Florica Bagdasar „„Frumos e omul,

Doamne, când mintea e regină!“

Florica Ciumetti, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 24
ianuarie 1901, la Avdelia, Bitolia-Monastir, în Macedonia de Nord, într-
o familie de origine aromână, tatăl ei fiind Sterie Ciumetti, inginer de
poduri și șosele și profesor de matematică la Liceul român din Monastir,
iar mama, Anastasia Papahagi Ciumetti, era soră cu Pericle Papahagi,
lingvist, filolog și folclorist.
A parcurs clasele primare în localitatea natală, Avdelia, apoi a
început liceul la pensionul Pompilian, dar din cauza Primului Razboi
Mondial și a refugiului, a continuat studiile la liceul „Roman Vodă” din
Roman, în Moldova, absolvind secția modernă, în anul 1919.
Dorinţa ei a fost să devină inginer, având o înclinaţie deosebită
pentru matematică. Drept urmare, împreună cu alte două colege bune
matematiciene, a făcut cererea de a fi înscrise la Şcoala Politehnică din
Calea Griviţei, din Bucureşti, în condiţiile în care, pe vremea aceea,
fetele nu erau admise la Politehnică. După ce răspunsul la cererea sa
întârzia să sosească, s-a înscris la Facultatea de Medicină unde a rămas
şi după ce s-a aprobat intrarea ei la Politehnică.

A absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1924 şi a

obţinut doctoratul în anul 1926.
A făcut stagiatura, ca medic extern și intern, la Așezămintele
Brâncovenești, apoi va urma toate etapele de acces în profesie: medic
de circumscripţie, medic de spitale mixte, medic secundar, medic
primar de psihiatrie.
În anul 1927, s-a căsătorit cu doctorul Dumitru Bagdasar, alături
de care a parcurs o viaţă de familie model, remarcată ca atare în presa
vremii.
Imediat după căsătorie, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite,
la Boston, la specializare profesională, unde Florica a urmat cursuri de
sănătate publică la Harvard, iar soţul ei s-a specializat în noile tehnici de
neurochirurgie, la clinica dr. Harvey Cushing, pionierul neurochirurgiei
moderne.
Doamnei dr. Florica Bagdasar i s-a conferit, în 1928, o bursă
Rockfeller care se acorda de obicei bărbaţilor, iar această excepţie era o
recunoaştere a interesului ei deosebit pentru studiu.
Din nefericire, ambii soţi s-au îmbolnăvit de TBC din cauza muncii
zilnice prelugite. S-au internat sub protecţia lui Harvey Cushing, la
Sanatoriul Trudeau din Saranac în nordul statului New York. Şederea
aici a fost o pentru ei o vacanţă forţată şi chiar un substitut al voiajului
de nuntă. Deşi soţii Bagdasar se aflau la etaje diferite, ei comunicau prin
„bileţele de dragoste”.
Deşi soţii Bagdasar au avut oferte pentru a rămâne în USA, în anul
1929, au revenit în ţară, şi au parcurs un stagiu de câțiva ani la
Spitalului de boli mintale şi nervoase din Jimbolia (1929-1931) și la
Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuți, unde profesorul Bagdasar a
realizat operaţii pe creier în condiții primitive, improvizate, şi singura
persoană care i-a fost constant alături, secondându-l în sala de operație
și încurajându-l până când și-a creat propria echipă de neurochirurgie, a
fost soția sa.
 Au urmat mutarea la Bucureşti, unde, în 1935, Dumitru Bagdasar
a deschis prima clinică de neurochirurgie. Ce doi soţi vor locui într-un
imobil situat pe Strada Ernest Djuvara nr. 30.
Florica Bagdasar, devenită medic primar psihiatru, specialitatea
igienă mintală, se va dedica asistenței neuropsihiatrice și educaționale
a copilului.

Alături de colaboratoarea sa, Florica Nicolescu, a elaborat și

experimentat cu succes la diverse școli primare propriul abecedar,
intitulat „Carte pentru toți copiii” și propriul manual de aritmetică,
ambele bazate pe ideea de grupare și pe scrisul vertical simplificat,
materiale didactice gândite astfel încât să-i atragă pe cei mici şi să le
aducă plăcerea de a învăţa.
A existat o lungă perioadă în care soţii Bagdasar au manifestat
opinii de stânga, aflându-se inclusiv în graţia regimului comunist de
după război, iar după 23 august 1944, Florica Bagdasar a devenit
membră a Partidului Comunist Român, fiind convinsă că “democraṭia
populară” era soluṭia cea mai bună pentru ṭară.
În perioada 1944-1948 a activat în diferite organizații de masă cu
sarcini de răspundere date de partid, printre acestea aflându-se
„Apărarea Patriotică”, „Uniunea Patrioţilor”, „Uniunea Femeilor
Antifasciste din România”, „Uniunea Femeilor Democrate din
România”.
În perioada 1946-1951 a fost deputat al județului Tulcea în Marea
Adunare Națională.
 În anul 1946, după proiectul occidental al doamnei Bagdasar, s-a
înființat Centrul de Igienă Mintală din București, pe Str. Vasile Lascăr
nr. 14, unde s-au tratat copiii cu deficiențe mintale și tulburări de
comportament. Aici, directorul Florica Bagdasar a constituit o echipă
remarcabilă de experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți,
care să trateze problemele copiilor.
Tot în anul 1946, la 16 iulie, profesorul Bagdasar, ministrul
Sănătății în guvernul Petru Groza, a murit în urma cancerului
pulmonar, iar cea care îi va urma la conducerea ministerului va fi chiar
soţia sa, Florica Bagdasar, care va ocupa această demnitate în
perioada 27 septembrie 1946 – 28 august 1948, fiind prima femeie
numită în funcţia de ministru din ţara noastră.
În august-septembrie 1946, Florica Bagsasar făcuse parte din
delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris, fiind
singura femeie din grup care a reprezentat ţara noastră. De la Paris a
plecat în misiune oficială la Stockholm cu scopul de a solicita ajutorul
suedezilor, în special alimente şi medicamente, pentru țara noastră
devastată de război.
Trebuie spus că într-o ţară afectată de cel de-Al Doilea Război
Mondial, Florica Bagdasar s-a confruntat cu provocări uriaşe, la fel ca
cele pe care le înfruntase în funcţia de ministru şi soţul ei.
