TEORIA ACTELOR DE VORBIRE

Pornind de la scopul comunicării, A.H.Gardiner distinge patru tipuri de enunțuri posibile

cărora le stabilește specificul:
1. declarația, prin care se spune ceva despre ceva, realizându-se o aserțiune prin care se
face o afirmație sau o negație;
2. întrebarea, a cărei reușită depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei anumite
acțiuni;
3. cererea – exprimarea dorinței de a se îndeplini o acțiune ce nu depinde (numai)de
voința interlocutorului (ordin, sfat, rugăminte etc);
4. exclamația- exprimarea spontană a dispoziției, atitudinii sau dorinței locutorului.
Fiecăruia dintre aceste tipuri de enunțuri le corespund numeroase acte de vorbire.

Deoarece actul lingvistic se produce la nivelul vorbirii, el a primit denumirea de act de

vorbire, iar rezultatul lui este enunțul realizat efectiv de un locutor într-o situație de
comunicare dată.

Actele de vorbire, adică enunțurile concret realizate (enunțul fiind șirul de cuvinte dintr-o
limbă emis de un locutor și delimitat de momente de pauză) sunt produse ale competenței
lingvistice ale vorbitorilor.

J.Austin - Școala filozofică de la Oxford dezvoltă o teorie deosebită în legătură cu actele de

vorbire-Speech acts, considerate ca acte efectuate atunci când se rostesc cuvintele. Astfel,
actul rostirii unor cuvinte într-o limbă se compune din mai multe acte simple, diferite între
ele:

Actul locuționar – pronunțarea cuvintelor

Actul ilocuționar– ceea ce se realizează prin rostirea cuvintelor: a permite sau a declara ceva

Actul perlocuționar: producerea unor efecte la interlocutor cu ajutorul cuvintelor (jenă, frică,
furie etc).
Enunțurile posibile pe care le realizează un locutor sunt:
Constatative - cele care descriu o stare de lucruri
Performative – cele care reprezintă de fapt acțiuni pe care indivizii le realizează prin
intermediul vorbirii, distincția între cele 2 tipuri de enunțuri fiind între “a zice”si “a face”.
A vorbi înseamnă a acționa și, ca atare, enunțurile performative nu se supun raportării la
condițiile de adevărat și de fals – cum se întâmplă în cazul celor constatative-, ci se
raportează la condițiile de reușită, adică la acordul interlocutorilor în legătură cu
funcționarea unei convenții și la sinceritatea cu care persoana care vorbește înfăptuiește actul
enunțat.
De ex, dacă cineva spune: Plec! nu ține de caracterul de adevăr sau de falsitate al
enunțului, ci de sinceritatea cu care este făcută această declarație, dacă ea coincide sau nu cu
intențiile vorbitorului.

1
 Orice act de vorbire comportă:
- O dimensiune locuționară (formarea/rostirea enunțurilor în conformitate cu regulile
gramaticii),
- O dimensiune ilocuționară (forța sau valoarea actului: avertisment, cerere, ordin,
promisiune, amenințare etc)
- O dimensiune perlocuționară ( influența exercitată asupra interlocutorului)
Trăsături:
1. Actul de vorbire este o acțiune, vizează transformarea realității; acțiunile realizate
prin intermediul vorbirii (ordin, cerere, amenințare) antrenează schimbări în starea
lumii.
De ex enunțul Închide te rog, geamul! va fi urmat în cazul unui act reușit de modificarea
respectivă în starea lumii.
2. Actul de vorbire este un act intențional, a cărui interpretare adecvată este
condiționată de recunoașterea de către interlocutor a intenției de comunicare. De ex Un
camion e în spatele tău, interlocutorul trebuie să recunoască intenția locutorului (informare
despre prezența acelui camion sau avertisment/atenționare privind un pericol iminent)
3. Actul de vorbire este un act convențional a cărui reușită este condiționată de
îndeplinirea unor anumite “condiții de succes” legate de persoanele și de circumstanțele
utilizării actului, de intenția interlocutorilor și de efectul asociat enunțării.
De ex, un act de deschidere a unei ședințe : Declar ședința deschisă, rostit de un
subordonat neautorizat este nul și neavenit.
4. Actul de vorbire este determinat contextual. Numai contextul ne va permite să
decidem dacă enunțul “Vom vorbi mâine” trebuie interpretat ca o promisiune, informare sau
amenințare.
Enunțul performativse deosebește de cel constatativ prin:
- imposibilitatea de a fi evaluat în termenii adevărat/fals, ci prin opoziția
succesul/insuccesul actului;
- faptul că ține de acțiune și nu de vorbire (“Botez acest vapor cu numele Dacia”
înseamnă chiar actul de a da un nume vaporului, asociat unor ritualuri gestuale și
înscris într-un anume context).
Comparând următoarele enunțuri:
- Tom și Jerry sunt personaje de desene animate
- Ședința este deschisă,
se remarcă identitatea de structură semantică (un argument și un predicat), primul este o
aserțiune (o descriere), în timp ce al doilea nu descrie o stare de lucruri, ci contribuie la
realizarea acțiunii de deschidere a unei ședințe. Enunțarea celui de al 2-lea act presupune
anumite condiții de reușită (și nu de adevăr), dintre care cea mai importantă este cea a
autorității (nu oricine este îndreptățit să pronunțe acest enunț- cu efect).
Verbele a declara, a ordona, a promite, etc sunt performative doar la pers I, indicativ
prezent.

