ADRESE - EMAIL

https://www.dir.org.ro/atlantida-istoria-adevarata-a-omenirii/?fbclid=IwAR2q9s64DYphm5bIOaHrj9NDGXxvMnJ-
UFsqFIspXGFDcbt7G9tiJfEBrVk#

https://hotfishing.ru/ro/atlantida-krasivaya-legenda-ili-realnost-mificheskii-ostrov/

ATLANTIDA: O FRUMOASĂ LEGENDĂ SAU REALITATE?

INSULA MITICĂ ATLANTIDA UNDE ESTE
Dar acolo unde Atlantida a fost „găsită”, aceasta nu corespundea descrierilor lui Platon. Și în locul
indicat de filosof (adică în spatele Stâlpilor lui Hercule), aceasta pământ misterios nu o găsesc până acum ...
Printre oamenii de știință, există două abordări ale termenului „Atlantida”. Așa cum s-a menționat
mai sus, în prima Atlantidă a fost numită Atlantida de către filosoful grec antic Platon. Și predecesorii lui Platon
știau despre asta, deși au numit această țară cu alte nume. Autorii antici au înțeles Atlantida ca un anumit stat care
se afla în același stadiu de dezvoltare cu Grecia, s-a luptat cu ea și în timpul unuia dintre războaie a murit într-o
mare catastrofă.
Cu toate acestea, în științele oculte există o idee despre Atlantida ca un fel de proto-civilizație, care
a precedat-o pe a noastră și a murit ca urmare a unei serii de catastrofe. Miturile și legendele popoarelor din cele
mai diferite țări care trăiesc pe diferite continente vorbesc despre acest lucru. Dar mulți dintre ei au o idee despre
unii oameni care au precedat omenirea modernă și au murit ca urmare a unui fel de cataclism puternic.
„Platon este prietenul meu, dar adevărul este mai drag”, a spus marele Aristotel la vremea sa. Așa
s-a pus problema: unde, când și cum a existat statul atlantean? Cineva recunoaște existența Atlantidei fără nicio
îndoială, cineva respinge fără nicio îndoială, plecând de la formula: „Acest lucru nu poate fi, pentru că acest lucru
nu poate fi niciodată”. Dar majoritatea cercetătorilor cred că existența Atlantidei este destul de probabilă, dar
necesită dovezi. Filosoful grec Krantor spune că în 3010 î.Hr. Am văzut în Egipt o coloană pe care era sculptată
întreaga istorie a insulei dispărută în adâncul mării.
Ce știa Platon despre Atlantida? În dialogurile sale, el relatează că Atlantida a dispărut în decursul
unei zile și într-o noapte tragică - „într-o zi cumplită”.
Începând să descrie Atlantida, Platon avertizează că atât numele insulei în sine, cât și toate
celelalte nume din povestea sa nu sunt actualizate, ci o traducere în greacă. Egiptenii, care au fost primii care au
scris istoria Atlantidei, au tradus numele lor în felul lor. Solon, care i-a spus lui Platon despre această insulă, nu a
văzut nevoia să păstreze numele egiptene și le-a tradus în greacă.
Poet rus - simbolist V.Ya. Bryusov în lucrarea sa „Atlantida” notează că „Platon descrie Atlantida
deja în statul în care a ajuns după câteva milenii viata culturala, când existau deja multe regate separate pe insulă,
multe orașe bogate și o populație imensă în număr de milioane. "Și însăși istoria insulei a început cu împărțirea
pământului între trei zei-frați: Zeus, Hades și Poseidon. Poseidon, prin sorți, a obținut insula At -lantis și, în plus, a
devenit conducătorul mărilor. Când Poseidon a primit Atlantida, doar trei oameni locuiau pe insulă - „unul dintre
soți, chiar de la început, a fost adus pe lume de Pământ, numit Eunor cu soția sa Livkippa și frumoasa fiică Kleito”
Poseidon s-a îndrăgostit de Kleito, a devenit soția lui și a născut cinci perechi de gemeni - primii zece regi ai
Atlantidei.
Poseidon a fost primul care a întărit insula pentru a o face inaccesibilă dușmanilor. În jurul unui
deal mic, transformându-se treptat într-o câmpie, trei apă și două inele de pământ au fost săpate într-un cerc
alternativ unul după altul. În chiar centrul dealului (acropola), pe un podium, Poseidon a construit un mic templu
pentru Kleito și pentru el însuși, înconjurându-l cu un zid de aur pur.
Pe acropole a fost construit un palat, care a fost extins și decorat de fiecare rege, iar cel nou se
străduia să-l depășească pe predecesorul său. „Așadar, era imposibil să vezi această clădire fără să fii uimit de
mărimea și frumusețea lucrărilor.”
Regii - copiii lui Poseidon, desigur, nu s-au putut descurca fără scăldat și, prin urmare, au construit
numeroase băi pe acropolă. "Pentru scăldat existau rezervoare, deschise și, pentru iarnă, închise; erau speciale -
pentru familia regală și pentru indivizi; încă altele - separat pentru femei, precum și pentru cai și animale de pachet;
fiecare dintre ele a fost localizat și decorat în conformitate cu apa care ieșea din aceste rezervoare a fost
îndreptată spre irigarea pădurii Poseidon, unde fertilitatea solului a produs copaci de înălțime și frumusețe
uimitoare. "
Cea mai mare și mai maiestuoasă structură a acropolei a fost un templu dedicat unui singur zeu
Poseidon. Avea dimensiuni cu adevărat gigantice: 185 metri lungime, 96 metri lățime și înălțime „adecvată”. Din
exterior, marele templu era în întregime căptușit cu argint, cu excepția „extremităților” din aur pur. În templu erau
multe statui de aur. Cel mai mare dintre ei îl înfățișa pe zeul Poseidon, care, stând pe un car, conducea șase cai
înaripați. Statuia lui Poseidon era atât de înaltă, încât capul aproape că atingea tavanul, care era împodobit cu
fildeș și totul decorat cu aur, argint și orichalcum. Pereții, stâlpii și podelele din interiorul templului erau complet
căptușite cu orichalcum. Totul literalmente scânteia și „se aprindea” imediat ce o rază de soare a pătruns în
interiorul sanctuarului.
Multe minuni sunt raportate de Platon cu privire la capitala atlantilor și apoi descrie întreaga țară.
"Insula Atlantida era foarte înaltă deasupra nivelului mării, iar coasta se ridica într-o stâncă inaccesibilă. În jurul
capitalei era o câmpie, înconjurată de munți care ajungeau la mare." Toată lumea a spus despre această câmpie
că este cea mai frumoasă de pe pământ și foarte fertilă. Era dens presărată cu sate înfloritoare, separate de lacuri,
râuri, pajiști, unde pășeau multe animale domestice sălbatice.
Mulți au venit la atlanti din afară, având în vedere vastitatea puterii lor; însă insula însăși a produs
aproape tot ce este necesar pentru viață. „În primul rând, toate metalele sunt dure și fuzibile, potrivite pentru
prelucrare, inclusiv pe cea pe care o cunoaștem acum doar pe nume: orichalcum ... a fost găsită în multe locuri de
pe insulă; după aur, a fost cel mai prețios dintre metale.
Insula a furnizat toate materialele necesare pentru meșteșuguri. Un număr mare de animale
domestice și animale sălbatice au trăit pe insulă, apropo, mulți elefanți ... Insula a dat hrană abundentă tuturor
tipurilor de animale, atât celor care trăiau în mlaștini, lacuri și râuri, fie pe munți și în câmpii, precum și aceștia
(elefanți), deși sunt imense și lacomă.
Produs și livrat pe insulă toate aromele care cresc acum în diferite țări, rădăcini, ierburi, suc care
curge din fructe și flori. A existat, de asemenea, un fruct care dă vin (struguri) și unul care servește drept hrană
(cereale), împreună cu cele pe care le mâncăm și noi, chemând printr-un cuvânt comun - legume; au existat și
fructe care dau simultan băutură, mâncare și tămâie (nuci de cocos?) ... Așa au fost bogățiile divine și minunate,
așa cum, în cantități nenumărate, a produs această insulă. "
Pe insula fericită, fiecare dintre cei zece frați-regi avea putere absolută în regatul său, dar regula
generală a statului Atlantida a fost condusă de regi de către Consiliu, la care s-au adunat după 5-6 ani, alternând
numere pare și impare. Puterea supremă rămânea întotdeauna la moștenitorul direct al atlanteului, dar chiar și
regele principal nu putea condamna la moarte niciuna dintre rudele sale fără acordul majorității regilor. „Atâta
vreme cât atlantii au urmat principiile virtuții în timpul domniei lor și atât timp cât„ principiul divin ”a domnit în ei, au
reușit în toate.” Dar când „dispoziția umană” a triumfat - un început de bază, când au pierdut toată decența și
lăcomia nestăvilită au început să fiarbă în ei, când oamenii au început să-și arate o „priveliște rușinoasă”, atunci
Dumnezeul zeilor - Zeus, văzând depravarea atlantenilor, cândva atât de virtuoși, a decis să-i pedepsească. „El a
adunat pe toți zeii în sanctuarul ceresc și li s-a adresat cu aceste cuvinte ...”.
La aceasta, dialogul lui Platon „Critias” se încheie brusc. Și începe povestea Atlantidei și a căutării
sale de două mii de ani. Preoții au deplâns înțelepciunea spirituală a Atlantidei, care se spurcase. Filozofii au vorbit
despre conducătorii divini ai acestei insule, poeții au cântat perfecțiunea fabuloasă a structurii sale. Cu toate
acestea, unii cercetători cred că Platon avea nevoie de dialoguri despre Atlantida pentru a-și exprima gândurile
despre structura ideală a stării.
Dar povestea Atlantidei, așa cum remarcă Valery Bryusov, "nu este ceva excepțional în operele lui
Platon. El are, de asemenea, alte descrieri ale țărilor fantastice, denunțate sub formă de mituri. Dar niciuna dintre
aceste povești nu este furnizată, precum descrierea Atlantidei, cu referințe la Platon, ca și cum ar anticipa îndoieli
și obiecții viitoare, are grijă să indice originea informațiilor sale cu cea mai mare acuratețe, pe care numai autorii
antici o cunoșteau. "
La începutul secolului al XX-lea, trei expediții au fost echipate și trimise în căutarea Atlantidei,
dintre care una (a doua) a fost condusă de Pavel Schliemann, nepotul celebrului descoperitor al Troiei, Heinrich
Schliemann. "Potrivit lui Pavel Schliemann, celebrul său bunic a lăsat un plic sigilat, astfel încât să poată fi deschis
de unul dintre membrii familiei care ar face o promisiune solemnă de a-și dedica întreaga viață cercetării, ale cărei
indicații le va găsi în acest plic. Pavel Schliemann a depus un astfel de jurământ, a deschis plicul și a citit
scrisoarea care se afla acolo. În scrisoare, Heinrich Schliemann a raportat că a întreprins cercetări despre
rămășițele Atlantidei, a cărei existență nu se îndoia și pe care a considerat-o leagănul întregii noastre civilizații. În
vara anului 1873, Heinrich Schliemann ar fi găsit (în timpul săpăturilor din Troia), o navă de bronz unică mare, în
interiorul căruia erau vase mai mici de lut, figurine mici dintr-un metal special, bani din același metal și obiecte
„făcute din oase fosile.” Pe unele dintre aceste obiecte și pe un vas de bronz era scris „hieroglifele feniciene”: „ De
la regele Atlantidei, Chronos. "Dar mulți cercetători, ruși și străini, această poveste provoacă neîncredere.
Căutarea Atlantidei a fost și se desfășoară peste tot - peste tot globul... Hidrogeograful sovietic
Ya.Ya. Gakkel și-a prezentat Atlantida ca o fâșie îngustă care se întinde de-a lungul creastei subacvatice
Lomonosov și leagă Arhipelagul Arctic canadian de Noile Insule Siberiene. Membru cu drepturi depline al Societății
geografice, membru al Consiliului științific pentru cibernetică al Academiei de Științe din Rusia, Alexander
Kondratov a consacrat multe lucrări legăturilor dintre istoria omenirii și istoria oceanelor. El a scris multe cărți
despre legendara Atlantidă platonică și despre numeroasele „Atlantide” - așa-numitele ținuturi ipotetice care au
trecut acum sub apă.
Cercetătorii străini Renata și Yaroslav Malina în lucrările lor despre dezastrele naturale și
extratereștrii din spațiu scriu că atlantienii-navigatori au explorat Pământul ... Ei spun că „au călătorit prin aer și sub
apă, au fotografiat obiecte la distanțe mari, au folosit raze X, au înregistrat imagini și sunetele de pe casetele video,
au folosit un laser de cristal, au inventat o armă teribilă folosind raze cosmice, au folosit, de asemenea, energia
antimateriei. Și zece mii de ani î.Hr., o explozie subterană a distrus insula Poseidonis. Dar radiațiile emise de un
cristal mare aflat la locul morții Atlantidei duc la dispariția bruscă a navelor și a aeronavelor în celebrul Triunghi
Bermuda."
După cum se poate vedea din cele de mai sus, geografia căutării Atlantidei este foarte largă și
variată.
Există o teorie conform căreia insula greacă Santorini făcea parte din Atlantida. S-ar putea să vă
gândiți cum ar putea o insulă din Mediterana să aibă legătură cu un continent din Oceanul Atlantic? Conform
legendei, coasta de est a Atlantidei a ajuns pe țărmurile Spaniei și Africii și coasta de vest extins la Insulele Caraibe
și Peninsula Yucatan. Triunghiul Bermudelor și Marea Sargasso au fost, de asemenea, părți ale Atlantidei. Mai
multe insule se învecinează cu continentul, dintre care una era Santorini, în același mod în care Catalina este
adiacentă coastei Californiei (doar Santorini era mai departe de Atlantida decât Catalina de coasta Californiei).
Cele două dialoguri ale lui Platon „Timeu” și „Critias” sunt singurele surse scrise din acea
vreme care vorbesc despre Atlantida. Aceste dialoguri sunt scrise sub forma unei conversații între Socrate,
Hermocrate, Timeu și Critias, în care Timeu și Critias îi spun lui Socrate despre sistemele sociale pe care le
cunosc. Această conversație confirmă probabil că insula greacă Santorini a făcut parte din Atlantida.
Dialogul spune povestea unui conflict între atlante și atenieni, care a avut loc cu aproximativ 9000
de ani mai devreme decât timpul lui Platon. Este clar că din acele zile nu au mai rămas înregistrări, mai ales despre
Atlantida. Unele fragmente din operele lui Aristotel au supraviețuit, dar textul complet al operelor acestui mare
maestru nu a ajuns în zilele noastre.

