1 din 21

ALEXANDRE
DUMAS
PRĂJITURA CONTESEI BERTHA
Traducere şi adaptare de L. Radu

▫ CAPITOLUL I. ▫
CINE ERA CONTESA BERTHA ▫
A fost odată, cândva, un viteaz cavaler, numit Osmond de Rosenberg, care şi-a ales de
soţie o fată frumoasă, numită Bertha.
Bertha nu ar fi putut să se măsoare, ştiţi prea bine, cu doamnele bogate din zilele noastre,
cu toate că în privinţa nobleţei le egala pe cele mai de frunte. Dar ea nu vorbea decât limba
germană obişnuită; nu cânta în limba italiană, nu cânta englezeşte, nu dansa vals, polka sau alte
dansuri. In schimb, era bună, blândă, înţelegătoare.
Bertha nu străbătea satele de pe domeniul ei în caleaşca, ci pe jos, împărţind milostenii.
Murmurul «Dumnezeu să vă răsplătească» şoptit de vocile recunoscătoare ale bătrânilor,
văduvelor şi orfanilor i se părea o melodie mai plăcută decât cele mai frumoase balade,
interpretate de cei mai celebri trubaduri. Balade pe care unii le plăteau cu monede de aur, fără să
dea, în schimb, vreun bănuţ de aramă săracilor îmbrăcaţi în zdrenţe care-i salutau tremurând, cu
pălăria găurită în mână.

▫ CAPITOLUL II. ▫
COBOLZH ▫
Binecuvântările întregii regiuni se revărsau asupra Berthei şi soţului ei. Lanuri aurite le
acopereau câmpurile, ciorchini de struguri uriaşi făceau să pârâie corzile, şi, dacă vreun nor
negru, încărcat de grindină şi fulgere se apropia de castelul lor, o suflare invizibilă îi împingea
imediat spre locuinţa vreunui castelan răutăcios, deasupra căruia făcea prăpăd.

2 din 21
 Cine împinge norul cel negru, cine ferea de fulgere şi de grindină domeniile contelui
Osmond şi ale contesei Bertha? O să vă spun imediat: Piticii castelului!
Trebuie să ştiţi, dragi copii, că în Germania trăise odată, de mult, un neam de spiriduşi
buni, numiţi cobolzi. Cel mai înalt dintre ei măsura doar şase degete. Acestor spiriduşi le plăcea
să locuiască în castelele ai căror stăpâni, prin voia lui Dumnezeu, aveau de asemenea suflet bun
ca şi ei. Nu-i puteau suferi pe cei răi şi-i pedepseau prin mici răutăţi, în timp ce pe cei cu firea
asemănătoare lor îi fereau cu toată puterea lor.
Iată pentru ce aceşti spiriduşi, care din timpuri străvechi locuiau în castelul din Wistgaw,
după ce le cunoscuseră părinţii, bunicii şi strămoşii, îi iubeau în mod deosebit pe contele Osmond
şi pe contesa Bertha. De aceea împingeau cu suflarea lor cât mai departe norii încărcaţi cu
grindină şi fulgere.

▫ CAPITOLUL III. ▫
CASTELUL CEL VECHI ▫
Într-o zi, Bertha îi spuse soţului său:
— Dragul meu stăpân, castelul nostru a îmbătrânit de tot, poate să se prăbuşească oricând.
Nu mai putem locui în siguranţă în această clădire. Cred că ar trebui să ne construim o nouă
locuinţă.
— Nici nu doresc altceva, răspunde cavalerul. Dar un lucru mă îngrijorează.
— Ce anume?
— Cu toate că noi nu i-am zărit niciodată, ai auzit şi tu vorbindu-se despre cobolzii cei
buni care locuiesc sub castel. Tatăl meu a auzit vorbindu-se că aceşti spiriduşi sunt
binecuvântarea casei. Ei sunt obişnuiţi cu clădirea asta veche şi poate s-ar supăra dacă îi
deranjăm. Dacă ne-ar părăsi, fericirea noastră ar dispare odată cu ei.
Bertha înţelese câtă dreptate avea soţul ei şi hotărâră împreună că-i mai bine să lase
castelul aşa cum este, decât să facă vreun rău bunilor spiriduşi.

▫ CAPITOLUL IV. ▫
AMBASADA ▫
Noaptea următoare, contesa Bertha şi contele Osmond stăteau culcaţi în patul lor mare cu
baldachin. Deodată, auziră un zgomot de paşi mici care se apropiau dinspre salon. În acelaşi
moment, uşa dormitorului se deschise şi văzură îndreptându-se către ei o ambasadă a piticilor
despre care v-am vorbit.
Ambasadorul din fruntea lor era îmbrăcat bogat, după moda timpului. Purta o mantie de
blană, o hăinuţă de catifea, un pantalon scurt şi pantofi cu vârfuri foarte ascuţite. La şold avea o
sabie din oţelul cel mai fin, cu mânerul de diamant. Ţinea politicos în mână o pălărioară cu pene
şi, apropiindu-se de patul celor doi soţi care-l priveau cu uimire, le adresă aceste cuvinte:
Nobilă doamnă, nobile domn,
A ajuns la urechile noastre o ştire.
De aceea vă scularăm din somn:
Doriţi să-nălţaţi o nouă clădire!
Era timpul, v-o spunem cinstit!

3 din 21
 Castelul de-abia se mai ţine-n picioare,
Pietrele-s negre, acoperişul plesnit
Şi plouă-n salon foarte tare.
Dărâmaţi, deci, vechea cetate
Şi înălţaţi una nouă, frumoasă,
Iar buna şi vechea dreptate
Să fie păstrată cu cinste în casă.
Contele Osmond era prea uimit de ceea ce i se întâmpla pentru a putea răspunde acestor
cuvinte altfel, decât printr-un semn prietenos din mână. Ambasadorul se mulţumi doar cu această
dovadă de politeţe şi se retrase, după ce-i salută ceremonios pe cei doi soţi.
A doua zi, contele şi contesa se sculară foarte mulţumiţi, siguri de consimţământul micilor
prieteni. Osmond chemă un arhitect priceput, care în aceeaşi zi puse o parte din oamenii săi să
lucreze la demolarea castelului, în timp ce alţii extrăgeau piatră din carieră, iar alţii doborau
stejari pentru grinzi şi brazi pentru schele.
În mai puţin de o lună vechiul castel a fost ras de pe faţa pământului, ca şi cum n-ar fi
fost. Întrucât noul castel nu putea fi construit, după spusele arhitectului, decât în trei ani, contele
şi contesa se retraseră într-o mică cabană pe care o aveau în vecinătatea castelului.

▫ CAPITOLUL V. ▫
PRĂJITURILE CU MIERE ▫
Construcţia castelului avansa foarte repede, căci zidarii lucrau ziua, iar cobolzii lucrau
noaptea. La început, muncitorii au fost foarte miraţi, găsind dimineaţa, când veneau la lucru,
zidurile mai înalte decât le lăsaseră seara. Contele Osmond i-a liniştit, explicându-le că, probabil
micii săi prieteni, ştiind cât de mult îşi doreşte să se instaleze în noua locuinţă, dau şi ei o mână
de ajutor.
Într-o zi, unul dintre zidari a găsit pe schele o roabă de mărimea unei mâini, admirabil
lucrată în lemn de abanos şi argint, ca o jucărie făcută pentru vreun prinţ. Cel care a găsit-o a
arătat-o tovarăşilor săi, iar seara a dus-o acasă, vrând s-o dăruiască băieţelului său. Dar când
copilul a vrut să pună mâna pe roabă, aceasta începu să alerge singură şi fugi pe uşă cu o
asemenea viteză, încât degeaba alergă după ea bietul zidar, căci nu mai reuşi s-o ajungă din urmă,
stârnind doar chicotelile cobolzilor, care se distrau de minune.
În rest, muncitorii erau mulţumiţi de faptul că spiriduşii preluaseră o parte din muncă.
Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, nici la capătul a şase ani castelul nu ar fi fost terminat. E
adevărat că termenul calculat de arhitect era corect, căci aceşti onorabili mişcători de pietre aveau
obiceiul – Dumnezeu să vă păzească, omuleţii mei, s-o aflaţi pe cheltuiala voastră – să prezinte
clientului durata lucrării redusă la jumătate.
Deci, către sfârşitul celui de-al treilea an, spre toamnă, noul castel începuse să prindă
formă, dar era departe de a fi terminat.
Văzând aceasta, contesa Bertha spuse lucrătorilor:
— Ei bine, dragii mei, oare nu se poate face mai mult ca să terminăm construcţia? Căci
iarna bate la uşă, iar noi locuim foarte rău în cabana noastră. De abia aşteptăm să ne mutăm în
castelul acesta frumos pe care-l construiţi. Dacă v-aţi strădui şi aţi încerca să terminaţi într-o lună

