Pierre Bourdieu - Opinia Publică Nu Există - CriticAtac

9/21/2020 Pierre Bourdieu: Opinia publică nu există* | CriticAtac
Eu sunt un monstru pentru voi, urzind un dor de vremuri noi.

George Bacovia
21 octombrie 2013
Pierre Bourdieu: Opinia publică nu

există*
de Redacția
de Pierre Bourdieu
Aș dori să precizez mai întâi că scopul meu nu este de a denunța într-o manieră mecanică și
facilă sondajele de opinie, ci să fac o analiză riguroasă a funcționării și funcțiilor acestora.
Chiar dacă nu există nici o îndoială că sondajele de opinie nu sunt ceea ce ar vrea ele să
credem că sunt, ele nici nu sunt ceea ce pretind mulți așa-ziși demistificatori că sunt.
Sondajele pot avea o contribuție utilă pentru științele sociale dacă sunt tratate riguros, cu
anumite precauții. Nici nu îi atac pe cei care se ocupă cu sondajele de opinie; ei fac o anumită
muncă ce, dacă nu poate fi redusă la vânzarea efectivă de produse, nici nu poate fi complet identificată cu cercetarea
științifică legitimă.
Trei postulate implicite
https://www.criticatac.ro/pierre-bourdieu-opinia-public-nu-exist/ 1/22
Analiza presupune să punem sub semnul întrebării trei postulate pe care sondajele se bazează în mod implicit. Toate
anchetele de opinie presupun că toată lumea poate avea o opinie; sau, altfel spus, că a produce o opinie este la îndemâna
[à la portée] tuturor. Cu riscul de a răni un sentiment naiv democratic, aș contesta acest prim postulat. Al doilea
postulat: se presupune că toate opiniile valorează la fel. Cred că se poate demonstra că acest lucru este fals și că a cumula
opinii care nu au deloc aceeași forță reală duce la producția de artefacte lipsite de sens. Al treilea postulat implicit:
simplul fapt de a pune aceeași întrebare tuturor presupune ipoteza că există un consens asupra problemelor existente,
altfel spus, că există un acord asupra întrebărilor care merită să fie puse. Aceste trei postulate implică, mi se pare, o
întreagă serie de distorsiuni care apar chiar și atunci când toate condițiile impuse de rigoarea metodologică sunt
îndeplinite în colectarea și analiza datelor.
Reproșuri de ordin tehnic se fac foarte des la adresa sondajelor de opinie. De exemplu, se pune sub semnul întrebării
reprezentativitatea eșantioanelor. Cred că în stadiul actual al dezvoltării mijloacelor utilizate de organizațiile care produc
sondaje această obiecție este nefondată. Li se mai reproșează că pun întrebări părtinitoare [biaisées] sau că formulează
întrebările într-o manieră părtinitoare; această obiecție e deja ceva mai adevarată și se întâmplă des ca răspunsul să fie
indus de modul în care e pusă întrebarea. Astfel, spre exemplu, se încalcă preceptul elementar al construcției unui
chestionar care cere să „acordăm șanse egale” tuturor răspunsurilor posibile, se omite frecvent una dintre opțiunile
posibile în formularea întrebărilor sau a răspunsurilor propuse, sau, din nou, se propune de mai multe ori aceeași
optiune sub formulări diferite. Atât timp cât nu se face nici o cercetare prealabilă, nu se poate afirma cu siguranță că s-a
prevăzut întreaga gamă de răspunsuri posibile. Se poate astfel anticipa repetiția anumitor răspunsuri care să dea o șansă
mai mare răspunsului care a fost propus de mai multe ori; altfel, printre răspunsurile anticipate, se poate omite o
întrebare posibilă de importanță deosebită, eliminând astfel probabilitatea ca un anumit răspuns să apară.
Problematicile inevitabile
Există tot felul de distorsiuni [biais] de acest tip și ar fi interesant să analizăm condițiile sociale ale apariției acestor
distorsiuni. Sociologul trebuie să presupună că nimic nu se întâmplă la întâmplare și că aceste distorsiuni pot fi
explicate. De cele mai multe ori acestea țin de condițiile în care lucrează oamenii care produc chestionarele; însă au mai
ales de-a face cu faptul că problematicile fabricate de institutele de sondarea opiniei sunt subordonate unui tip particular
de cerere. Orice investigație a principiilor generatoare din spatele acestor problematici trebuie să întrebe cine își poate
permite să plătească pentru un sondaj.
Recent, am analizat o anchetă la nivel național asupra opiniilor francezilor despre sistemul de învățământ, bazându-ne
pe un eșantion aleator de răspunsuri la un chestionar publicat și distribuit în ziarele franceze. Pentru a verifica
validitatea eșantionului nostru, am examinat în arhivele institutelor de cercetare [bureaux d’études] toate întrebările
despre învățământ. Am putut astfel să observăm că mai mult de două sute de întrebări despre sistemul de învățământ
fuseseră puse după mai 1968, spre deosebire de douăzeci între 1960 și 1968. Ceea ce înseamnă că problematicile care se
impun acestui tip de organizație sunt profund legate de conjunctura socio-politică la un moment dat și sunt dominate de
un anumit tip de cerere socială. Chestiunea învățământului, spre exemplu, nu poate fi propusă de un institut de sondare
a opiniei publice până nu devine mai întâi o problemă politică. Se vede imediat diferența care separă aceste instituții de
centrele de cercetare care își generează propriile problematici, dacă nu din senin [dans un ciel pur], în orice caz cu o
distanță mult mai mare față de cererea socială în forma sa directă și imediată.
O analiză statistică sumară a întrebărilor puse ne-a arătat că, în marea lor majoritate, acestea erau direct legate de
preocupările politice ale politicienilor de profesie [personnel politique]. Dacă ar fi să ne distrăm în această seară
jucându-ne cu cartonașe și dacă v-aș ruga să scrieți cinci întrebări care vi se mai importante cu privire la învățământ, am
obține cu siguranță o listă foarte diferită de cea pe care am obținut-o examinând întrebările care au fost efectiv puse în
anchetele de opinie. Întrebarea „Ar trebui introdusă politica în licee?” (sau variantele sale) a fost pusă foarte des, pe când
întrebări ca „Ar trebui să schimbăm programele școlare?” sau „Ar trebui să fie schimbate metodele de predare?” nu au
fost puse decât foarte rar. La fel cu „Ar trebui să fie profesorii recalificați?”. Toate sunt întrebări foarte importante, cel
puțin din altă perspectivă.
Funcția sondajelor
Problematicile propuse de sondajele de opinie sunt subordonate intereselor politice[1], iar acest fapt se impune