Multe dintre lucrările din acea vreme au fost distruse într-un incendiu din Biblioteca din Alexandria,
dar chiar și acestea au furnizat informații limitate, deoarece o mare parte din informații au fost transmise prin
tradiție orală. (Este revigorant faptul că avem încredere deplină în Biblie în ceea ce se bazează pe tradiția
preliterală orală, dar când vine vorba de
Atlantida sau Lemuria, oamenii de știință sceptici apar imediat ...)
Continentul Atlantida a apărut acum aproximativ 500.000 de ani, civilizația sa a atins apogeul cu
aproximativ 15-12 mii de ani în urmă. Spre deosebire de Lemuria, a cărei cultură a favorizat dezvoltarea
spiritualității, Atlantida a fost un continent de științe, arte și tehnologie. Și dacă Lemuria a fost distrusă ca urmare a
proceselor naturale ale mamei naturii, atlantii inteligenți înșiși și-au distrus casa datorită experimentelor din
domeniul energiei atomice și fizicii nucleare.
În urma unor astfel de experimente cu energie electromagnetică, continentul a dispărut sub apă, iar
majoritatea cetățenilor din Atlantida au murit - doar câțiva care au aterizat în Spania, Egipt și Yucatan au reușit să
scape. Atlantienilor par să le lipsească înțelegerea că poluează atmosfera cu industriile lor; dacă noi, oamenii
moderni, vom trata globul în același mod, am putea cădea în aceeași capcană. Puterea absolută, într-adevăr,
corupe absolut.

