François-Marie Arouet 

est originaire d'un milieu bourgeois, son père était notaire. Il fait de brillantes études chez
les jésuites de Louis-Le-Grand. Des vers irrévérencieux l'obligent à rester en province, puis provoquent son
incarcération à la Bastille (1717). Une altercation avec le chevalier Rohan-Chabot le conduit à nouveau à la
Bastille, puis le contraint à un exil de trois ans en Angleterre. Au contact des philosophes d'Outre-Manche où la
liberté d'expression était alors plus grande qu'en France, il s'engage dans une philosophie réformatrice de la
justice et de la société.

1. „Fii bun, dar nu fi prost!” / Să fii bun!; Să

nu fii prost!
Am preluat, în vederea discuției de la acest punct, titlul unui subcapitol al lucrării Florei Șuteu,  Dificultățile ortografiei limbii
române 1. Articolul, ca și paragraful nostru, se referă (și) la scrierea, adesea incorectă, a verbului  a fi la imperativ, persoana a
II-a, singular. Atât la forma afirmativă, cât și negativă, pentru că, după cum sugerează și titlul, cele două diferă: la forma
afirmativă, verbul (a) fi la modul imperativ, persoana a II-a, singular, se scrie cu
doi i (Fii bun!; Fii ascultător!; Fii corect!; Fii cinstit! etc.). La forma negativă însă, regula (dintotdeauna!) ne cere scrierea
cu un singur i (Nu FI prost!; Nu FI corupt!; Nu FI rău!; Nu FI obraznic! etc.)
„Ca să scriem cu ii sau cu iii nu trebuie să știm altceva decât gramatică. Nu e cazul să o luăm la fugă. Gramatica este ea pe
hârtie, dar cea de pe hârtie se află și în capul nostru, fără să știm că e gramatică. Adeseori putem să punem pe hârtie această
gramatică din capul nostru, fără să facem greșeli de ortografie. […] Grupul de litere  ii reflectă, în multe cazuri, numai o
gramatică pe hârtie, adică o gramatică scrisă. De aceea am considerat acest grup de litere, o literă compusă cu funcție
gramaticală [subl. aut.].” (Flora Șuteu, op. cit., p. 144)
Verbul a fi este verb neregulat, în astfel de contexte (ca și cele de mai sus) având valoare de auxiliar (verb copulativ).  Forma
de conjunctiv prezent, persoana a II-a, singular este (tu) să fii, cu doi i. La fel și cea negativă: (tu) să nu fii…
De ce însă imperativul negativ de persoana a II-a, singular al verbului a fi se scrie cu un singur i? E simplu: „Imperativul
negativ se formează însă cu infinitivul verbului și deci forma este nu fi. Valoarea lui -ii la forma pozitivă de imperativ este
însă /i/ ca și la forma negativă, astfel că greșeala de scriere nu se poate evita decât prin învățarea regulii de formare a
imperativului pozitiv sg. cu -ii  (ca la conj. prez. 2) și a celui negativ cu infinitivul: (a) fi.” (Flora Șuteu, op. cit., p. 150)
La forma afirmativă, se scrie cu -ii, primul i fiind din rădăcina verbului (a fi), iar al doilea se atașează în urma conjugării
verbului, indicând persoana a II-a și numărul singular.
De asemenea, la gerunziu, verbul (a) fi se scrie cu –ii-, indiferent de formă (negativă sau afirmativă): (ne)fiind.
Deci:

NU AȘA!…
„Nu fii «extremist», fii vegan” 2
…ci AȘA! 
Nu  fi  „extremist”, fii vegan!