4 din 21
construcţia, eu vă făgăduiesc că în ziua în care totul va fi gata să vă răsplătesc cu o prăjitură cu
miere, cum n-aţi mâncat niciodată. Mai mult decât atât, jur ca în ziua de aniversare a acestui
eveniment, voi, copiii şi nepoţii voştri, veţi primi aceeaşi răsplată, de la mine la început, apoi de
la urmaşii mei.
Invitaţia de a mânca o prăjitură cu miere nu era, în evul mediu, atât de puţin lucru pe cât
pare, căci în acest mod se făcea invitaţia la un prânz bun şi îmbelşugat.
La o asemenea făgăduială, pofta îi şi cuprinse pe lucrători. Îşi sporiră eforturile şi
avansară atât de repede, încât la 1 octombrie castelul din Wistgaw era terminat.
În ceea ce o priveşte, contesa Bertha îşi ţinu făgăduială şi pregăti pentru cei ce se
străduiseră un ospăţ cum nu s-a mai pomenit. Din cauza mulţimii celor invitaţi a fost nevoie să se
întindă masa în aer liber.
La supă, timpul era plăcut şi toţi se bucurau de ospăţul minunat. Dar când s-au adus, în
cincizeci de tăvi imense, prăjiturile fierbinţi cu miere, fulgi de zăpadă începură să cadă în farfurii.
Această întâmplare, care a deranjat sfârşitul mesei, a mâhnit-o atât de mult pe contesa
Bertha, încât a hotărât ca în viitor ospăţul la care se va servi celebra prăjitură cu miere să aibă loc
în ziua de 1 mai.
În plus, Bertha a întocmit un act prin care atât ea, cât şi viitorii stăpâni ai castelului, erau
obligaţi ca în data de 1 mai să ofere o prăjitură cu miere supuşilor, declarând că nu va avea
odihnă în mormânt dacă acest obicei nu va fi respectat.
Actul, scris pe pergament de un notar, a fost semnat de Bertha, sigilat cu sigiliul contelui
şi depus în arhiva familiei.

▫ CAPITOLUL VI. ▫
APARIŢIA ▫
Timp de douăzeci de ani, Bertha a condus cu aceeaşi bunătate sărbătoarea pe care o
înfiinţase. Dar, în anul următor a murit, plânsă de soţul ei şi regretată de toţi supuşii. După încă
doi ani, contele Osmond, care respectase cu sfinţenie obiceiul stabilit de soţia sa, a murit la rândul
său, lăsând ca singur moştenitor pe fiul său, contele Ulrik de Rosenberg. Acesta, având curajul lui
Osmond şi bunătatea Berthei, nu a schimbat nimic din soarta ţăranilor, ba, din contra, a făcut tot
ce era posibil pentru a o îmbunătăţi.
Deodată însă izbucni un mare război, iar armata duşmană, urcând pe Rhin, cuceri toate
castelele de pe malul fluviului. Era armata împăratului, care se războia cu oraşele.
Ulrik, ca să nu atragă mânia duşmanului asupra supuşilor săi, a preferat să se refugieze în
Alsacia, lăsându-l pe bătrânul Fritz, administratorul său, să vegheze asupra moşiei şi castelului,
care rămâneau în mâinile cuceritorilor.
Generalul care comanda trupele se numea Dominik. S-a stabilit la castel, pe care îl găsise
pe gustul său. Soldaţii şi i-a cazat prin împrejurimi.
Acest general era un om de origine joasă, care începuse prin a fi simplu soldat. Dar, în
timp ce alţii au ajuns prin vitejie, înţelepciune şi merite la cele mai înalte ranguri, Dominik se
ridicase mai mult datorită simpatiei pe care i-o purta prinţul, decât valorii sale. Era un om
meschin şi needucat, fără nici o grijă pentru cei din jur.

5 din 21
 În primele zile ale sosirii sale la castel îi dăduse bătrânului Fritz o listă cu bunurile pe care
locuitorii trebuiau să le asigure, listă atât de plină de lăcomie, încât bietul administrator căzu în
genunchi, rugându-l să aibă milă de bieţii ţărani.
Ca răspuns, generalul îi spuse că nu-i place să audă oamenii plângându-se. Dacă i se vor
mai face asemenea rugăminţi, îşi va dubla cererile.
Generalul era mai puternic, era învingător, oamenii nu au avut altceva de făcut decât să se
supună.
Vă daţi seama că, având o asemenea fire, generalul Dominik nu putea înţelege tradiţia
contesei Bertha. Când Fritz îi vorbi despre datoria castelanului, generalul râse batjocoritor,
spunând că este obligaţia supuşilor să-şi hrănească stăpânul, nu a stăpânului să-i hrănească pe
supuşi. Iar mesenii obişnuiţi ai contesei Bertha n-au decât să mănânce de 1 mai unde vor dar, în
nici un caz la masa lui.
Ziua solemnă se scurse, prima dată după douăzeci şi cinci de ani, fără ospăţul tradiţional.
Spaima pe care o inspira Dominik era însă atât de mare încât nimeni nu a îndrăznit să zică nimic.
În seara zilei de 1 mai, după ce a cinat, Dominik s-a retras în camera sa punând, ca de
obicei, santinele pe coridoare şi la porţile castelului. S-a culcat şi a adormit.
Ca niciodată, generalul s-a trezit la miezul nopţii. A crezut la început că s-a făcut
dimineaţă, dar, prin crăpătura perdelii se vedeau stelele pe cer. Se întâmpla ceva ciudat, îl
cuprinsese frica, avea senzaţia că se va întâmpla ceva deosebit. Aerul se agita în jurul lui, ca bătut
de aripi. Câinele său, legat în curte sub fereastră, urla trist, şi la acest strigăt plângător, noul
stăpân al castelului simţi că se acoperă cu o sudoare îngheţată. În acel moment, orologiul
castelului bătu miezul nopţii. Cu fiecare bătaie, frica acestui om, cunoscut totuşi prin curajul său,
creştea…
La ultima bătaie, auzi uşa, pe care o încuiase cu mâna lui, deschizându-se singură. Apoi,
Ungă pat apăru o femeie, ţinând într-o mână o lumânare, iar în cealaltă un pergament. Se apropie
încet, ridicând luminarea astfel încât pergamentul să fie luminat.
— Fă ceea ce scrie aici! spuse femeia.
Dominik putu astfel să citească actul prin care se stabilea tradiţia pe care el nu voise s-o
respecte. Apoi, după ce generalul a terminat de citit, fantoma tăcută dispăru aşa cum venise; uşa
se închise în urma ei, iar Dominik căzu pe pat, unde rămăsese până-n zori, cuprins de o groază pe
care nu putea s-o învingă.

▫ CAPITOLUL VII. ▫
PESMEŢI ŞI APĂ GOALĂ ▫
Odată cu razele dimineţii, vraja s-a risipit. Dominik sări din pat şi ordonă să vină la el
santinelele care păziseră uşile şi coridorul la miezul nopţii.
Nefericiţii sosiră tremurând, căci la miezul nopţii fuseseră cuprinşi de un somn de
neînvins. Întrucât se treziseră înainte de a fi înlocuiţi, sperau că nimeni nu-şi dăduse seama de
felul în care şi-au făcut datoria.
La toate întrebările generalului, au răspuns că n-au văzut nici un fel de femeie, că n-au
văzut nimic. Administratorul, care asista la interogatoriu, i-a explicat atunci lui Dominik că a fost
vizitat nu de o femeie obişnuită, ci chiar de fantoma doamnei Bertha, insistând asupra obligaţiilor
castelanilor din Wistgaw, stabilit de aceasta printr-un act solemn.