ATLANTIDA: FAPTE ȘI DOVEZI

1. Piramidă examinată de dr. Ray Brown pe fundul mării de lângă Bahamas în 1970. Brown a fost însoțit de
patru scafandri care au descoperit, de asemenea, case, cupole, structuri dreptunghiulare, unelte metalice
nedefinite și o statuie care ținea un cristal cu o copie în miniatură a piramidei în mână. Instrumentele și cristalele
metalice au fost scoase la suprafață și duse în Florida pentru analize suplimentare. S-a descoperit că cristalul
crește energia trecută prin el.
2. Resturi de drumuri și clădiri de pe insula Binini au fost descoperite și fotografiate în anii 1960 de către o
expediție a doctorului Manson Valentine. Ruine subacvatice similare au fost fotografiate lângă un recif de corali din
Bahamas. Resturi similare de structuri au fost găsite și fotografiate în Maroc la o adâncime de 15-18 metri sub apă.
3. O piramidă uriașă cu 11 camere și un cristal mare deasupra a fost, potrivit lui Tony Bank, descoperită la
3.000 de metri sub nivelul mării în mijlocul Oceanului Atlantic.
4. În 1977, expediția Ari Marshall a raportat că o piramidă imensă a fost găsită și fotografiată lângă Say Reef
în Bahamas, la o adâncime de aproximativ 45 de metri. Această piramidă are o înălțime de aproximativ 195 de
metri. Dătătoare de viață, dar în jurul piramidei apa era strălucitoare alb, curgea din gaura piramidei, apoi apa era
verde, spre deosebire de apa întunecată obișnuită la adâncime.
 5. Orașul inundat, la aproximativ 640 de kilometri de coasta Portugaliei, a fost găsit de o expediție sovietică
condusă de Boris Asturua, clădirile din el fiind făcute din beton dur și plastic. El a spus: „Rămășițele străzilor
sugerează că trenurile monorail au fost folosite pentru transport”. O statuie a fost ridicată de pe fundul mării.
6. Heinrich Schliemann, omul care a descoperit și a dezgropat ruinele celebrului Troia (istoricii au considerat-
o o legendă), potrivit contemporanilor săi, a predat oamenilor de știință o vază de metal necunoscut recuperată în
timpul săpăturii comorilor lui Priam. În ea s-a găsit un sigiliu în limba feniciană, potrivit căruia această vază era un
cadou de la regele Atlantidei Kronos. O vază similară a fost găsită în Tiahuanaco, Bolivia.
Se presupune că există mai multe fapte, dar ai înțeles deja. Evident, numeroase studii indică
prezența civilizațiilor antice despre care nu știm nimic.
Atlantienii au experimentat trei cataclisme de-a lungul istoriei lor: primul în urmă cu aproximativ
50.000 de ani, al doilea în urmă cu aproximativ 25.000 de ani și al treilea care le-a distrus civilizația în urmă cu
aproximativ 12.000 de ani. Unii atlanti au văzut aceste nenorociri drept avertismente, potrivit cărora continuarea
unui astfel de stil de viață însemna distrugerea civilizației lor. Din păcate, acești „vestitori ai doomsday” erau în
minoritate și, prin urmare, nimeni nu i-a auzit.

„Povestea despre modul în care diferite continente au fost locuite de această civilizație extrem de
dezvoltată este uimitoare, dar, după mulți ani de dezvoltare, și-a pus capăt existenței în urmă cu aproximativ
11.500 de ani, ca urmare a unei catastrofe planetare teribile care a schimbat fața Pământului și a ascuns cea mai
mare parte a pământului sub apă. Cheia istoriei lumii înainte de apariția civilizației noastre se găsește în textele
sumeriene. "
Mulți cred că ceea ce s-a întâmplat cu atlantii este foarte asemănător cu ceea ce am spus odată la
televizor: schimbarea înclinării axei a afectat unele dintre masele Pământului și acest lucru a dus la divizarea
continentelor. Atlantida și Lemuria s-au scufundat mai jos și, ca urmare, o parte semnificativă a pământului se afla
sub apă.
Atlantienii au experimentat energia și gravitația electromagnetică, care au devenit principala cauză
de distrugere. De obicei, schimbarea polului este însoțită de mici cutremure, explozii vulcanice și mișcări ale
maselor de pământ, dar de data aceasta a fost cea mai mare din întreaga istorie a Pământului (ceea ce explică
apariția poveștii lui Noe și a Potopului). O mare parte din această poveste despre „inundarea întregului pământ cu
apă” se găsește și în textele sumeriene.

SECRETELE ANTICHITĂȚII. ATLANTIDA: O CIVILIZAȚIE PIERDUTĂ.

OCEANUL ATLANTIC
Din textul dialogurilor lui Platon este absolut clar că Atlantida se afla în Oceanul Atlantic. Potrivit
preotului, armata atlanteană „s-a ținut de Marea Atlantică”. Preotul spune că vizavi de Stâlpii lui Heracle zăceau
insula mare, mai multe Libia și Asia combinate, de la care a fost ușor să treci pe alte insule „către întregul continent
opus”, în care America este ușor de ghicit.
Prin urmare, mulți dintre atlantologi, în special cei care cred că data din 9500 î.Hr., cred că
Atlantida a fost odată în Oceanul Atlantic, iar urmele acesteia ar trebui căutate fie la fundul oceanului, fie lângă
insulele existentecă acum 11.500 de ani erau mari culmi montane... Mai jos vom lua în considerare în detaliu
principalele ipoteze legate de Oceanul Atlantic.

MAREA MEDITERANA
În urmă cu aproximativ două mii și jumătate de ani, cea mai gravă catastrofă din istoria omenirii s-a
produs în Marea Mediterană. Explozia vulcanului Strongile a fost de trei ori mai puternică decât erupția Krakatoa.
Această explozie a generat un val de tsunami de câteva zeci, sau chiar o sută de metri înălțime, care a lovit
țărmurile Marea Mediterana... Oamenii de știință cred că această catastrofă a provocat moartea culturii cretan-
miceniene, care a existat acum 3000 de ani. Nu este surprinzător faptul că un cataclism natural atât de grandios a
atras mulți cercetători, dintre care unii au ajuns la ideea ciudată la prima vedere că atunci când descrie Atlantida,
Platon descria Tira (unde se afla vulcanul Strongile) sau Creta.
Această a doua versiune, una dintre cele mai populare două, o voi lua în considerare și mai
detaliat.

