CURS 1-Biomaterialul

Biomaterialul=poate fi orice produs care nu este un medicament specific şi care poate fi

utilizat o perioadă de timp pentru înlocuirea oricărui ţesut, organ sau pentru restabilirea
funcţiilor vitale ale organismului.

In med dent identificăm ca biomateriale acele produse care participă la restabilirea

funcţională a ţesuturilor vii, care vin în contact cu ele.
După European Society of Biomaterials: biomaterialele sunt materiale fără viaţă (inerte),
utilizate în domenii medicale cu scopul de a produce o interacţiune cu sistemul biologic.

Nu toate materialele dentare au caracteristici şi proprietăţi de biomaterial.

Din acest punct de vedere, materialele dentare pot fi clasificate în 2 grupe:

1. Materiale dentare propriu-zise (totalitatea materialelor cu utilizare exclusivă în etapele

de laborator pentru obţinerea protezelor dentare – ex: gipsuri, ceruri, mase de ambalat,
agenţi abrazivi, paste de lustruit)
2. Biomateriale dentare (totalitatea materialelor care vin în relaţie directă cu ţesuturile
parodontale şi formează cu acestea legături stabile, restaurând funcţionalitatea lor - ex:
pastele pentru obturaţii intracanalare, linerii pentru tratarea plăgii dentinare, masele
ceramice, implantele).

Materialele -sunt elaborate de diverse firme

-sunt selectate de catre dentist in f. de: caract. Fiz, mec, reactiv. Ch, integrarea biol.
demonstrata practic.

În funcţie de proprietăţile lor materialele dentare prezintă:

a) indicaţii
b) contraindicaţii
c) avantaje
d) dezavantaje
e) o anumită „perioadă de viaţă”

Calitatea unui material nu este asigurată numai de o proprietate a acestuia, ci este dată de
ansamblul de proprietăţi pe care le prezintă un produs. Informaţiile oferite în acest sens de
firma producătoare ca rezultat al unor numeroase testări de laborator sunt menite să ajute
medicul stomatolog în alegerea unui anumit produs.

Unele dintre acestea sunt folosite doar de către medic, altele doar de către tehnician, cea de a
treia categorie fiind prezentă atât în cabinet cât şi în laborator.
 CLASIFICAREA MAT. DENTARE

Dupa originea materialului:

• origine minerală - ex: gipsul dentar,amalgame
• origine organică - ex: răşini polimerice (rasini acrilice/diacrilice)
• origine mixtă (organo-anorganică) - ex: răşini diacrilice compozite (RDC), cimenturi
zinc oxid eugenol armate (ZOE)

Dupa rel. de contact cu t. moi:

• Materiale provizorii care au rel de contact parodontală scurtă (24-48 ore) sau mai lungă
(7-10 zile)
În funcţie de durata relaţiei de contact, materialele provizorii se clasifică în
Materiale provizorii temporare –ex:FERMIN, CAVIDUR, CAVIFIL
Materiale provizorii cu termen mai lung de utilizare-ex: paste cu antibiotice, paste antiseptice
tip Walchoff
Materiale provizorii de fixare -ex: cimenturile ZOE

• Materiale de durată (definitive) care vin în contact permanent cu ţesuturile parodontale

pentru o perioadă lungă de timpex:cimenturi FOZ, PCZ, CIS
• Materiale speciale care au o relaţie de contact cu ţesuturile parodontale instantanee,
pasageră -ex: materiale de amprentă, paste de lustruit.

