SEMINAR 1 – SEMINAR 2

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ştiinţa dreptului penal. Legătura cu alte ramuri de drept. Principiile dreptului penal.
Izvoarele dreptului penal. Interpretarea legii penale. Raportul juridic penal

DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

Noţiunea de drept penal

O condiţie de existenţă a oricărei societăţi este apărarea valorilor sociale împotriva

faptelor periculoase (pentru acestea). De această apărare depinde normala convieţuire
în societate.

Dreptul penal contribuie la apărarea valorilor sociale prin interzicerea faptelor periculoase
şi prevăzând sancţiunile aplicabile celor care săvârşesc aceste fapte.

Poena (lat.) = pedeapsă.

Literatura de specialitate defineşte dreptul penal ca fiind sistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni
specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul
apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor
care le săvârşesc.

Instituţii fundamentale ale dreptului penal

 Infracţiunea
 Sancţiunile de drept penal
 Răspunderea penală

Obiectul dreptului penal – variante din doctrină

 Relaţiile de apărare socială – relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru

respectarea de către aceştia a unor valori, cum sunt: persoana, cu drepturile şi libertăţile
sale, liniştea şi ordinea publică, societatea etc.

 Relaţiile de represiune penală – relaţii ce se stabilesc după săvârşirea infracţiunii

între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală
pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa.

 Relaţiile de represive şi de conformare – sunt relaţii care apar din momentul intrării
în vigoare a legii penale. Destinatarii legii penale îşi adaptează conduita exigenţelor
normelor penale. Atunci când este nesocotită obligaţia instituită prin norma penală,
relaţia socială de conformare se transformă în relaţie de conflict şi este necesară
restabilirea ordinii de drept.

Necesitatea dreptului penal – vine din:

1
1) Necesitatea apărării valorilor sociale: persoana (cu drepturile şi libertăţile ei), statul
(suveranitatea, independenţa, securitatea, ordinea publică), proprietatea etc.
2) Existenţa fenomenului infracţional – este dată de statistica criminală
Criminalitatea = ansamblul faptelor penale comise într-un spaţiu şi într-un timp
determinate
a) Criminalitatea zisă legală – totalitatea infracţiunilor pentru care s-au aplicat
sancţiuni penale de către instanţele judecătoreşti
b) Criminalitatea zisă aparentă – totalitatea infracţiunilor de care organele de poliţie
şi judiciare au luat cunoştinţă
c) Criminalitatea zisă reală – totalitatea infracţiunilor care s-au săvârşit în realitatea
socială, inclusiv cele necunoscute organelor de stat specializate.
3) Necesitatea reglementării juridice a apărării sociale – este interesul societăţii de a
asigura o ocrotire efectivă a sistemului său de valori, prin prevederea faptelor periculoase
şi a sancţiunilor necesare pentru prevenirea şi combaterea acestora.

Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

În cadrul sistemului unitar de drept din România, dreptul penal are strânse legături cu
celelalte ramuri de drept, astfel:
1) Cu dreptul procesual penal – DP are cea mai strânsă legătură. Dreptul penal
substanţial nu este de aplicaţiune imediată. El se transpune în viaţă şi realitatea socială
şi îşi îndeplineşte finalitatea prin intermediul dreptului procesual penal.
Prin normele DP se stabilesc faptele care sunt infracţiuni, pedepsele şi răspunderea
penală ce revine persoanelor care săvârşesc infracţiuni.
Prin normele DPP este stabilită procedura de tragere la răspundere penală a celor
vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor.
2) Cu dreptul constituţional – DP interferează în ceea ce priveşte apărarea relaţiilor
sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Prin
normele penale sunt incriminate faptele care pun în pericol statul.
3) Cu dreptul civil – DP interferează în ceea ce priveşte apărarea relaţiilor patrimoniale
şi personale nepatrimoniale, împotriva faptelor periculoase îndreptate împotriva
proprietăţii şi al celorlalte drepturi personale.

Ştiinţele penale
1) Criminologia – reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă,
pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, iar pe de altă parte, cu evaluarea
practicilor anti-infracţionale, în scopul optimizării acestora.
2) Ştiinţa penitenciară – studiază modul de organizare şi funcţionare a locurilor de
executare a pedepselor privative de libertate (ex. penitenciarele).
3) Criminalistica – însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele
tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
infractorilor şi prevenirii faptelor antisociale.
4) Medicina legală – se află la intersecţia ştiinţelor medicale cu ştiinţele penale.
Studiază acele probleme ale patologiei umane legate de viaţa, sănătatea şi activitatea
2
omului ca fapte incriminate sau relaţii sociale apărate de lege, în scopul de a oferi justiţiei
probe cu caracter ştiinţific.
5) Psihologia judiciară – studiază aprofundat persoana implicată în drama judiciară în
vederea interpretării corecte a comportamentului uman cu finalitate judiciară sau
criminogenă.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

Principiul legalităţii – exprimă ideea că întreaga activitate în domeniul dreptului penal

se desfăşoară numai în baza legii şi în conformitate cu aceasta.
Se exprimă adesea şi prin adagiile (latineşti): nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege, nullum judicium sine lege (adică, o faptă indiferent cât de periculoasă este nu poate
fi considerată infracţiune atât timp cât prin lege nu este calificată ca atare).
PL este menit să constituie şi o garanţie a libertăţii persoanelor împotriva abuzurilor şi
arbitrului din activitatea aparatului judiciar.

