Conferința "Ascultarea - Desăvârșita libertate" - Pr.

Vasile Gavrilă (2003)

~pista 3~

Și atunci, prima etapă săvârșită de om este încrederea în Dumnezeu, că numai El poate să-l
ajute, numai El îl poate izbăvi; acum trăiește veșnicia, s-a eliberat și spune părintele (..
Părintele) Sofronie, într-o carte care s-a tradus în limba română, "Rugăciunea, experiența
vieții veșnice", că din această experiență, atenție, rugăciunea, experiența vieții veșnice; ce
spuneam mai înainte: această întâlnire, poate și numai pentru o clipă, față în față cu
Dumnezeu, din această experiență omul cade mort pe Pământ; nu mort biologic, mort pentru
păcat. Și el rămâne permanent îndrăgostit, permanent atras, permanent doritor (să ajungă
la,) să se întoarcă la această experiență; și el își dă seama că numai Dumnezeu îl poate
duce la acea stare de desăvârșire, de fapt, de îndumnezeire. Eu spun cum spune
Mântuitorul Hristos: "și veți cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi". Care adevăr?
Nu ce, ci "Cine" este adevărul? "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața". De ce Adevărul vă va
face liberi? Pentru că adevărul îl duce pe om la viață. Și ce este viața? "Și acesta este viața
Veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu, pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis în
lume", cum s-a rugat El, când s-a bucurat cu duhul.
Frații mei, nimeni nu s-a bucurat pentru izbăvirea omului și pentru desăvârșirea omului, așa
cum s-a bucurat Însuși Dumnezeu; El s-a bucurat când a spus ucenicilor lui că au fost scrise
numele lor în Cartea Vieții; ne spune "s-a bucurat în Duhul Sfânt și a mulțumit Tatălui și a
spus << Te măresc Părinte ceresc că ai ascuns aceasta față de cei mari, cei înțelepți, și ai
descoperit-o pruncilor, copiilor>>. Care prunci? Și pruncii aceia mici, dar și pruncii
duhovnicești: apostolii și toți cei care L-au urmat pe Mântuitorul Hristos. Așadar, pe acestă
cale, omul poate să ajungă la această știință. Știți ce ne spune un părinte din Pateric? Te
întreabă: "care este știința sfinților"? Nu știu dacă v-ați spus această întrebare, cred că într-o
zi am spus și la biserică; nu știu dacă v-ați pus această întrebare: cât de înțelepți erau oare
sfinții? Ce știau eu? Au fost ei mai înțelepți ca noi? Au știut ei multe? Cum adesea noi
spunem care este condiția, și probabil, aș adăuga eu acum, nu, nu ironic, dar probabil că ar
mai completa cineva, referitor la calitățile duhovnicului, probabil că e bine să știe să umble și
cu un calculator, să știe ce se mai întâmplă, ca să fie un bun duhovnic și să călăuzească un
om care se ocupă cu lucrurile acestea. Știința sfinților a fost cunoașterea voii lui Dumnezeu;
a fost cea mai înaltă și este cea mai înaltă știință: să cunoască voia lui Dumnezeu. Arta
ascezei, cultura creștină și știința aceasta, însă, începe cu ascultarea, din acest motiv,
libertatea cu care este înzestrat omul, adevărata libertate, desăvârșita libertate, o
dobândește omul prin ascultare. Ce este libertatea? Ce este ascultarea? Am auzit ce este
ascultarea, că nu este o(..) , deși, experiența patristică ne arată că s-a făcut și se face
