1.

Centrul istoric al Chișinăului reprezintă zona centrală a capitalei Republicii Moldova, care
concentrează circa 1000 edificii de importanță istorică locală și națională, ridicate în mare partea în
intervalul: a doua jumătate a secolului al XIX – prima jumătate a secolului al XX-lea, aranjate după
principiul cartierelor închise, biserici vechi, monumente de arhitectură, etc. Centrul istoric este amplasat
în limitele teritoriului administrativ al sectoarelor Buiucani, Centru și Râșcani și este situat în perimetrul
străzilor: A. Mateevici – C. Stere – Sf. Andrei – I. Zaikin – Albișoara – Ismail – Ștefan cel Mare și Sfânt
– Ciuflea – București – L. Tolstoi – Ismail, cu o suprafață totală de 619 ha. În total, 977 de monumente
amplasate în intravilanul urban al orașului sunt incluse în „Registrul monumentelor de importanță
națională și municipală” aprobat de Primăria Municipiului Chișinău în anul 1995.
3. În documentele A, B și C este descris lanțu evoluției Chișinăului istoric. În primă parte se descrie
principalele străzi din care a fost alcătuit orașul și edificiile arhitecturale care au stat la baza arhitecturii
naționale. Apoi, în urma capitalismului moldovenesc, patrimonial arhitectural începe să își piardă din
valoare. În încheiere ni se spune că istoria și arhictectura orașului mai poate fi salvată, inspirându-ne de la
oamenii mari din trecut.
4. Dinamica şi prosperitatea unui stat nu pot fi concepute fără moştenirea lui culturală. Sistemul de valori
culturale din cadrul unei societăţi îi creează identitatea şi determină locul acesteia în palmaresul culturii
mondiale. Patrimoniul cultural al Chisinaului reprezintă o totalitate de valori şi bunuri culturale de
importanţă locală, naţională şi mondială, constituite pe parcursul istoriei. Acest domeniu de referinţă este
ocrotit şi valorificat prin acţiuni specifice de identificare, protejare, propagare, utilizare şi perpetuare a
moştenirii materiale şi spirituale. Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusă din mai multe
elemente, organizate în sistem, aflate în strânse relații, și care fac ca o modificare produsă în unul dintre
ele să se resimtă și în celelalte, astfel încât, fiecare element al acțiunii educative poate fi cauza și efectul
altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale
şi umane. La realizarea educaţiei contribuie familia, mediul social, şcoala, biserica, instituţiile culturale,
mass-media şi structurile associative.
5.

6. De-a lungul râului Bâc este o vale în care se întinde orașul gubernial Chișinău, și oferă o
priveliște plăcută când sosești de la nord. În zadar cauți pe hărțile mai vechi, căci puțin în urmă
era încă un sat neînsemnat. Numai în ultimele războaie s-a dezvoltat iar după încheierea păcii de
la 1812 a devenit oraș gubernial. Chişinăul, la începutul secolului al XIX-lea, era un târguşor în
proces de dezvoltare, care a fost accelerată de conjunctura istorică a timpului. Anul 1812 a fost
unul fatal pentru destinul Basarabiei, fatalitate care ne urmăreşte şi astăzi, însă a fost de bun
augur pentru oraşul Chişinău, el fiind desemnat în calitate de capitală a noii provincii a
imperiului rus, Basarabia, fapt ce i-a marcat evoluţia până în prezent. Secolul XIX a însemnat
pentru Chişinău ridicarea din praf, după cum afirmă un contemporan. Administraţia centrală a
Basarabiei atrage mai mulţi funcţionari ruşi, participarea clasei boiereşti la administrarea
provinciei îi determină pe boieri să-şi lase moşiile în grija vechililor şi să-şi construiască
reşedinţe la Chişinău, iar privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva de îmbogăţire rapidă
atrage aici evrei, armeni, greci.
Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul arhitectural, cât şi cel etnic.
