SUBSTANTIVUL

= partea de vorbire care denumeşte:

 fiinţe ( cal, Maria…);
 lucruri (casă, frunză…);
 fenomene ale naturii (ploaie, nor…);
 acţiuni (mers, alergare…);
 însuşiri (frumuseţe, urâţenie…);
 stări sufleteşti (veselie, tristeţe…).
comun: şcoală
- feluri: a) după înţeles propriu: Ion

b) după alcătuire simplu: oraş, floare

compus: Câmpulung, floarea-soarelui

- număr: singular: frate

plural: fraţi

- gen: masculin: un copil – mai mulţi copii

feminin: o bancă – mai multe bănci
neutru: un stilou – mai multe stilouri

- funcţii în propoziţie (funcţii sintactice):

• subiect: Iar iepuraşul împietri de groază.

( cine?)

• parte secundară de propoziţie care determină un

substantiv (atribut):
Urechile iepuraşului erau ciulite.
( ale cui?)
Ciocolata era împachetată într-un ambalaj de hârtie.
( ce fel de?)

• parte secundară de propoziţie care determină un verb

(complement):
Mama îl stigă pe Ionel.
( pe cine?)
 • nume predicativ: Ei sunt elevi.
(ce sunt?)

( alte întrebări: ce?, cu ce?, cu cine?, despre ce?,

despre cine?, pentru ce?, pentru cine?, la ce?, la cine?,
cui?, a-al-ale-ai cui? unde? etc. )

►Unele substantive au:

- numai forme de singular: aur, cinste, miere, sete, Ialomiţa, Predeal etc.;
- numai forme de plural: zori, Carpaţi etc;
- numai forme pentru masculin: frate, ministru, elefant etc;
- numai forme pentru feminin: soră, blană, cunoştinţă etc.

►Sunt substantive comune: denumirile lunilor anului, zilelor săptămânii,

numele de popoare ( ianuarie, marţi, români…).
►Sunt substantive proprii: numele de persoane, de animale, de locuri,
de instituţii, de corpuri cereşti, titluri de publicaţii, de opere literare, denumiri de
evenimente istorice şi sărbători, mărci de produse ( Vali, Azorel, Transilvania,
Liceul Bilingv ,,Decebal”, Terra, ,,Lumea copiilor”, ,,Cenuşăreasa”, Revoluţia de
la 1848, Paştele, 1 Iunie, Pepsi…).
 ADJECTIVUL

= partea de vorbire care arată însuşirea unui obiect.

 se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină:

Se întorc iar zilele noroase.

subst. adj.

gen număr gen număr

feminin plural feminin plural

- număr singular: (măr) rotund

plural: (mere) rotunde

- gen masculin: (prieten) bun

feminin: (lucrare) corectată
neutru: (dulap) înalt

- funcţii sintactice:
• parte secundară de propoziţie care determină un
substantiv (atribut): Andrei are un scris frumos.
(ce fel de?)
Micului elev îi dau cartea.
(ce fel de?)
• nume predicativ:
Pantalonii sunt scurţi.
(cum sunt?)
• parte secundară de propoziţie care determină un verb
(complement): El scrie frumos.
(cum?)
- se scrie corect:
1) nor plumburiu nori plumburii norii plumburii
spic auriu spice aurii spicele aurii

2) bun prieten buni prieteni bunii prieteni

vesel coleg veseli colegi veselii colegi

3) cenuşiu nor cenuşii nori cenuşiii nori

zglobiu copil zglobii copii zglobiii copii

4) rochie roşie roşiilor rochii

pară aurie auriilor peri
 NUMERALUL
= partea de vorbire care arată:
 numărul obiectelor: două, cinci, douăzeci etc. (numerale cardinale);
 ordinea obiectelor prin numărare: întâi, al treilea, a trei mii şapte sute
douăzecea etc. (numerale ordinale).

- felul simple: unu, primul, zece, sută etc.

compuse: unsprezece, treizeci şi şapte, al o sută doilea etc.