[commande] foarte puternic în același timp asupra semnificației răspunsurilor și semnificației date rezultatelor odată cu
publicarea lor. Sondajul de opinie este, în prezent, un instrument de acțiune politică: probabil cea mai importantă
funcție a sa este de a impune iluzia că există ceva ca o opinie publică obținută prin însumarea pur aditivă a opiniilor
individuale; să impună, spre exemplu, ideea că în cazul oricărei colectivități date putem găsi o opinie publică, echivalentă
cu o medie a opiniilor sau o opinie medie. „Opinia publică” care se manifestă în primele pagini ale ziarelor sub formă de
procente („60% dintre francezi sunt în favoarea…”), această opinie publică este pur și simplu un artefact a cărui funcție
este de a ascunde faptul că starea opiniei la un moment dat este un sistem de forțe, de tensiuni, și că nu există nimic mai
inadecvat pentru a reprezenta starea opiniei decât un procentaj.
Se știe că orice exercițiu de forță [exercice de la force] este acompaniat de un discurs ce vizează să legitimeze forța celui
care îl exercită[2]; putem chiar să spunem că specificitatea tuturor raporturilor de forță este de a avea atâta forță câtă le
permite măsura în care sunt disimulate ca atare. Pe scurt, mai simplu, omul politic este cel care spune: „Dumnezeu e cu
noi”; echivalentul lui „Dumnezeu e cu noi” este astăzi „Opinia publică e de partea noastră”. Acesta este efectul
fundamental al sondajelor de opinie: să constituie [constituer] ideea că există o opinie publică unanimă, așadar, să
legitimeze o politică și să întărească raporturile de forță care o întemeiază sau care o fac posibilă.
Nonrăspunsurile
Fiindcă am spus la început ce vroiam să spun la final, voi încerca să indic foarte rapid care sunt operațiile prin care este
produs acest efect de consens. Prima operație, ce are ca punct de plecare postulatul conform căruia toată lumea trebuie
să aibă o opinie, constă în ignorarea nonrăspunsurilor. De ceva timp, în loc să spună „50% dintre francezi sunt în
favoarea închiderii căilor ferate,” ziarul spune „50% dintre francezi sunt pentru, 40% sunt împotrivă și 10% nu au nici o
opinie”. Dar nici așa nu avem destulă informație. Spre exemplu, întrebați oamenii: „Sunteți în favoarea guvernului
Pompidou?” Înregistrați 30% nonrăspunsuri, 20% „da”, 50% „nu”. Puteți spune: partea celor care nu sunt în favoarea
guvernului este mai mare decât cea a celor care sunt în favoare și avem apoi acel reziduu de 30%. Puteți de asemenea
recalcula procentajele favorabile și nefavorabile excluzând nonrăspunsurile. Această alegere simplă este o operație
teoretică de importanță fantastică asupra căreia aș dori să reflectez alături de dumneavoastră.
Eliminarea nonrăspunsurilor se face în cazul alegerilor în care există buletine de vot lăsate goale sau invalidate; avem de-
a face, deci, cu impunerea filosofiei implicite a alegerilor asupra anchetelor de opinie. Privind mai îndeaproape,
observăm că rata nonrăspunsurilor e în general mai mare pentru femei decât pentru bărbați și că această diferență este
cu atât mai mare cu cât problemele puse sunt mai direct de ordin politic. Acest lucru e valabil într-o asemenea măsură în
care putem determina, dintr-o listă cu mai multe întrebări, care dintre acestea ar putea fi cel mai bine considerate ca
fiind politice, doar evaluând diferența dintre nonrăspunsurile femeilor și cele ale bărbaților. Altă observație: cu cât o
întrebare privește o problemă de știință [savoir], de cunoaștere [connaissance], cu atât este mai mare ecartul dintre rata
nonrăspunsurilor celor mai educați și celor mai puțin educați. Invers, când întrebările privesc probleme etice, variațiile
nonrăspunsurilor după nivelul educației sunt neglijabile (de exemplu: „Ar trebui părinții să fie severi cu copiii?”). Altă
observație: cu cât o întrebare ridică probleme conflictuale, are ca obiect un nod de contradicții (cum este situația din
Cehoslovacia pentru cei care votează comunist), cu cât o întrebare este generatoare de tensiuni pentru o anumită
categorie, cu atât nonrăspunsurile sunt mai frecvente pentru acea categorie. În consecință, simpla analiză statistică a
nonrăspunsurilor aduce un aport de informație despre ce semnifică întrebarea precum și despre categoria respectivă, cea
din urmă fiind definită la fel de mult de probabilitatea de a avea în primul rând o opinie cât de probabilitatea
condițională de a avea o opinie favorabilă sau nefavorabilă.
Impunerea problematicii
Analiza științifică a sondajelor de opinie arată că nu există practic nici o problemă omnibus, nici o întrebare care să nu
fie reinterpretată în funcție de interesele sau non-interesele celor cărora le este pusă, primul imperativ al analizei fiind de
a întreba care este întrebarea la care diferitele categorii de respondenți credeau că răspund. Unul dintre cele mai
pernicioase efecte ale sondajelor de opinie este de a-i pune pe oameni în situația de a răspunde la întrebări pe care nu și
le-au pus vreodată, sau să răspundă la o întrebare diferită de cea care a fost pusă, interpretarea fiind doar o înregistrare a
acestei neînțelegeri.
Am spus mai devreme că sondajele de opinie ar putea fi reutilizate în mod științific; acest lucru presupune, însă, anumite
precauții care sunt excluse de la început în virtutea condițiilor în care funcționează institutele de cercetare. Jurnaliștii
care vor ca lucrurile să fie simple simplifică și mai mult datele deja simplificate pe care le primesc, iar atunci când
acestea ajung efectiv în public este probabil să fie interpretate după cum urmează: „50% dintre francezi sunt pentru
închiderea căilor ferate.” O interpretare riguroasă a sondajelor de opinie ar necesita o examinare epistemologică a
fiecărei întrebări, plus, privitor la sistemul de întrebări, o analiză a întregului sistem de răspunsuri; împreună, acestea ar
constitui singura modalitate de a stabili care erau întrebările la care oamenii credeau în realitate că răspund.
Spre exemplu, întrebările legate de probleme morale, care privesc severitatea părinților, raporturile dintre profesori și
elevi, pedagogia directivă sau nondirectivă, etc., probleme ce sunt cu atât mai mult percepute ca fiind probleme etice pe
măsură ce coborâm în ierarhia socială, dar care se dovedesc a fi probleme politice pentru clasele superioare. Unul dintre