ascultare până la ascultarea oarbă. Vă dau un celebru, vă reamintesc un celebru caz, din
literatura patristică, din literatura filocalică: Un bătrân, un avvă, îl pune pe ucenicul lui să
pună, să semene arpagic, l-a chemat la grădină și i-a pus trei, trei semințe, și le-a pus cu
rădăcinile în sus, i-a spus: "uite, eu merg la biserică și până mă întorc, tu să termini" și a zis
tânărul: "săracul bătrân, nu mai vede, s-a scrântit cu mintea, e bătrân.. Le pun eu cum
trebuie". Dar de ale părintelui nu s-a atins, i-a fost, totuși teamă. Se întoarce bătrânul și-l
întreabă: "-Ai terminat? -Da, părinte! -Cum este? -Totul perfect! -Ia să vedem!" Și a văzut, și
a zis: "Iată, ale mele nu sunt ca ale tale!" Credeți că ei se duceau acolo ca să facă bogăție,
cultură și să fie randament, să dea randament agricol? Doamne ferește! S-au dus acolo să
facă ascultare. Sau un alt, ca să vedeți până unde merge aparentul paradox, antinomia: Un
ucenic este pus de părintele lui să înfigă un baston, un baston, deci un lemn uscat în pământ
și îi spune să-l ude până când va rodi. Și spune patericul că mergea, îi trebuia o noapte
întreagă să ajungă, să ia apă de undeva să aducă și numai dimineața sosea. Și așa a făcut,
și a rodit. Ia bătrânul fructul din pom, îl duce la masă, la ucenici și spune: "Veniți, fraților, să
mâncați, nu din rodul mărului, părului, piersicului, ci din rodul ascultării. Deci întâlnim și astfel
de situații, dar pare, pare (ă..) paradoxal, pare, dar nu e paradoxal, ci este antinomic.
Ce este libertatea? Aș vrea să vă readuc, în față, aici, un cuvânt al lui Petre Țuțea, spune
așa, că "libertatea este a te mișca în voia lui Dumnezeu". Asta e libertatea, să te miști în voia
lui Dumnezeu. Ei bine, într-adevăr, aceasta este libertatea. Care este sensul ascultării?
Ascultarea sau sensul ascultării nu este altul decât o cunoaștere cât mai bună a voii
dumnezeiești, adică dobândirea acestei științe, să dobândească omul știința. Care? Știința
cea mai înaltă, cunoașterea voii lui Dumnezeu, care îl duce pe om la desăvârșire. Această
ascultare are și ea mai multe trepte. Întâi de toate este o supunere pasivă: se supune omul
voii lui Dumnezeu, prin duhovnic, s-a supus prin apostoli, prin prooroci, prin duhovnici și
astfel se spune lui Dumnezeu, pentru că spune Mântuitorul Hristos: "cine vă ascultă pe voi,
pe Mine Mă ascultă, cine Mă ascultă pe Mine, ascultă pe Tatăl, cine se leapădă de voi, se
leapădă de Mine și de Tatăl". Iată, iată filiera și aș vrea să fac aici o paranteză, să știți că în
mod concret niciodată nimeni n-ar putea să intre în conflict de ascultare cu vreun duhovnic
vreodată, pentru că ei ar trebui să asculte de Dumnezeu și ei n-ar avea cum să intre în
conflict, când cu un duhovnic, când cu altul, când cu o părere, când cu alta. Referitor la
acest lucru, un alt părinte îl ia pe un ucenic și îl duce într-o grădină, într-o livadă. Nu erau
numai meri, era o livadă cu mulți pomi și le spune: "vezi, uite așa sunt părinții, cum e livada
asta. Toți pomii au rodit în felul lor, dar toți au dat roade bune". Este deci această diversitate.