PENINSULA IBERICĂ
 Numele unuia dintre primii zece regi ai Atlantidei - Gadir - a ajuns până la vremea noastră în
numele regiunii Gadir. Gadir este un sat fenician, actualul Kadiks. Acest nume a dat naștere unor atlantologi să
creadă că toată Atlantida era situată pe Peninsula Iberică lângă gura râului Quadalquivir.
Un alt oraș celebru, Tartessus, se afla lângă Gadir. Locuitorii săi erau etrusci și susțineau că statul
lor avea o vechime de 5000 de ani. Germanul H. Schulten (1922) credea că Tartess este Atlantida. În 1973, lângă
Cadiz, la o adâncime de 30 de metri, au fost descoperite rămășițele unui oraș antic.
Aproximativ un milion de basci trăiesc acum în nordul Spaniei. Limba lor este diferită de orice altă
limbă cunoscută din lume. Există o anumită similitudine între acesta și limbile indienilor americani. Aceasta
sugerează că bascii sunt descendenți direcți ai atlantilor.

BRAZILIA
În 1638, omul de știință și politician englez Francis Bacon Verulamskiy din cartea „Nova Atlantis” a
identificat Brazilia cu Atlantida. În curând, a fost publicat un nou atlas cu o hartă a Americii, întocmit de geograful
francez Sanson, care indica chiar provinciile fiilor lui Poseidon din Brazilia. Același atlas a fost publicat în 1762 de
Robert Vogudy. Se spune că Voltaire a zguduit de râs la vederea acestor cărți.

SCANDINAVIA
În 1675 atlantologul suedez Olaus Rudbeck a susținut că Atlantida se afla în Suedia și că Uppsala
era capitala acesteia. Potrivit lui, acest lucru era evident din Biblie.
Herodot, Pomponius Mela, Pliniu cel Bătrân și alți istorici antici scriu despre tribul atlantean care
trăiește în Africa de Nord, în apropierea Munților Atlas. Atlantienii, spun ei, nu visează, nu folosesc nume, nu
mănâncă nimic viu și blestemă răsăritul și apusul soarelui.
Pe baza acestor rapoarte, P. Borchardt susține că Atlantida a fost situată pe teritoriul Tunisiei
moderne, în adâncurile deșertului Sahara. În partea sa de sud există două lacuri, care, conform datelor moderne,
sunt rămășițele unei mări antice. Insula Atlantida trebuia să se afle în această mare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, geograful francez Etienne Berlu a plasat Atlantida în Maroc, în
regiunea Munților Atlas.
În 1930, A. Hermann a declarat că Atlantida era situată în câmpia Shatt-el-Jerid, între orașul Nefta
și Golful Gabes. Este adevărat, acest teritoriu nu coboară, ci se ridică ...
Etnograful german Leo Frobenius a găsit Atlantida în Regatul Benin.

ALTE OPTIUNI
În 1952, pastorul german Jürgen Spanut a descoperit Atlantida pe insula Helgoland din Marea
Baltică.
În general, Atlantida a fost găsită în toate părțile Pământului. Nu ne vom opri asupra acestor teorii
în detaliu, dar a fost găsit în America Centrală, în Canalul Mânecii (F. Gidon), în Oceanul Pacific, în Cuba, în Peru,
în Marea Britanie, în regiunea Marilor Lacuri din SUA, în Groenlanda, în Islanda, pe Svalbard, în Franța, în Olanda,
în Danemarca, în Persia (Pierre-André Latrei, Franța, secolul al XIX-lea), în Bermuda, Bahamas, Insulele Canare,
Antilele (John McCuloch, Scoția), Azore, în Marea Azov, Neagră, Caspică, în Palestina și în multe alte locuri.

DOVEZI PENTRU ATLANTIDA ÎN ATLANTIC

O civilizație avansată a existat odată pe o insulă din Oceanul Atlantic. Locuitorii acestei țări i-au
învățat pe vechii egipteni și mayași cum să măsoare timpul, să construiască piramide și multe altele. Atlantenii au
fost cei care s-au așezat piramidele Egiptului multe numere diferite, ca și când ar adresa acest mesaj
descendenților.
Dar acum 11.500 de ani, un meteorit (sau o cometă) a căzut pe Pământ, provocând moartea
Atlantidei. Meteoritul care a căzut a trezit vulcani adormiți. Au început erupțiile și cutremurele. Căderea meteoritului
și plecarea Atlantidei sub apă au provocat un val uriaș care a inundat temporar Europa, Egipt, Asia Mică, America,
Sud și Asia de Est... Acest val a ucis mamuți în Siberia îndepărtată, plasându-i în „cimitire”. Din cauza căderii
meteoritului, axa pământului s-a deplasat, ceea ce a provocat schimbări climatice puternice. Atlanteanii salvați s-au
împrăștiat în toată lumea, răspândind povestea morții Atlantidei.
Aceasta este versiunea morții Atlantidei, care poate fi considerată canonică pentru susținătorii
Atlantidei din Atlantic.
În 1665, în cartea sa „Mundus subterraneus” („ Lumea interlopă") Iezuitul german Athanasius
Kircher a arătat că Atlantida exista în Oceanul Atlantic și a dat o hartă cu contururile sale. Este foarte interesant
faptul că aceste contururi corespund exact liniilor adâncurilor oceanului, necunoscute la acea vreme.
În secolul al XIX-lea, I. Donnelly a scris cartea „Atlantida, lumea antediluviană”, care era
considerată „biblia” atlantologilor. El își plasează Atlantida în același loc cu Kircher, dar de dimensiuni reduse.
Pentru el, Atlantida a fost un paradis biblic, sediul zeilor greci și țara cultului Soarelui!
Donnelly consideră mitologia unul dintre pilonii principali ai versiunii Atlantidei. Destul de obiectiv,
aspectul mitologic al Atlantidei este descris în cartea lui L. Stegeni.

DOVEZI MITOLOGICE PENTRU EXISTENȚA ATLANTIDEI

Legendele inundațiilor
Se găsesc în aproape toată omenirea, cu excepția Africii, cu excepția Egiptului, Australiei și a
nordului Eurasiei. Aproape în toate aceste mituri, zeii (Dumnezeu) au turnat odată apă (bere) pe tot pământul (de
obicei pentru păcate), începe un foc (cade cerul, pământul crapă, apare un munte, aruncând flacără) și toți oamenii
s-au înecat (s-au transformat în pești, s-au transformat în pietre) ), cu excepția unuia (doi) oameni pe care zeii
(Dumnezeu) îi avertizau de obicei cu privire la potop, pentru că duceau o viață dreaptă. Acești oameni (sau o
persoană), de obicei soț și soție (sau frate și soră, sau Noe și familia), urcă într-o barcă (cutie, arcă) și înoată. Apoi
ei (nu întotdeauna) înoată spre munte, eliberează păsările pentru cercetare (aceasta este în multe cazuri o
introducere pricepută a motivelor biblice de către misionarii creștini în miturile păgâne).

Legendele străinilor occidentali (Lumea Veche)

Găsit printre unele popoare ale Lumii Vechi, în special printre egipteni și babilonieni.
O persoană necunoscută ajunge din Occident, vorbind un limbaj de neînțeles. El i-a învățat pe
oameni să facă instrumente (să construiască orașe, calendare, să facă vin, să facă bere).

Legendele despre venirea din Est (Lumea Nouă)

Găsit printre unele popoare din America.
Se spune că acest popor a venit odată din est (de pe insulă), poate că la acea vreme au existat
niște cataclisme (zeii au pedepsit omenirea), dar cineva din omenire a scăpat și a venit în Occident, unde a fondat
această țară (orașul , oameni).

