Cursul I /2

Arbitrajul – jurisdicţie alternativă la justiţia clasică

Noţiune. Arbitrajul constituie o metodă jurisdicţională, convenţională şi facultativă, de

soluţionare a unui litigiu patrimonial, având la bază o procedură în care persoane particulare sunt
învestite de către părţile litigante cu pronunţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru acestea.
Arbitrajul reprezintă o jurisdicţie convenţională de drept privat, pentru rezolvarea anumitor litigii
de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de voinţă a părţilor
şi cu respectarea ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj” desemnează modalitatea de soluţionare a
unui litigiu de către o persoană numită arbitrul. Noţiunea de arbitraj se referă la instanţa (organul de
jurisdicţie) sau la procedura potrivit căreia se va soluţiona litigiul sau însuşi obiectul activităţii
jurisdicţionale (res litigiosa).
Arbitrii nu au îndreptăţirea să soluţioneze acele cauze în care sunt puse în discuţie raporturi
juridice civile ori comerciale, aflate sub incidenţa regulilor imperative de care depinde ordinea publică
într-un stat anume.
Procedura de judecată arbitrală este stabilită de părţi, de către arbitri, de către o instituţie
permanentă de arbitraj, ori prin asimilarea de către părţi a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul este o instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor. Potrivit liberalismului
juridic, fundamentul arbitrajului îl constituie convenţia arbitrală, înţelegerea părţilor de a recurge la
această cale de soluţionare a litigiului dintre ele.
Prin convenţia arbitrală – încheiată sub forma unei clauze înscrisă într-un contract (clauza
compromisorie) sau sub forma unui înscris separat (compromis) – părţile convin ca litigiul dintre ele
să fie încredinţat spre soluţionare unor persoane particulare (arbitri), cu excluderea competenţei
instanţelor judecătoreşti; totodată, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau prin act scris
încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul,
normele privind constituirea tribunalului arbitral, normele de procedură pe care tribunalul arbitral
trebuie să le urmeze în judecarea litigiului.
Părţile sunt libere să recurgă sau nu la arbitraj, iar dacă au optat pentru arbitraj, au latitudinea
să-l organizeze şi să stabilească desfăşurarea lui, potrivit propriei voinţe.
Recunoscută şi în Codul de procedură civilă, autonomia de voinţă a părţilor (privind încheierea
convenţiei pentru alegerea procedurii arbitrale) are ca limită respectarea ordinii publice şi a
dispoziţiilor legii imperative în legislaţia română.
Arbitrajul, care reprezintă o derogare importantă de la principiul soluţionării cauzelor de către
justiţia de stat, nu poate fi folosit însă în acele materii care privesc ordinea publică. Arbitrii nu au
îndreptăţirea să soluţioneze acele cauze care vizează raporturi juridice civile ori comerciale, aflate
sub incidenţa regulilor imperative de care depinde ordinea publică într-un stat anume.
Arbitrajul diferă de mediere, care presupune ca un intermediar să pună în legătură două sau mai
multe persoane în vederea încheierii unui contract (tranzacţii). Mediatorul lucrează în interesul său

1
propriu, independent de părţile contractante. În opoziţie cu medierea, arbitrul nu reprezintă părţile în
litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de împricinaţi pentru a deveni obligatorie.
Arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în cazul în care părţile au un mandatar comun.
Determinarea preţului în contractul de vânzare-cumpărare poate fi lăsată de către părţi la arbitrajul
unei terţe persoane. Deşi legea utilizează denumirea de arbitraj, intervenţia terţului are ca scop
perfectarea unui contract incomplet. Sarcina încredinţată terţului de a estima preţul obiectului unui
contract implică o activitate convenţională şi nu exercitarea unui arbitraj printr-un act jurisdicţional.
Arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie, care pune capăt sau preîntâmpină un diferend între părţi,
prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului, părţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit
litigiu judecăţii, în timp ce o asemenea manifestare este incompatibilă în materia tranzacţiei. Mai
mult, tranzacţia presupune, prin esenţa sa, concesiuni reciproce ale părţilor, pe când hotărârea
arbitrală poate să consacre integral numai drepturile uneia dintre părţile contractante.
Arbitrajul se diferenţiază de expertiză, care constituie o simplă probă supusă aprecierii instanţei.
Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special litigiilor dintre
comercianţi şi care prezintă, pentru lumea oamenilor de afaceri, o atracţie deosebită. Justiţiabilii
aşteaptă de la arbitri ca litigiul să fie soluţionat rapid, într-o procedură suplă, stabilită, în arbitrajul
ad-hoc mai ales, chiar de părţi, cu cheltuieli mai mici.
Arbitrajul poate fi considerat drept un reflex al refuzului justiţiabililor de a se supune şi formelor
închistate ale procedurii de drept comun, situaţie din care s-a născut nevoia formelor mai maleabile.
Noţiunea de arbitraj privat se opune şi celei de arbitraj de drept public, prezent cu precădere în
plan internaţional, în soluţionarea diferendelor dintre state.
Caracterul privat al arbitrajului se manifestă de la prezenţa simplilor particulari, chemaţi de părţi
să tranşeze litigiul, până la aspectele ce ţin de organizarea, administrarea şi desfăşurarea sa, latură a
arbitrajului ce nu exclude participarea persoanelor juridice de drept public, respectiv a statului şi a
autorităţilor publice.
Alin. (2) al art. 541 din Codul de procedură civilă dispune că „în administrarea aceste jurisdicţii,
părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la
dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor
imperative ale legii”. Textul de lege relevă natura convenţională a arbitrajului, în sensul că modul de
organizare şi administrare este lăsat la alegerea părţilor litigante sau a tribunalului arbitral, indiferent
de forma arbitrajului, privat, ad-hoc sau instituţionalizat. În garantarea principiului egalităţii, justiţia
statală a reglementat uniform şi general imperativ organizarea şi desfăşurarea procesului civil.
Avantajele arbitrajului. Între justiţia arbitrală şi jurisdicţia statală nu sunt raporturi de
concurenţă, ci de complinire, de întregire a paletei căilor de soluţionare a litigiilor, de extindere a
facultăţilor pe care legea le oferă persoanelor fizice/juridice, în spiritul doctrinei drepturilor omului.
Constrângerile şi formalismul propriu justiţiei statale constituie garanţii ale unei drepte soluţii şi
sunt considerate virtuţi ale acesteia. Totuşi, ceea ce în general poate constitui o virtute, în cazuri
particulare se poate manifesta ca un viciu.
Dezavantajele justiţiei statale (lentoarea procedurilor, dificultatea executării hotărârilor
judecătoreşti, caracterul costisitor al accesului la judecată şi – nu în ultimul rând – neîncrederea în

2
instanţele judecătoreşti), care generează îndoielile cetăţeanului cu privire la „justeţea actului de
justiţie”, reprezintă argumente în sensul identificării unor căi care să furnizeze celor interesaţi şi „un
alt fel de justiţie”.
Arbitrajul este apt să ofere o judecată mai apropiată de cerinţele şi spiritul dinamicii soluţionării
litigiilor dintre diferite părţi. Aceasta dobândeşte fizionomia sa proprie, făcând din jurisdicţia
arbitrală altceva decât justiţia statală.
Arbitrajul nu este un succedaneu al justiţiei statale, după cum nici nu urmăreşte să ştirbească
domeniul acesteia şi, cu atât mai puţin, să o privatizeze.
Constituind o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei constituie monopol de
stat, arbitrajul prezintă, prin caracteristicile ce decurg din dispoziţiile legale care îl reglementează –
Cartea a IV a Codului de procedură civilă – o serie de avantaje incontestabile:
1. Celeritatea soluţionării cauzei, principiu specific arbitrajului şi regulamentelor arbitrale.
2. Discreţia judecăţii în cadrul tribunalelor arbitrale, cu scopul evitării expunerii publice a
persoanelor implicate în litigii. Procedura arbitrală nu este publică, ceea ce deosebeşte procesul arbi-
tral de soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor. Arbitrajul se înfăţişează ca o excepţie de la
principiul publicităţii şedinţei de judecată.
3. Competenţa tehnică a arbitrilor reprezintă un avantaj important, întrucât părţile au
posibilitatea să aleagă arbitri specializaţi şi independenţi, în constituirea tribunalului arbitral
luându-se în considerare, în primul rând, experienţa şi competenţa lor profesională.