Dupa destinatia mat:

1. Materiale pentru restaurări coronare
2. Materiale pentru amprentare
3. Materiale pentru amprentare
4. Materiale pentru obţinerea protezelor (metalice/nemetalice)
5. Materiale pentru prelucrarea şi lustruirea protezelor
6. Materiale pentru fixarea provizorie şi de durată a protezelor dentare

Dupa domeniul de aplicare:

A) Materiale utilizate în cabinetul de medicină dentară:
• materiale utilizate în medicina dentară preventivă
• materiale utilizate pentru restaurări coronare
• materiale utilizate pentru amprentare
• materiale pentru machete directe materiale de fixare
• materiale pentru lustruit obturaţii, coroane etc

A) Materiale utilizate în laboratorul de tehnică dentară:

• materiale pentru modele
 • materiale pentru machete, tipare
• materiale pentru obţinerea protezelor dentare
• materiale pentru prelucrarea şi lustruirea protezelor

Dupa comp ch local:

1) Biomateriale BIOTOLERATE - local acestea generează formarea unui manşon fibro-
conjunctiv, rezultat din interacţiunea osului cu ionii metalici toxici (osteogeneză la
distanţă) Ex: oţelurile inoxidabile, aliajele de Co-Cr-Mo, polimerii.
2) Biomateriale BIOINERTE – generează în zona de interfaţă osteogeneză de contact
Ex: titanul, tantalul, alumino-ceramica
3) Biomateriale BIOACTIVE – pentru acestea este caracteristică osteogeneza de legătură,
cu apariţia legăturii chimice între biomaterial şi os. Ex: fosfatul de calciu, ceramica
sticloasă, biosticlele, hidroxiapatitele

PROPR. FIZICE ALE MAT.-optice, termice, electrice

1. Propr. Optice-LUMINA, CULOAREA

a) Lumina: Proprietatile luminii cu importanţă in domeniul stomatologic

Reflexia si refractia
Indicele de refractie
Dispersia
Absorbtia
Lumina şi materia-→ Luminiscenta, Transp, Transluc, Opac.
Fotosensibilitatea

b) Culoarea: senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de diferite frecvenţe,

care permite ochiului sa deosebească între ele 2 părţi vecine, omogene şi egal iluminate,
văzute simultan. Cel mai important şi complex parametru estetic ce contribuie la reuşita
reabilitării dento-somato-faciale.
Indiferent dacă este vorba de restaurările prin metoda directă, sau de cele realizate prin
metoda indirectă, condiţia pentru ca aceste restaurări să fie considerate realmente estetice, este
ca, pe lângă atributele geometrice, ele să reproducă cu acurateţe toate caracteristicile cromatice
ale unităţilor dentare naturale.

Poate fi definită prin trei parametri: • nuanţă • saturaţie • luminozitate.

Nuanţa este un parametru determinat de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice şi
reprezintă familia din care face parte culoarea (cele 7 nuanţe spectrale: R-roşu, O-oranj,
Ggalben, V-verde, A-albastru, I-indigo şi V-violet).
Saturaţia sau puritatea culorii (croma) este un parametru determinat de raportul cantitativ dintre
culoarea spectrală şi culoarea albă, care se combină pentru a da culoarea considerată. Culorile
spectrale sunt culori pure şi, deci, prezintă o saturaţie maximă. Prin adăugarea unor cantităţi
diferite de alb la culorile spectrale se obţin diferite tonuri de culori nesaturate.

Luminozitatea sau valoarea culorii este o proprietate acromatică, fiind determinată de doi
factori:
 energia radiantă a respectivului corp emiţător, ori energia reflectată / transmisă de un corp
luminos;  sensibilitatea ochiului pentru diverse lungimi de undă ale spectrului luminos –
sensibilitate spectrală (este considerată maximă pentru verde). Luminozitatea culorilor se poate
măsura pe o scală de la alb la negru, în cadrul căreia, albul reprezintă gradul maxim de
luminozitate, iar negrul reprezintă gradul minim de luminozitate.

Reproducerea cromaticii naturale este dificilă şi, de cele mai multe ori, este hotărâtoare
pentru reuşita unui tratament stomatologic estetic şi/sau cosmetic. Dificultatea în reproducerea
exactă a culorii dentare utilizând materiale fizionomice constă în aprecierea, alegerea şi
comunicarea culorii dentare. În ultimii ani, graţie progresului cercetării, proprietăţile optice ale
materialelor dentare au fost îmbunătăţite cu scopul unei mai bune armonizări cromatice între
structurile dentare naturale şi materialele restaurative.
Pentru a putea fi reprodusă / comunicată, culoarea trebuie să poată fi definită foarte clar şi să
poată fi măsurată cu mare precizie.