Apoi, înaintează într-o lucrare activă a Duhului, și cea mai înaltă treaptă și ultima treaptă
duce la o înțelegere subțire a omului, la perceperea în el a chipului lui Dumnezeu, adică
ucenicul, cum și părintele, vede în toți icoanele smerite ale lui Dumnezeu, cum spunea
părintele, părintele Petroniu: (omul) "oamenii sunt icoane smerite ale lui Dumnezeu", adică
vede în om, vede în fratele față de care ascultă, vede în sora de care ascultă, vede în
părintele de care ascultă, vede chipul lui Dumnezeu. Această subțirime a minții acolo l-a
dus, aceasta este vederea lui și de aceea spune Sfântul Ioan evanghelistul, "că de va zice
cineva că iubește pe Dumnezeu și pe aproapele lui îl urăște, mincinos este, că nu poate să îl
iubească (pe cel de lângă el, pe care îl vede) (*rectificare:) pe Dumnezeu, pe care nu Îl
vede, de vreme ce pe cel de lângă el, pe care îl vede, nu-l iubește. Și știți de ce nu-l iubește?
Pentru că nu vede în el, în cel de lângă el, nu-l vede pe Dumnezeu, că dacă L-ar vedea pe
Dumnezeu, atunci L-ar iubi, pentru că îl mână dragostea de Dumnezeu. Și spune Mântuitorul
Hristos: "de mă iubiți, poruncile Mele păziți". Și care e porunca lui Dumnezeu? Dragostea.
Cine iubește pe cineva, oricine, pe oricine: îți iubești prietenul, îți iubești prietena, îți iubești
tatăl mamă, îți iubești frate, soră, îți iubești ucenic, îți iubești duhovnic; deci cine iubește pe
cineva, acela dorește să-i împlinească voia. Nu împlinim noi voia părinților noștri din
dragoste? Dar haideți să ne gândim, și odată cred că vom organiza o conferință și pe
această temă, dar haideți să ne gândim, pentru că sunt mulți tineri aici, să ne gândim la doi
prieteni, doi prieteni, doi îndrăgostiți, unul de celălalt. Nu se silesc ei să împlinească voia
celuilalt? Dar acest lucru se întâmplă și în monahism, unde, atenție, nu facem altceva sau nu
fac altceva decât ceea ce îl odihnește pe celălalt; eu fac ce îl odihnește pe părintele meu, eu
fac ce îl odihnește pe fratele meu, pentru că un canon dat de un părinte, dacă nu îl odihnește
pe frate și nu îl zidește, Iertați-mă, dar nu e canon bun. Ci frații între ei fac ceea ce îi
odihnesc unii pe alții. De ce? Pentru că se iubesc, pentru că atunci când iubești, repet, pe
cineva, te silești să împlinești voia lui și cine iubește pe Dumnezeu se silește să împlinească
voia lui Dumnezeu. Această iubire a omului îl duce, îl duce la smerenie, iar smerenia îl duce
la asemănarea cu Dumnezeu. Deci iată, iată iubire, iată ascultare, iată, după aceea
smerenie și iată asemănarea cu Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuși a iubit,
Dumnezeu Însuși a ascultat, Dumnezeu ne ascultă rugăciunile, Dumnezeu nu numai că ne
ascultă, dar este chiar îndelung răbdător, stă și ascultă, stă și ascultă. Și nu numai că a
ascultat, dar S-a smerit și S-a supus până la moarte, ba chiar moarte pe Cruce. Vreau să
conștientizăm un lucru foarte important: smerenia adevărată o face Mântuitorul Hristos. Noi
ne împărtășim din smerenia Lui, noi ne împărtășim puțin din smerenia Lui și atunci când ne
împărtășim, ajungem la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire;poate începe, abia
