Publicat în „Caietele ASER” 10/2014:

99-112 (rezumat in engleză la final /

abstract in English by the end).
Acatistele populare – elemente de psihosemantică

dr. Marin Marian-Bălașa

Introducere
Paginile de față nu încearcă să popularizeze conceptul de psihosemantică,
considerând depășită/datată orice asemenea tentativă.1 A scruta (științific) simțul
comun, „psihologia comună” (sau populară) și, pentru comportamentele religioase,
„psihologia credinței-dezir” constituie deja o operă mult prea punctual aplicată, mai ales
în domeniul cercetării antropologice. În antropologiile aplicate, dimensiuni sau
elemente precum simțul comun, relativismul și pragmatismul sunt relevate nu drept
determinisme teoretice, speculative, conștiente sau canonizate, ci drept procese ori
mecanisme nedeclarate, nondiscursive (adesea chiar ignorând ori în paralel cu discursul
actanților), oricum intenționale. Aceste procese/mecanisme neconceptualizate, dar
intenționale, puse întotdeauna în joc în interiorul actelor, practicilor sau ritualurilor
vernaculare, în realismul practicilor religioase care trec dincolo de distincții
instituționale sau canonice, sunt fundamentale sau caracteristice. Iată de ce, tocmai pe
acestea ar trebui ca analiștii să le vadă drept fundament operațional în cuprinsul
credințelor și religiozităților populare (mai întotdeauna cumularde și amalgamatice).2
Constituind o mostră de psihosemantică aplicată și totodată de antropologie
aplicată, articolul prezent depășește observația etnografică prin concentrarea sa,
încercând să insiste pe reliefarea unor elemente ce țin de percepție/senzație,
funcțional, intențional, imaginar, irațional sau construct religios. Căci toate acestea
din urmă, în cele din urmă, se materializează într-un compus psihosemantic, ba chiar
și psihodramatic. În cazul de față, psihosemantica și ritualul (-psihodramă) discutate
au în centru actul însăilării, înscrisul și lectura, sau mai degrabă imaginarul de
dinaintea, din spatele și de pe parcursul actului de a formula, a scrie, a transmite și a
rosti/asculta rugile personal-intimiste.

(Re)Definire
Fenomenul acatistelor, aşa cum este el practicat în cadrul ortodoxiei populare
(poate mai exact, aşa cum apare în praxisul religiozităţii populare), este observat şi
discutat academic în chip rarisim. Totuşi, deşi diferă profund de conceptul strict
liturgic şi canonic, omonim, al Bisericii Ortodoxe Române (şi cu toate că
reprezentanţii acestei Biserici insistă mult în explicarea şi promovarea esenţei de
pomelnic a rugăciunii scrise), acatistul popular reprezintă o formă mental-
comportamentală bine „instituţionalizată” la nivel informal, strict mirean. Dacă la
nivel dogmatic/teologic şi arhieresc Acatistul este un segment liturgic, o suită
devoţională intonată prelung (rugi sub forma odelor – condace şi imne/irmoase –
proslăvind diferite figuri ale panteonului ortodox), la nivel pan-mirean, de
1
Vezi stipulările și demonstrațiile pionierilor psihosemanticii (precum Quine 1960, Dennett 1969, Fodor
1987).
2
Despre caracterele religiei/religiozităților populare vezi și Marian-Bălaşa 2010.
100 Marin Marian-Bălașa

popularitate maximală, acatistul este o rugă-solicitare pe care credinciosul o face

personal, în scris, încredinţând-o citirii-transmisiunii sale de către preot.3
Aşadar, creştinul comun crede, prezumă sau speră că rugăciunea sau simpla
sa cerere va fi „citită” fie în altar, cu glas sonor, la finele slujbei, fie doar mental, în
alt moment sau alt spaţiu sacru/sacralizat, de către preot. Însă această credință ori
încredințare poate fi dispensabilă. Simplul gest (manual) al scrierii, fiind un act
temporal, petrecut în concentrarea afectiv-cognitivă care echivalează cu rugăciunea
mentală și cu efectuarea acesteia mult mai lentă (dilatat temporal), reîmprospătează
senzația tonică a credinței ca încredere-în-autenticitatea-și-eficiența-contactării-
divinului. După ce scrie și abandonează biletul-rugă, cu sau fără moneda/bancnota
„plății” (pentru serviciu), credinciosul se poate dispensa de nevoia certitudinii că
biletul va ajunge undeva mai departe (în mâna preotul-lector sau la urechile
Domnului). Procesul mental/psihologic al acestei „suficiențe”, satisfacții, încrederi și
confirmări fideistice constituie nu doar o experiență afectivă. Este de identificat și
analizat aici o temă (și teză) ținând de psihomentalitate, iar înscrisul numit popular
acatist trebuie analizat în context psihosemantic.
Am spus deja, în mod concret, acatistul popular este un bilet, cu nume şi
solicitări mai mult sau mai puțin clare, scris şi depus, cel mai adesea şi plătit, de către
credincioşii comuni.
În exprimarea curentă, spre deosebire de rugăciunea rostită vocal sau mental,
care „se face” (și mai puțin „se zice”), acatistul „se dă” sau „se face”. Verbul a da,
utilizat în cazul acestei rugăciuni exprimate scriptic, arată atât faptul că acatistul se
depune (în mâna intermediarului, ori pe spațiul din care se presupune că va ajunge în
mâna mediatorului consacrat), cât și faptul că el este (în vreun fel sau altul) plătit. Dar
poate că respectiva uzanță verbală provine și din trecutul analfabet al majorității
populației rurale, care făcea ca suplicantul de odinioară să plătească pe altcineva, ori
să apeleze la ajutorul dezinteresat al altcuiva, pentru a-și scrie doleanțele. Numai
alternativ, sau poate doar mai aproape de zilele noastre, acatistul „se scrie”.
Istoria scrierii adresate lui Dumnezeu este, în realitate, antică şi perenă, iar Evul
Mediu i-a consacrat şi totodată popularizat/democratizat uzanţa. Dacă scrierile
considerate revelate, aşadar „scrise”/dictate de către Dumnezeu sau de către alţi sfinţi
circulă (şi) ca amulete protectoare sau vindecătoare, ba chiar şi ca obiecte mediatoare de
energii şi magii,4 înscrisurile sau textele pur omeneşti, însăilate de inşi comuni şi
adresate divinului, au regimul biografiei furtive, al emoţiei şi pasagerului, al
efemerităţii.
Oricum, scrierea de răvaşe cu doleanţe sau suplicaţii este o constantă a
comportamentului religios, iar alfabetizarea la scară de mase şi naţiuni nu i-a micşorat
performarea, ci dimpotrivă. Ceva din etnografia şi etica acestui comportament a
apărut mereu în presa comercială.5 Siturile religioase, mai ales unele aparţinând unor