În acest scop există, în principal, 2 metode: sistemele de ordonare a culorilor şi colorimetria.

Sistemele de ordonare a culorilor se bazează pe o serie de eşantioane care sunt ordonate
sistematic conform celor 3 caracteristici principale ale culorii: nuanţă, saturaţie, luminozitate.
Aceste sisteme de ordonare a culorilor reprezintă o redare a universului cromatic într-un spaţiu
tridimensional, constituind aşa numitul "limbaj universal al culorii".

Un sistem de ordonare a culorilor performant ar trebui să îndeplinească, concomitent, o serie

de condiţii:
1. să permită o reproducere, cu o mare fidelitate, a specimenelor de culoare
2. să aibă posibilitatea de a oferi criterii clare de evaluare a culorilor, ţinând seama de cei 3
parametri cunoscuţi (nuanţă, saturaţie şi luminozitate)
3. să fie facil de manevrat, portabil, durabil
4. să fie un sistem standardizat, disponibil în diferite mărimi şi aplicabil pe diverse
materiale.

Măsurarea culorii (colorimetria) se bazează pe definirea cu o mare acurateţe a celor trei

componente care sunt implicate în percepţia cromatică:
• sursa de lumină
• obiectul investigat
• aparatul vizual uman / instrumentele de măsurare a culorii
Tipuri de instrumente de măsură a culorii

(1) Colorimetrul - pentru determinarea calităţii culorii şi a luminozităţii acesteia la nivelul

suprafeţelor; acest instrument măsoară culoarea în funcţie de valorile tristimulus; el nu
poate fi utilizat la cuantificarea metamerismului.
(2) Spectro-radiometrul - folosit în special pentru aplicaţii ce vizează reproducerea culorilor;
el poate măsura culoarea atât la nivelul suprafeţelor reflectante cât şi a celor auto-
iluminante.
(3) Spectro-fotometrul - utilizat în mod special la controlul compoziţiei şi al calităţii culorii,
putând evalua în acelaşi timp şi metamerismul; el măsoară culoarea de suprafaţă a
corpurilor prin calcularea diferenţei dintre lumina reflectată de acestea şi cea reflectată
de un corp alb de referinţă.
(4) Camera digitală - prezintă avantajul de a permite măsurarea caracteristicilor de culoare
ale întregului obiect din punct de vedere al imaginii globale (spre deosebire de celelalte
instrumente care măsoară practic culoarea unor zone limitate de pe suprafaţa unui
obiect).

În scopul analizei cromaticii dentare se folosesc, în prezent, diverse metode:

• metoda clasică de analiză a cromaticii dentare
• metode digitale de analiză a culorii dinţilor

Clasificarea culorilor : Culori primare, Culori fundamentale, Culori complementare, Culori

metamere.

Formarea culorilor : Culorile se obţin prin următoarele tipuri de amestecuri: Amestec

aditiv ,Amestec substractiv , Amestec partitiv (optic)

Metode de determinare a culorii 1. Metoda vizuală de determinare a culorii 2. Metode

tehnice de determinare a culorii -->Utilizează un aparat denumit spectrometru, care poate
determina simultan 512 valori de nuanţe.
Metode tehnice de determinare a culorii : Un spectrofotometru complex, conceput pentru a
evalua caracteristicile de culoare ale dinţilor este VITA EASYSHADE. Aparatul poate fi setat
pentru d

PROPR. TERMICE:
Materialele dentare odată inserate în cavitatea bucală suferă modificări de temperatură.
Este important de apreciat: modul in care transmit caldura aceste materiale, variaţiile
dimensionale asociate schimbărilor de temperatură.::
1. Conductivitatea termică
2. Difuzibilitatea termică
3. Dilatarea termică
4. Căldura specifică
5. Căldura latentă (specifică) de topire modul in care transmit caldura aceste materiale variaţiile
dimensionale asociate schimbărilor de temperatură.
1. DIFUZIBIL. TERMICA– mărime fizică introdusă pentru a exprima viteza cu care un corp
schimbă o cantitate oarecare de căldură în vederea realizării echilibrului termic cu termostatul
cu care este pus în contact.