Întreaga rețea de sănătate era distrusă de război, iar ţara se
confrunta cu grave lipsuri, cu sărăcie şi o foamete cumplită, mai ales în
zona Moldovei unde seceta și iernile grele nu doar că aduseseră la
rândul lor pagube, dar au contribuit şi la epidemii de tifos exantematic.
În plus, Dobrogea era afectată de o cumplită epidemie de malarie. În
faţa acestor provocări, Florica Bagdasar a dus campanii remarcabile de
combatere a epidemiilor, alături de doi apropiaţi, psihiatrul Paul Cortez
şi epidemiologul Mihai Ciucă.
În anul 1948, Florica Bagdasar a fost decorată cu Ordinul Steaua
Republicii Populare Române.
În august 1948, după ce efectuase o inspecție în Dobrogea în
cadrul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din
funcția de Ministru al Sănătății fără vreo explicație prealabilă.
După încheierea mandatului de ministru, în anul 1949, Florica
Bagdasar a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-
Farmaceutic din București, la Facultatea de Pediatrie, unde a introdus şi
predat specialitatea de neuropsihiatrie infantilă.
Între anii 1953-1956, Florica Bagdasar va cunoaşte o perioadă
delicată, pierzând din simpatia autorităţilor comuniste, fiind anchetată
şi marginalizată. A fost defăimată în presă și destituită din funcțiile
deținute, a rămas fără nici un venit, inclusiv fără pensia după soțul ei de
la Academie şi a fost obligată să împartă apartamentul în care locuia cu
fiica ei, Alexandra, cu o altă familie cu doi copii.
Merită menţionată, mai întâi, o întâmplare din anul 1951, atunci
când  colaboratoarea ei cea mai apropiată la Centrul de Igienă Mintală,
Florica Nicolescu, a fost arestată, fără niciun fel de mandat, iar abia
după doi ani de închisoare va fi eliberată, fără nicio sentință de
judecată, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduceau.
18 ianurie 1953 poate fi considerat momentul în care Florica
Bagdasar a început să fie prigonită, după ce în ziarul Scînteia apărea un
material intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în
domeniul pedagogiei”. Articolul din Scânteia o acuza pe Florica
Bagdasar de „cosmopolitism”, de „ploconire slugarnică în fața putredei
ideologii burgheze”, de „pervertirea psihiatriei infantile prin
introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”.
Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost
vizitat de o delegație oficială şi, în opoziţie cu aprecierile elogioase date
de prof. dr. Vlad Voiculescu, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția
de director și nevoită să predea pe loc dosarele și cheile Institutului.
Ea va suferi un şoc teribil, se va îmbolnăvi grav, va suferi o
operaţie complicată în urma unui abces pulmonar şi va sta spitalizată
pentru mai multe luni.
În ciuda opiniilor medicale pesimiste legate de evoluţia
postoperatorie, doamna Bagdasar va începe să se recupereze în mod
aproape miraculos.
Către finalul anlui 1956, teroarea stalinistă începuse să slăbească
la adresa ei, i s-a propus chiar să reintre în partid, dar a refuzat.
În anul 1957, ea va fi oarecum reabilitată, fiind numită, în
octombrie, în acelaşi an, în funcţia de vicepreședinte al organizației
Crucea Roșie din România.
I s-a dat, de asemenea, permisiunea de a călători și a avut
posibilitatea să-și revadă fiica, care se stabilise în străinătate, din anul
1957.
Însă va continua să traiască, până la finalul vieţii, neagreată dar
tolerată de către regimul politic comunist.
În anul 1978, doamna Bagdasar a suferit un atac cerebral, imediat
fiind anunţată fiica acesteia, care a sosit din America, pentru a fi alături
de mama sa.
 Florica Bagdasar a murit la Spitalul Elias din Bucureşti, la 19
decembrie 1978, fiind apoi incinerată. La această ceremonie au
participat fiica Alexandra şi câţiva cunoscuţi, iar cenuşa va fi depusă la
cimitirul Sfânta Vineri, alături de rămăşiţele pământeşti ale soţului ei.
Încheiem prin amintirea faptului că fiica sa, Alexandra, devenise
soţia unuia dintre cei mai cunoscuți prozatori americani, cel care a
obținut Premiul Pulitzer pentru „Darul lui Humboldt”, în 1975 şi a fost
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1976, Saul Bellow.
Acesta și-a însoțit soția, Alexandra Bellow, în România, aceasta dorind
să fie alături de mama ei în ultima perioadă a vieţii, în care a înfruntat
boala. După moartea Floricăi Bagdasar, Saul Bellow va scrie romanul
„Iarna Decanului”, publicat în anul 1982, în care unul din personaje era
chiar Florica Bagdasar. În urma publicării acestei cărţi, romancierul
american a fost declarat persona non-grata în România comunistă.
Alexandra Bellow: În primul rând, părinţii mei duceau o viaţă modestă. Nu i-a
interesat niciodată să se mute într-o vilă la şosea, aşa cum făceau mai toţi
demnitarii. Goana după avere, obiecte de artă de valoare, haine luxoase era
departe de preocupările lor, lucru pe care mi l-au transmis şi mie. Nu-mi amintesc
să fi făcut parte din cluburi speciale, cu privilegii. Eram un copil normal. Din când
în când, e drept, mergeam cu maşina ministerială a părinţilor mei, la ocazii
speciale. Mi-era însă jenă să fiu dusă până la destinaţie, aşa că-l rugam pe şofer
să mă lase la o distanţă oarecare de locul în care trebuia să ajung şi continuam
drumul pe jos. Hai să-ţi povestesc despre maşina aceasta, pentru că e o poveste
relevantă. Când tatăl meu a fost numit ministru al Sănătăţii, în 1945, bineînţeles
că i s-a pus la dispoziţie o maşină cu şofer şi cu un agent de pază. Tatăl meu a
refuzat. A spus că are deja o maşină, un mic Mercedes Benz pe care-l cumpărase
înainte de război, pentru care are şi un şofer. „De ce să cheltuiesc banii
ministerului degeaba? E o cheltuială inutilă!“ A fost obligat să accepte agentul,
dar a insistat să meargă cu maşina lui. Continua să meargă la spital, unde opera şi
vedea pacienţi. Într-o după-amiază, spre înserat, când se întorcea de la spital cu
maşinuţa lui, la un semafor apare o ceată de soldaţi ruşi beţi. Îi somează să se dea
jos din maşină. Primul care-a luat-o la fugă a fost agentul de pază (râde). Tata a
rămas singur, încercând să argumenteze paşnic că e maşina lui. Evident că era
imposibil. A trebuit să-şi abandoneze maşina şi apoi să o folosească pe cea
oficială. Dar spunea: „Vai, nenorociţii ăştia de soldaţi ruşi, cine ştie prin ce orori au
trecut şi ei!“. Încerca să-i scuze, să-şi explice lui însuşi. Aşa s-au petrecut lucrurile.
