22 Fizica relativistă

CONSECINŢELE TEORIEI RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE

Din postulatele teoriei relativităţii restrânse (TRR) rezultă câteva consecinţe neobişnuite
din punctul de vedere al observatorului. Este vorba de simultaneitatea evenimentelor*, durata
fenomenelor şi dimensiunile obiectelor – trei noţiuni fizice fundamentale ale mecanicii
newtoniene al căror conţinut părea evident.
În cele ce urmează, vom analiza modificările aduse de TRR în interpretarea acestor
noţiuni şi importanţa lor pentru fizica modernă.
Relativitatea simultaneităţii. În viaţa cotidiană adesea se spune că anumite
evenimente au avut loc simultan sau în acelaşi timp. Afirmaţia pare a fi clară, univocă, însă o
abordare mai profundă relevă nuanţe cu totul neaşteptate.
„Ce înţelegem prin două evenimente simultane într-un sistem de coordonate? Intuitiv,
fiecare dintre noi are impresia că înţelege această afirmaţie. Dar să încercăm să fim
precauţi, să încercăm să dăm definiţii riguroase, căci ştim cît de primejdios este să
supraestimăm intuiţia noastră.”
A. Einstein
Cum se poate stabili experimental dacă două evenimente sunt simultane? Să ne imaginăm,
pentru ilustrare, două sisteme de referinţă inerţiale (SRI) în mişcare relativă: peronul gării
(sistemul S ) şi vagonul trenului (sistemul S ΄ ) (fig. 1). La mijlocul vagonului se află un
observator O΄ şi o sursă de lumină. În uşile din faţă şi din spate ale vagonului sunt montate
câte o celulă fotoelectrică care pot declanşa mecanismul de deschidere a uşilor la
recepţionarea razelor de lumină.

Fig. 1. Observatorul din vagon şi cel de pe peron au păreri diferite în privinţa simultaneităţii
a doua evenimente.

____________________
* Prin eveniment se înţelege orice fenomen fizic care are loc la momentul dat într-un punct
anumit al spaţiului.

Fie că observatorul O΄ din vagon emite un semnal luminos de scurtă durată în momentul
în care el se aliniază cu observatorul O de pe peron.
Să analizăm opiniile fiecărui observator referitor la consecutivitatea în care se deschid
uşile vagonului.
Observatorul din vagon afirmă că semnalele luminoase ajung la celulele fotoelectrice în
acelaşi timp şi deci că uşile se deschid simultan. Într-adevăr, distanţele de la sursă la uşi fiind

FIZICA SI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 3-4, 2009

 Fizica relativistă 23
egale, iar viteza luminii fiind aceeaşi în ambele sensuri (conform postulatului al doilea al
TRR), intervalele de timp t 1΄ şi t 2΄ necesare semnalelor să ajungă la celulele fotoelectrice sunt
şi ele egale, t 1΄ = t 2΄.
Observatorul de pe peron susţine cu totul altceva: uşa din spate a vagonului vine în
întâmpinarea semnalului luminos, iar cea din faţă se îndepărtează de el. Deoarece lumina are
aceeaşi viteză de propagare în ambele sensuri, intervalele de timp t 1΄ şi t 2΄ sunt diferite, t 1 
t 2. Ca urmare, observatorul de pe peron consideră că uşile se deschid pe rând şi nicidecum
simultan.
Aceste raţionamente ne permit să tragem următoarele concluzii:
- afirmaţia “două evenimente separate spaţial au loc simultan” este lipsită de orice
semnificaţie fizică în cazul în care nu se indică exact sistemul de referinţă în raport cu
care simultaneitatea a fost constatată;
- simultaneitatea a două (sau mai multe) evenimente depinde de alegerea sistemului de
referinţă (poziţia observatorului) şi, deci, este o noţiune relativă.
Faptul că observatorul de pe peron „vede” uşile deschizându-se la momente diferite, la
prima vedere, vine în contradicţie cu experienţa noastră cotidiană. „Contradicţia” însă se
soluţionează uşor. Viteza luminii c fiind mult mai mare decât viteza trenului V, diferenţa de
timp t 2 – t 1, este atât de mică încât practic nu poate fi sesizată, şi evenimentele par a fi
simultane în ambele SRI. Astfel, relativitatea simultaneităţii se manifestă la viteze mari,
comparabile cu viteza luminii v ≈ c, numite viteze relativiste.
Odată ce noţiunea de simultaneitate a două evenimente are un caracter relativ este de
aşteptat că şi noţiunile de timp şi spaţiu, la rândul lor, sunt relative.

Fig. 2. Durata unui fenomen (emisiunea televizată)

şi lungimea unui corp (bară) sunt mărimi relative.

Relativitatea timpului. Presupunem că observatorul aflat într-un loc fix din

vagonul în mişcare inerţială (sistemul S ΄) urmăreşte, de exemplu, o emisiune televizată (fig.
2). Fie τ ΄ durata emisiunii, măsurată de observatorul O ΄ din interiorul vagonului (numită
durată proprie). Admitem acum că durata aceleiaşi emisiuni măsurată de observatorul O de
pe peron (sistemul de referinţă S) este τ , ceasul acestuia fiind absolut identic cu ceasul din
vagon).
Se poate demonstra că intervalele de timp τ şi τ΄ sunt diferite (τ ≠ τ΄) şi legate prin relaţia:
τ = τ' / 1  V 2 / c 2 (1)
unde V este viteza sistemului de referinţă mobil S ΄ faţă de sistemul fix S, iar c - viteza luminii
în vid.
Întrucît V < c, rădăcina de la numitorul expresiei este subunitară şi, deci, τ > τ΄.