Situaţia se schimbă după 1828, când este desfiinţată autonomia provincială, acordată Basarabiei
la 1816, şi Chişinăul intră în categoria oraşelor regionale, cu administraţie pur rusească. Anii ’30
ai secolului al XIX-lea, au însemnat pentru oraş începutul unei ere de edilitate profundă, care îi
vor schimba foarte mult aspectul rural spre urban. La 1834 este aprobat noul plan al oraşului,
care prevedea construirea catedralei, amenajarea grădinii din jurul ei, schiţarea străzilor din
partea nouă a oraşului. Deşi acest plan s-a realizat greu, întimpinând probleme financiare şi
conservatorismul localnicilor, oraşul îşi schimbă treptat înfăţişarea, iar toţi călătorii care au
vizitat oraşul în această perioadă remarcă creşterea sa vertiginoasă. Prima jumătate a secolului
XIX a însemnat pentru Chişinău începutul unui proces ireversibil de urbanizare, care a marcat
evoluţia sa de la un târg neînsemnat la un oraş în adevăratul sens al cuvântului, în această
perioadă îşi pierde aspectul rustic şi devine centru politic, economic, cultural şi religios al
regiunii, acest secol la stigmatizat drept capitală a Basarabiei.
1. ROMÂNIA DUPĂ 1989
După căderea regimului comunist, România a încercat să revină la democrație, iar în politica externă s-a
îndreptat spre Occident, în anii următori devenind membră a NATO și a Uniunii Europene.
Încă din Proclamația Consiliului Frontului Salvării Naționale, care a preluat conducerea după fuga lui
Ceaușescu, se promitea organizarea de alegeri libere. Erau restabilite și drepturile și libertățile cerățenești
îngrădite sub comunism.
Pe 30 decembrie Consiliul Frontului Salvării Naționale a emis un decret-lege prin care se reglementa
formarea partidelor politice. Ca urmare, în doar câteva săptămâni au apărut circa 100 de partide politice,
dintre care mai importante au fost PNL (Partidul Național Liberal), PNȚCD (Partidul Național Creștin-
Democrat) și PSDR (Partidul Social-Democrat din România). Cel mai important partid a fost însă chiar
FSN (Frontul Salvării Naționale), fondat de o parte din membrii CFSN. După constituirea ca partid a
FSN, celelate partide au acuzat incorectitudinea membrilor FSN care aveau acum la dispoziție mijloacele
puterii, fără să fi obținut puterea în mod legitim. În urma protestelor opoziției, la sfârșitul lui februarie
1990 CFSN a fost desființat și în locul său s-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Națională care a
jucat rolul unui parlament de tranziție. Prin negocieri între partide s-a stabilit ca această instituție să fie
compusă de jumătate din membrii fostului Consiliu al Frontului Salvării Naționale și cealaltă jumătate din
reprezentanți ai tuturor noilor partide.
Partidele de opoziție au mai cerut și retragerea din viața politică a foștilor membri ai conducerii Partidului
Comunist Român, deschiderea arhivelor Securității și pedepsirea celor care se făcuseră vinovați de
abuzuri sub regimul comunist. În aprilie susținătorii acestor cerințe cuprinse în Proclamația de la
Timișoara au organizat un miting maraton în Piața Universității din București. Miile de oameni care au
ocupat această piață au spus că nu vor pleca de acolo până ce Proclamația de la Timișoara nu va deveni
lege. Între timp avea loc campania electorală, iar oamenii de rând nu îmbrățișau ideile susținute de cei din
Piața Universității. Nefiind obișnuiți cu astfel de manifestări, oamenii susțineau Frontul Salvării Naționale
care promitea că dacă va câștiga alegerile le va aduce liniște și stabilitate. Unele dintre sloganurile folosite
de Frontul Salvării Naționale în campania electorală au fost: „Nu ne vindem țara!”, „Nu reîntoarcerii
moșierilor!”, „Voi n-ați mâncat salam cu soia!”. La alegerile din 20 mai 1990 FSN a obținut 66% din
voturi, iar Ion Iliescu a fost ales președinte cu 85% din voturi. După alegeri s-a format un nou guvern
sprijinit de FSN și conduse de Petre Roman. Noul guvern a încercat să folosească forța pentru a îi
dispersa pe manifestanții din Piața Universității. În ziua de 13 iunie 1990 aceștia au fost alungați de
Poliție, dar au devenit violenți și au atacat Poliția, ajungând chiar să incendieze clădirea Poliției Capitalei.
