Cântecul I

Văzând Urgia, fiica Satanei şi a Zavistiei, că până şi ţiganii vor să se aşeze intr-o ţara a
lor, mânioasă de acest bine, merge la tatăl său care, aflând acestea, se grăbeşte să ia
măsuri. Se preface imediat in corb şi începe sa zboare peste lume pentru a le afla pe
toate. Ţiganii se sfătuiau despre ţara pe care Vlad-vodă urma să le-o dea, după ce la
toate poruncile sale ei vor da ascultare. Drăghici, cel mai bătrân dintre ei, temându-se că
nu va apuca să mai vadă minunea, ii sfătuia pe ceilalţi să fie mereu uniţi şi pe pace
pentru ca nimeni să-i poată asupri şi lăsa iar fără rost şi nume.
Goleman spunea că pământul trebuie împărţit şi ţara are nevoie de un nume, Mircea că
nişte oameni aleşi trebuie să se ocupe de asta, dar Burda îl contrazice pentru că fără
mâncare, crede el, oamenii nimic nu fac bine. Cucavel îi atenţionează că prea fac “din
toporişte secure”. Borsmândru spunea şi el că singurul pericol ce ar putea veni ar fi
atacul vrăjmaşilor dar că nici ei nu sunt dârdale, adică îndărătnici şi că îşi vor apăra ţara.
Când să spună iar Goleman ceva, Satana prefăcut în corb i se cufuri in barbă. Drăghici,
de care ascultau toţi pentru că “pe toate le prorocea”, observă că acela nu poate fi semn
bun de la Guladel, adică de la Dumnezeu. Ţiganii, chiar de-au vorbit “din prânz pana-n
cină” mergând intre Alba şi Flămânda, nimic nu au hotărât, căci aşa ştiu ei să facă sfatul.
Adorm toţi la olaltă şi a doua zi îi vizitează Vodă cerând să i se prezinte cei înarmaţi.
Ţiganii încep imediat să mărşăluiască in cete: întâi cea a lui Goleman, trei sute cu furci
şi rude de şatra şi steag din piele de mânză codalba, adică cu coada albă. Urmară
argintarii, două sute, in frunte cu Parpangel ce purcede din viţa lui Junandel, căpetenia
ţiganilor ce îşi duceau zilele in India până când Chinghişan, mare han al mongolilor, a
pustiit toată Asia lăsând şi pe ţigani fără ţară. Oamenii lui aveau buzdugane de alamă şi
nişte cuţite lungi, toţi “nalţi şi groşi in ciolane, cu păr imburzit şi barbe sperlite”, cu steag
o cioară de argint, cu “pene răşchirate şi aripi cu aur suflate”. A treia ceată, căldărarii,
“toţi căciulaţi cu barba afumată”, mari de stat, aveau ciocane ferecate şi erau călare, iar
ducătorul lor era Bălăban. Steagul le era o tipsioară de aramă. Fierarii, cu ducul lor
Drăghici, erau înarmaţi cu baroase şi coase, trei sute la număr “pedestrime aleasă”, cu
steag tigaie de plăcinte. Lingurarii erau bine îmbrăcaţi, cu barbe rase in frunte cu Neagu,
iubitorul de dreptate şi aveau ca steag o lopata făcuta de maistor Pintilie şi cu ei tot felu
de lemne tăiate numai bune de bătălie. Aurarii, cea mai respectată ceată, defilau cu
suliţe şi săbii scurte, iar steagul era tot o suliţa, dar lungă, din aur, conduşi de harnicul şi
tarele Tandaler inimosul. Ultimii veneau lăieţii, adică cei ce umblau mereu pribegind şi
goleţii, care umblau mai mult fără haina, cu steagul lor “o tearfă aninată pe-o prăjină”.
Vodă le promite că satul Spăteni dintre Inimoasa si Bărbăteşti le va fi ţară de-i vor
asculta toate poruncile. Toţi se arătau curajoşi şi gata de luptă. Gogoman insă, cere lui
Vodă pe drum un om vrednic să ii apere de prădători.
Cântecul II
Ţiganii in primul rând din mai orice se ceartă şi munca pe cât posibil o ocolesc, aşa că
ceata înainta foarte greu. Drăghici observând aceasta îi adună pe toţi şi încercă să-i
sfătuiască să meargă mai cu repeziciune. Ghiolban nu fu de acord cu aceasta pentru că
el pentru nici un domn nu ar merge cu de-anăbuşita. Ba chiar cerea să se mute
Spăteniu mai aproape şi trei popasuri odată. Avel fu şi el de acord cu cele zise de
Ghiolban. Se hotărăsc să pună până la urmă solie să meargă înainte cu hrana, pe
Gardea cel cu gura strâmbă şi Găvan cântăreţ in drâmbă, gândind că după mâncare
omul mai lesne se duce. Amintindu-şi de ce treabă aveau de fapt, Bălăban considera că
dacă ar fi să se întâlnească cu turcii ar trebui să fugă, să se ascundă, numai să poată
scăpa, iar Răzvan îl atenţionează că fără povara hranei şi armelor fuga ar fi mai uşoară.
