Sunteți pe pagina 1din 2

ÎNCREDEREA COPIILOR ÎN PĂRINȚI

-referat-

MOTTO: „Copiii trebuie crescuti pentru ei, nu pentru parinti.” – N. Iorga


„Un copil poate oricand sa-l invete pe un adult trei lucruri: cum sa fie multumit
fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce-si
doreste.”

De multe ori ni se întâmplă să uităm faptul că noi ca părinți suntem niște


modele pentru copiii noștri. De fapt, copiii noștri caută să ne copieze în cele mai mici
amănunte. De aceea suntem datori să avem grijă cum ne comportăm și ce cuvinte
folosim în prezența copiilor noștri. Problemele noastre de familie, discuțiile pe care le
avem între noi nu trebuiesc rezolvate în niciun caz în fața copiilor. Una dintre
imaginile cele mai distrugătoare în ceea ce privește încrederea copiilor în părinți este
atunci când cei doi se ceartă sau își adresează cuvinte urâte, vulgare unul altuia în fața
copilului. Părintele este un punct de reper pentru orice copil, este un suport fără de care
copilul este dezorientat, așadar părintele trebuie să aibă multă grijă în ceea ce privește
comportamentul ireproșabil în fața copiilor. Mai bine este să suporte cu stoicism
problemele din familie decât să clacheze în fața copiilor! În momentul în care acest
punct de reper este distrus, de cele mai multe ori copilul este dezorientat iar viața și
comportamentul lui intră în derivă. Așa se explică faptul că cei mai mulți copii care au
probleme cu delicvența juvenilă provin din familii dezorganizate, cu părinți despărțiți,
alcoolici, din familii în care violența în familie este la ea acasă, din familii care,
practic, nu mai sunt FAMILII pentru ei. De ce? Pentru că ori de câte ori copilul este
nesigur de un anumit lucru își privește părinții drept în ochi, căutând un punct de reper
și un ajutor care să-i ghideze către răspunsurile pe care le caută. Poate un copil să
găsească astfel de răspunsuri în ochii părinților atunci când ei au probleme? Pot astfel
de părinți să-și ajute copiii? Mai sunt astfel de părinți modele pentru copii? Cu
siguranță, nu! Așadar, părinții trebuie să fie și să rămână primul și cel mai important
sprijin și reper moral pentru copiii lor.
Întrebarea care se pune este ce se întâmplă cu copiii care nu găsesc niște modele
corespunzătoare în părinții lor. În cazul acesta, un caz nefericit dealtfel, copiii, care au
nevoie totdeauna de modele, deoarece personalitatea lor este în formare, vor căuta
modele într-altă parte, în afara familiei. Din păcate, de cele mai multe ori modelele pe
care și le aleg nu sunt cele mai potrivite, deoarece ei găsesc astfel de „modele” în
interiorul anturajului lor. Problema este că aceste modele sunt, de obicei, negative. În
acest caz, dacă comportamentul copilului nu este corectat la timp, se poate ajunge la
devieri grave de comportament. Așa se face că există copii care fură, la îndemnul
colegilor de anturaj – pe principiul „dacă el poate, eu de ce n-aș putea!” – copii care
fumează, copii care consumă alcool, etnobotanice etc., și toate astea pentru că nu au
găsit modelul potrivit în familie. Fetele pot adopta un comportament nepotrivit, căzând
foarte ușor în plasa traficanților de „carne vie” ori pot avea un comportament deviant
luând ca model diferite vedete din lumea mondenă. Așadar, mare grijă la ce fel de
modele suntem noi înaintea copiilor! Suntem modele pozitive? Suntem modele
negative?
Cauzele neîncrederii copiilor în părinți

1. Pe primul loc se află discuțiile în contradictoriu ale celor doi soți în fața
copiilor. Certurile dintre cei doi soți șubrezesc încrederea pe care copilul o are în
părinți, deoarece în acel moment copilul nu-i mai percepe ca pe două persoane
puternice, care pot face față oricăror situații, ci ca pe două persoane slabe, care dau
vina unul pe celălalt pentru eșecurile din relația lor, în loc de a-și asuma fiecare
răspunderea pentru restaurarea situației familiale și pentru rezolvarea problemelor.
2. De cele mai multe ori, părinții nu sunt consecvenți în luarea măsurilor pentru
îndreptarea greșelilor copiilor. În felul acesta, copiii îi percep, încă o dată, ca pe niște
persoane slabe, incapabile de a rezista „șantajului” lor. Părinții se lasă prea ușor
convinși de rugămințile sau lacrimile copiilor să îi ierte. În felul acesta, în mintea
copiilor se naște ideea că și data viitoare va fi la fel.
3. O altă greșeală a părinților este aplicarea de pedepse inutile atunci când nu
este cazul. Greșelile mici pot fi trecute cu vederea după o mustrare făcută pe înțelesul
copiilor. Copiii trebuie mai întâi făcuți să înțeleagă ce anume au greșit și cum trebuie
să-și recupereze greșeala. Altfel, riscăm ca ei să nu înțeleagă unde și când au greșit, să
nu-și recunoasă greșeala și data viitoare să recidiveze.
4. Chiar și atunci când greșeala trebuie pedepsită, pedeapsa trebuie să fie pe
măsura greșelii, nu trebuie exagerat. Părinții care dau dovadă de autoritate exagerată
vor fi percepuți întotdeauna de către copii ca niște tirani, de care trebuie să asculte de
frică. Ei nu vor avea niciodată respect pentru astfel de părinți, nici chiar atunci când
vor fi mari. Respectul nu se câștigă prin frică, ci prin încredere!
5. O altă greșeală a părinților este incapabilitatea lor de a fi prieteni cu propriii
lor copii. În acest sens, există două direcții total opuse. Unii spun: „Îmi iubesc copilul,
dar nu trebuie să-i arăt. Îl sărut numai în somn.” Greșit! Copilul are nevoie să vadă
că este iubit, dar trebuie să vadă și că părinții săi sunt niște persoane corecte, care nu
tolerează greșelile lor și care nu pot fi „șantajabili” de către ei. Altă atitudine este: „Eu
te-am făcut, eu te omor!” În cazul acesta, copiii nu-și vor percepe în niciun caz
părinții ca pe niște prieteni, ci mai degrabă ca pe niște dușmani ai lor, ca pe niște
persoane care le doresc răul, mai ales dacă astfel de replici se repetă. Așadar, ei îi vor
percepe ca pe un pericol, nu ca pe o sursă de încredere.
În concluzie, comportamentul copiilor depinde foarte mult de comportamentul
propriilor părinți, care nu sunt altceva decât o oglindă fidelă pentru ei.

Prof. înv. preșcolar Doman Monica


Grădinița nr.73