CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE_______________________________________________5
I.1. Obiectul fiziologiei omului__________________________________________5
I.2. Scurt istoric______________________________________________________5
II. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE GENERALĂ____________________________________7
II.1. Organismul uman – sistem transformator de energie___________________7
II.2. Fiziologia celulei__________________________________________________9
II.3. Organizarea generală a corpului omenesc___________________________10
III. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE SPECIALĂ____________________________________12
III.1. Funcţiile de relaţie ale organismelor vii_____________________________12
III.1.1. FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS_____________________________12
III.1.1.1. Rolul integrator al sistemului nervos____________________________12
III.1.1.2. Elemente de fiziologie nervoasă_______________________________12
III.1.1.3. Fiziologia măduvei spinării___________________________________13
III.1.1.4. Fiziologia bulbului rahidian___________________________________16
III.1.1.5. Fiziologia punţii lui Varolio___________________________________16
III.1.1.6. Fiziologia pedunculilor cerebrali_______________________________17
III.1.1.7. Fiziologia cerebelului_______________________________________17
III.1.1.8. Fiziologia diencefalului______________________________________18
III.1.1.9. Fiziologia scoarţei cerebrale__________________________________18
III.1.1.9.1. Procese corticale fundamentale____________________________19
III.1.1.10. Fiziologia sistemului nervos vegetativ__________________________23
III.1.2. FIZIOLOGIA ANALIZATORILOR_________________________________27
III.1.2.1. Fiziologia pielii_____________________________________________27
III.1.2.2. Fiziologia analizatorului olfactiv_______________________________28
III.1.2.3. Fiziologia aparatului gustativ__________________________________28
III.1.2.4. Fiziologia analizatorului vizual________________________________28
III.1.2.5. Fiziologia analizatorului auditiv________________________________30
III.1.2.6. Fiziologia aparatului vestibular________________________________31
III.1.3. FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE__________________________32
III.1.3.1. Fiziologia hipofizei__________________________________________32
III.1.3.2. Fiziologia epifizei___________________________________________34
III.1.3.3. Fiziologia tiroidei___________________________________________35
III.1.3.4. Fiziologia glandelor paratiroide________________________________36
III.1.3.5. Fiziologia timusului_________________________________________36
III.1.3.6. Fiziologia glandelor suprarenale_______________________________36
III.1.3.6.1. Funcţiile corticosuprarenalei_______________________________36
III.1.3.6.2. Funcţiile medolosuprarenalei______________________________37
III.1.3.7. Fiziologia glandelor sexuale__________________________________38
III.1.3.7.1. Funcţia endocrină a testiculului____________________________38
III.1.3.7.2. Funcţia endocrină a ovarului______________________________39
III.1.3.8. Fiziologia pancreasului endocrin_______________________________39
III.1.4. FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR_________________________40
III.1.4.1. Rolul oaselor în organism____________________________________40
III.1.4.2. Fiziologia sistemului muscular________________________________41

3
 III.2. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE ALE ORGANISMULUI VIU___________________45
III.2.1. Fiziologia aparatului digestiv____________________________________45
III.2.1.1. Digestia__________________________________________________45
III.2.1.1.1. Digestia bucală_________________________________________46
III.2.1.1.2. Deglutiţia______________________________________________47
III.2.1.1.3. Digestia gastrică________________________________________48
III.2.1.1.4. Digestia intestinală______________________________________50
III.2.1.2. Fiziologia intestinului gros____________________________________53
III.2.1.3. Fiziologia ficatului__________________________________________54
III.2.2.MEDIUL INTERN_____________________________________________58
III.2.3. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR_________________________63
III.2.3.1. Respiraţia pulmonară_______________________________________63
III.2.3.2.Circulaţia funcţională pulmonară_______________________________66
III.2.3.3. Schimburile gazoase. Difuziunea.______________________________66
III.2.4.FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR____________________70
III. 2.4.1. Proprietăţile funcţionale ale miocardului________________________71
III.2.4.2. Ciclul cardiac______________________________________________72
III.2.4.3. Manifestări ale activităţii cardiace______________________________73
III.2.4.4. Reglarea activităţii cardiace__________________________________75
III.2.4.5. Fiziologia sistemului circulator sanguin__________________________75
III.2.4.6. Fiziologia sistemului circulator limfatic__________________________77
III.2.5. METABOLISMUL_____________________________________________79
III.2.5.1. Metabolismul intermediar____________________________________79
III.2.5.1.1. Metabolismul intermediar al glucidelor_______________________80
III.2.5.1.2. Metabolismul intermediar al lipidelor________________________81
III.2.5.1.3. Metabolismul intermediar al proteinelor______________________82
III.2.5.1.4.Corelaţia dintre metabolismele intermediare___________________82
III.2.5.1.5.Metabolismul apei şi al electroliţilor__________________________82
III.2.5.1.6. Metabolismul energetic___________________________________83
III.2.5.2. Termoreglarea____________________________________________84
III.2.5.2.1. Termogeneza__________________________________________84
III.2.5.2.2. Termoliza_____________________________________________85
III.2.5.2.3. Factorii biologici de care depinde termoliza___________________85
III.2.5.2.4. Factorii climatici care influenţează termoreglarea______________85
III.2.6.FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR______________________________87
III.2.6.1. Funcţiile rinichiului__________________________________________87
III.2.6.2.Urina____________________________________________________89
III.2.6.3.Reglarea activităţii renale_____________________________________89
III.2.6.4.Eliminarea uriniiI___________________________________________90
IV.LUCRĂRI PRACTICE_________________________________________________91
IV.1. Fiziologia aparatului respirator____________________________________91
IV.2. Fiziologia aparatului cardiovascular________________________________93
IV.3. Fiziologia sistemului nervos______________________________________95
IV.4. Fiziologia analizatorilor__________________________________________97
Bibliografie minimală__________________________________________________101

4
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Obiectul fiziologiei omului

Viaţa este concepută de către Schrödinger (1969) ca „o insulă de ordine în
oceanul imens al dezordinii antropice”, fiind o formă superioară de mişcare a materiei,
rezultată prin evoluţie, sub influenţa selecţiei naturale. Datorită calităţilor sale, materia
vie are capacitatea de a-şi menţine structura şi de a evolua spre un plus de
complexitate, preluând energia din materia brută şi utilizând-o în scop energetic, plastic
sau funcţional. Organismele vii se încadrează astfel în categoria sistemelor deschise,
autoreglabile şi adaptate la necesităţile variabile ale materiei vii.
Organismele vii îndeplinesc următoarele funcţii vitale: metabolism,
autoreproducere, autoreglare şi adaptare la condiţiile variabile ale mediului extern şi/sau
intern, fenomene extrem de complexe, bazate pe procese fizico-chimice şi biologice,
insuficient cunoscute deocamdată. Cunoaşterea fiziologiei se impune astfel ca o
necesitate pentru înţelegerea desfăşurării normale a proceselor vitale.
Conform „Dicţionarului de ecologie” de Petre Neacşu & Zoe Apostolache-
Stoicescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982, p. 252, fiziologia este „ştiinţa
biologică ce studiază mecanismele şi legile de funcţionare ale organismelor vegetale şi
animale, precum şi interacţiunile dintre funcţiile organismului şi factorii de mediu.”
Fiziologia1 studiază funcţiile şi activităţile îndeplinite de materia vie, de structurile
biologice superior organizate, de la celulele ce alcătuiesc ţesuturile şi organele,
aparatele şi sistemele anatomice până la organismul uman ca întreg, corelaţiile dintre
diferitele părţi componente, precum şi interdependenţa sa cu mediul ambiant.
Funcţionarea organismului în condiţii normale depinde atât de factorii endogeni (proprii),
cât şi de factori exogeni (provenind din mediu).
Fiziologia utilizează noţiuni de biofizică, biochimie, biologie celulară, etc.

I.2. Scurt istoric

Această ştiinţă a evoluat în concordanţă cu concepţiile filosofice dominante şi cu
tehnicile specifice fiecărei epoci în parte.
Primele tentative de interpretare a proceselor fiziologice au fost făcute de grecii
antici.
În Evul Mediu, procesele vitale au fost interpretate numai din punct de vedere
filozofic.
Progresele ştiinţifice şi tehnice din secolele XVII şi XVIII au permis interpretarea
proceselor fiziologice prin prisma cunoştinţelor de fizică şi chimie.
Nume celebre sunt legate de evoluţia fiziologiei. Astfel, termenul de „fiziologie” a
fost utilizat de Aristotel2 pentru a desemna ansamblul diferitelor funcţii ale organismelor
vii, în opoziţie cu fizica (ştiinţa despre obiectele neînsufleţite). W. Harvey (1628) descrie
pentru prima dată corect circulaţia sanguină. L. Spallanzani (1777) a demonstrat
experimental rolul sucului gastric în digestie. Laplace şi Lavoisier (1779-1780) au
1
physis – principiu dătător de viaţă; logos - ştiinţă
2
filozof şi naturalist grec (384-322 î.e.n.)

5
explicat formarea căldurii organismelor animale pe baza consumului de O 2,
demonstrând că la baza proceselor vitale stau arderile metabolice. Ei pun astfel bazele
teoriei bioenergetice în interpretarea proceselor vitale, conform căreia toate fenomenele
fiziologice se realizează pe seama consumului de substanţe nutritive preluate din mediu
şi a oxigenului, ca factor de combustie. În acelaşi timp, apar şi cercetările de fiziologie a
sistemului neuromuscular efectuate de Galvani, Du Bois-Raymond, Müller etc.
Fluorens (1803) descoperă centrii respiratori bulbari, iar Secenov (1858) descrie
reflexele creierului. Claud Bernard îndrumă definitiv fiziologia pe făgaşul ştiinţelor
experimentale. Cannon (1932) formulează conceptul actual de homeostazie, iar I. P.
Pavlov (1849-1936) studiază activitatea nervoasă superioară prin intermediul reflexelor
condiţionate.
Creatorul şcolii româneşti de fiziologie este medicul veterinar I. Athanasiu (1867-
1926), profesor de fiziologie la Facultatea de Ştiinţe şi la Facultatea de Medicină
Veterinară din Bucureşti, director adjunct al Institutului de Fiziologie „Marey” din Paris,
rector al Universităţii din Bucureşti. El a studiat electricitatea cardiacă şi musculară şi a
demonstrat experimental efectele nocive ale alcoolului. Gh. Marinescu (1896) a
efectuat prima hipofizectomie3 (la câine) din istoria fiziologiei. C.I.Parhon şi N. Golstein
(1909) sunt întemeietorii endocrinologiei pe plan mondial.

3
hipofizectomie – extirparea chirurgicală a glandei hipofize.

6
II. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE GENERALĂ
Fiziologia generală studiază atât stările, fenomenele şi procesele comune tuturor
nivelelor de organizare din organism, cât şi mecanismele generale de autoreglare şi de
conexiune a reglărilor la scară individuală.

II.1. Organismul uman – sistem transformator de energie

L. von Bertalanffy a elaborat teoria sistemică, dezvoltată pe baza progreselor
fizicii moderne aplicate în biologie, teorie ce se referă la organizarea structurală şi
funcţională a materiei vii şi nevii, în unităţi alcătuind sisteme.
Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente identice sau diferite, unite prin
conexiuni într-un întreg. Interacţiunea componentelor este primordială pentru
menţinerea ansamblului, părţile componente (subsistemele) neputând exista în mod
autonom în afara sistemului integrator. Ca atare, structura şi funcţiile biosistemelor sunt
subordonate legilor întregului şi numai conexiunile dintre ele duc la realizarea funcţiilor
întregului.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise, prezentând în mod constant şi
echilibrat, schimburi de substanţă şi energie cu mediul înconjurător.
N. Botnariuc, defineşte în 1979, sistemele biologice ca fiind „sisteme deschise,
informaţionale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare,
autoreproducere, autoreglare şi autodezvoltare; ele au un comportament antientropic 4 şi
finalizat, care le asigură stabilitatea în relaţiile lor cu alte sisteme”.
Organismul uman este un sistem deschis în care procesele nu sunt staţionare, nu
sunt în echilibru, sunt ireversibile, neliniare şi se desfăşoară la temperatură (37-38ºC) şi
presiune (760 mm Hg) constante. Viteza unor procese vitale este foarte scurtă (1 ms).
Organismul dispune de mecanisme care menţin constante pH-ul şi osmolaritatea
mediului celular şi extracelular. Procesele metabolice producătoare de energie sunt
cuplate cu cele consumatoare de energie, cu formarea de compuşi intermediari
„acumulatori” de energie, care cedează treptat energie liberă.
Caracteristicile de bază ale organizării şi funcţionării sistemelor biologice, în
general şi, implicit, ale organismului uman, sunt reprezentate de: integralitatea,
caracterul istoric, caracterul informaţional, heterogenitatea, autoreglarea, ierarhizarea,
programarea şi echilibrul dinamic.
Pentru înţelegerea proceselor vitale, cea mai importantă dintre aceste
caracteristici este autoreglarea.
Autoreglarea constă în proprietatea sistemelor biologice de a-şi controla şi
corecta activitatea, asigurându-şi astfel integralitatea, menţinerea homeostaziei
(echilibrului dinamic) şi relaţiilor cu mediul ambiant. Această proprietate se bazează pe
capacitatea sistemelor biologice de a recepţiona informaţii prin intermediul stimulilor
(excitanţilor) din mediu, de a prelucra aceste informaţii şi de a răspunde prin comenzi şi
acţiuni adecvate. Răspunsurile adecvate ale organismelor la variaţiile continui ale
factorilor de mediu, ca şi păstrarea constantă a compoziţiei materiei vii, cu toată
reînnoirea permanentă a elementelor chimice constitutive, nu pot fi înţelese în afara
unor mecanisme de autoreglare.
4
Entropia - mărime termodinamică ce caracterizează gradul de dezordine al unui sistem.

7
 Mecanismele prin care se realizează autoreglarea sunt conexiunea directă şi
conexiunea inversă (feed-back), care realizează circuitul de la receptor la efector şi
invers, de la efector la receptor. (Schema nr. 1)

Conexiune directă
Intrare
stimuli Ieşire

Cale Cale
Informaţii senzitivă motorie Răspuns
RECEPTOR CENTRU EFECTOR
din mediu (aferentă) COMANDĂ (eferentă)

Conexiune inversă

Schema nr.1 Conexiunea directă şi conexiunea inversă

Prin conexiunea directă se realizează transferul informaţiei de la receptor la

efector, care elaborează răspunsul.
Conexiunea inversă (feed-back) realizează transferul informaţiei de la efector la
receptor (centru de comandă). Prin aceasta, valoarea (intensitatea) răspunsului este
comparată cu comanda. Informaţia revenită la receptor acţionează ca o nouă mărime de
intrare.
Conexiunea inversă modifică mărimile de intrare în aşa fel încât mărimile de
ieşire să se realizeze conform cu necesităţile biosistemului considerat. Se realizează
astfel, stabilitatea sistemelor biologice, putându-se anihila influenţele întâmplătoare ale
diferiţilor factori şi, implicit, opoziţia activă a sistemului faţă de diferite perturbări.
Numeroşi parametri fiziologici şi ecologici sunt controlaţi pe această cale.
Sistemele biologice prezintă două tipuri de conexiuni inverse care acţionează
corelat, respectiv conexiunea inversă negativă prin care se realizează diminuarea
efectului (prin diminuarea intrărilor) şi conexiunea inversă pozitivă, care determină
intensificarea efectului prin amplificarea valorii intrărilor.
Majoritatea mecanismelor de autocontrol biologic funcţionează prin feed-back
negativ.
Prin autoreglare sistemele biologice se integrează organic în mediul ambiant, se
asigură stabilitatea biosistemelor, permiţând anihilarea influenţelor întâmplătoare ale
diferiţilor factori, adaptarea sistemelor la propriile lor cerinţe, cât şi la condiţiile mediului
ambiant. Biosistemele sunt sisteme cu control multiplu, fiecare parametru fiziologic fiind
reglat (controlat) pe mai multe căi.

8
II.2. Fiziologia celulei
Ca unitate morfofuncţională şi genetică a materiei vii, celula stă la baza tuturor
proceselor vitale. Funcţionarea sa este strâns corelată cu structura şi proprietăţile
imprimate de elementele sale constituente.
Principalele funcţii ale celulei sunt: excitabilitatea, contractilitatea, mişcarea,
metabolismul.
1. Excitabilitatea este capacitatea citoplasmei de a reacţiona la excitaţiile survenite
din mediul înconjurător. Agenţii excitanţi pot fi: mecanici (apăsare, lovire,etc.), fizici
(lumină, căldură, etc.) şi chimici (acizi, baze, săruri).
2. Contractilitatea este capacitatea de modificare a formei celulare sub acţiunea
excitanţilor specifici în vederea dezvoltării unei tensiuni la locul de inserţie a
muşchiului respectiv.
3. Mişcarea se manifestă prin curenţi citoplasmatici de intensitate variată, în funcţie
de specificul agenţilor excitanţi.
4. Metabolismul reprezintă ansamblul proceselor biochimice prin care se realizează
schimbul permanent de substanţe şi energie între citoplasmă şi mediul înconjurător.
Metabolismul se desfăşoară în două faze: anabolismul (asimilaţia) şi catabolismul
(dezasimilaţia) care se află într-un raport constant, determinat în general de vârsta
celulei. O asimilaţie mai intensă decât dezasimilaţia este caracteristică celulelor
tinere, constituind factorul de creştere şi înmulţire. La celulele bătrâne, dezasimilaţia
întrece asimilaţia şi creşterea încetează. Încetarea metabolismului duce la moartea
celulei.
5. Anabolismul (asimilaţia) reprezintă procesul de formare, sinteză, a citoplasmei şi
de acumulare a energiei. Pentru realizarea asimilaţiei, celula ia din mediul
înconjurător substanţele pe care le utilizează în sinteza componentelor
citoplasmatice, înmagazinând în acelaşi timp şi cantitatea de energie chimică
potenţială acumulată în substanţele asimilate. Rezultatul asimilaţiei este reprezentat
de creşterea masei citoplasmatice şi a nucleului, şi implicit a volumului celular în
ansamblu.
6. Catabolismul (dezasimilaţia) reprezintă procesul de dezintegrare, distrugere, a
citoplasmei şi de eliberare a energiei. Odată cu substanţele asimilate, pătrunde în
celulă şi oxigenul, care determină oxidarea substanţelor organice din citoplasmă.
Oxidarea biologică realizează un proces de distrugere a citoplasmei, producând, pe
lângă energie, apă şi unele substanţe care nu sunt necesare vieţii, denumite
produşi de catabolism (de dezasimilaţie). Energia eliberată este energia potenţială
(chimică) existentă în substanţele organice ale citoplasmei. Această energie
eliberată se poate transforma în forme variate de energie şi reprezintă sursa
diferitelor procese de activitate celulară (contractilitate, excitabilitate etc.). Produşii
rezultaţi din dezasimilaţie sunt eliminaţi din celulă.
7. Oxidaţia celulară. În procesul de metabolism au loc, pe de o parte, o captare de
energie potenţială şi, pe de altă parte, eliberarea acesteia în condiţiile oxidaţiei
biologice. Oxidarea biologică se desfăşoară numai în anumite condiţii: o anumită
temperatură, mediu apos, prezenţa unor enzime şi a unor substanţe acceptoare de
hidrogen şi oxigen. Enzimele asigură transformările chimice ale diferitelor substanţe
şi utilizarea energiei acestora pentru diferite funcţii vitale, inclusiv sinteza

9
 constituenţilor celulari specifici. În general, acest proces de oxidaţie celulară poate fi
schematizat astfel:

substrat + O2  E (energie) + H2O + produşi catabolici (CO2 etc.).

II.3. Organizarea generală a corpului omenesc
Organismul uman este alcătuit dintr-un număr enorm de celule diferenţiate,
grupate sub formă de ţesuturi.
Organele reprezintă ansambluri anatomice de ţesuturi cu structuri diferite, care
exercită funcţii unitare bine determinate şi corelate. Organele interne, situate în cavităţi
naturale ale organismului, poartă denumirea de viscere (creier, plămâni, ficat, splină,
etc.).
Sistemele reprezintă grupări de organe cu structuri şi funcţii asemănătoare, în
care predomină un anumit ţesut. Astfel, în sistemul nervos predomină ţesutul nervos, în
sistemul osos, ţesutul osos, în sistemul muscular, ţesutul muscular.
Aparatele reprezintă grupări de organe cu structuri diferite, care exercită în
comun funcţii unitare. Astfel, aparatul locomotor exercită funcţii de susţinere şi de
mişcare; aparatul respirator, o parte din funcţia de import a materiei (oxigenul); aparatul
digestiv, cealaltă parte din funcţia de import a materiei (alimentele); aparatul
cardiovascular, funcţia de transport a substanţelor asimilate; aparatul urinar, funcţia de
eliminare a deşeurilor biologice etc.
În concluzie, corpul omenesc reprezintă ansamblul organelor, sistemelor şi
aparatelor prin care se exercită funcţiile de relaţie, nutriţie şi reproducere.
Organismul alcătuieşte un tot unitar, atât morfologic cât şi funcţional, capabil de o
permanentă adaptare la condiţiile variate ale mediului ambiant.
Interdependenţa funcţională a organelor, sistemelor şi aparatelor din corp, ca şi
adaptarea organismului la mediul exterior se realizează pe cale hormonală şi nervoasă.
1. Coordonarea hormonală se realizează prin intermediul sângelui, mediul intern al
organismului, care transportă secreţiile anumitor organe (în special glande endocrine) la
aparatele şi sistemele, a căror funcţie este condiţionată de prezenţa acestor secreţii.
2. Coordonarea nervoasă se realizează prin intermediul sistemului nervos, sub
îndrumarea scoarţei cerebrale (coordonare condiţionată) sau a centrilor nervoşi
subcorticali (coordonare reflexă). Terminaţiile nervoase care se ramifică în toate
ţesuturile şi organele stabilesc conexiuni funcţionale multiple pe calea nervilor somatici
şi vegetativi, atât între segmentele diferite ale aceluiaşi aparat sau sistem, cât şi între
sistemul nervos şi diferite aparate sau sisteme.

10
 ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă un sistem?
2. Ce reprezintă sistemele biologice?
3. Care sunt principalele funcţii ale celulei şi în ce constau ele?
4. În ce constă organizarea generală a corpului omenesc?

11
III. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE SPECIALĂ

III.1. Funcţiile de relaţie ale organismelor vii

III.1.1. FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

III.1.1.1. Rolul integrator al sistemului nervos

Prelucrarea, codificarea într-un limbaj unic, stocarea şi destocarea informaţiilor
generate de excitanţi din mediul ambiant, anticiparea, iniţierea, menţinerea, reglarea şi
interdependenţa funcţiilor şi adaptarea acestora la circumstanţele în care se găseşte
individul respectiv, sunt roluri îndeplinite de sistemul nervos. În componenţa acestuia
intră: receptorii pentru preluarea excitaţiilor, nervii senzitivi, cu neuronii, centrii nervoşi
de primirea excitaţiilor, de elaborare a răspunsurilor, de ierarhizare şi nuanţare, căile
motoare (efectoare), nervii efectori (motori sau secretori) şi efectorii, prin care, comanda
nervoasă trece la organele efectoare: muşchi somatici, cord, muşchi netezi ai organelor
cavitare, glandele exocrine şi organele hematoformatoare. Activitatea glandelor este
declanşată de mesagerii hormonali. Neuronii din pereţii organelor cavitare şi din cord
explică automatismul acestora.
Întreruperea unei căi eferente este urmată de atrofia muşchilor scheletici sau de
atrofie glandulară anticipată de o secreţie paralitică. Întreruperea unei căi aferente, prin
leziuni periferice consecutive, evidenţiază efectul trofic al sistemului nervos, “mecanism
fără impulsuri”.
Sistemul nervos este subîmpărţit în:
 sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic) – care asigură menţinerea homeostaziei
organismului supus condiţiilor variabile ale mediului ambiant;
 sistemul nervos vegetativ – care reglează permanent activitatea organelor interne.

III.1.1.2. Elemente de fiziologie nervoasă

Unităţile morfofuncţionale ale sistemului nervos, neuronii, dispun de următoarele
proprietăţi fundamentale: excitabilitatea şi conductibilitatea.
a. Excitabilitatea este proprietatea neuronului de a răspunde la acţiunea unui
stimul. Ea variază atât în funcţie de starea fiziologică a neuronului, cât şi de intensitatea
şi durata excitaţiei.
Intensitatea stimulului electric capabil să determine o contracţie musculară
minimă se numeşte reobază şi reprezintă pragul limită al excitabilităţii. În raport cu
reobaza, stimulii pot fi subliminari, liminari şi supraliminari.
Timpul minim necesar unui stimul electric, cu intensitatea dublă reobazei, pentru
a obţine o excitaţie liminară, se numeşte cronaxie.
Perioada refractară reprezintă starea de inexcitabilitate a neuronului, după ce
răspunde unui stimul liminar. Perioada refractară este absolută (atunci când
excitabilitatea este total abolită) şi relativă (atunci când neuronul reacţionează la un
stimul supraliminar).
Labilitatea reprezintă capacitatea neuronilor de a răspunde excitaţiilor. Când
frecvenţa stimulilor depăşeşte capacitatea de recepţie a neuronilor, aceştia intră în

12
perioada refractară absolută iar stimulii respectivi rămân fără răspuns.
b. Conductibilitatea este proprietatea de a conduce influxul nervos. Legile
conductibilităţii nervoase sunt următoarele:
 Legea integrităţii anatomice şi funcţionale a nervilor;
 Legea conducerii izolate – fiecare fibră conduce influxul nervos independent de
celelalte fibre ale nervului, ceea ce permite contracţia separată a diferitelor grupe
musculare;
 Legea conducerii polarizate – deşi fibrele nervoase izolate conduc influxul în ambele
sensuri, acesta însă se polarizează la nivelul sinapselor, realizându-se o conducere
celulifugă în cazul nervilor motori şi, respectiv, o conducere celulipetă, în cazul nervilor
senzitivi;
Propagarea influxului nervos se face în salturi prin fibra mielinică şi respectiv, din
aproape în aproape, prin fibra amielinică. La nivelul sinapselor, transmiterea se face prin
contiguitate, între terminaţiile dendritice şi cele ale axonilor, cu ajutorul mediatorilor
chimici.
Nervii reprezintă căile de conducere ale influxului nervos şi se clasifică în trei
categorii:
 Nervi senzitivi - care recepţionează excitaţiile la periferie, transmiţându-le scoarţei
cerebrale, unde sunt transformate în senzaţii (tactile, optice, auditive, gustative,
olfactive);
 Nervii motori – care recepţionează influxul nervos de la neuronii motori ai scoarţei
cerebrale, transmiţându-l organelor efectoare (muşchi, glande, vase etc.);
 Nervii micşti – sunt cei mai răspândiţi în organism şi conţin atât fibre senzitive cât şi
motorii.

III.1.1.3. Fiziologia măduvei spinării

Măduva spinării îndeplineşte două mari funcţii, strâns corelate între ele şi
controlate/coordonate permanent de centrii nervoşi superiori:
- funcţia de centru nervos;
- funcţia de conducere.
a. Funcţia de centru nervos - este îndeplinită de centrii somatomotori
(visceromotori), reprezentaţi de neuronii motori. Se realizează pe calea actelor reflexe
medulare somatice (de relaţie) şi vegetative.
Actul reflex se realizează prin arcul nervos medular (spinal).
Arcul reflex medular (fig.1) este format din doi (arcul elementar - cel mai simplu)
sau mai mulţi neuroni.
 arcul elementar este constituit din:
- receptorul periferic (exteroceptor, proprioceptor, interoceptor);
- fibrele nervoase aferente;
- neuronul senzitiv (somatic şi vegetativ);
- neuronul motor (somatomotor sau visceromotor);
- fibrele nervoase eferente;
- organul efector.
 arcul reflex complex - se constată atunci când neuronul senzitiv şi cel motor
se leagă prin intermediul unui neuron intercalar (de asociaţie).

13
 Fig.1. Arcul reflex medular

14
 În funcţie de tipul de neuroni (vegetativi sau somatici) care intră în componenţa
arcului reflex, există două tipuri de arc reflex medular: somatic şi vegetativ.
 reflexul medular somatic se realizează pe calea arcului reflex medular de la
nivelul nervilor spinali: excitaţia recepţionată de exteroceptorul din piele este
transmisă de către un nerv spinal, sub formă de influx nervos până la neuronul
senzitiv dintr-un ganglion spinal, şi de aici, prin axonul acestuia, ajunge la
substanţa cenuşie din coarnele medulare posterioare, de unde, pe cale directă
(arc reflex elementar), sau indirectă (printr-un neuron intercalar), influxul nervos
ajunge la neuronul motor din coarnele anterioare, de unde, prin axonul acestuia,
ajunge la muşchi şi determină contracţia.
Actul reflex medular somatic este reprezentat de reacţia de răspuns la un excitant
extern cu participarea centrilor reflecşi din măduva spinării, pe calea arcului reflex.
Proprietăţile actului reflex:
- viteza de conducere prin fibrele senzitive este mai mică faţă de cea prin fibrele
motorii;
- conducerea excitaţiei prin sinapse se face în sens unic;
- datorită fenomenelor de sumare a excitaţiilor, răspunsul reflex este proporţional
cu intensitatea acestora;
- fenomenul de iradiere diferă în funcţie de intensitatea excitantului;
- impulsurile se caracterizează prin fenomenele de convergenţă şi divergenţă.
Reflexele medulare somatice sunt coordonate de măduva spinării prin centrii
medulari somatomotori, care, la rândul lor, sunt subordonaţi centrilor corticali. Unii centri
somatomotori participă la actele reflexe privind activitatea muşchilor scheletici, iar alţii
intervin în menţinerea reflexă a tonusului muscular. Dintre aceste reflexe somatice,
unele se declanşează prin excitarea tegumentelor (reflexe cutanate - reflexul de flexiune
a piciorului), altele produc contracţii musculare (extensie, flexie) prin lovirea (excitarea)
tendonului sau muşchiului (reflexe osteotendinoase).
 reflexele medulare vegetative sunt acte reflexe care se închid în măduva
spinării, fiind coordonate de centri reflecşi medulari vegetativi. Excitaţiile din
organele interne sunt recepţionate de interoreceptori, transmise spre centri şi de
aici, spre organele de execuţie (glande sau musculatura netedă).
b. Funcţia de conducere - este asigurată de fasciculele senzitive şi motorii ce
reprezintă cele două căi de conducere după sensul transmiterii excitaţiei şi respectiv a
impulsurilor motorii. Din acest punct de vedere, căile de conducere se împart în căi
ascendente, senzitive (care conduc excitaţiile spre centri - căi centripete) şi căi
descendente, motorii (care transmit impulsurile nervoase motorii de la centru spre
organele efectoare - căi centrifuge). În măduvă mai există şi numeroase căi de asociaţie
prin care se obţine difuziunea influxului nervos la segmentele medulare din jur şi
coordonarea activităţii reflexe a măduvei.
Funcţia căilor ascendente. Căile ascendente sunt reprezentate de numeroase
fascicule cu o relativă specificitate în transmiterea unui anumit tip de sensibilitate.
Excitaţia de la periferie sau de la organele interne poate lua două căi: a arcului reflex,
închizându-se în măduvă sau ascendent, prin căile senzitive, ajungând în diferite regiuni
ale encefalului. Căile ascendente transmit excitaţiile tactile, de presiune, dureroase, de
temperatură şi chinestezice spre centri encefalici, unde aceste excitaţii sunt
transformate în senzaţii ce determină răspunsuri corespunzătoare din partea zonelor

15
motorii centrale.
- Căile sensibilităţii exteroceptive - transmit spre scoarţă excitaţiile recepţionate
de exteroceptorii pentru tact, temperatură şi durere. Există căi de conducere
specializate pentru fiecare tip de sensibilitate;
- Căile sensibilităţii proprioceptive - sensibilitatea proprioceptivă este culeasă prin
receptori adecvaţi: de la muşchi, de la tendoane, de la aponevroze şi articulaţii şi
foloseşte căi specifice pentru transmiterea sensibilităţii conştiente şi inconştiente.
- Căile sensibilităţii interoceptive (visceroceptive) - transmit durerea viscerală.
Funcţia căilor descendente - căile de conducere descendente transmit de la
diferite etaje ale encefalului impulsuri motorii la organele efectoare. Căile descendente
se împart în: căi piramidale (căile mişcărilor voluntare ce transmit muşchilor scheletici
impulsuri voite ) şi extrapiramidale (căile mişcărilor involuntare automate ale controlului
tonusului muscular).
Căile de asociaţie – realizează difuzarea influxului nervos la segmentele
medulare din jur şi coordonarea activităţii reflexe a măduvei spinării, fiind reprezentate
de ramificaţiile axonului primului neuron senzitiv care ajung la diferite teritorii ale
măduvei.
III.1.1.4. Fiziologia bulbului rahidian
Bulbul rahidian îndeplineşte două funcţii:
a. Funcţia de centru nervos - constă în capacitatea bulbului de a regla
principalele funcţii a numeroase organe interne pe cale reflexă, determinate de excitarea
directă sau indirectă a centrilor bulbari. Cei mai importanţi centri bulbari sunt:
- centrii unor funcţii vitale: centrii respiratori (inspiratori şi expiratori), centri
cardiaci (acceleratori şi inhibitori), centri vasomotori etc. Centrii inspiratori şi expiratori
participă la reglarea respiraţiei şi realizează interrelaţii cu centrul apneustic din punte,
fenomene prezentate în capitolul reglarea respiraţiei. Centrii cardiaci şi vasomotori
intervin în reglarea circulaţiei sanguine, a cordului primind informaţii de la receptorii
periferici;
- centrii unor funcţii digestive: centrul salivaţiei, al masticaţiei, al deglutiţiei, al
suptului etc.;
- centri unor reflexe de apărare şi de menţinere a poziţiei corpului: centrul
strănutului, centrul tusei, clipitului etc.
b. Funcţia de conducere - este realizată de numeroase fascicule ce trec
obligatoriu prin bulb şi care duc informaţii spre centrii nervoşi superiori şi aduc comenzi
spre centrii motori medulari. Unele din aceste fascicule senzitive şi motorii se
încrucişează la acest nivel, transmiţând încrucişat influxul nervos.
III.1.1.5. Fiziologia punţii lui Varolio
Puntea lui Varolio are două funcţii:
a. Funcţia de centru nervos - puntea lui Varolio coordonează şi reglează unele
reflexe importante: salivaţia, secreţia lacrimală, masticaţia, suptul, contracţia muşchilor
feţei, motilitatea globilor oculari, secreţiile sudorală şi sebacee ale feţei şi pielii capului,
unele reflexe de acomodare sau de apărare (reflexul cornean, reflexul auditiv, de clipire,
reflexul auditivo-oculogir), unele reflexe miotaxice, reflexul pneumotaxic etc.
b. Funcţia de conducere - este îndeplinită de fibrele longitudinale şi de fibrele
transversale.