- genul masculin: un copil – doi copii

întâiul elev – al doilea elev
neutru: un creion – două creioane
întâiul dulap – al doilea dulap
feminin: o cană – două căni
întâia clasă – a doua clasă

- funcţia sintactică:
• subiect: Unsprezece formează o echipă.
(cine?)
Al doilea nu s-a prezentat.
(cine?)
• parte secundară de propoziţie care determină un substantiv
(atribut): Săptămâna are şapte zile.
(câte?)
Clasa a patra îmi place cel mai mult.
(care?)
• parte secundară de propoziţie care determină un verb
(complement): I-am văzut pe cei doi.
(pe cine?)
Tocmai a discutat cu al treilea.
(cu cine?)
- se scrie corect:
paisprezece, nu patrusprezece
şaisprezece, nu şasesprezece
optsprezece, nu optâsprezece, optisprezece sau optusprezece
şaizeci, nu şasezeci

- numeralele ordinale se pot scrie cu cifre latine (romane):

primul: I
al doilea, a doua: al II-lea, a II-a
al cincilea, a cincea: al V-lea, a V-a etc.
 PRONUMELE PERSONAL

= partea de vorbire care ţine locul unui substantiv (nume).

- formele accentuate:

număr numărul singular numărul plural

persoană
eu, mine, mie noi, nouă
persoana I
tu, tine, ţie voi, vouă
persoana a II-a

persoana masculin el, lui, dânsul ei, lor, dânşii

a III-a
feminin ea, ei, dânsa ele, lor, dânsele

- formele neaccentuate:

număr numărul singular numărul plural

persoană
îmi, mi, mă, m- ne, ni
persoana I
îţi, ţi, te vă, vi, v-
persoana a II-a

persoana masculin îi, i, îl, l- le, li, îi, i

a III-a
feminin îi, i, o le, li

- funcţiile sintactice:

• subiect: Noi învăţăm foarte bine.

(cine?)

• parte secundară de propoziţie care determină un substantiv

(atribut):
Părerea despre tine am mai spus-o.
(care?)
Tema lui e corectă.
(a cui?)
 • parte secundară de propoziţie care determină un verb
(complement):
Mă aşteaptă un coleg.
(pe cine?)

Andrei merge cu tine.

(cu cine?)

V-am spus tot.

(cui?)

Pronumele personal de politeţe

= pronumele personale prin care se exprimă respectul faţă de cineva.

număr numărul singular numărul plural

persoană
dumneata (d-ta)
persoana a II-a dumneavoastră (d-voastră)
dumitale (d-tale)
masc. dumnealui (d-lui)
persoana a III-a dumnealor (d-lor)
fem. dumneaei (d-ei)

- funcţii sintactice:

• subiect: Dumneavoastră aţi plecat mai târziu.

(cine?)
• atribut: Casa dumnealui este pe deal.
(a cui?)

• complement: Pe dumnealor le-a dus cu maşina.

(pe cine?)

- alte forme, folosite în familie, între prieteni: mata, matale…

 VERBUL

= partea de vorbire care arată acţiunea: a citi, a merge, a aduna etc.

starea: a sta, a tăcea, a se odihni etc.
existenţa: a fi, a exista, a se afla etc.

- persoanele:

• I (acţiunea este făcută de persoana care vorbeşte): (eu) citesc, (noi) citim
• a II-a (acţiunea este făcută de persoana cu care se vorbeşte): (tu) citeşti, (voi)
citiţi
• a III-a (acţiunea este făcută de persoana despre care se vorbeşte): (el, ea)
citeşte, (ei, ele) citesc

- numerele: singular: citesc, citeşti, citeşte

plural: citim, citiţi, citesc

- timpurile: prezent (acţiunea se petrece în momentul vorbirii):

citesc, citim etc.
trecut (acţiunea se petrece înainte de momentul
vorbirii): citeam, am citit, citisem etc.
viitor (acţiunea se va petrece după momentul
vorbirii): voi citi, veţi citi etc.

- funcţiile sintactice:

■ predicat verbal: El învaţă mai bine acum.

(ce face?)
În grădină erau zeci de trandafiri. (se aflau)
(ce făceau?)

■ predicat nominal: Băiatul era înalt.

verbul ,,a fi” + nume predicativ (adj.)

Andrei e un copil cuminte.

verbul ,,a fi” + nume predicativ (subst.)

 PREDICATUL

= partea principală de propoziţie care arată:

⋄ce face subiectul: Altetul a câştigat medalia de aur.
⋄ce este subiectul: Dunărea e o apă curgătoare.
⋄cine este subiectul: Premianţii erau băieţii.
⋄cum este subiectul: Fetiţa era ascultătoare.