„Viaţa tatălui meu a fost o permanentă luptă“, spuneaţi. Şi explicaţi că
preocuparea sa principală era una socială. Nu era obositor? Nu dezarma?
Cred că era extrem de obositor, dar avea o putere de muncă şi o tenacitate cu
totul neobişnuite. Nu dormea mai mult de patru ore pe noapte. Pare imposibil!
Poate că din această cauză viaţa lui a fost aşa de scurtă (n.r. – a murit la 52 de
ani). Dar avea un program absolut aiuritor. La 5.00 dimineaţa era în spital. În
timpul războiului, începea cu vizita la salonul de răniţi. După aceea, urmau
operaţiile pe sistem nervos, care durau până la 13.00-14.00. Când venea acasă,
seara, ca să se destindă, citea. Uneori îi plăcea să ne citească mamei şi mie cu
voce tare. Totuşi, cred că niciodată nu se culcau înainte de miezul nopţii. În plus,
din păcate, fuma. Nu mi-l amintesc fără o ţigară sau o pipă. Avea nevoie de
stimulentul acesta. Înainte de operaţie, era aproape sfânt acest obicei. Mie îmi
dădea sfaturi şi-mi spunea de fiecare dată când avea ocazia: „Să încerci să faci
bine în jurul tău!“. Asta face parte din jurământul lui Hipocrate. „Dacă nu poţi
face bine, abţine-te de la a face rău.“ Se dăruia şi îi plăcea să ajute oamenii. Nu
numai din punct de vedere medical. Părinţii mei au avut un foarte puternic simţ al
familiei şi al comunităţii. Ce-a determinat această atitudine? Tata a fost trimis pe
front, în Primul Război Mondial, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a
supravieţuit. Acolo a văzut şi a trăit o mulţime de experienţe dificile.
În cazul mamei, doi bărbaţi au jucat un rol esenţial în viaţa ei: tatăl şi soţul. Tatăl
ei (n.r. – Sterie Ciumetti) a fost inginer şi a predat matematică în liceu. Era un om
de o cinste ireproşabilă.
Avea motto-ul „Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină!“ (n.r. – vers din
poezia „Omul frumos“, scrisă de Andrei Mureşanu). Mama mi l-a spus de nu-ştiu-
câte ori, aşa că a devenit şi motto-ul meu. Tatăl meu avea o adevărată adoraţie,
ca să nu spun veneraţie, pentru Louis Pasteur. Nu doar pentru că salvase atâtea
vieţi, cât şi pentru simplitatea şi modestia lui. Părinţii mei erau, de asemeni,
oameni foarte generoşi. Arareori se întâmpla să vină cineva la ei la consultaţie şi,
dacă nu avea bani, să nu plece cu medicamente gratuite şi chiar şi cu bani în
buzunar.
Cum au plecat în SUA? Erau proaspăt căsătoriţi. În 1927, au plecat la Boston.
Mama terminase Facultatea de Medicină, trecuse prin toate stagiile şi urma să
studieze sănătatea publică. Tatăl meu deja avea cunoştinţe vaste de neurologie,
de chirurgie generală, dobândite la faimoasele clinici din Bucureşti. Urma să se
iniţieze în tainele neurochirurgiei la Boston, la spitalul lui Harvey Cushing. Cushing
era pionierul mondial al neurochirurgiei şi maestru universal recunoscut în
domeniu. Veneau la clinica lui chirurgi din toate colţurile lumii numai ca să-l vadă
operând. Acolo, părinţii mei munceau foarte mult, iar banii erau foarte puţini.
Până la urmă, s-au îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. Profesorul Cushing a
fost cel care a făcut posibilă internarea lor şi apoi s-a ocupat de ei cu regularitate.
Cushing a fost şi cel care a iniţiat pentru mama, în 1928, o bursă Rockefeller, care
era o mare raritate pentru o femeie.
De ce s-au mai întors?
E clar că părinţii mei ar fi avut oportunităţi extraordinare dacă ar fi rămas în
Statele Unite, dar au considerat că este datoria lor morală să se întoarcă în ţară.
S-au întors la Bucureşti, dar nu s-au găsit locuri pentru ei şi au fost trimişi în
provincie, la periferia ţării. „Tata a pregătit prima femeie neurochirurg“
Au fost trimişi la periferia ţării deşi fuseseră instruiţi în SUA. Cum au privit noul lor
statut? Pentru ei, cred că a fost un purgatoriu: doi ani la Jimbolia şi alţi doi la
Cernăuţi. Condiţiile de lucru erau precare. Tatăl meu începuse să opereze pe
creier, dar instrumentarul era extrem de primitiv. La Jimbolia, instrumentele erau
de Ev Mediu. La Cernăuţi, în capitala Bucovinei, un oraş cosmopolit, înfloritor,
situaţia era mai bună, însă tata s-a lovit de suspiciunea unora dintre colegi: îi
deranja faptul că, în timpul lui liber, în loc să meargă să petreacă la băutură şi
jocuri de cărţi, tata prefera să facă disecţii la morgă pentru a-şi perfecţiona
tehnica chirurgicală. Până la urmă, şi-a dat demisia şi s-a reîntors la Bucureşti fără
să aibă poziţie. Acolo, lucra ca un nomad: opera la diverse spitale, dar cu propriile
instrumente. Mama era întotdeauna mâna lui dreaptă.
Până la urmă, în 1935, Ministerul Sănătăţii a hotărât să creeze prima clinică de
neurochirurgie, cu 10 paturi. Doctorii Ion T. Niculescu şi soţia lui, Maria Niculescu,
le-au dat un sprijin de nepreţuit părinţilor mei în această perioadă. Tata şi-a
format, în sfârşit, o echipă proprie de neurochirurgie, trei tineri pe care el i-a
pregătit: doctorul Constantin Arseni, care a devenit şeful clinicii după moartea
tatălui meu, doctorul Ionel Ionescu şi soţia sa, admirabila Sofia Ionescu-
Ogrezeanu, care a devenit prima femeie neurochirurg din Europa şi, se pare, din
lume.