Vlad râdea de aceştia deoarece nu credea că turcii fără a le da vreun semn înainte, îi
vor ataca. Totuşi dacă vin, el crede că bine ar fi să li se închine dacă altă scăpare nu
este. Gogu zicea că nimeni nu şi-ar risca viaţa “care-i numai una” până la urmă şi fuga,
chiar dacă este ruşinoasă este şi sănătoasă. Bratu le aduce aminte ţiganilor de vodă şi
ţara lor, iar ei încep să discute despre luptă . Borşmândru începe să explice că înfieraţi
nu ar mai fi în pericol şi vor rămâne nebiruiţi. Completează apoi cu ideea că trebuie să
lupte cu ambele mâini, cu suliţa să doboare şi cu săbii scurte să omoare. Fiecare să
aibă un laţ mare, când oboseşte, să mai tragă câte unul din tabăra vrăşmaşă. Dundul
sfătuieşte să sape gropi şi să le ascundă cu frunze, astfel inamicii mulţi vor cădea acolo
şi se vor pierde. Tandaler, când să poate spune ca nu e de acord cu aşa o lupta, fu
întrerupt de Zagen ce anunţă răpirea Romicăi. Fata era frumoasă şi ascunsă in inimile
multora din ceată, dar încredinţată, adică logodita cu Parpangel. Tandaler socoteşte că
trebuie continuat drumul, poate fata plecase de bună voie. şi mai să se ia la bătaie cu
Parpangel din cauza spuselor. Alţii doi, Ganafir si Papară s-au păruit şi ei multă vreme
pentru fiica lui Goleman. Înaintând ţiganii ajung la un codru fermecat de însăşi Satana ca
să le strice rostul luptei, unde au găsit mâncare, fecioare,in fine, “toate dulceţurile vieţii.
Doar Parpangel plecase să o caute pe Romica fără insă a şti şi alţii. Obosit, la un
moment dat, vru chiar să se omoare, dar îl ajunsese iar pofta de viata cât a căutat să
piară, căci nu putea face asta fără o armă, sau o apă mare, fără vreun mijloc. El
porneşte iar la drum prin pădurea vrăjită şi rămâne fără mâncare. După ceva post, s-a
întâmplat minunea să ajună la un palat in mijlocul codrului unde chiar lăutari nu aveau.
Parpangel ceru întâi hrană ca să poată cânta.
Cântecul III
Ţiganul Parpangel este rugat de fraţii sǎi sǎ povesteascǎ prin ce a trecut. Începe un
“libov”, adicǎ un cântec de iubire, în care le spune cǎ trebuie sǎ iubeşti tot ce are viaţǎ.
Dupǎ ce terminǎ acest cântec, este rugat sǎ continue cu alt cântec. Parpangel vorbeşte
despre vin, rolul acestuia de a alina relele, de a alunga necazul şi de a face toate
lucrurile sǎ parǎ mai frumoase. La un moment dat, lui Parpangel i se adreseazǎ o copilǎ
care îl întreabǎ dacǎ nu ştie si cântece de jale. Al treilea cântec spus de ţigan este
despre Ileana Cosânzaena şi Arghin. povesteşte cum Arghin, dupǎ ce a cǎutat-o mult
timp pe Ileana, preferǎ sǎ moarǎ decât sǎ se întoarcǎ fǎrǎ ea. Când era pe cale sǎ se
sinucidǎ, apare Ermina, cea mai înŢeleaptǎ zânǎ şi cea care l-a crescut, care îl
îndeamnǎ sǎ-şi continue cǎutarea. Ca trezit dintr-un vis, Arghin îşi continuǎ drumul, iar
la poalele unor munţi îl opreşte un “neom”, un ciclop. Însà Parpangel nu reuşeste sǎ
încheie povestea deoarece scapǎ lǎuta din mânǎ când o zǎreşte pe fata care l-a rugat
sǎ spunǎ un cântec de jale. Vǎzând cǎ aceasta pleacǎ, iese dupǎ ea, lǎsându-i pe ţigani
nedumeriţi. Ţiganii încep sǎ discute despre Vodǎ şi despre înţelegerea lor. Ţiganul
Florescu de la Vericani le vorbeşte despre motivele lui Tepeş. Vǎzând Vodǎ cât de mulţi
ţigani sunt decide sǎ-şi facǎ o oaste din ei dându-le chiar şi pǎm¬ânt: de la Corbi pânǎ
la Cetatea Neagrǎ. Deşi pǎrerile sunt împǎrţite, el crede cǎ Vodǎ a avut douǎ scopuri:
sǎ arate turcilor ce oaste mare are şi sǎ le arate ţiganilor ce înseamnǎ rǎzboi. Un cǎlǎreţ
din
Ardeal, venit pentru a lupta în oastea lui Ţepeş, îl întreabǎ pe Florescu din ce cauza a
început aceastǎ bǎtǎlie pentru ca la ei în Ardeal pǎrerile sunt împǎrţite. Ţiganul îmcepe
sǎ-i povesteascǎ cum turcii au dorit sǎ cucereascǎ toate ţǎrile creştine şi, ştiind cǎ
Muntenia este învrǎjbitǎ, credeau cǎ va fi uşor de cucerit. Vlad Ţepeş însǎ a fǎcut ordine
în ţarǎ, considerând cǎ boierii trebuie sǎ fie un exemplu de supunere pentru ţǎrani, fiind
datori sǎ fie ocrotitorii ţǎrii. Oamenii, indiferent de rang erau pedepsiţi, uneori chiar prin
tragerea în ţeapǎ. Din cei mai virtuoşi oameni Vodǎ şi-a fǎcut o gardǎ de cinci sute.
Toate aceste îi determinǎ pe boieri sǎ se întoarcǎ împotriva lui şi sǎ se alieze cu
sultanul. Însǎ Vodǎ reuşeşte sǎ îi învingǎ de fiecare datǎ pe turci. Ţepeş refuzǎ sǎ le
dea tribut turcilor şi de aceea sultanul Mahomed trimite o solie în frunte cu grecul
Catavoline ca sǎ îl convingǎ, iar dacǎ şi de data aceasta refuzǎ, sǎ îl ucidǎ. Vodǎ îi
spune lui Catavoline cǎ nu va fi de acord niciodatǎ:”Spune celui care te trimeasǎ,/cǎ
întracest chip Vlad-Vodǎ-i rǎspunde:/<>”. Auzind acestea, grecul îl roagǎ sǎ îl conducǎ
pǎnǎ la Dunǎre, deoarece acolo astepta turcul Hamza sǎ îl ucidǎ. Ţepeş dându-şi
seama porunceşte oastei lui sǎ rǎmânǎ ascunsǎ până va ordona el.
