Firul fermecat

- Eu nu știu de unde și până unde aşa idee … auzi, ce temă, să facem un covoraș în
vacanța asta de iarnă! Robin, un băiat de 9 ani, mormăia încruntat. Venise de la școală și
trântise ghiozdanul nervos:
- Miaauu, dar eu ce vină am! se auzi un glas rârâit din spatele ghiozdanului. Că era să
îmi șifonezi bunătate de coadă!
- Ei, îmi pare rău, Steluțo … dar, vacanța pe care am așteptat-o atât e pe cale să se
transforme într-un dezastru. De-zas-tru, repeta Robin, aşa încât pisica să înțeleagă ce
vorbește.
Steluța era o pisica specială. Era neagră iar la gat avea o pată albă, strălucitoare, în
forma de stea. Ca o adevărată pisică năzdravană ce se afla, ea continuă să vorbească
stăpânului:
- Nu știu exact ce problemă ai, dar cred că ai uitat că noi pisicile suntem renumite
pentru tors. Eu vin dintr-o adevărată familie de artiști, mama și surorile ei erau vestite pentru
în felul în care combinau și încurcau firele stăpânelor lor. Cuvântul “covoraș” sună
ademenitor, mai adăugă Steluța, alintându-se de piciorul băiatului.
- Adică, adică … începu să spere Robin, o să mă ajuți tu?
- Păi normal, tu adu niște fire colorate! O să ai un covoraș … de basm!
Robin a adormit repede în seara aceea și cum - necum, dimineața o găsi pe Steluța
moțăind  așezată pe un covor micuț dar vesel colorat, cu franjuri lungi. El sări cât colo fericit,
o luă în brațe și începu să țopăie de bucurie. Steluța se trezi și începu să strige speriată:
- Stai, stai, nu mai sări, că la a cincea săritură se activează …. Și nu mai avu timp să
termine propoziția, că se treziră amândoi înconjurați de un fel de ceață parfumată și mov.
Robin stătea nedumerit cu pisica lui în brațe, simțind cum zboară. Da, da - că zboară. Nu
vedea prea bine în jur, dar era clar că plutește și că vântul îi răcorește obrajii care ardeau de
emoție.
- Puștiule … amândoi am cam făcut o mare boroboață …și nu știu cum o să ieșim cu
faţa curată …
- Ce, ce vrei să spui …, întrebă Robin cu voce vinovată.
- Azi-noaptea am chemat-o să mă ajute la tors și cusut pe miss Timssy, o străbunică
de-a mea. A împletit în covor un Fir-Străfir și … asta e!
 Robin o strângea în brațe, fără să poată spune ceva, aşa că Steluța continuă:
- Văd că habar n-ai ce zic. Un Străfir face să zboare lucrul de care e legat . Acum să
vedem dacă putem să-l controlam și să-l facem să ne ducă unde vrem noi, nu unde vrea el
… Știi vreo incantație?
- Ce-i aia?
- Stăpâne, mă dezamăgești. E o poezie fermecată, care să ne ajute la un aşa necaz…
        Robin se gândi câteva secunde. Trebuia să fie mai curajos, în primul rând. Și apoi
trebuia să profite de aşa ocazie. Unde îi ducea covorul? Nu știa, dar ar fi putut să încerce
ceva... Dacă pisica îi cerea o poezie, avea una:

Covoras-fluturaș,
Zbori încet peste oraș.
Cât aş face din ochi
“Bling”,
Te rog să ne duci
În timp.
La bunicu-meu aviator,
De care îmi este dor!  