- felurile predicat verbal

predicat nominal

PREDICATUL VERBAL

- arată ce face subiectul;

- răspunde la întrebările:,,ce se spune despre subiect?”, ,,ce face?”
(subiectul);
- este exprimat printr-un verb:
El merge la Braşov.
(ce face?)

Am ştiut şi noi adresa.

(ce am făcut?)

Biletul era în pamblica pălăriei.

(ce făcea? → ,,exista”, ,,se afla”)

PREDICATUL NOMINAL

- arată ce este, cine este, cum este subiectul:

Făt-Frumos este eroul unui basm.

(ce este?)
Colega mea este Andreea.
(cine este?)
Căluţul este năzdrăvan.
(cum este?)
- este alcătuit din verbul ,,a fi” (sau alte verbe copulative: a deveni, a
părea, a rămâne, a ajunge etc.) + nume predicativ (exprimat prin
substantiv, adjectiv, pronume, numeral etc.):

Apa este un corp lichid.

verbul ,,a fi” + nume predicativ (substantiv)

Este bun răspunsul tău.

verbul ,,a fi” + nume predicativ (adjectiv)

- predicatul, verbal sau nominal, nu se desparte prin virgulă de subiect;

S PV
Voievodul privea mândru la oştenii săi.

- dacă numele predicativ este alcătuit din mai multe părţi de vorbire,
acestea se despart prin virgulă sau cuvintele de legătură şi, sau:
PN
Copiii erau frumoşi, cuminţi şi ascultători.
 SUBIECTUL
= partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului.

- arată cine face acţiunea exprimată de predicatul verbal:

Goe mâncă ciocolata.
cine are însuşirea exprimată de numele predicativ din
predicatul nominal:
Dănuţ este vesel.

- răspunde la întrebările:
• cine?:
Zeus era stăpânitor deplin.
• ce?:
Noaptea se auzeau strigătele cocorilor.

- poate fi exprimat prin:

♦ substantiv: Olguţa se ridică de pe pat.
♦ pronume personal: Mergeţi şi voi la teatru? etc.

- feluri: subiect simplu (exprimat printr-o singură parte de vorbire):

Copiii se bălăceau în lac.

subiect multiplu (exprimat prin mai multe părţi de vorbire):

Gabriel şi Ionuţ l-au condus la aeroport.

subiect inclus (dedus din forma predicatului):

După-amiaza merg la înot. (cine? → eu)

subiect subînţeles (dedus din propoziţiile anterioare în care

este exprimat):
Olguţa răsuci cheia,¹/ apăsă clanţa ²/ şi răsări în
prag.³/
(în propoziţiile 2 şi 3 subiectul e subînţeles din
propoziţia 1: ,,cine apăsă?”, ,,cine răsări?” → Olguţa, ea)

- între subiect şi predicat nu se pune virgulă:

Căpitanul privi în larg.
- în cazul subiectului multiplu, se pun virgulă sau cuvinte de legătură:
Împăratul, fetele şi Spânul le ieşiră înainte.
 ATRIBUTUL

= partea secundară de propoziţie care determină un substantiv.

- întrebări: care?, ce fel de?, al cui?, a cui?, ai cui?, ale cui?, câţi?, câte?,
al câtâlea?, a câta? etc.

- este exprimat prin:

∗ substantiv: La meciurile de footbal participă toţi

băieţii.
(care?)

∗ adjectiv: Pe cerul albastru nu se vedea nici un nor.

(ce fel de ?)

∗ pronume personal: Cartea ei este interesantă.

(a cui ?)

∗ numeral: Trei elevi merg la concurs. etc.

(câţi?)

COMPLEMENTUL
= partea secundară de propoziţie care determină un verb.

- întrebări: ce?, pe ce?, cu ce?, la ce?, de la ce?, pe cine?, cu cine?, la

cine?, de la cine?, pentru ce?, pentru cine?, despre ce?, despre cine?,
unde?, când?, cum?, cât? etc.

- este exprimat prin:

∗ substantiv: Elevii au plecat în excursie.
(unde?)

∗ pronume personal: Am mers cu el până la Iaşi.

(cu cine?)

∗ adjectiv: Din roşu s-a făcu alb.

(din ce?)