2. DIL. TERMICA: Odată cu modificarea temperaturii, orice corp îşi modifică dimensiunile.
La creşterea temperaturii are loc dilatarea (expansiunea termică)
La scăderea temperaturii se produce contracţia termică.

Tipuri de dilatare termică: liniară, în suprafaţă sau în volum.

3. CALDURA SPECIFICA(c):mărime fizică ce exprimă căldura necesară pentru a creşte

temperatura unităţii de masă cu un grad. Unitatea de măsură: J/kgK

4. CALDURA LATENTA DE TOPIRE:căldura necesară unităţii de masă a unui solid

pentru a trece din starea solidă în cea lichidă la temperatură constantă.
Unitatea de măsură: J/kg. Modulul căldurii latente de topire este egal cu cel al căldurii latente
de solidificare, acesta din urmă caracterizând trecerea din starea lichidă în cea solidă. Căldura
latentă de topire este o constantă de material.

APLICAŢII PRACTICE ALE PROPRIETĂŢILOR TERMICE

Este de dorit ca materialele de obturaţie să nu transmită căldură organului pulpar. Pentru
completarea acestui deziderat se utilizează materiale cu DIFUZIBILITATE TERMICĂ
SCĂZUTĂ.
Aspecte asemănătoare au loc şi în cazul aplicării unor construcţii protetice tip inlay, onlay,
coroane de acoperire metalice sau mixte pe dinţi vitali. eterminarea culorii unităţii dentare sau a
lucrărilor protetice.

Deoarece metalul/aliajul deţine o pondere importantă din volumul acestor proteze, căldura
înmagazinată şi transmisă dintelui este şi ea apreciabilă.
Cimenturile dentare utilizate la fixarea protezelor respective joacă , pe lângă alte roluri, şi pe
cel de iONCORDANTE CU CELE ALE SMALŢULUI ŞI DENTINEI (acest lucru poate fi
obţinut, ideal, prin egalizarea coeficienţilor de dilatare termică.
De asemenea, este de dorit ca materialele din care se realizează baza protezei totale să aibă
coeficientul de dilatare termică egal cu cel al materialelor din care sunt confecţionaţi dinţii
artificiali. Coeficientul de dilatare termică al materialelor restaurative are un rol foarte
important. Dacă nu există concordanţă între acesta şi cel al ţesuturilor dure dentare, se
compromite închiderea marginală.

PROPR. ELECTRICE

Rezistivitatea electrică : depinde de natura materialului. Pentru dinţii integri este diferită de
cea a dinţilor cu leziuni carioase (valori scăzute)

zolant termic.
 În contrast cu cele menţionate anterior, bazele protezelor totale trebuie să transmită căldura
substratului mucozal, pentru ca pacientul să aibă senzaţia de „cald” sau „rece”.
MODIFICĂRILE DIMENSIONALE ALE MATERIALELOR DE OBTURAŢIE TREBUIE
SĂ FIE C Conductivitatea electrică : este inversă rezistivităţii. Dentina sănătoasă are o
conductivitate mai mare decât a smalţului integru.

Galvanismul bucal → apare ca rezultat al diferenţei de potenţial formate între diferite

materiale metalice. În asociere cu lichidul bucal, care actioneaza ca electrolit, aceste materiale
formează o pilă electrică.