Părinţii mei nu au fost «revoluţionari de profesie». Nu erau făcuţi pentru jocurile
puterii.
În timpul războiului, ce ştiaţi despre realitatea politică din jurul dumneavoastră?
Eraţi ferită?
 Da. Am avut părinţi devotaţi si afectuoşi care au încercat să mă ocrotească în fel
şi chip. Copil fiind, nu ştiam mai nimic despre politică. Îmi dădeam seama că
anumite lucruri nu erau în regulă. Îmi dădeam seama când părinţii mei erau
agitaţi, preocupaţi, dar nu cunoşteam detaliile. Cred că voiau să-mi ofere o
copilărie cât se poate de fericită şi cât se poate de normală.
Aveaţi guvernantă din România? Nu, pentru că părinţii mei voiau să mă înveţe
limbi străine. Am avut o guvernantă care m-a învăţat germană şi o profesoară cu
care făceam lecţii private de franceză. Deci, acum ştiţi germană, franceză şi
engleză. Engleză am învăţat cu sora mamei mele, Ana Păunescu, care era foarte
devotată familiei. Ea era profesoară de engleză la liceu. Într-adevăr, am avut
acest avantaj enorm de a putea învăţa limbi străine.
Există un moment care v-a făcut să înţelegeţi ceva din tumultul politic din război şi
de după război? Cum spuneam, îmi dădeam seama că se petrec lucruri
extraordinare, dar părinţii mei mă ocroteau. Adevărul este că ei erau extrem de
preocupaţi de ceea ce se întâmplă. Tatăl meu probabil că în acea perioadă era şi
într-o situaţie destul de delicată din punct de vedere politic. El îi ajuta cu bani pe
foştii deţinuţi politici din ilegalitatea comunistă, oameni care erau urmăriţi de
Siguranţă, îi interna la el în serviciu. A cheltuit o avere. Mama îmi spunea
adeseori: „Dacă tatăl tău ar fi avut o amantă, nu cheltuia atâţia bani“.
Avantajul tatălui era însă că devenise indispensabil, fiind singurul neurochirurg
adevărat din vremea aceea.
Aţi simţit presiunea numelui? Atunci când părinţii sunt cunoscuţi peste tot în
lume, există o presiune pe copil să-i depăşească? Fără discuţie! Îmi amintesc că
părinţii mei veneau foarte rar la şcoala unde învăţam. Cred că au venit o dată la o
serbare de sfârşit de an, când se juca „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea“. Eu îl
interpretam pe Conu’ Leonida. Lumea în sală se prăpădea de râs, pentru că
împrumutasem halatul tatălui meu şi papucii lui, în care înotam! Mă împiedicam
tot timpul! (râde) În general, însă, părinţii mei aveau o atitudine foarte rezervată.
La un moment dat, am întrebat-o pe mama: „Ştii, mamele celelalte mereu vin la
şcoală, se interesează cum învaţă copiii lor. Ţie nu-ţi pasă?“. Mama mi-a spus cu
foarte multă siguranţă: „Eu am încredere în tine, ştiu că eşti o elevă excelentă, aşa
că nu e nevoie să te controlez“. Iar acum trebuia să nu-i înşelaţi aşteptările.
Indirect, asta era o provocare. Dar îmi plăcea şcoala şi, în special, matematica.
Vă amintiţi marile bombardamente de la 4 aprilie 1944? Bineînţeles. Locuiam în
Cotroceni, în casa veche, părintească, a bunicului din partea mamei. Chiar vizavi
de Grădina Botanică, pe strada Ernest Juvara, la numărul 30. O încântare! Partea
ironică este că americanii îi avertizaseră pe români că or să bombardeze
Bucureştiul. Multă lume nu credea. Au fost mulţi civili care ridicau din umeri: „Sunt
doar snoave!“. Mulţi nu s-au refugiat, nu s-au dus în adăpost.
Părinţii dumneavoastră ce-au făcut atunci?
Am să fac o digresiune. Părinţii mei erau prieteni cu Alexis si Roza Zaloziecki, pe
care-i cunoscuseră la Cernăuţi – făceau parte din elita oraşului. Îşi făcuseră
studiile la Viena şi erau doctori excepţionali. Alexis Zaloziecki era o somitate în
neurologie şi o forţă a naturii în ce priveşte caracterul. Curajul lui de a înfrunta
Gestapo-ul şi apoi Comandamentul Rusesc au fost legendare în Cernăuţi. Roza
Zaloziecki era şi ea o personalitate puternică, o obstetriciană distinsă. În timpul
războiului, situaţia s-a deteriorat în Cernăuţi. Roza era evreică şi începuseră
persecuţiile şi deportările. Astfel, Alexis Zaloziecki şi-a trimis soţia şi pe copilul lor
la Bucureşti, la părinţii mei. La sfârşitul războiului a venit şi el. Viaţa celor două
perechi de medici s-a împletit dramatic. Pe 4 aprilie 1944, aşadar, Roza şi copilul ei
se găseau în casă şi se pregăteau să plece în adăpost. Părinţii mei, care erau deja
în adăpost, au văzut că cei doi încă nu apăruseră, aşa că s-au întors în casă, să
vadă ce se întâmplă. L-au găsit pe copil pe oliţă şi au primit explicaţia că nu
puteau pleca până când copilul nu termina ce avea de făcut. Asta i-a salvat pentru
că o bombă a căzut chiar la gura adăpostului, iar suflul bombei i-a omorât pe toţi
cei dinăuntru. Părinţii mei, fiind medici, s-au dus să caute supravieţuitori. I-au
găsit fără suflare, dar întregi, fără niciun fel de rană.
Cum explicaţi adeziunea părinţilor la idealul comunist?
Tatăl meu, în tinereţe, văzuse multă mizerie şi sărăcie în Moldova, de unde venea.