3
Chiar dacă, la jumătatea secolului 20, acest acatist apărea unui teolog oficial drept „inovație” (Braniște
1953), el are rădăcini ceva mai vechi și complexe.
4
Această categorie intrând în interesul major al cercetătorilor (de la B. Petriceicu-Hasdeu la Al. Ofrim).
5
Vezi Fodor 2010, Stan–Pele, 2011 (ca şi, eventual, http://jurnalul.ro/editorial/despre-puterea-
acatistului-556941.html (Despre… puterea acatistului!, în „Jurnalul Naţional” din 13.10.2010).
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 101

biserici sau mănăstiri, fac iarăşi apologia gestului respectiv, multe chiar şi indicând
forme de compunere, texte de preluat sau de imitat, plus modalităţi de plată pentru
efectuarea serviciului de „citire”/transmitere prin preot a acatistului.6
La o primă vedere, acatistul pare simplist și repetitiv, mimetic. 7 Totuși, el nu
este lipsit de intimitate și emoție, nefiind nici o rugăciune tipică. Adică, nu este o
suplicaţie simplă, directă, eventual personală, improvizată-creată spontan, nici una
învăţată din cărţi şi reprodusă identic. Şi nici nu este (doar) o rugăciune în sensul
rostirii sau adresării sale directe (lui Dumnezeu). Acatistul este și o rugă mediată, adică
oferită preotului spre (eventuală reformulare, dar negreşită) transmisiune în cadrul
sacralizat (sau nu), aşadar/astfel o rugă reformalizată şi recontextualizată. Teoretic,
sensul său (de rugă) nu se împlineşte în momentul conceperii şi al scrierii răvaşului-
acatist, ci în momentul, presupus, al lecturării-transmiterii sale de către preot.

Acatistul precis mediat (sau „acatistul public”)

La București, lumea (adică o majoritate - populară - a credincioșilor reali) are
cunoștință de câteva spații ecleziastice și forme de slujire cu totul speciale. Astfel,
ține de „legendarul urban”, ba chiar mai mult decât atât, ține mai ales de practica
credinței informale contemporane a bucureștenilor ortodocși, faptul că pentru cine
caută în mod special sănătate (sau are probleme medicale severe în viața propriei
familii), trebuie să meargă la slujba de maslu de la Sfântul Nectarie (ținută în Biserica
Radu Vodă). Iar cine are probleme mai diverse, precum acelea domestic-familiale și
matrimoniale, este bine să meargă la Sfântul Antonie cel Mare (Biserica Sf. Anton, de
lângă Curtea Veche). Ambele lăcașuri sunt foarte aglomerate în unele zile, iar în
Biserica Sfântul Anton/Antonie s-a încetățenit de foarte multă vreme o cutumă cu
totul specială. Aici, fiecare marți este o zi deosebită, iar slujba preoțească are acatistul
popular drept elementul central/major al ritualului vernacular.
Concret, în fiecare marți, aici ia naștere o coadă foarte lungă și lentă.8 Mulți
credincioși încă n-au pus nimic în gură, dar și-au scris încă de acasă – mulți scriind
chiar aici, pe loc – bilețelul cu așteptările sau rugile lor. Unii mireni se ajută discret
între ei, discutând, sfătuindu-se, scriind pentru alții ori completându-și cererile scrise
după un tipic care le pare mai adecvat. Iar în ultimii ani, de la chioșcurile comerciale
din exteriorul și interiorul bisericii credincioșii nu primesc doar o coală de hârtie (cu
ștampila-antet „Acatist”), ci și un print-model, menit să îi ajute întru prezentarea și
6
Redau aici doar câteva situri (din cele a căror ultimă accesare s-a făcut la 04.12.2012):
http://forum.teologie.net/viewtopic.php?p=896;
http://www.ortodoxia.md/component/content/article/5705-cuvant-ctre-cretinii-ortodoci-despre-pomelnic-
i-acatist; http://www.monitorulsv.ro/Religie/2012-09-18/Acatistele-si-ce-trebuie-sa-stim-despre-ele
(articol scris de către un preot, dar urmat şi de comentarii contradictorii sau contestatare). Foarte
interesante sunt chatt-urile/forum-urile/discuţiile între mireni:
http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=6685;
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=116328&nm=Cum-se-scrie-un-acatist-corect.
7
„Rugăciunile scrise pe bilete, pe pereții bisericilor, sunt simultan și monotone și diverse. Aceleași cereri
(sănătate, muncă, dragoste, bani) sunt concepute în aceleași formule (te rog, ajută-mă, fie ca…)” (Luca
2004: 101).
8
Descrierea/etnografia fenomenului sau tradiției vernaculare este de văzut în numeroase relatări
jurnalistice (precum Preda, 2004 și Sandu, 2013).
102 Marin Marian-Bălașa