16
 III.1.1.6. Fiziologia pedunculilor cerebrali
Pedunculii cerebrali au funcţii de centri nervoşi şi de conducere.
a. Funcţia de conducere – este reprezentată de fibrele situate în piciorul şi
tegumentului pedunculului.
b. Funcţia de centru nervos
 Nucleul roşu – intervine în menţinere tonusului muscular normal.
 Substanţa neagră - intervine în reglarea mişcărilor şi în procesele implicate în
realizarea stării de veghe şi de somn.
 Substanţa reticulată - îndeplineşte un rol de conducere nespecifică a impulsurilor
senzoriale, rol de activare a scoarţei cerebrale şi participă în menţinerea excitabilităţii
nervoase cerebrospinale.
 Coliculii inferiori – sunt principalul releu al căii auditive, constituind centrul reflex al
acestei căi.
 Coliculii superiori – participă la realizarea reflexului oculocefalogir, fiind un centru
reflex vizual, fără însă, să intervină în percepţia vizuală.
b. Funcţiile reflexe – la acest nivel se produc numeroase reflexe:
 Reflexele de apărare şi întoarcere a capului în direcţia zgomotului sunt realizate cu
ajutorul coliculilor inferiori, ce funcţionează ca centri reflecşi auditivi.
 Reflexul oculocefalogir (rotirea ochilor şi a capului) este realizat prin intermediul
coliculilor superiori, a cerebelului şi a nucleilor vestibulari. Rotirea voluntară a capului
şi globilor oculari sunt dependente de centrii motori situaţi în lobul frontal.
 Reflexele pupilare - sunt reprezentate de reflexele de acomodare la lumină şi la
distanţă:
- reflexul fotomotor (iridoconstrictor) – constă în modificarea pupilei, în funcţie de
intensitatea excitantului luminos, sub controlul centrului fotomotor;
- reflexul de acomodare la distanţă - se desfăşoară concomitent cu acomodarea
cristalinului pentru vederea la distanţă.
 Reflexele statice:
- reflexele de postură - menţin poziţia normală a corpului;
- reflexele de redresare – tind să restabilească poziţia normală a corpului prin
mişcări adecvate, realizate prin contracţii musculare, ori de câte ori aceasta se modifică.
 Reflexele statochinetice – modifică şi adaptează tonusul muscular, pentru
menţinerea poziţiei normale a corpului.

III.1.1.7. Fiziologia cerebelului

Cerebelul îndeplineşte următoarele funcţii:
 păstrarea echilibrului - îndeplinită prin coordonarea contracţiilor musculare ce
intervin în menţinerea poziţiei corpului şi în realizarea mişcărilor;
 menţinerea tonusului - îndeplinită de cerebel prin legăturile sale cu excitaţiile
sosite de la aparatul locomotor prin căile proprioceptive medulare;
 reglarea mişcărilor fine - influenţată de emisferele mari ale cerebelului.
Se poate concluziona că cerebelul:
- intervine în coordonarea mişcărilor de deplasare a corpului şi în toate mişcările
voluntare; determină intensitatea contracţiei musculare şi momentul declanşării şi
încetării mişcării;
- participă la reglarea funcţiei motorii a organismului prin reglarea tuturor

17
impulsurilor venite de la scoarţa cerebrală, cărora le dă proporţionalitatea solicitată de
nevoile organismului;
- întăreşte sau slăbeşte comenzile centrale, în funcţie de informaţiile pe care le
primeşte de la periferie, pentru a obţine mişcări precise, prompte şi adecvate, deoarece
toate formele de sensibilitate proprioceptivă şi exteroceptivă au o proiecţie şi pe cortexul
cerebelului.

III.1.1.8. Fiziologia diencefalului

Diencefalul (creierul intermediar) are rol de staţie intermediară a întregii
sensibilităţi a organismului şi de centru coordonator al principalelor funcţii vegetative.
a. Fiziologia talamusului
Talamusul este centrul intermediar al întregii sensibilităţi a organismului,
îndeplinind funcţia de conducere şi cea de integrare a impulsurilor senzoriale.
b. Fiziologia hipotalamusului
Hipotalamusul este cel mai important centru coordonator şi reglator al funcţiilor
organelor interne, precum şi al unor reacţii legate de stări instinctuale sau emoţionale.
Hipotalamusul este controlat de talamus şi de scoarţă, intervenind prin intermediul lor în
reglarea funcţiilor organelor interne atât pe cale nervoasă (prin nervii simpatici şi
parasimpatici), cât şi pe cale umorală (prin hormonii hipofizari).
Centrii hipotalamici intervin în numeroase procese de reglare dintre care cele mai
importante sunt:
- reglarea stării de somn-veghe - realizată prin intermediul substanţei reticulare,
care are acţiune activatoare asupra scoarţei cerebrale.
- termoreglarea se efectuează prin cei doi centri termoreglatori: termolitic şi
termogenic, prin care se menţine constantă temperatura corporală, indiferent de
variaţiile temperaturii mediului ambiant;
- reglarea metabolismului apei şi electroliţilor;
- sinteza factorilor de eliberare a hormonilor adenohipofizari;
- formarea hormonilor retrohipofizari;
- reglarea metabolismului glucidic şi lipidic;
- întreţinerea şi reglarea tonusului de excitabilitate a scoarţei cerebrale.
S-a constatat că unele stări afective îşi au sediul în hipotalamus. Ele au expresii
în diferite manifestări viscerale sau somatice, exteriorizate pe cale simpatică sau
parasimpatică: roşeaţa feţei, paloarea, tahicardia.

III.1.1.9. Fiziologia scoarţei cerebrale

Scoarţa emisferelor cerebrale este segmentul cel mai important al sistemului
nervos. Spre ea vin toate căile senzitive şi senzoriale şi de la ea pleacă comenzile ce
coordonează activitatea motorie a diferiţilor efectori. Ea reprezintă locul celor mai variate
şi complexe funcţii de relaţie cu mediul ambiant.
Prin interrelaţiile ce se stabilesc între ariile senzitive şi motorii, între acestea şi
alte zone corticale, prin neuronii de asociaţie ce realizează legături temporare sau
definitive, reiese că scoarţa reprezintă un organ unitar, cu structură şi funcţii deosebite,
reglând interdependenţa dintre organe şi dintre ţesuturi. La om, scoarţa este sediul
inteligenţei, memoriei, cunoştinţei, limbajului etc.
Funcţiile scoarţei sunt: senzitivă şi senzorială, motorie, psihică şi vegetativă.

18
 a. Funcţia senzitivă - excitaţiile transmise de la extero- sau interoceptori sunt
conduse prin fibrele senzitive la celulele scoarţei cerebrale, care le analizează
transformându-le în senzaţii corespunzătoare. Excitaţiile se proiectează pe scoarţă, în
zone speciale numite arii sau câmpuri.
Centrii de proiecţie senzitivi sunt: tactil, termic, dureros, chinestezic. În ariile de
proiecţie, excitaţiile tactile, dureroase şi termice transmise de exteroceptorii pielii şi
excitaţiile chinestezice (de la muşchi, articulaţii, tendoane, oase) transmise de
proprioceptori se transformă în senzaţii de tact, durere, temperatură şi mio-artro-
chinetice.
Centrii de proiecţie senzoriali sunt reprezentaţi de: centrii auditivi, gustativi,
olfactivi, vizuali şi vestibular.
b. Funcţia motorie - contracţia muşchilor scheletici şi mişcările corpului sunt
realizate prin intermediul a două sisteme coordonate de scoarţa cerebrală: sistemul
piramidal şi sistemul extrapiramidal.
- sistemul extrapiramidal coordonează mişcările automate, distribuie şi
modelează excitaţiile corticale, coordonează tonusul muscular şi inhibă unele mişcări
involuntare. Influxul motor plecat din zona corticală produce mişcări fine, diferenţiate, ale
muşchilor mimicii, mişcări ale buzelor, trunchiului, capului, globilor oculari.
- sistemul piramidal asigură mişcările voluntare.
c. Funcţia psihică - este realizată de centrii de asociaţie din scoarţă cerebrală.
Centrii de asociere sunt de două feluri: centri de asociere motori şi centri de asociere
senzitivi.
Centrii de asociere motori conduc mişcările câştigate în timpul vieţii, cei mai
importanţi fiind centrii motori ai vorbirii şi ai scrisului. Centrul motor al vorbirii conduce
mişcările pronunţiei cuvintelor. Cei doi centri nu au o existenţă înnăscută, ci se formează
în decursul existenţei prin educaţie, studiu, etc.
Centri de asociere senzorială realizează legături cu alte zone senzoriale
temporare sau definitive, în vederea unei analize psihice a senzaţiilor, pentru integrarea
corticală mai complexă, în percepţii definitive: centrul înţelegerii cuvintelor vorbite,
centrul înţelegerii cuvintelor.
d. Funcţiile vegetative - câmpurile vegetative de pe scoarţă controlează şi
coordonează: modificările respiratorii, ale pulsului, ale motilităţii gastrointestinale,
funcţiile renale, relaxarea muşchilor scheletici etc.
III.1.1.9.1. Procese corticale fundamentale
1.Reflexele necondiţionate şi condiţionate
a. Reflexele înnăscute (necondiţionate, absolute) - reprezintă reacţiile reflexe ale
organismului faţă de anumiţi agenţi externi şi interni. Aceste acte reflexe necondiţionate
au următoarele caracteristici:
 sunt reflexe înnăscute ce apar de la naştere, pe căi preformate;
 reflexe de specie, întâlnite la toţi indivizii din aceeaşi specie la care se şi transmit;
 sunt reflexe specifice excitantului, pentru producerea lor nefiind necesară o pregătire
prealabilă;
 sunt constante şi invariabile (nu dispar şi se produc ori de câte ori acţionează
excitantul) fiind legate de funcţiile de relaţie, nutriţie şi reproducere.
Reflexele necondiţionate integrează organismul în mediul înconjurător, dar
singure nu pot asigura existenţa.

19
 Exemple de reflexe necondiţionate la om: secreţia salivară, vasomotricitatea,
tusea, strănutul, clipitul, suptul, respiraţia etc.
b. Reflexele dobândite (condiţionate) - se formează în decursul existenţei
organismului prin experienţă şi se grefează pe reflexe necondiţionate.
Pentru elaborarea reflexului condiţionat sunt necesare anumite condiţii:
 precedenţa - stimulul condiţional să preceadă pe cel necondiţional;
 coincidenţa - cei doi stimuli să acţioneze simultan o anumită perioadă;
 repetiţia - asocierea de acţiune a stimulilor este indispensabilă formării, iar repetarea
este obligatorie pentru menţinerea şi întărirea reflexului condiţionat;
 zonele corticale participante la formarea reflexului să fie libere de alte focare de
excitaţie dominante.
Formarea reflexelor condiţionate are loc prin asocierea unui excitant
necondiţionat cu un excitant la început indiferent. Excitant condiţionat poate fi orice
agent care excită un receptor, inclusiv interoreceptor.
Mecanismul formării reflexelor condiţionate constă în stabilirea unor legături
temporare între centrii corticali ai celor două excitaţii simultane, conexiuni care nu au
existat anterior. Cu timpul, aceste conexiuni se întăresc, fiind însă necesar ca stimulul
necondiţionat să fie mai puternic decât cel condiţionat şi să-l preceadă.
Reflexele condiţionate au următoarele caracteristici:
 sunt dobândite şi nu înnăscute;
 sunt temporare, dispărând sub acţiunea diferiţilor factori de inhibiţie externă sau
internă;
 se creează la fiecare individ în parte;
 arcul reflex condiţionat se închide la nivelul scoarţei cerebrale şi nu la nivelul zonelor
subcorticale, ca în cazul reflexelor necondiţionate;
 uneori se pot transforma în reflexe înnăscute, necondiţionate, devenind ereditare.
Exemple de reflexe necondiţionate la om: trezirea din somn la o anumită oră,
senzaţia de foame, senzaţia de somn, defecarea sau micţiunea la anumite intervale de
timp, după obişnuinţă etc.

Activitatea nervoasă superioară

Celula nervoasă prezintă două stări de activitate: de excitaţie şi de inhibiţie.
a. excitaţia este starea celulei nervoase ce determină producerea şi transmiterea
influxului nervos. Sub acţiunea diferiţilor factori, neuronii se găsesc în stare de excitaţie.
b. Inhibiţia este starea neuronului care împiedică trecerea influxului nervos prin
el. Inhibiţia este un proces activ şi se produce prin mecanisme variate. Se cunosc două
categorii de inhibiţie:
1. inhibiţia externă, care se produce prin intervenţia unui excitant străin faţă de
reflexul condiţionat sau prin creşterea intensităţii excitantului condiţionat sau
necondiţionat, este de două feluri:
- inhibiţia externă propriu-zisă - se produce prin acţiunea unui excitant puternic în
timpul declanşării unui reflex condiţionat;
- inhibiţia de protecţie apare atunci când excitantul are o intensitate extrem de mare
sau acţionează timp îndelungat, epuizând capacitatea funcţională a neuronului.
Somnul este o formă a inhibiţiei de protecţie.
2. inhibiţia internă are loc în centrul nervos al reflexului condiţionat şi poate fi:
- inhibiţie de stingere care apare prin repetarea aceluiaşi excitant condiţionat, cu

20
 rezultat diminuarea sau stingerea efectului;
- inhibiţia de întârziere apare când intervine un interval mărit între excitantul
condiţionat şi cel necondiţionat;
- inhibiţia de diferenţiere apare când se folosesc excitanţi asemănători şi numai unul
întărit.
În procesul de activitate nervoasă superioară, celulele nervoase trec de la starea
de excitaţie la cea de inhibiţie prin anumite faze caracteristice, denumite stări fazice sau
faze de tranziţie.
Dinamica corticală reprezintă totalul proceselor ce au loc la nivelul scoarţei
cerebrale, fenomene de excitaţie şi inhibiţie condiţionate de o serie de excitanţi. Aceste
procese se desfăşoară după anumite legi:
- Legea iradierii - defineşte un fenomen care constă în răspândirea excitaţiei şi
inhibiţiei, de la centrul cortical şi alte zone ale scoarţei; legat de fenomenul iradierii
apare generalizarea care determină declanşarea unui reflex condiţionat şi la intensităţi
variate ale excitantului.
Atât procesul de inhibiţie, cât şi cel de excitaţie suferă iradiere în scoarţă.
Un alt fenomen caracteristic activităţii nervoase superioare este concentrarea
proceselor nervoase. Iradierea se manifestă până la o anumită depărtare de punctul de
la care a pornit. Când au atins o anumită limită, procesele de inhibiţie sau excitaţie ce au
iradiat se adună spre locurile iniţiale de pornire, fenomen denumit concentrare.
În dinamica corticală, procesul de inducţie reciprocă are o importanţă deosebită.
Un focar de excitaţie provoacă inhibiţia zonelor din jurul lui, în timp ce un focar de
inhibiţie provoacă în jurul lui excitaţia.
În scoarţa cerebrală au loc fenomene de inhibiţie negativă şi pozitivă, care
delimitează iradierea excitaţiei şi a inhibiţiei.
Toate aceste procese de iradiere, concentrare şi inducţie reciprocă arată că cele
două fenomene fundamentale ale dinamicii scoarţei, excitaţia şi inhibiţia, sunt într-o
continuă ciocnire; aceleaşi zone corticale pot fi în stare de excitaţie sau de inhibiţie,
starea de activitate a scoarţei, a organismului depinzând în mare măsură de lupta între
excitaţie şi inhibiţie.
Când excitaţia cuprinde majoritatea centrilor scoarţei cerebrale, organismul uman
se găseşte în stare de veghe. Când inhibiţia se instalează în aproape toţi centrii corticali,
apare starea de somn.
Funcţia de analiză constă în proprietatea centrilor corticali de a analiza excitaţiile
ajunse la acest nivel şi a le diferenţia în funcţie de unele caracteristici: intensitate, ton
etc. Această analiză are caracter de fineţe deosebită, separând din complexul de
excitaţii numai pe acelea care au importanţă pentru viaţă şi în funcţie de care scoarţa
cerebrală determină reacţii reflexe, în vederea unei adaptări fine la condiţiile de mediu.
Funcţia de sinteză are loc paralel cu analiza excitaţiilor. Prin această capacitate a
scoarţei se asociază componentele senzaţiei, se diferenţiază de altele asemănătoare,
printr-o serie de calităţi.
Prin aceste funcţii, scoarţa cerebrală permite integrarea organismului în mediu,
adaptându-l la condiţiile de viaţă.
Aici ajung, prin intermediul receptorilor informaţii din mediul extern şi intern,
transmise prin nervi. Sistemul nervos central le analizează şi determină din zonele
motorii diferite comenzi privind "ceea ce este de făcut", la organele efectoare. Pe
aceleaşi căi informative (aferente), de la organele de execuţie se transmit sistemului

21
nervos central informaţii despre "stadiul" îndeplinirii comenzii şi prin noi analize, sistemul
nervos central emite noi "ordine' de corectare a acţiunii în aşa fel încât execuţia să fie
"ceea ce trebuie să fie".
Rezultatul final al acţiunii trebuie să corespundă în totalitate informaţiei iniţiale
care a declanşat întregul mecanism.
Acest mecanism integrat, de reglaj automat, se face pe baza conexiunii inverse
(feed-back).

Tipuri de sistem nervos

Reactivitatea la factorii de mediu, performanţele individuale, etc sunt dependente
de apartenenţa la un anumit tip de sistem nervos. Criteriile de încadrare într-un anumit
tip de sistem nervos sunt: intensitatea, echilibrul şi mobilitatea celor două stări posibile
(excitaţia şi inhibiţia).

Tipurile de activitate nervoasă superioară (ANS)

după caracterele proceselor nervoase
Criterii Tip de
Tip de ANS temperament
Intensitate Echilibrul Mobilitate
Neechilibrat
(predomină Redusă Tip slab Melancolic
Redusă inhibiţia)
Neechilibrat
(predomină Mare Tip puternic Coleric
excitaţia)
Echilibrat Redusă Tip liniştit Flegmatic
Mare
Echilibrat Mare Tip vioi Sanguin

Condiţionarea naturală. Memoria şi învăţarea

Învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale SNC, întregul
nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus şi dezvoltat pe baza unor reflexe
necondiţionate. Complexitatea funcţiilor psihice ale omului este determinată atât de un
program ereditar, dar mai ales, de un proces de învăţare permanentă, în cadrul relaţiilor
omului cu mediul ambiant şi în special cu cel social.
a. Învăţarea – este strâns corelată cu alte procese cerebrale, cele mai importante
fiind atenţia şi starea de activitate corticală, care fac scoarţa capabilă să primească şi să
prelucreze informaţiile astfel încât, la o reîntâlnire cu acelaşi stimul, reacţia declanşată
să fie în concordanţă cu cele întâmplate anterior. La om învăţarea poate avea loc şi fără
un stimul extern, evocând mental evenimente şi stabilind raporturi logice noi între
noţiuni, memorarea, stocarea informaţiilor fiind obligatorie pentru orice învăţare.
Învăţarea este dependentă de activitatea scoarţei cerebrale, sediul mecanismelor
care pot efectua cele mai rapide şi mai fine diferenţieri ale stimulilor şi selecţia adecvată
a răspunsurilor. Scoarţa cerebrală este, de asemenea, sediul stocării şi comparării
datelor existente în memorie cu cele transmise pe diferitele canale informaţionale,
procesul învăţării având loc numai dacă informaţiile primite se deosebesc de cele

22
stocate sau de experienţa anterioară a subiectului.
Mecanismele extrem de complexe ale învăţării sunt atât nervoase cât şi umorale.
Mecanismele nervoase ale învăţării sunt: condiţionarea clasică de tip pavlovian şi
condiţionarea operantă. Primul mecanism se bazează pe elaborarea unor reflexe
condiţionate, fiind tipul cel mai simplu şi mai general de învăţare. Al doilea mecanism
intervine atunci când în mod voit, printr-o anumită activitate, se obţine o recompensă
sau se evită o pedeapsă. Ambele mecanisme se bazează pe procesul de diferenţiere şi
sunt modificate prin experienţă, devenind importante pentru învăţare numai în măsura în
care apare o schimbare datorită experienţei.
b. Memoria – reprezintă capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare,
recunoaştere şi evocare a experienţei umane, fiind un proces de reflectare selectivă,
activă şi inteligentă a experienţei acumulate anterior. Alături de alte procese cerebrale,
memoria stă la baza procesului învăţării. Cercetările efectuate la om au demonstrat că
nu există o localizare strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a deţine o
importanţă mai mare.
Se cunosc trei tipuri de memorie: memoria de reţinere momentană (cu durată de
secunde sau minute), memoria de scurtă durată (ce persistă minute sau ore) şi memoria
de lungă durată (care se menţine uneori toată viaţa).
c. Motivaţia – deţine un rol important în memorizarea, repetarea şi fixarea datelor.
Prin motivaţie se înţelege totalitatea cauzelor care pot duce la o decizie
comportamentală, începând cu informarea SNC prin semnale externe sau interne. Sub
influenţa stimulilor adecvaţi, centrii motivaţiei determină atât o stare emoţională cât şi
răspunsuri somatomotorii şi vegetative.

III.1.1.10. Fiziologia sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ conduce procesele care, în mod normal, se află în
afara controlului voluntar, influenţând funcţiile tuturor organelor şi participând astfel la
menţinerea homeostaziei (menţinerea mediului intern la valori constante prin
participarea a numeroase sisteme şi aparate).
Sub influenţa sistemului nervos vegetativ, organele şi sistemele sunt obligate pe
cale reflexă să efectueze corectarea abaterilor de la compoziţia normală a mediului
intern. Modificarea unei constante declanşează reacţii în lanţ, în care sunt puse în
acţiune sisteme efectoare complexe (fig.2).
a. Reflexele medulare vegetative - se produc pe calea arcului reflex medular
vegetativ, fiind dirijate de centri medulari vegetativi. Centri vegetativi medulari (simpatici
şi parasimpatici) coordonează activitatea musculaturii organelor interne.

23
 Fig.2. Prezentarea comparativă a căilor vegetative eferente

Centrii simpatici cei mai importanţi sunt:

 centrul ciliospinal - determină dilatarea pupilei;
 centrul cardioaccelerator - provoacă accelerarea contracţiilor cardiace;
 centrii vasomotori - reglează motricitatea vasculară;
 centrii sudoraţiei - provoacă transpiraţia;
 centrii pilomotori - determină piloerecţia;
 centrul veziculospinal - intervine în micţiune, prin relaxarea muşchiului vezical şi
contracţia sfincterului intern al vezicii;
 centrul anospinal - intervine în defecare prin relaxarea muşchilor rectului şi
contracţia sfincterului anal intern;
 centrii ejaculării - declanşează contracţia veziculelor seminale şi a muşchilor
bulbocavernoşi, provocând ejacularea.
Centrii parasimpatici cei mai importanţi sunt:
 centrul vezicospinal sacrat şi centrul anospinal sacrat, cu acţiuni inverse centrilor
simpatici lombari;
 centrul genitospinal al erecţiei - prin dilataţia vaselor penisului sau clitorisului,
produc erecţia.

b. Rolul sistemului nervos simpatic:

 intensifică şi accelerează contracţiile cordului;
 produce constricţia vaselor cutanate, cerebrale, ale viscerelor abdominale şi
pelvine, ale glandelor cu secreţie internă, ale glandelor salivare;
 produce dilataţia vaselor coronare;

24
  dilată pupila şi bronhiile;
 contractă muşchii netezi ai orbitei, ai pielii, ai trigonului vezical, ai sfincterului
intern şi ai uterului gravid;
 relaxează muşchiul ciliar şi inhibă muşchiul neted al intestinului subţire şi gros, al
peretelui vezicii şi al uterului negravid;
 provoacă secreţia glandelor sudoripare, sebacee şi medulo-suprarenală;
 realizează glicogenoliza;
 contractă sau inhibă muşchii netezi ai peretelui stomacului;
 produce constricţia vaselor sanguine pulmonare.
c. Rolul sistemului nervos parasimpatic:- este antagonist simpaticului.

Acţiunea simpaticului şi parasimpaticului

ORGANUL şi FUNCŢIA SIMPATICUL PARASIMPATICUL

Cordul – frecvenţa: Tahicardie Bradicardie
- formarea şi propagarea accelerate încetinite
impulsurilor
- puterea de contracţie mărită micşorată
Vasele (în general): vasoconstricţie vasodilataţie
- din piele vasoconstricţie -
- din muşchi vasocontricţie/vasodilataţie -
- coronare vasoconstricţie vasodilataţie/vasoconstricţie
Fibre musculare netede: relaxare contracţie
- intestin atonie hiperkinezie
- bronhii relaxare contracţie
- piloerectoare contracţie -
- iris contracţia fibrelor radiare contracţia fibrelor circulare
(midriază) (mioză)
Glandele:
- salivare, gastrice şi secreţie redusă, mucoasă secreţie abundentă, apoasă
pancreas
- lacrimală ? secreţie
- medulo-suprarenala secreţie de catecholamine ?
- insulele Langerhans ? secreţie de insulină
- tiroida secreţie accentuată ?
Metabolismul: efect ergotrop catabolizant efect trofotrop anabolizant
-analogii hormonali şi STH, ACTH, tiroxina, estradiol, insulina, vit. B1, ,
vitaminici glucocorticosteroizii
- analogii ionice Ca2+, OH- K+, H+
- starea membranei depolarizare hiperpolarizare
Apărarea crescută: fagocitoza redusă: creştere
stimulată sensibilitatea, reacţii
anafilactice

25
 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt proprietăţile fundamentale ale neuronilor?

2. De câte tipuri sunt stimulii?
3. Care sunt legile conductibilităţii nervoase?
4. Care sunt categoriile de nervi?
5. Care sunt funcţiile măduvei spinării?
6. Enumeraţi tipurile de arcuri reflexe medulare.
7. Care sunt funcţiile scoarţei cerebrale?
8. Care sunt proprietăţile actului reflex?
9. În ce constă diferenţa între reflexele necondiţionate şi cele condiţionate?
10. Care sunt tipurile de sistem nervos?

26
III.1.2. FIZIOLOGIA ANALIZATORILOR

III.1.2.1. Fiziologia pielii

a. Funcţia de sensibilitate - pielea este organul sensibilităţii cutanate. Pielea
conţine segmentul periferic al analizatorului cutanat (receptorul) care transmite
sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă.
- Sensibilitatea tactilă - este determinată de acţiunea unor excitanţi mecanici
asupra receptorilor tactili şi de presiune, la nivelul pielii. Receptorii tactili sunt distribuiţi
neuniform, cu densitate maximă (pulpa degetelor) şi minimă (coapsă).
Există două tipuri de sensibilitate tactilă: epicritică (senzaţie precisă) şi
protopatică (senzaţie difuză, grosolană).
Sensibilitatea tactilă contribuie la perceperea, formei, greutăţii, consistenţei, şi
altor caracteristici ale corpurilor, contribuind astfel la orientarea în spaţiu, în reactivitatea
organismului.
- Sensibilitatea termică - excitantul specific pentru această sensibilitate este
variaţia de temperatură. Se cunosc două tipuri de sensibilitate termică: la cald şi la rece.
- Sensibilitatea dureroasă - durerea cutanată se produce sub acţiunea unor
excitanţi foarte variaţi: mecanici, chimici, termici etc., care depăşesc pragul limită pentru
determinarea senzaţiei specifice.
Sensibilitatea tactilă şi termică sunt funcţii de informare, de orientare şi secundar
de protecţie anticipată, în timp ce sensibilitatea dureroasă declanşează acte reflexe de
apărare, de protecţie imediată.
b. Funcţia de protecţie - este îndeplinită de epiderm, de elasticitatea dermului şi
unele producţii cornoase contra loviturilor, a pătrunderii microbilor sau a altor agenţi
patogeni sau toxici şi a substanţelor lichide sau gazoase. Pielea apără organismul
contra unor radiaţii solare.
c. Funcţia de depozit - grăsimea din hipoderm reprezintă un material de rezervă
şi în cazul utilizării ei, o sursă de energie.
d. Funcţia de respiraţie - prin piele se elimină o cantitate redusă de CO 2.
e. Funcţia de excreţie - este îndeplinită de glandele sudoripare, a căror secreţie
se elimină la suprafaţa pielii sub formă de transpiraţie. Cantitatea de secreţie sudoripară
este variabilă în funcţie de: temperatura mediului ambiant, efortul fizic sau intelectual,
ingestia de lichide, activitatea rinichiului şi starea fiziologică sau patologică a
organismului. Reglarea secreţiei sudorale este controlată de sistemul nervos vegetativ.
f. Funcţia de termoreglare - organismul pierde o parte din căldura sa prin
transpiraţie odată cu evaporarea lichidelor de la suprafaţa pielii, ceea ce contribuie la
menţinerea temperaturii constante a organismului. În procesul termoreglării mai intervin
şi fenomenele fizice de iradiere, convecţie şi conducţie de la nivelul pielii.
g. Funcţia metabolică a pielii - se realizează în special prin secreţia sudorală,
contribuind la metabolismul apei şi electroliţilor.
Pielea este sediul sintezei cheratinei (substanţă ce intră în structura părului şi
unghiilor), vitaminei D, histaminei şi pigmentului melanic.
h. Funcţia de absorbţie - pentru unele substanţe chimice permite administrarea
unor medicamente sub formă de unguente, creme, pomezi, sau prin băi, fricţiuni,
electroterapie etc.