PROPRIETATI MECANICE
1. TENACITATEA ŞI FRAGILITATEA
2. DUCTILITATEA
3. ELASTICITATEA
4. PLASTICITATEA
5. FLEXIBILITATEA
6. FLUAJUL
7. REZISTENŢA LA ÎNCOVOIERE
8. FENOMENUL DE OBOSEALĂ
9. DURITATEA
10. MALEABILITATEA

TENACITATEA ŞI FRAGILITATEA: Materialele care se rup după o alungire mare se

numesc materiale tenace. Materialele care se rup la o alungire foarte mică se numesc fragile.
TENACITATEA ŞI FRAGILITATEA Materialele tenace se deosebesc de cele fragile prin mai
multe proprietăţi.
Caracterul fragil sau tenace al unui material se referă numai la comportarea acestuia la
temperaturi obişnuite.

DUCTILITATEA = proprietatea unui material de a suporta o deformare plastică la o

solicitare de tracţiune, fără să se rupă. → depinde de plasticitate şi de rezistenţa la rupere

MALEABILITATEA = capacitatea unui material de a suporta o deformare plastică la

compresiune fără să se rupă. depinde de plasticitate şi de rezistenţa la rupere - depinde de
plasticitate şi în mai mică măsură de rezistenţa materialului
Ductilitatea şi maleabilitatea cresc odată cu creşterea temperaturii.

ELASTICITATEA ŞI PLASTICITATEA

ELASTICITATEA = proprietatea unui material de a absorbi energie când este deformat elastic
şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după îndepărtarea sarcinilor.
Se impune materialelor de reconstituire ca la solicitări cu valoare ridicată deformarea să fie
minimă, deci să prezinte un modul de elasticitate crescut.

PLASTICITATEA = proprietatea unui material de a se deforma şi de a rămâne deformat după

încetarea acţiunii sarcinii, păstrându-şi însă volumul constant.
În practică, materialele solicitate dincolo de limita de elasticitate rămân cu deformări
permanente, chiar după îndepărtarea acţiunii sarcinilor. Temperatura exercită un rol asupra
rezistenţei şi proprietăţilor plastice ale materialelor: prin încălzire rezistenţa la rupere scade, iar
plasticitatea creşte.

FLEXIBILITATEA : Flexibilitatea maximă = deformarea care se produce în timp ce

materialul este solicitat la limita de proporţionalitate.

FLUAJUL (curgere lentă) este fenomenul de variaţie a eforturilor unitare şi a deformărilor sub
efectul sarcinilor constante aplicate.
La metale, aliaje şi răşini dentare, fluajul nu are importanţă practică deosebită. FLUAJUL El
este foarte important în cazul cerurilor şi al materialelor de amprentă elastice, în special al
hidrocoloizilor.

REZISTENŢA LA ÎNCOVOIERE
La solicitarea de încovoiere în interiorul probei apare o distribuire neuniformă a eforturilor
unitare cu deformarea diferită a fibrelor. Fibrele longitudinale de pe partea convexă se alungesc
sub acţiunea unor solicitări de întindere. Fibrele longitudinale de pe partea concavă se scurtează
sub acţiunea unor solicitări de compresiune. Fibrele care se alungesc sunt despărţite de cele
care se scurtează de un strat de fibre care nu îşi modifică lungimea (constituite într-o suprafaţă
neutră). Intersecţia acestei suprafeţe cu planul secţiunii perpendiculare pe axa probei se face
după o dreaptă numită axă neutră.

REZISTENŢA LA ÎNCOVOIERE La materialele dure poate fi stabilită numai limita de

încovoiere. La materialele casante poate fi stabilită şi rezistenţa la încovoiere, care rezultă din
raportul dintre momentul de încovoiere şi momentul de rezistenţă.

FENOMENUL DE OBOSEALĂ
• se referă la scăderea rezistenţei unui material supus la solicitari variabile care produce
ruperi premature la eforturi unitare mai mici decât rezistenţa la rupere;
• iniţial ruperea prin oboseală apare la suprafaţa probei de material sub forma unor fisuri
foarte fine care se propagă lent în adâncime.