formularea doleanțelor. Iar cu biletul propriu – strâns în pumn, împăturind în el și

bancnote, eventual plus o lumânare –, se mișcă lent până în interiorul bisericii. În
interior, coada sau cozile se răsfiră chiar și până în patru rânduri, deoarece mai mulți
preoți adună tot câte un mănunchi de asemenea bilete, le despătură și îndreaptă ca pe
foi, pun banii deoparte, apoi în fața respectivului grup prezent citesc, cu voce
audibilă, conținutul fiecărui înscris. În urmă mai rostesc o formulă de binecuvântare
colectivă, miruiesc pe cei opriți să-și audă citit bilețelul, după care fidelii pleacă
(eventual mai așezând-se la cozile aprinderii de lumânări afară, în capela icoanei lui
Antonie și în nișele „viilor”/„morților”). În biserică, în fața fiecărui preot cititor se
oprește, răsfiră sau îngrămădește tot câte un alt grup de „auditori”.
Lumea știe că acest gen de ritual trebuie repetat de nouă ori, așa că fiecare ins
se va prezenta aici în fiecare marți, mai bine de două luni la rând. Într-o a zecea
ocazie, ritul va avea caracter de mulțumire (fie că rugile au fost ascultate/împlinite
între timp, fie că - încă - nu). Așadar, în a zecea zi de marți credincioșii vor veni la
biserică aducând ofrande alimentare (câte un kg. de făină, mălai, ulei, o pâine sau mai
multe, eventual și alte produse). Acestea vor fi depuse întâi pe masa unei încăperi
alăturate bisericii. Preotul va lectura rectoton un text liturgic (slujbă de
binecuvântare), va rosti rapid doar toate prenumele suplicanților care și-au depus
ofrandele, va stropi aghiazmă. Credincioșii vor deschide apoi toate pungile și sticlele
lor și vor lăsa o fracțiune din fiecare în recipientele deja existente în lăcaș, vor servi
cu câte un dumicat de pâine pe unii dintre ceilalți suplicanți („Dumnezeu să-ți ajute!”,
va fi replica), apoi vor duce restul acasă, unde le vor consuma treptat prin gătire.

Aglomerația de la Sf. Anton, într-o marți friguroasă9

Tot ritualul acesta, apărut/creat/inventat și practicat la biserica ortodoxă Sf.
Anton, este exact ceea ce psihosemanticienii au putut numi drept un „idiom
esențialmente dramatic”10 (sintagmă pe care, personal, o consider o altă definiție a
ritualului vernacular). Pentru analiza de față este însă important să detaliem, reliefând
conținuturile sensibile/subiective în mod aplicat. Căci, în cazul de față, avem de a

9
12/11/2013: ora 950.
10
Despre essentially dramatic idiom, vezi Quine 1960 și Fodor 1987.
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 103

