MONTAJUL IMAGINII ȘI EFECTELE VIZUALE DIGITALE

Obiective de referință:
1. Montajul imaginii componentă a post producției filmice.
2. Etapele montajului
3. Utilizarea efectelor digitale vizuale

Noțiunea de montaj a imaginei are origine franceză în cinematografie și provine de la

verbul a monta cea ce exprimă o activitate de asamblare a unor elemente sau blocuri într-o
construcție arhitecturală unitară. Mai nou în procesul de post producție filmică,
audiovizuală se utilizează termenul de editare care are în cinematografie, televiziune
aceeași semnificație, însă e de origine engleză. Conform literaturii de specialitate montajul
imaginei începe odată cu prima zi de filmare și continuă toată perioada de filmare, adică
toată perioade de producție. În post producție regizorul intră cu o formulă aproximativ
stabilită a montajului. Montajul imaginei în post producția filmelor de ficțiune se află în
funcție de bugetul stabilit și de performanța echipamentelor care asigură procesul de post
producție: În SUA la un film cu buget mai mare de 1,5 milioane dolari regizorul are la
dispoziție maximum 10 săptămâni pentru a prezenta varianta sa de montaj, dacă bugetul e
mai mic această perioadă de timp se reduce până la 6 săptămâni. Pentru un film documentar
montajul poate dura de la câteva luni până la un an de zile. Un program televizat cu
formatul de una oră poate fi montat în intervale de timp ce depind de complexitatea
programului și care variază de la 4 la 6 zile de muncă. SUNT MAI MULTE FORMULĂRI
ALE NOȚIUNII DE MONTAJ. Un lucru e cert pentru toți: montajul este o artă ce
reprezintă ”manipularea ritmică a imaginei și a sunetului în timp”. Astfel montajul devine
elementul distinct ce deosebește arta cinematografică de celelalte arte. Nicăieri în alte arte
nu veți întâlni distrugerea produsului realizat într-o anumită ordine pentru a-l reconstrui
într-o compoziție plastică care se exprimă prin mișcare, acțiune, logică perpetuă și
organizare armonioasă a proporțiilor. Montajul face posibilă organizarea planurilor de
acțiune în timpul și spațiul filmic și de multe ori montajul nu este un mijloc, ci un scop,
pentru că face posibilă exprimarea uni sentiment sau a unei idei. Regizorul rus avangardist
Andrei Tarcovski consideră că montajul articulează cadre de film, încărcate de timp.
Regizorul nu utilizează cuvântul lipește, ci noțiunea de ”articulează”, care semnifică
rostirea unui sunet, al unui cuvânt, adică actul vorbirii și nu produs mecanic obținut prin
lipirea a două imagini. El spune ”cadre de film” și nu imagini în mișcare. Or cadrul filmic
nu este altceva decât imaginea timpului, a unei realități istorice, surprinsă în intervalul
dintre declanșarea și oprirea camerei de filmat. Tarcovski afirmă, că montajul nu este o
concepere, o proiectare, cum consideră, adepții ”cinematografiei de montaj”. Fiecare film în
întregime se ascunde în interiorul cadrului atât de mult, încât urmărind un singur cadru, poți
să deduci cu siguranță, cât de talentat este omul care l-a filmat întregul produs
cinematografic. În ultimă instanță montajul este o variantă ideală a lipirii planurilor de
filmare, care deja se află în conținutul cadrelor. A monta un produs cinematografic, corect,
în cunoștință de cauză, a găsi varianta lui reușită, înseamnă să lași ca scenele filmate să se
unească organic între ele, să nu te bagi în mersul firesc al acțiunii, căci scenele apriori par să
se monteze de la sine. Ele există după o lege a lor interioară, pe care urmează a fi simțită și
în funcție de această lege să fie efectuată lipirea cadrelor, tăierea unor sau a altor planuri.
Legea raportului, legăturilor între cadre este complicat să fie percepută deodată, atunci la
masa de montaj nu se produce, pur și simplu, o lipire mecanică din bucăți de material filmat,
ci un proces greu de căutare a principiilor de legătură dintre cadre, în timpul căruia încet,
pas cu pas, din ce în ce mai clar apare esența unității care se păstrează în material încă din