Adevărul e că, atunci când tatăl meu era tânăr, analfabetismul era
înspăimântător. Lipsa de igienă şi de îngrijire medicală, mortalitatea infantilă
erau copleşitoare. Tata resimţea lucrurile acestea în mod personal şi dureros. Au
început apoi persecuţiile rasiale, iar tata reacţiona la toate acestea. Adeziunea lui
la mişcarea de stânga a fost un proces natural. Avea, de când era adolescent,
aceste idei romantice de stânga. Tata n-a avut timp să se trezească la realitate
complet. Deşi începuse să vadă, să simtă dezamăgirile. Mama, care-l iubea şi care
credea în el cu pasiune, a păşit pe urmele lui. Totuşi, părinţii mei nu au fost
„revoluţionari de profesie“. Nu erau făcuţi pentru jocurile puterii. „Cea mai tristă
zi din viaţa tatălui meu“ În ’46, exista, totuşi, o cvasilegitimitate politică. Nu
veniseră nici alegerile din 19 noiembrie. Pe care tatăl meu nu le-a apucat. A murit
în iulie. El, care era pasionat, foarte dornic de schimbare şi credea sincer şi cu
entuziasm că sfârşitul războiului o s-aducă democraţie, libertate şi progres, a
acceptat realmente cu bucurie să participe la conducerea ţării. De fapt, a semnat
şi memoriul intelectualilor adresat mareşalului Antonescu pentru ieşirea din
război. A activat în mod intens pentru promovarea acestor idei. Erau o mulţime de
organizaţii de masă, Ajutorul Roşu, Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor,
ARLUS (n.r. – Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea
Sovietică), PNP (n.r. – Partidul Naţional Popular). Părinţii mei erau împotriva
războiului. Tata considera că războiul lui Hitler împotriva URSS era o catastrofă.
Era atât de convins că, atunci când au intrat armatele sovietice în Bucureşti, le-a
primit cu flori, dacă vă puteţi imagina. Cum a primit propunerea de a fi ministru al
Sănătăţii în guvernul Groza? A primit această sarcină cu entuziasm. Era convins că
vede zorii unei epoci noi, mai bune, de progres şi libertate. Un an mai târziu, deci
în 1946, tata a fost numit ambasadorul României la Washington, dar nu a ajuns în
SUA, pentru că s-a îmbolnăvit foarte grav. A făcut un cancer pulmonar şi a murit.
A continuat să se ducă la clinică până în ultimul moment. Ziua în care şi-a dat
seama că nu mai poate ţine bisturiul în mână a fost, cred, cea mai tristă din viaţa
lui. Au profitat până şi de moartea lui şi i-au făcut funeralii de stat.
Toate problemele Floricăi Bagdasar cu Sănătatea După dispariţia tatălui, mama
dumneavoastră i-a succedat la minister. Cum s-a întâmplat?
Moartea tatălui meu a lăsat-o pe mama copleşită şi în plină derută. Guvernul însă
voia să câştige capital politic de pe urma numelui Bagdasar, aşa că, prin multe
insistenţe, au convins-o pe mama, două luni mai târziu, să preia locul tatălui la
minister. Între timp, mama a fost delegată la Conferinţa de Pace de la Paris.
Mama a deţinut poziţia de ministru al Sănătăţii timp de doi ani, până în ’48. A fost
de fapt prima femeie care a făcut parte dintr-un cabinet al României. A fost de
asemeni deputat al judeţului Tulcea în Marea Adunare Naţională pe platforma
PNP. Îmi amintesc că stătea alături de George Călinescu, despre care-mi povestea
o mulţime de anecdote. 
 Care erau sarcinile părinţilor la Sănătate? Războiul făcuse ravagii cumplite în
România: epidemii şi foamete îngrozitoare. Priorităţile de vârf ale părinţilor mei la
Ministerul Sănătăţii erau clare. Totuşi, având resursele limitate şi personalul
medico-sanitar decimat de război, s-au confruntat cu greutăţi enorme. De parcă
aceste lipsuri nu erau suficiente, au fost supuşi la presiuni politice tot mai mari ca
să dea afară personal. Mama povestea de aceste comprimări de coşmar pe care a
fost obligată să le facă sub presiuni oribile. În timp ce era ministru, mama ducea o
luptă şi cu mizerii de altă specie. Una era şicanarea membrilor Crucii Roşii, care
erau arestaţi sub diverse pretexte ori nu primeau viza de intrare. Apoi, schimbarea
etichetelor pe pachetele de ajutoare cu alimente şi medicamente. „USA“ era
înlocuit cu „URSS“. În plus, profitorii care voiau să se îmbogăţească peste noapte
deturnau rezervele ministerului. „Mor copii în fiecare zi“ Cum făcea faţă acestor
presiuni? De la Conferinţa de Pace de la Paris din septembrie 1946, mama s-a dus
oficial la Stockholm ca să susţină cauza României şi să ceară sprijin. Suedezii au
răspuns cu generozitate. La fel şi alte ţări vest-europene. În ce priveşte campaniile
contra tifosului exantematic şi contra malariei, mama a apelat la cei mai buni
experţi din lumea medicală din ţară. Au realizat aceste campanii ca pe nişte
campanii militare. În timpul foametei din Moldova, era disperată. „Cum să lupţi
împotriva epidemiilor, când oamenii mor de foame?“ S-a dus la Guvern şi a cerut
aprobarea de a solicita oficial sprijinul american. Circulau zvonuri cumplite, de
groază, aşa că ne puteam aştepta la orice în acel moment, inclusiv la arestare şi
dispariţie. Cum putea să accepte un guvern susţinut de URSS ajutor de la
americani? I s-a spus: „Marii noştri prieteni sovietici sunt devastaţi de război, nu
ne pot da ajutor, iar în faţa americanilor noi nu ne plecăm!“. Mama nu s-a dat
bătută, a insistat: „E vorba de jumătate de milion de oameni pe punctul de a muri
de foame! Se hrănesc cu scoarţă de copac şi cu iarbă! Mor copii în fiecare zi!“. Ca
să scape de gura ei, au acceptat. Mama a luat legătura cu liderul diplomatic al
misiunii americane, Burton Berry, în februarie 1947, i-a explicat care e situaţia şi,
exact într-o săptămână, Berry i-a comunicat că preşedintele Truman a dat ordin
unei nave americane din Mediterană, care transporta provizii pentru armata
americană, să meargă în portul Constanţa şi să ducă proviziile românilor.