Cântecul a IV
Sfinţii vǎzând ce fac pǎgânii în Muntenia se hotǎresc sǎ coboare din ceruri şi sǎ-l ajute
pe Vlad Ţepeş în luptǎ. Sfântul Spiridon ia iapa lui Varlaam şi cǎlǎtoreşte nevǎzut printre
oameni, pentru a-i salva de la pǎcat. Ţiganii încep sǎ se certe deoarece unii vroiau sǎ
plece, iar alţii vroiau sǎ rǎmânǎ pânǎ apare Romica pe care nici Parpangel nu o
gǎseşte. Cât timp restul ţiganilor se certau, Florescu îşi continuǎ povestea: când Ţepeş
ajunge cu oastea unde îl aştepta Hamza, turcii ies din ascunzǎtoare şi încep sǎ se lupte
cu muntenii. Vodǎ, asemenea unui leu se nǎpusteşte asupra turcilor şi îşi conduce
oastea la victorie. O parte din pǎgâni, printre care şi Hamza, sunt prinşi de munteni, iar
Catavoline, vǎzând cǎ nu mai are scǎpare, cade în genunchi în faţa lui Vodǎ, cer¬ându-i
iertare. Ţepeş nu se îndura şi sunt toţi traşi în ţeapǎ. Auzind toate acestea, sultanul
porunceşte sǎ se alcǎtuiascǎ o oaste din cei mai viteji oameni ca sǎ se pregǎteascǎ
până la primǎvarǎ, când îi vor ataca pe munteni. La puţin timp dupǎ ce au înflorit codrii,
turcii au pornit spre Ţara Româneascǎ şi au ajung pânǎ la Vidin. Auzind ca turcii au
ajung în ţarǎ, oamenii se adǎpostesc în munţi. Doar domnitorul neînfricat se pregǎteşte
ca sǎ îi înfrunte pe turci. Cu oastea lui îi urmǎreşte pe duşmani şi când iese din
ascunzǎtoare îi înfrânge. Florescu încheie astfel povestea. Parpangel, trist cǎ nu a gǎsit-
o pe Romica adoarme cu gândul la ea. Însǎ diavolul nu doarme şi face în aşa fel încât
ţiganul se trezeşte cu Romica în braţe. Trezindu-se cei doi sunt pe cale de a comite un
pǎcat, dar Sfântul Spiridon care i-a vǎzut face ca totul sǎ disparǎ, rǎmânǎnd doar o baltǎ
mare. Parpangel o pierde iar pe Romica şi nu ştie ce sǎ creadǎ despre cele întâmplate.
Fiind trist începe sǎ le cânte codrilor, pǎsǎrilor, poienilor.Când strigǎ dupǎ ea se aude
ecoul si el crede cǎ îi vorbeşte o altǎ copilǎ:”Ţiganul care n’auzise /Nice-odatǎ
rǎsunarea chiarǎ/Ca-aceasta, stete cu gura- închisǎ/ Gîndind cǎ cineva-l chiamǎ
doarǎ,/Însǎ neauzind mai mult pe nime,/Purceasǎ-înainte prin desime.”. Dupǎ un timp
vede venind spre el un cǎlǎreţ şi zǎrindu-i sabia, de fricǎ nici sǎ fugǎ nu poate. Strǎinul,
care era Argineanul, spaima turcilor, îi spune sǎ nu se teamǎ şi îl întreabǎ dacǎ nu a
vǎzut doi turci care alergau o copilǎ. Parpangel, derutat îi spune cǎ nu a vǎzut nicio fatǎ,
dar cǎ a vorbit cu una. Dându-şi seama Argineanu cǎ ţiganul este confuz îl lasǎ şi se
duce sǎ bea apǎ dintr-un izvor. El nu ştie însǎ cǎ acel izvor este vrǎjit. Cel care bea din
partea stânga se transforma din fricos în viteaz, iar cel care bea din partea dreapta se
transforma din viteaz în fricos. Voinicul bea din partea stânga şi speriat îşi lasa calul şi
hainele si pleacǎ în codru. Parpangel, bea din cealaltǎ parte şi, transformându-se într-un
neânfricat, ia hainele şi calul lui Argineanul. Uitând de Romica pleacǎ cǎlarea în acea
dumbravǎ întunecatǎ. Dupǎ un timp se opreşte lângǎ un tufiş din care rupe o nuia şi
vede ca începe sǎ curgǎ sânge şi se aude un glas de durere. Aflǎ cǎ Romica a fost
transformatǎ în acea tufǎ. Hotǎrǎşte sǎ se sinucidǎ lângǎ ea şi scoate sabia, dar nu
reuşeşte sǎ-şi taie gâtul pentru cǎ mama sa, Brânduşa, a avut grijǎ ca la naştere sǎ facǎ
o vrajǎ astfel încât trupul lui sǎ nu fie rǎnit de nicio armǎ.
