Istoria mass-media C 11

Secolul XXI: provocări și tendințe în mass-media

Societatea informațională a propulsat omenirea în „era” Internetului. Nu mai vorbim despre

epoci, ci despre ere, ca în istoria Pământului.
Tehnologia bazată pe computer a permis digitalizarea tuturor formelor de conținut. La sfârșitul
secolului XX, toate mesajele, publice și private, verbale sau vizuale, au început să fie considerate
„date” = informații care pot fi culese, prelucrate, transmise, comprimate și stocate prin tehnologia
digitală.
Informația a devenit principalul organizator al vieții. Chiar termenul de cunoaștere a început să fie
înlocuit cu cel de informație.
Spațiul geografic convențional a fost înlocuit cu spațiul informațional global. Iar globalizarea este
concepută de unii analiști ai fenomenului media ca „spiritul unei noi Renașteri”.
Ultima revoluție a tehnologiei și producției a generat o revoluție a comunicării și a consumului.
Modelele comunicaționale s-au pliat pe noile tehnologii informaționale.
Observație: Noile mijloace de comunicare în masă nu le-au eliminat pe cele anterioare. Noul și
vechiul coexistă întotdeauna. Media clasică a trebui însă să facă față provocărilor, iar cadrul lor
instituțional să fie regândit. Așa se face că vechi tehnologii și vechile suporturi mediatice, cărora
li se atașează prefixul retro, sunt în continuare folosite în comunicarea mass-media.

Procesul mediatic: cunoaștere/ informație – putere – control

Principala consecință a avântului tehhnologic: mass-media și-a amplificat puterea. Era demult a
patra putere în stat. Acum, le domină pe celelalte trei.
Iar putere înseamnă control. Ideea de putere merge mână în mână cu ideea de control. Dincolo de
ecuația clasică cunoaștere – putere, controlul este un subiect tot mai discutat: comunicare și
control, mass-media și control. Controlul mediatic raportat la conținut și context. Vorbim despre:
bombardamentul informațional, „înfrumusețarea” lucrurilor, divulgarea ce nu poate fi pusă pe
seama nimănui, minciuna de care nu răspunde nimeni – toate sunt părți ale procesului mediatic. Și
toate se dezvoltă, după cum sugerează mai mulți autori, în tandem cu tehnologiile care le
transportă.
Dar baza puterii mediatice este mai mult decât tehnologia care o face posibilă. Care este puterea
noii mass-media (bazată pe tehnologiile digitale) în raport cu cele trei puteri fundamentale dintr-
un stat. Cum „mediază” noua mass-media afacerile internaționale și problemele din interiorul
națiunilor? Se pune din nou accentul pe conținut, tehnologia fiind mijlocul. Iar mijlocul, cel puțin
câteva secole, a dominat mass-media. Iată de ce, rolul mass-media este privit (încă din anii 90) cu
mai multă „atenție” critică. Mai multă decât noile tehnologii pe care se bazează și decât efectul
Internetului asupra jurnalismului. Iată de ce Internetul nu poate fi tratat ca „un punct culminant”.
El mijlocește fundamental comunicarea, dar intervine tot mai acut problema conținutului.

1
Informație – divertisment – educație
Această treime mediatică este în continuă schimbare. Se observă o încălcare permanentă a
granițelor: dintre mijloacele de comunicare și în interiorul fiecărui mijloc, dintre tradițional și
experimental, dintre cultura înaltă și cea joasă.
Raportată la media, tehnologia digitală promitea oportunități educaționale unice. Utilizarea
calculatorului părea un substitut pentru media de proastă calitate (mai ales sub aspectul
divertismentului), nu doar un complement al exprimării verbale și vizuale. Dar, în loc de „a învăța”
și „societatea care învață”, s-a rămas tot la „a fi învățat de alții”. Internetul servește tot mai mult
drept o „universitate fără ziduri”, dar se discută tot mai mult despre problema conținutului (cuvinte,
sunete, imagini).
În societatea multimedia, vechea cultură a verificării este înlocuită cu o cultură a presupunerii
neverificate și a afirmației sentențioase. O lume „fără paznici”, o lume a surselor anonime, o
„cultură a disputei”. Sunt greu de găsit relatări adecvate și de încredere ale evenimentelor. Ceea
ce este adevărat, nu ceea ce spune cineva și ceea ce-și dorește cineva să fie adevărat. Adevăruri,
dincolo de propria noastră părere.
Dincolo de prezentarea și interpretarea unor evenimente, mass-media este responsabilă și pentru
crearea acestora. Watergate și demisia Președintelui Nixon au fost începutul (scandalul a fost făcut
public de Washington Post). De atunci încoace, independent de tehnologia care a făcut posibile
conținuturi media, veridicitatea actului jurnalistic a părut să fie în pericol. Nu întâmplător,
jurnaliștii care relatau din zone de conflict au fost făcuți răspunzători pentru parcursul acelor
războaie.