27
 III.1.2.2. Fiziologia analizatorului olfactiv
Excitantul receptorilor olfactivi este reprezentat de substanţele chimice volatile.
Excitaţiile recepţionate de celulele olfactive sunt transmise prin căile olfactive la
centrul olfactiv din scoarţă unde se transformă în senzaţii de miros. Pentru a excita
celulele senzoriale, substanţele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
gazoase, să fie solubile în lichidul ce umectează mucoasa olfactivă şi să aibă o anumită
concentraţie minimă (prag de excitaţie olfactiv), variabilă în funcţie de substanţă, în aerul
inspirat. De asemenea, trebuie ca aerul ce conţine substanţa excitantă să aibă o
anumită viteză şi presiune pe lângă mucoasa olfactivă iar aceasta să aibă integritatea
structurală şi starea de umectare perfectă.
Analizatorul olfactiv funcţionează ca organ de cunoaştere, de informare despre
mediul ambiant, depistând substanţele mirositoare sau nocive, informând asupra calităţii
aerului de respirat, cât şi la aprecierea calităţii substanţelor odorante din alimente.
Mirosul alimentelor reprezintă, de asemenea, o sursă de excitaţie a secreţiilor digestive.
Datorită acestor însuşiri, analizatorul olfactiv previne pătrunderea în organism a
substanţelor nocive. Între analizatorul gustativ şi cel olfactiv există o interdependenţă,
ele influenţându-se reciproc.

III.1.2.3. Fiziologia aparatului gustativ

Receptorii gustativi (celulele gustative) sunt excitaţi de diferite substanţe dizolvate
în salivă. Senzaţia gustativă este condiţionată de doi factori importanţi:
 excitantul şi caracteristicile sale (proprietatea de a se dizolva în apă sau salivă, să
aibă o concentraţie minimă numită prag de excitaţie gustativă, să stea un anumit
timp în contact cu mucoasa linguală, să aibă temperatura de 20-30°C), şi
 starea anatomică a mucoasei linguale (să aibă o umiditate suficientă), pe de altă
parte.
Intensitatea senzaţiilor gustative depinde de intensitatea excitantului
(concentraţia substanţei) şi de suprafaţa mucoasei linguale asupra căreia acţionează.
Se cunosc patru grupe fundamentale de substanţe sapide: dulci, amare, acre şi sărate,
care provoacă senzaţii primare. Se mai cunosc şi alte senzaţii gustative: alcaline,
metalice, amestec de două sau mai multe senzaţii primare, senzaţii intermediare. Pentru
senzaţiile primare există receptori specializaţi, răspândiţi neuniform pe suprafaţa
mucoasei linguale. Corpusculii gustativi pentru dulce şi sărat sunt situaţi în mod
predominant pe vârful limbii, cei sensibili la amar spre baza limbii, iar cei pentru acru, în
regiunile mijlocii ale suprafeţei laterale a mucoasei linguale.

III.1.2.4. Fiziologia analizatorului vizual

Procesul vederii asigură orientarea şi integrarea organismului în mediul ambiant.
Fiziologia segmentului periferic (retinei)
Excitantul specific al analizatorului este lumina. Acţiunea radiaţiilor luminoase
determină fenomene fizice (excitarea fotoreceptorilor), fotochimice (modificări ale
substanţelor fotosensibile din celulele cu conuri şi bastonaşe), bioelectrice (curenţi de
acţiune retinieni) şi psihice (legate de formarea senzaţiei).
Primele trei fenomene se petrec la nivelul retinei, iar ultimul la nivelul scoarţei.
a. Formarea imaginii în globul ocular - razele de lumină ce pătrund prin corneea
transparentă în globul ocular sunt refractate de mediile refringente ale ochiului şi

28
formează pe retină imaginea obiectului (reală, răsturnată şi mai mică).
Dintre mediile transparente, cristalinul are rolul principal în formarea imaginii,
funcţionând ca o lentilă biconvexă. În sistemul optic al ochiului intervin modificări
(mecanismul refracţiei dinamice, acomodaţia) care determină formarea imaginii numai
pe retină, indiferent de distanţa la care este plasat obiectul faţă de lentilă.
- Refracţia statică - în ochiul normal, imaginea unui obiect situat la 5-6 m până la
infinit şi de la care razele luminoase vin paralel cu axa ochiului, se formează exact pe
retină, fără a se produce în interiorul globului ocular vreo modificare.
- Refracţia dinamică (acomodarea vizuală) - reprezintă capacitatea ochiului de a-
şi modifica refringenţa, în aşa fel încât imaginea obiectelor situate la distanţă mai mică
de 5 m să se formeze tot pe retină.
- Acomodarea - reprezintă un mecanism complex la care participă retina, căile
optice, mediile refringente (în special cristalinul), muşchiul ciliar, muşchii pupilei şi
muşchii globului ocular. Datorită elasticităţii cristalinului, sub acţiunea muşchiului ciliar se
modifică raza de curbură, distanţa între cele două suprafeţe şi indicele de refracţie.
În acomodarea pentru vederea de aproape, parasimpaticul determină bombarea
cristalinului, iar în cea de la distanţă mecanismul este invers sub acţiunea vegetativă
(simpaticul).
Ambele modalităţi determină ca imaginile obiectelor să se formeze pe retină. În
acomodarea vizuală se disting două puncte, unul de depărtare maximă care se găseşte
la 65 m, dincolo de care nu se mai face acomodarea, şi altul de depărtare minimă,
variabil cu vârsta (12-15 cm), la care imaginile mai sunt clare. Starea de reducere a
acomodării este legată de scăderea elasticităţii cristalinului.
Acomodarea la intensitatea luminii se realizează prin mărirea sau micşorarea
pupile, în funcţie de intensitatea razelor luminoase sub acţiunea muşchilor irisului,
radiari şi circulari.
b. Funcţia de excitaţie şi recepţie vizuală - sub acţiunea luminii, în celulele cu
conuri şi bastonaşe se produce transformarea energiei luminoase în energie chimică şi
apoi transformarea acesteia în energie nervoasă. Acestor mecanisme le corespund
fenomenele fotochimice şi bioelectrice. Substratul biochimic al acestor fenomene este
constituit de substanţele fotosensibile care se descompun la lumină, refăcându-se la
întuneric.
c. Vederea diurnă şi nocturnă.
Celulele cu conuri percep culorile şi realizează vederea diurnă (ziua), iar celulele
cu bastonaşe asigură vederea crepusculară şi nocturnă.
La om, vederea realizează senzaţia de lumină, senzaţia cromatică şi senzaţia de
formă.
- Senzaţia de lumină - este determinată de acţiunea unui spectru luminos asupra
celulelor senzoriale retiniene. Pragul de excitabilitate depinde de intensitatea
excitantului natural şi de adaptarea retinei. Radiaţiile luminoase sunt apreciate cantitativ
prin simţul de luminozitate, iar calitativ prin simţul cromatic.
- Senzaţia cromatică - ochiul omenesc percepe numai spectrul luminos constituit
din cele 7 culori (ROGVAIV). Obiectele din natură au culori şi nuanţe diferite care pot fi
percepute de retina umană. Capacitatea de a percepe diferenţele calitativ care există
între diferitele radiaţii ale spectrului reprezintă senzaţia cromatică. Celulele vizuale care
percep culorile sunt celule cu conuri. Fotoreceptorii cromatici percep cele 7 culori ale
spectrului şi câteva sute de nuanţe.

29
 - Senzaţia de formă - vederea permite recunoaşterea obiectelor din mediul
ambiant şi caracterizează capacitatea ochiului de a percepe detalii sau elemente de
ansamblu, privind orientarea în spaţiu, forma, aprecierea distanţelor etc.
Fiziologia segmentului de conducere
Segmentul de conducere participă la transmiterea influxului nervos care aluat
naştere în timpul proceselor fotochimice de la nivelul celulelor vizuale până la centri
corticali.
Fiziologia segmentului central
Funcţiile acestui segment sunt: analiza excitaţiei vizuale, sinteza acestei excitaţii
şi fenomenul de elaborare a senzaţiei vizuale conştiente.
Rolul analizatorului vizual este deosebit prin multiplele informaţii furnizate din
lumea externă. Analizatorul vizual este cel mai perfecţionat dintre telereceptori. Funcţia
sa este condiţionată de integritatea morfologică a tuturor segmentelor sale.

III.1.2.5. Fiziologia analizatorului auditiv

Urechea conţine aparatele receptoare a două simţuri: simţul auzului şi simţul
poziţiei spaţiale şi al orientării mişcărilor corpului (echilibru).
Excitantul natural al receptorului auditiv sunt sunetele, undele sonore. Sunetele
diferă între ele prin trei caracteristici: intensitate, tonalitate şi timbru.
1. Segmentul periferic al analizatorului auditiv este format, din punct de vedere
fiziologic, din două aparate:
- aparatul de transmisie - reprezentat de urechea externă şi urechea medie;
- aparatul de recepţie - reprezentat de organul lui Corti.
Funcţia acestor aparate este de a recepţiona şi transmite vibraţiile sonore, pentru
a le transforma în impuls nervos specific. Acesta, pe cale auditivă, va ajunge în aria
auditivă senzorială unde se transformă în senzaţie auditivă.
Funcţiile auditive legate de fiecare din componentele segmentului periferic sunt:
a. Funcţia auditivă a urechii externe:
- Pavilionul urechii - are rol de pavilion acustic. Prin neregularităţile de pe
suprafaţa sa favorizează captarea sunetelor, concentrarea şi orientarea direcţiei lor de
propagare;
- Canalul auditiv extern - se comportă ca un tub sonor închis la un capăt prin
membrana timpanului, ceea ce face ca el să îndeplinească două funcţii: transmiterea
undelor sonore primite de pavilion şi apărarea urechii de pătrunderea prafului, etc., cu
ajutorul perilor şi a cerumenului pe care-l secretă.
- Timpanul - participă la realizarea funcţiei auditive prin vibraţiile pe care le
produce sub acţiunea undelor sonore.
b. Funcţia auditivă a urechii medii – urechea medie îndeplineşte două funcţii:
transmiterea undelor sonore de la timpan la fereastra ovală şi de acomodare a audiţiei
faţă de intensitatea sunetelor.
- Funcţia de transmisie se realizează pe două căi: osoasă şi aeriană. Cea mai
importantă transmisie a undelor sonore prin urechea medie este cea pe cale osoasă,
aşa explicându-se o pierdere mai mică de energie sonoră.
- transmisia pe cale osoasă- se efectuează prin intermediul celor trei oscioare
care transmit ferestrei ovale vibraţiile timpanului şi modifică presiunea lichidului din
urechea internă.

30
 - transmisia aeriană - a undelor sonore are loc tot prin fereastra ovală, prin
modificările de presiune. Coloana de aer existentă în urechea medie, are o presiune
egală cu presiunea atmosferică din cauza comunicării sale cu nasofaringele prin
intermediul trompei lui Eustachio. Când timpanul vibrează, determină modificări de
presiune în coloana de aer din urechea medie, pe care aceasta le transmite prin
fereastra ovală la organul lui Corti.
- Funcţia de acomodare a audiţiei este îndeplinită de oscioarele şi muşchii din
urechea medie, întărind sau diminuând sunetele. Astfel, contracţia muşchiului scăriţei
amplifică vibraţiile sale, în timp ce contracţia muşchiului ciocanului reduce amplitudinea
sunetelor prea puternice.
c. Funcţia auditivă a urechii interne - Receptorul auditiv se află în organul lui
Corti. Vibraţiile sonore sosite la ferestra ovală sunt transmise sub formă de unde, iniţial
perilimfei din rampa vestibulară şi apoi, perilimfei din rampa timpanică. Vibraţia perimfei
ar fi imposibilă, dacă nu ar exista o zonă care să cedeze la presiune şi să creeze astfel
spaţiul necesar. Fereastra rotundă se bombează spre urechea medie, îndeplinind acest
rol. Mişcările ondulatorii ale perilimfei determină deplasări ondulatorii ale endolimfei care
se propagă astfel în lungul melcului, impresionând cilii vibratili ai organului lui Corti.
Cochleea are capacitatea de a transforma undele sonore în impulsuri nervoase.
Mişcările perilimfei şi endolimfei determină vibraţii inegale ale fibrelor membranei bazale
în funcţie de frecvenţa sunetului. Aceasta determină intrarea în stare de excitaţie prin
rezonanţă numai a unora dintre celulele senzoriale
În segmentul central se face analiza excitaţiilor sonore formându-se senzaţia de
auz.
Totalitatea sunetelor percepute de aparatul acustic reprezintă câmpul auditiv.

III.1.2.6. Fiziologia aparatului vestibular

Aparatul vestibular participă la menţinerea echilibrului, atât în stare de repaus cât
şi în tipul mişcării.
Prin reflexe statice de postură şi de redresare se menţine stabilitatea corpului
când individul stă pe loc, iar prin cele statochinetice, când se află în mers.
Organele receptoare periferice sunt celule senzoriale din petele auditive.
Excitantul fiziologic este reprezentat de poziţia corpului şi mai ales a capului.
Mişcările active sau pasive ale capului produc deplasări ale otolitelor ce plutesc în
lichidul din saculă şi utriculă, precum şi a endolimfei din canalele semicirculare. Celulele
senzoriale sunt excitate de aceste deplasări ale otolitelor şi endolimfei.
Excitaţiile primite de organele receptoare şi transformate în impulsuri, merg pe
calea nervului vestibular spre centrii bulbari, de unde pornesc fibre de conexiune la
scoarţă, cerebel, nucleul vagului, nucleii oculomotori şi măduvă, care participă la
menţinerea stării de echilibru prin fibrele nervoase motorii care se termină în muşchi.

31
 ÎNTREBĂRI

1. Ce funcţii îndeplineşte pielea?

2. În ce constă vederea diurnă şi nocturnă?
3. Cum se realizează funcţia auditivă a urechii externe?

32
III.1.3. FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE

III.1.3.1. Fiziologia hipofizei

Hipofiza are funcţii de importanţă vitală pentru organism prin acţiunea hormonilor
secretaţi de adenohipofiză şi neurohipofiză.- fig.3

Fig.3. Hormonii lobilor anterior şi intermediar ai hipofizei

Prin legăturile anatomice şi funcţionale cu hipotalamusul, hipofiza reprezintă o

staţie importantă în interrelaţiile dintre mecanismele nervoase şi umorale.
1. Funcţiile adenohipofizei
Adenohipofiza influenţează creşterea şi reglează funcţia glandelor endocrine prin
intermediul hormonului de creştere şi hormonilor glangulotropi pe care îi secretă.
a. Hormonul de creştere (hormonul somatotrop hipofizar - STH) - are acţiune
metabolică directă stimulând creşterea (condrogeneza şi osteogeneza cartilajelor de
creştere), fără a accelera diferenţierea osoasă. Funcţia de creştere pe care o stimulează
este determinată de acţiunea stimulantă pe care o are asupra metabolismului protidic, a
celorlalte metabolisme, cât şi de stimulare a retenţiei de apă şi săruri minerale.
b.Hormonii glandulotropi (tireotropi, gonadotropi şi corticotropi) - acţionează
asupra activităţii glandelor respective stimulându-le sau inhibându-le în funcţie de nivelul
concentraţiei sanguine a hormonilor.
 -hormonul tireotrop (tireostimulina hipofizară -TSH) - stimulează formarea hormonilor
tiroidieni, produce mărirea volumului glandei tiroide, având şi o acţiune
exoftalmiantă.
 hormonul corticotrop (adrenocorticotrophipofizar - ACTH) - stimulează secreţia
suprarenalei.
 hormonii gonadotropi (hormoni sexuali - GTH) - sunt: hormonul foliculinizant,
luteinizant şi luteotrofic; ei stimulează activitatea glandelor genitale, precum şi
dezvoltarea şi funcţia organelor genitale astfel:

33
 hormonul foliculinizant (foliculostimulina hipofizară -FSH), ca şi hormonul luteinizant
(EH) intervin la femeie în ovogeneză, maturaţie, ovulaţie, creşterea secreţiei
estrogenice şi formarea corpului galben. La bărbaţi stimulează spermatogeneza,
maturaţia gameţilor şi secreţia testosteronului.
 hormonul luteotrop hipofizar (hormonul lactogen - LTH) - intervine în funcţionarea
corpului galben, în creşterea glandelor mamare şi în secreţia lactată a acestora.
c.melanotropina hipofizară - are rol în adaptarea vizuală la întuneric şi în procesul
de sinteză a purpurei retiniene.
Deficienţele adenohipofizei:
a. hiperfuncţia adenohipofizei - este determinată de hipersecreţia hormonului de
creştere şi se traduce la copil şi adolescent prin gigantism şi prin acromegalie la adult.
Indivizii giganţi pot atinge înălţimi de peste 2 m.
Acromegalia se caracterizează prin creşterea exagerată a extremităţilor,
îngroşarea oaselor scurte şi late, îngroşarea părţilor moi, deformaţii scheletice
(cifoscolioza etc.), tulburări hormonale gonadice, neurologice, de comportament etc.
b. hipofuncţia adenohipofizei - determină în perioada de creştere nanismul
hipofizar, iar la adult, caşexia hipofizară.
Nanismul hipofizar este determinat de insuficienţa hormonului somatotrop şi se
caracterizează printr-o dezvoltare somatică redusă (microsomie) dar armonioasă şi cu
intelect normal.
Caşexia hipofizară - insuficienţa secretorie totală a adenohipofizei dar şi
hipofuncţia secretorie a celorlalte glande - se caracterizează prin regresia organelor
genitale, a mamelelor, atrofii ale organelor, căderea părului, a dinţilor, a unghiilor,
tulburări gonadice, sterilitate şi, în final, casexie şi moarte.
2. Funcţiile neurohipofizei
Neurohipofiza, împreună cu nucleii supraoptici şi paraventriculari din hipotalamus,
formează o adevărată glandă - hipotalamo-hipofizară - care secretă doi neurohormoni:
vasopresina, hormonul antidiuretic (ADH) şi ocitocina (oxitocina).
a. Vasopresina are acţiune antidiuretică prin reabsorbţia activă de apă la nivelul
rinichiului şi vasopresoare (vasocostricţie).
b. Oxitocina stimulează contracţiile uterului, expulzia fătului şi placentei,
intervenind şi în expulzarea laptelui prin canalele galactofore ale mamelei ca şi în
vasodilataţia cutanată şi în stimularea diurezei.
Deficienţele neurohipofizei:
a. Hipofuncţia neurohipofizei determină poliuria insipidă (diabetul insipid) -
caracterizată prin tulburări ale metabolismului hidric, cu poliurii masive, permanente şi
polidipsii secundare.
b. Hiperfuncţia neurohipofizei determină sindromul hiperhidropexic caracterizat
printr-o reabsorbţie intensă de apă la nivelul tubilor renali cu oligurie şi secundar edeme
şi oligodipsie (reducerea sub normal a ingerării de apă).

34
 3. Reglarea secreţiei glandei hipofize
Secreţia hipofizei este reglată pe cale nervoasă şi umorală – fig.4.

Fig.4 Reglarea hipofizară

a. Mecanismul nervos este reprezentat de hipotalamus care stimulează

producerea de către adenohipofiză a hormonilor tropi. Controlul exercitat de
hipotalamus asupra hipofizei se face prin produşi de neurosecreţie (prohormoni) care
sunt depozitaţi în hipofiză de unde se eliberează în funcţie de nevoi. Produşii de
neurosecreţie sunt influenţaţi de stimulii din etajele superioare ale sistemului nervos şi
de concentraţia hormonilor din sânge. Neurhipofiza are acelaşi mecanism de reglare.
b. Prin mecanismul umoral (conexiune inversă) seceţia hipofizei este reglată de
concentraţia plasmatică a hormonilor produşi de glandele endocrine. Scăderea
concentraţieii din sânge stimulează hipotalamusul în producerea de neurosecreţii
specifice, în timp ce creşterea concentraţiei reduce sau încetează această activitate.

III.1.3.2. Fiziologia epifizei

Epifiza secretă hormonul adrenoglomerulostimulina cu rol în dezvoltarea şi
creşterea organismului, în metabolismul mineral, proteic şi glucidic.

35
 III.1.3.3. Fiziologia tiroidei
Tiroida joacă un rol foarte important în desfăşurarea normală a activităţii
organismului prin hormonii săi, tiroxina şi calcitonina, pe care-i produce sub influenţa
hormonului tireotrop hipofizar.
Sinteza hormonilor tiroidieni are loc în tiroidă din iodul organic, prin procese
complexe – enzimatice - trecând prin stadii intermediare.
Hormonii tiroidieni, au acţiuni multiple asupra funcţiilor organismului, în general şi
asupra unor organe şi sisteme, în special.
Calcitonina – intervine în special, în reglarea metabolismului fosfocalcic.
Tiroxina – reglează oxidările celulare şi schimbările energetice. Stimulează
metabolismul protidic al apei ăi al unor electroliţi, intervine în procesul de diferenţiere
tisulară, în excitabilitatea organo-vegetativă (respiraţie, activitatea miocardului, tonusul
gastrointestinal, a unor centri corticali şi subcorticali).
Reglarea secreţiei tiroidiene – se realizează pe cale neurohormonală şi pe
cale nervoasă. Cele două căi sunt dependente de centrii hipotalamici, bulbari, pontini şi
scoarţa cerebrală. Centrii hipotalamici în corelare funcţională cu cortexul influenţează
secreţia şi excreţia de tireotrop hipofizar care intervine în numeroasele etape asupra
sintezei tiroxinei.
Deficienţe tiroidiene funcţionale
Funcţia tiroidei poate fi perturbată apărând stări anormale de hipotiroidism şi
hipertiroidism.
Hipotiroidismul –poate apare atât în copilărie, cât şi la adulţi.
Hipotiroidismul din perioada post-natală sau din prima copilărie este cunoscut
sub denumirea de nanism tiroidian – cretinism şi se caracterizează prin întârzierea în
creştere, cu dezvoltare staturală redusă, cu deficienţe mintale de grade variate – de la
debilitate uşoară până la idioţie - cu scăderea metabolismului în general şi a celui
energetic, în special şi cu prezenţa sub tegumente a mixedemului (un lichid mucos, cu
aspect de edem).
La adulţi, hipotiroidismul (guşa) se manifestă prin toate caracterele descrise la
copii (mixedem, cretinism etc.), mai puţin nanism, dimensiunile adultului rămânând
normale.
Guşa endemică reprezintă o insuficienţă tiroidiană cu hipertrofia glandei, care
apare în regiunile guşogene şi se caracterizează prin creşterea exagerată a volumului
tiroidei şi deficienţe psihice şi intelectuale. Factorii guşogeni, scăderea concentraţiei
iodului din apa şi solul acestor regiuni, sunt cauza guşii endemice. Ei acţionează prin
blocarea formării tiroxinei. Combaterea guşii se face prin administrarea de iod –
preventiv – şi în alimentaţie.
Hipertiroidismul – se caracterizează prin creşterea variată, uneori exagerată a
metabolismului, cu catabolism exagerat şi consecinţă pierderea în greutate.
Sistemul nervos suferă tulburări funcţionale deosebite. Procesele de excitaţie
sunt exagerate; se constată o hipersensibilitate, o iritabilitate exagerată, stări de
labilitate psihică, agitaţie, nelinişte etc.
Bolnavii de guşă prezintă şi tulburări ale funcţiilor vegetative: tahicardie, tahipnee,
poliurie etc. Aceste tulburări, la care se adaugă exoftalmie, edem palpebral şi strălucirea
caracteristică a ochilor, fac parte din simptomele bolii Basedow.

36
 III.1.3.4. Fiziologia glandelor paratiroide
Glandele paratiroide secretă parathormonul, cu rol principal în metabolismul
fosfocalcic.
Parathormonul intervine în metabolismul calciului şi al fosforului, stimulând
absorbţia calciului la nivelul intestinului, controlează excreţia de fosfat, creşte eliminarea
renală de citrat şi intervine în metabolismul unui echilibru între calciu şi fosfor.
Reglarea secreţiei parathormonului se face prin mecanisme neuro-hormonale şi
umorale.
Mecanismul umoral – concentraţia calciului în sânge influenţează secreţia
paratiroidei. Creşterea calcemiei produce scăderea secreţiei de parathormon, iar
scăderea calcemiei o stimulează. În cadrul mecanismului umoral în reglarea secreţiei
parathormonului, intervine şi nivelul fosfatemiei (concentraţia fosforului în sânge) printr-o
acţiune indirectă, modificând calcemia.
Mecanismul de reglare neurohormonal – se realizează prin intermediul centrilor
vegetativi din hipotalamus, centri ce stau sub influenţa scoarţei cerebrale.
Deficienţe paratiroidiene – sindroamele paratiroidiene sunt reprezentate de
insuficienţa paratiroidiană (tetanic paratireoprivă) şi hiperfuncţia paratiroidiană (osteită
fibrochistică - la om).

III.1.3.5. Fiziologia timusului

Prin hormonul său (timocrescina), timusul stimulează creşterea, intervenind în
reglarea metabolismului calciului – depunerea calciului în oase - în controlul creşterii
scheletului şi în dezvoltarea organelor sexuale.
Timocrescina este antagonică hormonilor sexuali, ceea ce explică degenerarea
sa adipoasă în perioada postpuberală.
De asemenea, timusul are o funcţie de limfopoeză (formarea de limfocite), având
rol de organ hematopoetic.

III.1.3.6. Fiziologia glandelor suprarenale

Originea şi structura diferită a corticalei şi medularei explică rolul fiziologic
dictinct:
- corticosuprarenala intervine prin hormonii săi în reglarea unor metabolisme
intermediare, reacţie de adaptare continuă şi susţinută, iar
- medulosuprarenala, în mecanismele de adaptare imediată a diferitelor funcţii ale
organismului. Medulosuprarenala nu este însă indispensabilă vieţii aşa cum este
corticosuprarenala, a cărei extirpare sau lezare conduce în scurt timp la moartea
organismului.
III.1.3.6.1. Funcţiile corticosuprarenalei
Corticosuprarenala secretă trei categorii de hormoni: mineralocorticoizi,
glucorticoizi şi androgeni.
a. Hormonii mineralocorticoizi sunt: aldosteronul şi dezoxicorticosteronul şi intervin în
menţinereaa echilibrului hidroelectrolitic, influenţând metabolismul mineral (Na, K, Cl)
şi al apei, stimulează reabsorbţia Na şi eliminarea K prin tubii renali, având şi o slabă
acţiune asupra metabolismului glucidic;
b. Hormonii glucocorticoizi (cortizolul, cortizonul, corticosteronul, compusul A) au

37
 funcţie glicoreglatoare, întervenind în metabolismul glucidic prin stimularea
glicogenogenezei, creşterea glicogenului hepatic şi producerea hiperglicemiei. Ei au
acţiune redusă şi asupra altor metabolisme (hidromineral, lipidic – stimulează
lipogeneza, protidic – creşte catabolismul).
c. Hormonii androgeni (androsteronul) – au acţiuni asemănătoare cu hormonii sexuali.
Deficienţele corticosuprarenalei
a. Hipofuncţia corticosuprarenalei - determină două sindroame acute sau
cronice: insuficienţa corticosuprarenală acută şi respectiv insuficienţa corticosuprarenală
cronică (boala lui Addison).
Maladia Addison – se manifestă prin melanodermie (colorarea pielii în brun),
astenie (oboseală) marcantă, scăderea eficienţei neuromusculare, tulburări
gastrointestinale, cardiovasculare, scăderea în greutate, rezistenţă redusă la infecţii etc.
b. Hiperfuncţia glandei corticosuprarenale (hipercorticismul) se manifestă prin trei
sindroame produse printr-o secreţie în exces a tututror hormonilor suprarenalieni sau
numai a unora dintre aceştia:
Sindromul Cushing – este determinat de o hiperproducţie de glucocorticoizi şi se
caracterizează prin: intensificarea catabolismului proteic cu atrofia musculaturii,
distribuirea caracteristică a grăsimii pe abdomen şi pe faţă (faţă de „lună plină”),
hiperglicemie şi glicozurie (diabet extrapancreatic), retenţia de apă şi de clorură de
sodiu (sare); hipervolemie, hipopotasemie cu adinamie musculară, hipertensiune
arterială, edeme datorate creşterii volumului lichidului extracelular, deformări osoase,
tulburări genitale.
Sindromul Cohn (hiperaldosteronismul) – se manifestă prin hipernatremie,
creşterea lichidelor extracelulare şi a volumului sanguin, hipopotasemia, cu astenia
musculară, alcaloza, scăderea calciului ionic din plasmă, hipertensiune arterială şi
poliurie.
Sindromul adrenogenital – apare datorită excesului de hormoni sexuali şi în urma
scăderii cortizonului din sânge printr-un mecanism de reglare inversă. Hipersecreţia de
androgeni determină pseudopubertate precoce la masculi, atrofia testiculară, scăderea
apetitului sexual, creşterea mameloanelor, iar la femeie, virilismul (îngroşarea vocii,
pilozitate exagerată), pseudohermafroditismul şi transformarea caracterelor sexuale
spre cele ale sexului opus.
III.1.3.6.2. Funcţiile medolosuprarenalei
Medulosuprarenala secretă hormonii: adrenalina, noradrenalina şi dopamina.
Adrenalina şi noradrenalina au acţiuni şi efecte asemănătoare sistemului nervos
simpatic, datorită originii comune a medulosuprarenalei şi sistemului nervos simpatic.
Adrenalina influenţează unele secreţii glandulare activând sudoraţia şi lacrimaţia,
produce hiperglicemie prin glicogenoliza hepatică şi musculară şi intensifică
metabolismul energetic.
Hiperfuncţia medulosuprarenalei se manifestă prin hipertensiune arterială.

38
Locul (nivelul) Efecte
De acţiune Adrenalină Noradrenalină
- creşte excitabilitatea cardiacă, - aceleaşi efecte, dar mai
forţa şi frecvenţa contracţiilor slabe;
Sistemul inimii; - vasoconstricţie pe toate
cardiovascular - vasoconstricţie pe vasele teritoriile vasculare.
hepatice şi vasodilataţie pe Creşterea tensiunii arteriale
muşchii scheletici. sistemice.
- relaxarea musculaturii tractului
digestiv, bronhiilor, vezicii
Musculatura urinare;
- aceleaşi efecte, dar mai
netedă - contracţia sfincterelor digestive,
atenuate.
viscerală splinei, muşchilor erectori ai
firelor de păr, dilatatorului
pupilar.
- glicogenoliză hepatică,
musculară şi hiperglicemie;
Acţiuni - mobilizarea acizilor graşi liberi
- aceleaşi efecte.
metabolice din depozitele adipoase, acţiune
calorigenă, creşterea
metabolismului
- starea de alertă corticală prin
Acţiuni asupra stimularea sistemului reticulat
- aceleaşi efecte.
S.N.C. ascendent;
- anxietate şi frică.