Distribuţia proviziilor americane s-a făcut într-un mod extrem de eficient cu
ajutorul Crucii Roşii şi al Ministerului Sănătăţii. Prinţesa Ileana, care se implicase
în mod intens în activitatea Crucii Roşii, spune, în memoriile ei, „I live again“ (n.r. –
„Trăiesc din nou“), că i s-a părut de neînchipuit că guvernul comunist a acceptat
să dea dispoziţie Căilor Ferate să transporte proviziile americane. Nu avea de
unde să ştie că mama şi-a pus reputaţia în joc pentru a asigura desfăşurarea
operaţiunii fără incidente. „Salvarea mamei a fost că s-a îmbolnăvit grav“ Dar
mama dumneavoastră avea putere în partid sau era ceea ce azi am numi „un
tehnocrat“? Nu avea putere, fără discuţie. Totuşi, în 1953, a fost eliminată din
structurile comuniste în stil bolşevic. Cum s-a ajuns aici? La sfârşitul lui august
1948, mama era într-o călătorie de inspecţie. Şeful ei de cabinet i-a comunicat că
s-a anunţat că nu mai este ministrul Sănătăţii. Atunci, s-a întors cu normă
întreagă la Centrul de Igienă Mintală pe care-l înfiinţase în 1946 şi unde consulta
copii cu probleme de adaptare şi deficienţe mintale. Era deosebit de mândră când
reuşea să recupereze copii. Deşi în 1949 a fost numită conferenţiar la catedra de
Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic, mama
a simţit că era treptat marginalizată. Apogeul campaniei contra mamei mele a
fost duminică, 18 ianuarie 1953. Cu mai puţin de două luni înainte de moartea lui
Stalin. Acesta a fost un articol de fond din „Scânteia“ intitulat „Pentru lichidarea
deformărilor anti-ştiinţifice în domeniul pedagogiei“. Articolul a fost prelucrat în
toate spitalele din ţară şi în toate şcolile importante. „Ziariştii de la «Scânteia»
erau procurori“ Dar care era motivul din spatele acestei campanii? Nu văd nici eu
motivul. Acesta e absurdul şi ridicolul situaţiei. Ai citit cumva cartea lui Koestler?
„Întuneric la amiază“? Da. Atunci îţi dai seama că asemenea situaţii se iveau
foarte des în mişcarea comunistă. Se petreceau lucruri care nu aveau sens.
Campania contra ei deja începuse. Apoi, s-a accentuat şi, încetul cu încetul, a luat
amploare, ajungând la apogeu cu articolul din „Scânteia“. O zi sau două după
publicarea articolului, la Centrul de Igienă Mintală a apărut o delegaţie oficială
care a eliberat-o din funcţie. I s-a cerut să predea cheile şi dosarele pe loc. A fost
atât de şocată încât, coborând, a căzut pe scară şi s-a rănit la plămânul cel bun.
Primul plămân fusese blocat cu 25 de ani înainte. La Centrul de Igienă Mintală a
apărut o delegaţie oficială care a eliberat-o din funcţie pe mama mea. A fost atât
de şocată încât, coborând, a căzut pe scară şi s-a rănit la plămânul cel bun. Primul
plămân fusese blocat cu 25 de ani înainte. Un simplu ziar să aibă asemenea
putere, de acuzator public. Aşa se întâmpla. Au făcut un fel de rechizitoriu. Ziariştii
erau procurori. Articolul din „Scânteia“ o acuza pe mama de „cosmopolitism“,
„ploconire slugarnică în faţa concepţiilor putrede, anti-ştiinţifice ale ideologiei
burgheze“, de „promovarea unor curente obscurantiste de tipul Sigmund Freud în
psihiatria infantilă“. Pensia din partea tatălui a încetat, iar mama nu mai avea
niciun venit. Am fost obligate să împărţim apartamentul cu încă o familie.
Prietenii, în majoritate, ne-au abandonat. Au existat şi excepţii precum Roza
Zaloziecki. „Mama devenise duşmanul de clasă“ Cine semna articolul? Nu ştiu nici
azi exact cine a fost autorul. Era un articol de fond, pe două pagini. Textul a fost
prelucrat (n.r. – analizat) în toate şcolile, în toate spitalele şi clinicile. Mama
devenise duşmanul de clasă, dacă nu chiar numărul 1, nici prea departe.
Ce vă spunea în perioada acestei campanii? Era uluită. Bineînţeles că circulau
zvonuri cumplite, de groază, aşa că ne puteam aştepta la orice în acel moment,
inclusiv la arestare şi dispariţie.   Şansele de supravieţuire: patru la mie Nu putea
avea nicio reacţie? Un drept la replică, să spunem. Mentalitatea era că Partidul
are întotdeauna dreptate şi că trebuie să ne supunem disciplinei de partid. Mama
a fost anchetată de mai multe ori. Ea însăşi a luat una câte una acuzaţiile şi le-a
respins. Totuşi, perioada de ostracizare a continuat. Salvarea ei a fost faptul că s-a
îmbolnăvit foarte grav, iar partidul credea că o să moară, deci n-ar mai fi avut rost
să uzeze resurse de tot felul pentru anchete. Aşa că au lăsat-o în pace. După
operaţia pe care a avut-o la plămâni, spre uimirea tuturor, a început să se refacă.
Procesul de refacere a durat câţiva ani. Cum s-a întâmplat? Îmi amintesc că
mergeam regulat la spital. Doctorul care o îngrijea, un chirurg de plămâni
excelent, a evitat multă vreme să-i spună mamei mele că, fără operaţie, e cert că
nu mai poate să supravieţuiască. Într-o zi, şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus. I-a
spus şi care sunt şansele: dacă nu face operaţia, sigur nu va reuşi. Dacă face
operaţia, are şanse de patru la mie. Mama a zis: „De ce să nu fiu eu unul dintre cei
patru? Iau această şansă“.
Îmi amintesc şi acum momentul când doctorul Cărpinişanu a ieşit din sala de
operaţie. Eu aşteptam afară, în sala de aşteptare, iar el a venit şi mi-a spus cu
lacrimi în ochi: „Eu am făcut tot ce-am putut. Restul, acum, e în mâinile lui
Dumnezeu“. Aşa s-au petrecut lucrurile.
„Ea este eleva Alexandra Bagdasar. Ce păcat că n-are conştiinţă de clasă!“ Asupra
dumneavoastră, ca elev şi ca viitor student, s-a repercutat conflictul în care era
angajată mama? Eram în ultima clasă de liceu când a apărut articolul contra
mamei mele, în ianuarie 1953. Am fost prevenită că se va face „prelucrarea“ şi nu
m-am dus la şcoală. După acest moment, mergeam doar sporadic la şcoală. Mi-
era silă. Erau foarte multe profesoare care nu voiau să aibă de-a face cu mine. Se
uitau în altă parte ca şi cum n-aş fi existat.