6 din 21
 Uimit, Dominik îi ceru atunci lui Fritz să caute în arhivă actul despre care îi vorbise. Când
bătrânul sosi cu pergamentul, generalul recunoscu de la prima privire că era chiar cel pe care i-l
arătase vizitatoarea nocturnă. Cu toate acestea, Dominik era prea încăpăţânat ca să ţină seama de
cele întâmplate. În aceeaşi zi, a invitat toţi ofiţerii armatei sale la o mare petrecere.
Atât de mare era frica pe care o inspira Dominik, că la ora fixată totul era gata. Cele mai
delicate mâncăruri, cele mai fine vinuri din Germania, Franţa şi Ungaria uimeau invitaţii. Dar
când generalul a luat loc la masă, a sărit imediat în sus răcnind:
— Cine e măgarul care mi-a servit la masă pesmeţi?
Într-adevăr, în faţa generalului era aşezat un pesmet soldăţesc, din aceia din care mâncase
destui în tinereţe.
Oaspeţii s-au privit cu uimire, nebănuind cine a fi avut atât curaj ca să joace o asemenea
farsă unui om atât de mândru şi răzbunător cum era Dominik.
— Vino, nepriceputule, zise generalul celui mai apropiat servitor şi ia porcăria aia de
acolo! Servitorul se supuse grăbit, dar în zadar încercă să ridice pesmetul de pe masă.
— Domnule, spuse cu spaimă, cred că pesmetul este lipit de masă, căci nu-l pot
desprinde.
Atunci generalul, a cărui forţă era ieşită din comun, apucă bucata de pesmet cu amândouă
mâinile şi încercă s-o ridice. Tot ce a reuşit a fost să ridice masa cu totul, dar bucata de pesmet nu
s-a desprins.
— Daţi-mi ceva de băut, strigă enervat. O să aflu eu cine a vrut să se distreze pe socoteala
mea şi o să-l răsplătesc după cum merită!
Serviţi-vă, domnilor, serviţi-vă! Beau în sănătatea voastră! Şi duse paharul la buze, dar
imediat scuipă, strigând:
— Cine mi-a turnat în pahar?
— Eu, stăpâne, răspunse servitorul, care mai ţinea încă sticla în mână.
— Ce-i în sticla aia, nenorocitule?
— Vin de Tokay, stăpâne!
— Minţi, pentru că mie mi-ai turnat apă!
— Atunci înseamnă că vinul s-a schimbat în apă în paharul dumneavoastră, stăpâne,
răspunse servitorul. Am turnat din aceeaşi sticlă vecinilor dumneavoastră, iar domnii pot
mărturisi că le-am turnat vin!
Într-adevăr, în paharele vecinilor era vin, iar Dominik începu să înţeleagă că gluma era
mai deosebită decât crezuse. Se aşteptase la o glumă făcută de cei învinşirse pare că era o glumă
făcută de cei morţi…
Vrând să fie sigur, a luat o sticlă din mâna servitorului şi turnă în paharul vecinului. Vinul
avea culoarea şi aroma obişnuită. Atunci, din aceeaşi sticlă, turnă în propriul pahar. Pe măsură ce
se scurgea în pahar, vinul se transforma, luând transparenţa apei.
Dominik surise cu amărăciune şi făcu semn unui tânăr ofiţer să schimbe locul la masă cu
el. Tânărul se supuse, iar generalul se mută de cealaltă parte a mesei, dar nu a fost mai norocos în
acest loc decât în celălalt: în timp ce, sub mâna tânărului ofiţer, pesmetul se desprinse de pe masă
şi se transformă în pâine albă, toate bucăţile de pâine pe care punea mâna Dominik se
transformau în pesmet, ia vinul continua să se schimbe în apă.

7 din 21
 Nerăbdător, Dominik a început, totuşi, să mănânce ceva. A întins mâna către o frigare cu
ciocârlii. Dar ciocârliile prinseră aripi şi zburară drept în gura ţăranilor care priveau de departe
ospăţul! Vă daţi seama cât s-au putut mira văzând aşa ceva! S-a vorbit mult despre această
minune şi a rămas un proverb despre cei care-şi fac speranţe deşarte: «Speră că le va cădea
ciocârlii fripte drept în gură».
Cât despre Dominik, care avusese onoarea a da naştere acestui proverb, era cuprins de
furie. Înţelegând însă că în zadar ar fi încercat să lupte împotriva unei puteri supranaturale, a
declarat că nu îi este nici foame, nici sete şi s-a mulţumit să-i privească pe ceilalţi.
În aceeaşi seară, Dominik a anunţat că a primit o scrisoare urgentă de la împărat, care-i
cerea să se instaleze în altă parte. Şi a plecat imediat. Nu-i nevoie să vă mai spun, dragii mei, că
scrisoarea împăratului era doar un pretext şi că ceea ce îl grăbea atât de tare era, de fapt, spaima
unei noi vizite a contesei Bertha.
De abia plecase generalul, că administratorul şi găsi, într-un dulap în care cu o zi înainte
nu fusese nimic, un sac plin cu bani, pe care era prinsă o hârtie pe care scria: «Pentru prăjitura cu
miere».
Bătrânul a fost, la început, speriat. Apoi, recunoscând scrisul contesei Bertha, s-a gândit
să folosească banii pentru ospăţul anual, care, deşi întârziase cu câteva zile, nu a fost cu nimic
mai prejos decât în alţi ani.
În fiecare an, în ajun de 1 mai, bătrânul găsea donaţia contesei, până când soldaţii
împăratului s-au retras, iar Waldemar de Rosenberg, fiul lui Ulrik, reveni în castlul strămoşilor
săi, la douăzeci şi cinci de ani după ce tatăl său îl părăsise.

▫ CAPITOLUL VIII. ▫
WALDEMAR DE ROSENBERG ▫
Contele Waldemar nu moştenise firea binevoitoare a strămoşilor săi, iar lungul surghiun
în ţări străine îi înăsprise firea. Din fericire, soţia sa, prin blândeţe şi bunătate, corecta tot ce era
rău şi muşcător în firea contelui. Luându-i împreună, bieţii ţărani, după douăzeci şi cinci de ani de
război, considerau că aveau motive să se considere fericiţi.
Întrucât, cu tot exilul, tradiţia contesei Bertha se păstrase, atunci când sosi ziua de 1 mai,
zi pe care ţăranii o aşteptau ca să-şi dea seama de adevărata fire a stăpânilor lor, contesa
Wilhelmina a obţinut de la soţul ei dreptul de a organiza serbarea. Şi, pentru că era o persoană
încântătoare, totul se petrecu cât mai bine cu putinţă, iar sătenii crezură că s-au întors vremurile
fericite, despre care le povesteau adesea părinţii.
Anul următor, serbarea s-a ţinut ca de obicei. Contele Waldemar nu a vrut însă să
participe, considerând că nu este de demnitatea sa să se aşeze la aceeaşi masă cu supuşii săi.
Wilhelmina a condus singură ospăţul, trebuie s-o spunem, în lipsa stăpânului masa n-a fost mai
tristă.
Doi sau trei ani lucrurile s-au petrecut în acest fel, iar ţăranii şi-au dat seama că era nevoie
de toată bunătatea Wilhelminei pentru a potoli izbucnirile de furie ce-l cuprindeau pe conte.
Blândeţea ei era un scut ţinut între conte şi supuşii lor. Din nefericire, cerul le răpi protectoarea,
care a murit lăsând singur un băieţel încântător, numit Hermann.
Doar cineva cu inima de piatră n-ar fi regretat acest înger pe care locuitorii pământului o
numeau Wilhelmina. Contele Waldemar o plânse şi el, cu adevărat, câteva zile. Sufletul lui nu era
însă obişnuit cu asemenea simţăminte şi nu ştia cum să le păstreze.

8 din 21
 Uitarea creşte peste morminte mai repede decât iarba, iar după şase luni contele
Waldemar a uitat-o pe contesa Wilhelmina şi s-a recăsătorit. Victima acestei căsătorii a fost bietul
Hermann, care intrase în viaţă pe o uşă însemnată cu doliu. Înainte de a afla ce este mama, aflase
ce înseamnă să fii orfan. Mama sa vitregă, fără nici o preocupare pentru copil, îl dădu îm grija
unei doici neglijente, care îl lăsa ore întregi plângând singur în leagăn, în timp ce ea petrecea pe
la baluri şi serbări.