începe procesul acesta. Așadar, nevoința ascultării, pentru că este o nevoință și deja aici am
putea spune că este un pleonasm: nevoința ascultării, "ne voință", adică nu voința mea;
nevoința ascultării dar las mai departe așa, este de neocolit; nu numai față de Dumnezeu,
dar și față de aproapele. Nu se poate, nu se poate în drumul către, în devenirea întru
îndumnezeire, întru ființă, nu putem să ocolim nevoința ascultării. Prin ascultarea de fratele
și de părintele, omul se subțiază și poate asculta glasul lui Dumnezeu. Atunci el devine
foarte, foarte fin; dobândește, își dezvoltă organele duhovnicești, auzul duhovnicesc, vederea
duhovnicească, dar nu numai el, dar părintele la fel. Știți ce spunea părintele Cleopa? S-a
dus cineva la el și a zis: "-Îmi caut duhovnic." si îi spune (râde) "-Cauți duhovnic.. Duhovnicul
să te caute pe tine, tu cauți duhovnic?" Duhovnicul să te caute pe tine, adică fă-te tu să fii
căutat de duhovnic, dezvoltă tu în duhovnic simțul să te audă pe tine, și să audă glasul lui
Dumnezeu, ca să îți împărtășească voia lui Dumnezeu și glasul lui Dumnezeu; din acest
motiv, știți ce, când l-a întrebat pe părintele, pe Sfântul Siluan de ce nu mai sunt mari
duhovnici și a spus "pentru că nu mai sunt ucenici astăzi, mari". Iată, relația aceasta din
dragoste, ascultare, smerenie, cum naște omul îndumnezeit sau care duce către
îndumnezeire. Iar această cultură, a ascultării, creștinul, omul rămâne un cerc închis, oricât
de cult ar fi el. Este bolnav sufletește, fără ascultarea creștină. Vreau să fac o analogie: omul
bolnav psihic sub nicio formă nu ascultă niciun gând, nu ascultă niciun sfat de la nimeni;
dacă ați avut experiența aceasta puteți să confirmați sau să infirmați. Ei bine, omul care nu
este aplecat spre ascultare, nu spun că e bolnav psihic, dar e bolnav sufletește, simplu de
tot. Cine nu ascultă, cine nu primește ascultarea, este bolnav sufletește. Sigur că nu facem o
radiografie acum, dar toți suntem, cred, bolnavi sufletește și această boală tocmai așa se
vindecă, prin ascultare. Știința ascultării este foarte înaltă, iar omul ajunge la ea prin efort,
prin asceză. În sens spiritual, deci, asceza în sens spiritual, pentru că este o asceză fizică,
(este o asceză, da, fizică,) dar aceasta este, dacă vreți, postul, metaniile, tot ceea ce facem
noi este baza pe care abia crește edificiul ascezei spirituale, care înseamnă ordine în
gânduri, mintea, (se micșorează) micșorăm distanța aceasta așa de mare, încât nu o putem
măsura, deși sunt atât de aproape, (râde) mintea și inima, cum spunea, vă aduceți aminte,
sublinia Înalt Preasfințitul Serafim, "este cea mai mare distanță", ei bine, aceasta este
asceza spirituală. Ce se întâmplă prin ascultare? Omul oare nu se îngustează? ar putea
spune cineva. Tocmai aici este antinomia: Nu! Dimpotrivă, se deschide; omul se descoperă
pe sine și descoperă întreaga lume către care se deschide. Și haideți să vedem și care este
urmarea, întâi de toate. Urmarea este că omul, omul simte întreaga lume. Monahul, să știți
că nu se retrage acolo pentru a se rupe de lume, nu este un egoist. Eram, înainte de '89 și
cred că eram cu părintele, ă, nu cred, ci sigur, eram cu părintele în fața Mânăstirii Agapia.