Cântecul a V
Ţiganii sunt aproape de Inimoasa şi primesc rǎspuns de la Vodǎ cǎ o sǎ le
îndeplineascǎ toate dorinţele.Scopul lui Vodǎ era sǎ-i aducǎ aici ca sǎ îi punǎ la
încercare. Ţiganul Bǎlǎban crede cǎ au fost pǎcǎliţi de vodǎ şi cǎ au fost trimişi la
moarte şi îi sfǎtuieşte sǎ se ascundǎ în munţi, în Cetatea Neagrǎ. Goleman e de pǎrere
cǎ sunt folosiţi ca momealǎ . Tandaler însǎ îi sfǎtuieşte pe cei fricoşi sǎ se ascundǎ în
codrii, iar restul sǎ rǎmânǎ sǎ lupte. Spune cǎ dacǎ Vodǎ i-a folosit drept momealǎ
acum este timpul sǎ- dovedeascǎ cǎ şi ei sunt viteji. Toţi sunt de acord cu el, mai pţi
sunt de accord cu el, mai puţin bǎtrâni care au îndoieli. La un moment apare oastea lui
Ţepeş, deghizatǎ în turci, iar Tandalar e primul care le spune sǎ fugǎ şi sǎ se
ascundǎ.când oastea ajunge la ascunzǎtoare lor, ţiganii cad în genunchi cerşind pentru
viatǎ lor. Turcii, care erau de fapt munteni deghizaţi, îi ameninţǎ cǎ le vor lua copii şi
nevestele. Ţiganul Neicu şi cu alţi bǎtrâni îngenuncheazǎ în faţa turcilor, spunându-le cǎ
pot sǎ ia tot dar sǎ le lase femeile şi copii. Ţiganul Rǎzvan îl recunoaşte pe domnitor, iar
Neicu îşi cere iertare spunând cǎ ei nu aveau cum sǎ îşi dea seama cǎ nu sunt turci şi
cǎ nu trebuia sǎ îi sperie. Vodǎ nu apucǎ sǎ îi pedepseascǎ pe ţigani pentru cǎ vine un
cǎlǎreţ care îi s[une cǎ turcii se odihnesc lângǎ o mânǎstire şi plecǎ impreunǎ cu oastea
sa. Vǎzându-i plecaţi, Muţul are curaj sǎ strige dupǎ ei sǎ se întoarcǎ. Atunci apare
Omar Paşa cu oastea sa, iar ţiganii se sperie din nou, dar Tandalar le spune cǎ trebuie
sǎ fie tot muntenii:”<
Cintecul a VI
În primele ceasuri ale nopţii, pânǎ la primul cântat al cocoşilor acţioneazǎ raufǎcǎtorii şi
fiarele rǎpitoare: „Lupul gonea dupǎ cǎprioare,/Buha vâna-n tufe pǎsǎrile,/Ş’îmbla ş’alte
jivine stricǎtoare/Ce-ntunerec iubind fug de soare”. Este vremea potrivitǎ pentru ca
strigoii sǎ umble prin lume. Toate lucrurile bune se desfǎşoarǎ în timpul zilei, la luminǎ,
iar pe timpul nopţii, în întuneric au loc numai fapte reprobabile.
Este firesc ca şi Satana sǎ scoată capul de sub focul Iadului şi sǎ se bucure de cum
sunt chinuite sufletele ajunse in Iad. Însǎ pe Satana îl cuprinde jalea gândindu-se ce
viaţǎ fericiǎ este în Rai, el fiind osândit sǎ trǎiascǎ pentru veşnicie în Iad şi, în semn de
revoltǎ strigǎ atât de tare încât se cutremură tot Iadul. Gândurile negre pun stǎpânire pe
el, dorindu-şi sǎ fi fost sortit pieirii în momentul în care a fost izgonit din Rai. În scurt timp
îşi revine şi cu o urǎ nemǎsuratǎ urlǎ încât toţi diavolii se înspǎimântǎ, iar boierimea
Iadului se adunǎ sǎ vadǎ ce se întâmplǎ. Când îi vede pe toţi adunaţi le aminteşte cǎ el
ca un conducǎtor al duhurilor rele, înainte de osândire era cel mai mare arhanghel,
Lucifer, adicǎ aducǎtor de luminǎ, singura lui mângâiere este atunci când izbuteşte sǎ
înfaptuiascǎ lucruri rele şi ura nespusǎ pe care o are faţǎ de Dumnezeu si de supuşii
acestuia. Îşi exprimǎ nemulţumirea faţǎ de activitatea diavolilor: prea puţine suflete mai
bat la poarta Iadului, iar oamenii care înfaptuiau numai lucruri rele au ajuns sǎ Îl
slǎveascǎ pe Dumnezeu. Dorinţa lui este de a pieri creştinǎtatea, sǎ fie rǎzboi în toatǎ
lumea, iar „Întunericul” sǎ domneascǎ.
Satana îşi invitǎ supuşii sǎ-şi exprime pǎrerea faţă de problemele ridicate. Hatmanul
Velzǎvúv propune sǎ strângǎ oaste şi sǎ ajute turcii care vor porni rǎzboi împotriva lui
Vlad Vodǎ. Mulţumit de aceastǎ propunere le solicitǎ celorlalţi să îşi aducǎ aportul.
Mamona, vistiernicul Satanei, care este denumit şi duhul lǎcomiei, le expune modul sǎu
de acţiune. Bazându-se pe firea lacomă a omului, îl îndeamnǎ, pentru a obţine cat mai
mulţi bani, la înfǎptuirea tuturor pǎcatelor: tâlhǎrii, furturi, înşelǎtorii, rǎzboaie. Asmodeu,
duhul înşelǎciunilor, se adreseazǎ lui Mamona spunându-i cǎ nu sunt suficienţi numai
banii, la cei fǎrǎ lǎcomie lucreazǎ el, utilizând meşteşugul înşelǎciunii prin intrigi şi
sfaturi viclene. Velial, cel care supravegheazǎ ordinea în Iad, îşi criticǎ antevorbitorii sǎi,
fiecare s-a lǎudat pe sine minimizând faptele celorlalţi. El propune sǎ-şi uneascǎ forţele
şi sǎ acţioneze asupra cugetului fiecǎrui om. În ceea ce priveşte luptele dintre Mohamed
şi Vlad el ştie deja rezultatul. Turcii vor pierde rǎzboiul, dar Vlad nu se va putea bucura
de izbandǎ pentru cǎ turcii vor reveni cu o armatǎ foarte numeroasǎ şi nici o ţarǎ
invecinatǎ nu îi va sǎri în ajutor. Moloh, duhul dezmierdǎrilor trupeşti, ia cuvântul şi se
laudǎ cǎ el stǎpâneşte întreaga lume fiind dorit cu înfocare de tineri, pe ascuns de
bǎtrani, cu oftat de fete, şi chiar de cǎlugǎri. Moloh nu le înţelege frica, dupǎ opinia sa
doar a zecea parte din omenire ajunge in Rai ceilalţi ajung în Iad şi aceasta se
datorează lor, slujitorilor Satanei. Val, stolnicul socoteşte cǎ nu este înţelept sǎ
porneascǎ rǎzboi împotriva îngerilor, fiindu-i fricǎ de mânia Lui Dumnezeu, le spune cǎ
ar putea ajunge mai rǎu, svârliţi sub mii de mâluri unde nici dracii nu pǎtrund. El îi
îndeamnǎ pe oameni la îmbuibare care atrage dupǎ sine lenea şi uitarea bunei cuviinţe.