Ca urmare a acestor acțiuni, Ion Iliescu a apărut la televizor și a cerut sprijinul populației pentru apărarea
democrației, care ar fi fost atacată de niște legionari. În urma acestui apel, pe 14 iunie au sosit la
București mii de mineri din Valea Jiului, în frunte cu Miron Cozma. Minerii au ocupat Piața Universității
și au ajutat la Poliția să-i aresteze pe manifestanți. Ei au comis și abuzuri, devastând Universitatea, sediile
partidelor de opoziție și ale ziarelor antiguvernamentale. Mii de oameni au fost bătuți pe stradă. Ca
urmare a acestui fapt România a fost multă vreme izolată pe plan internațional.
Guvernul Petre Roman a condus țara până în septembrie 1991, când a fost silit să demisioneze de o nouă
mineriadă. A urmat un guvern susținut de FSN și PNL condus de Teodor Stolojanu. În noiembrie 1991
Parlamentul a adoptat noua constituție care a fost aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991.
În 1992 FSN s-a scindat, susținătorii lui Ion Iliescu fondând un nou partid condus de Adrian Năstase sub
numele de Frontul Democrat al Salvării Naționale. Noul partid a obținut cele mai multe voturi la alegerile
parlamentare din septembrie 1992 și Ion Iliescu, reales președinte cu același prilej, l-a numit prim-
ministru pe Nicolae Văcăroiu. Acesta a format un guvern compus din reprezentanți ai Frontului Democrat
al Salvării Naționale, Partidul România Mare, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Unității Naționale
Române. Noul guvern a continuat politica de privatizare a economiei începută de Petre Roman, însă
reformele sale au fost foarte timide. În politica externă România s-a îndreptat hotărât spre Occident, fiind
primită în 1993 în Consiliul Europei și depunând în 1995 cererea oficială de aderare la Uniunea
Europeană. Alegerile din 1996 au fost câștigate de Emil Constantinescu și de o coaliție a partidelor de
dreapta, în frunte cu Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, numită Convenția Democratică din
România. FDSN a pierdut alegerile mai ales din cauza acuzațiilor de corupție ce i s-au adus, fiindcă sub
guvernarea Văcăroiu au apărut primii miliardari îmbogățiți din afaceri cu statul.
Guvernarea CDR aliată cu fostul FSN, devenit Partidul Democrat și cu UDMR a fost marcată de certuri
între aliați. În urma unei astfel de dispute cu Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, primul ministru
Victor Ciorbea și-a dat demisia. El a fost înlocuit de Radu Vasile care a fost nevoit și el să demisioneze
după un an și 9 luni și prim ministru a devenit Mugur Isărescu. În plan intern guvernarea CDR a realizat o
serie de reforme economice și privatizări care au stopat o parte din pierderile economiei de stat, dar au
dus la creșterea rapidă a șomajului. În plan extern, România a solicitat să devină membră a NATO, dar nu
a reușit. În 1999 România s-a situat hotărât de partea NATO în conflictul cu Iugoslavia pentru provincia
Kosovo și drept răsplată Occidentul a hotărât în decembrie 1999 începerea negocierilor oficiale de
aderare a României la Uniunea Europeană. Scăderea nivelului de trai și eșecul luptei împotriva corupției
au dus la prăbușirea catastrofală a popularității CDR, care la alegerile din decembrie 2000 nu a mai
obținut suficiente voturi pentru a pătrunde în Parlament. Alegerile au fost câștigate de fostul FDSN,
redenumit PDSR - Partidul Democrației Sociale din România, iar la prezidențiale Ion Iliescu l-a înfrânt în
turul al doilea pe Vadim Tudor. A urmat o guvernare a PDSR, redenumit apoi PSD, prim-ministru fiind
Adrian Năstase. Anii 2000-2004 au fost remarcabili din punct de vedere la dezvoltării economice,
România având ritmuri de creștere printre cele mai mari din lume, atrăgând investiții străine importante,
iar nivelul de trai a crescut. În politica externă România a devenit membră a NATO în 2004 și în același
an s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Alegerile din 2004 au fost foarte strânse.