FIZICA SI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 3-4, 2009

24 Fizica relativistă

Aşadar, durata unui fenomen, măsurată de un observator în mişcare faţă de locul unde se
desfăşoară fenomenul, este întotdeauna mai mare decât durata aceluiaşi fenomen, măsurată
de observatorul în repaus: τmişcare > τrepaus .
Acest efect a fost numit dilatarea timpului sau încetinirea timpului.
De menţionat că pentru viteze obişnuite, V << c, avem 1  V 2 / c 2 ≈ 1 şi, deci, τ =
τ΄, în corespundere cu principiile mecanicii clasice.

Verificarea experimentală directă a

încetinirii timpului.
În 1972 a fost realizat un experiment special cu scopul de a detecta efectul de încetinire
a timpului. Două avioane cu reacţie având la bord cronometre atomice identice şi-au luat
zborul ca să facă înconjurul Pământului – unul în direcţia spre vest, celălalt – în direcţia spre
est. Deoarece Pământul se roteşte (de la vest spre est), viteza cronometrului din avionul care
zbura spre vest era (υp – υa), iar viteza cronometrului în mişcare spre est era (υp + υa), unde
υp este viteza liniară a punctelor de pe suprafaţa Pământului în raport cu axa acestuia, iar υa –
viteza avioanelor faţă de suprafaţa Pământului.

Fig. 3. Măsurarea directă a încetinirii timpului cu ajutorul

cronometrelor atomice, instalate la bordul a două avioane care
fac înconjurul Pămîntului.

În conformitate cu formula 1, cronometrul ce se deplasează spre vest trebuie să

meargă înainte cu 275·10–9 s, iar cel în mişcare spre est, să rămână în urmă cu 4·10–9s faţă
de un cronometru atomic identic aflat la sol. După revenirea la punctul de plecare, indicaţiile
cronometrelor din avioane au fost comparate cu indicaţiile cronometrului fix de la sol.
Rezultatele experimentului s-au dovedit a fi în acord cu predicţiile teoretice, confirmând astfel
în mod direct dilatarea timpului.

„Paradoxul gemenilor” constituie o situaţie imaginată de fizicianul francez Paul

Langevain, descrisă şi în nenumărate povestiri ştiinţifico-fantastice.
Să ne închipuim doi fraţi gemeni, unul dintre care, Petru, rămâne pe Pământ, iar altul,
Radu, pleacă într-o călătorie cu o rachetă cosmică, având viteza apropiată de cea a luminii.
Datorită fenomenului de încetinire a timpului, după revenirea rachetei pe Pământ, Radu
trebuie să fie mai tânăr decât Petru. Pe de altă parte, mişcarea fiind relativă, putem considera
că racheta se află în repaus, iar Pământul în mişcare. În acest caz, datorită încetinirii timpului,
dimpotrivă, Petru trebuie să fie mai tânăr decât Radu. Această contradicţie se numeşte

FIZICA SI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 3-4, 2009

 Fizica relativistă 25
„paradoxul gemenilor”. Care dintre fraţi va fi într-adevăr mai tânăr? Paradoxul dispare dacă
remarcăm faptul că sistemul de referinţă legat de rachetă, spre deosebire de cel legat de
Pământ, nu este un sistem de referinţă inerţial, deoarece el se accelerează la plecare şi se
decelerează la revenire. În consecinţă, concluziile trase în baza TRR (valabilă numai în SRI)
devin incorecte. O analiză mai complexă realizată în baza teoriei relativităţii generalizate
arată că timpul curge mai încet într-un sistem de referinţă neinerţial. Prin urmare, Radu, în
orice caz, rămâne mai tânăr decât Petru.

Relativitatea lungimii. Să considerăm un corp de formă liniară, de exemplu, o tijă

aşezată într-un vagon (sistemul S ΄) în direcţia mişcării. Notăm cu l΄ lungimea tijei, măsurată
în repaus (numită lungime proprie). Fie l lungimea tijei în mişcare care se măsoară de pe
peron.
Se poate demonstra că lungimile l şi l′ sunt diferite (l ≠ l′) şi legate prin relaţia:
l = l' 1  V 2 / c 2 (2)
Deoarece V < c, expresia de sub radical este subunitară şi, evident, l < l′ .
Lungimea unui corp măsurată în mişcare este mai mică decât lungimea aceluiaşi corp,
măsurată în repaus: lmişcare < lrepaus .
Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de contracţia lungimii.
Pentru viteze obişnuite, V << c, avem 1  V 2 / c 2 ≈ 1 şi, deci, l = l ′, în corespundere cu
principiile mecanicii clasice şi observaţiile cotidiene.
Remarcă. Contracţia corpului se observă doar pe direcţia lui de deplasare, adică, numai
pentru dimensiunea longitudinală. Dimensiunile transversale, orientate perpendicular pe
direcţia de mişcare, rămân invariabile (nu se modifică).
Întrucât viteza luminii este foarte mare, efectele de dilatare a timpului şi de contracţie a
lungimii sunt neglijabile în viaţa de toate zilele. Ne putem însă imagina un vehicul cosmic în
mişcare cu o viteză υ ≈ c faţă de Pământ. Pentru observatorii din acest vehicul, duratele
proceselor şi lungimile obiectelor de la sol ar apărea încetinite şi, respectiv, micşorate
considerabil. Şi viceversa, pentru observatorii de la sol, duratele proceselor şi lungimile
corpurilor din vehicul ar apărea încetinite şi contractate.

Conf. univ. Dr. Leonid CAIREAC

INSTITUTUL MILITAR AL FORŢELOR ARMATE “ALEXANDRU CEL BUN”, CHIŞINĂU

Primit la redacţie: 1 septembrie 2009

FIZICA SI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 3-4, 2009