Din perspectivă europeană, civilizaţia islamică tradiţională apare ca un

spaţiu exotic, închistat de o tradiţie refractară faţă de drepturile omului,

eventual ca o civilizaţie aflată în fricţiune (sau, dacă vreţi, ciocnire) cu cea
creştin-occidentală. Totuşi, dincolo de o ierarhie axiologică diferită, Islamul
trebuie privit drept rezultatul evoluţiei unei populaţii fundamental diferite
de cea a Europei, datorită unui mod de viaţă propriu şi al unui areal
neprimitor, căreia i-a asigurat coeziunea necesară creării unei spiritualităţi
specifice, reclamată de realităţile istorice.

Gândirea juridică, fiind doar un aspect al civilizaţiei, trebuie înţeleasă prin

raportare la întregul fenomen care i-a dat naştere. Cu atât mai mult în ceea
ce priveşte Islamul, despre care Raymond Charles scria: „Dreptul musulman
nu va putea susţine în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice
pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon. Islamul (de la rădăcina selam –
„supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în
sfârşit, o cultură.” Oricum, trebuie subliniat că, în prezent, aşa cum vom
dezvolta mai jos, ţările musulmane au adoptat un sistem juridic de inspiraţie
europeană.

Spaţiul în care a apărut Islamul – Peninsula Arabia – era neorganizat

religios, politic şi social până la Mahomed. Deşi unele triburi se creştinaseră,
arabii din peninsulă îşi păstraseră religia, un politeism primitiv.

Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed. Sărac în tinereţe, apoi

pătrunzând în societatea aleasă a Meccăi în urma căsătoriei cu o văduvă
bogată, Hadiga, Mahomed începe să propovăduiască locuitorilor cetăţii noua
învăţătură primită în stare de transă de la Allah, prin intermediul
arhangelului Gabriel. El se prezintă drept propovăduitorul care anunţă
apropiata venire a Judecăţii de Apoi, când un Dumnezeu unic îi va răsplăti
pe credincioşi. Cum nu s-a bucurat de un succes prea mare în rândul
orăşenilor, pleacă împreună cu adepţii săi la Medina. Acesta este momentul
expatrierii – Hegira. De acum înainte, autoritatea sa creşte şi reuşeşte să
atragă la noua credinţă triburile beduinilor. I se alătură şi unele dintre
căpeteniile Meccăi, asupra cărrora porneşte cu armata, dar care se supun
fără luptă. Treptat, reuşeşte să-şi extindă dominaţia asupra unei mari părţi
din Arabia, căreia îi impune noua religie care proclamă un nou scop al vieţii:
supunerea faţă de Allah şi urmarea poruncilor lui.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este

singurul Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic.
În schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub
puterea lui Allah.

Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând

săvârşi cultul. Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt, în
acelaşi timp, norme juridice, în special, cei cinci „stâlpi ai credinţei”: şalat –
cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana legiuită; şawn – postul
Ramadanului; hagg – pelerinajul; şahadat – „profesiunea de credinţă”, care
constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi
Mahomed este trimisul său.” Nu se încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam!
Puteţi să purtaţi podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar
nu faceţi excese (Coran 7:31). Se acceptă deosebirile sociale, dar în umma
(comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.

Întreaga istorie a omenirii urmează să ia sfârşit prin Înviere şi Judecata de

Apoi, când fiecare credincios va fi judecat pentru faptele sale. Sfârşitul
vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după care va
apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”).

Religia Islamului comportă două faţete: o teologie care fixează dogmele,

precizând crezul fiecărui musulman şi şariatul, „Calea de urmat”, un sistem
de reguli de conduită de care fiecare credincios trebuie să ţină seama.

Viaţa religioasă islamică este caracterizată de ideea de contract şi generează

o morală de aceeaşi natură. Noţiunea de îndatorire morală este străină
Islamului, care nu cunoaşte decât o îndatorire juridică, având ca obiect
precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii fundamentale) şi a
„drepturilor omului” (dreptul penal). Vizavi de această concepţie, faptele
oamenilor se împart în cinci categorii: „indiferente”, „recomandate” sau
„nerecomandate”, „obligatorii” şi „care merită pedepsite”.

Învăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere

rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran
şi Sunna („practica tradiţională”), şi şiism, care se revendică de la primul
calif „adevărat”, Ali. De asemenea, curând de la apariţie, Islamul s-a
diversificat într-o pluralitate uimitoare de secte şi şcoli, adesea antagoniste.

Pentru sunnism, Legea şi Teologia sunt solidare, ceea ce conferă Legii

musulmane un domeniu mult mai semnificativ decât sistemelor juridice
occidentale. Sursele acestora sunt: Coranul, Sunna, idjma sau acordul
unanim al comunităţii, igtihadul sau reflecţia personală, atunci când Coranul
sau Sunna tac, ce se realizează prin intermediul lui qiyas, raţionamentul
analogic.

Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui

Mahomed, de către Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului
Otman, şi redă învăţătura Profetului. Textul său este împărţit în 114 sure, cu
un număr variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care
mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură trebuie să
acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah însuşi a renunţat la
unele dintre hotărârile sale anterioare.
Contradicţiile acestea se datorează, conform specialiştilor europeni, a două
orientări deosebite în învăţăturile lui Mahomed. Cea dintâi se întinde până la
Hegira, când se adresează unei populaţii urbane ce se ocupa îndeosebi de
comerţ. A doua reflectă modul de viaţă al beduinilor, printre care a trăit după
„expatriere”.

Coranul s-a dovedit a fi o operă teologico-juridică incompletă ce nu putea

face faţă expansiunii societăţii musulmane, dar care continuă să fie privită
drept revelată şi infailibilă. Astfel, a fost nevoie să apară Sunna (în traducere,
„comportament, mod de acţiune”), o culegere de hadithe – „spuse” datând
din vremea Profetului sau a tovarăşilor săi – constituind „practica
tradiţională”, acea tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed.

Un hadith cuprinde două elemente: textul şi baza sa, care exprimă lanţul de
transmiteri succesive de la Profet până în secolul al IX-lea, când au fost
alcătuite culegeri de hadithe. Verificarea autenticităţii unui hadith devine
astfel aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât numărul lor este imens şi,
mai ales, multe se contrazic.

Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunităţii credincioşilor –

asigură unitatea de interpretare a textelor sacre în lipsa unei autorităţi
religioase supreme. Idjma este fundamentată pe un hadith: „Comunitatea
mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei erori.” Şi pe un text din
Coran: „Cel ce urmează o altă cale decât a dreptcredincioşilor va merge în
Infern.” Practic, ea poate fi cunoscută după tratatele marilor jurisconsulţi.

In sfârşit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformările

societăţii musulmane şi i-a determinat pe savanţi să apeleze la propria lor
raţiune pentru a soluţiona speţele ivite. Metoda cu care ajutorul căreia are
loc idjtihadul se numeşte qiyas, raţionamentul prin analogie. Conform
doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:
1. rădăcina – prescripţia, existentă în Coran sau în Sunna, de la care porneşte
raţionamentul;
2. ramura – aspectul litigios;
3. cauza – clară, inteligibilă, necontrazisă de Coran, Sunna sau idjma, ce
trebuie să fie dovedită;
4. judecata.

În momentul actual, Coranul şi Sunna reprezintă doar baze istorice,

idjtihadul a fost întrerupt în secolul al IV-lea de hegira[1], când poarta
efortului creator (bab-el-idjtihad) a fost închisă, singura bază dogmatică a
dreptului musulman rămânând idjma.

Alături de aceste izvoare, la formarea sistemului juridic al Islamului, un rol

important l-a jucat şi cutuma (orf).
În ceea ce priveşte actul legislativ, s-a admis că acesta poate completa acele
domenii ce nu erau epuizate de dreptul sacru.

După cum spuneam, în prezent, în principiu, statele islamice au renunţat la

izvoarele tradiţionale, adoptând codificări după modelul european.
Majoritatea acestora reprezintă sinteze ale principiilor de drept musulman
cu ştiinţa sistematizării juridice europene. De exemplu, Codul civil egiptean
stabileşte: „În lipsa unei dispoziţii legislative aplicabile, judecătorul va statua
potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia, potrivit preceptelor dreptului
musulman. În lipsa unor astfel de principii, judecătorul îşi va putea întemeia
decizia pe dreptul natural şi echitate.”

Dreptul canonic (fiqh) cunoaşte mai multe sisteme juridice (sau rituri),
diferenţiate îndeosebi de simple detalii de aplicare practică şi propuse de
diferite şcoli juridice. În marile universităţi religioase există patru şcoli
tradiţionale recunoscute: malikită (dominantă în Africa de Nord şi
Occidentală), hanafită (Turcia, India, China) şafiită (Africa Orientală şi
Meridională, Palestina), hanbalită (Arabia propriu-zisă).

Un element care particularizează gândirea juridică islamică este neprecizarea

în Coran a sancţiunii care intervine în situaţia încălcării unei norme de
conduită prevăzută de Cartea sfântă. Aparent, am putea vorbi de norme
juridice imperfecte, însă, dacă ne amintim că preceptele au un caracter dual,
juridico-religios, urmarea încălcării normei este căderea în starea de păcat,
pedeapsa fiind aplicată la Judecata din urmă (unde, probabil, nu există
circumstanţe atenuante ori cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
precum nici imunitate pentru unii dintre Cei aleşi).

De asemenea, lipsa unei discipline riguroase este o altă caracteristică a

dreptului musulman, lipsind diviziunile specifice celui european. Juristul
musulman are viziunea dreptului său ca fiind alcătuit din soluţii de speţă,
evitând generalizarea sau definiţia.