efectele sondajelor constă în a transforma răspunsurile etice în răspunsuri politice prin simplul efect de impunere a unei
anumite problematici.
Cele două principii în producția de opinii
De fapt, există mai multe principii pornind de la care se poate genera un răspuns. Avem mai întâi ceea ce s-ar putea numi
„competență politică,” noțiune ce corespunde unei definiții în același timp arbitrară și legitimă, dominantă și disimulată
ca atare, a politicii. Această competență politică nu este universal răspândită. Ea variază grosso modo în funcție de
nivelul de educație. Altfel spus, probabilitatea de a avea o opinie pentru toate întrebările presupune un anumit nivel de
cunoaștere politică și poate fi comparată cu probabilitatea de a merge la muzeu. Se observă ecarturi fantastice: în timp ce
un student implicat într-o mișcare de stânga percepe cincisprezece diviziuni la stânga PSU [Parti Socialiste Unifié],
pentru un manager de nivel intermediar [cadre moyen] nu există nici una. Pe scala politică (extrema stângă, stânga,
centru-stânga, centru, centru-dreapta, dreapta, extrema dreaptă) folosită de anchetele de „știință politică” ca fiind
înțeleasă de la sine, anumite categorii sociale se folosesc intens doar de un mic colț al extremei stângi; alții utilizează
exclusiv centrul, alții utilizează toată scala. Până la urmă alegerile reprezintă agregarea unor spații complet diferite: sunt
adunați cei care măsoară în centimetri cu cei care măsoară în kilometri, sau, mai sugestiv, cei care dau note de la 0 la 20
cu cei care dau note de la 9 la 11. Competența se măsoară, printre altele, în funcție de gradul de finețe a percepției (la fel
se întâmplă în estetică, unde unii pot distinge cele cinci sau șase etape din evoluția unui singur pictor).
Această comparație poate fi dusă mai departe. Cu privire la percepția estetică, există o precondiție [condition
permissive]: trebuie ca oamenii mai întâi să se gândească la opera de artă ca fiind operă de artă; apoi, odată percepută ca
operă de artă, trebuie să aibă categorii de percepție pentru a o construi, a o structura, etc. Să luăm o întrebare formulată
astfel: „Sunteți pentru o educație directivă sau nondirectivă?” Pentru unii, ea poate fi constituită ca politică,
reprezentarea raporturilor părinți‒copii integrându-se într-o viziune sistematică despre societate; pentru alții, este
numai o întrebare morală. La fel, în cazul chestionarului menționat anterior, în care îi întrebam pe oameni dacă pentru
ei ține de politică sau nu să facă grevă, să poarte părul lung, să participe la un festival de muzică pop, etc., au apărut
variații foarte mari în funcție de clasa socială.
Prima condiție pentru a răspunde adecvat la o întrebare politică este deci de a fi capabil să o recunoști ca fiind politică; a
doua, după ce întrebarea a fost constituită ca politică, este de a fi capabil să îi aplici categoriile propriu-zis politice, care
pot fi mai mult sau mai puțin adecvate, mai mult sau mai puțin rafinate, etc. Acestea sunt condițiile specifice de
producție a opiniilor, cele presupuse în mod universal de anchetele de opinie și care, potrivit primului postulat care
spune că oricine poate să producă o opinie, sunt îndeplinite uniform.
Cel de-al doilea principiu în funcție de care oamenii pot produce o opinie, pe care eu îl numesc „etos de clasă” (și nu
„etică de clasă”), prin care înțeleg un sistem de valori implicite pe care oamenii l-au interiorizat începând din copilărie și
în funcție de care generează răspunsuri pentru probleme extrem de diferite. Opiniile pe care oamenii le schimbă la
sfârșitul unui meci de fotbal dintre Roubaix și Valenciennes își datorează o mare parte a coerenței, a logicii lor, etosului
de clasă. Judecăți precum „A fost un meci frumos, dar cam dur” sau „S-a jucat bine, dar nu a fost prea frumos pentru
spectatori,” care par a fi arbitrare, ca și gusturile sau culorile, sunt probabil generate de un principiu cât se poate de
sistematic, un etos de clasă.
Distorsiunea sensului
O mulțime de răspunsuri care sunt luate drept răspunsuri politice sunt în realitate produse de etosul de clasă și pot în
aceeași măsură să capete o semnificație complet diferită când sunt interpretate în termeni politici. Drept exemplu voi
face referire la o tradiție sociologică, răspândită mai ales în rândul unor sociologi ai politicii din Statele Unite, care
vorbesc la ordinea zilei despre un conservatorism și un autoritarism al claselor populare. Aceste idei se bazează pe
comparația la nivel internațional a sondajelor sau a alegerilor care tind să arate că de fiecare dată când întrebăm clasele
populare, indiferent de țară, despre probleme ce privesc raporturile de autoritate, libertatea individuală, libertatea
presei, etc., ele dau răspunsuri mai „autoritare” decât celelalte clase. Se ajunge astfel la concluzia generală că există un
conflict între valorile democratice (în cazul autorului la care mă gândesc, Lipset[3], este vorba de valorile democratice
americane) și valorile interiorizate de clasele populare, valori autoritare și represive. De aici se trece la un fel de viziune
escatologica: să creștem nivelul de trai, să creștem nivelul de educație și, din moment ce propensiunea pentru
represiune, autoritarism, etc., este legată de nivelurile scăzute ale veniturilor și ale educației, etc., vom produce astfel
buni cetățeni ai democrației americane și vom elimina pericolul partidelor comuniste așa cum există în Franța sau Italia.
În opinia mea, această chestiune stă în semnificația răspunsurilor la anumite întrebări. Să presupunem un set de
întrebări de tipul: „Sunteți în favoarea egalității între sexe?”, „Sunteți în favoarea independenței sexuale în relațiile dintre
soți?”, „Sunteți în favoarea unei educații nonrepresive?”, „Sunteți în favoarea noii societăți[4]?” etc. Să presupunem un
alt set de întrebării de tipul: „Ar trebui profesorii să facă grevă atunci când situația lor este amenințată?”, „Ar trebui
profesorii să se solidarizeze cu ceilalți funcționari publici în perioadele de conflict social?”, etc. Aceste două seturi de
întrebări primesc răspunsuri structurate strict invers în funcție de clasa socială: primul set de întrebări, privind un
anumit tip de novație în raporturile sociale, în forma simbolică a relațiilor sociale, suscită răspunsuri cu atât mai