Ultimul vorbitor este Velfegar, diavolul credinţelor deşarte. El se strǎduieşte sǎ întunece
cu nǎlucire mintea omului cu care a fost „zidit” de Dumnezeu, abǎtându-l de la calea cea
dreaptǎ. Dupǎ ce a ascultat sfaturile tuturor, Satana se hotǎrǎşte sǎ acţioneze dupǎ
voinţa sa. Porunceşte hatmanului sǎ adune cetele cele mai viteze care sǎ-i urmeze
poruncile, dupǎ care adunarea se sfârşeşte. Tandaler care se gândeşte cum sǎ facǎ o
nouǎ rânduialǎ în tabăra ţigǎneascǎ, rǎmasǎ fǎrǎ merinde, este întrerupt de Corcodel
care se vaitǎ cǎ nu mai are bucate. Cei doi încep sǎ se jigneascǎ ajungând în pragul
declanşării unei bătălii pânǎ la auzirea surlelor şi „dobelor” ce anunţǎ venirea turcilor.
Tandaler îi îndeamnǎ sǎ se înarmeze, mai bine sǎ moarǎ în luptǎ decât de foame şi
sete. Ţigani înarmaţi, cu Tandaler în frunte, pleacǎ la luptǎ.
Cântecul VII
Poetul slǎveşte eroii de altǎ datǎ, care scoteau neamuri întregi din robie. Acum, ţara
geme sub asuprirea strǎinǎ, turcii cucerind rând pe rând oraşe şi ajungând pânǎ la
munţi. De teamǎ sǎ nu fie atacaţi în locuri strâmte, au hotǎrât să nu mai înainteze
aşteptând ca românii sǎ înceapǎ lupta sau sǎ se predea. Vlad se hotǎrǎşte sǎ cerceteze
el însuşi tabǎra turceascǎ şi se deghizează în negustor grec. În timp ce studia tabǎra
turceascǎ o ceatǎ de turci aduce un rob strigând cǎ l-au prins pe Vlad Vodǎ. Acesta se
inspǎimântǎ crezând cǎ a fost recunoscut şi se gândeşte sǎ se omoare. Vǎzând
încurcǎtura se amestecǎ în mulţime şi pleacă, pe cǎrǎrile ştiute, să se întâlnească cu
oştenii sǎi. Viteazul Argineanu rǎtǎcise prin pǎdure nemaiştiind ce se întâmplǎ cu el
dupǎ ce bǎuse apǎ dulce. Când şi-a revenit, crezând cǎ turcii l-au dezarmat şi
dezbrǎcat, batjocorindu-l, cautǎ sǎ se rǎzbune. Cu ajutorul unei prǎjini luate de la un
ţǎran reuşeşte sǎ omoare o ceata de turci. Dupǎ aceastǎ luptǎ fiind obosit adoarme.
Vreo doi turci, care scǎpaserǎ din mâinile lui, se întâlnesc cu o ceatǎ mai mare ce
încerca sǎ spioneze tabăra româneascǎ, şi povestindu-le întâmplarea lor pleacǎ
împreunǎ pe urmele voinicului. Gǎsindu-l dormind îl leagǎ şi îl aduc în tabǎra lor crezând
cǎ este însuşi Vlad Vodǎ. Argineanu este dus în faţa sultanului cǎruia nu-i venea sǎ
creadǎ faptele de vitejie ce au fost povestite de cei doi turci. Acesta porunceşte sa fie
dezlegat şi încearcǎ sǎ-l iscodeascǎ. Văzând că nu-i răspunde sultanul se enervează şi
stabileşte sǎ fie dus la cea mai infricoşǎtoare moarte. Atunci voinicul îi spune sultanului
cǎ este român şi dacǎ va fi sǎ moarǎ ar vrea sǎ moarǎ voiniceşte: sǎ îi dea arma şi
calul, iar turcii sǎ vinǎ dupǎ el sǎ îl prindǎ. Sultanul uimit de atâta falǎ acceptă
propunerea voinicului, iar acesta reuşeşte să scape din tabăra turcească omorând tot ce
îi iese în cale. Vlad Vodă se hotărăşte să pornească ofensiva împotriva turcilor în timpul
nopţii, atacându-i din două părţi, dintr-o parte oştenii trec prin săbii turcii adormiţi, iar din
partea opusă câteva sute de români înarmaţi cu buciumi şi tobe strigă şi cântă speriindu-
i. La această luptă participă chiar şi forţele supranaturale, în văzduh s-au văzut sfinţi în
veşminte albe care îi călăuzeau pe români. Turcii înspăimântaţi fugeau în toate părţile
încercând să se salveze. Mahomed văzând dezastrul care s-a abătut asupra oştirii sale
se retrage în mijlocul unei cete mari de turci şi reuşeşte să se salveze. În aceste
momente intervine şi Satana, învăluindu-i într-un nor de ceaţă pe turci, reuşeşte să-i
salveze. Împotriva Satanei intră în luptă şi arhanghelul Mihail cu armata sa de îngeri.