face cu un „acatist slujit”, cu serviciul/slujba citirii de acatiste. Adică, prin acest ritual
public acatistul este precis preluat și comunicat (liturgic) de către preot.
O dată, formele intermedierii sunt aici mai numeroase. Mai întâi (a) există
posibilitatea ca, în unele cazuri, și alți credincioși să afle despre conținutul cererilor
suplicanților încă din curtea bisericii, unde unii pot să solicite ajutorul în vederea
scrierii, alții se oferă benevol drept scriitori, ori alții chiar discută și corectează
formulistica și formularea textelor proprii. Ulterior, nu doar că (b) preotul va lectura,
cu voce clară – ba chiar audibilă de către un grup de oameni – conținutul fiecărui
acatist. Slujirea, adică intermedierea sa se extinde (c) și la spontana
reformulare/rescriere. Concret, preotul va începe emițând numele suplicantului-
scriitor („[cutare] se roagă”…), chiar dacă acest nume va fi fost, poate, semnat în
coada rândurilor de solicitare. Formula de debut, chiar dacă nu există pe bilețel, este
efectuată vocal de către preot. Imediat apoi, chiar dacă unii dintre suplicanți au scris
„Sfântului Antonie” („[cutare] se roagă Sf. Antonie”…), preotul va rosti: „…bunului
Dumnezeu și Sfântului Antonie”… Adică va corija, prin inserțiune, forma de adresare
(canonic vorbind, doar Dumnezeu fiind autor de miracol sau intervenție concretă în
viața omului). Apoi, dacă observă în înscris formulări pe care le consideră improprii,
preotul fie va reformula spontan ruga, fie va sări peste acel rând.
Așadar, în acatistul slujit (în chip public/liturgic), preotul este sau poate fi un
fel de co-autor al textului, ori cel puțin un editor al acestuia; procesul putând consta în
redarea/emiterea sonor-audibilă într-o sintaxă/formulistică „meliorizată/superioară”,
ușor diferită de aceea a înscrisului. Oricum, tocmai această rostire, însemnând
confirmare și consfințire acustic-audibilă – adică în acustica spațiului sacru și a
ritului public – constituie pentru credincioși climaxul întregului ritual. Adică,
climaxul eventualei postiri matinale, al discreției sau intimității dorințelor nutrite, al
împlinirii gestului de scriere, al așteptării îndelung răbdătoare în cordon uman și al
actului de ascultare a spunerii vocale a textului-dorințelor lor. Formularea auzită ca
ieșind din gura preotului constituie pentru ei o potențare a speranței și rugăciunii,
acceptând cu un sentiment pozitiv și euforic, de (oarecum) deja-împlinire,
reformularea-transmitere vocală a dorințelor lor personal-intime.
Însă, în cazul de față, semantica și psihologia acatistului popular devin mai
ample și complexe prin (d) „participarea” auriculară/auditivă a publicului. Căci, în
biserica ortodoxă Sf. Anton/Antonie din București, acatistul nu mai este unul
intim/discret, nu mai este lecturat doar în „taina” preluării-transmiterii sale doar de
către preot. Devenind ritual public, aici avem de a face chiar cu un acatist public,
așadar cu un ritual colectiv. Citirea fiecărui acatist se face în prezența mulțimii
aglomerate, conținutul fiecărei scrisori către Dumnezeu și sfânt fiind auzit nu doar de
către orantul-autor/scriitor, ci de către întregul grup (5-10 oameni) care a predat
bilețelul și ascultă concentrat toate lecturările până la auzirea propriului acatist.
Pe de o parte, actul/gestul acestei expuneri publice cenzurează/
autocenzurează pe „scriitor”. Căci suplicanții știu că ceilalți membri de grup aleator-
spontan ar putea să nu împărtășească cele auzite, să judece critic, să comenteze în
curte, acasă ori în fața ziariștilor solicitările auzite. Oamenii vorbesc între ei – nu doar
în curte, unde sporovăiala sau sfaturile abundă, nu doar (inclusiv) în biserică, ci chiar
104 Marin Marian-Bălașa

și-n presă – despre unele necazuri sau cereri auzite. Și este ușor de imaginat că, în
cazul în care unii oranți au scris în acatiste solicitări prea îndrăznețe, ciudate, intime
sau particulare, în cazul în care aceștia vor reveni își vor modifica ori edita/formaliza
cererile în maniere mult mai ambigue sau imprecise, acceptabile urechilor sau
judecății publice. Sinceritatea va fi diminuată, personalismul, estompat, intimitatea
ireductibilă se va dilua sau anula în șabloane generalizante.
Însă, pe de altă parte, prin împărtășirea indiscreției de a audia ruga altor
oranți, credinciosul poate să își „imagineze” (desigur nediscursiv, semiconștient, sub
forma unei senzații de comfort și euforie), așadar poate să resimtă și că ruga/cererile
sale beneficiază de acordul, empatia sau simpatia celorlalți, de „susținerea” lor
reverențioasă, așadar „mistică”.
În sensul ideii din urmă este de reamintit atmosfera colectivă ocazionată de
orice „pomenire” ritualică, care are loc cu destul de multe ocazii (în bisericile
ortodoxe sau în ritualurile în aer liber ale unor prăznuiri/praznice). Lumea a înmânat
preotului pomelnicele – lista prenumelor tuturor celor care au murit, ori al viilor
prezenți (care dau ofranda sau pomana aniversară) – iar listarea/înșiruirea ca simplă
pronunțare acustică/audibilă constituie un ritual în sine, fiind așteptată și ascultată cu
maximă religiozitate de către absolut toți cei prezenți. Sacralitatea preotului este
„redusă” la propria gură (adică vocalitate/vocalizare audibilă), enoriașii devin o
audiență solidară, compactă, reductibilă la metafora „urechi de auzit, auzind”,
numinosul (sau ritul) fiind rezumat/concentrat tocmai în actul pronunțării și audiției.
Similar acestei situații, și la citirea publică a acatistelor concentrarea atentă a grupului
proxim ar putea fi un fel de mediere sau rugă comunitar-colectivă, de
participare/parteneriat, complicitate/reciprocitate (în credință). În imaginarul religios
– sau mai exact în psihologia subliminală a credinței –, senzația acestei solidarități
sau împărtășiri (publice) constituie una dintre cele mai subtile și
hrănitoare/întremătoare experiențe, confirmând și totodată potențând credința sau
nădejdea fiecărui suplicant.

