AFECTIVITATEA 3.1.

Aspecte teoretice şi metodologice generale Conceptul de afectivitate, în psihologia

generală, a fost multă vreme greu de definit. I.M. Testus (1736-1865) acum două secole preciza că
psihicul uman se compune din intelect, voinţă şi sentimente, fenomenele afective au continuat să fie
identificate, când cu procesele senzoriale, când cu instinctele individului cu trebuinţele sau cu reflexul
unor modificări vegetative-organice în sfera trăirilor psihice conştiente. Datorită cercetărilor psihologice
contemporane, afectivitatea a dobândit statut de aspect fundamental al personalităţii de componenţă
bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi de nota lui definitorie, deoarece pentru afectivitate omul se
diferenţiază de roboţi şi calculatoare de inteligenţă artificială, fiind rezonanţa subiectivă generală a
individului, intim şi relaţional trăită la schimbările de tot felul din mediul său intern sau extern. Omul nu
se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele, care acţionează
asupra lui, au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau nu
nevoilor lui, îi satisfac sau nu necesităţile, aspiraţiile, idealurile. între stimulii interni şi realitatea
înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri, ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. în timp ce
aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie,
contrazicere sau nesatisfacerea lor conduce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc. în cadrul
proceselor afective pe prim plan se află 110 nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia, pe care acesta
o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai
într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate
unor persoane diferite. Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic
uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă - cognitivă, motivaţională,
volitivă etc. Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice, care reflectă, în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre dinamica
evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan
obiectiv extern. Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de statu-quo sau de zero
emoţional, prin analogie cu zeroul fiziologic în cazul sensibilităţii termice) şi semnificativ, generând
activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când este „consonant”, şi negativă, în cazul când el este
„disonant”. Afectivitatea este o trăire diferenţiată, ca stare faţă de situaţii, evenimente, persoane,
conţinuturi de comunicări, la care se participă etc. Afectivitatea se manifestă nu numai faţă de
evenimente prezente, ci şi faţă de cele evocate din trecut, dar şi asociate de trăiri, ce se vor putea
produce în viitor. Expresiile afectivităţii, dacă sunt legate de un moment sau situaţie, se numesc afecte şi
emoţii. Dacă sunt latente (de fond), se numesc sentimente, iar când au o intensitate foarte puternică şi
obsesivă, răscolitoare, cu efecte de reflux în întreaga viaţă psihică, se numesc pasiuni. Afectivitatea sau
emoţionalitatea poate fi activă sau pasivă. Activă este când se participă prin implicaţie în situaţii şi
evenimente, pasivă - când evenimentele şi situaţiile se suportă doar sau se percep. Exteriorizările prin
comunicare verbală, tonalităţile acesteia, C.N.V. (comunicarea nonverbală) au toate laturile de
afectivitate. Afectivitatea pulsează tot timpul în viaţa momentului, de aceea poate fi considerată ca un
fel de musculatură a activităţii psihice curente, dar şi a filmelor interioare, a reveriilor şi idealurilor
traduse în scenarii interioare. în acelaşi timp, afectivitatea este o permanentă alarmă în procesul de
adaptare, dar şi o expresie a confortului sau disconfortului provocat de situaţii şi de starea generală
psihică concomitent. Orice senzaţie sau percepţie are şi o încărcătură de confort sau disconfort psihic,
adesea foarte complex, datorită implicaţiei afectivităţii. Afectivitatea este spontană şi încărcată de
starea generală biologică şi psihologică şi chiar de încărcăturile inconştiente. în concluzie putem
menţiona că afectivitatea cuprinde totalitatea stărilor, fenomenelor şi trăirilor afective (emoţionale), ce
reflectă atitudinea şi relaţiile subiective faţă de realitatea obiectivă.