DURITATEA = proprietatea unui material de a se opune distrugerii straturilor sale superficiale

sub acţiunea unui alt corp.
Există mai multe metode de determinare a durităţii care se bazează pe măsurarea rezistenţei la
abrazie (duritatea Mohs), a ariei suprafeţei imprimate (duritate Brinell, Vickers, Knoop), a
adâncimii de pătrundere a penetratorului (duritatea Rockwell) sau a elasticităţii (duritatea
Shore).

PROPR. CHIMICE

1. COROZIUNEA:
• este reacţia chimică între metale şi mediul înconjurator, care determină o modificare
vizibilă a materialului şi care influenţează funcţionarea unui component metalic sau a
întregului sistem.
• în atmosfera uscată – coroziunea este chimică; în atmosfera umedă - coroziunea este
electrochimică;

Propr. Reologice:

REOLOGIA = ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor de curgere şi deformare ale

materiei.

Importanţa reologiei în practica stomatologică:

O serie de materiale dentare se prezintă sub formă de paste care prin amestecare se
solidifică; amestecurile fluide trebuie să permită adaptarea şi modelarea; pe parcursul prizei sau
polimerizării materialelor are loc iniţial o creştere a vâscozităţii urmată de creşterea modulului
de elasticitate odată cu solidificarea.
Analiza fizică a acestor proprietăţi permite definirea unui timp de lucru şi a unui timp de
priză/polimerizare → Timpul de lucru= perioada în care materialul poate fi manipulat fără
modificarea vâscozităţii. Timpul de priză/polimerizare= perioada necesară materialului pentru
atingerea rigidităţii maxime.
curgerea şi deformarea solidelor vâsco-elastice.

VÂSCOZITATEA UNUI FLUID = rezistenţa opusă la curgere

La unele lichide curgerea se realizează mai repede, la altele - mai lent.
Vâscozitatea unui fluid depinde de: natura materialului, temperatură (vâscozitatea scade cu
creşterea temperaturii), presiune (la presiuni foarte înalte, vâscozitatea creşte), gradientul de
viteză.

Tixotropia se datorează alterării şi refacerii structurale. reprezintă scăderea vâscozităţii

lichidelor supuse la un efort unitar şi revenirea vâscozităţii la încetarea efortului unitar.

PROPRIETĂŢILE DE SUPRAFAŢĂ ŞI ADEZIUNE

Adeziunea este fenomenul de atracţie între 2 corpuri.
Adezivii sunt substanţe capabile să unească materiale omogene sau heterogene.
Aderentul este substratul pe care se aplică adezivii

Tipuri de adeziune
• Adeziune mecanică → apare la nivelul unor suprafeţe rugoase, datorită fixării sau
legării mecanice;
• Adeziune electrostatică – apare datorită atracţiei sarcinilor electrice, dar este
neglijabilă;
• Adeziune specifică sau prin atracţie intermoleculară – se datorează unor legături
care se formează prin absorbţia fizico-chimică a adezivului pe suprafaţa aderentului;
aceste legături sunt forţele Van der Waals, legăturile de hidrogen, acest tip de legături
asigurând şi coeziunea;
• Adeziune chimică – se referă la adezivii care se leagă de aderent prin legături ionice,
covalente sau coordinative.

Sisteme adezive au la bază compuşi chimici difuncţionali capabili să realizeze legături chimice
primare cu 2 substanţe diferite.

Clasificarea adezivilor în funcţie de aderent:

• adezivi pentru ţesuturile dure dentare: adezivi amelari şi dentinari
• adezivi pentru materialele restaurative: adezivi metalici, ceramici, polimerici.