Acatistul nemediat („acatistul solipsist” sau autonom)

Am spus în segmentul anterior că sensul (de rugă al) acatistului nu se
împlineşte în momentul conceperii şi al scrierii răvaşului-acatist, ci în momentul
lecturării-transmiterii sale vocale de către preot. Dar există şi acatiste „abandonate”
sau insertate în proximitatea unui obiect sau a unui sit sacru (precum acelea din
crăpăturile icoanelor, ale mobilierului de altar sau pereţilor de lăcaş).11 Răvaşele,
scrisorile sau acatistele de acest fel nu sunt „depuse” cu nădejdea preluării şi a
recitării liturgice a vreunui preot, ci se ridică (ori se interiorizează) mai mult spre
ideea şi credinţa existenţei vreunui parcurs direct, ca al rugăciunii mentale, subiective,
dinspre suplicantul-scriitor până (direct) la Dumnezeu (sau sfânt/sfântă).12
11
Vezi cultura insertării de bileţele cu rugi în crăpăturile Zidului Plângerii din Ierusalim, pe panourile
zidului de la Casa Sfintei Fecioare, de lângă Efes-Selciuk (Turcia), ori obiceiul insertării de acatiste în
crăpăturile Peşterii Sf. Andrei (jud. Constanţa). Imagini de genul acesta, ca și discutarea mai amplă a
„filosofiei” acatistului, sunt de văzut în articolele din Marian-Bălașa, 2010 și 2013.
12
Evident, nu introduc în această discuţie „Scrisoarea Sfântului Anton” – scrisă şi trimisă de către
sfântul numit, model de scriitură pentru credincioşi –, deoarece ea a făcut nu doar ocolul aproape tuturor
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 105

Luând în consideraţie comportamentul din urmă, este de înţeles că, totuşi,

acatistul constituie o „finalizare” psihologică a sensului/scopului său chiar în
momentul scrierii şi al încredinţării sale (spre citire sau nu); căci mentalul sau
afectivul individului cunoaşte împăcarea sau satisfacţia sufletească imediat ce a
efectuat gestul scrierii, al eventualei plăţi sau al abandonării bileţelului, mai departe el
având încredinţarea (o altă formă de satisfacţie psihică) că textul său a ajuns sau va
ajunge precis la destinatar, că binele sperat are toate şansele de realizare.
Acatistul „abandonat” la un loc sacru mai reprezintă și o formă de finalizare a
gestului și ideii de pelerinaj. Cel mai adesea, acatistul este actul final, de adio, de
dinaintea plecării credinciosului din locul pe care l-a vizitat dinadins, cu smerenia și
speranța tipice călătoriei numinoase, egal pioase și nădăjduitoare. Așadar, el este
(in)semnul pe care creștinul îl lasă în urmă, prin care se agață el însuși de sau în acel
spațiul sacru, spațiul deplasării/vizitei sale marcate de concentrare, pietate, nădăjduire
sau suplicație religioasă.
Revenind însă la înscrisul în sine, este de observat că ceva din dialectica rugă-
nerugă, mediere-imediateţe, vizibil/scriptic şi invizibil/tăcut se observă şi din
varietatea textelor de acatist, ca şi din gestul încredinţării (sau „publicării”) acatistului
ori al „tăinuirii” sau „abandonării” sale pe loc sacru.
În aprilie 2011, din coşul de gunoi al altarului-aghiazmatar de la Mănăstirea
Caraiman (Buşteni) am recuperat un pumn de acatiste.13 Cele opt piese sunt scanate,
transcrise şi analizate în paragrafele următoare.

A) Intimitatea rugii (persoana întâi, adresare directă, tipicul rugăciunii)

1. Doane Ajutăne/ şi ţie îţi Multumesc de toate adu linişte şi pace în casa copiilor mei şi
înţălegere şi sănătate/ Nu ne lăsa pe noi robi tăi Mariea văduvă bolnavă cu toţi copii mei
Ami[n] iartăne pe noi Doamne.

2. [avers] Vii/ Doamne/ Maica/ Domnulu/ Ajutămă/ Nicu Bolnav/ Mihaiea Bolnavă/ Iulian
pt sănătate// [revers] Alexandra/ ajuto la învăţătură/ Corina/ Alexandru înţelegere în
casă şi iubire

3. Doamne/ Te rog să-mi dai reuşită la examenul de joi şi la tot ce mi-am propus să
realizez anul acesta./ Te mai rog să dai sănătate părinţilor noştri Gheorghe şi Eugenia/ Îţi
mulţumesc pt tot ce miai dat.

4. Pentru fetele mele ajută-le doamne să aibă o viaţă plină de sănătate şi de dragoste
sufletească/ Pentru soţul meu să se lase de băut/ Doamne/ ascultă-mi ruga!/ Mii de
mulţumiri!

comunităţilor pământene, dar şi pe acela al discuţiilor intelectuale despre catolicismul popular (v. Albert
1994, Ofrim 2001, Luca 2004 sau Marian-Bălaşa 2008). „Lanțul” (v. Albert 1994 și Marian-Bălașa
2008) nu este acatist! Totuşi, acatiste sunt şi scrisorile sau răvaşele adresate de către credincioşi chiar
Sfântului Anton (depuse chiar în proximitatea statuii sale, în cutiile în care se pot inserta bani, ori în
curțile și cutiile poștale ale orișicui).
13
Vezi o discuţie legată de etica cercetării subiectului (acatiste creştine din India) în Marian-Bălaşa
2010: 220-223 și Marian-Bălașa 2013 (pozele acatistelor analizate aici).
106 Marin Marian-Bălașa

B) Neutralitatea informării (tipicul scrisorii-acatist)

5. „ACATIST/ Roaba lui D-zeu, Cătălina-Elena se roagă la Dumnezeu, la Maica Domnului şi
la Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru:/ - Iertarea păcatelor ei şi ale familiei/ -
Sănătatea ei şi a familiei sale (mama: Georgeta-Victoria, fratele: Cosmin-Petre; tatăl:
Lucian)/ - Luminarea minţii;/ - Pacea sufletului;/ - Îndepărtarea duşmanilor şi a răului de la
ei şi de la casa lor/ - Dezlegarea farmecelor;/ - Împlinirea prin căsătorie./ AMIN!/
03.04.2011”

6. „ELIZA-NICOLETA se roagă pentru sănătate, linişte, ajutor la examene, înţelegere în

familie, soţul să se liniştească şi să nu o mai înşele şi îţi mulţumeşte Doamne pentru cele
oferite.”