4. Avantajele unei proceduri flexibile:
a. Libertatea alegerii instanţei. Acest avantaj important al arbitrajul, în comparaţie cu justiţia
publică naţională,conferă posibilitatea părţilor de a ţine seama de personalitatea, calificările
profesionale şi experienţa arbitrilor, de eficienţa şi costul pe care le implică alegerea unei instanţe.
b. Întocmirea cererilor. Arbitrajul nu impune cerinţe privind forma cererilor. Cererea de arbitraj
iniţială poate fi simplă, similară unei scrisori adresate tribunalului arbitral, în care este explicat clar
şi succint litigiul, făcându-se referire la convenţia arbitrală, ca fundament pentru solicitarea de începere
a arbitrajului.
c. Compunerea instanţelor. În funcţie de varietatea domeniilor abordate în cadrul litigiului,
compunerea instanţei arbitrale este decisă de părţi.
d. Controlul procedurilor preliminare. Arbitrul controlează fazele preliminare şedinţei de
judecată, în vreme ce, în majoritatea cazurilor, judecătorul nu are această posibilitate. Arbitrul se
documentează cu privire la litigiul în cauză, înainte ca acesta să ajungă în faza de judecată, şi
direcţionează procedura de urmat, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, pentru a elimina orice
costuri suplimentare.
e. Administrarea probatoriilor. În ceea ce priveşte probele, instanţele publice impun, de obicei,
o serie de reguli de procedură privind administrarea probelor, cum ar fi jurământul depus de martori,
mijloace de constrângere pentru aducerea acestora şi prezentarea de concluzii asupra probelor
administrate de către ambele părţi.
În arbitraj administrarea probelor este mai liberă, nefiind impuse cerinţe cu privire la ce probe
vor fi administrate sau sub ce formă. În plus, arbitrul îşi formează singur convingerea cu privire la

3
importanţa pe care o va acorda unei probe, fără a asculta părţile în contradictoriu. De obicei, arbitrii
nu vor refuza primirea unei probe pe motiv că nu au fost respectate reguli procedurale, ci vor analiza
toate probele administrate şi îşi vor forma propria convingere. Probele cu caracter tehnic se
administrează mai rapid în faţa unui arbitru de specialitate.
f. Rapiditatea luării deciziilor. Viteza cu care se desfăşoară procedura arbitrală poate fi, în mare
parte, controlată de către părţi.
g. Posibilitatea mai mare de reprezentare a părţilor. În faţa instanţelor publice, partea care nu
doreşte să se prezinte trebuie să fie reprezentată de către un avocat sau de către un consilier juridic,
iar în arbitraj se poate alege orice reprezentant în faţă instanţei.
h. Costul. În sistemul nostru de drept, părţile plătesc o taxă unică, calculată proporţional cu
valoarea litigiului, onorariul arbitrilor fiind plătit de instituţia arbitrală, care se ocupă şi de rezervarea
unei săli de şedinţe. Arbitrajul costă mai puţin, având în vedere economisirea cheltuielilor efectuate
în jurisdicţia de drept comun în căile de atac; de asemenea, într-o dispută cu un pronunţat caracter
tehnic, arbitrul desemnat, tocmai pentru ca are calificare tehnică, soluţionează litigiul de urgenţă,
fără implicarea avocaţilor, pe baza documentelor aflate la dosar, pe care le-a circumscris ariei
problematicii de interes.
5. Rolul conciliator specific tribunalului arbitral. Atmosfera în care se desfăşoară şedinţa de
arbitraj este mai puţin solemnă, mai puţin formalistă, iar arbitrii, fiind specialişti în domeniul la care
se referă litigiul, fac ca decizia să fie acceptată de către părţi.
6. Arbitrul urmăreşte satisfacerea interesului privat al părţilor. În sistemul nostru de drept,
judecătorii ce funcţionează în cadrul unei instituţii a statului urmăresc, în principal, satisfacerea
interesului public, cu respectarea strictă a legii. Dacă un judecător aplică cu rigurozitate principiile
de drept ce guvernează judecarea unui litigiu, un arbitru nu este obligat să dea satisfacţie interesului
public, ci doar părţilor în litigiu; el beneficiază de o mai mare flexibilitate, putând da câştig de cauză
părţii care, conform legii dar şi uzanţelor şi practicii comerciale, îşi justifică valorificarea drepturilor.