favorabile cu cât se urcă în ierarhia socială și cea educațională; invers, întrebările referitoare la transformările reale ale
raporturilor de forță dintre clase suscită răspunsuri din ce în ce mai defavorabile pe măsură ce se urcă în ierarhia socială.
Pe scurt, propoziția „Clasele populare sunt represive” nu e nici adevărată nici falsă. Este adevărată în măsura în care,
când vine vorba de un set de probleme cum sunt cele privitoare la morala domestică, la relațiile dintre generații sau
dintre sexe, clasele populare tind să se dovedească mult mai rigoriste. Însă, când vine vorba de întrebările de structură
politică, care pun în joc conservarea sau transformarea ordinii sociale, și nu doar conservarea sau transformarea
modurilor de relaționare între indivizi, clasele populare sunt mult mai favorabile inovației, cu alte cuvinte, transformării
structurilor sociale. Se poate vedea cum anumite probleme ridicate în mai 1968, și de multe ori puse prost, în conflictul
dintre partidul comunist și extrema stângă, sunt direct legate de problema centrală pe care am încercat să o prezint în
această seară, și anume cea a răspunsurilor sau, altfel spus, a principiului în funcție de care ele sunt produse. Opoziția pe
care am făcut-o între aceste două seturi de întrebări se reduce efectiv la opoziția dintre două principii de producție a
opiniilor: un principiu propriu-zis politic și un principiu etic, problema conservatorismului claselor populare fiind
produsul ignorării acestei distincții.
Efectul impunerii unei problematici, efect produs de toate anchetele de opinie și de toate interogațiile politice (începând
cu alegerile), rezultă din faptul că întrebările puse de orice sondaj de opinie nu sunt întrebări pe care să și le pună în mod
real toți cei intervievați și că răspunsurile nu sunt interpretate în funcție de problematica în raport cu care diferitele
categorii de respondenți au răspuns efectiv. Astfel, problematica dominantă, a cărei imagine ne este dată de lista cu
întrebări puse în ultimii doi ani de institutele de sondare, altfel spus, problematica ce îi interesează în esență pe cei care
dețin puterea și care vor să fie informați asupra mijloacelor de organizare a propriilor acțiuni politice, este foarte inegal
însușită de diferitele clase sociale. Și, un lucru important, acestea dețin în mod inegal capacitatea de a produce o contra-
problematică.
După dezbaterea televizată[5] dintre Servan-Schreiber[6] și Giscard d’Estaing[7], un institut de sondaje de opinie a pus
întrebări de genul: „Este reușita școlară o funcție a talentului, a inteligenței, a muncii depuse, a meritului?” Răspunsurile
primite au furnizat de fapt o informație (ignorată de cei care au produs-o) despre măsura în care diferitele clase sociale
sunt conștiente de legile transmiterii ereditare a capitalului cultural: adeziunea față de mitul talentului și al ascensiunii
sociale prin intermediul educației, al imparțialității sistemului școlar, al echității distribuției posturilor în funcție de
calificări, etc., este foarte puternică în rândul claselor populare. Contra-problematica s-ar putea să existe în rândul
anumitor intelectuali, dar nu are forță socială în ciuda faptului că a fost asumată de un anumit număr de părți, de
grupuri. Clasele populare nu sunt conștiente de adevărul acestor mecanisme și astfel nu pot produce o contra-
problematică: întregul ansamblu de condiții sociale previne răspândirea acestuia. Am putea adăuga că nu este suficient
ca un partid să își pună în program lupta împotriva transmiterii ereditare a capitalului cultural. Adevărul științific e
supus acelorași legi ale difuziunii ca ideologia. O propoziție științifică—cum e, spre exemplu, „Capitalul cultural se
transmite prin intermediul școlii și familiei”—e ca o bulă papală despre controlul nașterilor: predică doar celor deja
convertiți.
Opinia mobilizată
Ideea de obiectivitate într-o anchetă de opinie este asociată faptului de a pune întrebări în termeni cât mai neutri, pentru
a da astfel șanse egale tuturor răspunsurilor posibile. În realitate, ancheta de opinie ar fi fără îndoială mai apropiată de
ce se întâmplă în realitate dacă ar încălca în totalitate regulile „obiectivității,” dacă ar da oamenilor mijloacele de a se
situa așa cum se situează în mod real în practica reală, adică în raport cu opinii deja formulate; dacă, spre exemplu, în loc
să spună „Unii oameni sunt în favoarea reglementării nașterilor, alții împotrivă; dumneavoastră…?”, ar enunța o serie de
luări de poziție explicite ale grupurilor mandatate să constituie opiniile și să le difuzeze, astfel încât, în loc să fie nevoiți
să se poziționeze față de o întrebare și o problematică pe care trebuie să le inventeze pe loc, oamenii să poată să se
situeze în raport cu problematici și răspunsuri deja constituite.[8] Se vorbește în mod obișnuit în franceză despre „luarea
unei poziții”; este vorba de poziții deja prevăzute pentru ca noi să le luăm. Însă acest lucru nu are loc la întâmplare.
Luăm acele poziții care ne sunt predispuse să le luăm în funcție de poziția pe care o ocupăm într-un anumit câmp. Spre
exemplu, în câmpul intelectual, la un moment dat, putem spune că un anumit individ are o anumită probabilitate să ia o
anumită poziție și nu alta. Desigur, există o mică marjă de libertate, dar unele poziții ni se arată cu o urgență și o forță
mai mari decât altele. O analiză riguroasă trebuie să aibă ca scop explicarea relațiilor dintre structura pozițiilor care pot
fi luate și structura câmpului pozițiilor obiectiv ocupate.
Ajungem la problema valorii predictive a sondajelor de opinie. Știm că sondajele de opinie, cu excepția unor accidente,
au o valoare de predicție ridicată când vine vorba de alegeri, dar par să eșueze când se compară un rezultat anterior cu
unul ulterior, oricând intervine o situație de criză. Cu alte cuvinte, sondajele de opinie surprind destul de bine structura
opiniilor la un moment dat, într-o situație stabilă, dar sesizează foarte prost stările potențiale de opinie [l’états virtuels
de l’opinion] și, mai precis, mișcările de opinie. Aceasta se întâmplă, printre altele, pentru că situația în care acestea
surprind [appréhendent] opiniile este una cu totul artificială, o situație diferită de cea reală în care sunt formate opiniile,