Inadaptabilitatea dreptului musulman a determinat dezvoltarea ficţiunilor

juridice şi a fraudei la lege. Un singur exemplu: împrumutul cu dobândă este
interzis; ca urmare, s-a recurs la ficţiunea unei duble vânzări sau la aceea de
a da creditorului, cu titlu de garanţie reală, folosinţa unui bun ce produce
venituri. De asemenea, s-a apreciat că această interdicţie nu priveşte decât
persoanele fizice şi, ca atare, băncile, casele de depuneri, societăţile de orice
fel, ca persoane juridice, nu sunt supuse acestei interdicţii.

Pentru a înţelege mai bine dreptul islamic, trebuie analizate câteva dintre
instituţiile sale fundamentale.
În dreptul civil, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept.
Aceasta este o asociere naturală cu titlu viager: când capul familiei moare, o
altă familie ia naştere, fără vreo legătură de continuitate cu cea veche.

Căsătoria este un simplu contract, eliberată de orice element sacru ori mistic.
Este încheiată de părinţii viitorilor soţi, iar obiectul ei îl constituie, pe de o
parte, mireasa, iar pe de altă parte, o sumă de bani. Conform Codului civil
iranian, nu pot constitui obiect al căsătoriei fetele care nu au împlinit vârsta
de nouă ani.

Poligamia este permisă, dar soţul trebuie să îşi trateze în mod egal soţiile şi
să le asigure mijloace de subzistenţă, precum şi locuinţe separate. În schimb,
acestea trebuie să îi fie ascultătoare şi fidele, neavând voie să părăsească
locuinţa fără consimţământul soţului.

Printre motivele de desfacere a căsătoriei se numără apostazia (trecerea la o

altă religie), adulterul, repudierea (revocabilă sau irevocabilă), divorţul prin
consimţământ mutual.

La şiiţi este cunoscută şi căsătoria pe termen scurt, care înlătură dreptul de

moştenire reciprocă.

În ceea ce priveşte dreptul succesoral, sunt trei clase de moştenitori, dar

regulile de împărţire a masei succesorale, avându-şi sorgintea în Coran şi
anumite hadithe, sunt aproape incomprehensibile pentru un jurist ne-
musulman.

Recomandarea de a se constitui bunuri inalienabile încredinţate lui Allah

(wagf sau habus) şi al căror uzufruct este destinat unor ctitorii sacre,
operelor de binefacere sau satisfacerea interesului public, a dat naştere unei
instituţii specifice, wagf, ce a luat o extindere deosebită, întâlnindu-se ca
wagf-uri latifundii, construcţii, plantaţii, instrumente, recolte neculese,
biblioteci etc.

Referitor la aspectul laturii penale a dreptului islamic, este de remarcat

împărţirea infracţiunilor în trei categorii:
– omuciderea sau rănirea intenţionată, ce dădea dreptul la răzbunare şi care,
în unele cazuri, putea fi înlocuită prin răscumpărare;
– rănirea neintenţionată, caz în care are loc o tranzacţie bănească;
– delictele, care fac obiectul celor cinci pedepse canonice: furtul, pedepsit
prin tăierea mâinii drepte; tâlhăria, pedepsită cu moartea; adulterul,
pedepsit cu o sută de lovituri de bici, indiferent dacă vinovatul era bărbat sau
femeie, dar în asemenea condiţii încât pedeapsa putea fi rar aplicată în
întregime fără a duce la moartea condamnatului; învinuirea falsă de adulter,
apostazia şi consumul de băuturi alcoolice. Delictele mai puţin grave erau
pasibile doar de o mustrare aspră.
Legea este împărţită de către cadiu, care joacă rolul de judecător şi de notar,
pronunţând sentinţe în toate problemele legale. Poate delega o parte din
prerogativele sale unor cadii de grad inferior şi magistraţilor locali. El îi
judecă pe impricinaţi conform ritului căruia îi aparţin; în oraşele mari există
un cadiu pentru fiecare rit, şiiţii refuzând întotdeauna să fie judecaţi conform
regulilor sunnite.

Funcţiei de judecător canonic i s-a juxtapus funcţia de judecător laic:

reprimarea delictelor mărunte şi a celor a căror pedepsire nu era prevăzută
de Lege a fost încredinţată unui „prefect de poliţie” ce se bucură de o putere
discreţionară.

Siiţii recunosc „imam-ul” drept singura autoritate competentă pentru a

stabili modul de interpretare a legii.

În ciuda divizării lumii musulmane actuale, Islamul continuă să se afirme ca

un ansamblu de naţiuni nevoite să se adapteze noilor cerinţe ale vieţii
contemporane ce le zdruncină din temelii edificiul juridico-religios; în faţa
expansiunii civilizaţiei europene şi a mondializării, este greu de crezut că
aceste precepte mai mult religioase, neavând prea mare legătură cu ştiinţa
dreptului, ar putea să supravieţuiască altfel decât în mod izolat sau
vremelnic, acolo unde raţiunea a lăsat loc dezumanizării.