Arbitrajul prezintă însă şi unele inconveniente. Părţile renunţă la garanţiile de independenţă şi
nepărtinire pe care le oferă justiţia statală, la competenţa unor profesionişti ai împărţirii dreptăţii.
Arbitrajul implică deci o doza de risc, care poate fi însă eliminată, recurgându-se la arbitrajul
instituţional şi la arbitrii selectaţi de instituţia permanentă de arbitraj sau la alţi specialişti recunoscuţi
pentru probitatea şi competenţa lor, care se bucură de încrederea părţilor.
Arbitrajul reprezintă o alternativă la justiţia clasică. Conceptualizarea arbitrajului privat
voluntar s-a efectuat prin utilizarea a trei termeni: „jurisdicţie”, „alternativ”, „privat”. Pronunţarea
de către tribunalul arbitral a unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru părţi îi conferă arbitrajului
caracterul unei jurisdicţii. Jurisdicţiei obligatorii cu caracter statal îi corespunde, prin alternanţă,
jurisdicţia arbitrală, având caracter privat şi voluntar, fiind determinată de opţiunea participanţilor
pentru crearea cadrului confidenţial de soluţionare a disputelor.
Potrivit art. 541 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., părţile litigante şi tribunalul arbitral pot administra
jurisdicţia arbitrală. Părţile contractante îşi exercită prerogativa de administrare a jurisdicţiei, prin
stabilirea regulilor de procedură derogatorii de la dreptul comun, prin trimiterea la regulile de

4
procedură arbitrală emise de o instituţie permanentă de arbitraj, fie prin stabilirea instituţiei
permanente de arbitraj organizatoare a soluţionării prin arbitraj a litigiului.
Stabilirea regulilor de procedură de către „părţile litigante şi tribunalul arbitral” se realizează ca
expresie a componenţei contractualiste a arbitrajului privat voluntar, precumpănitoare până în
momentul pronunţării hotărârii arbitrale.
Natura juridică a arbitrajului .Determinarea naturii juridice a arbitrajului reprezintă o problemă
controversată în literatura de specialitate; în elucidarea acesteia, doctrinarii au oscilat între a atribui
o importanţă precumpănitoare unuia sau altuia dintre elementele definitorii ale arbitrajului şi a adopta
o poziţie de mijloc, optimă, pentru o analiză echilibrată. În literatura de specialitate au fost
configurate trei teorii majore:
Concepţia contractualistă . Potrivit tezei contractualiste, arbitrajul reprezintă un ansamblu de
acte juridice, de natura contractuală, de la convenţia arbitrală şi până la hotărârea arbitrală. Arbitrii
sunt mandatari ai părţilor, având misiunea de a soluţiona neînţelegerea lor. Prin admiterea naturii
contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii care guvernează convenţia arbitrală.
Concepţia jurisdicţională. Teza jurisdicţională susţine că statul, care deţine monopolul
legislativ şi jurisdicţional, autorizează părţile ca, în anumite materii, să recurgă la arbitraj, astfel că
arbitrajul reprezintă o forma de justiţie delegată. Arbitrii nu sunt mandatari ai părţilor, ei acţionând
ca judecătorii, iar hotărârea lor este asimilată cu hotărârea judecătorească.
Tezele enunţate au provocat rezerve, deoarece nu izbutesc să explice pe deplin natura complexă
a arbitrajului. Din aceasta cauză, literatura de specialitate tinde, în general, să împărtăşească în
prezent o concepţie cu caracter eclectic:
Concepţia mixtă (eclectică).Teza dualistă, dominantă în doctrină, subliniază dubla natură, atât
contractuală, cât şi jurisdicţională a arbitrajului.
Temeiul juridic al arbitrajului este contractual (exprimat prin compromis sau clauză
compromisorie), iar activitatea de arbitrare şi sentinţa pronunţată au caracter jurisdicţional. În această
concepţie, arbitrul, chiar dacă deţine puterile sale de la părţi (care au posibilitatea de a-l revoca
oricând), totuşi este independent în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale, acţionând în luarea
hotărârii întocmai ca un judecător, hotărârea arbitrală fiind obligatorie pentru părţi.
