Mortalitatea infantilă e denumirea academică pentru ceea ce se întâmplă dacă un copil moare înainte

de prima lui zi de naștere. Rata mortalității infantile într-o anumită țară este numărul de astfel de

decese petrecute la fiecare o mie de nașteri vii. Această rată este frecvent folosită pentru a măsura

sănătatea și bunăstarea unei națiuni, deoarece factorii care afectează sănătatea întregii populații pot

de asemenea să influențeze și rata mortalității infantile. Sunt diferențe foarte mari în ceea ce privește

rata mortalității infantile după rasă și etnie. De exemplu, în SUA, rata mortalității infantile este dublă

față de cea înregistrată în populația albă.

În 2015, rata mortalității în România a fost de 10,9 decese la 1000 de nou-născuți vii, mai mult decât

dublu față de media europeană din același an (3,5 la mia de nașteri vii), arată raportul Comisiei

Europene pentru țara noastră, realizat în cadrul Semestrului European din 2016.

Principala cauză a mortalității infantile o reprezintă afecțiunile perinatale, adică cele care se

declanșează în timpul sarcinii sau imediat după naștere (malformații sau anomalii cromozomiale,

afecțiuni respiratorii etc.). Unele dintre aceste afecțiuni pot fi depistate încă din timpul sarcinii, dar

acest lucru deseori nu se întâmplă în zonele sărace. Femeile gravide nu ajung regulat la controale, fie

pentru că nu își permit să o facă, fie pentru că nu sunt suficient de informate cu privire la cât de

importantă este această rutină. Apoi, nu toți copiii sunt imediat înscriși la un medic de familie, după

naștere, deși toți minorii au dreptul la asistență medicală gratuită, indiferent de statutul de asigurat al

părinților.

Majoritatea copiilor care nu accesează servicii medicale trăiesc în mediul rural. Pentru a rezolva această

situație, e foarte important ajutorul pe care îl pot oferi asistenții medicali comunitari, care ar trebui să

meargă în casele oamenilor pentru a facilita un minim acces la serviciile de sănătate. Problema e că în

multe sate și comune acești asistenți comunitari lipsesc, pentru că autoritățile locale nu s-au deranjat

să îi caute.

Cea mai mare parte a morților copiilor sub un an din mediul rural ar fi putut fi prevenite dacă părinții ar
fi avut acces la informație medicală adecvată și dacă sarcina ar fi fost supravegheată constant. O
cercetare de teren efectuată de organizația Salvați Copiii în 2012 în comunitățile defavorizate sugera că
47% dintre femeile gravide la momentul studiului nu făcuseră nicio ecografie până la acel moment,
42% nu efectuaseră analizele recomandate, în vreme ce peste o treime nici măcar n-ajunseseră la un
control ginecologic.
La aceste cifre periculoase se adaugă și cele care reflectă vârsta mamelor din mediul rural. Cam 36% din

mamele care au format eșantionul aceleiași cercetări născuseră primul copil înainte să împlinească 18

ani. La mama adolescentă, sarcina vine însoțită de riscuri medicale multiple (prematuritate,

preeclampsie, malformații congenitale, greutate scăzută la naștere, depresie postpartum), riscuri care

se suprapun peste riscurile sociale ușor de închipuit.

Americanii spun „it takes a village”, de când Hillary Clinton a scris o carte cu numele acesta în 1996, în
care vorbea de responsabilitatea pe care diferiți oameni și instituții o împărtășesc în creșterea cu
succes a copiilor (familia directă, bunicii, vecinii, profesorii, preoții, doctorii, angajatorii părinților,
politicienii, organizațiile nonguvernmentale, organizațiile religioase, oamenii de afaceri). În cartea sa,
Clinton făcea advocay pentru acel tip de societate care să facă o prioritate din nevoile copiilor la fiecare
nivel.

Douăzeci de ani mai târziu, copiii României sunt dezamăgiți în fiecare zi de „satul” în care s-a nimerit să

se nască.