Legendele dezastrelor spațiale

Găsit printre unele popoare. O piatră a căzut din cer (Lună, Soare, Șarpe, Dragon, altceva), după
care a început un incendiu (potop, pământ a zguduit, altceva). Apoi totul sa încheiat și oamenii s-au împrăștiat în
jurul lumii.
Întâlnindu-se cu o astfel de legendă, atlantologii încep să caute (și să găsească) în ea dovezi ale
existenței Atlantidei. De exemplu, după ce au aflat că Kalevala menționează un cutremur și mareele mari (de obicei
înălțimea mareelor \u200b\u200bdin Marea Baltică este de câțiva centimetri), atlantologii au ajuns la concluzia că,
cu mult timp în urmă, Pământul a capturat Luna, ceea ce a provocat maree, de care oamenii și-au amintit. Mitul
oferă adesea atlantologilor ocazia de a „dovedi” orice afirmație, chiar și cea mai nebună, ajustând miturile antice
pentru a se potrivi acestora.

Asemănarea culturilor de pe ambele maluri ale Atlanticului

Atlantologii acordă atenție faptului că în Egipt și Mexic construiesc piramide, fac sarcofage din
piatră, momifică morții, folosesc o scriere hieroglifică similară, în Egipt și Mexic există o castă separată de preoți,
cultul Soarelui, un sistem de calcul similar și o astronomie destul de dezvoltată.
Unii atlantologi au decis că aztecii, incașii, mayașii și egiptenii erau discipoli ai atlantilor care au
zburat (sau au navigat) către ei după dezastru. (Osiris în Egipt, Quetzalcoatl în America)

Puzzle-ul anghilelor
Chiar și Aristotel a atras atenția asupra faptului că în apele Mării Mediterane se găsesc doar
anghile femele. Au existat multe teorii despre originea anghilelor, „pește fără tați”. Chiar și la sfârșitul secolului al
XIX-lea, se credea că anghilele se nasc vii, iar femelele uneia dintre speciile de pești le produc. (!?) Abia în 1904
ihtiologul danez I. Schmidt a rezolvat enigma anghilelor. Anghilele ies din ouă în Marea Sargasso. În al doilea an de
viață, au pornit într-o călătorie pe malul Europei. Acolo, femelele se ridică în amonte de râuri, petrec aproximativ
doi ani în râuri, se întorc la mare și înoată în Marea Sargasso. Acolo are loc sezonul de împerechere, iar femelele
depun ouă. Acest comportament al anghilelor poate fi explicat cu ușurință dacă presupunem că în urmă cu mii de
ani pe locul Mării Sargasso erau malurile Atlantidei, pe unde le-a trecut copilăria. Curentul cald al Curentului
Golfului i-a dus pe țărmurile Europei, iar apoi contracurentul i-a adus înapoi.

Accesați navigarea Accesați căutarea

Atlantida (greaca antica. Ἀτλαντὶς ) este un stat insular mitic. Cel mai descriere detaliata Atlantida
este cunoscută din dialogurile lui Platon; sunt, de asemenea, cunoscute mențiunile și comentariile lui Herodot,
Diodor Sicul, Posidonius, Strabon, Proclus.
 Mărturia antică despre locația Atlantidei este incertă. Potrivit lui Platon, insula era situată la vest de
Stâlpii lui Hercule, vizavi de Munții Atlas. În timpul unui cutremur puternic, însoțit de inundații, insula a fost înghițită
de mare în aceeași zi, împreună cu locuitorii săi - atlantii. Platon indică momentul catastrofei ca „acum 9000 de
ani”, adică în jurul anului 9500 î.Hr. e.
Interesul pentru poveștile despre Atlantida s-a manifestat în timpul Renașterii. În știința modernă,
întrebările despre existența Atlantidei sunt controversate. În general, povestea este considerată legendară, dar se
încearcă găsirea unor fapte și evenimente istorice reale care ar putea servi drept bază a legendei. Tema Atlantidei
a câștigat o mare popularitate în sfera pseud științifică și ocultă-mistică, în special, există o doctrină special
dezvoltată a Atlantologiei la sfârșitul anilor 1950.
Atlantida este un obiect de artă popular.

ISTORIA MITULUI
„DIALOGURILE” LUI PLATON
Toate informațiile despre Atlantida sunt conținute în Platon în două dialoguri: „Timeu” (pe scurt) și
„Critias” (mai detaliat).
Dialogul „Timeu” începe cu raționamentul lui Socrate și al Timageului pitagoric despre cea mai
bună structură de stat. Descriând pe scurt starea ideală, Socrate se plânge de abstractitatea și natura schematică
a imaginii rezultate și exprimă dorința
ascultați o descriere a modului în care se comportă acest stat în lupta împotriva altor state, cum intră în
război într-un mod demn, cum în timpul războiului cetățenii săi fac ceea ce este potrivit pentru ei, în
conformitate cu pregătirea și educația lor, fie pe câmpul de luptă, fie în negocieri cu fiecare dintre celelalte
state
Răspunzând acestei dorințe, cel de-al treilea participant la dialog, politicianul atenian Critias,
expune o poveste despre războiul din Atena cu Atlantida, presupus din cuvintele bunicului său Critius cel Bătrân,
care, la rândul său, i-a redat povestea lui Solon, pe care acesta din urmă a auzit-o de la preoții din Egipt.
Semnificația poveștii este după cum urmează: odată, acum 9 mii de ani (din vremurile lui Cretius și Solon, adică din
secolele VI-V î.Hr.), au fost starea cea mai glorioasă, puternică și virtuoasă. Principalul lor rival era Atlantida
menționată mai sus. „Această insulă era mai mare decât Libia și luată împreună”Pe ea a apărut „Uimitor ca mărime
și regat al puterii”, care deținea toată Libia înainte și înainte de Tirrenia (vestul Italiei). Toate forțele acestui regat au
fost aruncate în robia Atenei. Atenienii s-au ridicat pentru a-și apăra libertatea în fruntea elenilor; și, deși toți aliații
lor i-au trădat, ei singuri, datorită vitejiei și virtuții lor, au respins invazia, au zdrobit atlantii și au eliberat popoarele
robite de ei. După aceasta, însă, a avut loc un dezastru natural extraordinar, ca urmare a căruia întreaga armată a
atenienilor a pierit într-o singură zi, iar Atlantida s-a scufundat pe fundul mării.
Dialogul „Kritias”, cu aceiași participanți, servește ca o continuare directă a „Timeu” și este dedicat
în întregime poveștii lui Kritias despre antici și Atlantida. În același timp, însă, originea informațiilor este explicată
într-un mod complet diferit: nu prin amintirile despre povestea lui Cretius cel Bătrân, ci prin însemnările scrise de
mână ale lui Solon din cuvintele preoților, care ar fi fost păstrate de bătrânul Cretius și sunt încă păstrate de nepotul
său. inundații) erau centrul unei țări mari și extraordinar de fertile; erau locuite de un popor virtuos care se bucura
de o structură de stat ideală (din punctul de vedere al lui Platon). Și anume, conducătorii și războinicii, care trăiau
separat de principalele mase agricole și meșteșugărești din Acropole ca comunitate comunistă, controlau totul.
Umila și virtuoasa Atena este în contrast cu aroganta și puternica Atlantida. Strămoșul atlanteilor, potrivit lui Platon,
a fost zeul Poseidon, care a converg cu fata muritoare Kleito, care a născut zece fii divini din el, în frunte cu cel mai
mare, Atlanta, între care a împărțit insula și care au devenit strămoșii clanurilor sale: nouă fii ai lui Poseidon au
primit părți din insulă și a devenit arhoni, în timp ce cel mai mare, Atlas, era regele întregii insule, la fel ca
descendenții săi. De asemenea, el a dat numele întregului ocean (identitatea acestei Atlanta cu titanul Atlanta,
cunoscută în mitologia greacă, este un subiect de dezbatere în rândul cărturarilor moderni). Câmpia centrală a
insulei se întindea pe o lungime de 3 mii stade (540 km) în lungime, 2 mii stade (360 km) lățime. ), centrul insulei
era un deal situat la 50 de stadii (8-9 kilometri) de mare. Poseidon l-a închis cu trei ape și două inele terestre
pentru protecție; Atlantienii au aruncat poduri peste aceste inele și au săpat canale, astfel încât corăbiile să poată
naviga de-a lungul lor către orașul însuși sau, mai exact, către insula centrală, care avea 5 stade (puțin mai puțin
de un kilometru) în diametru. Pe insulă existau temple căptușite cu argint și aur și înconjurate de statui de aur, un
luxos palat regal și erau și șantiere navale pline de nave și așa mai departe.
Insula pe care se afla palatul (...), precum și inele de pământ și un pod cu lățime mare (30 m), regii
înconjurați cu ziduri circulare de piatră și au așezat turnuri și porți peste tot pe podurile din apropierea
pasajelor spre mare. Au exploatat piatra de culoare albă, neagră și roșie în măruntaiele insulei mijlocii și în
măruntaiele inelelor exterioare și interioare ale pământului, iar în cariere, unde existau depresiuni de ambele
părți, acoperite cu aceeași piatră de sus, au amenajat ancorarea navelor. Dacă unele dintre clădirile lor le-au
făcut simple, atunci în altele au combinat cu pricepere pietre de diferite culori pentru distracție, oferindu-le un
farmec natural; au modelat, de asemenea, pereții din jurul inelului de pământ exterior în jurul întregii
circumferințe din cupru, aplicând metal topit, peretele arborelui interior a fost acoperit cu turnare de tablă și
peretele acropolei în sine - cu orichalcum emițând o strălucire de foc
În general, Platon dedică mult spațiu descrierii bogăției și fertilității nemaiauzite a insulei, a
populației sale dense, a lumii naturale bogate (chiar și elefanții locuiau acolo, conform autorului) și așa mai departe.
Atâta timp cât natura divină a fost păstrată în atlanti, ei au neglijat bogăția, plasând virtutea
deasupra ei; dar când natura divină a degenerat, amestecându-se cu umanul, au fost înghițite de lux, lăcomie și
mândrie. Revoltat de acest spectacol, Zeus a planificat să distrugă atlantii și a convocat o întâlnire a zeilor. În acest
moment, dialogul - cel puțin textul care a ajuns la noi - se întrerupe.