Iluzie și realitate
Linia de demarcație dintre informație, divertisment, educație aproape că nu mai există. La fel, cea
dintre realitate și ficțiune. Ni se oferă „infotainment” chiar și atunci când este vorba despre
evenimente dramatice. „Noul jurnalism” tinde să trivializeze evenimentele, susțin unii analiști ai
fenomenului mass-media. (Carte din 1969, , „Living-Room War”, Războiul din living-room
Michael Arlen). În România, revoluția din decembrie 1989 a fost urmărită televizor.
Știrile „călătoresc” tot mai repede. Instituțiile puterii politice încearcă să le administreze prin
informații de presă, dar vin mereu în urma „imediatității” relatărilor jurnalistice. Mai mult, publicul
poate alege să le urmărească atunci când dorește, nu numai în „timp real”.
Apoi, există feedback. De exemplu, o intervenție militară poate fi condamnată, dar pentru media
care relatează „de la fața locului” poate fi considerată o victorie. După cum o victorie militară
poate fi descrisă drept „găunoasă”.
Un sociolog american spunea că nu mai putem gândi omul fără o mașină. Interfața este un termen
foarte uzual și se referă la relația dintre oameni și computere, ca și la comunicarea dintre
computere.
La începutul secolului XXI, iluzia și realitatea sunt legate în mod direct. Există credulitate și
nesiguranță. „Realitatea virtuală” (IBM a aplicat pentru prima oară adjectivul de virtual la realitate,
la sfârșitul anilor 60). În noua lume cibernetică, cuvântul comunitate a căpătat sensuri noi. Vorbim

2
de „comunitatea virtuală”, care pare să se constituie dincolo de spațiu și timp. Vorbim despre zone,
teritorii și frontiere.
Noile tehnologii multimedia fac posibilă „localizarea” oamenilor. Se acumulează informații despre
un individ mai multe decât el însuși poate reuni. Spațiul virtual nu este o iluzie, o fantezie, o
evadare. El are o economie, o politică, o cultură și o psihologie proprie.

Globalizarea comunicării: monopol și reguli

Metafora „spațiului cibernetic” (cyberspace), ca spațiu nelimitat – este o formulă-cheie pentru
cultura media actuală. Presupune interactivitate și feedback. Dar spațiul cibernetic, spre deosebire
de media clasică, nu este păzit de gardieni (pentru că tot vorbeam despre control).
Milionarii cibernetici sau „plutocrația dotcom”. Celebritățile lumii afacerilor din media: imperiul
media al lui Rupert Murdoch; trusturi media uriașe cum ar fi Time/Warner; Ted Turner cu rețeaua
alcătuită în jurul CNN (Cable News Network).
Chestiunea esențială este cea a monopolului. Este însă greu să creezi reguli pentru globalizare.
Dimensiunea globală a acestor aspecte ridică interesante probleme etice și nu, în ultimul rând,
legale. Rămâne însă greu să regularizezi ceva pe Internet. Au existat chiar și dispute juridice în
jurul întrebării: „Poate fi sau trebuie controlat Internetul?”, iar dacă da, în ce fel? A controla sau a
stopa globalizarea par a fi misiuni imposibile.

Ce urmează?
Există un consens foarte slab în legătură cu „noile știri” și cu viitorul jurnalismului. Consesul este
numai asupra ideii: viitorul jurnalismului nu mai este ceea ce a fost.
În mod ironic, se discută mai puțin despre viitor în anii 2000 decât în anii 60 sau 70 ai secolului
trecut. Schimbările se petrec atât de rapid încât ceea ce interesează este prezentul.
Iar lumea este mai „mediată” decât a fost vreodată în istorie.