percepând în același timp opiniile în sine și nu condițiile în curs de desfășurare care produc aceste opinii. Există o
diferență considerabilă între opinia produsă de oameni într-o situație artificială cum este cea de sondaj și cea produsă
într-o situație mai apropiată de viața de zi cu zi în care opiniile sunt confruntate și confirmate—cum ar fi conversațiile
între oameni provenind din același mediu social, etc. Astfel, într-un experiment psihologic, am rugat zece oameni să ne
spună părerile lor despre lungimea a doua bucăți de metal care erau de aceeași lungime. Apoi, i-am luat deoparte pe
nouă dintre ei și le-am spus să spună că cele două bucăți de metal nu erau de aceeași lungime. În final i-am întrebat pe
toți zece același lucru din nou și am observat că acum a zecea persoană spune că, deși prima oară bucățile i s-au părut de
aceeași lungime, acum i se pare că sunt de lungime diferită, etc. Situațiile în care opinia este constituită, în special în
situațiile de criză, sunt de acest fel; oamenii sunt puși față în față cu opinii gata constituite, opinii susținute de grupuri,
așa că a alege între o opinie sau alta înseamnă, cât se poate de evident, a opta pentru un grup sau altul. Acesta este
principiul efectului de politizare produs de criză: trebuie să alegi între grupuri care se definesc politic și să îți definești
din ce în ce mai mult luările de poziție în funcție de principii explicit politice. De fapt, ceea ce mi se pare important este
că ancheta de opinie tratează opinia publică ca pe o simplă însumare de opinii individuale, obținute într-o situație care
este în cele din urmă cea din cabina de vot, unde individul își exprimă pe furiș și în izolare o opinie izolată. În situațiile
reale, opiniile sunt forțe și raporturile dintre opinii sunt conflicte de forță între grupuri. Luarea unei poziții față de o
anumită problemă presupune alegerea între grupuri reale, ceea ce ne face să vedem că al doilea postulat, cel al
prezumpției că toate opiniile sunt egale ca valoare, este complet nefondat.
O altă lege reiese din acestă analiză: un om are cu atât mai multe opinii despre o anumită problemă, cu cât este mai
interesat de acea problemă, altfel spus, cu cât interesul său privește mai mult acea problemă.[9] Spre exemplu, în
privința sistemului de învățământ, rata răspunsurilor e strâns legată de gradul de proximitate în raport cu sistemul de
învățământ, iar probabilitatea de a avea o opinie variază în funcție de probabilitatea de a avea putere asupra lucrului
despre care opinezi.[10] Opinia mobilizată, cea care se afirmă ca atare, în mod spontan, este opinia celor, cum s-ar
spune, „cu greutate”. Dacă un ministru al educației ar acționa în funcție de un sondaj de opinie (sau cel puțin pornind de
la o lectură superficială a sondajului), nu ar face ceea ce face atunci când acționează în realitate ca un om politic, și
anume, în funcție de apelurile telefonice pe care le primește, de vizitele unui responsabil sindical, unui decan, etc. De
fapt, el acționează în funcție de aceste forțe de opinie constituite în mod real, care nu se arată percepției sale decât în
măsura în care au forță și în care dețin forță deoarece sunt mobilizate.
Dispoziții și opinii
În încercarea de a previziona, spre exemplu, ce se va întâmpla cu sistemul universitar în următorii zece ani, cred că
opinia mobilizată constituie cea mai bună bază. În același timp, o examinare a sondajelor de opinie ne poate ajuta să
descoperim ceva ce deocamdată nu există în starea opiniei și care poate apărea deodată într-o situație de criză. Oare acei
oameni care nu răspund sau spun că nu au nici o opinie chiar nu au nici o opinie? Luând în serios nonrăspunsurile
putem spune că dispozițiile anumitor categorii de oameni nu pot căpăta statutul de opinie, adică de discurs constituit
pretinzând coerență, pretinzând să fie ascultat, să se impună, etc. Faptul, atestat de nonrăspunsuri, că dispozițiile
anumitor categorii nu acced la statutul de opinie nu ar trebui să ducă la concluzia că, în situații de criză, cei care nu
avuseseră nici o opinie vor alege la întâmplare: dacă problema este constituită pentru ei ca fiind politică (probleme
privitoare la salarizare, la ritmul de lucru pentru muncitori), vor alege în termeni de competență politică; dacă e vorba de
o problemă care nu este pentru ei constituită ca politică (relațiile represive din interiorul companiei) sau dacă este încă
în procesul propriu-zis de constituire, vor fi ghidați de sistemul de dispoziții profund inconștient care le orientează
alegerile în domeniile cele mai diferite, de la estetică sau sport până la decizii de natură economică.[11] Sondajul de
opinie tradițional ignoră atât grupurile de presiune cât și dispozițiile potențiale [dispositions virtuelles] care nu pot fi
exprimate sub forma unui discurs explicit. Mai mult, sondajele au efectul bizar de a distruge posibilitatea studierii
acestora. Acesta este motivul pentru care sondajele sunt incapabile să genereze până și cea mai neînsemnată previziune
rezonabilă despre ce s-ar întâmpla într-o situație de criză.
Sondajele de opinie și alegerile
Să luăm o problemă cum este cea a sistemului de învățământ. Putem întreba: „Ce credeți despre politica lui Edgar
Faure[12]?” Aceasta este o întrebare foarte apropiată de un sondaj electoral, în sensul ca noaptea toate pisicile sunt
negre: toată lumea este de acord grosso modo fără a ști despre ce s-a căzut de acord; așa a și trecut în unanimitate votul
legii Faure în Adunarea națională. Întrebăm mai apoi: „Sunteți în favoarea introducerii politicii în licee?” Aici observăm
un clivaj cât se poate de clar, dar chiar și așa lucrurile se dovedesc a fi mai complicate, mai ales când e vorba de clasele
superioare, a căror fracțiuni intelectuale tind să fie în favoare, dar cu anumite rețineri. La fel, când întrebăm „Ar trebui
profesorii să facă grevă?”, găsim o diviziune foarte clară între răspunsuri. În acest caz, membrii claselor populare, printr-
un transfer al competențelor politice specifice lor, știu ce să răspundă. Putem mai departe să întrebăm: „Ar trebui
schimbate programele școlare? Sunteți în favoarea evaluării continue? Ar trebui ca părinții elevilor să fie reprezentați în
consiliile profesorale? Ar trebui eliminată agregația [l’aggrégation]? etc.” În spatele întrebării „Sunteți în favoarea lui