Văzând Satana că oastea sa este pe cale a fi învinsă îşi scoate iataganul şi năvăleşte
asupra oştilor sfinte. Arhanghelul Mihail, uimit de cutezanţa Satanei, îi şterge o palmă în
urma căreia acesta cade fără suflare, îl calcă în picioare şi îl aruncă în cea mai adâncă
peşteră. Dezastrul continuă în tabăra diavolilor care fug, alungaţi de apa sfinţită,
încercând să se ascundă în lacuri, peşteri, printre stănci sau chiar în pământ. Mamona
văzând palma pe care a primit-o Satana ia chipul unui oştean şi se duce în tabăra lui
Vlad spunându-le că în timp ce ei îi alungă pe turci, cei care nu au participat la luptă le
vor prăda tabǎra şi se vor îmbogăţi. Astfel oastea păgână este lăsată să fugă, doar o
parte dintre oşteni îl ajută pe Vlad să continue lupta.
Cantecul a VIII
În deşert oamenii făcând rău,bagă toată vina dracului,zicând că dracul i-au împins la
aceasta,căci dacă omul nu ar da prilej răului nici iadul cu toată ceata sa mare nu l-ar
putea îndupleca,căci el văzând voia omului plecată,numai atunci îl îndeamnă.Dacă o
copilă vede un june şi drag inimii îi cade atunci diavolul de aici percepe că ea pe fecior îl
vrea şi nu o mai lasă în pace până în lațul său o va vedea.Iar dacă un călugăr vede o
femeie frumoasă care vine spre chilie,în loc să fugă de păcat,el va rămâne cu
dânsa,împreună,pierzându-şi şi el a sa cunună.Dar nici țiganii nu sunt fără vină,căci şi
pe ei dracu i-au împins a se bate cu tot felu de gloate. Tiganii mersese după Tandaler
până în pădure unde se opriră cu toţi pentru a se odihni până în zori.Acesta rândui străji
împrejur de tabără,care să dea de ştire,când va veni vrăjmaşul,iar dacă vor auzi mişcare
să strige:”Stai! Care-i mă!”şi dacă inamicul nu va răspunde cu parola “baros”atunci să
sară pe el.Nu trecuse un ceas şi jumătate de când Drăgan se puse de strajă în mărul
pădureț căci sosise acolo un urs şi începu a mânca mere,iară o grămadă de porci
sălbateci speriați de tabăra țiganilor ajunsese acolo.Ursul înspăimântat de grohăitul
lor,se sui sus neştiind că acolo este Drăgan păzind,care îl apucă amețeala de cap şi
cade în jos unde nimereşte între două crengi,rămânând ca şi spânzurat.După atâta
gălăgie străjile începură să strige”Stai,măi!Care!”,iar pe sub Călăban trecuse un porc
mistreț care-l agăță în părul său şi-l târâi câțiva metri,acesta începând să se vaite în
gura mare.Ursul furios după căzătura luată trecu-se pe lângă o bortă unde se ascunse
Păpuc şi tocmai când acesta işi ivea capul afară ca să asculte ce se auzea,ursul îl
apucă de cap şi-i smulse toata pielea cu păr cu tot,altfel încât săracul rămase cu
căpățâna goală.Iară pe Suvel care doarme în picioare îl cuprinse asa de cumlit căci nici
nu putu să strige:”Stai măi!Care!”.Auzind toată gălăgia Tandaler împreună cu țiganii
ieşiră din pădure la camp,dar nici mult merseseră,căci o cireada de boi în care intrase
dracii dăduse peste țigani.Ei,noapte fiind,gândeau ca-s călăreți şi începură să se bată
dupa învătătura lui Tandaler până când deschise şi ei ochii si văzură că vrăjmaşul a
fugit.Seara aceştia intrară într-o pădure pentru a se culca,iar când dimineața veni
țiganii,greşind cărarea,au ieşit din pădure spre altă parte,adică tocmai la campie unde a
fost tabăra turcilor care o părasiră cu tot felul de hrană,din cauza pierderii luptei cu Vlad-
Vodă.(Poetul sfârşeşte aici povestea țiganilor si începe a spune de Satana ce a facut el
dupa ce sa trezit din palma Sf.Mihai). Luând chip de tânară copilă bate la uşa călugărilor
cu pretextul că turcii i-au ucis familia şi că ea este flămândă,speriată şi
obosită.Înțelegând bătrânul părinte,Egumenul Gherontine,porunceşte ca fata să fie
adusă în fața sa şi după ce o cercetează cu de-amănuntul o închide într-o chiliuța fără
sa ştie nimeni ca să nu se întâmple vreo nătărie.Călugării o văzuseră bine şi toți
ziceau:”Ce fata frumoasă….”,iar cei mai mulți ziceau în sine:”Ah!să nu am pe mine-astă
rasă!”.Pe la miază-noapte copila se arăta prin vise si chilii,chemându-i pe fiecare,dar
Gorgonie,unul mai cu indrăzneală,invitat fiind,se scoală şi se duce dupa acea fecioară
până în chilie.Stând cu ea câteva minute deodată aude uşa scârțâind şi îl apucă de piept
pe primu care apare de după uşă adică pe Ghierman,care venise tot din aceeaşi poftă şi
întâmplare,răspunzându-i acestuia cu o palmă.Din acest moment începe bătaia dintre
cei doi,în care intră unul peste altul Varlam,Ştefan,Iosofat,Nichita,chelfănindu-se aşa pe
întuneric până când lumina se aprinde iar bătrânul Gherontie intră în chilie mirat de toate
acestea si zice:”O fiilor!dar ce-i aceasta ?”.În acest timp fata pe nume Marghiola se
descoperise şi se făcuse adormită,iar bătrânul nu ştia ce să facă,să acopere pe fată sau
să-i împace pe fraţii luptători,când deodată apăru Sf.Spiridon care işi făcuse semnul
crucii,Marghiola dispărând ca printr-o minune.(Poetul trece la povestea sultanului).