Principiul umanismului – presupune că întreaga reglementare penală trebuie să

pornească de la interesele fundamentale ale omului (drepturile şi libertăţile sale etc.).

Principiul egalităţii în faţa legii penale – exprimă regula că toţi indivizii din societate
sunt egali în faţa legii (art. 16 din Constituţia României)

Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală – presupune că

întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor
periculoase. Prevenirea este, de altfel, şi scopul executării pedepselor privative de
libertate.

Principiul „infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale” – este o formă de

garanţie a libertăţilor persoanei, întrucât, fără săvârşirea unei infracţiuni, nu se poate
antrena răspunderea penală a unei persoane.

Principiul personalităţii răspunderii penale – consacră regula că atât obligaţia ce

decurge dintr-o normă penală, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei
obligaţii revin exclusiv persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind o infracţiune.

Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal – presupune stabilirea şi

aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea faptei, de periculozitatea
infractorului, precum şi de necesităţile de îndreptare a acestuia.

IZVOARELE DREPTULUI PENAL

IZVOR – forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie.
Izvoarele dreptului penal, sub raportul formei, prezintă particularitatea că pot fi exprimate
numai prin legi.

3
Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării, aveau putere
de lege.
În Codul Penal sunt incriminate faptele periculoase care au o evoluţie lentă, iar normele
se adresează tuturor indivizilor sau aproape tuturor.
În legile penale speciale şi în legile nepenale cu dispoziţii penale sunt incriminate
fapte care se săvârşesc în domenii aparte ale vieţii sociale, unde evoluţia este mai
rapidă, schimbările sunt frecvente iar faptele privesc o sferă restrânsă de indivizi.

Izvoarele dreptului penal

 Constituţia României
Conţine norme cu caracter principial care interesează dreptul penal (ex. art. 15 alin 2
– legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, art. 22 –
pedeapsa cu moartea este interzisă)
 Codul penal al României (în vigoare de la 1 februarie 2014)
Partea generală – legea penală, infracţiunea, pedepsele, măsurile de siguranţă,
cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate, cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepsei etc.
Partea specială – infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului,
infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni de fals
etc.
 Legile penale complinitoare
Sunt menite să completeze legile penal. Nu conţin incriminări noi, ci numai norme de
drept penal (ex. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate, Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului
de probaţiune etc.)
 Legile penale speciale
Conţin incriminări separate faţă de Codul penal (ex. Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri etc.)
 Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului
Atunci când conţin norme de drept penal şi devin aplicabile numai după ce sunt
supuse spre dezbatere in Parlament şi publicate în Monitorul Oficial al României.
 Tratatele şi convenţiile internaţionale
Devin izvoare de drept în măsura în care conţin prevederi de drept penal (ex.
infracţiuni de drept internaţional, asistenţă juridică internaţională în materie penală) şi
sunt ratificate.
 Alte categorii
 Recursul în interesul legii (RIL) – procedură la finalul căreia Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin Decizie asupra unor chestiuni de drept
(penal) care au fost soluţionate diferit de către instanţele judecătoreşti.
 Hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (HP) – este
pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, la sesizarea
unei instanţe învestite cu judecarea unei cauze în ultimă instanţă, se dă o
rezolvare de principiu unei chestiuni de drept.

4
  Decretul Preşedintelui României prin care se acordă graţierea individuală
unei persoane condamnate.

RAPORTURILE JURIDICE PENALE

Un raport juridic presupune o relaţie socială reglementată printr-o normă de drept.

Raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată printr-o normă de
drept penal.
Raportul juridic penal de conformare – există atunci când destinatarii normei penale se
abţin în a săvârşi faptele prevăzute ca infracţiuni (destinatarii se conformează legii
penale)
Raportul juridic penal de conflict – apare atunci când destinatarii încalcă prevederile
normei penale şi săvârşesc faptele incriminate ca infracţiuni, iar statul îi obligă să suporte
consecinţele.

Subiecţii raportului penal

STATUL = titularul funcţiei de apărare socială
În cazul raportului juridic penal de conformare – celalalt subiect (destinatarul) nu este
nominalizat.
În cazul raportului juridic penal de conflict – statul impune celuilalt subiect al raportului
(persoană fizică sau juridică) să suporte consecinţele faptei sale. Celălalt subiect al
raportului penal de conflict este infractorul.

Conţinutul raportului juridic penal

Se deduce dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea destinatarilor legii
penale, în scopul apărării valorilor esenţiale ale societăţii, pe de o parte, şi obligaţia
corelativă a destinatarilor legii penale, persoane fizice sau juridice, de a-şi conforma
conduita exigenţelor cerute prin norma penală.