Punctul de vedere majoritar exprimat în literatura de specialitate stabileşte echilibrat aportul
elementelor care se însumează în structura instituţiei arbitrale, elemente de natură contractuală şi
jurisdicţională, deopotrivă, având o origine contractuală (fiind condiţionat de existenţa convenţiei
arbitrale) şi o finalitate pregnant jurisdicţională (imprimată de asimilarea hotărârilor arbitrale celor
judecătoreşti).
Caracterele generale ale arbitrajului.Doctrina de specialitate şi practica comercială au conturat
principalele trăsături ale arbitrajului comercial. Caracterele litigiului arbitral „constituie o condiţie
de validitate, atât a convenţiei de arbitraj, cat şi a sentinţei arbitrale", a recunoaşterii şi executării
acesteia. Reprezentând un concept complex, arbitrajul înmănunchează o serie de caractere,
configurate în următoarea structură:
a) Caracterul arbitral derivă din arbitrabilitatea litigiilor. Arbitrabilitatea litigiilor se manifestă
ca o condiţie de sesizare valabilă a instanţei arbitrale, din care transpare una din trăsăturile esenţiale

5
ale judecăţii – caracterul arbitral. Între arbitrabilitatea litigiilor şi caracterul arbitral al judecăţii există
o relaţie de interdependenţă, fără o identitate de accepţiune.
b) Caracterul intern. Elementul de teritorialitate creează o separaţie pregnantă a caracterizării
arbitrajului. Dacă de esenţa arbitrajului ţin caracterele arbitral şi comercial ce sunt întrunite
cumulativ, trebuie relevate distincţiile dintre arbitrajul cu caracter intern şi arbitrajul cu caracter
internaţional.
Arbitrajul este considerat intern atunci când are ca obiect soluţionarea litigiilor referitoare la
raporturile juridice comerciale ce se nasc şi se consumă integral pe teritoriul unui stat. Limitele
competenţelor sale sunt determinate de propriile reguli organizatorice, de regulamentul său, şi
nicidecum de caracterul litigiilor, sau de faptul că judecarea litigiului este conferită unei instituţii
arbitrale cu valenţe internaţionale.
c) Caracterul internaţional al arbitrajului este definit nu numai din perspectiva obiectului
litigiului arbitral, ci, mai ales, rezultă din prezenţa unor elemente de extraneitate (când vine în contact
cu un sistem de drept străin), în litigiile supuse arbitrajului. Internaţionalitatea litigiilor atribuie,
implicit, caracter internaţional arbitrajului şi, în consecinţă, acesta din urma are vocaţia de a soluţiona
asemenea litigii. Reglementările actuale atribuie un înţeles larg şi noţiunii de internaţionalitate.
Caracterul internaţional al arbitrajului este determinat de: a. elementele de extraneitate a situaţiei
litigioase; b. internaţionalitatea organului arbitral; c. autonomia arbitrajului faţă de structurile
naţionale. În cazul în care operaţia juridică încheiată de părţi include elemente de extraneitate
specifice, litigiul prezintă, la rândul său, caracter internaţional, deosebindu-se, ca atare, de orice
diferende cu o natură naţională.
Temeiul juridic al arbitrajului comercial internaţional îl poate constitui fie convenţia părţilor
litigante, fie un acord internaţional. Distincţia între caracterul intern şi cel internaţional al arbitrajului
are o însemnătate practică, deoarece oferă un criteriu de determinare a normelor incidente aplicabile
judecăţii în privinţa procedurii sau a atribuţiilor organelor jurisdicţionale.
d) Caracterul comercial al arbitrajului rezultă din faptul că obiectul său îl constituie litigiile
născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional.
Toate litigiile supuse arbitrajului rezultă din elementele intrinseci ale operaţiunii comerciale.
Aceste elemente sunt, în principal, de natură economică.
Caracterul comercial al arbitrajului îşi găseşte expresia în raportul comercial supus judecăţii, în
reglementarea comercială în temeiul căreia se desfăşoară arbitrajul (judecata), precum şi în calitatea
arbitrilor, care sunt aleşi dintre personalităţile competente în domeniul comercial, stăpânind
problematica complexă a dreptului comerţului internaţional.
Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activităţii jurisdicţionale, adică
situaţia litigioasă.
Pe lângă aceste caractere principale, distingem şi alte caractere ce decurg din specificul
arbitrajului: caracterul privat, caracterul voluntar, caracterul vremelnic.