7. „Mariana/ se roagă pentru sănătate fericire spor la bani în gospodărie şi îndepărtarea

duşmanilor şi farmecelor şi să aibă copii/ Ajutămi doamne”

8. „Pomelnic vii/ Ghiţă pentru sănătatia lui ertare păcate lăsaria băuturi tot restul vieţii
lui să nu mai bei şi să nu fi violent/ Să se Apropie de Credinţă”

Unele acatiste reale pot fi numite de către adresanţi „pomelnic” (piesa nr. 8),
sau doar debutează ca având acest caracter (piese nr. 2); însă din moment ce trec
dincolo de simpla enumerare-listare (nume/prenume de „vii” sau „morţi”), devin rugi
sau suplicaţii, sunt acatiste propriu-zise.
Înscriindu-se în ceea ce s-ar putea numi literatura confidenţei sau a intimităţii
confesive, acatistele sunt, similar scrisorelelor de dragoste sau bileţelelor pe care şi le
trimit adolescenţii în timpul orelor şcolare, bilete sau răvaşe în sensul cel mai propriu,
fizic-material. Adică foiţe, petece de hârtie sau fragmente de coli (un sfert de „coală
ministerială”/A4, o filă sau jumătate de filă de caiet dictando ori de agendă), scrise cu
creioane sau pixuri de pripas, olografiate în pripă sau nerăbdare, în stângăcia unei
şederi ori aplecări improprii, improvizate.
Este foarte posibil ca majoritatea pieselor de mai sus să reflecte experienţă
scriptic-ortografică şi comunicaţională modestă, ca şi o improvizare a conţinutului exact
la „faţa locului” (descoperit ori atins mai mult sau mai puţin premeditat). În calupul de
mai sus, piesa a 5-a este una care poate să fi fost scrisă acasă, la „recele” inspiraţiei din
textele altora. Ori poate că trădează o experienţă „specializată”, atinsă prin cunoaştere şi
practică reiterativă, asimilată dogmatic. Înafara siturilor de internet care „prescriu” sau
dau ca exemplu texte de acatist,14 există destule biserici şi mănăstiri în curtea cărora
mireni binevoitori se oferă celor neştiutori să le scrie acatistele personale.15
Cu certitudine, grafia (uneori neglijentă), ba chiar și multe dintre greșelile
gramaticale și ortografice, se datorează și faptului că acatistele sunt scrise cu emoție,
adesea în poziții corporale nefamiliare sau improprii scrisului, adesea în spații obscure,
în temperaturi sau aglomerații care influențează stresant psihismul suplicantului.