        Cât ai clipi, covorașul și cei doi pasageri fură înconjurați de un vârtej de nisip
strălucitor. Se ridicară sus de tot și apoi pătrunseră în ceea ce părea o clepsidra uriașă.
Covorul îi ducea într-adevăr în timp, cu vreo șaptezeci de ani în urmă.
- E clar, văd că o duci din boroboață în boroboață! Nu puteai și tu să ceri să mergem la
mare? Eu pescuiam, tu înotai, eram fericiți! Puteai să ceri să mergi în cel mai mare parc de
distracție din lume, sau în Țara Dulciurilor! Sau de Egipt, unde pisicile sunt venerate, n-ai
auzit?
- Multă lume poate să călătorească acum într-o țară, un oraș anume  de pe glob. Sunt
avioane, trenuri, vapoare - până la urmă nu mai e chiar aşa de greu, nu? Dar în timp … nu
merge nimeni în timp, exclamă Robin, încântat de ideea care-i venise.
- Bine, adevărat. Dar măcar de data asta ascultă-mă, te rog! Orice ar fi, nu vorbi cu
nimeni. Nu trebuie să ne simtă careva, nu trebuie să se știe că am ajuns aici. Promite-mi,
mai adăugă pisica.
- Păi … să nu vorbesc deloc cu bunicu’?
 - Nu, nu! Exact asta nu trebuie să faci! Steluța aproape că îl zgârie de teamă.
- Bine, promit. O să am grijă, făcu Robin cu mare seriozitate.
Nici nu terminară bine de vorbit că și văzură cum dispare din jurul lor aburul
strălucitor. Se aflau într-o cameră frumoasă, luminoasă, care i se părea cumva cunoscută lui
Robin - era camera bunicilor, din casa de la țară. Se sucea de colo - colo, curios.  Vedea tot
felul de cărți și caiete dar și multe foi cu desene, cele mai multe avioane. Lipici, fel de fel de
scândurele, sârme colorate, foarfeci și cleștișori. Începu să scotocească prin sertarele
bibliotecii. Găsi o bomboană și când se pregătea să o bage în gură, pisica îi sări pe umăr.
- N-ai voie, cine știe cum o să reacționeze stomacul tău!
- Ai dreptate, e cam veche, are 70 de ani, râse Robin punând-o la loc.
De-afara se auzeau râsete și glasuri de copii. Robin se uita cu ochii mari de uimire la
un alt băiat care se juca, încercând să facă să plutească un fel de avion - zmeu, construit din
lemn și foi de hârtie colorată. Nepotul își privea bunicul și inima îi bătea țară, gata să-i sară
din piept, să-i strige “sunt aici, sunt aici”. Cât s-ar fi jucat și el în curte!
Pe un colț de masă erau înșirate peste 10 avioane de hârtie, nu mai mari decât
degetul arătător, cu modele și culori diferite.Robin scoase atunci din buzunar încă unul,
foarte asemănător, îl puse în rând cu celelalte și-i spuse pisicii:
- Uite, asta e un avion pe care mi l-a dat bunicu’ anul trecut, în vacanța de vară. Mi-a
zis că e un avion fermecat, care se întoarce mereu de unde a plecat… Oare să fie aşa de
vechi, de fapt? Ooff ...abia aștept să vină vara, să-l vad din nou, bunicul meu e cel mai bun,
știe cele mai îndrăznețe povești și cele mai haioase glume!
        Pisica țâșni brusc pe pervaz. Copiii se pregăteau să intre în casă.
- Trebuie să plecam acum, imediat! NU se poate să ne vadă aici!
- Dar cum, cum plecăm?
- Hai, pe covor, fă un salt cu picioarele încrucișate, repede!

Robin și Steluța au ajuns cu bine înapoi în timpul și în casa lor. Când să răsufle
ușurați, băiatul fu săgetat de un gând înspăimântător: prețiosul lui avion de hârtie rămăsese
pe masa bunicului ... Vru să-i spună și pisicii. Pe urmă își aminti că bunicul îl atenționase
oricum că avionul e fermecat și se întoarce mereu de unde a plecat; se liniști, zâmbind în
gând bătrânului aviator.
- Mulțumesc pentru excursia asta, Steluțo. Acum, hai să ne culcăm!
- Da, puștiule, să ne culcam … dar ia zi, mâine unde ne mai ducem?