2. nou-născut, nou-născuți
 Acest cuvânt (nou-născut), cu toate formele sale declinate, este compus dintr-un adverb de mod cu funcție sintactică de
complement de mod și un adjectiv. Totuși, acest adverb (nou, cu sensul de „(de) curând, recent”) este perceput ca un adjectiv
și confundat cu un atribut adjectival, de aici fiind și tendința de realizare a acordului; confuziile se realizează mai ales la
forma de masculin, singular a cuvântului compus: nou-născut. Dar nou este adverb aici; prin urmare, este invariabil (nu își
schimbă forma) și nu are decât o singură formă (nou), indiferent de declinarea adjectivului născut. Așadar nu este corect
decât nou-născut, nou-născuți, nou-născută, nou-născute, nou-născuților, nou-născutelor etc.
Realizarea acordului particulei nou (percepută ca un adjectiv / atribut adjectival), indiferent de forma compusului, este un caz
de hipercorectitudine: din dorința de a se exprima cât mai corect, cult, anumite persoane realizează acordul adjectival și, de
fapt, greșesc.
Și da, conform DOOM2, se scrie cu cratimă: nou-născut 3.
Și regula e veche: „Cu unele excepții, se scriu cu cratimă următoarele tipuri de formații compuse din cuvinte în raport de  d e
p e n d e n ț ă  [subl. aut.]: 1. substantivele compuse din s [i.e. substantiv – n.n. R.P.] + atribut genitival sau prepozițional (nu
și untdelemn): ochiul-boului, traista-ciobanului, ochi-de-pisică, brânză-n sticlă; 2. substantivele compuse din vb. [i.e. verb –
n.n. R.P.]+ complement direct sau complement direct + vb.: cască-gură, târâie-brâu; gură-cască, nu-mă-uita sau vb. +
prep. [i.e. prepoziție – n.n. R.P.] + complement: calcă-n străchini; 3. substantivele cu termenii în raport de dependență în
cuprinsul unei sintagme dezvoltate sau al unei fraze: iarba-datului-și-a faptului, trei-frați-pătați; lasă-mă-să-te-las, uite-
popa-nu-e-popa; 4. adjectivele compuse din adj. + adj. complement, adj. + adv. complement sau adv. complement +
adj. [s.n. R.P.]: albastru-azuriu, roșu-portocaliu, liberal-burghez, albastru-închis (albastră-închis), nou-născut (nou-
născuți).” 4
Concluzie:

NU AȘA!…
„Alocație copii / trusou noi nascuți” 5
…ci AȘA!
Alocație copii/trusou nou-născuți
După modelul compusului de mai sus, este corect prim-ministru și NU primul(-)ministru, prim-miniștri și
NU primii(-)miniștri, prim-ministrului și NU primului(-)ministru etc.!