Edgar Faure?” se aflau toate aceste întrebări iar oamenii erau nevoiți să ia instantaneu poziții față de un set de probleme
pe care un chestionar bun nu ar fi putut să le acopere fără a folosi cel puțin șaizeci de întrebări care să permită
observarea variațiilor în toate direcțiile. Într-un caz opiniile ar fi fost corelate pozitiv cu poziția în ierarhia socială, în
altul, negativ, în anumite cazuri foarte puternic, în alte cazuri slab, sau chiar și deloc.
E suficient să ne gândim că alegerile la nivel național sunt un caz limită a unei întrebări ca „Sunteți în favoarea lui Edgar
Faure?” ca să înțelegem cum se face că specialiștii în sociologie politică pot să noteze că relația care se observă în mod
obișnuit, în aproape toate domeniile practicii sociale, între clasa socială și practici sau opinii, este foarte slabă când vine
vorba de fenomene electorale, până în punctul în care unii conclud fără ezitare că nu există nici o relație între clasa
socială și faptul de a vota pentru dreapta sau pentru stânga. Dacă luați în calcul că la alegeri este pusă o singură întrebare
sincretică pentru ceva ce nu ar putea fi în mod rezonabil cuprins decât în două sute de întrebări, că unii măsoară în
centimetri, alții în kilometri, împreună cu multe alte asemenea efecte, atunci veți înțelege că votul e o chestiune de șansă
și veți concluziona că ar trebui poate să punem pe dos întrebarea tradițională despre relația dintre vot și clasă socială și
să ne întrebăm cum se face că, în ciuda tuturor acestor lucruri, observăm totuși că poate fi constatată o relație, chiar dacă
una slabă. Opiniile electorale au o elasticitate foarte mare: opinia exprimată prin vot e definită într-un mod eminamente
negativ; există puncte dincolo de care nu se poate trece, dar totuși în interiorul acestor limite există un anumit spațiu de
manevră. Acest fapt e și mai adevărat atunci când strategiile de campanie ale candidaților constau în a pune probleme
într-un mod înșelător, a face obscure anumite întrebări și a disimula pe cât posibil clivajele și diferențele dintre
candidați, cu scopul de a câștiga voturile celor nehotărâți. Toate acestea ne fac să înțelegem că sistemului electoral—care
nu este până la urmă decât un tip particular de anchetă de opinie—este un instrument care, prin însăși logica sa, tinde să
atenueze conflictele și clivajele, fiind astfel în mod natural conservator. Am putea să ne întrebăm ce facem mai exact
când folosim acest instrument. Putem trage concluzia că, poate, funcționează mai bine decât credem și că putem să îl
folosim în continuare. Bazându-ne pe această analiză, putem spune că un partid revoluționar care vrea să își mărească
puterea în interiorul relațiilor de forță existente poate adopta ca principală strategie dezvoltarea de contra-problematici,
folosindu-se sistematic de procedura folosită instinctiv de generații întregi (contra-strategia a „este aceeași diferență” ca
un refuz al problematicii). Problema partidului care își definește astfel obiectivele nu este de a da răspunsuri ci de a le
oferi oamenilor mijloacele necesare pentru a fi producătorii nu răspunsurilor, ci întrebărilor, producând astfel propriile
mijloace de apărare împotriva întrebărilor care le sunt impuse pur și simplu în virtutea faptului că ei nu au altele.
Dintr-o altă perspectivă, am putea concluziona că tot așa cum oamenii trebuie să învețe anumite lucruri la școală înainte
să meargă la muzeu, dacă vrem ca concursurile electorale să fie mai puțin absurde, diferența dintre postulatele implicite
ale sistemului electoral și realitatea efectivă trebuie să fie cu cât posibil mai mică. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să
dețină mijloacele de a produce opinii; trebuie să dețină, deci, mijloacele de a și le apropria. Aceasta înseamnă că este
nevoie de o educație politică reală începând chiar cu școala primară.
Pe scurt, am vrut într-adevăr să spun că opinia publică nu există, cel puțin sub forma pe care o pretind cei care au
interesul să îi afirme existența și a căror existență depinde de această iluzie. Am spus că există, pe de o parte, opinii
constituite ca atare, mobilizate, grupuri de presiune mobilizate în jurul unui sistem de interese formulate explicit; și, pe
de altă parte, există dispoziții care, prin definiție, nu sunt opinii, dacă prin aceasta înțelegem, așa cum am făcut de-a
lungul acestei întregi analize, ceva care poate fi formulat ca un discurs ce pretinde o oarecare coerență. Această definiție
a opiniei nu este opinia mea despre opinie. Este pur și simplu explicitarea definiției pe care o presupun sondajele de
opinie atunci când le cer oamenilor să ia o poziție față de opinii formulate și când produc, prin simplă agregare statistică
a opiniilor astfel produse, acest artefact care este opinia publică. Eu spun pur și simplu că opinia publică în accepțiunea
admisă implicit de cei care fac sondaje de opinie sau de cei care se folosesc de rezultatele acestora…pur și simplu nu
există.
Traducere și note de Ștefan Guga.
*Nota traducătorului: „L’opinion publique n’existe pas” a fost prezentat pentru prima oară de Pierre Bourdieu sub
forma unei expuneri la Centrul cultural Noroit din Arras (capitala departamentului Pas-de-Calais) în ianuarie 1972,
urmând să fie publicat în ianuarie 1973 în revista Les temps modernes, nr. 318. Pentru această traducere am folosit
trei versiuni diferite ale textului: varianta originală în limba franceză, repulicată în 1984 în colecția Questions de
sociologie (Paris, Les Éditions de Minuit); traducerea acesteia publicată în 1993 în Sociology in Question, (Londra,
Sage Publications, trad. Richard Nice); și prima traducere în engleză apărută în 1979 în primul volum al antologiei
Communication and Class Struggle, editată de Armand Mattelart și Seth Siegelaub (New York, International General,
trad. Mary C. Axtmann). Textul inițial în limba franceză, care a constituit baza traducerii de față, prezintă
dezavantajele oricărei transcrieri a unei expuneri orale—saltul de la un subiect la altul, lungime neobișnuită a frazelor
(chiar și pentru Bourdieu), formulări care în scris par a fi nefirești etc. Traducerea lui Richard Nice, care urmărește
îndeaproape textul inițial, estompează multe dintre aceste neajunsuri cu prețul eliminării multor ambiguități,