Sultanul,în fuga sa de oastea romănă,soseşte într-un codru unde se ascunde în desime
şi pe cei puţini care îi avea cu el,îi trimite în toate părţile după întăriri ca după un anumit
timp să se adune într-un loc.Abia cât aţipi sultanul ostenit,când vede în văzduh chipul lui
Hemza,făcându-i cu mâna să meargă după dânsul.După ce urmează chipul,acesta
ajunge într-o poiană plină cu numeroşi turci traşi în ţeapă.Mahomed văzând
aceasta,slăbeşte de greaţă şi cade jos,pe care abia apoi o slugă credincioasă îl
trezeşte.Acesta începe a se jelui,deoarece a fost biruit şi încearcă să se străpungă cu
cuţitul când unul dintre trimişi ajunge spunând că întăririle sosesc,iar Mohamed
părâsindu-şi gândirea slabă către Dunăre fuge în grabă
Cântecul IX
După ce Vlad învinse oastea păgână,boierii cei fără de credinţă care cu turcii avuseră
mestecare se strânseră la un sfat ca să hotărască ce să facă în împrejurările
acestea.Atunci Dănescul intră în vorbă şi începe a spune că prin războaie lungi ţara se
prăpădeşte şi chiar dacă o să câştige odată,sultanul până la primăvara cu mai mare
oaste asupra noastră se va întoarce.Dar nici nu termină cu bine ceea ce avuse de spus
căci deodată intră în cameră solia şi către boieri grăi,spunând că sultanul la trimis aici
pentru a le da această scrisoare.Sultanul scrise că vrea pace şi dacă se vor întoarce la
dânsul de robie şi de moarte el îi va scăpa,dar cu o singură condiţie să pună pe
Dănescul,adică fratele lui Vlad,la domnie.Îndată ce solia fusese primită,la toată
boierimea ea ajunse cu porunca să nu mai primească de la dânsul ordine domneşti.
(Poetul sfârşind povestirea pentru boieri adunaţi se întoarce la povestea ţiganilor).Ţiganii
după ce s-au întors cu tot felul de mâncare şi vite ce luase din tabăra turcească,se
apucară numai decât să se ospăteze întruna,iar Parpangel să se cunune,fără popă,cu
Romica,că acum toate erau gata pentru nuntă ce avea să fie.Însă a doua zi,până să
răsară soarele,fierbea curechiul cu slănină râncedă şi alte bucate,iar când soarele răsări
de tot,mesele toate întinse erau.Toţi oamenii stăteau şi beau de jos,dar numai Dârloiu
care era nun mare stătea şi bea din picioare,până când apare Mitrofon,poetul cel de
frunte,şi le dedică mirilor o cântare de nuntă.Primul cântec este despre un vânător ce îşi
cauta prada până când o tânără copilă îi iese în cale şi-l sfătuieşte cu privire la
vânat,acesta rugându-se să-i spună locul cu pricina,fecioara îl dezvăluie din
milă.Feciorul de îndată plecă spre vânat şi făcând cum îi spuse copila prinde “sobolul”
viu.De frică să nu-i facă vreun rău,fata i se dăruieşte de nevastă,iar feciorul fericit
începuse să strige:Dulce clipită,zi fericită,/Fire-ai lungită,trei ori atâtă!….”.Dar nici bine
nu se termină povestea că începu şi cea de-a doua dar mult mai scurtă decât
precedenta.În această povestioară o fată care ducându-se în pădure după fragi roşii se
rătăcise şi începu să plângă,dar în faţa ei ieşi un tănăr vânător care o linişti de indată şi
îi arătă drumul cel bun.Dar îndrăgostindu-se de la prima vedere aceştia doi şi-au jurat
iubire şi au rămas împreună pe veci.Căntănd Viorel,fetele toate de ruşine faţa şi-au
ascuns-o şi râdeau prin spatele altor femei,iar bunul Parpangel stătea la masă cu cei din
frunte şi le povestea de întâmplări crunte.Acesta povestea din trecut când era împreună
cu calul său şi bătea văile în lung şi în lat.Deodată când alerga furios cu murgul
său,acesta vede o mulţime de turci în faţă,şi rămâne încremenit trăgând calul de frâu
bărbăteşte.Calul fiind speriat şi bulversat sare direct în stolul păgân,iar Parangel este
nevoit să se lupte vitejeşte,până la urmă reuşind să-i alunge pe asupritori.Soarta face ca
acesta să cadă de pe cal în mijlocul unei bălti unde lesină rapid.Sufletul lui Parpangel
este luat de către un duh şi dus,prin peşteri,groape,lacuri urât mirositoare până în
iad.Acolo soarele nu lumina ci doar focul acoperea tot,împreună cu fumul şi scânteile
,râurile de lavă pârjoleau tot,iar draci erau în pielea goală peste tot unşi cu smoală
neagră.Parpangel începe să povestească despre pedepsele pe care le îndurau cei de
acolo:tâlharii şi ucigaşii erau traşi în ţeapă,turnând aur şi argint fierbinte peste ei,dar şi
despre cârciumele ce era acolo,despre bunătaţile pe care dracii le mâncau:jar,smoală,şi
raşină aprinsă.Pe când se gândea el la ce i-ar putea să-i facă dracii,deodată acelaşi duh
îl apucă şi zboară cu el până în rai.Ajuns la poarta Sfântului Petru,acesta primeşte nişte
scrisori de la Sf.Mihai,pe care le citeşte,după care deschizându-i porţile pentru a
intra,Parpangel vede toată grădina raiului în splendoarea sa.Acolo vedeai zile senine cu
cer limpede şi fără nori,frunze şi flori,tot felul de păsărele ciudate şi peste tot primăvara
domnea.Pe jos în loc de pietricele se găseau pietre scumpe şi mărgele,râurile erau pline
cu lapte dulce,țărmurile erau din caş,brânză şi din slănină erau munții,stâncile din
zahăr,stafide şi smochine,de pe ramurile copacilor spânzurau covrigi,turte şi
colaci,gardurile erau împlietite cu cârnăciori fripţi,plăcintele calde atârnau ca streşine,iar
în loc de stâlpi erau caltaboşi.Mergând el aşa şi uimindu-se deodată vede doi moşnegi
cu bărbile cărunte care de fapt erau tatăl şi bunicul lui.Parpangel când vede pe acesta
începe să plângă,dar revenindu-şi în fire este dus de către tatăl său la o fântână şi îl
pune să se uite printr-un inel dar nici nu işi ia bine rămas bun căci duhul îl ia şi îl duce
înapoi pe pământ unde se trezeşte în pat,astfel Parpangel terminând interesanta sa
istorisire.