III.1.3.7. Fiziologia glandelor sexuale

Glandele sexuale (gonadele) sunt glande mixte, având atât secreţie exocrină
(producerea gameţilor), cât şi funcţie endocrină (hormonală), de producere la mascul a
hormonilor testosteron şi androsteron, iar la femeie a foliculinei şi luteinei (progesteron).
III.1.3.7.1. Funcţia endocrină a testiculului
Principalul hormon sexual masculin este testosteronul, produs de testicul, ca
glandă endocrină, metabolizat în ficat şi eliminat prin urină sub formă de androsteron.
Testosteronul se formează sub acţiunea hormonilor hipofizari gonadotropi,
începând cu vârsta de 12-13 ani şi influenţează: dezvoltarea caracterelor sexuale
primare şi secundare, maturizarea sexuală, pubertatea, creşterea organismului, în
general, psihicul, comportamentul şi interesul pentru sexul feminin.
Reglarea funcţiei testiculului se face pe cale nervoasă şi pe cale umorală.
- Reglarea nervoasă - se realizează prin intermediul centrilor vegetativi
hipotalamici;
- Reglarea umorală - este realizată prin intermediul hormonului luteinizant
hipofizar care stimulează secreţia de testosteron, când scade concentraţia acestuia în
sânge. Secreţia crescută de testosteron inhibă producerea de hormon luteinizant. În
această reglare, mai intervine şi hipotalamusul. De asemenea, testiculul este corelat

39
funcţional şi cu alte glande cu secreţie internă (suprarenală şi tiroidă).
III.1.3.7.2. Funcţia endocrină a ovarului
Ovarul endocrin secretă hormonii estrogeni şi progestaţionali.
Hormonii estrogeni sunt secretaţi în prima parte a ciclului menstrual, în timp ce
hormonii progestaţionali sunt produşi în cea de a doua parte a ciclului menstrual.
Progesteronul pregăteşte mucoasa uterină pentru implantarea ovulului; dacă ovulul a
fost fecundat, asigură dezvoltarea oului şi formarea placentei.
Hormonii ovarieni influenţează următoarele funcţii ale organismului:
 determină caracterele sexuale primare la femeie, maturizarea ovarelor, uterului şi
vaginului;
 reglează activitatea organelor sexuale, care trec prin trei perioade legate de ciclul
menstrual; de pubertate, de maturitate sexuală şi de menopauză;
 determină caracterele sexuale secundare la femeie, psihicul şi comportamentul
specific.
Reglarea secreţiei hormonilor ovarieni se realizează atât pe cale umorală cât şi
pe cea nervoasă.
 Reglarea umorală - secreţia de estrogeni este stimulată de hormonul foliculo-
stimulant hipofizar, când scade concentraţia hormonilor estrogeni din sânge. Excesul
de hormoni estrogeni inhibă secreţia de hormon foliculostimulant, dar excită hipofiza
în producerea hormonului luteinizant. Acesta stimulează formarea corpului galben şi,
în consecinţă, intervine în secreţia de progesteron. În acelaşi proces de stimulare, un
rol important îl are şi hormonul lactogen hipofizar.
 Reglarea nervoasă - dacă aproape toate fenomenele ciclului menstrual depind de
hormonii gonadotropi hipofizari, secreţia acestora se află sub influenţa stimulilor
nervoşi.

III.1.3.8. Fiziologia pancreasului endocrin

Pancreasul endocrin reglează metabolismul glucidelor, menţinând constantă
glicemia, prin cei doi hormoni (insulina şi glucagonul) secretaţi de celulele glandulare 
şi respectiv .
1. Insulina – are acţiune hipoglicemiantă, stimulând transportul şi pătrunderea
glucozei în celule şi reglează nivelul glicemiei prin activarea polimerizării glucozei sub
formă de glicogen în muşchi sau în ficat (glicogeneză). Mai influenţează şi metabolismul
protidic (inhibând dezintegrarea protidică) şi lipidic (lipogeneza).
Reglarea secreţiei insulinei se realizează pe cale nervoasă, umorală şi
hormonală.
a. Reglarea nervoasă - se realizează prin intermediul parasimpaticului care
stimulează eliberarea hormonului;
b. Reglarea umorală - se realizează în funcţie de nivelul glicemiei astfel:
creşterea glucozei din sânge acţionează asupra glicoreceptorilor insulari pancreatici şi
declanşează secreţia;
c. Reglarea hormonală - se realizează prin intermediul altor glande endocrine
(factori de microreglare).
2. Glucagonul - este un factor hiperglicemiant, antagonist insulinei, cu acţiune
rapidă şi de scurtă durată, prin eliberarea glucozei din depozite (glicogenoliză) şi prin
stimularea – efect secundar – utilizării periferice a glucozei.

40
 Deficienţele pancreasului endocrin:
a. Hipofuncţia – este datorată scăderii producerii sau lipsa insulinei (diabetul
zaharat) şi se caracterizează prin hiperglicemie, glicozurie, sete exagerată (polidipsie),
poliurie, creşterea nevoilor alimentare (polifagie), o slabă rezistenţă a organismului la
infecţii şi alte tulburări ale unor sisteme şi aparate. În cazuri extreme se poate ajunge la
coma diabetică.
b. Hiperfuncţia apare datorită hiperplaziei celulelor secretoare şi se
caracterizează prin hipoglicemie, tulburări ale aparatelor cardiovascular şi respirator, ale
sistemului nervos (stări confuzionale, de excitaţie etc.). În cazuri extreme se poate
ajunge la coma hipoglicemică.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt hormonii adenohipofizari şi ce rol îndeplinesc ei?

2. Care sunt hormonii neurohipofizari şi ce rol îndeplinesc ei?
3. Care sunt deficineţele funcţionale ale tioridei?
4. Care sunt hormonii secretaţi de corticosuprarenală?
5. În ce constă sindromul Cushing?
6. Care este acţiunea insulinei şi de cine este secretată?

III.1.4. FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR

III.1.4.1. Rolul oaselor în organism

Ţesutul osos îndeplineşte următoarele roluri în organism:
 aparat de susţinere a organismului - oasele au duritatea necesară îndeplinirii acestui
rol prin structura lor chimică,şi în special datorită proporţiei crescute de săruri
minerale;
 rol de rezistenţă la tracţiune, forţă, apărare - oasele cu aceeaşi funcţie au aceeaşi
rezistenţă;
 rol de protecţie a organelor interne, organe de importanţă vitală - datorită rezistenţei
lor. Astfel, cutia craniană asigură protecţia dar şi apărarea creierului şi a celorlalte
organe nervoase, cutia toracică protejează inima, plămânii şi celelalte organe din ea,
etc.;
 oasele lungi participă cu rol de pârghii, fiind componente pasive ale aparatului
locomotor, a mişcărilor de ridicare a greutăţilor. Rolul activ în procesul mişcării revine
sistemului muscular;
 oasele constituie o rezervă de substanţe minerale, în special de calciu, jucând astfel
rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic.

41
 III.1.4.2. Fiziologia sistemului muscular
Fiziologia muşchilor
Muşchii sunt organele active ale mişcării, determinând mişcări ale unor segmente
sau mişcări de ansamblu ale corpului. Aceste mişcări sunt consecinţa următoarelor
proprietăţi ale ţesutului muscular: excitabilitatea, extensibilitatea, contractilitatea,
elasticitatea şi tonicitatea.
a. Excitabilitatea - constă în capacitatea de a reacţiona la diferiţi excitanţi fizici, chimici,
fiziologici (influxul nervos care ajunge la muşchi prin terminaţiile nervoase din placa
neuromusculară). Pentru producerea excitaţiei muşchiului, excitantul trebuie să aibă
o anumită intensitate (intensitate liminară, prag) şi să acţioneze un anumit timp (timp
util).
b. Extensibilitatea - este propietatea muşchilor de a se întinde sub acţiunea unei forţe,
fiind dependentă de tipul muşchiului: muşchii netezi au o extensibilitate mai mare
(pot fi destinşi şi pot rămâne în aceată stare un timp mai îndelungat) comparativ cu
muşchii striaţi.
c. Contractilitatea - este proprietatea specifică muşchilor de a-şi schimba forma, când
asupra lor acţionează un excitant. Prin contracţie şi în timpul ei, muşchiul se
scurtează, devine mai gros, volumul său rămânând acelaşi. În perioada de repaus
muşchiul se relaxează recăpătându-şi forma iniţială. Contractilitatea poate fi însoţită
de producerea unei tensiuni interne. În timpul contracţiei energia musculară produsă
asigură realizarea unui lucru mecanic, care poate fi exprimat în kgm.
d. Elasticitatea - este proprietatea muşchiului de a reveni la forma iniţială, după ce a
încetat contracţia sau întinderea pasivă. Poate fi:
- perfectă (absolută) - caracterizată prin revenirea totală a muşchiului la forma
iniţială;
- imperfectă - caracterizată prin revenirea parţială a muşchiului;
e. Tonicitatea – este reprezentată printr-o stare de uşoară tensiune, sub care se
găsesc muşchii în condiţii de repaus.
Muşchiul este considerat un transformator de energie chimică potenţială în
energie mecanică actuală, energia însăşi a contracţiei musculare. Contracţia musculară
reprezintă exteriorizarea formei de energie cinetice rezultate din transformarea energiei
chimice potenţiale din ţesutul muscular.
Procesele chimice care au loc în timpul contracţiei musculare sunt foarte
complexe şi necesită prezenţa a numeroase substanţe din structura chimică a muşchilor
şi enzime care le catalizează.
Manifestările activităţii musculare
Activitatea musculară se manifestă sub diferite forme, cele mai importante fiind:
manifestări mecanice, termice, electrice şi acustice.
1. Manifestările mecanice - sunt reprezentate de modificările de tonus muscular
şi de formă a muşchilor (fenomenul de contracţie şi de relaxare musculară). Ele se
realizează prin intrarea în tensiune, scurtarea şi alungirea fibrelor musculare.
Secusa musculară este contracţia realizată în urma excitaţiei unice luminare şi
reprezintă forma elementară de contracţia musculară. Grafic, secusa poate fi
reprezentată printr-o curbă rezultată prin succesiunea următoarelor faze: faza de
latenţă, faza de contracţie şi faza de relaxare.
 faza de latenţă - reprezintă timpul scurs din momentul aplicării excitantului, până la

42
 începerea contracţiei propriu-zise;
 faza de contracţie - reprezintă 40% din totalul secusei;
 faza de relaxare - reprezintă perioada în care fibrele revin la forma iniţială.
Tetanosul este contracţia apărută în urma unei excitaţii eficiente, repetate şi
reprezintă forma de activitate voluntară a muşchilor striaţi. Toate mişcările organismului
sunt tetanosuri şi nu secuse. - fig.5.

Fig. 5. Tipuri de contracţii musculare

Excitarea unui muşchi scheletic cu doi sau mai mulţi stimuli supraliminari poate
determina efecte diferite, în funcţie de intervalul de timp dintre stimuli:
 dacă se aplică un excitant electric în perioada de repaus, atunci se obţin secuse
musculare normale;
 dacă excitantul intervine în perioada de relaxare, înainte de relaxarea completă a
muşchiului, acesta răspunde printr-o nouă contracţie, realizându-se astfel tetanosul
incomplet;
 muşchiul excitat în perioada de contracţie reacţionează prin creşterea tonusului,
printr-o contracţie totală, permanentă (tetanosul complet).
2. Manifestările electrice ale contracţiei musculare - sunt reprezentate de
fenomenele bioelectrice de depolarizare şi repolarizare generatoare a potenţialului de
acţiune şi apar înaintea modificărilor mecanice.
3. Fenomenele termice ale contracţiei musculare. În timpul contracţiei
musculare, 20-25% din energia chimică consumată este transformată în energie
mecanică, iar 75-80% în energie calorică.
În funcţie de momentul apariţiei, pe parcursul fazelor contracţiei musculare,
producţia de căldură în muşchi se clasifică în:
 căldură iniţială - apărută în timpul contracţiei, datorită reacţiilor biochimice care
furnizează energia necesară contracţiei. Are mai multe componente: căldura de
activare (apărută în faza de latenţă), căldura de scurtare (în perioada de contracţie),
căldura de relaxare (în perioada de relaxare);
 căldura de refacere - apărută după câteva minute de la încetarea contracţiei, în

43
 condiţii de aerobioză.
4. Modificări volumetrice - sunt reprezentate de uşoara mărire a volumului
muşchiului datorată vasodilataţiei din timpul activităţii musculare.
Forţa şi activitatea musculară
1. Forţa musculară - reprezintă tensiunea dezvoltată de muşchi în timpul
contracţiei sale. Forţa musculară absolută este tensiunea dezvoltată de muşchi în timpul
contracţiei sale maximale şi depinde de structura muşchiului, de grosimea sa, de specie,
etc.
În timpul celor două forme de contracţie (secusa şi tetanosul muscular), forţa
contracţiei este direct proporţională cu:
 suprafaţa secţiunii transversale a muşchiului;
 numărul fibrelor intrate în contracţie;
 sarcina pe care trebuie să o ridice (gradul de întindere şi împovărare a
muşchiului.
2. Activitatea musculară - se realizează în organism prin contracţii de tip
tetaniform. În funcţie de condiţiile în care lucrează muşchiul, contracţia propriu-zisă
poate fi de trei tipuri: izotonică, izometrică şi auxotonică. În organism, contracţia
izotonică şi cea izometrică nu sunt izolate, reprezentând în majoritatea cazurilor faze ale
fenomenului de contracţie sau au caracter predominant (contracţii predominant
izometrice sau izotonice).
 contracţia izotonică - se produce atunci când muşchiul, supus unei tensiuni
constante, îşi scurtează fibrele, realizând astfel lucrul mecanic. Ex.: mersul,
alergarea, ridicarea unei greutăţi etc.
 contracţia izometrică - are loc atunci când muşchiul intră în tensiune, dar nu se
scurtează, menţinându-şi lungimea constantă (izometria). Lipsa scurtării fibrei
musculare nu determină o de plasare, şi de aceea nu se efectuează nici lucru
mecanic. Ex.: muşchii care se opun forţei gravitaţiei, menţinând postura (muşchii
gâtului, muşchii şanţurilor vertebrale) sau cei care ocazionează menţinerea unor
greutăţi în mână etc.
 contracţia auxotonică - constă în fenomenul de scurtare a fibrelor sub tensiune
pasivă sau opoziţie variabilă, având loc de obicei în continuarea fazei izotonice în
care, prin modificările dispoziţiilor pârghiilor osoase, se modifică şi opoziţia la
scurtarea muşchiului, cu toate că greutatea obiectului ce realizează opoziţia rămâne
aceeaşi.
Particularităţile contracţiei musculare
Muşchii sunt organele efectoare ale mişcării, care prin contracţia lor izotonică şi
izometrică participă la realizarea funcţiilor complexe ale organismului.
a. Tonusul muscular - reprezintă starea permanentă de contracţie, de tensiune
a musculaturii striate şi netede. Mecanismul de producere şi de menţinere a tonusului
muscular este neuro-reflex. Astfel, în stare de somn, tonusul muscular scade, iar în
cazul activităţii intense a cortexului, acesta creşte.
Există trei modalităţi de manifestare a tonusului:
 tonus de repaus (caracterizează muşchiul aflat în repaus) - are rol multiplu: participă
la termoreglare, în procesele de amortizare, elasticitate şi fixitate articulară
(menţinerea unită a segmentelor osoase ale articulaţiilor);
 tonus de atitudine/postură (tonus postural) - caracterizează muşchii care menţin

44
 poziţia normală a corpului, aflaţi în contracţie izometrică;
 tonusul de susţinere - însoţeşte şi prelungeşte contracţia izotonică a miofibrilelor,
intervenind în activitatea musculară a mişcărilor de forţă.
b. Funcţiile musculaturii striate
Muşchii striaţi reprezintă organele efectoare ale mişcării, asigurând prin
contracţie, funcţia locomotorie, una din principalele funcţii ale organismului. Muşchii
scheletici acţionează în organism prin intermediul oaselor şi articulaţiilor cu care
formează pârghii de diferite ordine. Prin intermediul acestor pârghii se realizează diferite
mişcări, consecinţa actelor voluntare.
Principalele manifestări ale activităţii musculare striate voluntare sunt mersul şi
alergarea.
 mersul normal - deprindere motrică de bază, reprezintă deplasarea corpului, care se
desfăşoară prin trecerea în ritm normal a centrului său de greutate de pe un picior pe
altul. În desfăşurarea mersului normal, corpul este sprijinit în anumite momente pe
ambele picioare sau pe unul singur, după cum centrul de greutate al corpului se
schimbă prin deplasarea picioarelor.
 alergarea - deprindere motrică de bază, este o activitatea musculară care presupune
un consum de energie sporit faţă de mersul normal şi intervenţia unor mecanisme de
adaptare la efort din partea organismului. În timpul alergării, perioadele de sprijin pe
un picior alternează cu perioade în care corpul se găseşte suspendat în aer.
c. Funcţiile musculaturii netede
Muşchii netezi sunt muşchi viscerali, inervaţi prin plexurile nervoase locale
(simpatice şi parasimpatice). Musculatura netedă are o serie de particularităţi
funcţionale, care-i conferă specificitate de acţiune:
 se contractă lent şi involuntar, datorită automatismului propriu organului respectiv;
 simpaticul şi parasimpaticul reglează, fără a declanşa însă contracţia involuntară a
acestor muşchi. Astfel, simpaticul contractă musculatura netedă vasculară relaxând
pe cea a tubului digestiv, a bronhiilor, a ureterului, vezicii urinare, etc., în timp ce
parasimpaticul are acţiune inversă.
c. Oboseala musculară - apare fie datorită suprasolicitării unităţilor motorii prin
frecvenţa crescută a stimulilor, fie din cauza sarcinii sporite la care sunt supuşi muşchii.

ÎNTREBĂRI

1. Care este rolul oaselor în organism?

2. Care sunt proprietăţile ţesutului muscular?
3. Ce este secusa musculară?
4. Ce este tetanosul?
5. Ce este tonusul muscular?

45
III.2. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE ALE ORGANISMULUI VIU

III.2.1. Fiziologia aparatului digestiv

Fiziologia aparatului digestiv şi a glandelor anexe constă în transformarea
alimentelor în aşa fel încât să poată fi absorbite (prin procesul de asimilaţie) şi apoi
utilizate de organism.
Alimentele (substanţe nutritive, sau alimentare) sunt substanţe pe care
organismul le ia din mediul înconjurător, pentru:
 producerea de energie necesară funcţiilor sale;
 formarea de noi celule şi ţesuturi;
 refacerea unor ţesuturi distruse.
Alimentele pot fi clasificate după mai multe criterii: rol, origine şi compoziţie
chimică.
a. După rolul îndeplinit în organism, substanţele alimentare se împart în:
 substanţe alimentare plastice - au rol formator de constituenţi citoplasmatici şi
nucleari ai celulei, fiind reprezentate de proteine;
 substanţe alimentare energetice - sunt utilizate pentru producerea de energie, fiind
reprezentate de glucide şi lipide;
 substanţe alimentare catalitice - au rol de catalizatori ai proceselor din organism,
fiind reprezentate de: sărurile minerale, vitaminele, apa etc.
Atât substanţele plastice cât şi cele energetice au predominant acest rol, dar, în
anumite condiţii, pot îndeplini ambele roluri.
b. După origine, alimentele se clasifică în:
 alimente de origine vegetală: fructele, legumele, cerealele şi derivatele acestora, etc;
 alimente de origine animală: carnea, grăsimile animale, laptele şi derivatele sale,
ouăle etc;
 alimente de origine minerală : sarea, substanţele minerale ce conţin calciu, potasiu,
fier, etc.
c. După compoziţia chimică, alimentele se clasifică în: organice şi anorganice
 Substanţe organice - reprezentate de alimentele compuse din glucide, lipide şi
proteine;
 Substanţele anorganice - reprezentate de apă şi sărurile minerale.
Transformările suferite de alimente sunt rezultatul unor procese fiziologice
determinate de activitatea secretorie a glandelor anexe şi a celor dispuse în mucoasa
tractului digestiv, de masticaţie şi de motilitatea tubului digestiv.
III.2.1.1. Digestia
Digestia reprezintă ansamblul proceselor de transformare la care sunt supuse
principiile alimentare în tubul digestiv, pentru a fi absorbite. Alimentele sunt supuse la
două categorii de transformări:
 transformări fizice (digestia fizică) - constau în modificarea stării fizice a alimentelor,
în vederea pregătirii acestora pentru acţiunea chimică exercitată de sucurile
digestive. Sunt reprezentate de: înmuiere, mărunţire, etc.
 transformări chimice (digestia chimică) - constă în descompunerea alimentelor în
compuşi din ce în ce mai simpli sub acţiunea sucurilor digestive, în diferite segmente

46
 ale tubului digestiv.
III.2.1.1.1. Digestia bucală
În cavitatea bucală, digestia fizică a alimentelor se realizează prin triturare,
fărâmiţare, înmuiere, având drept rezultat formarea bolului alimentar, în timp ce digestia
chimică se realizează sub acţiunea salivei.
Masticaţia este actul prin care mandibula, maxilarul superior, arcadele dentare,
articulaţia temporo-mandibulară, muşchii masticatori, dinţii, intervin în triturarea şi
macerarea alimentelor, pregătindu-le astfel pentru digestia chimică. Tăierea hranei se
face cu incisivii, zdrobirea cu premolarii, iar măcinarea, în special, cu molarii.
Masticaţia este un act reflex, care se poate executa şi fără intervenţia centrilor
nervoşi corticali. Totuşi, la adult, actul masticator rămâne un act voluntar, putând fi oprit
după voinţă. Reglarea reflexă este realizată de centrii bulbo-protuberanţiali ai
masticaţiei, către care converg excitaţiile senzitive pe calea nervului trigemen. De la
nucleul masticator pleacă ramura motorie a trigemenului (nervul masticator), care
inervează muşchii masticatori.
Digestia bucală propriu-zisă (digestia chimică) are loc sub acţiunea catalitică a
enzimelor (amilaza salivară şi maltaza) care degradează hidrocarbonatele în produşi
mai simpli.
Saliva este un amestec al secreţiilor produse de toate cele trei grupe de glande
salivare, fiind constituită din apă (99,5%) şi reziduu uscat (0,5%), respectiv substanţe
minerale (cloruri, fosfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi, sulfaţi de K, Na, Ca, NH 4 şi urme de fluor
- cu importanţă în prevenirea cariilor dentare) şi organice (proteine, acid uric, ureea,
lizozim, amilază salivară, alcool, creatinină etc.).
Saliva îndeplineşte numeroase funcţii, cele mai multe concurând la realizarea
digestiei bucale:
 funcţia digestivă - se realizează prin: pregătirea alimentelor pentru masticaţie
(înmuiere, îmbibarea cu salivă) şi formarea bolului alimentar (lubrifierea cu mucus) şi
deglutiţie. Această funcţie este îndeplinită de amiloza salivară (ptialina) şi de
maltază. Acţiunea ptialinei este favorizată de mediul slab acid din cavitatea bucală.
Ptialina descompune amidonul până la maltoză şi izomaltoză, iar maltaza continua
descompunerea până la glucoză. Digestia chimică sub acţiunea ptialinei se continuă
şi în stomac până ce bolul alimentar este îmbibat cu suc gastric, aciditatea crescută
a acestuia inhibând acţiunea ptialinei;
 pregătirea bolului alimentar - prin îmbibarea cu salivă (care conţine mucină), pentru
facilitarea deglutiţiei. Mucina are proprietăţi lubrifiante, de alunecare a salivei care
mai intervine astfel, atât în curăţirea (îndepărtarea resturilor alimentare, etc.) şi
umectarea mucoasei bucale, cât şi în vorbire, asigurând alunecarea limbii în
cavitatea bucală;
 dizolvarea unor substanţe alimentare - care astfel realizează un contact mai eficient
cu mucoasa bucală, influenţând stimularea gustativă;
 protecţia antibacteriană a mucoasei bucale - prin intermediul lizozimului şi apărare
împotriva diferiţilor agenţi agresivi mecanici şi chimici - prin intermediul mucinei;
 excreţia de: metaboliţi (uree, acid uric, etc.), virusuri (poliomielită, turbare, etc.),
substanţe toxice (Hg, Pb etc.).
Reglarea secreţiei salivare - se realizează pe calea reflexelor necondiţionate şi
condiţionate. Cantitatea şi compoziţia salivei sunt permanent adaptate necesităţilor şi

47
condiţionate de acţiunea şi calitatea excitantului gustativ (alimentar sau de altă natură).
a. Reglarea reflex necondiţionată - se produce pe calea arcului reflex
necondiţionat constituit din:
- receptorul periferic (papilele gustative),
- calea aferentă (nervii glosofaringian şi trigemen),
- centrii salivar inferior (bulb) şi superior (punte),
- căile eferente sunt:
- pentru glanda parotidă - fibre parasimpatice, care pe traseul nervului
glosofaringian de la nucleul salivar inferior, trec în nervul lui Jacobson şi prin micul nerv
pietros, ajung la ganglionul otic, de unde fibrele postganglionare produc secreţia
acesteia;
- pentru glandele submaxilară şi sublinguală fibrele parasimpatice pornesc
de la nucleul salivar superior din punte şi pe calea nervului intermediar a lui Wrissberg,
ajung la ganglionul geniculat al nervului facial. De aici, coboară prin coarda timpanului şi
după un traseu comun cu nervul lingual, ajung în glandele respective provocând
secreţia acestora.
b. Reglarea reflex condiţionată - se face prin transmisia diferiţilor excitanţi pe una
din căile sensibilităţii (văz, miros, auz) până la cortex. De aici se transmit impulsurile
motorii, centrilor salivari, care, pe căile eferente specifice acţionează asupra secreţiei
glandelor.
Studiul secreţiei salivare s-a făcut la animale prin metoda fistulei salivare,
deschizând canalul glandei parotide la suprafaţa pielii.
Cele două reflexe se completează, în vederea desfăşurării normale a digestiei
bucale.
III.2.1.1.2. Deglutiţia
Deglutiţia (înghiţirea) constă în totalitatea actelor care fac ca bolul alimentar să
treacă din cavitatea bucală, prin faringe şi esofag, în stomac.
Deglutiţia se desfăşoară în trei timpi: bucal, faringian şi esofagian.
a. Timpul bucal - realizează trecerea bolului alimentar din gură în faringe şi
constă din contracţia succesivă a muşchilor milohioidian, stiloglos, palatoglos şi hioglos.
Prin contracţiile acestora, limba este trasă înapoi, iar vârful ei este îndoit în sus, în aşa
fel încât presează bolul alimentar pe zona palatului dur, îl împinge spre fundul cavităţii
bucale, bolul pătrunzând în faringe.
b. Timpul faringian - realizează trecerea bolului alimentar din orofaringe prin
contracţiile muşchilor constrictori şi ridicători ai faringelui, în esofag. Bolul alimentar nu
poate să regurciteze spre cavitatea bucală din cauza contracţiilor muşchilor care au
realizat primul timp, limba presează şi realizează o relativă obstrucţie a acestei căi: prin
ridicarea vălului palatin se închide comunicarea între orofaringe şi nazofaringe, bolul
alimentar nemaiputând să ajungă în cavităţile nazale. Cum şi căile resiratorii, laringele şi
trahea sunt, de asemenea, închise, prin acoperirea glotei de către epiglotă în timpul
acestei treceri, bolul alimentar este astfel obligat să pătrundă numai în esofag.
Aceşti doi timpi durează circa o secundă.
c. Timpul esofagian - constă în conducerea bolului alimentar prin contracţiile
peristaltice ale muşchilor circulari esofagieni de la faringe şi până în stomac.
Reflexul de deglutiţie.
Actul deglutiţiei apare la începutul declanşării lui ca un act voluntar. Din momentul

48
în care bolul alimentar atinge mucoasa faringiană, acest lucru devine involuntar, reflex.
Coordonarea tuturor actelor ce favorizează deglutiţia este făcută de centrul deglutiţiei
din bulb. Prin contactul bolului alimentar cu câmpul receptor al deglutiţiei reprezentat de
mucoasa bazei limbii, a palatului moale, a amigdalelor şi a zonei faringiene, se transmit
excitaţii pe calea nervilor glosofaringian, trigemen şi vag. Excitaţiile ajung la centrul
deglutiţiei din bulb, de unde, prin căile eferente reprezentate de nervii hipoglos, trigemen
şi vag se transmite influxul motor pentru muşchi ce participă la deglutiţie.
Trecerea alimentelor din esofag în stomac se face prin orificiul cardia, a cărei
funcţie este reglată pe cale vegetativă, de vag (acţiune relaxantă) şi simpatic (acţiune
constrictoare).
III.2.1.1.3. Digestia gastrică
Digestia gastrică - are loc sub acţiunea comună a sucului gastric (digestia
chimică gastrică) şi a musculaturii stomacale (motilitatea gastrică).
a. Motilitatea gastrică
Prin contracţia muşchilor stomacului se realizează mişcarea, frământarea,
amestecarea alimentelor cu sucul gastric şi evacuarea lor, sub formă de chim prin pilor
în duoden.
În condiţii de repaus digestiv s-au înregistrat, la nivelul stomacului, contracţii cu
durată de 15 minute, urmate de perioade de repaus de până la 120 minute. Aceste
contracţii sunt inhibate în momentul ingerării alimentelor, iar fundul stomacului se
relaxează; aceste modificări fiziologice pregătesc stomacul pentru primirea bolului
alimentar, reprezentând reflexul gastric alimentar. Astfel se explică funcţia principală a
stomacului, aceea de depozit temporar al alimentelor. Când bolul alimentar ajunge în
stomac, apar noi contracţii, fiind supus unor mişcări exercitate de musculatura
stomacului. Se cunosc mai multe tipuri de mişcări:
 Mişcări(contracţiile) peristaltice - executate de musculatura circulară, care
micşorează şi măreşte diametrele stomacului. Mişcările peristaltice au loc sub formă
de unde peristaltice, care încep de la cardia şi merg până la pilor, continuându-se şi
la nivelul musculaturii intestinale. Undele peristaltice, care se succed la interval de 20
secunde, contribuie şi determină în general conducerea alimentelor spre duoden şi
evacuarea lor. În acelaşi timp, participă la adaptarea pereţilor stomacului la
conţinutul său, indiferent de alungirea la care sunt supuse fibrele musculare;
 Mişcările (contracţiile) tonice - reduc sau cresc tonusul muscular având caracter
ritmic.
Mişcările descrise uşurează acţiunea sucului gastric, participând altfel la digestia
gastrică. Chimul gastric rezultat din acţiunea combinată a motilităţii gastrice şi a digestiei
chimice gastrice, va fi evacuat prin pilor, în duoden, unde va continua digestia chimică
începută în gură.
Evacuarea conţinutului gastric se produce din cauza diferenţei de presiune care
se creează între stomac şi duoden, prin mişcările peristaltice. În procesul de evacuare a
alimentelor din stomac în duoden intervine şi sfincterul piloric. Unda peristaltică şi
aciditatea conţinutului gastric provoacă deschiderea acestuia, alimentele pătrunzând
astfel în duoden.
Funcţia de motilitate gastrică este controlată pe cale nervoasă şi umorală.
b. Secreţia gastrică - este îndeplinită de glandele dispuse în corionul mucoasei
stomacale. Produsul de secreţie a acestora reprezintă sucul gastric.

49
 Glandele din regiunea fundică produc o secreţie bogată în pepsină, acid clorhidric
şi mucus.
Glandele din regiunea antrului piloric şi regiunea cardiei nu prezintă celule
acidoformatoare.
Sucul gastric este un lichid incolor, cu miros acid, având un pH situat între 0,9 şi
1,5. Cantitatea de suc gastric secretată în condiţii normale timp de 24 ore este de
aproximativ 1-1,5 l la un adult.
Sucul gastric este compus din apă (99%) şi substanţe solide (organice şi
anorganice).
 Substanţele organice din sucul gastric sunt reprezentate de fermenţii: pepsina,
catepsina, renina şi lipaza gastrică.
 pepsina - acţionează asupra proteinelor, descompunându-ne în polipeptide;
mai produce şi coagularea laptelui;
 catepsina - se găseşte în sucul gastric al sugarului;
 renina gastrică (labfermentul) - coagulează laptele, fiind prezent tot în sucul
gastric al sugarilor. Mediul acid al sucului gastric de la adulţi inhibă acţiunea
lui care însă reapare la adulţii cu aciditate gastrică scăzută.
 lipaza gastrică - acţionează în mediu slab acid asupra lipidelor transformându-
le în acizi graşi în acizi graşi şi glicerol. Şi această enzimă îşi exercită
acţiunea preponderent la sugari. La adulţi se pare că acţionează numai
asupra grăsimilor ajunse în stare emulsionată (grăsimile din lapte, maioneză
etc.);
 mucina (mucusul gastric) - are rol de protejare a mucoasei gastrice de
acţiunea pepsinei şi a acidului gastric.
 Substanţele anorganice din sucul gastric sunt acidul clorhidric şi sărurile minerale.
 acidul clorhidric - imprimă caracter acid sucului gastric, activând unii fermenţi
şi sterilizând mediul gastric;
 sărurile minerale (cloruri de potasiu, sodiu, fosfaţi de calciu şi magneziu) sunt
prezente în sucul gastric în concentraţii variabile, în funcţie de natura
excitantului alimentar.
c. Digestia chimică gastrică - este ansamblul fenomenelor ce se petrec sub
acţiunea combinată a motilităţii şi secreţiei gastrice. Bolul alimentar îmbibat cu salivă
este supus transformărilor chimice ale fermenţilor salivari până ce este pătruns de sucul
gastric acid, moment când încetează activitatea amilazei salivare din cauza mediului
acid inhibitor. Alimentele supuse acţiunii mecanice a mişcărilor stomacului şi acţiunii
digestive a diferiţilor componenţi ai sucului gastric suferă o serie de transformări, în
urma cărora rezultă chimul gastric, care este evacuat în duoden prin pilor.
d. Mecanismul secreţiei gastrice. Declanşarea şi reglarea secreţiei gastrice se
realizează prin două mecanisme: nervos-reflex şi umoral.
- Mecanismul nervos - are loc pe calea reflexelor condiţionate şi necondiţionate.
 reflexele condiţionate - se declanşează prin vederea alimentelor gustoase, prin
mirosul apetisant al acestora sau prin simpla evocare mentală a alimentelor, în toate
aceste modalităţi intervenind organele de simţ respective sau cortexul prin funcţia
psihică. Pe calea arcurilor reflexe condiţionate se declanşează secreţia salivară dar
şi gastrică;
 secreţia reflex necondiţionată - are loc numai în condiţiile în care alimentele iau
contact şi excită receptorii din mucoasa bucală sau stomacală.