timpul filmării. Aici se manifestă o relație inversă deosebită: construcția cadrului formată în
timpul filmării dă de știre în timpul montajului grație calităților specifice ale materialului
filmat. În timpul montajului materialul exprimă ființa sa, care se descoperă în însăși natura
lipirii cadrelor, în logica spontană și iminentă. Filmul ”Oglinda” s-a montat greu, au existat
vreo douăzeci de variante de montaj, schimbări cardinale ale construcției, de alternanță a
episoadelor. Se forma impresia că filmul în genere nu poate fi montat, că s-au produs erori
grave în timpul filmărilor, nu există unitate și produsul nu rezistă și se va risipi în fața
ochilor. Dar într-o bună zi, în urma unei încercări disperate de remaniere filmul a apărut.
Materialul a înviat și părțile filmului au început să se afle în legături funcționale ca vasele
sanguine ale corpului viu. Filmul a prins viață în timpul revizuirii la masa de montaj. Prin
montajul filmului se unește în sinele său timpul ce curge în cadru. Filmul ”Oglinda” conține
aproape 200 de cadre, e foarte puțin . Dacă vom vedea filmele de același format vom
constata că ele au circa 500 de cadre. Numărul mic de cadre a fost determinat de lungimea
lor. Cât privește lipiturile, ele organizează structura filmului, dar nu formează după cum
consideră unii, ritmul filmului. Ritmul filmului apare în corespundere cu caracterul timpului
ce decurge în cadru și nu este determinat de lungimea bucăților montate, ci de gradul de
intensitate a timpului ce curge în ele. Astfel lipitura de montaj nu poate condiționa ritmul
filmului, ci mai curând exprimă un semn al stilului. Mai mult decât atât timpul filmic nu
există mulțumită lipiturilor de montaj, ci în pofida lor. Timpul imortalizat în cadru dictează
regizorului principiile montajului.
Celebrul regizor Stanley Kubrick considera, că tot ce precede montajului, e pur și simplu un
mod de a produce o peliculă pentru a fi montată. Walter Murch editorul care a fost premiat
cu un dublu Oscar pentru montaj și sunet pentru același film – Pacientul englez, în regia lui
Anthony Minghella, susține că una dintre responsabilitățile fundamentale ale editorului este:
” Să construiască un ritm interesant și coerent al emoțiilor și gândurilor pentru a face
publicul să se lase purtat și captivat de film”.
E absolut necesar să avem în vedere montajul în timpul filmării. Chiar și în cazul filmării
unei știri, interviu sau reportaj echipa trebuie să aibă în minte compoziția produsului filmic,
raporturile dintre planurile, cadrele filmate și elementele viitorului montaj. Fiecare cadru
filmat trebuie să corespundă unității de loc, timp și acțiune, în așa mod ca să poată asigura
un montaj constructiv, creator. Linia călăuzitoare a artei montajului a fost elaborată de
patriarhii cinematografiei universale: Ge. Melies, D. W. Griffith, S. Eisenstein, V. Kuleșov.
În tipologia montajului distingem:
1. Montajul în cadru cuprinde un singur cadru și nu presupune tăieturi de montaj, un
asemenea cadru se numește cadru-scenă.
2. Montajul paralel asigură ritmul și poate sugera simultanitatea în timp a două
acțiuni ce se desfășoară la mare distanță una de alta.
3. Montajul asociativ trezește asocieri a unor fapte, chipuri prin cadre ce provoacă
gândire asociativă.
4. Montajul narativ presupune o expunere narativă a acțiunii cu tăieturi de montaj
rare.
5. Montajul intelectual îl conduce pe spectator la o nouă senzație și emoție prin
propria gândire și propria judecată.
Walter Murch consideră următoarele criterii ale aprecierii montajului în ordinea importanței
lor:
1. Emoția - cum impresionează montajul audiența.
2. Povestea - cum face montajul ca povestea să continue.
3. Ritmul - cum se face simțit montajul în momentele cheie ale acțiunii.
4. Continuitatea acțiunii – menținerea atenția audienței de la un cadru la altul prin montaj.
5. Plan- contraplan – respectarea regulii de salt peste axa de filmare.
6. Spațiul de acțiune tridimensional – respectarea relației fizice între obiecte și personaje în
scena filmică.
 Etapele montajului