Cântecul X
Cântecul începe cu un moral ţigănesc,adică că în “pântece pline” este toată
învăţătura.Chiar dacă sihastrii au stat în pustiu,flămânzi şi fără de apă,tot mai multă
învăţătură a pornit de la oamenii cu obiceiuri gingaşe,nu din peşteri şi pustii ci din curţi
desfătate unde sunt mesele pline cu mâncare şi cu vin dulce pus în pahare .De când
Tandaler adusese bucate şi petrecură numai în cântări şi ospeţe,multe zile trecuseră şi
bătrânii tot se sfătuiau cum să rânduiască ţara lor săracă. Toţi veneau cu idei despre
cum să facă,unul spunea ca toţi să fie egali,altul poftea un Vodă,un divan şi boierime iar
înca unul mai cerea ca în ţara ţigănească să nu existe nici un sărac.Dar toate aceste
păreri erau bune doar pentru o zi după care erau huiduiţi autorii acestora şi chiar duceau
la scandaluri,bătăi şi zarvă mare.Pentru aceasta bătrânii se gândiră ca fiecare ceată de
ţigani să-şi trimită un om înţelept ales la soborul de obşte.După ce acest consiliu s-a
format a început lupta dintre puteri.Baroreau,unul dintre delegaţi,se ridică în picioare
pentru a le arăta celor adunaţi,că stăpânirea monarhică este una din cele mai harnice şi
bune.Acesta începe să aducă argumente contra fiecărui mod de guvernare,cel
democratic este prea rău deoarece toţi se luptă între ei,fiecare cetăţean se înarmează,
unu pe altul surpă,neexistând deloc odihnă.Nici republica nu este mai bună,ea fiind una
dintre domniile în care legea nu este la locul ei,puţini fiind cei care vor să o respecte,este
locul unde cel mai puternic răpeşte puterea.De aristocraţie nu-i teamă,căci nimeni nu
este atât de nebun ca să dorească mai mulţi domitori asupra sa.Sfârşindu-se lunga sa
urare,Slobozan atunci de alta părere,cu dovezi,vrea să arate că nu este domnie mai
fericită decât o republică aşezată.Acesta vrea să demonstreze lumii că repubilca e mai
bună decât monarhia,o stăpânire unde poporul prin legi aşezate de dânsul şi prin
dregători din mijlocul lui,cu voia obştii alese,să cârmuiască toate lucrurile ţării.El face
deosebirea dintre stăpânirea republicană şi cea monarhică şi zice că în repubilcă nu se
dau porunci după voinţă,ci după legi aşezate şi toţi cetăţenii au asemenea drepturi,pe
când în monarhie numai monarhul porunceşte după voie şi ceilalţi trebuie să îl asculte.
Monarhul dă multe porunci,dar toate sunt pentru biruri şi dări,iar nici una în folosul
lor,acesta căutând să-şi strângă avuții.Slobozan face ultima asemănare afirmând că
monarhul este ca şi un “păcurariu”,care mulge,tunde atâtea mii de oi şi mănânca din
ele,dar şi vinde mieii lor,durerea ce mai mare fiind că atâtea oi sunt numai pentru el
singur.Şi cu aceasta sfârşi el pledoaria,în locul său urmând Janălau din Roşava.
Cântecul XI si XII
Ţiganii, odată ajunşi la Spăteni, doresc să pună bazele unui stat, şi încep astfel o
interminabilă discuţie despre sistemul ideal de guvernare. Cei trei ţigani-filozofi, care
discută despre formele de guvernare, par a fi trei gânditori din secolul luminilor. Întregul
episod este alegoric. Baroreu, de pildă, socoteşte “monarhia dintre toate mai harnică”,
republica părându-i-se “o ţarină pustie”, unde din cauza arivismului celor mai tari “venitul
de obşte piere”. Într-un asemenea proces de idei, argumentele lui Baroreu sunt
combătute de Slobozan, partizanul republicii. El demonstrează cu iscusinţă că monarhii
buni sunt foarte rari, după un suveran bun putând să urmeze unul “neghiob dară la
minte. Sau trândav, nebăgător de samă”. Peroraţia lui Slobozan se termină printr-o
pledoarie deschisă pentru republică, regimul republican fiind singurul unde “legea pe toţi
asemene-i pune”. Episodul acesta alegoric despre sistemele de guvernare se încheie
printr-un suspens comic.Plictisiţi de polemicile interminabile ale celor trei filozofi, ţiganii
invadează adunarea şi totul se termină printr-o încăierare generală.
Salvatorul lumii este Vlad Ţepeş, tipul de monarh luminat, care realizează ceea ce şi-a
propus, ca legea să nu fie ascultată doar de “cei slabi şi mişei”, dimpotrivă, “Zicea că
boierii sunt supuşi/Aşa domniei ca şi ţăranii”. Conflictul dintre români şi turci este
înfăţişat în întreaga lui amploare şi semnificaţie, iar dialogul grav dintre Vlad Ţepeş şi
solul sultanului devine o lecţie civilă de eroism, prin care se afirmă voinţa de
independenţă a poporului, comunicată într-un stil înalt.Vlad Ţepeş ia drumul exilului,
epopeea încheindu-se cu discursul înflăcărat al lui Romandor : ‘Du-ne – strigînd – măcar
în ce parte, /Ori la slobozie, sau la moarte !’.