50
 Excitanţii secreţiei gastrice sunt, în general, alimentele. După locul unde acestea
îşi exercită acţiunea lor excitantă, procesul de secreţie se desfăşoară în trei faze:
 faza cefalică a secreţiei gastrice - se realizează numai prin mecanisme reflexe.
Alimentele introduse în gură excită terminaţiile papilelor gustative, iar calea aferentă
a acestui reflex gastrosecretor este aceeaşi ca şi a reflexului salivar. Excitaţiile ajung
la nivelul bulbului, de unde prin nucleul dorsal al vagului sunt transmise pe calea
nervilor vagi la glandele gastrice secretorii. Acest centru gastrosecretor bulbar este şi
sub dependenţa centrilor hipotalamici şi corticali. Datele experimentale confirmă că
prin excitarea unor zone hipotalamice, se produce reflexul gastrosecretor. De
asemenea, formarea de reflexe condiţionate gastrosecretoare, arată participarea
scoarţei în acest mecanism; numai simpla evocare mentală a alimentaţiei, poate
declanşa secreţia gastrică, motiv pentru care această fază a primit şi denumirea de
fază psihică;
 faza gastrică a secreţiei are loc sub acţiunea excitanţilor alimentari care au ajuns în
stomac. Reglarea acestui mecanism secretor se face atât pe cale reflexă cât şi
umorală. Calea reflexă este de foarte mică importanţă şi are un caracter ajutător,
intervenind numai în condiţiile unei destinderi extreme a stomacului prin exces de
alimente. Calea umorală este cea mai importantă. Prin contactul alimentelor cu
mucoasa antrului piloric, se produce un hormon - gastrina - care, pe cale sanguină
acţionează asupra celulelor gastrice secretorii, producând secreţia de suc gastric. Şi
alte substanţe (acetilcolina, histamina) îndeplinesc roluri în secreţia gastrică pe cale
umorală.
 faza intestinală a secreţiei gastrice - se declanşează odată cu prezenţa chimului în
duoden. Efectele pot fi date, fie de gastrina care poate să se formeze şi aici - în care
caz, pe cale umorală, glandele gastrice continuă să secrete, fie de enterogastronă,
hormon care se produce în mucoasa duodenală şi care inhibă secreţia şi motilitatea
gastrică.
III.2.1.1.4. Digestia intestinală
Digestia intestinală continuă procesele de prelucrare a alimentelor, începute încă
în cavitatea bucală, desăvârşind transformarea alimentelor în substanţe absorbabile,
care sunt: monozaharidele, acizii graşi, glicerolul şi aminoacizii.
Chimul gastric, ajuns în duoden, este supus acţiunii complexe a motilităţii
intestinale şi sucurilor digestive constituite din sucul intestinal, sucul pancreatic şi bila
hepatică.
Chimul gastric trece foarte repede prin duoden, rămânând însă câteva ore în
jejun şi ileon, unde au loc procese de digestie şi absorbţie.
a. Motilitatea intestinală. Funcţional, intestinul subţire prezintă trei tipuri de
contracţii: peristaltice, de segmentare şi pendulare, prin care chimul gastric ajuns în
intestin, este supus unor procese mecanice (amestecarea cu fermenţii intestinali,
fragmentarea şi modificarea fizică a acestuia, conducerea conţinutului intestinal de-a
lungul intestinului etc.).
 Mişcările peristaltice - determină peristaltismul intestinal, care constă în unde
circulare de înaintare, prin care masa conţinutul intestinal înaintează spre intestinul
gros. Se cunosc două tipuri de unde peristaltice: unde lente (cu viteza de înaintare
de 1-2 cm/min) şi unde rapide (cu viteza de înaintare de peste 10 cm/s).
Peristaltismul intestinal începe imediat după alimentaţie;

51
 Mişcările de segentaţie ritmică - produc contracţii inelare, care împart conţinutul
intestinal în fragmente, pe care le amestecă, le recontopesc, le redivid şi în sfârşit le
refac, în aşa fel încât alimentele se amestecă cu sucurile digestive. De asemenea,
aceste mişcări cresc presiunea conţinutului intestinal, favorizând absorbţia
intestinală, circulaţia sanguină şi limfatică la acest nivel;
 Mişcările pendulare - sunt prezente uneori şi la om şi constau din alungirea şi
scurtarea unor anse intestinale, contribuind atât la deplasarea conţinutului, cât şi la
amestecarea acestuia cu sucurile digestive.
Mişcările intestinale sunt reglate şi coordonate pe cale nervoasă şi umorală.
 reglarea nervoasă - este realizată prin intermediul sistemului nervos vegetativ:
parasimpaticul intensifică peristaltismul intestinal, iar simpaticul micşorează
intensitatea contracţiei, uneori până la inhibarea totală;
 reglarea umorală - este realizată de unele substanţe chimice alimentare sau
produse în peretele intestinal.
b. Digestia chimică intestinală. Digestia intestinală propriu-zisă se desfăşoară în
intestinul subţire, sub acţiunea enzimelor şi substanţelor din sucul intestinal, sucul
pancreatic şi a bilei. În timp ce conţinutul intestinal este amestecat cu sucurile digestive,
prin mişcările intestinale, substanţele alimentare sunt supuse acţiunii enzimelor
digestive fiind transformate în produşi absorbabili şi asimilabili.
 Bila - este produsă de ficat, participând prin componentele sale la funcţia de digestie
(prin sărurile biliare emulsionează grăsimile) şi la alte funcţii ale intestinului
(peristaltism, absorbţie), aspecte descrise în cap. “fiziologia ficatului”.
 Sucul pancreatic - este un lichid limpede, cu pH alcalin (8), secretat de pancreasul
exocrin (1500ml/24 ore), care conţine apă (98%) şi reziduu uscat (2%) alcătuit din
substanţe organice şi anorganice.
 substanţele organice sunt reprezentate de proteine, mucină şi enzime cu
acţiune asupra proteinelor (proteaze), glucidelor (amilaza) şi lipidelor (lipaze).
 substanţele anorganice sunt reprezentate de sărurile minerale ce conferă
caracter alcalin secreţiei creând astfel condiţii optime de acţiune enzimelor în
procesul digestiei.
Mecanismul secreţiei pancreatice. Secreţia pancreasului este reglată atât reflex
cât şi umoral.
 mecanismul reflex - se realizează prin intermediul nervului vag care are acţiune
stimulatoare asupra secreţiei pancreatice exocrine.
 mecanismul umoral - este determinat de acţiunea secretinei şi pancreoziminei
(hormoni elaboraţi de mucoasa duodenală prin contactul cu chimul gastric acid)
asupra celulelor pancreatice, pe care le stimulează în vederea producerii sucului
pancreatic.
- Sucul intestinal - este un lichid incolor, inodor, cu pH alcalin, secretat de
glandele Liberkühn, care conţine apă şi substanţe organice (fermenţi) şi anorganice.
 substanţele organice (fermenţii) - sunt reprezentate de: peptidaze, nucleaze,
lipaze. arginază etc., şi au rol de a continua digestia intestinală până la
produşii de degradare finală;
 substanţele anorganice - au rol de a menţine pH-ul alcalin al sucului intestinal,
neutralizând aciditatea conţinutului gastric deversat în intestin.
Mecanismul secreţiei intestinale. Secreţia intestinală este reglată atât pe cale
nervoasă, cât şi umorală.

52
  reglarea nervoasă - se realizează printr-un reflex local, sub acţiunea excitaţiei
mecanice a mucoasei intestinale de către chimul gastric.
 reglarea umorală - este cea mai importantă. Sub acţiunea chimului gastric,
mucoasa intestinală secretă un hormon care determină pe cale umorală,
secreţia sucului intestinal.
În urma digestiei intestinale rezultă substanţe simple şi solubile (acizi graşi,
glicerol, aminoacizi şi monozaharide), care pot străbate peretele intestinal şi să ajungă
în sânge şi limfă , fiind utilizate în metabolismul general al organismului.
Chilul intestinal este format, în principal, din: chimul alimentar (sosit din stomac),
bila, sucul pancreatic, sucul intestinal. În afara acestor substanţe, în conţinutul intestinal
se mai găsesc substanţe nedigerabile, mucus, celule epiteliale din mucoasa intestinală
etc. Tot acest amestec de substanţe poartă numele de.
Prin mişcările intestinale, chilul este împins printre vilozităţile intestinale, spre
valvula ileocecală, timp în care are loc şi absorbţia intestinală.
c. Absorbţia intestinală - reprezintă pătrunderea substanţelor alimentare în mediul
intern al organismului (sânge şi limfă).
Atât absorbţia bucală, ca şi cea esofagiană, sunt practic neglijabile. La nivelul
stomacului se produce absorbţia parţială a apei, a clorurilor, a alcoolului, dioxidului de
carbon, a unor medicamente şi vitamine. Cea mai intensă absorbţie a substanţelor
nutritive se realizează în intestinul subţire, unde prin prezenţa vilozităţilor intestinale,
suprafaţa intestinului se măreşte de la 0,65 m 2 la cca. 10 m2. Pentru unele substanţe,
absorbţia continuă însă şi în intestinul gros.
Mecanismul absorbţiei.
Absorbţia intestinală se desfăşoară la nivelul vilozităţilor intestinale, prin două
mecanisme: activ şi pasiv.
 mecanismul pasiv - prin care transferul se face conform legilor fizice ale difuzibilităţii
şi osmozei, potrivit cărora substanţele trec de la o concentraţie sau presiune mai
mare (din lumenul intestinal) la una mai mică (în sânge şi limfă);
 mecanismul activ - prin care unele substanţe sunt absorbite contrar gradientului de
concentraţie sau presiune, dinspre intestin spre mediul intern. Acest transfer are
caracter biologic, fiind reglat de mecanisme biologice, enzimatice, cu producere de
energie care favorizează transportul activ de substanţe.
Cei mai importanţi factori care favorizează absorbţia sunt:
 vilozităţile intestinale - intervin în acest proces prin contracţiile proprii şi prin
creşterea considerabilă a suprafeţei de absorbţie.
 contracţiile determină mişcări de scurtare şi de relaxare a vilozităţilor, prin
care se golesc de sânge şi limfă, deplasând astfel substanţele absorbite spre
teritoriul limfatic şi sanguin. Concomitent, este favorizată pătrunderea
substanţele din intestin, pe care le absorb ca o pompă. Acest dublu fenomen
se repetă cu fiecare contracţie şi relaxare a vilozităţilor. Mişcările vilozităţilor
sunt determinate de proprietăţile mecanice şi chimice ale chilului alimentar.
Reglarea acestor mişcări se face pe cale nervosă (plexurile lui Meisner şi
Auerbach) şi umorală (prin intermediul unor substanţe stimulatoare a motilităţii
vilozităţilor şi, mai ales, prin acţiunea unui hormon - vilichinina - produs în
urma contactului mucoasei cu substanţele din chil).
 creşterea considerabilă a suprafeţei de absorbţie are importanţă pentru

53
 fenomenul de absorbţie, întrucât cu cât suprafaţa este mai mare, cu atât şi
transferul substanţelor va fi mai crescut.
 absorbţia se face conform legilor difuziunii şi osmozei . Ea este un fenomen de
filtraţie, dar nu numai un simplu fenomen fizic (pasiv), ci şi un proces activ, prin care
transferul de substanţe se produce împotriva unor legi ale fizicii. Aşa se explică cum,
din intestin, unele substanţe, sunt transferate în sânge, deşi concentraţia lor în sânge
este mai mare decât în lumenul intestinal.
1. absorbţia glucidelor - se face sub formă de monozaharide, prin difuziune
(mecanism pasiv) sau prin procese mai complexe (mecanism activ), în care intervine şi
fosforilarea;
2. absorbţia proteinelor - se face sub formă de aminoacizi, dipeptide şi tripeptide.
Aminoacizii străbat epiteliul vilozităţilor intestinale, ajung în sânge prin venele
mezenterice. În absorbţia aminoacizilor intervine un mecanism activ astfel încât ei pot fi
absorbiţi chiar dacă în sânge se găsesc într-o concentraţie mai mare.
3. absorbţia lipidelor - se face sub formă de acizi graşi şi glicerol. Glicerolul este
solubil şi poate trece în interiorul celulelor prin peretele vilozităţilor intestinale. Acizii
graşi nefiind solubili, nu pot fi absorbiţi sub această formă. Ei formează cu sărurile biliare
compuşi coleinici, care sunt solubili, pătrunzând astfel prin polul intestinal al celulelor
epiteliale ale vilozităţilor. Din celulele epiteliale, lipidele resintetizate trec în proporţie de
60% în limfă, iar de aici, în sânge. Restul de 40% se absoarbe direct în sânge.
4. absorbţia apei şi a sărurilor minerale - se realizează pe baza diferenţei dintre
presiunea hidrostatică din lumenul intestinal şi presiunea din patul vascular, precum şi
datorită diferenţei dintre presiunea osmotică din celulele epiteliului intestinal şi presiunea
osmotică din plasmă. Odată cu apa se absorb pi diferitele săruri. Intensitatea acestei
absorbţii este dependentă de mai mulţi factori. Sărurile care conţin ioni monovalenţi se
absorb mai uşor, iar cele care au ioni bivalenţi, se absorb mai greu sau deloc.

III.2.1.2. Fiziologia intestinului gros

În intestinul gros continuă prelucrarea chimică a chilului alimentar, care se
transformă în materii fecale. Acest proces complex este realizat prin corelarea unor
funcţii ale acestui segment al tubului digestiv: motilitatea, secreţia, fermentaţia, absorbţia
etc.
a. Motilitatea intestinului gros - prin musculatura sa, intestinul gros realizează o
frământare şi o împingere a resturilor digestive spre rect.
Mişcările intestinului gros sunt de două tipuri: segmentare şi peristaltice.
 mişcările segmentare - sunt caracteristice colonului, având rol de a pune în contact
mai intim conţinutul intestinal cu pereţii, pentru a favoriza resorbţia apei.
 mişcările propulsive - împing conţinutul intestinal pe distanţe mari, spre deosebire de
mişcările segmentare care avansează pe distanţe scurte. Mişcările propulsive pot fi
produse atât reflex, necondiţionat, cu punct de plecare stomacul sau duodenal, din
cauza ajungerii alimentelor în aceste segmente ale tubului digestiv, cât şi pe calea
reflexelor condiţionate, prin excitarea receptorilor gustativi, odată cu vederea
alimentelor. Prin acest tip de mişcări, materiile fecale sunt împinse până la rect, de
unde se declanşează reflexul de defecare.
 mişcările peristaltice - sunt foarte reduse.
b. Secreţia intestinului gros - este reprezentată de o cantitate redusă de suc (un

54
lichid transparent cu pH alcalin), produsă de glandele din mucoasă şi care conţine
mucus, fermenţi cu acţiune slabă şi apă. Secreţia se produce reflex, fiind determinată de
excitarea mecanică a mucoasei intestinului gros de către resturile digestive.
c. Fermentaţia - în intestinul gros se găseşte o floră microbiană specifică, sub
acţiunea căreia resturile alimentare suferă transformări importante:
 fermentaţia amilolactică - este realizată de un grup de bacterii, din care cel mai
reprezentativ este bacilul lactic, şi care transformă glucidele (celuloza)
netransformate anterior de fermenţi, în acid lactic, apă, dioxid de carbon etc.
 fermentaţia putridă - este realizată de un grup de bacterii, din care cel mai
reprezentativ este bacilul de putrefacţie, şi care transformă substanţele proteice în
substanţe cu miros caracteristic, neplăcut.
 sinteza unor vitamine din grupul B - este favorizată de bacteriile din intestinul gros.
d. Absorbţia - se face în special pentru apă şi sărurile minerale. În acest segment
se mai poate absorbi şi glucoza care a ajuns până aici.
e. Formarea materiilor fecale - la adult din 400 ml chil care ajung zilnic în
intestinul gros, se elimină aproximativ 150 ml de materii fecale. Acestea sunt compuse
din resturi alimentare, produşi de secreţie, leucocite, celule epiteliale descuamate,
bacterii, produşi de fermentaţie etc. Mirosul materiilor fecale este determinat de produşii
de putrefacţie (indol, scatol etc.), iar culoarea este determinată de prezenţa stercobilinei.
f. Defecarea - reprezintă actul prin care materiile fecale sunt eliminate atunci
când, prin mişcări propulsive, sunt deplasate spre colonul sigmoid şi rect. Distensia
rectului declanşează o senzaţie specială care provoacă reflexul de defecare. Începutul
defecării este un act voluntar care produce relaxarea sfincterului anal extern. Relaxarea
sfincterului anal intern şi contracţia rectului sunt subordonate centrului medular al
defecări pe calea parasimpaticlui. Centrul sacral al defecării este subordonat centrilor
corticali, fapt ce explică posibilitatea declanşării şi stopării defecării pe cale voluntară.

III.2.1.3. Fiziologia ficatului

Prin multiplele sale funcţii, ficatul este considerat laboratorul organismului.
Funcţiile ficatului pot fi grupate în trei mari categorii:
- funcţia biliară (biligeneza) - funcţia de formare şi eliminare a bilei;
- funcţiile metabolice - participarea ficatului la fazele metabolismului intermediar;
- alte funcţii - reglarea diferitelor mecanisme ale organismului.
a. Funcţia biliară
Bila - este secretată în mod continuu de celulele parenchimatoase, fiind
transportată prin canalele intra- şi extrahepatice în vezica biliară, unde se acumulează
în perioadele dintre mese şi este eliminată în timpul digestiei. Bila are gust amar şi miros
caracteristic. Culoarea este varilabilă în funcţie de sediul de provenienţă: culoare
galben-aurie, dacă provine direct din ficat, culoare mai închisă - din vezica biliară,
culoare galben-deschis - din coledoc.
Compoziţia bilei. Principalii constituenţi ai bilei sunt: apa, sărurile biliare, pigmenţii
biliari (bilirubina şi biliverdina), colesterolul, lecitina, mucina, acizii graşi, acidul uric,
ureea etc.
Proprietăţile şi funcţiile bilei.
Sărurile biliare îndeplinesc următoarele funcţii:

55
  emulsionează grăsimile din intestinul subţire;
 activează lipaza pancreatică;
 formează compuşi colici solubili în apă;
 stimulează peristaltismul intestinal, formarea bilei şi au rol în menţinerea florei
microbiene a intestinului gros.
Pigmenţii biliari, produşi de metabolism ai hemoglobinei, ajung sub formă de
bilirubină în tubul digestiv, unde sunt transformaţi în urobilinogen şi absorbiţi parţial.
Eliminarea urobilinogenului se face prin fecale (stercobilină) şi prin urină.
Mucina are rol de a împiedica precipitarea unor substanţe existente în
concentraţie mare în bilă.
Mecanismul scurgerii bilei - bila produsă în mod continuu de ficat se scurge prin
canalele biliare intrahepatice, apoi prin canalul hepatic, putând lua două direcţii:
 în timpul digestiei se varsă în duoden prin canalul coledoc;
 între prânzuri se acumulează prin canalul cistic, în vezica biliară, unde suferă
procese de concentrare. De aici este eliminată în timpul digestiei prin contracţia
vezicii, prin canalele cistic şi coledoc, în duoden, participând la digestia şi absorbţia
intestinală.
Reglarea secreţiei şi eliminării bilei
Secreţia bilei este stimulată de substanţele coleretice (sărurile biliare, secretina,
unele alimente - carnea, grăsimile) şi de nervul vag.
Eliminarea bilei din vezica biliară este reglată atât pe cale nervoasă cât şi
umorală şi se realizează prin acţiunea sinergică a contracţiei vezicii biliare şi a relaxării
sfincterului Oddi, soldate cu pătrunderea bilei în duoden.
b Funcţii metabolice
- Funcţia ficatului în metabolismul glucidic - din glucidele absorbite sub formă de
monozaharide şi ajunse pe calea venei porte la ficat, cea mai mare parte este
depozitată sub formă de glicogen în celulele hepatice, prin glicogenogeneză. Ficatul
desface o parte din glicogenul depozitat printr-un mecanism denumit glicogenoliză, dacă
glicemia sanguină scade datorită unor solicitări energetice ale organismului.
Metabolismul glucidelor este reglat atât umoral, cât şi reflex.
Reglarea umorală se realizează prin intermediul insulinei pentru glicogenogeneză
şi respectiv, prin intermediul adrenalinei şi tiroxinei, pentru glicogenoliză.
Reglarea reflexă este efectuată de centri glicoreglatori din hipotalamus şi din
mezencefal, bulb şi măduvă. Excitantul normal al centrilor glicoreglatori este
concentraţia glucozei în sânge (normal 0,9-1,2 g0/00).
- Funcţia ficatului în metabolismul lipidic – ficatul îndeplineşte următoarele roluri
în metabolismul lipidic:
 înmagazinează grăsimi sub formă de grăsimi de rezervă;
 mobilizează grăsimea de rezervă din depozite;
 sintetizează acizii graşi şi grăsimile neutre sub formă de fosfolipide;
 transformă glucidele în exces în grăsimi, sau grăsimile în glucide (funcţie
glicogenogenetică);
 oxidează acizii graşi cu producere de energie, apă şi CO 2.
- Funcţia ficatului în metabolismul protidic:
 sintetizează fibrinogenul şi protrombina, substanţe proteice care participă la
procesul de coagulare a sângelui. Pentru sinteza protrombinei este neccesară
prezenţa vitaminei K.

56
  reţine aminoacizii pentru a-i utiliza în diverse procese (formarea de proteine,
suport pentru anticorpi etc.)
 transformă amoniacul format în uree (un produs mai puţin toxic), care se
elimină din organism prin intermediul rinichilor. Procesul de formare a ureei
are loc sub influenţa unor enzime şi poartă denumirea de funcţie urogenetică
(uropoetică);
 intervine în transformarea nucleoproteinelor în acid uric.
- Funcţia ficatului în metabolismul hidro-mineral:
 participă la metabolismul unor substanţe minerale (fier, sodiu, potasiu, cupru
şi clor);
 funcţie de depozit de fier (sub formă de compuşi proteici şi lipidici) fiind
eliberat în funcţie de necesităţile organismului;
 depozitează cuprul provenit din alimente, care stimulează hematopoeza;
 depozitează apa, devinind implicit şi rezervor sanguin deoarece, prin bogata
sa vascularizaţie, poate înmagazina o mare cantitate de sânge (ficatul conţine
până la 1 200 ml sânge, dar în anumite situaţii poate depăşi 2 000 ml.);
 odată cu apa, depozitează şi ionii de sodiu, potasiu şi clor.
- Funcţia ficatului în metabolismul vitaminelor – ficatul depozitează vitaminele
A,B1, B2, B12, D şi K.
c.Alte funcţii ale ficatului – ficatul îndeplineşte mai îndeplineşte şi o serie de
funcţii corelate cu ale altor organe, aparate su sisteme, dintre care cele mai importante
sunt:
 funcţia antitoxică - ficatul neutralizează şi inactivează unii produşi ajunşi pe
calea venei porte, eliminându-i apoi sub forma unor complecşi inofensivi sau
mai puţin toxici, prin urină;
 funcţia de sinteză a fermenţilor - în celulele hepatice se formează şi se
eliberează, în funcţie de procesele catalitice impuse de activitatea ţesuturilor,
majoritatea fermenţilor din organism: fosfatazele, fosforilazele, trasaminazele,
carboxilaza, decarboxilaza, arginaza, ureeaza, colinesteraza, histidaza, etc.
 funcţia de distrugere şi de formare a eritrocitelor (globulele roşii) –la indivizii
normali şi sănătoşi, funcţia de distrugere a globulelor roşii este îndeplinită de
ficat în tot timpul vieţii, iar cea de formare a globulelor roşii numai la făt. De
asemenea, ficatul mai intervine şi în procesul de depozitare şi eliminare a
fierului.
 funcţia homeostatică - este realizată în corelaţie cu alte organe şi sisteme,
având drept scop menţinerea echilibrului acido-bazic al mediului intern şi în
termoreglare.

57
 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt funcţiile salivei?

2. Descrieţi timpii deglutiţiei.
3. Care este compoziţia sucului gastric?
4. Ce este chimul gastric? Dar chilul intestinal?
5. Care sunt sucurile digestive care participă la digestia intestinală?
6. Care sunt funcţiile bilei?
7. Care sunt funcţiile ficatului?

58
III.2.2.MEDIUL INTERN
Sângele
Sângele însumează 6-8% din greutatea corpului şi reprezintă un ţesut specific
alcătuit din elemente figurate şi plasmă.
Elementele figurate
Elementele figurate sunt celulele sanguine circulante, apărute în urma unor
procese complexe, cunoscute sub denumirea de hematopoeză , desfăşurate în
organele hematopoetice (măduva osoasă, splină, ganglioni limfatici). Sunt reprezentate
de: eritrocite, leucocite şi trombocite.
1. Eritrocitele (hematiile, globulele roşii) – au aspect de disc cu feţele concave şi
un diametru de 7-8 . Această formă le conferă o suprafaţă maximă comparativ cu
volumul, favorizându-le fixarea şi eliberarea oxigenului de către hemoglobină. Numărul
normal de eritrocite este de aproximativ 5 milioane/mm 3 la bărbat şi 4,5 milioane/mm 3 la
femeie, număr variabil din cauze fiziologice sau patologice.
Eritrocitul este o celulă fără nucleu, a cărei membrană este prevăzută cu pori,
care-i asigură semipermeabilitatea necesară schimburilor de la acest nivel. Citoplasma
conţine proteine (cea mai importantă fiind hemoglobina) şi lipide.
Hemoglobina este o proteină specifică eritrocitului, care asigură, în mod obişnuit,
funcţia de transport al oxigenului şi dioxidului de carbon, şi reprezintă 80% din greutatea
eritrocitului. Hemoglobina se combină cu oxigenul în capilarele din alveolele pulmonare,
transformându-se în oxihemoglobină. Transportat la ţesuturi, prin sistemul arterial,
oxigenul este cedat prin descompunerea oxihemoglobinei, hemoglobina rămânând în
stare redusă. În ţesuturi, hemoglobina se combină cu dioxidul de carbon, formându-se
carbhemoglobina, care este transportată prin sistemul venos la alveolele pulmonare,
unde se descompune, dioxidul de carbon este cedat, hemoglobina rămânând liberă.
Din combinarea hemoglobinei cu oxidul de carbon ia naştere
carboxihemoglobina, compus stabil care blochează fixarea oxigenului de către
hemoglobină, cu apariţia în consecinţă, a fenomenelor asfixice. Carboxihemoglobina
este însă un produs disociabil, iar fenomenele toxice dispar după încetarea inhalării
gazului toxic, prin hiperventilare pulmonară.
Un alt compus stabil al hemoglobinei este methemoglobina, care se formează la
pătrunderea în organism a unor compuşi toxicei (anilina, nitraţii, nitrobenzenul, etc).
Datorită compoziţiei lor, eritrocitele se află în echilibru osmotic cu plasma.
Scăderea presiunii osmotice a plasmei determină trecerea hemoglobinei în plasmă -
care se colorează în roz, fenomen numit hemoliză.
2. Leucocitele sunt celule nucleate, ovalare, mai mari decât eritrocitele (au
diametrul de 7-25). Numărul de leucocite variază între 4000 şi 8000/mm 3 de sânge.
În sângele circulant sunt prezente următoarele tipuri de leucocite, clasificate în
funcţie de origine, formă, structură şi rol fiziologic (fig.6):

59
 Fig.6. Elementele figurate ale sângelui

 agranulocitele (mononucleare) – reprezentate de limfocite şi monocite

 granulocitele (polimorfonuclearele) – reprezentate de neutrofile acidofile (eozinofile)
şi bazofile.
Granulocitele se formează în măduva osoasă , iar în sângele circulant reprezintă
62-70% din numărul total de leucocite. După afinităţile lor faţă de anumiţi coloranţi,
granulocitele se clasifică în trei tipuri: neutrofile, bazofile şi euzinofile.
 Neutrofilele au formă variabilă datorită pseudopodelor pe care le emit şi prezintă în
citoplasmă granulaţii fine cu afinitate pentru coloranţii neutri şi cu conţinut enzimatic
complex. În circulaţie, neutrofilele au o durată de viaţă de câteva ore, după care
majoritatea străbat endoteliul capilar şi ajung în spaţiile interstiţiale (dintre celule).
Creşterea numărului neutrofilelor din sânge, precum şi acumularea lor într-un ţesut
este indusă de pătrunderea şi înmulţirea bacteriilor în organism, neutrofilele fiind
atrase în ţesutul infectat de către modificările provocate de bacterii şi de produşii lor
metabolici.
 Acidofilele sunt asemănătoare morfologic cu neutrofilele, dar prezintă în citoplasmă

60
 granulaţii mai mari, care se colorează intens cu eozină. Creşterea numărului de
eozinofilelor din sânge se produce în bolile parazitare şi în alergii.
 Bazofilele sunt asemănătoare morfologic cu neutrofilele, dar prezintă în citoplasmă
un număr mic de granulaţii mari, care se colorează intens cu coloranţi bazici.
Numărul bazofilelor creşte în stadiile avansate ale inflamaţiilor şi se presupune că
intervin în vindecarea acestora.
Limfocitele – se găsesc în sângele circulant în proporţie de 25-30%. Iau naştere
în organele limfoide (limfoganglioni, splină, amigdale, apendice etc). Limfocitul matur
este o celulă rotundă, cu nucleu mare, alcătuit din mase dense şi compacte de
cromatină.
Monocitele – se găsesc în sângele circulant în proporţie de 8%. Iau naştere din
celulele reticulare nediferenţiate din măduva osoasă, splină şi limfonoduli. Monocitul
este cel mai mare leucocit din sângele circulant, având diametrul de 15-25. Nucleul
său poate fi oval, reniform sau ca o potcoavă. Monocitele din ţesuturi poată denumirea
de histiocite.
Plasmocitele – se găsesc în sângele circulant numai în anumite boli (hepatită
endemică, boala serului, rubeolă etc.). Plasmocitul are origine dublă: fie din celula
reticulară, nediferenţiată, fie din limfocitul din sânge. Plasmocitul are diametrul de 10-20
, iar nucleul ovalar este situat excentric.
Leucocitele au rol de apărarea a organismului împotriva microorganismelor şi a
altor agenţi nocivi. Germenii microbieni şi ţesuturile inflamate produc substanţe chimice
care atrag granulocitele ( în special neutrofilele) la locul procesului infecţios. Ajunse în
focarul infecţios, granulocitele emit pseudopode care înglobează şi digeră resturile
celulare şi microbii. Leucocitele şi celulele distruse în ţesuturile invadate de microbi
formează puroiul. Datorită capacităţii lor de a transforma în celule conjunctive, limfocitele
intervin apoi în repararea ţesuturilor distruse.
3. Trombocitul – este un fragment citoplasmatic anucleat, rotund sau ovalar, cu
diametrul de2-4. Numărul normal de trombocite variază între 200 000 şi 400 000/mm 3.
Trombocitele au rol important în hemostază şi în coagularea sângelui: dacă s-a
rupt un vas sanguin, intervin imediat aderând la locul leziunii. Emiţând pseudopode, se
depun în grămezi şi se unesc formând primul cheag numit tromb. Fiind fragile,
trombocitele se rup cu uşurinţă eliberând o serie de factori ce intervin în formarea
definitivă a cheagului, împreună cu alţi factori din plasmă şi din ţesuturi.
Plasma sanguină
Plasma este un lichid gălbui, care reprezintă 55-58% din volumul total al sângelui
şi aproximativ 1/20 di greutatea corporală.
Constituentul principal al plasmei este apa, în care se găsesc ioni sau săruri de
sodiu, calciu, potasiu, magneziu, fier, cupru, clor, acid carbonic, acid sulfuric, brom, iod,
fluor.
Sodiul şi clorul asigură echilibrul osmotic al celulelor, contribuind la menţinerea
echilibrului hidric şi acido-bazic. Menţinerea constantă a presiunii osmotice asigură
schimburilor normale dintre sânge şi ţesuturi.
Calciul se găseşte în plasmă în proporţie de 10-12 mg% şi contribuie la
reducerea permeabilităţii membranelor, având rol important şi în coagularea sângelui.
Fierul este folosit la formarea hemoglobinei şi împreună cu cuprul îndeplineşte rol
de catalizator al schimburilor celulare.