▫ CAPITOLUL IX. ▫
FEMEIA ÎN ALB ▫
Într-o seară, fără să-şi dea seama cât de mult întârziase plimbându-se prin parc, doica auzi
deodată bătând miezul nopţii. Aducându-şi aminte că de la ora şapte seara lăsase copilul singur,
se întoarse în grabă, furişându-se prin întuneric, şi, fără a fi văzută de cineva, urcă în grabă
scările. Ajungând lângă uşă, s-a liniştit neauzind plânsetul copilului, gândind că, obosit de atâta
plâns, copilul adormise.
Scoase, deci, liniştită cheia din buzunar, o introduse cu grijă în broască şi, răsucind-o fără
zgomot, deschise încet uşa. Dar, intrând în cameră, doica păli deodată, văzând un lucru de
necrezut: cu toate că uşa fusese încuiată, iar altă cheie nu mai exista, o femeie intrase în cameră
în lipsa ei şi această femeie, palidă şi îmbrăcată în alb, stătea în picioare lângă micul Hermann,
legănându-l încetişor. In timp ce buzele ei, albe ca marmora, şopteau un cântec care nu părea
compus din cuvinte omeneşti.
Cu toată spaima, crezând că are de a face cu o fiinţă omenească, doica făcu câţiva paşi
către acea femeie ciudată, care părea că nu o vede şi-şi continua nemişcată cântecul ei ciudat.
— Cine eşti? întrebă doica. De unde vii? Şi cum ai pătruns în cameră?
Atunci, necunoscuta întinse braţul şi răspunse:
Eu sunt aceea pentru care nu-i închisă nici o poartă
Plânsul copilului acesta, lovit de-o aspră soartă
Până-n mormântu-ntunecat a străbătut cu greu.
Atunci, în pulberea în care-s transformată
A înviat şi-a-nceput din nou să bată
Inima, în pieptul meu.
Sărman copil, atât de singur în lumea asta rea,
Orfan de mamă, şi cu-n tată care nu te vrea,
În grija uneia care nu ştie ce-i aceea îngrijire,
Tu poţi doar slăbiciunea, răului să o opui,
Copil sărman, copil al nimănui,
Lăsat în părăsire.
Noaptea aceasta, doar, aici vei mai dormi,
Iar mâine, când zorii în sfârşit se vor ivi,
La rugăciunea-mi către Cel Ce Face Numai Bine,
Un înger strălucind, cu aripă de foc,
Te va răpi din lume, copil fără noroc,

9 din 21
 Şi vei fi lângă mine…
La aceste cuvinte, fantoma bunicii, căci ea era, se aplecă asupra leagănului şi-şi îmbrăţişa
nepotul cu nespusă dragoste.
Copilul adormise cu surâsul pe buze şi cu obrajii roşii. Dar primele raze ale dimineţii îl
găsiră alb şi rece ca un cadavru… A doua zi a fost coborât în cavoul familiei şi înmormântat
lângă bunica sa.
Fiţi însă liniştiţi, dragii mei copii, sărmanul Hermann nu era mort. Noaptea următoare,
bunica sa, luându-l în braţe, îl duse la regele cobolzilor, un spiriduş foarte viteaz şi înţelept.
Acesta locuia într-o peşteră mare, ce se întindea până sub Rhin, iar la rugămintea contesei Bertha,
a primit să se ocupe de educaţia băiatului.

▫ CAPITOLUL X. ▫
WILBOLD DE EISENFELD ▫
Mult s-a mai bucurat mama vitregă la moartea singurului moştenitor al familiei
Rosenberg! Dumnezeu însă o pedepsi, pentru că nu a avut nici un urmaş, iar peste trei ani muri
chiar ea. Waldemar mai trăi trei sau patru ani, fiind ucis în timpul unei vânători. Unii zic că a fost
omorât de un mistreţ rănit, alţii că ar fi fost răzbunarea unui ţăran pe care-l biciuise cu câteva zile
mai înainte.
Castelul din Wistgaw şi moşiile din jur au intrat în posesia unei rude îndepărtate, un
oarecare Wilbold de Eisenfeld. Acesta nu era un om rău, ci doar un om nepăsător, nici bun, nici
rău, dintre aceia care fac binele fără dragoste şi răul fără ură, ascultând doar de ce li se spune, şi
pentru care cel care vorbeşte ultimul, are întotdeauna dreptate.
Astfel, era un om curajos şi respecta vitejia altuia, dar se lăsa înşelat de curajul aparent,
aşa cum se lăsa înşelat de inteligenţa şi dreptatea aparentă.
Baronul Wilbold a venit deci să locuiască în castel, aducând cu el o fetiţă fermecătoare,
încă în leagăn, numită Hilda.
Prima grijă a administratorului castelului a fost să prezinte noului stăpân veniturile şi
datoriile moşiilor. Printre obligaţii era şi aceea a prăjiturii cu miere, al cărui obicei se păstrase, de
bine, de rău, până în acele zile. Şi pentru că administratorul îi povestise baronului că stăpânii de
până atunci dăduse o mare atenţie acestui obicei, fiind convinşi că binecuvântarea lui Dumnezeu
depinde de felul în care este respectat, Wilbold dădu ordin ca sărbătoarea de 1 mai să se
desfăşoare cu toată solemnitatea.
Mulţi ani trecură, şi, pentru că baronul dădea în fiecare an o masă bună şi îmbelşugată,
respectând tradiţia doamnei Bertha, sătenii îi treceau cu vederea defectele, de altfel numeroase.
Mai mult decât atât: alţi nobili din vecinătate, din bunătate sau din imitaţie, începură şi ei să ofere
ţăranilor, de sărbători, o masă cu mai multe sau cu mai puţine dulciuri. Era, însă, printre vecini,
unul care nu numai că nu a urmat acest frumos exemplu, dar încerca să-i împiedice şi pe ceilalţi.
Acesta, unul dintre cei mai buni prieteni ai baronului, unul dintre sfătuitorii săi cu multă
influenţă, se numea cavalerul Hans de Warburg.

▫ CAPITOLUL XI. ▫
CAVALERUL HANS DE WARBURG ▫

10 din 21
 Cavalerul Hans de Warburg era un uriaş de aproape doi metri, cu o putere deosebită,
întotdeauna înarmat cu o sabie mare şi cu un pumnal pe care-l tot scotea din teacă.
Cu toate acestea, era cel mai fricos om pe care l-a suportat vreodată pământul, şi când
gâştele de pe moşie se luau după el, sâsâind, fugea, de parcă îl fugărea diavolul însuşi.
După cum v-am povestit, cavalerul Hans nu numai că nu preluase obiceiul prăjiturii cu
miere, dar se străduie să-i împiedice şi pe ceilalţi vecini. Cel mai mult se străduia să-l convingă
pe Wilbold să renunţe la acest obicei vechi şi demn de tot respectul.
— Dragul meu Wilbold, îi zicea el, îţi risipeşti banii ca să îndopi o ceată de leneşi care-şi
bat joc de tine imediat ce se scoală de la masă.
— Dragul meu Hans, răspunde Wilbold, m-am gândit adesea la aceea ce îmi tot repeţi.
Ospăţul acesta, deşi are loc doar o dată pe an, mă costă cât cincizeci de ospeţe obişnuite. Dar ce
să fac? Se zice că de acest obicei depinde fericirea familiei noastre.
— Şi cine-ţi toarnă gogoşile astea, dragul meu? Administratorul tău, care te fură, în mod
sigur de cel puţin zece galbeni la fiecare ospăţ, aşa că-i convine să lungească treaba la nesfârşit…
— Dar, răspundea baronul, mai este ceva…
— Ce anume?
— Ameninţarea contesei…
— Care contesă?
— Contesa Bertha…
— Tu chiar crezi în poveştile astea?
— Sunt lucruri dovedite! Există pergamente în arhivă!
— Ţi-e frică de o femeie bătrână?
— Dragul meu cavaler, nu mi-e frică de nici o fiinţă vie, nici de tine, nici de altcineva.
Dar de fiinţele care nu sunt în carne şi oase, care vin dintr-o altă lume, mărturisesc cinstit că mi-e
frică.
Hans izbucni în râs.
— În locul meu, zicea baronul, ţie nu ţi-ar fi frică?
— Mie nu mi-e frică nici de Dumnezeu, nici de diavol, răspundea Hans, ridicându-se în
picioare, cât era de înalt.
Până la urmă, Hans îl convinse pe baron să facă o încercare. Dar, până la data de 1 mai
baronul mai discută cu administratorul şi reveni asupra primei lui hotărâri, aceea de a nu mai
oferi nici un fel de ospăţ, şi stabili să ofere doar o masă obişnuită.
Ţăranii, văzând această zgârcenie, cu care nu erau obişnuiţi, au fost miraţi, dar nu s-au
plâns. Şi-au închipuit că stăpânul lor, atât de darnic de obicei, avea motivele lui să facă economie
în acel an.
Dar fiinţele cele mici, care ştiau totul şi aveau grijă de soarta proprietarului de la
Wistgaw, nu erau uşor de înşelat. Au făcut deci un asemenea tărăboi în noaptea următoare, încât
nimeni în castel nu a putut închide ochii. Baronul s-a mulţumit să-şi tragă cearşaful peste cap, aşa
cum faceţi voi, dragi copii, când vă este frică, şi a stat toată noaptea, ascuns astfel în pat.