Dormisem acolo, și în dimineața când am plecat, mergând mai departe spre mănăstirile din
Moldova - făceam pelerinaje vara - eram două, trei mașini cu număr de București, și văd și
acum, am în imagine. Și cineva a spus așa: "oare ce-or fi pățit fetele astea de au venit aici, la
mănăstire? Văd numai fete tinere, frumoase, ce-or fi pățit? Adică acolo s-au dus numai
oameni cu probleme, oameni bolnavi, oameni care au încheiat cu societatea, oameni care
se închid acolo și cam așa era perceput și cred, nu cred, haideți să ne gândim la
mediatizarea cazului Tanacu, că se ajunsese să se creadă că aici este vorba de
schizofrenici, de nebuni, de paranoici și multe, multe situații de genul acesta. Ei bine,
monahul, să știți că este omul integral, omul unitar, omul care a ajuns la integralitate. Și
aceasta nu o spun, o spune, (nu pe.. nu..) am să vă citez, monahi, numiți așa, spunea
Sfântul Dionisie Areopagitul, unul dintre marii părinți ai Bisericii, numiți așa de la viața
neîmpărțită și unitară, care îi unifică pe ei, în sfintele concentrări ale celor împărțite, într-o
monadă asemănătoare celei dumnezeiești și într-o desăvârșire de Dumnezeu iubitoare. Iar
Olivier Clement spunea: "monachos", monah, înseamnă unificat. Și spune mai departe: "cu
acest înțeles poate fi numit și cel ce viețuiește în lume" , da, cel ce viețuiește în lume poate fi
numit monah, dacă ajunge la această stare. Și să mă iertați că spun acest lucru, poate puțin
dur, dacă cel care a mers în pustie sau în mânăstire nu a ajuns la această integralitate, cred
că nu poate fi numit monah. Și cu aceasta închei și o paranteză, și anume, iată, de ce aceste
cuvinte ale monahilor, despre ascultare, și această experiență a ascultării monahilor, este
atât de valabilă, așa cum vom vedea mâine seară, în Aula Magna, cum ne va prezenta
Preasfințitul Siluan, din acest motiv am evitat să intru în această problemă; iată, vom vedea
cât de actuală este (această,) această taină, pentru că este taină, această taină a ascultării
și pentru noi, cei de astăzi. Și iată cum se deschide omul prin ascultare. Încercat de boală,
omul ascultător nu se roagă doar pentru el, simte durerea și suferința întregii lumi; știe că așa
cum este el, mai sunt și alții; atunci când este copleșit de bucurii, se poate bucura și pentru
toată lumea, și pentru bucuriile celorlalți și nu se bucură când moare capra vecinului și nu se
întristează, nu-l roade invidia când vede că vecinul prosperă, ci se bucură când prosperă și
se întristează atunci când suferă. Iar atunci când se roagă, spunea părintele Sofronie, un
astfel de om când se roagă pentru cei morți, pentru cei adormiți, el vede toate timpurile și își
aduce aminte de toți, care cândva au suferit și au murit, și vede, deci (vede) trăiește secolele,
vede veșnicia. Și iată, un om deschis către întreaga lume, și spune părintele, atunci el se
roagă într-o rugăciune care are o dimensiune cosmică. Iată cum împlinește el vocația lui,
care este aceea stabilită de Creator, că el valorează mai mult decât tot universul, sufletul lui
adică, în fața lui Dumnezeu, sufletul lui valorează mai mult decât tot cosmosul, pentru că pe
niciun suflet nu a vrut sa dea Dumnezeu, să renunțe la niciun suflet Dumnezeu, pentru a
salva cosmosul, ci a preferat să-L piardă pe Hristos, (să-L piardă..) a preferat să-L lase ucis
pe Mântuitorul Hristos ca să salveze, ce? Nu cosmosul, cum înțelegem noi, ci cosmosul
adunat în sufletul omului, că omul este un macrocosmos, cum spunea Sfântul, Sfântul
Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nissa, dar nu intrăm în această, această problemă,
pentru faptul că este o problemă foarte, foarte amplă.
Și aș încheia cu un cuvânt al lui Olivier Clement, care spune așa: "Ascultarea eliberează
libertatea, răstignind iubirea de sine". Ascultarea eliberează libertatea, pe care eu am
încătușat-o, (cu?) care m-a creat Dumnezeu, o eliberează și răstignește iubirea de sine.
Ascultarea condamnă la moarte idolatria de sine, care este rădăcina tuturor celorlalte; și prin
aceasta, la ce ajunge omul? La libertate. Din acest motiv, prin ascultare, sau ascultarea
duce omul la desăvârșita libertate.