61
 Proteinele plasmatice se găsesc în proporţie de 7-8% sub următoarele forme:
fibrinogen, albumine, globuline.
Fibrinogenul se află în plasmă în proporţie de 0,1-0,4%. Sub influenţa trombinei
se transformă în fibrină - participând astfel la coagularea sângelui;
Albuminele din plasmă (serum albuminele) se găsesc în proporţie de 62% şi au
rol în menţinerea presiunii osmotice, precum şi în transportul unor substanţe.
Globulinele reprezintă 35% şi se împart în alfa şi gamaglobuline.
Gamaglobulinele participă la sintetizarea anticorpilor. Proteinele plasmatice contribuie la
menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de hidrogen din plasmă (pH).
Coagularea sângelui (hemostaza)
Coagularea sângelui este un proces complex, la care participă trombocitele şi o
serie de substanţe care se găsesc în plasmă sau se formează în timpul coagulării.
Procesul de coagulare se desfăşoară în trei faze:
 în prima fază, se produce vasoconstricţia (strâmtarea) vasului lezat. Trombocitele se
aglomerează l a nivelul leziunii constituind cheagul primar. În plasmă se găsesc
factori tromboplastici sub influenţa unei enzime eliberată de trombocite;
 în faza a doua, în prezenţa ionilor de calciu care catalizează toate fazele coagulării,
tromboplastina acţionează asupra protrombinei din plasmă, trasnformând-o în
trombină;
 în faza a treia, sub acţiunea catalitică a trombinei, fibrinogenul se transformă în
fibrină. Aceasta este insolubilă în plasmă, fiind alcătuită dintr-o reţea , în ochiurile
căreia se aglomerează elementele figurate, formându-se cheagul roşu. Sub acţiunea
retractozimului, elaborat de trombocite, are loc retracţia cheagului. Cheagul format îşi
micşorează volumul, se retrată, eliminând un lichid incolor numit ser. După realizarea
hemostazei fiziologice, procesul de coagulare încetează. Cantitatea de trombină
serică dispare chiar în momentul coagulării, sub acţiunea heparinei (substanţă
anticoagulantă) din sânge, care acţionează asupra trombinei în exces, iar
fibrinogenul nu se mai transformă în fibrină. Trombina în exces mai este inactivată şi
de antitrombină. Există indivizi la care factorii care intervin în coagularea sângelui se
găsesc în cantitate insuficientă sau chiar lipsesc La aceştia, coagularea sângelui se
va face într-un timp mai lung sau nu se va face deloc.
Imunitatea
Imunitatea reprezintă capacitatea de apărare a organismului faţă de infecţii şi se
manifestă prin formarea de proteine specifice, numite anticorpi, la care participă, în
special, limfocitele.
Formarea anticorpilor reprezintă răspunsul organismului la invazia antigenilor,
sub această denumire înţelegându-se viruşii, microbii şi orice proteine străine care
pătrund în organism.
Imunitatea poate fi naturală, când rezultă în urma unor îmbolnăviri cu gemeni
infecţioşi, sau artificială, când este provocată în scop terapeutic. Imunitatea artificială
poate fi activă, când se dezvoltă în urma vaccinării cu germeni atenuaţi, sau pasivă,
când se administrează seruri de animale cu un conţinut bogat în anticorpi.

62
 Rolul sângelui în organism
Sângele îndeplineşte următoarele funcţii:
 funcţia de transport – asigurând circulaţia gazelor respiratorii, a substanţelor nutritive
şi a celor de dezasimilaţie;
 funcţia de reglare termică - asigurând atât uniformizarea temperaturii între diferitele
zone ale corpului, cât şi menţinerea ei în limite constante;
 funcţia de reglare umorală - asigurând interdependenţa funcţională între aparatele şi
sistemele organismului, cu ajutorul hormonilor şi altor mediatori chimici pe care îi
vehiculează;
 funcţia de apărare antimicrobiană - prin fenomenul de fagocitoză şi mecanismul de
imunitate la care participă.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt elementele figurate?

2. Clasificaţi tipurile de leucocite.
3. Ce este hemostaza?
4. Ce este imunitatea?
5. Care sunt tipurile de imunitate?
6. Care este rolul sângelui în organism?

63
III.2.3. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Respiraţia este un proces complex reprezentat, pe de o parte, de schimbul de
gaze respiratorii dintre mediul ambiant (extern) şi celulele organismului, şi, pe de altă
parte, de reacţiile de oxido-reducere, în prezenţa oxigenului molecular, care au loc în
celule organismului, rezultând energia necesară vieţii, apa metabolică şi dioxidul de
carbon.
În desfăşurarea respiraţiei se disting trei etape:
a. Etapa pulmonară (respiraţia externă, respiraţia pulmonară) - se desfăşoară în
aparatul respirator şi constă pe de o parte, în introducerea şi expulzarea aerului în
plămâni, îmbogăţind aerul alveolar în oxigen şi eliminând dioxidul de carbon, şi pe de
altă parte, în echilibrarea aerului atmosferic la nivelul membranei alveolo-capilare cu
gazele din sânge, prin mecanismul difuziunii.
b. Etapa circulatorie (sanguină) - constă în transportul celor două gaze, de la plămâni la
ţesuturi şi de la acestea la plămâni.
c. Etapa tisulară (respiraţia internă) - constă în schimbul de gaze între celule şi mediul
intern în care acestea se află şi se desfăşoară prin mecanismul difuziunii.
III.2.3.1. Respiraţia pulmonară
Respiraţia pulmonară reprezintă funcţia principală a plămânului prin care se
realizează apotul de oxigen necesar oxidărilor tisulare şi eliminarea dioxidului de carbon
produs de acestea. Această funcţie este realizată prin intermediul următoarelor
mecanisme: ventilaţia pulmonară, circulaţia funcţională şi difuziunea.
a. Ventilaţia pulmonară - determină schimbul de gaze dintre mediul înconjurător şi
alveolele pulmonare, înlocuind continuu oxigenul luat din aerul alveolar de către sângele
ce trece prin capilarele pulmonare şi eliminând dioxidul de carbon transferat în aerul
alveolar de către sângele care l-a adus de la ţesuturi.
Ventilaţia se realizează prin mişcările ventilatorii (respiratorii), care se desfăşoară
în două faze ciclice (Schema nr.2):

FAZA PULMONARĂ
Aport de O2 şi eliminare
de Co2

FAZA SANGUINĂ FAZA SANGUINĂ

Transport Transport

FAZA TISULARĂ
Consum de O2 şi producere
de CO2

Shema nr.2. Fazele respiraţiei

64
 faza inspiratorie (inspiraţie) - în cursul căreia în pulmon pătrunde un volum de aer
atmosferic, cu un conţinut mai bogat de oxigen (20,9%) şi cu concentraţie scăzută de
dioxid de carbon (0,03%), comparativ cu aerul alveolar;
 faza expiratorie (expiraţie) - în cursul căreia un volum aproape egal cu cel inspirat
este eliminat din plămâni, având o concentraţie de oxigen mai mică (17%)şi mult
îmbogăţită în dioxid de carbon (3,5%).
Inspiraţia şi expiraţia sunt determinate de modificările de volum ale cutiei toracice,
sub acţiunea combinată a muşchilor respiratori şi a elasticităţii pulmonare.
Mişcările ventilatorii sunt realizate de muşchii inspiratori şi de cei expiratori care
acţionează ca o forţă asupra cutiei toracice.- fig.7.

Fig. 7. Acţiunea muşchilor intercostali externi

P – poziţia coastelor în expiraţie; I - poziţia coastelor în inspiraţie

Prin contracţia muşchilor inspiratori (diafragmul şi muşchii intercostali externi) se

măreşte volumul cutiei toracice prin creşterea celor trei diametre: anteroposterior,
transversal şi vertical. – fig.8.

65
 Fig. 8. Poziţia diafragmului în expiraţia şi inspiraţie

Un rol important în ventilaţia pulmonară îl joacă şi elasticitatea ţesutului pulmonar,

datorită căreia plămânul urmează pasiv mişcările toracelui în inspiraţie.
Astfel, în cursul ventilaţiei, în sistemul toraco-pulmonar se produc variaţii de
volum şi de presiune. Contracţia muşchilor respiratori determină creşterea volumului
cutiei toracice şi a plămânului, ceea ce atrage după sine expansiunea conţinutului gazos
din alveole şi scăderea presiunii aerului faţă de presiunea atmosferică. Această
diferenţă de presiune determină pătrunderea aerului atmosferic în alveole (inspiraţia).
Pe măsură ce aerul este introdus în pulmon se produce o creştere a volumului de gaz
intrapulmonar, identică cu creşterea volumului toracelui şi plămânilor, ceea ce determină
deformarea elementelor elastice a unor ţesuturi din structurile toraco-pulmonare, în care
apare o forţă egală, dar de sens contrar celei care a determinat deformarea, numită
forţă elastică şi care produce revenirea toracelui şi pulmonilor la poziţia de repaus,
imediat ce a încetat contracţia muşchilor inspiratori. Datorită forţei elastice se produce
expiraţia. Sub acţiunea ei, aerul din pulmoni este comprimat prin micşorarea volumului
pulmonar. Presiunea creşte, depăşind presiunea atmosferică, şi ca urmare a acestei
diferenţe de presiune se produce expiraţia - un curent de aer din alveole spre exterior.
În cazul ventilaţiei spontane, în timp ce inspiraţia este un act activ, expiraţia este
un act pasiv, întrucât în producerea lui nu intervine contracţia musculară.
În cazul ventilaţiei forţate, pentru realizarea inspiraţiei forţate, pe lângă muşchii
inspiratori mai intervin şi muşchii inspiratori accesorii. Expiraţia forţată nu mai este un
fenomen pasiv, ci se desfăşoară sub acţiunea muşchilor expiratori, fiind un act activ.
În funcţie de participarea mai multor muşchi care modifică poziţia coastelor sau a
diafragmului, există două tipuri de mişcări respiratorii: respiraţie de tip costal şi respiraţie
de tip abdominal. Respiraţia costală se întâlneşte de obicei la femei, iar cea abdominală
la bărbaţi.
În timpul ventilaţiei pulmonare se realizează deplasarea volumelor de aer din
plămâni spre exterior şi din mediul ambiant în plămâni, măsurând limite între care se
desfăşoară ventilaţia şi demonstrează capacitatea funcţională a plămânului – fig.9:

66
 Fig.9 . Volumele şi capacităţile pulmonare

 Capacitatea totală pulmonară (C.P.T.) - reprezintă volumul de aer existent în plămâni

la sfârşitul unei inspiraţii maxime (5000 cm3), fiind constituită din următoarele volume:
 volumul inspirator de rezervă (V.I.R.) - reprezintă volumul de aer care poate fi
introdus printr-o inspiraţie maximă şi completă, după o inspiraţie normală;
 volumul expirator de rezervă (V.E.R.) - reprezintă volumul de aer care poate fi
expulzat printr-o expiraţie forţată la sfârşitul unei expiraţii normale;
 volumul rezidual (V.R.) - reprezintă aerul existent în plămâni la sfârşitul unei
expiraţii maxime;
 volumul curent (V.C.) - reprezintă volumul de aer vehiculat cu fiecare ciclu
ventilator. În condiţii de repaus volumul curent asigură nevoile metabolice ale
organismului, dar în condiţii de efort fizic, acesta creşte ca element compensator,
asigurând unele necesităţi crescute de aport de oxigen şi de eliminare de dioxid
de carbon.
 Capacitatea vitală (C.V.) - reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi eliminat din
plămâni printr-o expiraţie maximă şi completă după o inspiraţie maximă şi completă.
Ea măsoară limitele maxime între care se desfăşoară ventilaţia (3500 cm 3).
 Debitul ventilator (ventilaţia de repaus) - reprezintă cantitatea de aer ventilată timp
de un minut în condiţii de repaus fizic. În condiţii de efort, debitul creşte.
III.2.3.2.Circulaţia funcţională pulmonară
Circulaţia funcţională asigură cel de-al doilea mediu sanguin inclus în procesul de
difuziune.
Sângele venos din întreg organismul este împins spre plămâni sub forma unui
curent neuniform. Distribuţia debitului funcţional în plămân nu se face uniform,
depinzând în special de gravitaţie. Astfel, regiunile inferioare ale plămânilor au o
circulaţie mai crescută comparativ cu vârful acestora. De altfel şi aerul inspirat are în
pulmoni, tot o distribuţie neuniformă.
III.2.3.3. Schimburile gazoase. Difuziunea.
Schimburile de gaze din pulmoni (schimburi pulmonare) şi din ţesuturi (schimburi
tisulare) se desfăşoară în funcţie de presiunea parţială a gazelor, de temperatură, de
coeficientul de absorbţie sau de volumul în care sunt cuprinse.

67
 a. Schimbul respirator pulmonar
Procesul principal al respiraţiei pulmonare se desfăşoară la nivelul alveolei, unde
membrana alveolo-capilară separă aerul alveolar de sângele din capilarele pulmonare.
Între aceste două medii ia naştere un transfer al gazelor respiratorii din alveole, cu cele
din sângele ce părăseşte capilarele pulmonare până la echilibrarea aproape totală a
presiunii lor parţiale. Acest schimb de gaze se face prin difuziune.- fig.10.

Fig.10. Schimbul şi transportul gazelor respiratorii la nivel pulmonar

Difuziunea este un proces fizic care constă în trecerea unor gaze sau fluide, prin
membrane permeabile. Membrana alveolo-capilară îndeplineşte aceste calităţi, iar
gazele respiratorii sunt pregătite prin etapa ventilatorie şi circulatorie a respiraţiei.
Sângele venos, sosit prin artera pulmonară şi distribuit prin capilare, intră în
contact de-a lungul capilarului cu aerul alveolar. Între aceste medii are loc schimbul
gazos, sensul acestui transfer fiind determinat de diferenţa de presiune parţială a celor
două gaze.
b. Etapa circulatorie
Sângele este vectorul celor două gaze respiratorii transportând oxigenul de la
pulmoni la ţesuturi, iar dioxidul de carbon în sens invers.
- Transportul oxigenului - oxigenul este transportat la ţesuturi de sângele pompat
de inimă, sub două forme: dizolvat în plasmă şi legat chimic de hemoglobină
(oxihemoglobina).
Fixarea şi eliberarea oxigenului la nivel pulmonar sau tisular se face în funcţie de
presiunea sa parţială. Astfel, la nivel pulmonar, o uşoară creştere a presiunii parţiale a
oxigenului determină creşterea saturaţiei şi, implicit, o mai bună fixare a oxigenului pe
hemoglobină. La nivel tisular, unde presiunea parţială a oxigenului este mică, o scădere
a presiunii parţiale a oxigenului din cauza trecerii acestuia în ţesuturi, eliberează o mare
cantitate de oxigen.
- Transportul dioxidului de carbon - dioxidul de carbon este transportat de sânge

68
sub trei forme: dizolvat în plasmă (5%), legat sub formă de bicarbonat şi legat labil de
hemoglobină (carbhemoglobină).
Datorită diferenţei de presiune, dioxidul de carbon va trece din ţesut în plasmă,
unde presiunea acesteia va creşte. Din plasmă, CO2 va pătrunde în eritrocite
combinându-se cu apa.
c.Etapa tisulară
Respiraţia internă reprezintă schimbul de gaze dintre sângele capilarelor marii
circulaţii şi celule, prin mecanisme asemănătoare respiraţiei externe. Astfel, mecanismul
de perfuzie este reprezentat de marea circulaţie prin capilarele periferice.- fig.11

Fig.11. Schimbul şi transportul gazelor respiratorii la nivel tisular

Echivalentul ventilaţiei este metabolismul celular care, în funcţie de intensitate

determină o presiune parţială variabilă a oxigenului din celule şi o presiune parţială a
dioxidului de carbon mai crescută în lichidul intracelular decât cea capilară.
Între cele două mecanisme se interpune fenomenul de difuziune, ce va determina
schimbul gazos al cărui sens va fi pentru O 2 dinspre sângele sistemic spre celule, iar
pentru CO2 invers şi va dura până la echilibrarea presiunilor dintre cele două medii.
d. Respiraţia celulară - reprezintă totalul mecanismelor celulare care furnizează
energia necesară vieţii, producând în acelaşi timp apă, iar prin degradarea metaboliţilor
în final, produsul rezidual, CO2. Respiraţia celulară presupune utilizarea de O 2 şi
producerea de CO2, dar se vorbeşte de respiraţie celulară numai când oxigenul care
reacţionează cu substratul organic provine din atmosferă.

69
 ÎNTREBĂRI

1. Care sunt etapele respiraţiei?

2. Ce este ventilaţia pulmonară?
3. Care sunt volumele ce demonstrează capacitatea de funcţionare a plămânilor?

70
III.2.4.FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR
Aparatul cardiovascular îndeplineşte una dintre cele mai importante funcţii ale
organismului - circulaţia. Mediile interne (sângele şi limfa) închise în sistemul vascular,
nu-şi pot îndeplini numeroasele lor funcţii, decât în condiţiile în care sunt puse într-o
mişcare continuă, în circulaţie. Circulaţia asigură transportul de substanţe spre şi de la
ţesuturi, contribuind la metabolismul celular şi la coordonarea funcţională a tuturor
organelor.
Circulaţia este asigurată de inimă şi de vase, fiind dependentă de integritatea
anatomică şi funcţională a acestora cât şi a sistemelor de reglare.
Circulaţia sanguină reprezintă mişcarea sângelui în interiorul sistemului sanguin
şi are două componente distincte: circulaţia mare şi circulaţia mică (fig.12).

Fig.12. Circulaţia sângelui

71
 circulaţia mare (circulaţia nutritivă) - sângele care pleacă din ventriculul stâng,
transportă la ţesuturi, prin sistemul arterial aortic, substanţele nutritive şi oxigenul şi
ia de la acest nivel produşii de catabolism şi dioxidul de carbon care trebuie eliminaţi,
transportându-i în cordul drept.
 circulaţia mică (circulaţia pulmonară) - participă la schimbul gazos pulmonar: sângele
venos este pompat din ventriculul drept, prin artera pulmonară, spre pulmon, de
unde, încărcat cu O2, revine în atriul stâng prin venele pulmonare. Artera pulmonară
este unica arteră care transportă sânge venos, iar venele pulmonare sunt singurele
vene care transportă sânge arterial.
Denumirile de mică circulaţie şi mare circulaţie se referă la lungimea circuitelor şi
nu la masa sanguină care circulă prin sectoarele vasculare respective, cantitatea de
sânge ce trece în acelaşi timp prin cele două sectoare ale circulaţiei fiind aceeaşi.
Inima funcţionează ca o pompă aspiro-respingătoare, ultimul mecanism fiind mult
mai eficient datorită forţei imprimate de contracţia muşchiului cardiac.
III. 2.4.1. Proprietăţile funcţionale ale miocardului
Miocardul prezintă o structură aparte, cu zone de ţesut specific embrionar, care-i
conferă o serie de proprietăţi funcţionale:
a. automatismul cardiac (funcţia cronotropă) - este proprietatea specifică inimii de
a se contracta ritmic, sub acţiunea unor excitaţii apărute chiar în miocard. Frecvenţa
normală a excitaţiilor ritmice cardiace este 72-75/min, fiind determinată de excitaţiile ce
pleacă din nodulul sino-atrial. Ritmul impus cordului este denumit ritm sinusal. Dacă
nodulul sinusal nu mai produce excitaţii ritmice, funcţia sa va fi preluată de nodulul lui
Aschoff-Tawara (atrio-ventricular), care imprimă un ritm nodal (40/min), sau de fascicolul
Hiss care produce un ritm cu o frecvenţă de 20-25/min.
b. conductibilitatea (funcţia dromotropă) - este proprietatea miocardului de a
conduce excitaţia produsă într-o anumită regiune de pe suprafaţa sa, funcţie asigurată
de structura ţesutului cardiac. Datorită acestei proprietăţi, excitaţia ritmică apărută în
nodulul atriosinusal se răspândeşte în masa atrială, până la nodulul atrioventricular,
declanşând contracţia atrială. Excitaţia se transmite apoi pe calea fasciculului Hiss la
cele două ramuri ale sale şi apoi, prin reţeaua Purkinje, în întreaga masă ventriculară.
c. excitabilitatea (funcţia batmotropă) - în afara caracteristicilor comune oricărui
ţesut muscular, miocardul prezintă şi altele strict specifice:
 pentru a se obţine o contracţie, excitantul trebuie să aibă o intensitate a cărei valoare
se numeşte prag de excitabilitate liminar;
 miocardul se supine legii “totul sau nimic”: miocardul răspunde cu o contracţie
maximă, dacă excitantul a depăşit doza prag, sau nu răspunde deloc, dacă această
valoare de intensitate nu a fost atinsă;
 sumarea excitaţiei este caracteristică miocardului: dacă se aplică succesiv doi
excitanţi cu o intensitate sub pragul liminar, contracţia se produce numai după cel
de-al doilea excitant;
 legea inexcitabilităţii periodice (perioada refractară) - este un fenomen caracteristic
tuturor ţesuturilor excitabile, variabil ca durată în funcţie de ţesut. Perioada refractară
a miocardului este aproape egală cu durata sistolei (0,3 sec.). Dacă se excită
miocardul în această perioadă a sistolei, nu se produce nici un efect, întrucât cordul
se găseşte în perioada refractară absolută. Dacă se excită cordul în timpul diastolei

72
 se produce o contracţie prematură, denumită extrasistolă.
d. contractibilitatea (funcţia inotropă) - forţa de contracţie a miocardului este direct
proporţională cu alungirea fibrelor din momentul începerii contracţiei, alungire produsă e
umplerea diastolică. Legea inimii exprimă proprietatea cordului de a se contracta mai
intens când umplerea diastolică este mai mare şi caracterizează activitatea inimii numai
în anumite situaţii. În cursul efortului, inima se adaptează potrivit acestei legi. Adaptarea
la efort se face prin creşterea debitului sanguin pe unitatea de timp, fie prin creşterea
forţei de contracţie, fie prin creşterea frecvenţei cardiace. Un miocard sănătos, relativ
antrenat, se acomodează la efort prin creşterea forţei de contracţie şi nu prin mărirea
frecvenţei. Miocardul neantrenat sau o inimă slăbită, neavând posibilitatea de a-şi mări
forţa de contracţie, răspunde prin creşterea frecvenţei contracţiilor. Prin creşterea
frecvenţei, durata sistolei scade, umplerea diastolică va fi mai redusă, iar debitul cardiac
mai mic.
e. tonicitatea (funcţia tonotropă) - este proprietatea miocardului, definită prin
starea fiziologică, distensibilitatea şi fondul de relativă contracţie a muşchiului cardiac.
III.2.4.2. Ciclul cardiac
Activitatea inimii se caracterizează prin contracţii şi relaxări succesive ce
alcătuiesc ciclul cardiac (revoluţia cardiacă). Perioadele de contracţia, prin care se
realizează evacuarea cavităţilor, se numesc sistole, iar perioadele de relaxare, în cursul
cărora se produce umplerea cavităţilor - diastole. Sistola are o fază de tensionare a
pereţilor cavităţii şi o fază de expulzare a conţinutului, iar diastola - o fază de relaxare a
pereţilor şi una de umplere.- fig.13

Fig.13. Circulaţia intracadriacă a sângelui

73
 Datorită musculaturii reduse a miocardului atrial, contracţia sa este mai puţin
importantă comparativ cu cea ventriculară care, prin forţa imprimată, exprimă eficienţa
de pompă (respingătoare) a inimii.
Revoluţia cardiacă (fig.14) începe cu sistola atrială, prin care o parte din sângele
atrial este expulzat în ventricule (faza de umplere presistolocă). Presiunea în cele două
atrii creşte în mod lent. Urmează diastola atrială. Sistola atrială este urmată după o
scurtă pauză (intersistolă), de sistola ventriculară, prin care sângele este expulzat în
arterele aortă şi pulmonară. După sistola ventriculară începe diastola ventriculară. Între
sfârşitul sistolei ventriculare şi începutul următoarei sistole atriale este diastola generală,
fază în care diastola atrială şi cea ventriculară coincid, cordul umplându-se cu sânge.

Fig.14. Revoluţia cardiacă

Sistola atrială durează 0,11 s, iar diastola atrială 0,69 s, în timp ce sistola
ventriculară are o durată de 0,27 s, iar diastola ventriculară de 0,53 s. Diastola generală,
de numai 0,42 s, din cele 0,80 s cât durează un ciclu cardiac, explică regimul de lucru al
inimii şi de ce aceasta poate să funcţioneze toată viaţa fără să obosească.
III.2.4.3. Manifestări ale activităţii cardiace
Zgomotele cardiace sunt sunete produse de activitatea inimii în timpul ciclului
cardiac şi reprezintă semne externe ale activităţii inimii, ce pot fi percepute prin
ascultaţia hemitoracelui stâng, în dreptul ariei de proiecţiei inimii.
În mod obişnuit se disting două zgomote: primul, denumit sistolic şi cel de al
doilea, denumit, diastolic. Se mai adaugă, uneori, un al treilea zgomot, care este, de
asemenea, fiziologic. Primul zgomot, mai profund, are o durată mai mare (0,12 s) şi este
determinat de sumarea fenomenelor acustice reprezentate de închiderea valvelor
atrioventriculare, de întinderea cordajelor tendinoase şi de contracţia ventriculară. Al
doilea zgomot, diastolic, este mai înalt şi mai scurt (0,08 s) şi corespunde începutului
diastolei ventriculare şi este provocat în mare măsură de închiderea valvelor aortice şi
pulmonare. Între cele două zgomote există o pauză mică, în timp ce între cel de al
doilea zgomot şi primul se scurge un interval de timp mai lung (pauza mare). Calităţile
acustice ale acestor zgomote, succesiunea, durata lor sau a pauzelor, sunt elemente
care informează despre starea funcţională a miocardului şi a activităţii cardiace.

74
 Bătăile vârfului inimii (şocul apexian) – reprezintă o izbitură puternică, produsă de
contracţia ventriculelor şi transmisă peretelui toracic. Se sesizează prin palparea regiunii
precordiale, la nivelul spaţiului V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară. Şocul
apexian informează, prin modificările sale calitative (puternic sau slab), sau de poziţie
(în spaţiul Iv,V intercostqal stâng – normal; în spaţii inferioare sau deplasat spre planul
axial - patologic), despre starea cordului.
Pulsul arterial informează atât despre activitatea cardiacă în timpul ciclului
cardiac, cât şi despre starea anatomică şi funcţională a arterelor. Pulsul este o oscilaţie
vibratorie, o undă rezultată din lovirea coloanei de sânge, expulzată prin sistola
ventriculară, cu sângele din aortă. Viteza de deplasare a pulsului este de 4-5 m/s, spre
deosebire de cea a sângelui care, la nivelul aortei este aproximativ de 0,5 m/s. Această
diferenţă a vitezelor confirmă faptul că pulsul este o undă vibratorie , neînsoţită de
sânge, ce se propagă prin coloana de sânge spre periferie. Numărul pulsaţiilor este egal
cu numărul ciclurilor cardiace (72-80/min), cu variaţii în funcţie de vârstă. Dupoă
frecvenţa pulsaţiilor se poate descrie un puls frecvent (tahisfigmic) sau rar (bradisfigmic).
În mod curent se utilizează pentru definirea acestor stări patologice, termenii de
tahicardie şi bradicardie.
Aprecierea pulsului poate fi făcută prin palparea unei artere aşezată pe un plan
tare, de obicei osos. Cunoaşterea frecvenţei pulsului şi calităţii acestuia constituie primul
mijloc de apreciere a activităţii cordului.
Manifestări electrice ale inimii. Miocardul produce în timpul activităţii sale
biocurenţi, care , datorită diferenţelor de potenţial, pot fi înregistraţi. Înregistrarea acestor
curenţi se face pentru muşchiul cardiac cu ajutorul unui aparat numit electrocardiograf,
iar curba înregistrată poartă denumirea de electrocardiogramă – fig.
Electrocariograma este constituită dintr-o serie de unde (P, Q, R, S, T, U),
intervale (P-R, S-T, Q-T) şi segmente (P-R, QRS, S-T). Undele respective reprezintă
expresia electrică a fazelor ciclului cardiac.- fig.15

Fig.15. Aspectul normal al electrocardiogramei

În afecţiunile cordului, electrocardiograma se modifică după gradul de alterare a

funcţiei cardiace.

75
 III.2.4.4. Reglarea activităţii cardiace
Deşi aparatul circulator formează o entitate unitară şi nu se poate vorbi separat
despre adaptarea inimii şi a vaselor pentru că adaptarea se realizează prin sistemul
nervos central, prin centri cardiomotori (accelerator şi moderator) şi vasomotori
(constrictor şi dilatator) din bulb, ei primind informaţii din zonele reflexogene periferice,
totuşi, reglarea activităţii cardiace se face prin anumite mecanisme proprii denumite
intrinseci şi extrinseci.
a. Reglarea prin mecanisme intrinseci - se realizează potrivit legii inimii. Travaliul
inimii se poate mări, activitatea miocardului crescând, dacă întoarcerea venoasă este
mai mare, respectiv cantitatea de sânge ce trece din atriu în ventricul, sau dacă
presiunea arterială creşte. Fenomenul este dependent de alungirea fibrei miocardice.
b. Reglarea prin mecanisme extrinseci - se realizează pe cale reflexă şi umorală,
cordul adaptându-se astfel la necesităţile organismului:
 reglarea reflexă - inima este inervată de fibre simpatice şi parasimpatice. Vagul şi
simpaticul au acţiune antagonistă asupra inimii. În condiţii normale ei acţionează
astfel încât inima are contracţii cu frecvenţă şi intensitate normală. Simpaticul
influenţează pozitiv toate proprietăţile miocardului având un efect cronotrop,
batmotrop, dromotrop, inotrop, tonotrop, pozitiv. Excitaţia simpaticului produce o
accelerare a ritmului cardiac, o întărire a contracţiei cu scurtarea timpului de
conducere a excitaţiei şi măreşte excitabilitatea muşchiului cardiac. Vagul este un
nerv inhibitor al inimii, scăzând ritmul contracţiilor cardiace (efect cronotrop negativ)
şi forţa de contracţie; prin excitarea vagului se prelungeşte conductibilitatea, durata
de propagare a excitaţiei fiind mai lungă. Activitatea vagului şi simpaticului este
controlată de centrii cardioinhibitori şi, respectiv, cardioacceleratori din bulb. Când
unul este excitat, celălalt se inhibă şi invers. Activitatea inimii este influenţată şi de
scoarţa cerebrală. Unele stări emoţionale declanşează, prin modificarea activităţii
scoarţei, tahicardie, cu modificarea contracţiei cardiace.
 reglarea umorală - activitatea inimii este reglată şi de unele substanţe pe care le
vehiculează sângele. Dintre aceste substanţe, hormonii au cel mai important rol în
reglarea umorală a cordului: adrenalina şi tiroxina accelerează ritmul de contracţie al
miocardului; acetilcolina are acţiune inversă adrenalinei, deci cronotropism şi
inotropism negativ. Sărurile electroliţilor influenţează activitatea cordului astfel: K
încetineşte ritmul cardiac, iar Ca îl accelerează.
III.2.4.5. Fiziologia sistemului circulator sanguin
Circulaţia sanguină este influenţată de proprietăţile fizice ale sângelui(densitate,
vâscozitate), de calităţile pereţilor vaselor (elasticitate), de forţa de contracţie a inimii
(presiune) şi mărimea patului vascular (lungimea tubului). Modificările acestor factori
aduc schimbări în regimul de scurgere al sângelui prin vase.
Funcţionalitatea circulaţiei sanguine mai este determinată şi de proprietăţile
structurale ale fiecărui sector vascular.
a. Fiziologia sistemului arterial - circulaţia arterială, circulaţia sângelui prin artere,
este determinată în special de forţa de contracţie ventriculară (sistolică). Sângele este
împins intermitent în arterele mari (aortă şi artera pulmonară), în care presiunea creşte
în timpul sistolei (presiunea sistolică, maximă). În timpul diastolei se menţine o anumită
presiune (presiune diastolică, minimă) şi care este mai mică decât cea sistolică.