▫ CAPITOLUL XII. ▫
HILDA ▫

11 din 21
 Wilbold, ca toate firele slabe, se încăpăţâna uşor. Căpătase curaj şi pentru că nu fusese
pedepsit, căci nu se putea considera pedeapsă faptul că nu a dormit o noapte. Dacă te gândeşti că
a câştigat, cu această ocazie, o mie de galbeni, poţi spune că făcuse chiar o afacere bună.
Încurajat deci de Hans, dar neîndrăznind să întrerupă dintr-o dată un obicei atât de sfânt, îi
strânse la următorul 1 mai, pe ţărani, ca de obicei. Ţinându-se strict de conţinutul actului, care
menţiona o prăjitură, nu un ospăţ, le-a servit sătenilor câte o prăjitură, nici măcar aceea la fel de
dulce ca în alţi ani, făcând economie nu numai la carne şi vin, ci şi la miere…
De data aceasta, spiriduşii s-au supărat cu adevărat. Toată noaptea s-au auzit zgomote
teribile, iar dimineaţa servitorii au găsit geamurile, lustrele şi porţelanurile făcute ţăndări. Făcând
socoteala pagubelor, administratorul descoperi că era exact suma pe care o cheltuiau de obicei
castelanii din Wistgaw pentru ospăţul de 1 mai. Înţelegând aluzia, se duse şi-i arătă socotelile lui
Wilbold.
Acesta se înfurie. Cu tot zgomotul din noaptea trecută, nu văzuse pe nimeni. Credea că
Bertha era moartă de prea mult timp, pentru a mai apare din nou. Se hotărî, deci, ca în anul
următor să nu mai ofere nici măcar o prăjitură. Dar, întrucât se aştepta la riposta spiriduşilor, s-a
gândit să părăsească castelul pe data de 28 aprilie şi să revină pe data de 5 mai.
Întâmpină însă o rezistenţă puternică de unde nici nu se aştepta. În cei cincisprezece ani
care se scurseseră de când baronul Wilbold de Eisenfeld se instalase în castel, fetiţa, sosită în
leagăn, crescuse şi se transformase într-o domnişoară încântătoare, blândă şi înţelegătoare, a cărei
fire melancolică se potrivea nespus cu numele ei melodios, Hilda.
Când Hilda auzi că tatăl ei se hotărâse să nu mai ţină sărbătoarea prăjiturii cu miere, îi
făcu, păstrând tot respectul cuvenit, tot felul de reproşuri. Dar vocea ei blândă n-a avut nici o
influenţă asupra baronului.
Acesta, în ziua stabilită, părăsi castelul spunându-i administratorului că prostescul obicei
al prăjiturii cu miere dura de prea mulţi ani şi că, începând cu acest 1 mai, sărbătoarea nu va mai
avea loc.
Hilda, văzând că nu l-a putut convinge pe tatăl ei, îşi strânse toate economiile şi porni prin
satele care ţineau de castel, explicând ţăranilor că, baronul fiind obligat să lipsească în acel an, nu
are cum să le ofere ospăţul tradiţional, dar că a rugat-o pe ea să le împartă banii care s-ar fi
cheltuit cu ospăţul.
Ţăranii o crezură, sau se făcură că o cred. Oricum, întrucât ultimul ospăţ nu le lăsase o
amintire prea plăcută, au preferat să schimbe o masă proastă pe bani buni.
Dar spiriduşii castelului nu se lăsară înşelaţi de vorbele blândei Hilda…

▫ CAPITOLUL XIII. ▫
MÂNA DE FOC ▫
Pe 4 mai, Wilbold se întoarse la castel. Prima lui grijă a fost să se intereseze dacă s-a
întâmplat ceva în lipsa lui. Aflând că a fost linişte, că sătenii nu s-au plâns, iar spiriduşii n-au
făcut scandal, a fost convins că a scăpat de griji pentru totdeauna. Aşa că, după ce şi-a îmbrăţişat
fiica, s-a dus să se culce liniştit.
Dar de-abia s-a întins în pat, că a început un tărăboi, cum nu mai auziseră până atunci
urechile omeneşti. Crinii urlau, pisicile miorlăiau, tunetele bubuiau, în castel se auzea peste tot

12 din 21
zăngănit de lanţuri şi de pietre, mobilele se răsturnau. Părea că toate vrăjitoarele din ţară se
strânseseră în castelul din Wistgaw.
La miezul nopţii orice zgomot încetă, şi se făcu o asemenea linişte, încât oricine a putut
auzi bătând ora doisprezece. La ultima bătaie, Wilbold. Liniştit un pic, scoase capul de sub
cearşaf şi îndrăzni să privească înjur. În aceeaşi clipă, părul i se zburli de groază, iar corpul i se
acoperi de o sudoare îngheţată. O mână de foc ieşi din perete şi, cu vârful degetului, scrise pe
zidurile întunecate ale camerei următoarele cuvinte:
Doar şapte zile te-aşteaptă Dumnezeu,
Dorinţa doamnei Bertha s-o îndeplineşti.
Altminteri, oricât îţi va fi de greu,
Castelul pentru totdeauna o să-l părăseşti.
Apoi, mâna dispăru. Una după alta, în ordinea în care fusese scrise literele se şterseră.
Odată dispărută ultima literă, camera, care fusese luminată de aceste versuri de foc, se scufundă
în întuneric.
Dis-de-dimineaţă, toţi servitorii baronului, de la primul la ultimul, îl anunţară că nu mai
vor să rămână în castel.
Stăpânul, care avea la fel de mult chef să mai rămână, le spuse că, nedorind să se despartă
de nişte servitori atât de pricepuţi, s-a hotărât să se mute în alt castel, lăsându-l pe acesta spiritelor
care şi-l doresc atât de mult.
În aceeaşi zi, cu toate plânsetele Hildei, s-au mutat cu toţii în castelul din Eisenfeld, pe
care baronul îl moştenise de la tatăl său, aflat la o jumătate de zi de Wistgaw.

▫ CAPITOLUL XIV. ▫
CAVALERUL TORALD ▫
Într-o singură zi, două ştiri au zguduit moşia de la Rosenberg: prima era plecarea
baronului Wilbold de Eisenfeld, a doua era sosirea cavalerului Torald.
Cavalerul Torald era un tânăr frumos, de douăzeci-douăzeci şi doi de ani. Cu toate că era
atât de tânăr, călătorise pe la cele mai importante curţi din Europa, remarcându-se prin curajul şi
educaţia sa.
Era, din toate punctele de vedere, un cavaler desăvârşit. Se povesteau despre el lucruri de
mirare: se zicea că de mic copil fusese încredinţat regelui piticilor, un prinţ foarte înţelept, care
făgăduise să facă din el un cavaler perfect. Îl învăţase să citească pe manuscrisele cele mai vechi,
să vorbească toate limbile vii şi chiar şi cele moarte, să picteze, să cânte din chitară şi din gură, să
călărească şi să lupte cu toate felurile de arme. Când a împlinit 18 ani, iar regele a văzut cât de
bine a fost pregătit, i-a dăruit: calul Bucefal, care nu obosea niciodată; lancea cavalerului
Astolphe, care-i răsturna din şa pe toţi cei pe care-i atingea cu vârful ei de diamant; în sfârşit,
sabia Durandal, care spărgea, ca pe sticlă, cele mai tari armuri. Pe lângă aceste cadouri foarte
preţioase, a mai adăugat şi o pungă, în care erau întotdeauna douăzeci şi cinci de galbeni.
Vă daţi seama cât s-a vorbit despre sosirea unui asemenea cavaler! Dar, după ce a
străbătut, călare şi înarmat cu lance şi sabie, satul Rosenberg, a dispărut şi nimeni n-a mai ştiut de
el.
Se povesteşte că ar fi fost văzut seara, în faţa castelului din Wistgaw, într-o barcă care
stătea pe loc, de parcă ar fi fost ancorată, cu tot curentul puternic al Rhinului. Se mai povestea că

13 din 21
a fost văzut, cu o chitară în mână, în vârful unei stânci ce se înălţa în faţa ferestrelor Hildei, şi
unde, până atunci, nu ajunseseră decât vulturii.
Dar acestea erau doar zvonuri, nimeni nu putea spune că-l văzuse cu ochii lui pe cavalerul
Torald, din ziua în care străbătuse, călare şi înarmat, satul Rosenberg.