3. Pronumele personale și reflexive

neaccentuate + verb auxiliar → se unesc
ÎNTOTDEAUNA prin CRATIMĂ!
În astfel de situații, vorbim de o joncțiune („lipire”) obligatorie, care se realizează în urma unor legături morfosintactice.
Astfel, regula gramaticală spune că formele clitice de pronume personale și reflexive (formele neaccentuate) se unesc
neapărat prin cratimă de verbul auxiliar care le urmează, indiferent de natura auxiliarului. Astfel, se scriu întotdeauna cu
cratimă:
 MI-A zis/făcut/dat/luat/scris etc. NU m-ia zis sau mia zis!, unde mi- este formă neaccentuată de pronume
personal, persoana I, singular, caz dativ, îndeplinind funcție sintactică de complement indirect, iar a reprezintă forma
verbului auxiliar a avea de persoana a III-a, singular, care ajută la formarea timpului perfect compus.
 ȚI-O zice/face/da/lua/scrie etc. NU ț-io zice sau țio zice! În astfel de exprimări, ți- reprezintă forma
neaccentuată de pronume personal, persoana a II-a, singular, caz dativ, cu valoare sintactică de complement indirect;
o este verb auxiliar, care ajută la formarea modului prezumtiv sau a unui viitor popular, în funcție de context.
 I-AȘ zice/face/da/lua/scrie etc. NU ia-ș zice sau iaș zice! În acest exemplu, i- reprezintă forma neaccentuată
de pronume personal, persoana a III-a, singular, caz dativ, cu funcție sintactică de complement indirect, iar  aș este
forma auxiliarului a avea pentru persoana I, singular, mod condițional-optativ, timpul prezent.
 NE-AU zis/făcut/dat/luat/scris etc. NU n-ea zis sau nea zis!; ne- este formă neaccentuată de pronume
personal, persoana I, plural, caz dativ, îndeplinind funcție sintactică de complement indirect, iar au reprezintă forma
verbului auxiliar a avea de persoana a III-a, plural, care ajută la formarea timpului perfect compus.
 V-O zice/face/da/lua/scrie etc. NU vi-o zice /v-io zice sau vo zice! Aici, v- este forma neaccentuată de
pronume personal, persoana a II-a, plural, caz dativ, cu valoare sintactică de complement indirect;  o este verb auxiliar,
care ajută la formarea modului prezumtiv sau a viitorului popular, după caz.
 LE-AM zice/face/da/lua/scrie etc. NU lea-ș / l-eaș zice sau leaș zice! pentru că le- reprezintă forma
neaccentuată de pronume personal, persoana a III-a, plural, caz dativ, cu funcție sintactică de complement indirect,
iar am este forma auxiliarului a avea pentru persoana I, plural, modul condițional-optativ, timpul prezent.
Desigur, orice combinație între forme atone de pronume personale / reflexive și acele forme de verbe auxiliare (sau oricare
altele) se scriu cu cratimă. Precum: mi-aș (face), mi-o da, mi-ai (spune), mi-au (cântat), mi-or (cânta), m–au (chemat), M-
AM (spălat), MI-AM (zis); NE-OM (spăla); ne–o (zice); ne-ar (scrie); v-a (făcut); V-AȚI (spălat); v-aș (spune); ți-oi (spu
ne); ți-aș (face); ți-au (zis); i-au (spus); i-am (dat), i-o (spune); le-aș (face); le-o (zice); le-au (dat); S-a spălat/jucat/curăț
at etc.; V-ați spălat /jucat/curățat etc.; S-au spălat/jucat/curățat etc.
De asemenea, formele neaccentuate de pronume, pentru cazurile dativ sau acuzativ, precedate de prepoziție și de prepoziția-
marcă a infinitivului, a, se unesc, tot prin cratimă, de a: pentru a-mi cere; (plăcerea) de a-i citi (cărțile); spre a-
l sfătui; fără a-ți păsa etc.
La fel ca mai sus se procedează și în grupurile cu conjuncțiile că, de, să, urmate de astfel de forme pronominale: că-
l vede; de-i zice; să-ți spună; s-o anunțe (cu elidarea vocalei ă din să) etc.
  4. Pronume la pronume trage… prin
CRATIMĂ! 
Asemănătoare situațiilor anterioare sunt și cazurile în care avem grupuri formate din două pronume cu forme neaccentuate.

Astfel de clitice pronominale, după cum sugerează și denumirea lor, se unesc prin cratimă, în scriere:  V-O (dă); I-
L (dă); MI-ȚI (lua); NE-O (împrumută); NI-L (cere); VI-L (oferă); I-O (dă); ȚI-O (oferă); ȚI-L (împrumută); MI-L (ia) e
tc.
Așadar, este o greșeală gramaticală „rușinoasă” să scriem astfel de grupuri fără cratimă (împreunat). Și totuși există…

5. Acordul greșit al articolului posesiv

genitival: a, al, ai, ale 
Este una dintre cele mai frecvente chestiuni de acord gramatical care ridică probleme tuturor, la un moment dat. De acord cu
ce? Ei bine, un cuvânt atât de mărunt, cu o valoare așa de importantă, cum este acest articol, poate induce în eroare foarte
ușor pe oricine nu-i cunoaște regulile de acord. Iar acestea sunt relativ simple: articolul posesiv genitival realizează de fapt
legătura semantică (indicând posesia) dintre obiectul posedat și posesor. Astfel, această parte de vorbire, aparent
nesemnificativă, se acordă în gen și număr cu obiectul posedat și NU cu posesorul!
E corect așadar:

  cartea cea voluminoasă a băiatului (acordul se realizează cu substantivul cartea – obiectul posedat

(feminin, singular), iar nu cu băiatul – posesorul: cartea cea voluminoasă AL băiatului);
 copilul minune al muzicii clasice (articolul se acordă cu substantivul copilul – obiect posedat, masculin,
singular, NU cu posesorul, muzicii: copilul minune A muzicii);
 pomii cei bogați ai livezii (NU pomii cei bogați A livezii, pentru că articolul se acordă cu
substantivul pomii, ca obiect posedat, fiind la masculin, plural);
 revistele cele subțiri ale fetei (substantivul revistele, fiind obiectul posedat, la feminin, plural, forma
articolului este ale și nu a, ca și cum am face acordul cu substantivul fetei, la singular: revistele cele subțiri A fetei).
„Vorbirea populară înregistrează tendința greșită de a substitui toate formele articolului posesiv cu forma  a, dar acest lucru
reprezintă o greșeală și generează, evident, dezacorduri.” 6
În privința utilizării acestui articol însă, cea mai dificilă problemă ține de sintaxă și apare atunci când în sintagma care îl
conține sunt enumerați mai mulți termeni care se află în cazul genitiv:

„Se pune întrebarea dacă este necesară reluarea acestui articol înaintea fiecăruia dintre elementele enumerării. Normele limbii
literare recomandă reluarea. Așadar, nu este corect să spunem: *părerile scenaristului, regizorului și presei sau *atitudinea
președintelui, premierului și executivului, ci părerile scenaristului, ale regizorului și ale presei și atitudinea
președintelui, a premierului și a executivului.
Singura excepție de la această regulă este situația în care genitivele coordonate fac parte dintr-o denumire, dintr-o structură
resimțită ca reprezentând un tot, o unitate, cum ar fi: Ministerul Educației și Cercetării, Direcția Generală a Apelor,
Pădurilor și Mediului etc.
De asemenea, în cazul unei apoziții în genitiv, prezența articolului posesiv este obligatorie. Astfel, vom spune:  El este
autorul unei cercetări, a unei noi abordări în medicina tradițională.” 7
Mai multe detalii și explicații despre regulile privind utilizarea corectă a articolului posesiv genitival, dar și cum să eviți
greșelile de acest tip, poți citi în articolul dedicat: aici.

6. Dezacordul, bată-l vina!

Cel mai cunoscut tip de dezacord și cel mai des întâlnit este, fără îndoială, cel care are loc între subiect și predicat. Nu
prezentăm mai jos situațiile în care acordul e simplu și logic și nu există vreo piedică în punerea în practică a regulii de bază
(predicatul se acordă în  persoană și număr cu subiectul; de asemenea, numele predicativ al predicatului nominal se acordă,
după context, și în gen), ci arătăm cazurile în care chiar și acordul gramatical dintre subiect și predicat sfidează logica, putând
pune în dificultate pe oricine, mai ales în vorbire.
1. „Avem așteptări mari în ceea ce privește investițiile.” sau „Avem așteptări mari în ceea ce privesc investițiile.” 8
Contrar așteptărilor, corect este Avem așteptări mari în ceea ce privește investițiile., pentru că subiectul predicatului
(privește) este pronumele relativ compus ceea ce. Aparent, lumea consideră substantivul investițiile ca fiind subiect pentru
acest predicat și, în consecință,  îl acordă cu acesta, însă investițiile nu este altceva decât complementul direct al
predicatului privește. Printr-o schemă simplă, sintagma (în) ceea ce privește investițiile se redă astfel:
[S (ceea ce)] + [P (privește)] + [CD (investițiile)], unde S este subiectul, P este predicatul, iar CD – complementul direct.

Mai multe detali citești în articolul de aici.

2. „148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea vor merge pe jos.” 9 sau „148 de șoferi au rămas fără permis.
Majoritatea va merge pe jos.”?; „Ce facem cu banii? Majoritatea banilor merge pe mâncare și rate.” 10 sau „Ce facem cu
banii? Majoritatea banilor merg pe mâncare și rate.”?

Acest subiect este dezbătut și aici.

Conform acordului gramatical (strict) și urmând regula de  bază, acordul se face cu subiectul majoritatea, care, fiind la
numărul singular, ne determină să alegem drept variantă corectă, în fiecare dintre exemple, enunțul cu predicat la numărul
singular: „148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea va merge pe jos.”, respectiv „Ce facem cu banii? Majoritatea
banilor merge pe mâncare și rate.” Totuși, gramaticile normative „tolerează” și variantele cu predicat la numărul plural, unde
vorbim de un acord după înțeles, care ignoră forma subiectului majoritatea.
Prin urmare, care dintre cele două titluri sunt corecte? Ambele! Unul urmează regula acordului gramatical („Ce facem cu
banii? Majoritatea banilor merge pe mâncare și rate.”), iar celălalt constituie o excepție de la această regulă, urmând logica și
sensul („148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea vor merge pe jos.”). Uneori însă logica e mai puternică și excepția
se impune mai puternic decât regula:
„Așadar, renunțând la anumite prejudecăți lingvistice, trebuie să admitem că acordul după înțeles nu este o abatere de la
acordul gramatical, ci un alt tip de acord, la fel de legitim, iar uneori singurul posibil.” 11
3. Subsemnatul nu participă. sau Subsemnatul nu particip.? 12