14
Vezi nota 3.
15
Vezi cazul semnalat în Marian-Bălașa 2013.
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 107

Revenind la exemplarele reproduse mai sus, este de reţinut că gramatica,

vocabularul, sintaxa şi ortografia atât de diverse arată că scrierea răvaşului-acatist şi
credinţa în eficacitatea sa sunt prezente în absolut toate păturile sociale (inclusiv cele
de intelectualitate postuniversitară). Pentru studiul mentalităţilor şi al religiei populare
nici precaritatea educaţiei şi nici superioritatea acesteia din urmă nu sunt negreşit, ori
substanţial, relevante. Deoarece credinţa şi aşteptarea de ajutor divin nu ţin de
dimensiunile acumulărilor intelectuale din perioada formală, adultă, ci de un fond
psihologic anterior, abisal, elementar sau primar.
Tonalitatea, atitudinea, poziţionarea sau stilistica fiecărui răvaş nu ţin doar de
gradul de cultură, de educaţia gramatical-ortografică sau de experienţa caligrafico-
scripturală a fiecărui individ. Elementele de psiholingvistică implicate devin elemente
de psihosemantică.
Mesajele pornesc de la persoana întâi şi se cantonează în persoana a 3-a, unele
pendulează între cele două moduri de adresare, deoarece unii au asimilat mai bine tehnica
rugăciunii individuale, confesive, comunicaţional-creative, în vreme ce alţi indivizi şi-au
asimilat tipicul medierii (relativ)distante, al unei obiectivări care ascunde confesiunea
subiectivă sub forma comunicării/transmiterii informativ-impersonale. Situaţia din urmă
este obţinută atât prin poziţionarea impersonal-neutră a suplicantului, cât şi prin
transpunerea propriei persoane, adresări şi cerinţe în rolul de intermediar al preotului, cel
care este presupus a re-citi mesajul şi a-l transmite prin „citirea”/recitarea sa divinităţii.
Spre deosebire de intimitatea rugăciunii (eul suplicantului se adresează „tu”-ului divin),
mesajul mediat (acatistul-transmitere impersonal/informativ-expectativă) se concentrează
asupra unui „el” generalizat, atât adresantul/expeditor cât şi destinatarul/receptor fiind la
persoana a 3-a. În categoria aceasta intră nu doar răvaşe scrise pentru sau în numele
altcuiva, în care eul suplicant se referă la el-ul altui ins (acatistul 8) şi ar putea cere ceva
tot unui El divin, ci inclusiv răvaşele în care eul suplicant se referă la sine tot ca la un el
(acatistul 5-7). Piesa numărul 6 este una tehnic hibridă: sub imperiul emoţiei, semnatara
personalizează omenescul la instanţa a 3-a: pe sine se defineşte distant, drept ea, introduce
pe soţul ei drept (un firesc) el, însă trece în adresarea directă tipică rugăciunii personale
(Tu/Ţie). De altfel şi piesa 7 sfârşeşte în formula (finală) a rugii (tipică setului 1-4).
Acatistele nu au (aproape) niciodată numele de familie al adresantului-
suplicant. Multe dintre ele par anonime, fiind „nesemnate”. Câteodată
adresantul/scriitorul unora se identifică indirect, eventual prin relaţionare faţă de alţi
numiţi. Adesea, ca în orice cerere formală, prenumele este scris la început. Oricum,
acest prenume este singurul apelativ declarat, singura formă prin care – în chip
dogmatic – creştinul ştie că va fi identificat/apelat în faţa divinităţii. Gestul acestei
aparente modestii sau (false) anonimităţi semnifică, de fapt, intimitate confesivă şi
securitate personală; şi, mai înainte de orice – nu atât scriptic, cât psihomental, sufletesc
– el este exact contrariul anonimităţii şi al impersonalului. Suplicantul „ştie” precis ca
va fi recunoscut de către destinatarul divin.
108 Marin Marian-Bălașa

Acatist 1 Acatist 2a Acatist 2b

Acatist 3 Acatist 4 Acatist 5

Acatist 6 Acatist 7 Acatist 8

Mai multe concluzii

În paginile de față am încercat o introducere atât în semantica complexă a
însăilării de cereri/orații, cât și în psihologia gestului de a scrie și citi
transcendentului. Tentativă care trebuie să sugereze, dacă nu să satisfacă (măcar
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 109

introductiv), delicata operațiune de „analizare” a credinței (respectiv a imaginarului

religios vernacular). Oricum, am definit drept psihosemantică nu (doar) ceea ce reiese
din lectura strict filologică, de text scris pe-o hârtie, ci mai ales legătura dintre (a)
înscris, (b) gestul de a scrie, și (c) psihologia credinței (în eficiența rugii).
Chiar dacă are aspect scriptic, acatistul popular deține multă oralitate,
eliptism, stângăcie și chiar și agramatism (adesea datorat pripei și emoției).
Indiscutabil, el reprezintă o formă de folclor, de expresie și comunicare folclorică,
putând fi denumit (și definit drept) acatist folcloric, formă de oralitate scrisă.
În cadrul său am identificat/delimitat aici două forme, atât de conținut, cât și de
funcționare (performativă), în care elementul intim/privat și acela public sau mediat
capătă variații apreciabile.
Acatistul precis mediat („acatistul public”) este poate mai ușor de
descris/analizat psihosemantic datorită formalizării sale atât scriptice, cât și – mai ales
– prin caracterul său de ritual public. Am numit „solipsist” acatistul în care
credinciosul, discret și cu deplină intimitate, se confesează în scris ca și cum ar face-o
mental, inaudibil, strict pentru liniștea personală și pentru conectarea sa (imaginară) la
divinitate. Solipsist, deoarece scrierea este aici un rit exclusiv intim/personal,
cenzura/autocenzurarea sunt minimale (ca și grija față de formă și fond), formalizarea
scriptică ajutând doar la clarificarea propriilor gânduri și nevoi, la comunicarea lor în
forma esențial (sau simbolic) necesară. Solipsist, deoarece acesta se dispensează de
ritul transmiterii/medierii și mai ales de acela al „publicizării” prin citire/rostire
sonoră, audibilă.
Desigur, acatistul public și acela numit aici solipsist (ca formă opusă oricărei
agore și mediatizări/publicități) sunt forme – teoretic/tehnic vorbind – extreme. Între
ele, desigur, există și variațiuni intermediare.
În încheiere, o observație ținând de studiile de gen; plus încă una, referitoare la
expansiunea, mediatizarea (tehnologică) și universalizarea sau perenitatea
psihosemanticii reprezentate de acatist.
Atât din „semnăturile”- autoidentificări/autonominalizări, cât și din contextul
înscrisurilor, este evident că acatistul răspunde în chip masiv sau majoritar
sensibilității religioase feminine. În cozile scriitorilor sau ale prezentatorilor de
acatiste și ofrande gratulatorii predomină masiv femeile. Lucrul acesta este evident și
în imaginile sau situațiile care pot fi surprinse în zilele de marți, ale slujbelor de citire
a acatistelor, la Biserica Sf. Antonie din București. Iată pentru ce motive putem opina
și concede că acatistul reprezintă o altă „producție” religioasă de patent feminin. Cu-
atât mai mult cu cât, este cazul să știm, în domeniul creativității și practicii religioase
vernaculare nu contează eventualul patronaj instituțional sau originile „istorice”
auctoriale ale vreunui concept, gest sau ritual, ci în primul rând actantul real, cel care
validează credința sau obiceiul tocmai prin practicarea și susținerea sa.
Scrisorile de suplicaţie adresate lui Dumnezeu sau sfinţilor sunt reflexul unei
sensibilităţi cultural-religioase evident perene şi majoritare, totodată reprezentând un
comportament deja consolidat în cadrul multor religii vernaculare. Şi este firesc ca
acatistul să prolifereze inclusiv în mediul virtual, mai ales atâta vreme cât internetul
nu devine nicidecum o cale de modificare a mentalităţilor, credinţelor şi superstiţiilor
110 Marin Marian-Bălașa