MITUL ATLANTIDEI ÎN CONTEXTUL OPEREI LUI PLATON

În descrierea lui Platon, este ușor de discernut idealurile lui Platon și realitatea din jurul lui Platon.
În „Timeu” se modelează situația războaielor greco-persane, dar într-o formă idealizată; atenienii care i-au învins
pe aroganții atlante nu sunt adevărații atenieni din secolul al V-lea î.Hr. e. cu toate neajunsurile lor, dar înțelepții
virtuoși ideali, parțial asemănători, dar moral mult mai înalți decât ei; își desfășoară singuri exploatația, împărtășind
nimănui gloria și, în același timp, nu folosesc victoria pentru a-și crea propriul imperiu (așa cum au făcut adevărații
atenieni din secolul al V-lea î.Hr.), dar acordă cu generozitate libertatea tuturor popoarelor. Dar în descrierea
Atlantidei există trăsături ale puterii marine ateniene, urâtă de Platon, cu dorința sa infatigabilă de avere și putere,
expansiune constantă, comerț antreprenorial și spirit meșteșugăresc, etc. generat de bogăție și căutarea puterii -
un fel de distopie, opusă Atenei utopice; dar, începând să descrie Atlantida, Platon s-a lăsat dus și, din motive pur
artistice, a creat o imagine atractivă a unui stat magnific și puternic, astfel încât Atlantida, ca utopie, a umbrit
complet conturul palid al Atenei ascetice și virtuoase. Este posibil ca tocmai această discrepanță între proiectare și
rezultat să fi fost motivul pentru care dialogul nu a fost finalizat.
De asemenea, se remarcă faptul că Atlantida se încadrează în mod ideal în schema platonică a
involuției formelor politice - trecerea lor treptată la forme de existență mai primitive. Potrivit lui Platon, mai întâi,
lumea era condusă de regi, apoi de aristocrați, apoi de oameni (demos) și, în cele din urmă, de mulțime (ohlos).
Platon a găsit în mod constant puterea aristocrației, a oamenilor și a mulțimii în istoria orașelor-state grecești. Dar
nu a putut găsi puterea „regilor asemănători cu Dumnezeu” care au creat puteri puternice în Grecia. În acest sens,
Atlantida se încadrează perfect în logica teoriei socio-filozofice a lui Platon.
În secolul al V-lea, neoplatonistul Proclus din comentariile sale despre Timeu a remarcat că istoria
Atlantidei transmite în mod figurat istoria cosmosului, deoarece „miturile arată evenimentele prin simboluri”.
Cercetătorul modern E. G. Rabinovich este solidar cu Proclus în ideea caracterului cosmologic al poveștii. Ea mai
notează că Platon însuși a dat un indiciu al caracterului mitologic al poveștii după cum urmează: Critias susține că
a auzit-o de la bunicul său la festivalul Kureotis. Dar această sărbătoare, asociată cu intrarea tinerilor în drepturile
civile, a avut natura inițierii și, în mod firesc, nu a fost întâmplătoare, ci informații de natură superioară și sacră.
Potrivit lui E. Rabinovich, numele Atlantida este derivat din numele titanului Atlanta și indică natura
„titanică” a atlantenilor, în timp ce lupta lor cu atenienii reflectă ideea exprimată în epopee prin lupta titanilor cu
olimpicii, adică, cu alte cuvinte, lupta haotică și armonioasă a început. Atena este, în același timp, realizarea
idealului platonic al structurii statului, detaliat în Statul (care constituie astfel o trilogie cu Timeu și Critias). Istoria
Atlantidei este o istorie a declinului și a distrugerii pe măsură ce se îndepărtează de tiparul divin. Dar, conform
cosmogoniei ciclice, decăderea și distrugerea sunt urmate de revenirea și reînnoirea veșnică. Platon însuși,
dezamăgit de realitatea sa contemporană decadentă și văzând epuizarea epocii care a început cu victoria asupra
perșilor și ascensiunea Atenei, a sperat în acest fel să-i învețe pe cei care sunt destinați să înceapă un nou ciclu
cosmic și să reziste în lupta împotriva noilor amenințări la adresa lumii elene, adică a noii Atlantide ( sub care putea
vedea atât vechiul dușman al Persiei, cât și al Macedoniei, care începuseră deja să se ridice).

ATLANTIDA LUI PLATON ȘI „ATLANTIDA” LUI GELLANIC

Fragment de „Atlantida” de Gellanicus din Oxyrinha (Egipt) (P. Oxy. VIII 1084 -)

Numele Atlantida nu a fost invenția lui Platon. Chiar înainte de Platon, logograful Gellanicus și-a
numit opera, conform unor presupuneri poetică, în două cărți (diferiți autori antici au și alte variante ale numelui:
„Atlantida” și „Atlanticul”). Câteva fragmente fragmentare care au supraviețuit din această lucrare (aparent de la
bun început) sunt dedicate descendenților titanului Atlas, inclusiv nepotului său, cretanul Jason. Nemirovsky crede
că lucrarea a fost dedicată istoriei Cretei și, în special, a inclus mituri care reflectă fosta putere marină a Cretei
minoice. Nemirovsky vede legătura cu originea „cretană” a Atlantidei lui Platon (dar nu direct, ci prin „Atlantida” lui
Gellanic) Nemirovsky vede în povestea războiului său cu Atena: Legendele ateniene vorbesc despre cucerirea
Atenei de către cretani în timpul domniei lui Egeu și apoi eliberarea lor de către Teseu, dar Platon a mutat Atlantida
foarte departe de Atena - dincolo de Stâlpii lui Hercule și, în același timp, s-a păstrat povestea războaielor
atlanteilor cu atenienii, în ciuda faptului că a devenit mult mai puțin credibilă.