În stilul administrativ (în cereri, mai ales), subsemnatul, deși desemnează locutorul ca autor al unui act oficial, are o valoare
referențială (se identifică cu pronumele personal eu, persoana I, singular); prin urmare, se realizează acordul după înțeles (cu
pronumele personal de persoana I, singular: Subsemnatul nu particip.):
„Echivalarea substantivelor amintite cu persoana I este facilitată și de alăturarea obligatorie, ca apoziție, a numelui și
prenumelui celui care semnează. În plus, între subiect și predicat apar și alți termeni explicativi, uneori destul de numeroși,
care sporesc distanța subiect-predicat, favorizând acordul după înțeles.” 13
În alte stiluri însă (relatări „obiectivate”), pentru că lipsește numele propriu al semnatarului (care funcționează ca apoziție),
acest cuvânt nu mai are valoare referențială, iar acordul predicatului se face la persoana a III-a, singular (acord
gramatical): Subsemnatul nu participă.
 7. Topica adverbului mai  în prezența unui
verb
Sau poziția adverbului mai față de verb… Prin urmare, cum e corect: „Nu mai mă aștepta!” sau „Nu mă mai aștepta!”?
Regula gramaticii spune: Adverbul mai este proclitic, adică stă numai în fața verbului; precedă verbul în prezența căruia este
ocurent. Mai mult chiar, întotdeauna adverbul mai stă în vecinătatea imediată a centrului/radicalului verbal, indiferent de
forma verbului. Prin urmare, este CORECT să se scrie/spună doar: Nu mă MAI aștepta!; Nu m-ar MAI aștepta.; Nu m-a MAI
așteptat.; a nu MAI aștepta; Să nu mă MAI aștepți!;  Mă vei MAI aștepta? etc. Cealaltă construcție se folosește ca
regionalism în graiurile transilvănene și în subdialectul bănățean, nefiind o formă literară și, implicit, nici recomandată.
Legătura strânsă a adverbului mai cu rădăcina verbală se relevă mai ales în cuvintele derivate negative cu
structura ne + mai + verb la gerunziu/participiu: nemaiîntâlnit; nemaiauzit; nemaivorbind; nemaisocotind etc., care
probează încă o dată regula de mai sus.
Singura excepție de la regula de mai sus, când adverbul mai urmează verbului, este reprezentată de situațiile în care verbul pe
lângă care este ocurent acest adverb, are forme care se construiesc cu verbul auxiliar  a fi (care ajută la formarea timpului
perfect al modurilor infinitiv, condițional-optativ, conjunctiv sau prezumtiv): a mai fi vorbit; ar mai fi vorbit; să mai fi
vorbit; o mai fi vorbind.

8. Pronumele relativ care: cu sau fără

prepoziția pe?
Una dintre cele mai întâlnite greșeli gramaticale, mai ales în vorbire, este utilizarea pronumelui relativ care, cu rol de
complement direct, fără prepoziția specifică acestei funcții sintactice și cazului acuzativ: pe. Mulți vorbitori de limba română
uită să îl mai rostească pe acest pe, fapt ce constituie o greșeală. Astfel, este GREȘIT să spunem: Mașina care am cumpărat-
o…; Copiii care i-am văzut…; Cartea care o citesc…; Revista care am luat-o…; Lumina care am aprins-o… etc. Este
CORECT și obligatoriu să spunem, și în vorbire, chiar și când ne grăbim: Mașina PE care am cumpărat-
o.; Copiii PE care i-am văzut…; Cartea PE care o citesc…; Revista PE care am luat-o…; Lumina PE care am aprins-
o… etc. De ce? Pentru că așa spune regula:
Complementul direct, exprimat prin pronumele relativ care, în cazul acuzativ, trebuie precedat de prepoziția pe.
„Prepoziția pe are rolul de a diferenția complementul direct de subiectul exprimat prin care. Astfel, în enunțul «El este
omul care m-a salvat», care este subiect, iar în «Omul pe care l-am salvat mi-a mulțumit», pe care este complement direct.
Semnul de recunoaștere că într-o construcție avem complement direct, și nu subiect, este acela că relativul  care este reluat
prin pronumele personal formă neaccentuată în acuzativ (îl, o, îi, le): «omul pe care l-am salvat», «cartea pe care am citit-
o», «băieții pe care i-am întâlnit», „cadourile pe care le-ai făcut»” 14.