▫ CAPITOLUL XV. ▫
IZGONITORII DE DUHURI ▫
După cum aţi văzut, dragii mei micuţi, mâna de foc îi lăsase şapte zile baronului Wilbold
pentru a se căi. Acesta, împins de sfaturile rele ale cavalerului Hans de Warburg, era hotărât să n-
o facă, şi, ca nu cumva să se răzgândească, se gândi ca ultimele trei zile să le petreacă în chefuri
şi ospeţe. Avea un pretext pentru aceasta, sărbătoarea zilei de naştere a fiicei sale, care era chiar
ziua de 8 mai, Hilda fiind născută în luna trandafirilor.
Cavalerul Hans avea un motiv în plus să vină cât mai des la prietenul său, baronul
Wilbold: se îndrăgostise de frumoasa Hilda şi, cu toate că avea pe puţin patruzeci şi cinci de ani,
adică de trei ori vârsta fetei, nu se gândea decât la căsătorie.
Baronul Wilbold nu înţelesese niciodată delicateţea sufletească cu care tinerele fete îşi
făurise atâtea vise de tristeţe şi bucurie, de durere şi fericire. El se căsătorise fără să-şi iubească
soţia, ceea ce nu l-a împiedicat să se considere fericit în căsnicie. Meritul era însă al soţiei lui, o
adevărată sfântă. De aceea, nu putea să-i treacă prin cap că Hilda ar trebui să-şi iubească soţul
pentru a fi fericită.
La asemenea idei se adăuga şi admiraţia pe care o avea pentru curajul lui Hans, faptul că
acesta era cel puţin la fel de bogat ca şi el, precum şi obişnuinţa de a tot discuta cu cavalerul
acesta beţiv şi vorbăreţ, care-l distra cu poveştile lui nesfârşite despre lupte, turniruri şi dueluri, în
care, bineînţeles, învingătorul era el.
Baronul nu dăduse un răspuns clar aluziilor cavalerului. Îl lăsase însă să înţeleagă că nu l-
ar supăra dacă ar încerca să-i placă Hildei, lucru uşor pentru un cavaler atât de viteaz, curtenitor
şi spiritual.
Din acel moment, cavalerul Hans îşi dublase atenţiile faţă de tânăra fată, care-i primiseră
dovezile de dragoste cu reţinere şi modestia ei obişnuită, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de
intenţiile lui.
A cincea zi de la apariţia mâinii de foc era deci ziua de aniversare a Hildei şi, după cum
plănuise, baronul Wilbold invitase toţi prietenii la un ospăţ. Bineînţeles că nu-l uitase pe bunul şi
nedespărţitul său prieten, cavalerul Hans de Warburg.
Invitaţii sosiră toţi, tocmai se aşezau la masă, când se auzi un corn, iar majordomul anunţă
că un cavaler sosise la poarta castelului, cerând găzduire.
— Pe cuvântul meu, zise baronul, iată un flăcău care ştie când trebuie să sosească!
Spuneţi-i că-i binevenit şi că-l aşteptăm ca să începem masa.
Cinci minute mai târziu, cavalerul intră. Era un tânăr de douăzeci, douăzeci şi doi de ani,
cu părul negru şi ochii albaştri, care înainta cu o îndrăzneală care dovedea obişnuinţa de a fi
primit de cei mai mari nobili.
Aspectul său îi impresiona pe toţi, iar baronul Wilbold a dorit să-i ofere locul de onoare la
masă. Necunoscutul a refuzat prin cuvinte curtenitoare şi s-a aşezat spre coada mesei.

14 din 21
 Nimeni nu-l cunoştea pe cavaler, şi toţi îl priveau cu curiozitate. Hilda doar îşi ţinea ochii
în jos, dar cei care ar fi văzut-o în clipa în clipa în care cavalerul a intrat pe uşă, ar fi observat că
se înroşise.
Ospăţul era bogat şi strălucitor, şi nu se făcea deloc economie la vin. Era greu să nu se
ajungă să se discute despre apariţiile din castelul Wistgaw.
Cavalerul Hans îşi bătea joc de baron pentru că s-a speriat de acea apariţie, teamă pe care
acesta o mărturisi cu cinstea unui om curajos.
— Dragul meu cavaler, zise baronul, aş fi vrut să te văd în locul meu, atunci când acea
groaznică mână de foc a scris pe perete strofa înspăimântătoare, din care n-am putut uita nici o
silabă!
— Astea sunt vise de om speriat, replică Hans. Eu nu cred în fantome!
— Nu crezi pentru că n-ai văzut încă niciuna! Sunt curios ce-ai mai zice după ce ai vedea.
— Aş izgoni-o, zise Hans, lovindu-şi cu zgomot sabia lui mare, în aşa fel încât să nu mai
apară niciodată în faţa mea!
— Bine, zise baronul, îţi fac o propunere, Hans!
— Care?
— Alungă duhul contesei Bertha încât să nu mai apară niciodată în castelul din Wistgaw,
şi-ţi voi da orice îmi vei cere!
— Orice voi cere?
— Da, răspunse baronul.
— Ai grijă, râse cavalerul.
— Alungă duhul contesei Bertha şi poţi să-mi ceri orice!
— Îmi vei da orice îţi voi cere?
— Pe cuvântul meu de cavaler!
— Chiar şi mâna frumoasei Hilda?
— Chiar şi mâna fiicei mele!
— Tată, exclamă tânăra castelană, cu un uşor reproş.
— Draga mea Hilda, răspunse baronul, care se cam ameţise după cât băuse, am zis ce am
zis. Cavalere Hans, nu am decât un cuvânt: izgoneşte fantoma contesei Bertha şi fiica mea va fi a
ta!
— Vei acorda această recompensă, domnule baron, întrebă tânărul străin, altui cavaler
care va reuşi această ispravă, în cazul în care cavalerul Hans va da greş?
— Dacă voi da greş? strigă Hans. Bănuieşti că voi da greş?
— Nu bănuiesc, cavalere, zise necunoscutul, cu o voce blândă.
— Eşti sigur, vrei să zici? Domnule necunoscut, strigă cavalerul, îngroşându-şi vocea, eşti
cam neobrăzat să-mi spui aşa ceva!
— În orice caz, întrebarea pe care am pus-o domnului baron nu-ţi poate aduce nici o
pagubă, domnule cavaler, pentru că doar în cazul în care vei da greş va încerca şi altul.
— Şi cine este acela care crede că poate să reuşească acolo unde cavalerul Hans n-a
reuşit?
— Eu, spuse necunoscutul.

15 din 21
 — Dar, interveni baronul, ca să pot primi propunerea dumitale, dragul meu oaspete,
trebuie mai întâi să ştiu cine eşti!
— Sunt cavalerul Torald, răspunse tânărul.
Numele acesta era atât de cunoscut în toată ţara, încât oaspeţii se ridicară pentru a-l saluta
pe cel care se prezentase astfel.
— Cavalere, zise Wilbold, cu toate că eşti tânăr, numele dumitale este atât de cunoscut,
încât ar fi o onoare pentru mine să te căsătoreşti cu fiica mea. Dar îl cunosc pe cavalerul Hans de
douăzeci de ani, iar pe dumneata am onoarea să te cunosc doar azi. Nu aş putea accepta
propunerea pe care mi-ai făcut-o decât cu aprobarea fiicei mele.
Hilda se înroşi până-n albul ochilor.
— Întotdeauna mi-am dorit, răspunse Torald, să mă căsătoresc doar cu o femeie care mă
iubeşte. Din momentul în care necunoscutul îşi spuse numele, Hans păstra o tăcere adâncă.
— Ei bine, cavalere, zise baronul, pentru că supui acest lucru aprobării fiicei mele, şi
pentru că îl laşi să încerce întâi pe prietenul meu Hans, nu văd de ce nu ţi-aş face aceeaşi
făgăduială. Atât doar, trebuie să ştiu dacă te tragi dintr-o familie nobilă.
— Familia mea este egală cu cele mai nobile familii din Germania, domnule baron. Ba
mai mult, surâse cavalerul Torald, suntem chiar un pic rude!
— Noi, rude? strigă Wilbold, mirat.
— Da, domnule, dar o să lămurim acest lucru mai târziu. Deocamdată cred că este mai
important alt lucru, anume să izgonim duhul contesei Bertha.
— Aşa este, mărturisi Wilbold, aceasta este treaba pe care abia aştept s-o văd terminată.
— Atunci, zise Torald, să încerce cavalerul Hans în această noapte, iar eu voi încerca în
noaptea următoare.
— Bravo, spuse Wilbold, aşa trebuie vorbit, aşa trebuiesc rezolvate treburile. Cavalere
Torald, eşti un tânăr viteaz!
Hans păstrase în tot acest timp o tăcere îmbufnată.
Wilbold se întoarse către el şi văzu cu surprindere că era palid.
— Prietene Hans, propunerea este făcută chiar pe gustul tău. Şi pentru că erai atât de
grăbit să te întâlneşti cu spiritele, ar trebui să-i mulţumeşti cavalerului Torald că-ţi oferă prilejul
să le vezi chiar în noaptea asta.
— Da, sigur, mormăi cavalerul. O să-mi pierd timpul degeaba, n-o să apară nici un spirit.
— Te înşeli, cavalere Hans, răspunse Torald pe un ton de om sigur de ceea ce spune, vor
veni! Hans se albi de tot.
— Dacă vrei să-mi cedezi rândul, aş primi cu recunoştinţă, şi aş încerca primul. S-ar putea
ca la a doua încercare fantomele să nu mai fie chiar atât de înspăimântătoare.
— Cavalere, strigă Hans, n-ai decât să încerci primul, dacă-ţi place, mie mi-e egal…
— Nu, spuse Wilbold, lucrurile trebuie să rămână aşa cum ne-am înţeles: Hans, astăzi,
Torald, mâine. Îşi umplu paharul şi îl ridică:
— În sănătatea izgonitorilor de duhuri!
Toţi au aprobat hotărârea baronului. Acesta observă însă cu surprindere că mâna
cavalerului Hans tremura în timp ce ducea paharul la buze.
— După masă, vom pleca, spuse Wilbold.