ALȚI AUTORI DE ANTICHITĂȚI

Atlantologii moderni sunt înclinați să atribuie menționării poveștilor Atlantidei despre atlanti - un trib
african sau est-african (aparent berber) din munții Atlas, despre care vorbesc Herodot, Diodor Sicul și Pliniu cel
Bătrân; acești atlante, conform poveștilor lor, nu aveau propriile lor nume, nu vedeau vise și, în cele din urmă, erau
exterminate de vecinii lor trogloditi; Diodor din Siculus mai relatează că au luptat cu amazoanele. În ceea ce
privește Atlantida însăși, înțelepciunea convențională s-a rezumat la fraza (atribuită lui Aristotel) că „(același
creator) a făcut-o să dispară”. Posidonius s-a opus acestei opinii, care, fiind interesat de faptele de cedare a
pământului, pe această bază a găsit povestea plauzibilă (Strabon, Geografie, II, 3.6)... În secolul II. Elian, care a
fost, de fapt, doar un colecționar de anecdote, printre altele, relatează cum regii atlantenilor s-au îmbrăcat în piei de
„berbeci de mare” masculi, iar reginele purtau o coafură făcută din piei femelelor acestor animale necunoscute
pentru a sublinia originea lor din Poseidon. Proclus în comentariul către Timeu povestește despre urmașul lui
Platon Crantor, care în jurul anului 260 î.Hr. e. a vizitat special Egiptul pentru a afla despre Atlantida și ar fi văzut
coloane cu inscripții care îi povesteau în templul zeiței Neith din Sais. În plus, el scrie:
Faptul că a existat odată o insulă de acest caracter și dimensiune este evident din poveștile unor
scriitori care au explorat vecinătatea Mării Exterioare. Căci, potrivit lor, în acea mare, la vremea lor, existau șapte
insule dedicate lui Persefone și, de asemenea, alte trei insule de dimensiuni enorme, una dintre ele fiind dedicată
lui Pluto, cealaltă lui Ammon și apoi lui Poseidon, a cărui dimensiune era de o mie de stade (180 km) ; iar locuitorii
lor - adaugă el - au păstrat legendele provenite de la strămoșii lor despre insula incomensurabil mai mare a
Atlantidei, care a existat cu adevărat acolo și care timp de multe generații a condus peste toate insulele și în
același mod a fost dedicată lui Poseidon. În zilele noastre, Marcellus a descris-o în Ethiopica
Acest Marcellus este necunoscut din alte surse; observă totuși că vechile „etiopice” care descriu
viața unui popor fericit semi-mitic din sudul îndepărtat, de regulă, erau romane cu un caracter fabulos-utopic.

IPOTEZE ALE EXISTENȚEI

ATLANTIDA

Gelika pe harta Achaia

Cea mai comună opinie în rândul istoricilor și în special a filologilor este că povestea Atlantidei este
un mit filosofic tipic, ale cărui exemple sunt pline de dialogurile lui Platon. Într-adevăr, Platon, spre deosebire de
Aristotel și cu atât mai mult de istorici, nu și-a stabilit niciodată scopul de a comunica cititorului fapte reale, ci doar
idei ilustrate de mituri filozofice. În măsura în care povestea este verificată, nu este susținută de toate materialele
arheologice disponibile. Într-adevăr, nu există urme ale vreunei civilizații avansate în Grecia sau în vestul Europei și
Africa, nici la sfârșitul epocii glaciare și post-glaciare, nici în mileniile ulterioare. În același timp, este semnificativ
faptul că susținătorii istoricității Atlantidei ignoră adesea partea verificabilă din dialogurile lor (inclusiv tema
importantă a civilizației ateniene) și își concentrează cercetările exclusiv asupra neverificabilului - Atlantida. Mai
mult, sursa informației este declarată a fi preoții egipteni (care erau reputați în Grecia drept păstrătorii misterioasei
înțelepciuni antice); totuși, printre numeroasele texte antice egiptene, nu s-a găsit nimic care seamănă chiar de la
distanță cu povestea lui Platon. Toate numele și titlurile din textul lui Platon sunt grecești, ceea ce mărturisește mai
degrabă în favoarea compoziției lor de către Platon, mai degrabă decât reproducerea oricăror legende antice de
către el. Este adevărat, Platon explică acest lucru prin faptul că Solon de a tradus nume „barbar” în greacă; dar o
astfel de manipulare a numelor nu a fost practicată niciodată în Grecia.
În ceea ce privește moartea Atlantidei, este evident că, după ce a compus această țară, Platon a
trebuit să o distrugă pur și simplu pentru plauzibilitate externă (pentru a explica absența urmelor unei astfel de
civilizații în epoca modernă). Adică, imaginea morții Atlantidei este dictată în întregime de sarcinile interne ale
textului.
Cea mai plauzibilă ipoteză despre sursele poveștii numește două evenimente care au avut loc în
timpul vieții lui Platon: înfrângerea și moartea armatei și marinei ateniene atunci când încercau să cucerească
Sicilia în 413 î.Hr. e. și moartea orașului Gelika din regiunea din nordul Peloponezului în 373 î.Hr. e. (Helika a fost
inundată într-o noapte de un cutremur însoțit de inundații; timp de câteva secole rămășițele sale au fost vizibile în
mod clar sub apă și nisip).

ATLANTIDA ÎN OCEANUL ATLANTIC

 Locuri în Oceanul Atlantic unde Atlantida a fost plasată de diverși exploratori

Harta Atlantidei de Athanasius Kircher, 1669.

Strâmtoarea Gibraltar (și direct stâncile din Gibraltar și Ceuta) a fost numită întotdeauna Stâlpii lui
Hercule (trasând „stâlpii Melkartului” fenicieni) în antichitate. Astfel, Platon plasează Atlantida direct în spatele
strâmtorii Gibraltar, nu departe de coastă și de prezent. Marocul dintre greci, ca țară din Extremul Vest, este sediul
titanului Atlas (Atlas), de la numele căruia numele oceanului și creasta Atlasului se întoarce; fără îndoială, și
numele Atlantidei - „țara Atlanta” revine la el (într-un dialog ulterior „Critias”, Platon îl numește pe Atlas primul rege
al țării și deduce numele de la el; dar inițial, aparent, numele însemna pur și simplu „o țară situată în extrema
vestică”) ).