ţi avut vreun punct de sprijin în această perioadă? Una dintre puţinele profesoare
care s-au purtat în mod civilizat – eroic, aş spune – a fost cea de matematică.
Fantastica mea profesoară de matematică! O chema Martha Marini şi era,
probabil, profesoara cea mai respectată din liceu, pentru că era foarte exigentă,
dar foarte corectă şi nu ştia ce-i frica. Ea a avut curajul nemaipomenit să mă invite
într-o zi în cancelaria profesorilor. Ştii ce-nsemna asta? Nu ştiu. N-aveau acces
elevii în cancelarie ori e vorba despre stigmatul pe care-l căpătaserăţi? Aveam un
stigmat. Multe din profesoarele celelalte mă evitau ca pe ciumă. Au înmărmurit
când m-au văzut. De pildă, într-una din zilele de după prelucrarea articolului, am
dat nas în nas pe coridor cu directoarea şcolii, însoţită de doi inspectori generali.
Directoarea mă opreşte, mă prezintă grav inspectorilor şi le spune: „Este eleva
Alexandra Bagdasar, fiica Floricăi Bagdasar. Este o elevă foarte bună, ce păcat că
n-are conştiinţă de clasă!“. Ştii ce însemna asta în vremurile acelea? Era un
stigmat nemaipomenit. M-a umilit! M-a şi înspăimântat, pentru că nu ştiam la ce
să mă aştept. Spectrul corectitudinii politice în acea vreme se numea „vigilenţă
revoluţionară“. Eu devenisem transparentă. După aceea, m-am pus pe învăţat cu
o înverşunare diabolică. Am avut satisfacţia ca la Bacalaureat, examenele scrise
fiind secrete, să mi se dea nota maximă, aşa că aceeaşi directoare a fost nevoită
să-mi înmâneze „diploma de merit“ (râde). Mă gândisem atunci: oare ce-a
urmărit? Fără îndoială, şi-a închipuit că avansează politic prin înfierarea unei
eleve. „Până să-mi dau seama, m-am amorezat de matematică“ La facultate cum
aţi intrat? Cu diploma de merit, nu era nevoie de examen de admitere. Şi la
Facultatea de Matematică au fost profesori care mă evitau, fiindcă din punct de
vedere politic eram încă un fel de „paria“, dar au existat şi profesori mai în vârstă,
luminaţi la cap, printre care profesorul Simion Stoilow. El era o autoritate în lumea
matematică, avea vederi de stânga şi era curtat de către regim. Fără îndoială că
m-a sprijinit în diverse momente dificile. Stoilow era un vechi prieten al tatălui
meu, avea afecţiune şi stimă pentru părinţii mei. Faptul că aţi ales să studiaţi
matematica este o urmare a ataşamentului pe care-l aveaţi faţă de profesoara din
liceu? În parte. Date fiind experienţele prin care am trecut în ultimul an de liceu,
mi-am dat seama că matematica este un teritoriu care-ţi poate oferi mult mai
multă libertate de spirit, siguranţă. Am simţit că în matematică e mult mai uşor să
rezişti presiunilor politice, ideologice. Acesta a fost de asemenea un factor. Dar,
cel mai important: îmi plăcea de când eram copil! Mama avea preocupări
pedagogice şi avea metodele ei de a preda aritmetica. Încercând să mă atragă,
inventa diverse jocuri, iar pentru mine asta era captivant. Până să-mi dau seama,
m-am amorezat de matematică.
Dumneavoastră când aţi plecat din România? În ’57. Lucrurile s-au petrecut aşa.
Am intrat la Facultatea de Matematică în ’53, după ce am absolvit liceul, iar în ’56
m-am căsătorit cu primul meu soţ, Cassius Tocqueville Ionescu Tulcea, care era
matematician şi care fusese profesorul meu la primul curs pe care l-am luat la
facultate, analiza matematică. De altfel, educaţia pe care am primit-o în analiză
matematică la facultate, la Bucureşti, a fost de primă mână. Cursul de anul I, cum
spuneam, era predat de Ionescu Tulcea, pe care îl admiram ca ţinută şi care
prezenta teoria în mod modern, abstract, axiomatic – în stilul „avangardă“
Bourbaki. Am avut şi un seminar de analiză matematică de excepţie, în care
Solomon Marcus ne oferea o bogată selecţie de probleme concrete şi exemple
interesante ce ilustrau şi întregeau  teoria de la curs. La scurtă vreme după ce ne-
am căsătorit, Ionescu Tulcea a primit scrisoarea de la Universitatea Yale, care îl
invita să participe la un program special de cercetări în analiză funcţională.
Speraţi să puteţi pleca? Speram din toată inima să reuşim să plecăm, pentru că
eram disperaţi. Am stat cu bagajele făcute cred că timp de şase luni. Situaţia cu
mama se mai calmase, dar nu eram siguri de nimic. După şase luni, ne-am văzut
într-o bună zi cu paşapoartele în mână şi mama ne-a spus: „Nu aşteptaţi, plecaţi
chiar mâine!“. Aşa am făcut. N-am spus prietenilor, am spus doar celor foarte
apropiaţi, cu gândul că nu ne vom mai întoarce. După experienţa pe care o
avusesem în ultimul an de liceu şi în primul an de facultate nu mai voiam să mă uit
în urmă. „Străini zâmbeau şi te salutau“ Ajunsă în Occident, aţi avut un şoc
cultural? Fără discuţie! Primul lucru care m-a şocat a fost că mergeam pe stradă şi
lumea surâdea. Străini, complet străini, zâmbeau şi te salutau. Părea greu să-mi
dau seama că oamenii pot ieşi din casă şi zâmbind. Cu încredere în ziua de mâine.
Pentru mine, asta a fost dramatic. În plus, am fost impresionată de amestecul de
rase, de minorităţi etnice şi de buna convieţuire dintre ele. Străzile principale erau
pline de hârtoape, felinarele nu funcţionau, lumea mergea zgribulită pe stradă şi
niciunul nu se uita în stânga sau în dreapta. Într-o asemenea atmosferă sumbră,
atitudinea de neputinţă, dacă nu chiar disperare neputincioasă, era extrem de
impresionantă.