16 din 21
 Sărmanul Hans picase în propria-i cursă. Crezuse de la început că poate să scape cu una
din minciunile lui obişnuite: să se prefacă că intră în castel, să petreacă noaptea prin împrejurimi,
iar dimineaţa să povestească prin ce lupte grele a alungat duhurile. Acum însă, datorită provocării
tânărului cavaler, era clar că va fi urmărit, fie de prietenul său, fie de rivalul său.
După ce masa se sfârşi, baronul Wilbold se ridică, anunţând că-l va însoţi el însuşi pe
cavalerul Hans şi, pentru ca să nu existe nici o bănuială, îl va încuia pe acesta în dormitor şi-şi va
pune sigiliul la uşă.
Hans nu mai putea da înapoi. A cerut doar permisiunea să-şi ia armura şi coiful, ca să se
poată apăra de duşmani, dacă vor apare duşmani.
După ce Hans trecu pe acasă şi se înarma din cap până în picioare, porniră către castelul
din Wistgaw, unde ajunseră către ora nouă seara, ora cea mai potrivită.
Hans era foarte neliniştit, dar se străduia să nu se arate. Castelul era scufundat în
întuneric, părea chiar el o fantomă.
Au intrat în coridoarele goale, au traversat sălile uriaşe, în sfârşit au ajuns la uşa
dormitorului. Camera era rece şi tăcută, ca şi restul castelului.
Au aprins focul în cămin, au aprins candelabrele, i-au urat noapte bună cavalerului Hans,
apoi baronul Wilbold a încuiat uşa şi a sigilat-o.
După care, strigându-i încă o dată «Noapte bună» prizonierului, au plecat să se culce în
vecini.
Hans, rămas singur, se gândi, la început să fugă pe fereastră, dar nu avea cum, fereastra
fiind deasupra unei prăpastii, pe care întunericul o făcea să pară şi mai adâncă decât era.
Încercă pereţii. Nu era nicăieri nici o uşă secretă.
De voie, de nevoie, trebuia să rămână. Îşi verifică armura, îşi puse armele la îndemână şi
se aşeză într-un fotoliu mare, lângă foc.
Orele trecură fără ca să apară ceva, iar cavalerul Hans începu să se liniştească. Se gândea
că, poate, fantomele vor întâmpina aceleaşi greutăţi ca să intre, câte întâmpinase el ca să iasă. E
adevărat că auzise că fantomele pot trece prin ziduri sau prin gaura cheii…
Trebuie să spunem, spre lauda cavalerului Hans, că era chiar gata să adoarmă, când auzi
un zgomot în cămin. Aruncă repede un lemn în focul care era gata să se stingă, gândind să
pârlească astfel picioarele fantomelor, dacă ar fi încercat să pătrundă prin coş. Focul se aprinse, şi
la lumina lui, Hans văzu ieşind din cămin o scândură lată, care se mişca şi se lungea, făcând un
fel de pod deasupra flăcărilor. Pe acest pod începu să alunece, ca pe un tobogan, o grămadă de
piticuţi, conduşi de regele lor, care, înarmat din cap până-n picioare, ca şi cavalerul Hans, părea
să fi condus o luptă.
Pe măsură ce piticii coborau, Hans se dădea înapoi, încât atunci când regele şi armata sa
se aliniară în faţa căminului, Hans ajunse în celălalt capăt al camerei, doar zidul împiedicându-l
să se îndepărteze mai mult, iar între cele două tabere era un spaţiu larg.
Regele piticilor, după ce s-a sfătuit în şoaptă cu ofiţerii săi, a înaintat singur în spaţiul
liber.
— Cavalere Hans, zise el cu voce batjocoritoare, am auzit vorbindu-se despre curajul tău,
e adevărat că doar din gura ta. Dar pentru că un cavaler nu are voie să mintă, sunt convins că ai
spus doar adevărul. Ca urmare, mi-a venit ideea să te provoc la luptă. Aflând că te-ai oferit

17 din 21
vitejeşte să izgoneşti spiritul care bântuie castelul baronului Wilbold, am obţinut, de la acest
spirit, un bun prieten al meu, dreptul să-l înlocuiesc în acesta noapte.
Dacă vei fi învingător, duhul va părăsi castelul şi nu va mai apare. Dacă vei fi învins, îţi
vei mărturisi în mod deschis înfrângerea şi vei ceda locul cavalerului Torald, pe care-l voi
învinge la fel de uşor, pentru că nu l-am auzit povestind vreodată că a învins pe cineva. Pentru că
sunt sigur că primeşti acesta provocare, iată mănuşa mea!
Şi cu aceste cuvinte, regele piticilor, îşi aruncă mândru mănuşa la picioarele cavalerului.
În timpul în care regele piticilor a ţinut acesta cuvântare, cavalerul Hans l-a tot privit atent
şi, văzând că nu-i mai înalt de şase degete, începu să se liniştească, căci nu vedea ce pericol putea
să-l pândească din partea unui asemenea adversar. Luă deci mănuşa de jos şi o puse în vârful
degetului mic, ca să o poată vedea mai bine.
Era o mănuşă din piele foarte fină, pe care fuseseră cusuţi cu îndemânare solzi de oţel.
Regele piticilor îl lăsă pe Hans să privească în linişte mănuşa, apoi îi spuse:
— Cavalere, aştept răspunsul. Primeşti sau respingi provocarea?
Cavalerul Hans privi din nou către cel care-l provocase şi nu-i ajungea decât la jumătatea
gambei, şi-l întrebă:
— Şi în ce o să ne luptăm, omuleţule?
— O să luptăm fiecare cu armele sale: tu, cu sabia, eu, cu biciul!
— Cum? Cu biciul?
— Da, este arma mea obişnuită. Pentru că sunt mic, trebuie să lovesc de departe. Hans
izbucni în râs.
— Şi o să te lupţi tu cu mine cu un bici?
— Fără îndoială. Nu ţi-am spus că asta este arma mea obişnuită?
— Şi nu mai ai şi altă armă?
— Nu.
— Pe cuvântul tău?
— Pe cuvântul meu de cavaler şi rege!
— Bine, zise Hans, primesc lupta!
Şi aruncă, la rândul său, mănuşa la picioarele regelui.
— Bine, răspunse regele, sărind înapoi ca să nu fie zdrobit de mănuşă. Sunaţi, trompete!
Douăsprezece trompete sunară în acelaşi glas, iar scutierii îi aduse regelui arma cu care trebuia să
lupte.
Era un bici cu mânerul făcut dintr-un singur smarald. De mâner atârnau cinci lanţuri de
oţel, lungi de aproape un metru, la capătul cărora atârnau diamante de mărimea bobului de
mazăre. Cavalerul Hans, la rândul său, trase sabia.
— Doriţi să începem? întrebă rebele.
— Îndată, sire, răspunse Hans. Trompetele răsunară din nou, iar lupta începu.
De la primele lovituri pe care le-a primit, cavalerul şi-a dat seama că se înşelase în ceea ce
priveşte arma adversarului său. Cu toate că era acoperit de armură, simţea loviturile de bici de
parcă ar fi fost dezbrăcat, pentru că, oriunde loveau cele cinci diamante, se înfundau în fier ca în
aluat.

18 din 21
 Hans, în loc să se apere, începu să strige, să alerge prin cameră, să se caţăre pe mobilă şi
pe pat, urmărit peste tot de biciul nemilos.
La cinci minute de la începutul luptei, cavalerul Hans căzu în genunchi şi ceru iertare.
Atunci regele piticilor înmână biciul scutierului său şi zise, luându-şi sceptrul:
— Cavalere Hans, eşti o adevărată femeie. Nu sabia şi pumnalul ţi se potrivesc, ci fusul şi
furca.
Cu aceste cuvinte, îl atinse pe Hans cu sceptrul său. Hans simţi o mare schimbare în
făptura sa, piticii izbucniră în râs, şi totul dispăru ca o vedenie.