9. decât ≠ numai
Deși ambele adverbe indică restricția (fiind, de fapt, semiadverbe de restricție), ele nu sunt sinonime totale (și din punct de
vedere gramatical), pentru că decât nu poate fi folosit în contexte care cer utilizarea lui numai și invers.
Dar când îl utilizăm pe numai și când folosim adverbul decât?
E foarte simplu: Adverbul numai se folosește doar în construcții afirmative (având el un sens negativ), iar decât – în
construcții negative, cu același rol semantic. Astfel, e INCORECT să spunem: *Am decât cinci lei.; *Nu am numai cinci lei.,
ci AȘA: Am numai cinci lei.; Nu am decât cinci lei.
De asemenea, semiadverbul doar este sinonim total cu numai; prin urmare, se utilizează în aceleași contexte (afirmative!) în
care apare și numai, aplicându-i-se aceeași regulă. E corect numai /doar așa: Am doar două mere. și NU *Nu am doar două
mere. (pentru că se schimbă înțelesul comunicării).

10. Anacoluturi „rușinoase”

Parafrazând titlul unui subcapitol al lucrării lui G. Gruiță 15, considerăm anacoluturile de orice fel o eroare gramaticală (ce
ține de sintaxă chiar) rușinoasă, însă realizată foarte frecvent în vorbire, din neatenție și mai puțin din… neștiință. În scris, se
produce din cauza frazelor prea lungi, cărora le pierdem șirul și firul logicii.
Așadar, anacolutul constituie o greșeală de exprimare, care constă în discontinuitate sintactică, și implicit logică, a frazei.
Totodată, anacoluturile simple (produse în fraze scurte) trădează totuși o gândire superficială, lipsa logicii și a grijii pentru
exprimarea îngrijită, corectă. De aceea, anacoluturile realizate în fraze scurte sunt… rușinoase și nu prea au scuză. Ele au, la
bază, un dezacord logic și adesea sintactic, între părți de propoziție care impun acordul (de exemplu: între subiect și predicat,
între predicat și complement direct etc.). Printre cele mai dese anacoluturi „rușinoase”, produse mai ales în exprimarea orală,
din grabă, sunt:

*El, care nu îi place muzica de acest gen, a început să fredoneze melodia mea. ÎN LOC DE El, căruia nu îi place muzica de
acest gen, a început să fredoneze melodia mea.
*Eu, pentru că îl cunoșteam, mi-a convenit situația. ÎN LOC DE Mie, pentru că îl cunoșteam, mi-a convenit situația.
SAU Eu, pentru că îl cunoșteam, am acceptat situația. (prin înlocuirea verbului cu alt verb care să păstreze înțelesul frazei și
forma cazuală a pronumelui personal – subiect).
*„Cei ce nu închid geamurile de la ghenă și se sparg din cauza curentului, vor plăti toți studenții ce locuiesc pe acel
etaj.” 16 ÎN LOC DE Din cauza celor ce nu închid geamurile de la ghenă și [acestea] se sparg din cauza curentului, vor
plăti toți studenții ce locuiesc pe acel etaj.
TEST

TEXTUL DRAMATIC

SCENA XIV

ŞEFUL - PROFESORUL -NECUNOSCUTA

Câteva secunde de nemişcare. Se mai aude doar sgomotul trenului depărtându-se. Pe urmă rochia
albă se vede trecând pe peron prin faţa ferestrei dela stânga spre dreapta. Cu o expresie de oboseală,
de tristeţe, de disperare, femeia apare în prag.

NECUNOSCUTA (Uitându-se buimăcită la cei doi bărbaţi şi pe urmă fixându-l pe şef, fără violenţă):
Canalie!

ŞEFUL (Ridică din umeri): De! Doamnă.