ambivalențe și jocuri de limbaj care, în mod aparent paradoxal, fac ca orice tentativă de a clarifica anumite aspecte
din text să rezulte în pierderea preciziei pe care Bourdieu o orchestra cu atâta atenție. Varianta tradusă de Axtmann
aduce în plus o serie de completări și modificări mai mult sau mai puțin substanțiale făcute de Bourdieu, fără îndoială
pentru a face textul ceva mai prietenos pentru audiența vorbitoare de limba engleză, care în 1979 era puțin
familiarizată cu scrierile sale și pentru care problema „opiniei publice” și a sondajelor de opinie era la acea dată mult
mai prezentă, importantă și dominantă decât în Franța. Din păcate, lipsa de familiarizare cu opera lui Bourdieu face
ca această a treia versiune să pară în prezent destul de învechită, mai ales când vine vorba de vocabularul conceptual
și încercarea de a simplifica excesiv scriitura specifică lui Bourdieu. Deși ambele traduceri sunt cu siguranță mai
cizelate decât textul în limba franceză, afinitatea mai mare dintre română și franceză în comparație cu cea dintre
engleză și franceză face ca textul inițial să fie vizibil mai adecvat traducerii în română. Din moment ce fiecare versiune
prezintă avantaje și dezavantaje semnificative, am ales să traduc mai întâi textul inițial, pe care l-am adaptat ulterior
folosind parțial structura paragrafelor și a frazelor din traducerile în engleză, precum și împărțirea în secțiuni din
textul apărut în Communication… . Am adăugat, de asemenea, multe dintre completările făcute în această a treia
versiune; atunci când am considerat că nu este necesar, deși ar fi fost posibil să aducă un plus de claritate, am
adăugat note de subsol cu traducerea din limba engleză.
Textul este evident influențat într-o foarte mare măsură de contextul imediat al Franței post-1968. Nu întâmplător
Bourdieu se folosește atât de mult de exemplele sistemului de învățământ, educației și capitalului cultural. La fel, nu
întâmplător insistă atât de mult asupra importanței situațiilor de criză și a rolului sondajelor în astfel de situații. Fără
îndoială, textul a fost inițial menit să răspundă unei situații în care sondajele de opinie erau folosite din ce în ce mai
agresiv pentru scopuri poltice mai mult sau mai puțin imediate, mai mult sau mai puțin evidente—cu alte cuvinte, unei
situații în care numele sociologiei și, mai general, al știintelor sociale era instrumentat pentru a înainta scopuri cât se
poate de diferite de potențialul progresist și eliberator pe care Bourdieu l-a atribuit întotdeauna înțelegerii sistematice
a socialului. Departe de a fi una dintre științele de casă ale celor puternici, sociologia, așa cum o vedea Bourdieu,
pentru a-și atinge potențialul epistemic și a-și îndeplini menirea socială, trebuie să fie o știință care deranjează;
sociologia și critica socială sunt unul și același lucru. Critica ideii de opinie publică, a sondajelor de opinie și a
instrumentalizării politice a acestora este, astfel, o contra-ofensivă firească și necesară.
În ciuda dificultății acestui text, sper ca ceea ce spune Bourdieu aici să se dovedească util pentru cititorii din România,
care sunt în mod constant asaltați de sondaje și supuși tentativelor de manipulare, mai mult sau mai puțin conștiente,
din partea sondorilor și sondajelor de opinie—și, prin intermediul acestora, a presei, a politicienilor și a
pseudosociologilor din apanajul acestora. În ciuda faptului că multe dintre argumentele empirice făcute de Bourdieu
nu mai sunt valabile astăzi nici măcar pentru cazul Franței, textul oferă o linie foarte bună de înțelegere a unor
mecanisme universal valabile când vine vorba de „opinia publică” și de sondaje, precum și o serie de mijloace prin care
acestea pot fi atacate și contracarate. Încercați doar să înlocuiți exemplul sistemului de învățământ cu problema
Roșiei Montană pentru a începe să vă întrebați dacă opinia publică, așa cum ne este prezentată ea, există într-adevăr.
Lăsând la o parte cazul particular al defunctului eventual referendum, unde fiecare am fi avut ocazia și privilegiul să
ne exprimăm pe furiș și în izolare o opinie izolată, din punct de vedere al funcției și funcționării sondajelor analizate
aici de Bourdieu, întrebarea „Ce credeți că ar trebui să facă autoritățile în cazul proiectului Roșia Montană?” (sau a
gazelor de șist) este cvasiidentică cu „Ce credeți despre politica lui Edgar Faure?”: o întrebare sincretică înlocuiește,
dacă nu două sute, măcar câteva zeci de întrebări care ar fi putut și ar fi trebuit să acopere cât mai mult din
complexitatea sociologică a controversei legate de Roșia Montană, întrebări care să ne permită apoi, nouă tuturor, să
începem să înțelegem din punct de vedere sociologic variațiile, clivajele și punctele de convergență care constituie și
animă această controversă. Efectul imediat este, după cum au arătat deja Vintilă Mihăilescu și mai ales Marius Lazăr,
și după cum insistă Bourdieu în acest text, de a presupune că toată lumea are o opinie despre o chestiune asupra căreia
funcționează de ani buni un adevărat embargou informațional; în consecință, de a îi pune pe oameni în fața unor
întrebări pe care nu și le-au pus niciodată, de a îi forța să ia subit o poziție față de o problemă despre care nu sunt
informați, reanimând în paralel vechile marote ale investitorului străin și locurilor de muncă și, drept urmare,
stergând totodată cu buretele legătura dintre opiniile deja constituite asupra proiectului de exploatare și grupurile de
presiune din spatele acestora—întreținând, deci, iluzia că toate opiniile valorează la fel. De aici nu mai este decât un
pas până la deturnarea răspunsurilor și transpunerea lor în termenii unei problematici înguste și particulare impuse
de politicieni (și, bineînțeles, de cealaltă sursă a cererii—investitorii), la însumarea aritmetică a acestora indiferent de
câți numără în centimetri și câți în kilometri, de câți dau note de la 0 la 20 și câți de la 9 la 11, producând în final un
procentaj: să zicem că prima pagină a ziarelor ar titra „68% dintre români sunt pentru promovarea acestui proiect de
către autorități.” Iată și efectul de consens, în același timp produs și premisă. După ce am trecut peste toate aceste
obstacole, asumându-ne în totalitate validitatea celor trei postulate implicite, putem spune, deci, cu siguranță că „50%