Condiţiile sistemelor adezive:

• Adezivul trebuie să umecteze bine aderentul
• Vâscozitatea adezivului trebuie să îi permită curgerea uşoară pe suprafaţa aderentului
• Solidificarea adezivului să se producă fără modificări dimensionale mari
(dilataţie/contracţie minimă)
• Grosimea stratului de adeziv este foarte importantă: o grosime prea mare are un efect
negativ asupra rezistenţei adeziunii
• Trebuie luată în considerare rezistenţa adezivului solidificat

Ruperea legăturii aderent / adeziv se poate produce:

• la nivelul interfeţei aderent/adeziv prin cedarea adeziunii
• la nivelul aderentului prin cedarea coeziunii aderentului
• la nivelul adezivului prin cedarea coeziunii adezivului

Adeziunea la smalţ şi dentină depinde de mai multe aspecte:

 a) compoziţia ţesuturilor dure dentare – un adeziv ideal trebuie să reacţioneze atât cu faza
anorganică cât şi cu faza organică. Adezivii amelari reacţionează cu faza anorganică, iar
adezivii dentinari cu faza organică.
b) adezivul trebuie să nu reacţioneze cu apa prezentă în ţesuturile dure dentare şi mediul
bucal
c) adezivul trebuie să aibă stabilitate în mediul bucal

PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR ADERENŢILOR

• PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR AMELARE

Pregătirea suprafeţelor de smalţ în vederea efectuării unui colaj presupune îndepărtarea

depozitelor moi şi dure.
Este contraindicată utilizarea gumelor de lustruit şi a pastelor abrazive care conţin fluor
(se formează fluorapatita care are solubilitate redusă).
Pentru prepararea suprafeţelor amelare există 2 tehnici:
Tehnici de demineralizare
1. Gravajul acid (acid fosforic, acid lactic, acid formic, acid citric, acid sulfuric)
2. Atacul enzimatic proteolitic (papaină, tripsină)
3. Utilizarea agenţilor chelatori (EDTA)
4. Utilizarea agenţilor oxidanţi (H2O2)

Tehnici de adiţie – cu gel de H2SO4 2,5% . În practica curentă s-a impus gravajul cu acid
ortofosforic 37-50% (cel mai frecvent acid ortofosforic 37%), aplicat timp de 60 secunde.

PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR METALICE

Condiţionarea suprafeţelor metalice se realizează prin:
1. Sablare
2. Gravaj electrolitic/electrochimic
3. Oxidare
4. Silanizare
5. Ceramizare
6. Depunere a unui strat intermediar de SiO
7. Cositorire

PROPRIETĂŢI BIOLOGICE
Toate materialele dentare care se inseră în cavitatea orală trebuie să prezinte
biocompatibilitate.

Şi la ora actuală, mulţi pacienţi prezintă simptome locale şi generale cauzate de

incompatibilităţi, respectiv intoxicaţii, generate de materiale dentare sau de diverse
asocieri de materiale.
Reacţiile alergice induse de materialele dentare sunt reacţii de contact cu simptome strict
locale sau în zonele umectate de salivă.
Excepţional apar: eczeme, reacţii la distanţă pe epiteliul cutanat sau astm bronşic

Simptome obiective ale reacţiilor alergice: • eritemul • eroziuni/ ulceraţii (mai rar). →
mucoasa jugală, linguală, labială.
Simptome subiective ale reacţiilor alergice: • senzaţia de arsură • durere • diminuarea
sensibilităţii gustative (chiar ageuzie)

Efectele posibile ale materialelor dentare asupra organismului :

1.toxice
2.alergizante
3. carcinogene
4.teratogene
5.mutagene
6.de inducere a sterilităţii

MATERIALE DENTARE CU RISC BIOLOGIC

1. unele cimenturi dentare care conţin componente acide pot cauza iritaţii
2. agenţi de gravaj (acidul fosforic)
3. unele cimenturi parodontale care au în compoziţia lor fibre de azbest
4. mercurul (prin vaporii lui care sunt toxici)
5. pulberea materialelor de amprentă pe bază de hidrocoloizi ireversibili poate fi
inhalată, iar unele produse conţin compuşi cu plumb
6. compuşii metalici (de plumb sau staniu) din compoziţia elastomerilor
7. monomerii în exces care ajung în contact cu mucoasa bucală (unele pulberi de
ceramică ce conţin uraniu)
8. nichelul din compoziţia unor aliaje poate produce reacţii alergice
9. particulele de silice din materialele de ambalat.