NECUNOSCUTA (Mai mult pentru ea): A plecat…

ŞEFUL N-am ce face. Datoria. Regulamentul.

NECUNOSCUTA (E sfârşită de oboseală, intră înăuntru, face câţiva paşi, cade pe scaun): A plecat…
ŞEFUL (Instruind afacerea): Numele dv. Doamnă.

NECUNOSCUTA (Ridică spre el o privire nedumerită, absentă)

ȘEFUL Trebuie să încheiem procesul-verbal. Numele, domiciliul, vârsta, profesiunea.

NECUNOSCUTA (Nu răspunde, n-a auzit, nu vede).

ŞEFUL (După o pauză): Faceţi rău că nu răspundeţi. Eu proces-verbal trebue să închei. Mă obligă
regulamentul şi dacă nu răspundeţi, voi fi silit să m-adresez poliţiei. (Cu intenţie): Avem poliţie aici,
măcar că suntem în câmp, cum ziceaţi adineaori.

PROFESORUL (Se aproprie de ea mişcat): De ce nu răspundeţi? Doamnă? Cum vă cheamă?

NECUNOSCUTA Lasă-mă. Lăsaţi-mă. Steaua fără nume Mihail Sebastian

PROFESORUL Cum vă cheamă? De unde veniţi?

NECUNOSCUTA Lăsaţi-mă să-ţi, spun. Sunt obosită.

PROFESORUL Poate aveţi un act. O legitimaţie.

NECUNOSCUTA (Întinzându-i poşeta cu un gest de nesfârşită oboseală): Nu ştiu. Caută. Vezi şi d-ta ce
găseşti.

PROFESORUL (In poşeta, face un pas spre rampă, urmat de şef deschide caută, scoate unul câte unul
diverse obiecte, pe care dă şefului să le ţină): O sticluţă cu parfum…
ŞEFUL (Mirosind în aer): Miroase grozav.

PROFESORUL O batistă… un ruj de buze… O tabacheră cu două ţigări…

ŞEFUL (Mirosind ţigările): Ţigări străine.

PROFESORUL (A golit poşeta): Asta e tot.

ŞEFUL Niciun act? PROFESORUL Niciunul.

ŞEFUL Nicio hârtie? PROFESORUL Nimic.

ŞEFUL (După un moment de reflecţii): Eu îl anunţ pe Dincă, comisarul. Aici nu e lucru curat.
PROFESORUL Steaua fără nume Mihail Sebastian (Întorcându-se spre necunoscuta care a rămas pe
scaun în aceeaşi stare de prostaţie): Doamnă, vă rog… In propriul dv. interes, vă rog mult, faceţi un
efort… răspundeţi… Aduceţi-vă aminte… Cine sunteţi? De unde veniţi? Unde vă duceţi?
NECUNOSCUTA (Ridică ochii spre el, îl priveşte absentă, se ridică în picioare): Mă duc… (Cu bruscă
hotărâre porneşte spre uşă): Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie. (Iese repede, dispare, în
întuneric).

PROFESORUL (Turburat): Doamnă!

ŞEFUL E nebună rău.

PROFESORUL Se întâmplă o nenorocire. Trebuie s-o salvăm.

ŞEFUL Fii liniştit. Nu e niciun tren la ora asta.

(Mihail Sebastian, Steaua fără nume, Actul I)

1.Cui îi este destinată secvența plasată înaintea dialogului? 0,5 p

2.Ce particularități are dialogul dramatic?Menționează două dintre ele. 2*0,5 p

3.Unde și când se petrece acțiunea? 2*0,5 p

4.De ce nu se alarmează șeful de gară când tânăra amenintă că se va omorî? 0,5p

5.Rezumă, în aproximativ 100 de cuvinte,fragmentul dat. 2p

6.Notează câte o trăsătură a fiecăruia dintre personajele implicate în dialog. 2*0,5 p

7.Transcrie două didascalii cu rol diferit, precizându-l. 2*0,5 p

8.Explică,în contextul fragmentului dat, suita de interogații Cine sunteți?De unde veniți?Unde vă
duceți? 0,5 p

Ilustrează, pe baza fragmentului dat, trei trăsături ale textului dramatic. 1,5 p.

Oficiu 1 p