dintre francezi sunt pentru închiderea căilor ferate.”
Nu este vorba, bineînțeles, cum întâlnim în textul lui Bourdieu, de un exemplu ipotetic, ci de un caz cât se poate de real
—cel al sondajului realizat de compania Sociopol, condusă de Mirel Paladă, care, la câteva ore după publicarea
rezultatelor sondajului respectiv, a fost numit oficial într-o funcție pe care oricum o îndeplinea, probabil și parțial,
fără să își dea seama (până la urmă, ne avertizează Bourdieu, sondajele—aceste instrumente profund democratice,
cum ni se spune mereu—nu servesc la nimic altceva decât la calibrarea strategiilor și acțiunilor politice ale celor
puternici). Pe lângă distorsiunile grave pe care le produc cele trei postulate implicite, mai avem de-a face în acest caz
cu probleme ceva mai prozaice: întrebări părtinitoare formulate într-un mod părtinitor, inducerea răspunsurilor prin
modurile de formulare a întrebărilor, omiterea anumitor întrebări relevante și a unor opțiuni de răspuns posibile,
ignorarea nonrăspunsurilor, simplificarea prezentării rezultatelor deja produse într-un mod simplist, etc. Desigur,
textul lui Bourdieu ne previne și ne ajută să luptăm împotriva incompetenței și imposturii.
[1]Varianta din Communication and Class Struggle este aici ușor diferită de textul original: “Problematicile propuse de
sondajele de opinie corespund unor interese specifice. Dacă despre orice problematică se poate spune că ar corespunde
unor interese specifice, în acest caz particular ceea ce susține aceste problematici sunt interesele politice […].”
[2] În textul din Communication…, această propoziție e precedată de “Relațiile de forță nu pot fi niciodată reduse la
relații de forță.” Deși e menită să aducă un plus de claritate, din moment ce nu este clar dacă este vorba de un joc de
limbaj tipic bourdieuian sau de o distincție între noțiunile de putere și forță, pe care traducătoarea uită să o facă, am
preferat să nu includ această completare pentru că ar fi generat, fără îndoială, confuzie. Mai mult, ar fi trebuit apoi,
pentru a evita parțial confuzia, să înlocuiesc „forță” cu „putere” în frazele imediat următoare (așa cum a preferat să facă
traducătorul în Sociology in Question), decizie care, deși aparent firească, ar fi riscat să distorsioneze înțelesul inițial și
să producă la rândul ei alte confuzii.
[3] Seymour Martin Lipset, sociolog și politolog american, autor al unui faimos studiu despre presupusul autoritarism al
clasei muncitoare (“Democracy and Working-Class Authoritarianism,”1959, American Sociological Review 24(4):482-
501). Studiul respectiv a făcut carieră inclusiv în România, unde în anii ‘90 și începutul anilor 2000 devenise oarecum
popular între sociologi, în ciuda caracterului deja dubios pe care îl căpătase ipoteza lui Lipset după patru decenii de
critici. Bourdieu face o analiză critică extinsă a argumentului lui Lipset, precum și a filosofiei politice și a consecințelor
politice ale sondajelor de opinie vis-à-vis de clasa muncitoare în La Distinction.
[4] La nouvelle société, o viziune mai puțin rigidă a societății franceze propusă de prim-ministrul Jacques Chaban-
Delmas în 1969 (n. tr. engl.).
[5]Dezbaterea pe tema egalității de șanse în viață, a progresului social și a măsurilor fiscale a avut loc pe 17 martie 1970.
Înregistrarea dezbaterii este parțial disponibilă aici: http://www.ina.fr/video/I00017662.
[6] Jean-Jacques Servan-Schreiber, jurnalist și politician francez, fondator al săptămânalului L’Express, președinte la
acea dată al Partidului Radical, susținător și, mai târziu, consilier al lui Giscard d’Estaing.
[7] Valéry Giscard d’Estaing, la acea dată ministru al economiei și finanțelor, lider al Federației Naționale a
Republicanilor Independenți și, ulterior, președinte al Franței.
[8]Textul din Communication e aici completat astfel: „Imaginați-vă, ipotetic vorbind, o problemă ca actul pedagogic într-
un context în care toate cursurile sunt cunoscute în avans. O analiză de conținut a presei generaliste, a presei sindicale, a
presei politice, etc., ar putea constitui baza unui gen de hartă care să conțină toate pozițiile cunoscute. Oricine propune o
poziție care nu se află pe hartă ar fi considerat eclectic. Fiecare opinie este obiectiv situată în raport cu o serie de poziții
cunoscute.”
[9] Bourdieu se folosește aici, ca în multe alte ocazii, de polisemia cuvântului „interes.” Varianta din Communication…
sună astfel: „Cu cât cineva e mai implicat într-o anumită problemă, cu atât va fi mai interesat de ea și cu atât va avea mai
multe opinii despre respectiva problemă.”
[10] În Communication… textul este ușor diferit: „Întorcându-ne la exemplul sistemului de învățământ, găsim că rata
răspunsurilor e foarte strâns legată de proximitatea personală față de sistemul de educație, fie ca angajat, profesor,
părinte sau fost student, precum și cu probabilitatea de a avea putere asupra problemei de față. Opinia mobilizată e
opinia celor cu influență.”
[11]În Communication… acest sistem de dispoziții e echivalat cu etosul de clasă. Desigur, e vorba de conceptul de
habitus, atât de central pentru Bourdieu.
[12] Edgar Faure, ministrul educației între 1968 și 1969, responsabil pentru adoptarea unor reforme privitoare la
sistemul universitar.
Citeste și: http://www.criticatac.ro/16515/spirala-tcerii-spirala-neruinrii-institutul-roman-pentru-evaluare-

strategie/
CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc
injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.
© 2010-2020 CriticAtac
Abonează-te la newsletter!
RSS articole RSS comentarii

Pierre Bourdieu - Opinia Publică Nu Există - CriticAtac

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pierre Bourdieu - Opinia Publică Nu Există - CriticAtac

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

9/21/2020 Pierre Bourdieu: Opinia publică nu există* | CriticAtac

Eu sunt un monstru pentru voi, urzind un dor de vremuri noi.

Pierre Bourdieu: Opinia publică nu

Trei postulate implicite

Cele două principii în producția de opinii

Sondajele de opinie și alegerile

Traducere și note de Ștefan Guga.

Citeste și: http://www.criticatac.ro/16515/spirala-tcerii-spirala-neruinrii-institutul-roman-pentru-evaluare-

RSS articole RSS comentarii

S-ar putea să vă placă și