primare, ci constituie doar o tehnologie de facilitare, „comodificare”/comercializare

inclusiv a manifestării psihologiei şi religiozității populare.

Referințe bibliografice
Albert, Jean-Pierre, 1994, La chaîne et la chance. În „Archives des Sciences
Sociales des Religions” 84 (avril-juin): 235-261 (și pe situl:
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/assr_0335-
5985_1994_num_86_1_1441 – accesat la 16 oct. 2013).
Braniște, Ene, 1953, Despre „inovații” în săvârșirea serviciului divin. În
„Studii Teologice” 3-4: 279-303.
Dennett, Daniel C., 1969, Content and Consciousness. Routledge & Kegan
Paul, London.
Fodor, Dana, 2010, Pentru ce dau românii bani la biserică pe timp de criză.
Acatist: „Mă rog să nu mă dea afară din serviciu”. În ziarul „Puterea”, 31.05.2010,
accesat online.
Fodor, Jerry A., 1987, Psychosemantics: The Problem of Meaning in the
Philosophy of Mind (Explorations in Cognitive Science). The MIT Press/Bradford
Book, Cambridge.
Hasdeu, B. P, 1880, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în
legătură cu literatura poporană cea nescrisă. Noua tipografie naţională C.N.
Rădulescu, Bucuresci.
Luca, Gabriela Mariana, 2004, Vraciul, preotul și medicul. Tipuri de inițiere.
Editura Orizonturi Universitare, Timișoara: 98-101 (despre scrisorile către Sfântul Anton).
Marian-Bălaşa, Marin, 2008, Scrisoarea sau lanţul norocului (I-V). În
„Săptămâna financiară” (Bucureşti) 180, 181, 182, 183, 184: 44.
Marian-Bălaşa, Marin, 2010, Conceptul de religie populară – oportunitate,
aplicabilitate, adecvări. În vol. Avram Cristea şi Jan Nicolae (editori), Eshatologie
populară, Reîntregirea, Alba Iulia: 209-235.
Marian-Bălaşa, Marin, 2013, Dincoace și dincolo de material/imaterial,
tangibil/volatil, instituțional/informal (problemele eticii intervenționiste). În „Caietele
ASER” 9: 134-146.
Ofrim, Alexandru, 2001, Cheia şi psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura
tradiţională românească. Ed. Paralela 45, Bucureşti.
Preda, Sorin, 2004, Zi de marți, la „Sfântul Anton". În „Formula AS” 603:
http://www.formula-as.ro/2004/603/spiritualitate-39/zi-de-marti-la-sfantul-anton-4781.
Quine,Willard Van Orman, 1960, Word and Object. MIT Press, Cambridge.
Sandu, Romeo, 2013, Marți – zi de rugăciune la biserica Sf. Anton–Curtea
Veche. PDF postat la http://www.academia.edu/4072555/Mar_i-
zi_de_rugaciune_la_Sf._Anton_Curtea-Veche.
Stan, Aura, Alexandra Pele, 2011, Biserica face pactul cu internetul. Drumul
banilor din pomelnice online: 1 euro acatistul de o zi, 24 de euro abonamentul la
pomenire pe o lună. În “Gândul.info” 13.06.2011
(http://www.gandul.info/reportaj/biserica-face-pactul-cu-internetul-drumul-banilor-
Acatistele populare – elemente de psihosemantică 111

din-pomelnice-online-1-euro-acatistul-de-o-zi-24-de-euro-abonamentul-la-pomenire-
pe-o-luna-8321565#).

Popular/Vernacular Acatists (Letters to God) – Elements of Psychosemantics

Abstract
In the Christian Orthodox world, the vernacular/popular religion has developed
the form of writings containing prayers addressed to God or saints. The written sheets
or slips are either read by priests, or simply left by devotees to shrines, next to icons or
inside church boxes. Some are mediated by priests or monks in discreet or public, vocal
readings (here is presented the case of the ritual reading inside the St. Anton’s Orthodox
Church in contemporary Bucharest); and some are just left behind by common
Christians and might be never seen/read/vocalized by (mediating) humans.
Approaching such frugal yet intimate writings with a psychosemantics look means
analyzing the emotional side of beliefs and rites. These are definitely essential to the
understanding of the fundaments of religious constructs and behaviors. The hypothesis
which is also launched here is that the writing of such prayers reflects a gender
prevalence (female religious sensitivity); however, this is not only an almost
exclusively feminine practice, but it is also the sign of a feminine (religious) creativity
and performance.

Keywords: letters to God, popular religion, vernacular religion, religiosity,

religious subjectivity, written orality, psychosemantics.