2
În viziunea lui Austin actele de vorbire sunt:

- expozitive ( a afirma, a nega, a explica, a descrie etc);

- exercitive ( a ordona, a comanda, a avertiza);

- promisive (a jura, a promite)

- comportative ( a se scuza, a reproșa, a mulțumi)

- verdictive sau judiciare (a acuza, a achita, a condamna)

Austin include atât constatativele cât și performativele în categoria actelor ilocuționare

(aserțiunea sau constatativul fiind un act ilocuționar alături de promisiune, ordin, cerere,
avertisment, ofertă etc.).

Structura actului ilocuționar-J.Searle

Un act de vorbire se compune dintr-un conținut propozițional (p) și o forță ilocuționară(F):

F(p).

Nu există o corespondență biunivocă între forma enunțului și forța ilocuționară, și anume,

același enunț pronunțat în contexte diferite poate fi purtătorul unor valori ilocuționare
diferite.

De ex Actele d-voastră, rostit de un farmacist înseamnă atenționarea unei persoane distrate

care și-a uitat buletinul și cardul de sănătate pe tejghea, în timp ce același enunț pronunțat de
un polițist reprezintă ordinul de a-i prezenta documentele de control – permis auto, certificat
de înmatriculare, rovinietă, asigurare etc.

Dacă același p poate cunoaște diverse valori ilocuționare (F), situația inversă este și ea
posibilă: un F reprezentat de diverse p (infra cererea):
- Știți unde este Spitalul Universitar?
- Ați putea să-mi spuneți unde este Spitalul Universitar?
- Unde este Spitalul Universitar, vă rog?
În realizarea cu succes a actului ilocuționar, rolul hotărâtor revine respectării condițiilor de
reușită (Austin) și de satisfacere a actului ilocuționar (Searle). Acesta din urmă distinge patru
tipuri de condiții:
1. condiția de conținut propozițional indică natura conținutului actului. Aceasta poate fi o
simplă propoziție (aserțiune), o acțiune viitoare a locutorului (promisiune) sau a
interlocutorului (sfat, cerere de informații)
2.condiția sau condițiile preliminare defines știința sau credința locutorului în privința
intereselor, intențiilor interlocutorilor, ca și natura raporturilor dintre interlocutori. De ex,
ordinul implică o relație de superioritate ierarhică în beneficiul locutorului, ca și convingerea
acestuia că interlocutorul este capabil să realizeze acțiunea cerută.
3.condiția de sinceritate indică starea psihologică a locutorului.

3
4. condiția esențială specifică tipul de obligație contractată de locutor sau interlocutor prin
enunțarea actului respectiv.
Categorii de acte ilocuționare:
1. Reprezentative sau asertive (aserțiunea, informarea): scop ilocuționar – descrierea
unei stări de lucru; stare psihologică: credința; conținutul propozițional – o propoziție.
Ex: Chimia alimentelor este interesantă.
2. Directive (ordinul, cererea, întrebarea): scop ilocuționar – realizarea unei acțiuni
viitoare de către interlocutor; stare psihologică: dorința locutorului; conținut
propozițional: acțiunea viitoare a interlocutorului. Ex: Du-te la școală la timp!
3. Promisive (ofertă, promisiune): scop ilocuționar: obligația locutorului de a realiza o
acțiune viitoare; starea psihologică: intenția locutorului; conținutul propozițional: o
acțiune viitoare a locutorului; Ex: Voi veni la petrecere însoțită de prietena mea cea
mai bună.
4. Expresive (scuza, felicitarea, mulțumirea, plângerea): scop ilocuționar: exprimarea
unei stări psihologice (de plăcere/neplăcere, acceptare/refuz; starea psihologică:
variabilă în funcție de act; conținutul propozițional: o acțiune sau o proprietate a
locutorului sau interlocutorului. Ex: Sunt tare bucuros să vă revăd bine sănătos.
5. Declarative (condamnare, declarare, botez) sunt actele performative în sensul cel mai
evident. Scop ilocuționar: actualizarea/punerea în practică a conținutului actului.