Deși realizările sale economice fuseseră remarcabile, guvernul Năstase era acuzat că favorizase corupția
și că încercase să controleze mass-media. Dacă la alegerile parlamentare PSD aliat cu Partidul
Conservator a obținut mai multe voturi deâct Alianța DA, formată din PNL și PD, la alegerile
prezidențiale Traian Băsesc l-a înfrânt pe Adrian Năstase. După alegeri, Băsescu l-a numit prim-ministru
pe Călin Popescu Tăriceanu care a atras PC de partea Alianței DA și împreună cu UDMR a format un nou
guvern. Guvernul Tăriceanu a reușit să obțină aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007. În plan economic a continuat dezvoltarea rapidă a țării, deși în ultima parte a anului 2008 s-a
declanșat criza economică.
În 2007 Alianța DA s-a rupt, PD a fost scos din guvern și guvernul Tăriceanu a condus țara cu sprijin
parlamentar din partea PSD. Traian Băsescu denunțase corupția unor membri din guvern și a fost
suspendat sub pretextul încălcării constituției, dar a fost sprijinit la referendumul de demitere de 75% din
populație. În 2008 la alegerile parlamentare PSD și PDL au obținut un număr aproape egal de
parlamentari. Emil Boc a fost numit prim ministru și acesta a format un guvern alături de PSD. În toamna
lui 2009, înainte de alegerile prezidențiale, PSD s-a retras din guvern și a reușit să obțină demiterea lui
Emil Boc prin moțiune de cenzură. Alegerile prezidențiale au fost câștigate de Traian Băsescu care l-a
numit prim ministru pe Emil Boc. Acesta a format un guvern compus din PDL, UDMR și dezertori din
PSD. În 2010 guvernul Boc a adoptat tăierea salariilor bugetarilor și creșterea TVA de la 19% la 24%
pentru a suplini scăderea catastrofală a veniturilor statului din cauza crizei. La începutul lui 2012
guvernul Boc și-a dat demisia și a fost înlocuit de un guvern condus de Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta
a fost însă demis după 2 luni prin moțiune de cenzură și președintele Băsescu l-a numit prim ministru pe
Victor Ponta în mai 2012. La 17 noiembrie 2015 Klaus Werner Iohannis a fost ales ca președinte al
României cu un total de 54,43% dintre voturi; alături de Iohannis în cel de-al doilea tur al alegerilor
prezidențiale a intrat și Victor Viorel Ponta. Scorul dintre cei doi a fost foarte strâns, Ponta ducând o
campanie agresivă împotriva lui Iohannis, încercând să insiste asupra apartenenței etnice și religioase a
acestuia, dar ceea ce pe ce a mizat acesta nu a fost nici pe departe elementul decisiv al acelor alegeri.
Mesajele susținătorilor lui Klaus Iohannis s-au răspândit rapid și au fost de impact în mediul online,
acesta fiind favorizat și de către situația diasporei, persoanele de acolo fiind nevoite să stea ore întregi la
coadă pentru a vota. Iohannis l-a numit la conducerea guvernului pe Dacian Julien Cioloș, un fost comisar
european care a declarat război birocrației și a promovat prin discursurile sale intenția de a-și crea un
cabinet format doar din tehnocrați.

2. Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații
desfășurate în România, între 16 și 25 decembrie 1989, care au dus la căderea dictatorului Nicolae
Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au
culminat cu procesul și execuția soților Ceaușescu. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-
europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut
printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.
Revoluţia din 1989 a însemnat investirea unor speranţe enorme într-o schimbare radicală a
societăţii româneşti. Dacă a existat un consens explicit cu privire la instalarea valorilor
democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului în ţara decăzută de multele decenii de
autoritarism şi dictatură (1938-1989), disputele, uneori sângeroase, nu doar aprinse, s-au ivit
cu privire la cine să facă reformele şi mai ales care să fie nivelul până la care să se meargă. La
mai bine de două decenii de la Revoluţia din 1989, România este membră a Uniunii
Europene, făcând parte, cel puţin formal, din clubul select al statelor cu instituţii consolidate,
unde prevalează principiiile legii şi moralei, o organizaţie unde valorile democratice sunt
respectate.