Cum v-a cerut în căsătorie profesorul Ionescu Tulcea? Lucrurile au evoluat în mod
natural. În primul an de studenţie mergeam la el cu catalogul să semneze (eram
şefă de grupă), apoi a început să-mi dea sfaturi de matematică, să mă îndrume,
astfel că ne-am apropiat din ce în ce mai mult. Într-o bună zi, ne-am căsătorit.
Când aţi revenit în România, căsătorită cu scriitorul Saul Bellow, a fost din nou un
şoc să regăsiţi Bucureştiul? În ’78, am primit un telefon, prin care am fost
anunţată că mama a suferit un atac cerebral. Am hotărât să mergem urgent în
România. Am luat primul avion şi am venit la Bucureşti. Mama era, într-a-devăr,
în comă. A fost un şoc teribil. Se întâmpla la un an şi jumătate după cutremur.
Bucureştiul era atât de sumbru, ca să nu spun sinistru! Străzile principale erau
pline de hârtoape, felinarele nu funcţionau, lumea mergea zgribulită pe stradă şi
niciunul nu se uita în stânga sau în dreapta. Într-o asemenea atmosferă sumbră,
atitudinea de neputinţă, dacă nu chiar disperare neputincioasă, era extrem de
impresionantă. Eraţi o străină sau îi puteaţi înţelege pe oameni? Din punct de
vedere oficial, eram o străină. Pe de altă parte, eram foarte îndurerată de situaţia
mamei şi disperată că nu pot fi alături de ea. Dacă ai citit „Iarna decanului“, ştii că
directorul spitalului decreta ordine şi interdicţii, care de care mai absurde! Aveam
şicane la fiecare pas. Soţul meu, Saul, era la apogeul carierei. Luase premiul Nobel
cu doi ani înainte şi era un nume recunoscut pe planetă. N-a contat! Inexplicabilul
optimism al Floricăi Bagdasar
Cum a primit Saul Bellow vestea că e laureat Nobel? A fost un telefon care a
sunat foarte devreme dimineaţa. I s-a spus că i se decernează premiul. Premiul
Nobel  a fost, fără discuţie, un eveniment spectaculos. Ceremoniile de la
Stockholm au fost magice, feerice! Regele şi regina, tineri şi frumoşi ca-n basme,
prezidau aceste ceremonii încântătoare. Totul era făcut pe o scară magnifică, cu
ritualuri vechi, de o eleganţă care-ţi tăia respiraţia. Îmi amintesc că ne-au cazat în
Grand Hotel de la Stockholm. În acest hotel erau cazaţi toţi cei cărora li se
decernase premiul Nobel, alături de familiile lor. Mişunau ziariştii peste tot în
hotel. La fiecare doi paşi te oprea un jurnalist să-ţi pună o întrebare. Saul avea trei
băieţi. Băiatul cel mare a hotărât că el o să fie „scut“ şi aşa a făcut. Saul a fost
foarte recunoscător. Cum s-a văzut „Iarna decanului“ în România După „Iarna
decanului“, Saul Bellow a fost declarat persona non grata în România. Care au
fost repercusiunile în România? Saul a fost aşa de revoltat de tot ce-a văzut şi de
tot ce-a trăit, că a trebuit să se descarce pe hârtie. Rezultatul a fost „The Dean’s
December“, un roman necruţător la adresa dictaturii ceauşiste care a apărut în
engleză în 1982. În România, tradus de Antoaneta Ralian, a apărut după 2000.
Care-au fost repercusiunile? Sora mai mică a mamei mele, Ana Păunescu,
profesoara de engleză care rămăsese în România, avea tot felul de dificultăţi, de
vizite inopinate. Până la urmă, Saul a apelat la un prieten care era senator foarte
cunoscut la New York, un om extrem de inteligent şi cu simţ politic desăvârşit. L-a
rugat să ne-ajute să o protejăm pe mătuşa mea şi să o scoatem din România. Într-
adevăr, până la urmă, a reuşit să plece. Avea o fată, verişoara mea, Ileana Costea,
care locuieşte în California. A reuşit să se ducă la ea, dar după un număr de
şicane. Am fost foarte uşurată când am primit telefonul care m-a anunţat că a
sosit
Cum priveaţi către România în ’89? A fost o surpriză, un şoc şi, de asemeni, ne-a
dat speranţe de viitor. Cred că nimeni din generaţia noastră nu se aştepta să cadă
comunismul în România. Şi nu ne aşteptam să cadă de o manieră atât de violentă.
Era ziua de Crăciun şi eram cu Alberto Calderón, care era soţul meu atunci, invitaţi
la masă în familie. Dintr-o dată, la televizor, apar scene din România. Am
încremenit cu toţii. Am uitat de masă, de curcan, de vin şi ne-am aşezat în jurul
televizorului. A fost un moment foarte intens, dar şi o speranţă insolită pentru
mine.
Când aţi mai venit din nou în România? În 2007 am venit la Congresul 
Matematicienilor Români de la Bucureşti. Se împlineau exact 50 de ani de când
plecasem şi veneam în România pentru prima oară după ’89. A doua oară am
venit în 2010 special ca s-o vizitez pe Florica Nicolescu, prietena şi colaboratoarea
apropiată a mamei mele, care împlinea 100 de ani! Şi a treia oară este acum. Sunt
anumite lucruri foarte îmbucurătoare cu privire la România: în primul rând, faptul
că poţi circula liber. Dar asta-i normal! Dar pe vremea mea posibilitatea aceasta
nu exista! Oamenilor le era frică până şi să scrie o scrisoare unui prieten din
străinătate. Tata nu şi-a dat seama de ce va urma, a murit în ’46, dar  încolţise în
sufletul lui scepticismul. Mama a avut un moment mai îmbucurător în ’68, care s-a
terminat însă repede. Ei bine, dacă vrei să compari România din comunism cu
România de azi, e o diferenţă colosală. Observ că justiţia a început să funcţioneze
într-o măsură din ce în ce mai mare. Să sperăm că lucrurile se ameliorează. Nu
ştiu ce surprize ne rezervă viitorul. Mama mea era o fire foarte optimistă. Dac-ar fi
trăit să vadă ce s-a întâmplat, sunt sigură că ar fi spus că viitorul promite şi că, de
data aceasta, după atâta zbucium şi chin, viitorul nu-şi va trăda promisiunile.

Citeste mai mult:  adev.ro/pbc3rp