Obiectul raportului juridic penal

Îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului le efectuează sau le poate pretinde
şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau de a se abţine a le săvârşi.

Începutul raportului juridic penal

Coincide cu intrarea în vigoare a normei penale.
Destinatarii normei penale trebuie să îndeplinească şi condiţiile cerute de lege pentru a
exista obligaţia de conformare (ex. împlinirea vârstei de 14).
Raportul juridic de conflict începe odată cu săvârşirea infracţiunii.

Stingerea raportului juridic penal

Raportul juridic penal de conformare se stinge odată cu:
 Ieşirea din vigoare a normei penale

5
  Pierderea calităţii cerută de lege pentru destinatar
 Săvârşirea faptei interzise (începe raportul juridic penal de conflict)
Raportul juridic penal de conflict se stinge prin:
 Executarea sancţiunilor aplicate infractorului
 Intervenţia unei cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepse

LEGEA PENALĂ

Art. 173 C.pen – prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă
în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor,
aveau putere de lege.
Avem legi penale generale (LPG) şi legi penale speciale (LPS).
LPG – reglementează la nivel principial relaţiile de apărare socială.
LPS – cuprinde norme de incriminare

După durata lor în timp, legile penale pot fi:

 cu durată nedeterminată (permanente) – marea majoritate a legilor penale,
obişnuite, a căror durată de aplicare nu este precizată în conţinutul lor
 cu durată predeterminată (temporare) – legi care cuprind în conţinutul lor şi o
dispoziţie privitoare la durata de valabilitate
După natura necesităţii care a dus la adoptarea lor, legile penale pot fi:
 legi penale ordinare (obişnuite) – legi penale adoptate în situaţii normale de
evoluţie a societăţii
 legi penale extraordinare (excepţionale) – care sunt adoptate în situaţii de
excepţie (calamităţi naturale, stări de urgenţă, război etc.)
!!! Legile extraordinare derogă de la legile ordinare.

Structura normei penale

 ipoteză – descrierea faptei
 dispoziţie – rezultă din incriminare (disciplinează conduita indivizilor)
 sancţiune – pedeapsa prevăzută pentru săvârşirea acelei fapte

INTERPRETAREA LEGII PENALE

Interpretarea este o operaţiune logico-raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării
normei de drept şi are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimată prin respectiva
normă.
În cazul legii penale, prin interpretare se stabileşte dacă norma de incriminare este
aplicabilă într-un anumit caz concret.
După organul sau persoana care face interpretarea, aceasta poate fi:
a) oficială – făcută de un organ de stat sau subiect oficial

6
  autentică (legală) – făcută de legiuitor (ex. În Codul Penal – partea generală –
sunt interpretați termeni precum lege penală, săvârșirea unei infracțiuni, funcționar
public, membru de familie etc.
1. interpretare contextuală – efectuată de legiuitor cu ocazia adoptării legii
2. posterioară – printr-o lege interpretativă
 cauzală (de caz) – făcută de organul judiciar
b) neoficială (doctrinară) – făcută de oamenii de știință. Este materializată în tratate,
monografii etc.

Metode de interpretare a legii penale

După metodele folosite, interpretarea poate fi:
1) interpretare literală sau gramaticală – constă în aflarea înțelesului normei de drept
penal cu ajutorul cuvintelor prin care a fost exprimată. Se analizează textul din punct de
vedere etimologic, pentru a afla sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text.
Substantivele sunt analizate împreună cu atributele, iar verbele împreună cu
complementele lor.
2) Interpretarea rațională sau logică – constă în folosirea procedeelor raționale
(logice) pentru a afla voința legiuitorului.
Tipuri de raționamente:
a) A fortiori – dacă legea penală interzice mai puțin, atunci ea va interzice și mai
mult. Similar, dacă legea interzice mai mult, atunci ea va interzice și mai puțin.
b) Per a contrario – dacă o dispoziție penală interzice sau sancționează o faptă în
anumite condiții, ea nu se referă și la alte situații de fapt. Adică sunt excluse
situațiile pe care legea nu le prevede.
c) Reductio ad absurdum – presupune că orice altă interpretare decât cea propusă
ar duce la consecințe contrare legii, absurde, inadmisibile.
d) A pari – presupune că pentru situații identice (chiar dacă unele nu sunt expres
prevăzute de lege) trebuie să existe aceeași soluție juridică.
3) Interpretarea istorică – constă în aflarea înțelesului normei penale prin studierea
condițiilor de ordin politic, economic, social și juridic în care a fost adoptată legea.
4) Interpretarea sistematică – este o variantă a interpretării raționale și constă în
interpretarea voinței exprimate într-o normă pornind de la corelația acesteia cu alte
norme din cadrul aceleiași legi.
5) Interpretarea prin analogie – constă în aflarea sensului (înțelesului) unei norme cu
ajutorul alteia care prevede un caz asemănător și este mai clară.