Montajul filmului este un proiect de echipă. În perioada de pregătire a montajului

producătorul organizează o întâlnire cu toți șefii unităților implicate în procesul de post
producție pentru a definitiva înlănțuirea etapelor și pentru a fi siguri că fiecare etapă este
compatibilă cu celelalte. Pentru realizarea filmului de nonficțiune, dar și a materialelor
promoționale la întrunire vor participa:
- Un reprezentant al imaginei și sunetului.
- Editorul.
- Directorul de producție.
- Laboratorul care va face telecine – transferul peliculei filmate pe suport digital hard
sau card – în caz în care sunt utilizate cadre de cronică de arhivă.
Montajul digital neliniar deschide mari oportunități de creație: permite editorului să stocheze
o secvență montată, în timp ce încearcă alte variante de montaj ale aceleași secvențe, astfel
personalul de creație poate evalua variantele pentru ca să aleagă pe cea mai potrivită; permite
efectuarea modificărilor oriunde și în orice moment de timp; are facilități de generare de
titluri, desene, grafice, texte etc.
Montajul digital pornește de la trecerea imaginei pe calculator, copierea sau importarea
materialului. În cazul în care materialul a fost înregistrat pe hard sau card de memorie
materialul trebuie importat în calculator și importat în soft. La operația de trecere pe
calculator a materialului filmat va fi prezent și operatorul de imagine. În afara materialelor
filmate în original vom avea nevoie și de alta informații video, poze, desene pe care le vom
depozita pe canalul V, iar sunetul pe canalul A. Regizorul, editorul, (pot fi invitați și
operatorul de imagine și regizorul de sunete) care vor viziona odată sau de mai multe ori
materialele acumulate în procesul de producție. Asistentul de regie, iar în lipsa lui regizorul
va face foi de montaj, fixând în ele timpul ce marchează începutul fiecărui cadru și
conținutul lui. Toate secvențele sincron: interviurile, dialogurile, monologurile vor fi
descifrate în scris cuvânt cu cuvânt. Foile regizorale vor forma suportul informativ, baza de
date a produsului filmic și vor facilita elaborarea concepției editoriale a acestuia. Un film de
nonficțiune se va monta pe secvențe care vor fi depozitate în mape cu denumirile lor. În
cazul clipurilor promoționale fiecare mapă va avea materialul inițial și poate conține și scene
cu actori, dialoguri, replici dar și sincroane cu experți, imagini suplimentare, grafice, desene,
fotografii, materiale de arhivă etc. Clipul poate fi montat de asemenea pe secvențe: replicile și
jocul actorilor, opiniile experților, efectele speciale , graficele etc. Clipul va fi depozitat într-o
mapă aparte.
Filmul de non ficțiune se va monta pe secvențe care se vor uni mai târziu între ele și vor
forma un tot întreg, conform ideilor expuse de scenarist, însă în procesul montajului ideile
inițiale se vor schimba în funcție de realitatea descoperită de camera de filmare și de
imaginea timpului filmic. Din aceste considerente lucrul scenaristului este în tandem cu al
regizorului de la lansare în producție și până la finalul etapei de post producție, când are loc
arhivarea materialelor și depozitarea lor în arhivă și elaborarea tehnicilor de promovare și
difuzare a produsului finit.
Utilizarea efectelor digitale vizuale
Filmul în esența sa este un produs iluzoriu, iar iluzionistul Georges Melies a înțeles acest
lucru din moment ce efectua primele filmări și i s-a defectat camera. După acest incident a
urmat primul film iluzie cinematografică ” Dispariția magică a unei doamne la teatrul Robert
Houdin”. Melies a fost primul regizor care a folosit trucajele cinematografice, efectele
speciale în timpul filmărilor. Efectele speciale tradiționale sunt de două feluri: efecte optice și
efecte mecanice. Odată cu apariția instrumentelor digitale s-a făcut o diferență mare între
efectele speciale și cele vizuale, în timp ce "efectele vizuale" se referă la post producția
digitală, "efectele speciale" se referă de efectele mecanice și la efectele optice produse de
aparatul de înregistrat.
Efectele optice (de asemenea numite efecte fotografice) sunt tehnici în care imaginile sau
unele cadre ale filmului sunt create fotografic, fie în aparatul de înregistrat cu expunere
multiplă, fie în procesele de post-producție folosind o imprimantă optică. Un efect optic ar
putea fi folosit pentru a plasa actori sau imagini pe un fundal diferit.
Efectele mecanice (numite și efecte fizice) sunt de obicei realizate în timpul înregistrării
acțiunii în direct . Printre efectele mecanice se numără utilizarea recuzitei mecanizate,
peisaje, machete, efecte pirotehnice și atmosferice: vânt artificial, ploaie, ceață, zăpadă, nori
etc. A face o mașină să pară că merge singură și aruncarea în aer a unei clădiri sunt exemple
de efecte mecanice.
Începând cu anii 1990, imaginile generate pe calculator (CGI) au ajuns în prim-planul
tehnologiilor efectelor speciale. CGI oferă cineaștilor un control mai mare și permite ca mai
multe efecte să fie realizate mai sigur și mai convingător. Pe măsură ce tehnologia CGI se
îmbunătățește, costurile scad. În prezent multe tehnici de realizare a unor efecte optice și
mecanice au fost înlocuite de CGI. Efectele digitale standard se includ efectele pe ecran
verde, animație 3D. Cele mai des utilizate efecte speciale vizuale se produc prin ”dizolvarea”
imaginilor dintr-una în alta (dissolve), ”stergerea imaginilor” prin efecte de tip wipe sau fade.
Pentru genericele de la începutul sau sfârșitul filmului se folosesc ” perdelele” de la stânga la
dreapta sau de sus în jos. Efectele simple în post producție se aplică cu ajutorul dispozitivului
de tipul edit controller.
Filmarea efectelor speciale demarează în etapa de producție, când se stabilesc ultimele detalii
ale scenariului și se organizează cât mai detaliat filmările, atunci se planifică împreună cu
ingineri din laboratorul sau studioul pentru efecte speciale digitale tot ce ține de realizarea
efectelor speciale - moduri de lucru, resurse necesare, chiar și posibile capcane la filmări și
cât mai multe soluții de a preveni și a evita situațiile nedorite. Pot fi realizate și o serie de
teste și simulări "la rece" (fără actori) a celor mai complexe efecte, pentru a găsi modurile
mai rapide și eficiente prin care pot fi realizate.