76
Curgerea sângelui prin artere are caracter continuu, fiind determinată de elasticitatea
arterelor mari şi de energia restituită de acestea. - fig.16

Fig.16. Rolul pereţilor elastici ai arterelor mari şi menţinerea circulaţiei

A – pereţi destinşi cu înmagazinare de energie;
B – pereţi elastici ce revin cu restituire de energie şi împingerea conţinutului sanguin
spre periferie

- presiunea arterială - sângele este împins în artere cu o anumită forţă ce către

contracţia ventriculară care exercită o apăsare asupra pereţilor acestora. Rezistenţa
opusă de pereţii arterelor faţă de forţa de împingere şi elasticitatea arterelor mari, fac ca
sângele să se găsească sub o anumită presiune (tensiunea arterială). Aşadar,
presiunea arterială este rezultatul interacţiunii dintre două forţe: forţa contracţiei cardiace
şi rezistenţa periferică a sistemului arterial, fiind dependentă de numeroşi factori
(volumul sistolic, vâscozitatea sângelui, elasticitatea arterială, rezistenţa periferică,
cantitatea de sânge, etc.). La om, presiunea sistolică este în jur de 120 mm Hg, iar cea
diastolică de 70 mm Hg. Se socoteşte că presiunea minimă trebuie să fie egală cu
jumătate plus 10 mm din presiunea maximă. Valoarea presiunii arteriale creşte cu
vârsta, dar se poate modifica şi în funcţie de starea funcţională a organismului. Ea
creşte în timpul activităţii musculare, în emoţii, etc. şi scade în somn. Există şi modificări
patologice ale presiunii arteriale, determinate de unele maladii. De asemenea,
presiunea arterială scade progresiv cu îndepărtarea de inimă, datorită pierderii energiei
cinetice consecutiv fenomenelor de frecare;
- viteza de circulaţie a sângelui în artere - scade în sistemul arterial pe măsură
ce ne îndepărtăm de inimă, fiind cu atât mai mică cu cât suprafaţa totală a secţiunii
întregului sistem arterial este mai mare.
În reglarea circulaţiei arteriale, în menţinerea presiunii arteriale la valori eficiente
intervin numeroase mecanisme nervoase şi umorale imediat ce intervine unul din factorii
de variaţie. Receptorii sensibili la presiune aflaţi în pereţii vaselor informează permanent
centrii vasomotori şi cardiomotori bulbari asupra valorii presiunii din vase. Zonele
reflexogene de la nivelul cârjei aortice şi de la locul de bifurcare al arterelor carotide fiind
excitate de presiunea crescută a sângelui arterial, transmit excitaţiile centrilor bulbari,
care comandă pe cale reflexă, rărirea şi scăderea forţei contracţiilor cardiace şi
vasodilataţie şi, prin aceasta, scăderea presiunii arteriale. Scăderea presiunii sângelui
determină fenomene inverse şi prin intervenţia reglării reflexe inima se va contracta mai
rapid, cu forţă de contracţie sporită, va apare vasoconstricţia iar presiunea din vase va
creşte. Mecanismul de reglaj este automat, stimulul fiind variaţia presiunii sanguine.

77
 b. Fiziologia capilarului sanguin
Capilarele sanguine sunt vase de calibru mic, în care circulaţia prezintă caractere
deosebite faţă de circulaţia arterială: viteza şi presiunea sunt scăzute, datorită creşterii
enorme a suprafeţei de secţiune a capilarelor, circulaţia în capilare este uniformă.
Datorită acestor caracteristici capilarele participă la schimburile dintre sânge şi ţesuturi.
Reglarea circulaţiei capilare se face prin mecanisme nervoase şi umorale. În
mecanismul nervos, simpaticul produce vasoconstricţie, iar parasimpaticul -
vasodilataţie. Cel mai important mecanism este cel umoral, chimic - sub influenţa
produşilor metabolismului celular capilarele suferă fenomene de vasodilataţie sau
vasoconstricţie.
c. Fiziologia sistemului venos
Spre deosebire de circulaţia arterială şi capilară care sunt centrifuge, circulaţia
venoasă este centripetă, fiind asigurată de o serie de actori care facilitează
reîntoarcerea sângelui în inima dreaptă prin cele două vene cave: restul forţei de
contracţie ventriculară, aspiraţia toracică, contracţia musculaturii, compresiune
abdominală, forţa gravitaţională.
Presiunea venoasă - este foarte mică, scăzând progresiv de la periferie spre
inimă, până la valori chiar negative în venele cave.
Viteza sângelui în vene este mai mică decât în arterele omonime. Dacă în
sistemul arterial viteza scade spre periferie datorită creşterii suprafeţei de secţiune a
ramurilor arteriale, la circulaţia venoasă fenomenul este invers: viteza sângelui creşte pe
măsură ce ne apropiem de inimă datorită reducerii continue a secţiunii segmentului
venos.
III.2.4.6. Fiziologia sistemului circulator limfatic
Circulaţia limfei se realizează de la periferie spre centru sub acţiunea aceloraşi
factori care asigură circulaţia sanguină din sistemul venos. Limfa antrenează în
circulaţia sa de la celule produşii de catabolism.
Limfoganglionii îndeplinesc următoarele funcţii: produc limfocite, leucocite,
formează o barieră împotriva microbilor, opresc unele substanţe străine pătrunse în
organism (rol de filtru), au rol în circulaţia limfei.
Splina, organ limfoid foarte important îndeplineşte în organism numeroase funcţii:
formează limfocite şi monocite; distruge limfocitele şi monocitele încărcate cu bacterii
sau substanţe străine; distruge globulele roşii îmbătrânite (splina - "cimitirul globulelor
roşii"); organ de depozit, înmagazinând sânge şi globule roşii pe care le expulzează la
nevoie; produce anticorpi; la embrion, splina are rol hematoformator. Produsele splinei
sunt vărsate direct în sânge şi în limfă, splina neavând un canal excretor.

78
 ÎNTREBĂRI

1. Descrieţi circulaţia sanguină cu cele două componente.

2. Care sunt proprietăţile funcţionale ale miocardului?
3. Descrieţi ciclul cardiac.
4. Ce reprezintă zgomotele cardiace?
5. Ce este presiune arterială?
6. Ce este şocul apexian?
7. Care este rolul fiziologic al splinei?

79
III.2.5. METABOLISMUL
Metabolismul reprezintă totalitatea fenomenelor de transformare şi schimb de
materie şi energie care se desfăşoară între organismul viu şi mediul ambiant.
Funcţiile majorităţii aparatelor organismului realizează preluarea din mediu,
transformarea alimentelor în principii alimentari simpli, uşor asimilabili la nivel intestinal,
transportul acestora la organele de prelucrare sau depozitare, în, în final, distribuirea lor
la celulele care le vor utiliza, fie pentru refacerea structurilor celulare uzate, fie pentru
obţinerea energiei necesare vieţii. Eliberarea energiei din substanţele nutritive are loc în
cursul unor reacţii oxidative, în prezenţa oxigenului provenit din respiraţie. Rezultatul
transformărilor oxidative pe care le suferă alimentele în organism este reprezentat de
eliberarea de energie şi eliminarea de dioxid de carbon şi apă.
Principiile alimentare provenite din mediul extern organismului, îndeplinesc în
organism roluri energetice, plastice şi funcţionale. Unele dintre ele sunt utilizate în cea
mai mare parte pentru producerea energiei (glucidele, lipidele), altele servesc drept
material pentru reînnoirea structurilor celulare uzate (proteinele, lipidele). O altă
categorie de substanţe provenite din alimentaţie joacă rol funcţional, fie ca
biocatalizatori (vitaminele, săruri minerale), fie constituind mediul în care se desfăşoară
reacţiile metabolice (apa).
Metabolismul cuprinde două faze, care deşi la prima vedere par contradictorii, se
află în decursul vieţii, în echilibru, cu predominarea unuia sau altuia şi dependente una
de alta:
 reacţiile catabolice - reacţiile generatoare de energie necesară manifestărilor vitale;
 reacţiile anabolice - reacţiile prin care se realizează resinteza structurilor vii uzate
sau producerea de materie vie suplimentară în procesele de creştere şi înmulţire.
Producerea de energie în cursul reacţiilor catabolice uzează structurile celulare,
care vor fi reînnoite prin reacţii anabolice, dar care vor utiliza în acest scop energia
furnizată de procesul catabolic.
De asemenea, în anumite etape ale vieţii (perioada de creştere, sarcină,
convalescenţă etc.) predomină reacţiile anabolice, iar în altele (bătrâneţe, anumite boli
grave), cele catabolice.
Procesele metabolice sunt dependente de biocatalizatori sau enzime,
reprezentate de un grup de substanţe, la a căror formare participă săruri minerale,
vitamine şi hormoni, cu rol asemănător catalizatorilor. Aceste sisteme enzimatice sunt
indispensabile bunei desfăşurări a reacţiilor metabolice, acţiunea lor depinzând de
temperatura corpului, aciditatea mediului şi de existenţa substanţei asupra căreia va
acţiona specific.
Studiul metabolismului este divizat în studiul metabolismului intermediar şi studiul
metabolismului energetic.
III.2.5.1. Metabolismul intermediar
Metabolismul intermediar reprezintă totalitatea reacţiilor metabolice pe care le
suferă substanţele absorbite prin intermediul aparatului digestiv, până la eliberarea
energiei şi eliminarea produşilor catabolici rezultaţi în organism.
Energia rezultată în urma acestor reacţii, este folosită pe de o parte, pentru
desfăşurarea funcţiilor organismului (rol energetic), iar pe de altă parte, pentru formarea
de noi substanţe utilizate de organism în refacerea propriilor structuri celulare (rol

80
plastic), sau în diverse procese fiziologice (rol funcţional).
Prin funcţia digestivă, hrana complexă ingerată este descompusă în principii
alimentari (substanţe uşor asimilabile prin intestin). Existenţa unor structuri chimice
diferite, precum şi rolul diferit pe care îl joacă substanţele nutritive absorbite, impun
descrierea separată a metabolismului lor intermediar, distingându-se, din acest punct de
vedere: metabolismul intermediar al glucidelor, al lipidelor, al proteinelor.
III.2.5.1.1. Metabolismul intermediar al glucidelor
În urma reacţiilor biochimice de degradare care au loc în tubul digestiv, în
prezenţa enzimelor specifice din salivă şi din secreţia pancreatică şi intestinală, din
alimentele ingerate vor fi separate o serie de substanţe glucidice simple, denumite
monozaharide care, traversând cu uşurinţă bariera intestinală, ajung în ficat, prin vena
portă. În ficat, monozaharidele absorbite sunt transformate prin procesul de
glicogenogeneză, într-un compus specific de depozitare, denumit glicogen. Ţesutul
muscular poate sintetiza şi el glicogen din glucoza extrasă din circulaţia generală.
În cazul unui aport insuficient de glucide, ficatul are posibilitatea să-şi sintetizeze
glicogenul necesar şi din alţi produşi neglucidici în cursul procesului de neoglicogeneză.
Cele două mecanisme (glicogenogeneza şi neoglicogeneza) sunt reacţii
complexe care au loc prin activitatea unor enzime specifice şi utilizarea de energie.
În funcţie de necesităţile organismului, ficatul va descompune molecula-depozit
de glicogen printr-un proces de glicogenoliză, punând în libertate glucoza în circuitul
sanguin. Glucoza ajunsă în sânge va fi preluată şi utilizată ca sursă energetică (rol
energetic) de către celulele organismului.
Procesul de catabolizare al glucozei la nivel celular poartă denumirea de glicoliză
şi se desfăşoară în două mari etape:
 în prima etapă are loc degradarea anaerobă a glucozei până la acid piruvic şi
energie – faza anaerobă;
 în a doua etapă, se produce catabolizarea aerobă a acidului piruvic până la bioxid de
carbon, apă şi o cantitate de energie cosiderabil mai mare decât în etapa anaerobă.
În funcţionalitatea organismului, ambele etape au importanţa lor:
 etapa anaerobă - deşi nu produce o cantitate suficientă de energie, este totuşi utilă
datorită vitezei de desfăşurare a reacţiilor;
 etapa aerobă - evită acumularea de acid lactic, producând o cantitate mai mare de
energie, dar cu o viteză ceva mai scăzută comparativ cu faza anaerobă.
Depozitarea glicogenului în organism este inegală, cantităţile cele mai importante
găsindu-se în ficat şi muşchi. Ficatul pune la dispoziţia organismului, în funcţie de
necesităţi, o cantitate variabilă de glucoză, forma de transport spre ţesuturi şi celule,
unde este utilizată cu producere de energie (rol energetic).
Glucidele îndeplinesc în organism şi rol plastic, participând la alcătuirea unor
ţesuturi, şi rol funcţional, intrând în componenţa acizilor nucleici, a enzimelor, etc.
Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un mecanism complex neuro-
endocrino-umoral, în care insulina – hormonul pancreatic – deţine rolul principal. Nivelul
constant al glicemiei (0,9-1,1g 0/00) – concentraţia sanguină a glucozei – expresie a
activităţii normale a metabolismului glucidic, este rezultatul mobilizării şi depozitării
glucozei în ţesutul hepatic sau în alte ţesuturi (muscular), a consumului de glucoză în
organism, al absorbţiei acesteia la nivel intestinal sau a eliminării ei urinare în anumite
condiţii. Intervin în principal două mecanisme antagonice: hiperglicemiant şi

81
hipoglicemiant.
Factorii hipoglicemianţi sunt în principal:
 insulina (care creşte permeabilitatea membranelor celulare, favorizând trecerea
glucozei din sânge în ţesuturi);
 rinichiul (care poate elimina prin urină o parte din excesul de glucoză);
 acţiunea directă a glucozei asupra procesului de glicogeneză din ficat.
Cei mai importanţi factorii hiperglicemianţi sunt:
 hormonii tiroidieni, glicocorticoizi, şi implicit ACTH-ul, care stimulează glicogenoliza
hepatică
 glucagonul (hormonul pancreatic antagonist insulinei);
 adrenalina;
 acţiunea directă a hipoglicemiei asupra proceselor hepatice.
III.2.5.1.2. Metabolismul intermediar al lipidelor
Acizii graşi şi glicerina rezultaţi în urma procesului de digestie a grăsimilor
complexe alimentare sunt absorbiţi la nivelul mucoasei intestinale.
După trecerea barierei intestinale, glicerina va fi transportată spre ficat, iar acizii
graşi iau calea limfatică.
Din acizii graşi şi glicerina absorbită, celulele mucoasei intestinale pot sintetiza
lipide simple (trigliceride), specifice organismului.
Lipidele sunt transportate de către plasma sanguină sub forma unor compuşi
lipoproteici, deoarece acizii graşi liberi pot distruge globulele roşii.
În organism, lipidele absorbite au o triplă destinaţie, fiind utilizate fie ca sursă
energetică, sau ca elemente plastice în biosinteze, fie pot fi depozitate. La nivel celular,
lipidele pot servi ca sursă de energie.
În urma catabolismului lipidic din ficat, în afara energiei, mai iau naştere o serie
de produşi intermediari, toxici („corpii cetonici”). Corpii cetonici pot fi eliminaţi din
organism de către rinichi, sau pot fi oxidaţi complet la nivel celular (în special în muşchi),
cu obţinerea de energie, bioxid de carbon şi apă.
Prin catabolizarea intermediară a lipidelor, printr-un lanţ de procese de
biosinteză, se poate obţine colesterolul (sursa endogenă). Colesterolul din organism mai
poate avea şi sursă exogenă, din alimentaţie. Indiferent de origine, colesterolul poate fi
catabolizat sau poate fi utilizat ca materie primă în biosintenza acizilor biliari, a vitaminei
D2, sau a hormonilor steroizi.
Glicerina absorbită este catabolizată cu obţinerea de energie, sau, printr-un lanţ
complex de procese de fosforilare, poate participa la resinteza unor grăsimi specifice
organismului.
Lipidele absorbite pot fi fie utilizate imediat pentru producerea de energie, fie ca
elemente cu rol plastic, fie pot fi depozitate în ţesutul adipos al organismului.
În afara rolului energetic – la care organismul apelează când nevoile energetice
sunt exagerat de mari şi nu pot fi rezolvate numai prin utilizarea glucidelor – lipidele mai
îndeplinesc şi alte roluri: intră în constituţia protoplasmei, a membranei celulare (rol
plastic), a vitaminelor liposolubile, a hormonilor, grăsimilor de depozit (rol funcţional).
Reglarea metabolismului lipidic este dependentă de sistemul nervos central
(hipotalamus), de hipofiză, de pancreasul endocrin (insulina), un rol central deţinându-l
funcţia metabolică a ficatului.

82
 III.2.5.1.3. Metabolismul intermediar al proteinelor
Aminoacizii absorbiţi la nivel intestinal sunt transportaţi la ficat, unde o parte sunt
supuşi procesului de catabolism, iar o altă parte trec ca atare, în circulaţia generală.
Cea mai mare parte a acestor aminoacizi provin din substanţele proteice
ingerate, neputând fi sintetizaţi în organism (aminoacizii esenţiali). În afara acestora,
organismul poate sintetiza prin resurse proprii un număr restrâns de acizi aminaţi,
denumiţi din acest motiv, aminoacizi neesenţiali.
O parte din aminoacizii absorbiţi vor fi utilizaţi de organism pentru biosinteza
proteinelor proprii (rol plastic), iar ceilalţi urmează a fi catabolizaţi sau eliminaţi, ca atare,
prin urină.
Biosinteza proteinelor specifice poate avea loc în fiecare celulă din organism,
printr-un mecanism complex, a cărei clarificare a determinat înţelegerea mecanismului
transmiterii caracterelor ereditare.
În organism, proteinele sintetizate sunt foarte variate ca structură şi funcţie.
Astfel, pe această cale sunt sintetizaţi biocatalizatorii, hormonii, proteinele care conservă
sau transmit caracterele ereditare (nucleoproteinele), proteinele ţesutului muscular,
conjunctiv etc.
Catabolizarea aminoacizilor se efectuează pe cai nespecifice, în general,
existând totuşi, pentru o mare parte din ei reacţii de degradare specifice fiecăruia.
Reglarea metabolismului proteic este un mecanism complex, cei mai importanţi
factori reglatori fiind: testosteronul (cu efect anabolizant, stimulând biosinteza proteică),
hormonii glicocorticoizi şi cei tiroidieni (care mobilizează proteinele tisulare,
introducându-le în circuitul energetic), ficatul, rinichiul şi sistemul nervos central.
III.2.5.1.4.Corelaţia dintre metabolismele intermediare
Între cele trei tipuri de metabolism există o strânsă corelaţie, atât în privinţa
proceselor de degradare, cât şi a celor de degradare şi de biosinteză, datorită existenţei
unor substanţe comune de catabolism intermediar, care reprezintă adevărate „noduri”
metabolice.
Această corelare intermetabolică este esenţială pentru echilibrul funcţional al
organismului. De exemplu, în cazul unui aport insuficient de lipide, se poate produce
intensificarea degradării glucidelor şi proteinelor, care pot participa la sinteza lipidelor.
De asemenea, din produşii intermediari ai catabolismului glucidic pot fi sintetizaţi
aminoacizi. Datorită acestor corelări funcţionale intermetabolice, organismul poate
compensa până la un punct, aportul insuficient al unuia dintre cele trei principii
alimentare, dat această compensare suprasolicită organismul şi prelungirea ei duce la
apariţia tulburărilor grave de metabolism.
III.2.5.1.5.Metabolismul apei şi al electroliţilor
Apa joacă un rol esenţial în organism, constituind mediul de reacţie pentru
procesele metabolice şi asigură transportul substanţelor de la exterior spre celule, sau
invers. Există un continuu schimb de apă între organism şi mediu, aportul şi eliminarea
ei din organism fiind într-un echilibru perfect (bilanţul hidric).
În organism, apa are o dublă provenienţă: alimentară şi „metabolică” (apa
rezultată în cursul catabolismului). Pierderea apei din organism se face prin evaporare
prin piele şi plămâni, prin urină şi prin fecale. Pierderile de apă sunt compensate sensibil
prin ingestie, bilanţul hidric fiind păstrat la nivel constant.
Apa din organism este separată în două mari sectoare: intracelular şi

83
extracelular. Acesta din urmă, la rândul său, este subdivizat în lichidul intravascular şi
lichidul interstiţial. Apa circulă între aceste sectoare. Compoziţia diferită a sectoarelor
lichidiene este consecinţa fenomenelor de permeabilitate prin membrane şi a unor
mecanisme de schimb.
Trecerea apei prin membrane este fie rezultatul unui proces de difuziune, fie al
unui proces de osmoză. Din acest punt de vedere, schimburile de apă sunt dependente
de concentraţia de electroliţi a diverselor sectoare, existând o corelaţie strânsă între
metabolismul apei şi cel al sărurilor minerale. În afara electroliţilor, în metabolismul şi
transferul apei în organism, mai intervin şi alţi factori (hormonul antidiuretichipofizar,
hormonii mineralocorticoizi şi hormonul parotidian).
Substanţele minerale introduse în organism au dublu rol, fie funcţional (în
menţinerea echilibrului osmotic), fie plastic, pentru biosinteza unor structuri specifice
(hemoglobina, hormoni, enzime, ţesut osos etc.).
Sodiul, găsindu-se în concentraţii ridicate în spaţiile extracelulare, joacă un rol
important în menţinerea echilibrului osmotic şi în excitabilitatea ţesuturilor nervos şi
muscular.
Potasiul este ionul care predomină în mediul intracelular şi joacă un rol important
în echilibrul osmotic (antagonism cu sodiul) şi în transmiterea influxului nervos.
Clorul se găseşte în concentraţie ridicată extracelular, participând ca şi sodiul, la
menţinerea echilibrului osmotic.
Calciul este un element esenţial în constituţia ţesutului osos, în excitabilitatea
neuro-musculară şi în coagularea sângelui.
Fosforul, ca şi calciul, este absorbit în intestin sub controlul vitaminei D şi al
parathormonului. Metabolismul său este în strânsă corelaţie cu al calciului. Are un rol
plastic în sinteza fosfoproteinelor, nucleoproteinelor şi a ATP-ului.
În afara acestor minerale cu rol important în metabolismul hidric, există un alt
grup denumit oligoelemente, care în cantităţi infime participă la sinteza unor substanţe
organice importante pentru organism.
III.2.5.1.6. Metabolismul energetic
Metabolismul energetic studiază transformările energetice dintre organism şi
mediu.
Toate reacţiile biochimice desfăşurate în cadrul metabolismului intermediar sunt
însoţite de eliberare de energie sau consumă energie pentru a sintetiza substanţele
proprii organismului. Energia produsă în cursul acestor reacţii este înmagazinată în
substanţe bogate în energie (macroergice). Energia astfel depozitată va fi cedată
treptat, organismul transformând-o în energie specifică, manifestată ca energie
mecanică (contracţia musculară), energie electrică transmiterea nervoasă), calorică etc.
Cu cât activitatea organismului este mai intensă, cu atât cantitatea de căldură
degajată este mai mare. Din acest punct de vedere, cheltuielile organismului se pot
împărţi în două mari grupe: cheltuieli energetice fixe, necesare pentru menţinerea
funcţiilor vitale şi care reprezintă metabolismul bazal şi cheltuieli energetice care apar în
condiţii de efort, reprezentând metabolismul energetic.
Cheltuielile energetice variabile se adaugă valorii metabolismului bazal. Ele apar
în special în cursul activităţii fizice şi într-o proporţie mult mai mică, în cursul activităţii
psihice (3%).

84
 În concluzie, activitatea metabolică este specifică materiei vii, fiind întâlnită pe
oricare treaptă a evoluţiei ei. În natură, metabolismul constituie un fenomen unitar,
producerea şi utilizarea energiei trecând prin mai multe etape. Energia radiantă solară
este transformară la nivelul plantelor (în procesul de fotosinteză) în energie chimică.
Energia chimică din principiile alimentare va fi eliberată în cursul proceselor metabolice
din organism şi transformată în energie calorică, mecanică, electrică, etc. Astfel,
procesele metabolice ale organismului se înscriu în circuitul general al energiei în
natură, constituind încă o dovadă a unităţii organismului cu mediul.
III.2.5.2. Termoreglarea
Din punct de vedere al controlului temperaturii corporale, organismele animale se
clasifică în homeoterme şi poikiloterme. La homeoterme, temperatura corporală se
menţine constantă la variaţiile apreciabile ale temperaturii ambiante. La poikiloterme,
temperatura corporală variază paralel cu temperatura ambiantă, fiind totuşi cu 1-4C mai
ridicată la reptile şi cu 0,5-0,8C la batracieni şi peşti în mediul rece, respectiv mai
coborâtă în condiţii de căldură.
Omul, ca şi majoritatea mamiferelor şi păsărilor, este homeoterm. În primele zile
după naştere, termoreglarea este imperfectă şi de aceea nou-născuţii necesită condiţii
de protecţie termică. Se consideră că funcţia de termoreglare devine eficace după
dispariţia fructozei din sânge.
Constanţa temperaturii corporale se referă la temperatura centrală (internă sau
rectală); temperatura periferică poate fi cu până la 12C mai scăzută decât cea centrală,
favorizând astfel conducerea termică din zona centrală spre suprafaţa externă de
eliminare. Unele procese fiziologice determină variaţii ale temperaturii centrale. Astfel,
ovulaţia la femeie este marcată de o creştere a temperaturii rectale cu 0,4 -1,1C. În
plină digestie, temperatura centrală creşte datorită afluxului sanguin splahnic şi activităţii
secretorii şi motorii. Variaţiile circadiene, de circa 1C, se caracterizează prin
temperaturi minime noaptea (orele 3-4) şi maxime după-amiaza (orele 16-18), deoarece
noaptea predomină procesele trofotrope, iar ziua cele ergotrope.
Homeotermia este rezultanta echilibrului dintre termogeneză şi termoliză,
procesele prin care se realizează termoreglarea.
III.2.5.2.1. Termogeneza
Termogeneza (generarea de căldură) este rezultanta finală a metabolismului
energetic. Căldura este generată de procesele chimice direct sau indirect din energia
mecanică, serveşte la menţinerea constanţei termice şi se elimină în mediul ambiant.
Căldura este generată de organele toraco-abdominale (70%) şi, în special, de ficat (care
contribuie cu 25-30%) şi de musculatură (care acoperă 20% în repaus şi 40% în efort).
Astfel, în cazul hepatectomiei (extirparea chirurgicală a ficatului) şi a paralizării
muşchilor prin curarinizare, reduc termogeneza. Scăderea temperaturii ambiante
accentuează termogeneza. La temperatura de neutralitate, termogeneza este minimă.
Între temperatura critică inferioară şi limita inferioară a neutralităţii, termogeneza asigură
homeostazia termică. Sub această zonă apare hipotermia.
Peste temperatura critică superioară, pentru fiecare 1C creşte consumul de
oxigen cu 20% din valoarea bazală, ajungându-se la starea de hipertermie.

85
 III.2.5.2.2. Termoliza
Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin intermediul următoarelor
procese: radiaţie, conducţie, convecţie şi prin evaporarea apei la suprafaţa pielii, a
mucoaselor buco-faringiene şi respiratorii.
a. Radiaţia constă în emiterea de radiaţii electromagnetice, fotonice cu unde lungi
şi prin emiterea de raze infraroşii, radiaţiile putând fi absorbite de corpurile solide sau
lichide. Prin radiaţie se pierde 40% din căldură.
b. Conducţia constă în transmiterea căldurii la corpurile reci cu care organismul
vine în contact.
c. Convecţia constă în cedarea căldurii către aer şi apă, care, prin încălzire,
formează curenţi de convecţie. Prin convecţie, pierderea de căldură este mai ridicată în
apă comparativ cu cea din aer, întrucât căldura specifică a aerului este mai mică faţă de
cea a apei. Evaporarea se realizează eficient la umiditatea relativă a aerului de 40-60%.
III.2.5.2.3. Factorii biologici de care depinde termoliza
Mecanismele fizice de termoliză sunt dependente de irigaţia cutanată. Activarea
circulaţiei cutanate se realizează prin repartizarea mărită a debitului sanguin dinspre
nucleul central spre periferie, prin vasoconstricţie centrală şi vasodilataţie periferică.
Sub influenţa circulaţiei periferice abundente se activează şi secreţia sudorală,
odată ce temperatura cutanată a atins 34,5C.
Un rol în activarea pierderii căldurii îl are mărirea suprafeţei corporale prin
adoptarea unor poziţii de relaxare şi reducere a tonusului muscular. Dimpotrivă, reacţiile
de limitare a pierderii căldurii sub influenţa frigului constau în vasoconstricţie periferică,
reducerea sudoraţiei până la oprire, intensificarea termogenezei, adoptarea unei poziţii
ghemuite (reducerea suprafeţei corporale), horipilaţie (zburlirea părului) reflexă, prin
care se creează un strat izolator suplimentar ce limitează radiaţia, conducţia şi
convecţia.
Un rol de limitare a pierderii căldurii este îndeplinit şi de stratul de grăsime
subcutanată, care are conductibilitatea calorică cea mai mică.
III.2.5.2.4. Factorii climatici care influenţează termoreglarea
Temperatura aerului rece duce la intensificarea pierderilor de căldură, dar
declanşează reacţii biologice de limitare a pierderii de căldură, pe cale reflexă, între
care, pe lângă vasoconstricţie, un rol important revine creşterii tonusului muscular şi
apariţiei frisonului. Frisonul nu este “economic” deoarece concomitent, prin tremurătură,
activează convecţia. La creşterea căldurii mediului, se intensifică procesele de termoliză
şi se limitează termogeneza. Aerul rece şi umed grăbeşte răcirea corpului, pe când
aerul cald şi umed împiedică evaporarea apei, grăbind instalarea hipertermiei,
incompatibile cu viaţa (şocul caloric).
Dintre factorii climatici, un rol însemnat au curenţii de aer care, în condiţiile aerului
cald, favorizează pierderea căldurii, iar când aerul este rece grăbeşte apariţia frisonului
şi răcirea corpului.

86
 ÎNTREBĂRI

1. Ce este metabolismul?
2. Care sunt cele două faze ale metabolismului?
3. În ce constă metabolismul intermediar al glucidelor?
4. Care este diferenţa între organismele homeoterme şi cele poikiloterme?
5. Ce este termogeneza?
6. Ce este termoliza şi care sunt procesele prin care se realizează?