▫ CAPITOLUL XVI. ▫
CAVALERUL CU FURCA ▫
Hans privi în jurul său. Era singur. Se privi şi rămase înmărmurit.
Era îmbrăcat ca o femeie bătrână: armura se transformase în rochie, coiful în bonetă, sabia
în furcă, iar pumnalul în fus.
Dar, dragi copii, cu tot costumul cel nou, cavalerul îşi păstrase barba şi mustăţile, şi arăta
tare urât. Când se văzu cum arată, cavalerul Hans se strâmbă, ceea ce îl făcu şi mai urât.
Îi veni ideea să se dezbrace şi să se bage în pat, ca să nu rămână nici o urmă a celor
întâmplate. Puse furca în fotoliu şi vru să-şi scoată boneta. Furca ţâşni însă din fotoliu şi-i dădu
una peste degete, că a trebuit să-şi ascundă mâinile în buzunare.
Imediat, furca îşi reluă locul în fotoliu, iar cavalerul Hans avu o clipă de linişte. Profită de
ocazie ca să-şi priveacă duşmanul.
Era o furcă obişnuită, ca toate furcile de pe pământ, poate mai elegantă decât altele,
pentru că în partea de sus se termina cu un cap batjocoritor, care scotea limba la cavaler.
Hans se prefăcu că-i zâmbeşte şi, apropiindu-se încet de cămin, apucă deodată furca şi o
aruncă în foc.
Deşi luase foc, furca sări din cămin şi începu să-l fugărească pe cavaler prin toată camera,
lovindu-l neîncetat. De data asta, Hans se alese nu numai cu lovituri, ci şi cu arsuri, până când
ceru îndurare.
Atunci flăcările s-au stins, iar furca a trecut la locul ei, în brâul cavalerului.
Situaţia era gravă: zorile se iveau, baronul Wilbold urma să sosească. Hans îşi chinuia
mintea cum să scape odată de furca blestemată, când, deodată, îi veni ideea s-o zvârle pe
fereastră. Ca să nu-i dea nimic de bănuit, se apropie fredonând de fereastră, o deschise încet, ca şi
cum ar fi vrut să privească peisajul, şi, cu o mişcare bruscă, aruncă furca în prăpastie şi închise
fereastra. În clipa următoare se auzi un zăngănit de geam spart, iar furca ţâşni înăuntru.
De data asta, furca era furioasă. Tăbărî asupra lui Hans şi-i învineţi tot corpul. Hans urla
din răsputeri, dar abia când acesta căzu leşinat în fotoliu i se făcu milă de el şi se opri.
Hans se gândi atunci, că dacă ar face ceva care să-i fie plăcut, poate furca duşmanului s-ar
mai potoli, aşa că începu să toarcă.
Furca părea, de data asta, mulţumită. Căpşorul ei mic învie, clipea din ochi de plăcere, ba
chiar începu să fredoneze.
Auzind zgomot în coridor, Hans ar fi vrut să se oprească din tors, dar asta nu a fost pe
placul furcii, care i-a dat asemenea lovituri peste degete, că a fost obligat să continue.

19 din 21
 Paşii se apropiară şi se opriră în faţa uşii. Hans era furios că va fi găsit într-o asemenea
costumaţie şi cu o asemenea îndeletnicire, dar nu avea ce face.
După un timp, uşa se deschise, iar baronul Wilbold, împreună cu mai mulţi prieteni,
intraseră şi rămaseră înlemniţi văzând spectacolul: Hans, pe care-l lăsaseră în armură de cavaler,
era îmbrăcat ca o bătrână, cu furca şi fusul în mină!
Noii sosiţi izbucniră în râs, iar Hans nu mai ştia unde să se ascundă de ruşine.
— Se pare că ai avut de-a face cu nişte duhuri tare glumeţe, râse baronul. Prietene Hans,
povesteşte-ne ce s-a întâmplat!
— Am vrut să fac un şiretlic, răspunse Hans, care vroia să scape cu o minciună. Furca,
văzând ce vrea să facă, îi dădu o lovitură peste degete.
— Furcă blestemată! mârâi Hans, apoi continuă:
— Gândindu-mă că fantoma este o femeie, nu avea rost să am alte arme decât din cele
femeieşti… Furca începu din nou să-l lovească, iar baronul râse:
— Prietene Hans, văd că minţi, de aceea furca te bate! Spune adevărul, şi o să te lase în
pace.
Ca şi cum ar fi înţeles ce spune baronul, furca făcu o plecăciune şi dădu din cap, dându-i
dreptate.
Hans a fost deci obligat să povestească ce i s-a întâmplat, în cele mai mici amănunte. Ar fi
vrut el să mai strecoare câte un amănunt care să arate cât de curajos a fost, dar furca, care stătea
liniştită atât timp cât nu minţea, îl pedepsea imediat ce se îndepărta de adevăr.
Când povestirea s-a terminat, furca îi făcu o plecăciune în, bătaie de joc lui Hans, salută
politicos restul adunării, apoi, ţopăind, ieşi pe uşă, cu fusul ţinându-se după ea ca un copil după
mama lui.
Când cavalerul Hans a fost sigur că furca s-a îndepărtat suficient, a tulit-o şi el, urmărit de
chiotele mulţimii, care credea că merge la un bal mascat, şi s-a ascuns în castelul său.

▫ CAPITOLUL XVII. ▫
COMOARA ▫
Noaptea următoare, era rândul cavalerului Torald. Acesta se pregăti pentru încercările
prin care trebuia să treacă, cu atâta umilinţă şi reculegere, câtă lăudăroşenie şi uşurinţă dovedise
Hans.
Ca şi cavalerul Hans, a fost condus, încuiat şi sigilat în cameră. Nu-şi luase nici o armă,
spunând că în faţa spiritelor, care sunt trimise de Dumnezeu, orice armă omenească este, oricum
neputincioasă.
Odată rămas singur, îşi făcu rugăciunea şi aşteptă să apară fantoma.
Aştepta de câteva ore, cu ochii aţintiţi pe uşă, când auzi deodată, în spate, un zgomot uşor
şi simţi o atingere pe umăr.
Se întoarse. În mijlocul camerei se afla fantoma contesei Bertha. Fără să se sperie, tânărul
îi surise, ca unei bune prietene.
— Torald, îi spuse ea, ai devenit ceea ce îmi doream, un om bun, viteaz şi pios. Vei fi
răsplătit după cum meriţi.

20 din 21
 Făcându-i semn să o urmeze, se îndreptă spre perete, iar la atingerea degetului său,
peretele se deschise şi descoperi o comoară, pe care contele Osmond o ascunsese atunci când
războiul se apropiase de castel.
— Comoara este a ta, dragul meu, zise contesa. Şi ca să nu fie nici o îndoială, doar tu vei
putea deschide peretele, iar cuvântul cu care-l vei deschide este numele iubitei tale Hilda.
La aceste cuvinte zidul se închise ermetic. Fără să mai rămână nici o urmă. După care,
fantoma, zâmbindu-i pentru ultima oară, dispăru. Dis-de-dimineaţă, Wilbold şi prietenii săi
intrară în cameră şi-l găsiră pe Torald dormind în fotoliu.
— Prietene Torald, zise Wilbold, trezindu-l, am avut un vis ciudat în astă noapte. Se făcea
că nu te numeşti Torald, ci Hermann, că eşti nepotul contelui Osmond, despre care s-a crezut doar
că a murit, iar în această noapte bunica ta, Bertha, a apărut ca să-ţi arate o comoară.
Torald înţelese că acest vis îi fusese trimis baronului Wilbold pentru a-l crede mai uşor.
Se ridică, deci, fără să răspundă şi, făcând semn baronului să-l urmeze, se opri în faţa zidului.
— Visul nu v-a înşelat, domnule Wilbold, eu sunt cu adevărat acel Hermann despre care
se credea că a murit. Bunica mea Bertha a apărut cu adevărat în această noapte şi mi-a arătat o
comoară. Iat-o!
Şi, la aceste cuvinte, Hermann, căci el era, pronunţă numele Hildei, iar zidul, după cum îi
făgăduise fantoma, se deschise.
Wilbold rămase uimit văzând comoara, căci acolo erau nu numai bani de aur, ci şi rubine,
smaralde, diamante…
— Văd bine, vere Hermann, că ai spus adevărul. Castelul Wistgaw şi fiica mea Hilda sunt
ale tale, cu o condiţie însă!
— Care, întrebă Hermann îngrijorat.
— Să ai grijă ca în fiecare an, în ziua de 1 mai, să oferi ţăranilor din Rosenberg şi din
împrejurimi, prăjitura contesei Bertha!
Vă daţi seama că Hermann a primit cu bucurie această condiţie, iar peste opt zile,
Hermann de Rosenberg se căsători cu Hilda de Eisenfeld, şi, cât timp castelul a rămas în picioare,
urmaşii lor au oferit cu generozitate, în fiecare an de 1 mai, sătenilor din împrejurimi, prăjitura
contesei Bertha.

21 din 21