Astfel se intră deja pregătiți în faza de producție (a filmărilor în sine). Aici se vede exact cât
de important este să fie puse la punct toate operațiile în prealabil.

Dacă în perioada de producție filmările sunt efectuate conform prevederilor tehnologice, în

faza de post producție, în care se editează toate filmările și se dă forma finală a spoturilor, nu
rămâne decât asamblarea elementelor pe care le-am obținut în producție în felurile deja
testate în pre producție. Procesul totuși este migălos și solicită timp mult. În total, realizarea
spot de complexitate medie durează în jur de câteva luni (2-5), incluzând și etapele de lucru
ce ține de efecte speciale : folosirea ecranului verde, inserturi 3D animate, extensii digitale
ale platoului de filmare. Toate acestea trebuie să se potrivească perfect cu imaginile surprinse
de camera de filmat. Efortul e mare dar se merită.

Referințe bibliografice și filmografice:

1.Bălăşescu M. Manual de producţie de televiziune. Iaşi: Polirom, 2003
2. Pricop L. Managementul producției de film. București: Tritonic Academic Books, 2011
3. Chiriac A. Montajul și imaginea video. Chișinău, CEP USM, 2019
4. Тарковский А. Уроки режисюры. Москва, 1992
5. Efecte digitale în filme şi seriale tv | Videoman
6. Reclama TV pentru produs cu efecte speciale – Uractiv Forte – INX Films
7. Filmul Английский пациент - gidonline.io