87
III.2.6.FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR
Rolul aparatului urinar este de a elimina din organism produse de metabolism,
corpi străini organismului, etc. reglând astfel homeostazia mediului intern. Această
funcţie se realizează prin formarea şi eliminarea urinii, proces care presupune două
etape:
 formarea urinii (diureza), care se desfăşoară în rinichi;
 eliminarea propriu-zisă a urinii (micţiunea), faza de transport de la rinichi la exterior,
care este îndeplinită de căile urinare.
III.2.6.1. Funcţiile rinichiului
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefonul. Activitatea rinichiului
reprezintă suma activităţii diferiţilor nefroni, realizându-se prin mai multe mecanisme
funcţionale. Rinichiul are proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale
şi organice, sub formă de soluţii, din care elaborează urina.
a. Funcţia de formare a urinii
Această funcţie se realizează prin trei mecanisme: filtrarea glomerulară, resorbţia
şi secreţia tubulară care se desfăşoară în trei faze la diferite nivele ale tubului renal:
 filtrarea glomerulară - se desfăşoară la nivelul glomerulului şi a capsulei Bowman;
 resorbţia tubulară - are loc în celelalte segmente ale tubului urinifer;
 secreţia tubulară - se realizează prin activitatea epiteliului tubilor (fig.17).
Întrucât aceste mecanisme sunt legate de substratul anatomic care le
îndeplineşte, ele pot fi clasificate şi ca: funcţia glomerulară (filtrarea) şi funcţia tubulară
(resorbţia şi secreţia).

Fig.17. Procesul de formare a urinii prin filtrare, reabsorbţie şi secreţie tubulară

88
 - Funcţia glomerulară - realizează filtrarea plasmei sanguine şi a componentelor
sale cu greutate moleculară mică (uree, glucoză, acid uric, etc.), cu excepţia proteinelor,
prin porii endoteliului capilar în interiorul capsulei Bowman.
Filtrarea este condiţionată de următorii factori:
 permeabilitatea membranei de filtrare - care este influenţată, de structura sa
anatomo-fizico-chimică, precum şi de structura chimică şi de sarcina electrică a
moleculelor care străbat membrana;
 presiunea hidrostatică din capilarul glomerular - care este cea mai ridicată presiune
întâlnită în organism;
 presiunea osmotică a proteinelor plasmatice;
 presiunea din polul urinar al capsulei Bowman.
Funcţia glomerulară este rezultatul unui joc de presiuni active la nivelul rinichiului
a căror rezultat determină mărimea filtratului glomerular. Presiunea de filtrare
(presiunea eficace) condiţionează sensul şi mărimea filtrării, fiind rezultanta diferenţei
dintre presiunea hidrostatică a glomerulului şi cele două presiuni opozante (osmotică, a
proteinelor plasmatice şi a celei din capsula Bowman).
Rezultatul filtrării glomerulare este urina primară constituită din plasma ultrafiltrată
cu toate componentele sale (cu excepţia proteinelor cu greutate moleculară mare).
Funcţia glomerulară are rol dublu: de a asigura filtrarea unei cantităţi imense de
plasmă (1 500 l) şi de reţinere a substanţelor macromoleculare (în special cele proteice,
indispensabile vieţii).
- Funcţia tubulară - urina primară trece din capsulă în tubul contort proximal, în
ansa lui Henlé şi tubul contort distal, segmente în care au loc reabsorbţia şi secreţia
activă, cu formarea urinii finale, la care intervin şi alte mecanisme chimice şi elecro-
osmotice.
Reabsorbţia tubulară este realizată de celulele din pereţii tubilor uriniferi, care
reabsorb anumite substanţe din urina primară. Cea mai importantă reabsorbţie este a
apei (98-99% din ultrafiltrat). Reabsorbţia se realizează prin mecanisme chimice,
speciale, mecanisme de transport a substanţelor din lumenul tubilor spre capilare,
determinate de potenţialul de membrană al epiteliului tubilor (proces de electroosmoză
selectiv).
Reabsorbţia tubulară este mult mai intensă în tubii contorţi proximali (80%)
comparativ cu cea din ansa lui Henlé şi din tubii contorţi distali (20%).
Secreţia tubulară sau renală reprezintă capacitatea celulelor tubilor renali de a
secreta unele substanţe spre lumenul tubular, fiind un fenomen specific în special pentru
substanţele străine de organism, dar şi pentru unele proprii: amoniac, acid hipuric etc.
Prin activitatea de reabsorbţie şi secreţie tubulară, urina primară se transformă în
urină definitivă. Analizând însă concentraţia diferitelor substanţe aflate în sânge, în urina
primară şi în cea definitivă, se constată că celulele tubilor uriniferi se comportă diferit în
funcţie de categoria de substanţe supuse filtrării: substanţe cu prag de eliminare şi
substanţe fără prag.
 substanţele cu prag (apa, glucoza, clorura de sodiu, bicarbonaţii, calciu etc.) nu sunt
eliminate prin urină decât când concentraţia lor plasmatică este mai mare decât cea
fiziologică, normală (valoare specifică ce reprezintă pragul de eliminare renală);
 substanţele fără prag (ureea, acidul uric, creatinina, sulfaţii, amoniacul, substanţele
medicamentoase, sau cele introduse accidental în organism etc.) sunt resorbite
tubular decât parţial, eliminarea lor urinară fiind proporţională cu concentraţia

89
 sanguină.
b. Alte funcţii renale:
- Menţinerea echilibrului acido-bazic - este realizată de rinichi prin trei
mecanisme: reabsorbţia ioilor de bicarbonat; eliminarea excesului de acizi sau baze;
formarea de amoniac şi eliminarea acestuia, cu reţinerea compensatorie a bazelor;
- Sinteza acidului hipuric - ca o funcţie secretorie a celulelor tubilor.
- Rolul endocrin - prin producerea de substanţe ca renina, eritroproctina etc.
- Asigurarea constanţei presiunii osmotice a plasmei - prin reglarea conţinutului în
clorură de sodiu şi apă a sângelui, limfei, umorilor, ţesuturilor. Controlul acestei reglări
este efectuat de unii hormoni hipofizari şi suprarenalieni.
III.2.6.2.Urina
Urina este o soluţie heterogenă alcătuită din: săruri extrase din plasma sanguină,
produşi ai catabolismului şi unele substanţe introduse accidental în organism. Ea se
caracterizează prin următoarele proprietăţi:
- are culoare galben-citrin în condiţii normale, dar aceasta poate varia în funcţie
de alimentaţie sau de starea organismului;
- reacţia urinii este slab acidă (pH 5-7,4), dar şi aceasta poate varia în funcţie de
alimentaţie şi de starea funcţională sau de sănătate a organismului;
- volumul urinar (cantitatea de urină eliminată în decurs de 24 ore la omul adult
normal) este în medie de 1,5 l, în condiţiile unei alimentaţii normale. Această cantitate
variază în funcţie de: starea organismului, regimul de activitate (intensitatea efortului,
felul muncii), alimentaţia, temperatura mediului ambiant etc.
III.2.6.3.Reglarea activităţii renale
Pentru a putea îndeplini multiplele sale funcţii, rinichiul are nevoie de o
temperatură normală a corpului, de un aport suficient de oxigen şi de substanţe nutritive,
de unele vitamine, şi de intervenţia sistemului neuroumoral.
Reglarea activităţii renale se realizează atât pe cale reflexă cât şi umorală, şi are
drept scop coordonarea funcţiilor complexe ale rinichiului, pentru a se adapta multiplelor
necesităţi ale organismului.
a. Reglarea nervoasă. Rinichii sunt inervaţi de fibre simpatice şi parasimpatice,
prin acţiunea cărora se modifică activitatea renală, inclusiv diureza. Prin excitarea
fibrelor simpatice se reduce diureza, datorită vasoconstricţiei capilarelor renale şi implicit
o scădere a irigării glomerulului renal şi o reducere a filtrării. Excitarea fibrelor
parasimpatice provoacă un efect contrariu: creşterea diurezei, prin vasodilataţia
capilarelor glomerulare şi o slabă reabsorbţie tubulară.
b. Reglarea umorală - este realizată de sistemul endocrin:
 ADH - are acţiune antidiuretică, stimulând reabsorbţia apei; lipsa acestuia determină
poliuria patologică din diabetul insipid;
 mecanismele de reabsorbţie a glucozei sunt stimulate de excesul de cortizon
(glucocorticoizi suprarenali) şi inhibate de insulină;
 în cantitate mică, adrenalina provoacă vasoconstricţia arteriolelor eferente, creşterea
filtratului şi diureza marcată; dozele mari reduc filtratul glomerular, diminuând
cantitatea de urină;
 ACTH stimulează glanda suprarenală care acţionează prin excesul de cortizon sau
adrenalină cum s-a văzut;

90
 mineralocorticoizii intensifică mecanismele de reabsorbţie a sodiului şi de secreţie a
potasiului;
 parathormonul inhibă reabsorbţia fosfaţilor;
 tiroxina măreşte diureza acţionând asupra filtrării;
În afara acestor mecanisme de reglare neurohormonale, funcţiile renale sunt
influenţate direct şi de unele condiţii umorale ca acidoza, alcaloza etc.
III.2.6.4.Eliminarea uriniiI
Urina finală formată în tubii uriniferi se scurge în tuburile colectoare Bellini şi apoi,
picătură cu picătură, în bazinet, de unde trece în ureter. Din ureter, urina curge prin
activitatea mişcărilor peristaltice ale acestuia şi, datorită forţei gravitaţionale, până în
vezica urinară unde se acumulează. Prin acumularea urinii în vezică, peretele acesteia
se destinde, muşchii relaxându-se, iar epiteliul vezical se întinde; sfincterul vezical intern
se contractă reflex închizând orificiul uretral şi oprind astfel scurgerea urinii prin uretră.
Când cantitatea de urină din vezică depăşeşte 300 ml la adult, se produce o
creştere a presiunii intravezicale care, excitând terminaţiile nervoase din peretele vezical
provoacă în mod reflex, contracţia muşchilor vezicali şi relaxarea sfincterului vezical. Se
produce astfel, eliminarea urinii prin uretră, act denumit micţiune.
Micţiunea este un act reflex condus de un centru nervos situat în măduvă sacrală
şi influenţat de centri din diferitele segmente ale encefalului şi din scoarţă. dovada o
reprezintă faptul că actul micţiunii poate fi condus voluntar, fie împiedicând producerea
lui, fie declanşându-l chiar atunci când vezica nu este prea plină. În micţiunea voluntară
participă şi contracţia muşchilor abdominali.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt funcţiile rinichiului?

2. Ce este urina şi ce caracteristici are?

91
IV.LUCRĂRI PRACTICE

IV.1. Fiziologia aparatului respirator

Observarea subiectului în timpul respiraţiei de repaus sau de efort.
Se numără ciclurile ventilatorii pe minut, fie prin observare directă, fie prin palpare
– punând palma pe toracele celui ce ventilează se apreciază perioadele de apnee
voluntară, durata inspiraţiei, a expiraţiei în fracţiuni de ritm şi raportul inspiraţie/expiraţie.
Se poate aprecia ritmicitatea şi amplitudinea respiraţiei, observând modificarea
coastelor, tipul de respiraţie (costal, abdominal).
Determinarea volumelor şi capacităţilor pulmonare se face cu ajutorul mai multor
metode: spirometria, spirografia, gazometria, pneumotahografia.
1. Spirometria – este o metodă volumetrică de determinare a capacităţii vitale şi a
fracţiunilor sale (volumul inspiraţiei de repaus, volumul curent, volumul expiraţiei de
repaus) cu ajutorul unor aparate numite spirometre. Acestea sunt de două tipuri: umede
şi uscate.
Cel mai simplu spirometru are următoarea componenţă: un clopot cilindric aflat
într-un recipient cu apă. Interiorul clopotului comunică cu exteriorul printr-un tub în care
subiectul trimite aerul expirat. Volumul de aer expirat (inspirat) determină ridicarea
clopotului, valoarea sa fiind citită pe scala etalon a aparatului.
După o inspiraţie maximă, forţată, prealabilă, subiectul aflat în poziţia aşezat sau
în picioare, cu nasul pensat manual sau cu pensa nazală, expiră întregul volum de gaz
în tubul spirometrului. Determinarea se repetă de circa 2-3 ori, iar volumul cel mai mare
măsurat pe scala spirometrului reprezintă mărimea capacităţii vitale.
Pentru determinarea volumului inspiraţiei de repaus, volumul curent, volumul
expiraţiei de repaus, se vor imprima subiectului mişcările ventilatorii corespunzătoare
mobilizării volumelor de aer respective. Pentru aprecierea volumului curent se ridică
clopotul spirometrului până la o anumită înălţime, citindu-se cifra la care a ajuns, după
care subiectul cu nasul pensat, execută câteva cicluri ventilatorii de repaus. Se citesc
limitele între care variază volumul de aer deplasat, care reprezintă volumul curent.
Pentru volumul inspiraţiei de repaus, subiectul execută în continuarea unei
inspiraţii de repaus, o inspiraţie maximă, volum care reprezintă tocmai volumul inspiraţiei
de repaus.
Volumul expiraţiei de repaus se măsoară prin aprecierea valorii volumului maxim
de aer expirat în continuarea unei expiraţii de repaus.
2. Spirografia – este o metodă în circuit închis utilizând ca aparatură spirografele.
Acestea sunt aparate bazate pe principiul înregistrării grafice a volumelor de aer
mobilizabile.
Un spirograf, indiferent de tip, se compune dintr-un spirometru cu înregistrare
kimografică, un dispozitiv de dirijare în sens unic a aerului în circuit şi un sistem de
absorbţie a CO2.
Spirografia poate determina atât volumele mobilizabile (volumul inspiraţiei de
repaus, volumul curent, volumul expiraţiei de repaus), deci şi mărimea capacităţii vitale,
dar şi alte teste dinamice (VEMS; VIMS), debite ventilatorii (de repaus, maxime) cât şi
consumul de O2.

92
 Prin metoda în circuit deschis (metoda cu sac al lui Douglas) subiectul respiră
printr-o piesă bucală cu două valve, care dirijează aerul atmosferic în plămâni şi cel
expirat într-un sac cauciucat (Douglas), conectat printr-un tub de cauciuc de piesa
bucală.
Subiectul cu nasul pensat respiră prin piesa bucală circa 3 minute – măsurate pe
cronometru – colectându-se aerul expirat în sacul Douglas. În tot acest timp se numără
şi frecvenţa respiratorie/minut.
Pentru determinarea debitului ventil de repaus pe minut se trece cantitatea de aer
din sac printr-un gazometru iar cifra obţinută se împarte la durată (în minute)
determinării.
Pentru determinarea consumului de O 2 şi a eliminării de CO2 se determină
concentraţiile de O2 şi CO2 în aerul expirat printr-unul din procedeele chimice (Haldane,
Orsat) sau fizice – mai simple (pulmoanalizator).
Consumul de O2/minut se calculează prin multiplicarea debitului ventilator de
repaus (7l/m7000 ml) cu diferenţa de concentraţie a O2 în aerul inspirat (20,9 vol%=0,2
vol/ml) şi aerul expirat (16,5 vol%=0,165 vol/ml).
VO2/min=7000 mlx(0,209-0,165)=238ml/min.
Consumul de CO2/min se calculează prin multiplicarea debitului de repaus
(7l/m=7000 ml) cu diferenţa de concentraţie a CO 2 din aerul expirat (3,5 vol%=0,03
vol/ml) şi cel inspirat (0,03vol%=0,0003 vol/ml).
VCO2/min=7000 mlx(0,035-0,003)=189 ml/min.
Determinarea elasticităţii pulmonare. Experienţa lui Donders.
Un plămân de mamifer se introduce într-un sistem închis, un cilindru de sticlă.
La partea inferioară cilindru este închis ermetic printr-o membrană elastică pe
care este fixat un dispozitiv de suspensie a unei greutăţi.
La partea superioară gâtul cilindrului dă posibilitatea printr-un dop etanş să se
introducă, pe de o parte, în traheea plămânului un tub şi, pe de altă parte, tubul unui
manometru în spaţiul din jurul plămânului. Dacă membrana elastică se deplasează în
jos, în jurul plămânului se produce o presiune mai mică decât cea atmosferică,
măsurată de manometru. Plămânul se destinde datorită elasticităţii, iar prin tubul din
trahee pătrunde un volum de aer corespunzător diferenţei de presiune creată. Acest
fenomen este asemănător inspiraţiei.
Când membrana elastică îşi revine la poziţia iniţială are loc reducerea volumului
plămânului, eliminarea aerului ăi egalizarea presiunii din manometru. Pentru aprecierea
forţei elastice a plămânului care produce revenirea acestuia la poziţia iniţială, deci
expiraţia, se procedează astfel: se obstruează tubul introdus în trahee, după ce
plămânul a fost destins şi se măsoară cu ajutorul manometrului presiunea dezvoltată în
aceste condiţii şi care este egală cu forţa elasticităţii pulmonare.

93
 Metode de respiraţie artificială

Metoda Schafer Metoda „gură la gură”

Metoda balansoarului

ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă spirometria? Dar spirografia?

2. Cum se determină elasticitatea pulmonară?

IV.2. Fiziologia aparatului cardiovascular

Determinarea fenomenelor mecanice ale activităţii cardiace.

94
 Demonstrarea şocului apexian se poate face prin:
- observarea directă sau palparea în spaţiul V intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară a unei izbituri – lovituri a peretelui toracic;
- înregistrarea grafică a modificărilor în timpul sistolei şi diastolei ventriculare prin
mecanografie (apexografie);
Apexografia se realizează cu ajutorul unui electrofonocardiograf, care amplifică
fenomenele ecanice, culese de un microfon ce se aplică în spaţiul V intercostal stâng şi
le înregistrează sub forma unor vibraţii pe un grafic denumit mecanogramă
(apexogramă).
Determinarea fenomenelor electrice (biocurenţi) şi statoacustice se
realizează prin electrocardiografie şi respectiv fonocardiografie şi ascultaţie.
Ascultaţia zgomotelor normale sau patologice (sufluri) se execută cu ajutorul: fie
a urechii aplicată pe un tifon în zonele de ascultaţie, fie a stetoscopului, în aceleaşi
puncte de ascultaţie.
Aprecierea undei pulsatile – se execută prin două metode: palpatorie şi
instrumentală.
a. Metoda palpatorie – se realizează prin palparea unei artere pe un plan dur
(obişnuit osos). Astfel unda pulsatilă se palpează în şanţul radial (palpând artera
radială), regiunea inguinală (artera pulmonară), spaţiul popliteu (artera poplitee),
înaintea pavilionului urechii (artera temporală superficială), regiunea dorsală a labei
piciorului (artera pedioasă) etc. şi i se conferă diferite caracteristici: puls rapid sau lent,
regualat-neregulat, slab sau dur, superficial, înalt, bine bătut etc.
b. Metoda instrumentală (sfigmograma) cu ajutorul unor aparate de tipul
electrocardiografului. Dintre înregistrările curent utilizate sunt cele ale pulsului aortic,
carotidian şi femural.
Determinarea tensiunii arteriale se face prin metode directe (sângerânde) şi
indirecte (nesângerânde).

a. Metoda directă necesită un manometru care se conectează prin intermediul

unui tub (steril) de cauciuc, umplut cu ser fiziologic, cu un ac de puncţie vasculară. Se
reperează artera (cubitală sau femurală) şi se puncţionează, urmărindu-se variaţia pe

95
manometru.
b. Metoda indirectă este cea curent utilizată la om şi se realizează prin două
tehnici, palaptorie şi ascultatorie utilizând un aparat de tensiune (tensiometru) cu un
manometru cu mercur sau aneroid.
- Metoda palpatorie – cu indexul şi mediusul mâinii stângi se comprimă artera
radială în şanţul radial, percepând pulsul, apoi manşeta pneumatică a aparatului se
aplică deasupra arterei principale – de obicei la braţul drept pe artera humorală,
subiectul fiind în decubit dorsal. Se creşte presiunea în manşetă, cu ajutorul perei de
cauciuc, peste valoarea anticipată a presiunii maxime (180 mm Hg), citind cifra pe
manometru. Se decomprimă lent, urmărind indicatorul manometrului şi sesizând apariţia
primei unde pulsatile în şanţul radial, care corespunde tensiunii arteriale maxime.
Metoda nu poate determina şi tensiunea minimă.
- Metoda ascultatorie – se palpează artera brahială la plica cotului şi se aplică
stetoscopul pe ea. presiunea în manşetă fiind peste cea sistolică cu 30-40 mm Hg, se
începe decomprimarea. Presiunea la care se aude prima bătaie a arterei este tensiunea
sistolică, iar presiunea la care dispar zgomotele arterei este tensiunea diastolică.

ÎNTREBĂRE

Cum se apreciază unda pulsatilă?

IV.3. Fiziologia sistemului nervos

Studiul actului reflex la om se demonstrează prin demonstrarea reflexelor
osteotendinoase prin percuţia tendonului muşchiului cu un ciocan de reflexe, cu apariţia
flexiei sau extensiei diferitelor segmente ale membrelor:
- reflexul rotulian – se execută prin percuţia tendonului cvadricepsului, sub genunchi,
determinând extensia gambei;

- reflexul achilean – se execută prin percuţia tendonului lui Achile, determinând flexia
plantară a piciorului;

96
- reflexul bicipital – realizat percutând tendonul bicepsului la plica cotului determină
flexia antebraţului pe braţ;
- reflexul tricipital – se determină percutând inserţia tricepsului pe olecran şi provoacă
extensia antebraţului pe braţ;

- reflexul brahi-stilo-radial – se execută prin percuţia apofizei stiloide a osului radius şi

determină flexia antebraţului pe braţ.

Diminuarea reflexelor sau abolirea lor presupune tulburări pe calea actului reflex
(leziuni ale diferitelor etaje – conducere, centri).

ÎNTREBĂRE

Cum se realizează studiul actului reflex?

97
IV.4. Fiziologia analizatorilor

1. Analizatorul cutanat
1.1. Demonstrarea fiziologiei exteroreceptorilor. Funcţia receptorului tactil şi
de presiune poate fi demonstrată prin:
a. Examinarea prin uşoara atingere cu ajutorul unei bucăţi de vată, a unor ace, a
unor fascicule de hârtie, a diferitelor zone ale pielii unui subiect dezbrăcat. Subiectul va
trebui să precizeze locul contactului cu excitantul. În mod normal acuitatea tactilă este
mai evidentă pe tegumentele degetelor, a regiunii feţei etc.
b. Testul compasului, în care se utilizează extensiometrul (Weber), un instrument
în formă de compas. Cele două vârfuri ale compasului sunt percepute ca senzaţii
distincte, dacă se găsesc la o anumită distanţă unul de altul. Această distanţă se
exprimă în mm şi reprezintă gradul de sensibilitate discriminator al zonelor de piele,
unde se practică această tehnică. Acest grad este variabil iar valorile normale redate în
tabel, reprezintă acuitatea tactilă a regiunii respective.

Distanţa Distanţa
Regiunea Regiunea
minimă (mm) minimă (mm)
Vârfurile degetelor 2,3 Suprafaţa distală a mâinii 31,6
Palma 11,3 Ceafa 54,6
Talpa 16,3 Spatele, braţul, coapsa 67,1

Pentru determinarea sensibilităţii la tact şi presiune se utilizează extensiometrul

Frey, format dintr-un suport cu fire de păr, a căror rezistenţă la îndoire este etalonată în
grame. Aşezat pe diferitele zone ale pielii, se apasă vertical şi pe rând firele de păr ale
extensiometrului, stabilindu-se la care din ele se percepe excitaţia, respectiv valoarea
limită exprimată în g/mm2 şi prezentată în tabel.

Regiunea g/mm2 Regiunea g/mm2

Nas 2 Dosul mâinii 12
Buze 2,5 Gambă, umăr 16
Vârful degetelor 3 Abdomen 26
Dosul degetelor 5 Talpa piciorului 28
Braţ 7 Şold 48

Funcţia termoreceptorilor (sensibilitatea termică) se demonstrează utilizând

excitanţi termici (variaţia de temperatură).
 pentru cald se apreciază prin sesizarea excitantului de către subiect, excitantul fiind
apa încălzită (între 38 şi 43C măsurate) şi turnată într-un balon cu fund plat, care
trebuie să acţioneze circa 3-5 s.
 pentru rece se utilizează un excitant termic cu temperatura sub cea ambiantă.
 pentru demonstrarea intervenţiei şi a conductibilităţii termice a obiectelor în
mecanismul excitaţiei se pot utiliza obiecte de metal sau de lemn cu aceeaşi
temperatură care însă produc excitaţii diferite – metalul conduce mai rapid
temperatura.

98
 Funcţia nocireceptorilor cutanaţi este probată prin utilizarea excitanţilor cutanaţi
tactili, de presiune şi a celor termici, care acţionând trebuie să depăşească intensitatea
specifică, respectiv extremele pentru cald şi rece.
1.2. Dintre celelalte funcţii ale pielii, poate fi demonstrată funcţia de excreţie prin
intermediul vasodilataţiei şi vasoconstricţiei.
Sub acţiune razelor termice produse de diferite mijloace, subiectul va constata
apariţia sudoraţiei.
Vasoconstricţia, produsă de temperatura scăzută sau de stările emoţionale
(psihice), va determina “transpiraţiile reci”.

2. Analizatorul olfactiv
Aprecierea sensibilităţii olfactile poate fi demonstrată prin oftaltometrie şi
electroencefalografie olfactivă.
Olfactometria poate fi subiectivă şi obiectivă. Cea subiectivă, denumită
cantitativă, determină pragul de sensibilitate al receptorilor. Se pot utiliza în acest scop
unele aparate denumite olfactometre.
Cea mai simplă metodă este aceea a diluţiilor succesive ale unui corp olfactiv
(mirositor): parfumuri.
Pragul concentraţiei este gradul concentraţiei diluţiei necesare perceperii sale.
Subiectul este plasat la o distanţă de circa 50 cm de orificiul vasului care conţine
substanţa mirositoare, adulmecă mirosind dar nu trage pe nas şi marchează momentul
perceperii.
Olfactometria obiectivă apreciază simţul olfactiv printr-o serie de teste:
- reflexul olfactopapilar – excitaţia olfactivă puternică determină o mioză de circa
0,5 – 1 s, urmată de o midriază reacţională de 1 s;
- reflexul oftalmotensional – apariţia unei uşoare hipertensiuni după excitaţia
olfactivă intensă;
- reflexul olfactorespirator – accelerarea ritmului respirator după excitaţie.

3. Analizatorul acustic
Audiometria simplă (acumetria) apreciază funcţia de audiţie (transmisie şi
recepţie) prin acumetria fonică şi examennul cu diapazoane.
a. Acumetria fonică – măsoară distanţa la care urechea percepe distinct, în mod
clar, vocea şoptită.
Subiectul este plasat în profil, la o distanţă de 6-8 m cu urechea supusă
examenului, cealaltă fiind obstruată prin comprimarea intrării conductului.
Examinatorul pronunţă cu vocea şoptită, fără timbru, o serie de cuvinte compuse
din silabe, cu tonalitate gravă (mamă, lună, mână) sau de tonalitate înaltă (trei, tată,
sat). subiectul repetă fiecare cuvânt. Dacă nu l-a auzit sau îl repetă greşit, examinatorul
se apropie progresiv, repetând examenul în aceleaşi condiţii.
Distanţa normală pentru acumetria fonică este de 6-8 m. Când este mai mică de
1m ne găsim în faţa unei surdităţi mijlocii.
Se poate practica şi examenul cu voce tare, pe ton de conversaţie, recurgându-
se la aceleaşi cuvinte ca la proba anterioară.

99
 Normal vocea de conversaţie se aude până la 40 m. când nu e percepută la o
distanţă mai mică de 1 m este vorba de o surditate gravă, provocată de o leziune a
urechii interne.

4. Analizatoul vestibular
Păstrarea echilibrului static – funcţie a utriculei şi canalelor semicirculare – este
probată prin testul balansului – şi alte metode (proba giratorie etc.).
Testul balansului – stând în ortostatism şi cu ochii închişi, un subiect cu aparat
vestibular normal îşi păstrează echilibrul. Tendinţa de balansare, de deviere spre
dreapta sau stânga sau chiar de a cădea arată o deficienţă a mecanismelor vestibulare
în asigurarea echilibrului static.

5. Analizatorul vizual
a. Acomodarea pentru vederea de aproape şi de distanţă – se demonstrează prin
experienţa lui Purkinje: se execută pe un subiect voluntar într-o cameră întunecoasă. În
faţa ochiului se aşează o lumânare şi se disting, când persoana priveşte un obiect
îndepărtat, 3 imagini: una anterioară, dreaptă, formată pe cornee, una mijlocie, dreaptă,
formată pe faţa anterioară a cristalinului şi una posterioară, răsturnată, formată pe faţa
posterioară a cristalinului.
După câteva minute, subiectul priveşte un obiect apropiat. Acomodarea ochiului
determină micşorarea imaginii de la mijloc şi deplasarea ei înainte, celelalte
menţinându-se pe cornee. Se dovedeşte astfel bombarea cristalinului, respectiv
acomodarea.
b. Acomodarea la lumină – se realizează demonstrând reflexul fotomotor.
Într-o cameră întunecoasă (obscură), subiectului având ochii deschişi, îi este
examinată pupila sub excitaţia luminoasă (fantă) unui bec electric puternic şi după
îndepărtarea acesteia. Se constată o mioză puternică şi apoi dilatarea (midriază) pupilei.
c. Acuitatea vizuală – se demonstrează cu ajutorul optotipului (tablouri cu 10-12
rânduri de litere sau alte figuri, de dimensiuni variabile). Cele 12 rânduri de litere sunt
văzute normal de un ochi emetrop, deci cu acuitate vizuală normală de la 50, 40, 30, 20,
15, 10, 7, 5, 4, 3, 2 şi 1 m.
Subiectului plasat la 5 m de optotip, i se cere să citească cu fiecare ochi,
acoperind pe cel care nu este examinat, semnele optotipului din fiecare rând, începând
cu primul.
Dacă citeşte exact sau cu circa 10-15% greşeli literele din rândul al zecilea,
acuitatea vizuală (A.V.) e normală, pentru că, 5/5=1.
Dacă de la cei 5 m, subiectul nu percepe literele din primul rând, el va fi apropiat
de optotip din metru în metru, până la 1 m, pentru a le vedea.
Acuitatea vizuală la unele persoane poate fi şi mai scăzută şi apreciată astfel:
dacă de la 1 m distinge primul rând de litere, subiectul este invitat să-şi numere degetele
ţinute la 50 cm distanţă (A.V.=0,01%), la 25 cm distanţă (A.V.=0,005%), iar dacă aceste
probe sunt negative, se cere aprecierea mişcării mâinii sau dacă distinge lumina de
întuneric. Dacă şi acest examen este nul, acuitatea vizuală este 0.
d. Acuitatea cromatică – se apreciază cu ajutorul unor cartoane, creioane sau fire
de lână colorate. Examenul vizează depistarea pierderii capacităţii de a distinge unele
culori: roşu, verde etc.

100
 e. Câmpul vizual – ansamblul punctelor din spaţiu pe care-l poate cuprinde cu
ochi imobil, se demonstrează cu două metode mai importante: campimetria şi
perimetria.
f. Pentru aprecierea funcţiei retinei, a corpului vitros, a vaselor retinieine, a papilei
nervului optic - se utilizează examenul oftalmoscopic cu ajutorul oftalmoscopului electric
care dă o imagine dreaptă şi mărită a fundului de ochi.

ÎNTREBĂRI

1. Descrieţi testul compasului

2. Cum se demonstrează sensibilitatea termică?
3. Ce este olfactometria?
4. Ce este audiometria?
5. Descrieţi testul balansului
6. Descrieţi experienţa lui Purkinje

Teme

1. Ce este autoreglarea şi care sunt mecanismele prin care se realizează

aceasta?
2. Ce este conexiunea inversă? Tipuri de conexiune inversă.
3. Comparaţi acţiunile simpaticului şi parasimpaticului.
4. Care sunt particularităţile funcţionale ale musculaturii netede?
5. Descrieţi schimburile gazoase pulmonare şi tisulare.
6. Care sunt factorii biologici şi climatici care influenţează termoreglarea?
7. Ce este diureza? Dar micţiunea?
8. Descrieţi câteva metode de respiraţie artificială.
9. Care sunt metodele de determinare a tensiunii arteriale? Descrieţi-le.
10. Descrieţi câteva dintre reflexele osteotendinoase.
11. Cum se demonstrează acuitatea vizuală? Dar cea cromatică?

101
 Bibliografie minimală

1. Baciu I. - Fiziologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

2. Groza P. - Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşti, 1992.

3. Hăulică I. - Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşti, 1996.

102