Una dintre pietrele Ica cu o hartă a nordului (centrul de sus) și a Americii de Sud (centrul de jos), la
stânga este continentul pierit al lui Mu, la dreapta este Atlantida.
Cei mai consecvenți susținători ai existenței reale a Atlantidei au apelat la aceleași considerații,
subliniind că, potrivit lui Platon, ar putea fi doar în Oceanul Atlantic și nicăieri altundeva. În special, au observat că
numai în Oceanul Atlantic se poate potrivi terenul de dimensiunile descrise de Platon - insula centrală de
3000x2000 stade (530x350 km) și câteva insule mari însoțitoare. NF Zhirov a fost un apologet înflăcărat pentru
această versiune. Din punctul său de vedere, Atlantida se afla în zonă Azore și a fost odată suprafața creastei Mid-
Atlanticului. Suprafața mare a insulei în acel moment a fost explicată fie de un nivel inferior al oceanului mondial,
fie de consecințele unui cutremur, fie de o combinație de factori. Michael Baigent aderă la o versiune similară.
Analizând miturile despre Atlantida, Robert Graves observă că astfel de candidați la rolul Atlantidei
în Oceanul Atlantic se întind de la Azore și apoi se curbează spre sud-est, creasta subacvatică a Atlanticului,
precum și pământul inundat al Dogger Bank (Doggerland) sunt improbabile. ar putea cădea în orice legendă care
ar fi ajuns la Platon, deoarece creasta Atlanticului, conform cercetărilor oceanografice, se află sub apă de cel puțin
șaizeci de milioane de ani, iar inundațiile Băncii Dogger au avut loc în neolitic.
Mulți cercetători au căutat Atlantida în zonă și. Vyacheslav Kudryavtsev în revista „Around the
World” a sugerat, pe baza textelor lui Platon și a datelor despre ultimul maxim glaciar (care s-a încheiat în urmă cu
10 mii de ani, care corespunde cu timpul indicat în „Critias”), că Atlantida a fost situată pe locul actualelor insule
britanice, Irlanda, nord - raftul vestic și celtic la sud de Insulele Britanice cu capitala pe actualul deal subacvatic
Micul Sol cu un vârf de la suprafața de 57 de metri și adâncimile înconjurătoare de 150-180 de metri și înecat ca
urmare a topirii ghețarilor.
Germanul Jürgen Spanuth (1907-1998), pastor și istoric amator, a crezut că Atlantida se află în
Marea Nordului, a fost centrul unei civilizații nord-europene foarte dezvoltate din epoca bronzului și a pierit în
dezastru. După părerea lui, restul insulei atlante este actuala insulă Helgoland. Ipoteza sa a fost susținută și
promovată în cărțile ei, atât istorico-jurnalistice, cât și de ficțiune, de scriitoarea germană Britta Verhagen
(pseudonim al Alberta Rommel, 1912-2001). Spanuth și Verhagen au susținut, de asemenea, că, din moment ce
popoarele din Orientul Mijlociu au numărat nu ani, ci luni, atunci 9000 de ani de la Solon ar trebui de fapt să fie
înțelese ca 9000 de luni și să împartă acest număr la 12. Acest lucru, în opinia lor, confirmă faptul că Atlantida în
descrierea lui Platon este o stare dezvoltată a epocii bronzului și nu o societate a epocii de piatră.

ATLANTIDA ÎN MAREA MEDITERANĂ

Povestea Atlantidei de către Platon poate fi considerată ca un mit bazat pe evenimente istorice
reale, în timpul cărora, ca urmare a unui dezastru natural (cutremur, inundație sau alt cataclism), o civilizație
prosperă anterior a pierit sau a căzut în decădere. Un astfel de eveniment istoric poate fi erupția unui vulcan de pe
insula Santorini și declinul ulterior al civilizației minoice extrem de dezvoltate (după standardele de atunci) din
Marea Mediterană.
În acest caz, zona Atlantidei citată de Platon și evenimentele vechi de nouă mii de ani sunt privite
ca o exagerare, iar prototipul Atlantidei este insula Creta și insula Santorini, parțial distruse de o explozie vulcanică
și prăbușirea calderei (un alt nume este Fira, în vremurile străvechi - Strongila). A existat în Creta și insulele vecine
vechea civilizație minoică a căzut de fapt în decădere după erupția vulcanică și explozia de pe insula Strongila din
secolul al XVII-lea î.Hr. e., adică nu cu 9000, ci cu 900 de ani înainte de Platon. O erupție vulcanică catastrofală
„într-o zi și o noapte dezastruoasă” a dus la distrugerea insulei, la formarea unui uriaș tsunami care a lovit coasta
de nord a Cretei (cea mai mare parte a metropolei insulei) și alte insule din această parte a Mării Mediterane, și a
fost însoțită de cutremure. Cenușa vulcanică a acoperit câmpurile de pe insule și de pe coasta continentală pe o
rază de sute de kilometri, ceea ce, cu o grosime a stratului de peste 10 cm, le face improprii cultivării timp de un an
sau mai mult, provocând astfel foamete. Având în vedere trandafirul vântului local, cea mai mare parte a cenușii ar
fi trebuit să cadă est-sud-est, fără a afecta Grecia și Egiptul. În același timp, minoicii, la fel ca atlantenii descriși de
Platon, au avut cu adevărat ciocniri militare cu aheii care locuiau grecia continentală (deoarece erau implicați activ
în piraterie). Și minoicii au fost cu adevărat învinși de ahei, deși nu înainte de cataclismul natural, ci numai după
acesta.
Pe larg descriere cunoscută Platon, insula Atlantida din interior avea un canal concentric prin care
navele puteau naviga, cu ieșiri către marea liberă. Aceasta corespunde în formă unei calde vulcanice insulare cu o
creastă inelară și o insulă centrală. Investigațiile geologice ale insulelor Santorini și ale sedimentelor de fund din
estul Mediteranei arată că a existat o caldare mai veche în locul calderei actuale, formată ca urmare a unei erupții
similare în urmă cu aproximativ 20.000 de ani. Cu toate acestea, toate calderele cunoscute au dimensiuni mult mai
mici, potrivit lui Platon, „Libia (denumirea greacă veche pentru Africa) și Asia combinate”. Această discrepanță
poate fi explicată, în primul rând, prin exagerări și distorsiuni acumulate de-a lungul a sute de ani de transmitere
orală a legendelor despre evenimente reale (mai ales că dimensiunile reale ale Asiei și Africii nu erau cunoscute
grecilor la acea vreme) și, în al doilea rând, dimensiunile indicate pot fi comparabile cu dimensiunile reale ale mării.
Puterea minoică, extinzându-se nu numai la Insulele Ciclade, Creta și Cipru, dar și pe regiunile de coastă din
Grecia, Asia Mică și Africa de Nord (ca și în coloniile feniciene și grecești ulterioare).
O prezentare suficient de detaliată a acestei versiuni, cu o analiză comparativă a textelor și
materialelor de fapt ale lui Platon obținute până la sfârșitul secolului al XX-lea de istorie, arheologie, geologie și
științe conexe, este disponibilă în cartea doctorului în științe geologice și mineralogice, angajată a Institutului de
istorie a științelor naturale și tehnologiei numită după A. S. I. Vavilov RAS I. A. Rezanov "Atlantida: fantezie sau
realitate?" (M., „Știința”, 1975).
Documentarul BBC Atlantis The Evidence (Atlantis Was Here, Kultura TV) explică clar
probabilitatea legăturii dintre Atlantida și erupția vulcanică de pe insula Santorini. Natura globală a erupției
vulcanice de pe Tir dă naștere la presupuneri despre inundațiile Mării Negre în același timp, când înălțimea
tsunamiului a ajuns la zeci de metri și cea mai directă legătură cu legendele biblice despre „inundația globală”,
când valurile de zeci de metri mătură totul pe malul Mării Mediterane și, poate ajuta doar cu cea mai mare presiune
asupra plăcilor tectonice - pentru a deschide Bosforul și Dardanelele.

REGIUNEA CIRCUMPONTICĂ (MAREA NEAGRĂ)

Teoria inundațiilor Mării Negre
 Înainte și după inundație (de Ryan și Pitman)

Reconstrucția mărimii lacului care a existat pe locul Mării Negre

Creșterea catastrofală a nivelului Mării Negre, care ar fi putut să aibă loc în mileniul șase î.Hr., ar
putea servi drept prototip pentru evenimentele legendei Atlantidei. Se estimează că, în timpul acestei inundații din
Marea Neagră, în mai puțin de un an, nivelul mării a crescut cu 60 de metri (alte estimări sunt de la 10 la 80 de
metri) din cauza descoperirii Bosforului de către apele mediteraneene.
Inundațiile unor zone întinse ale coastei nordice a Mării Negre ar putea, la rândul lor, să dea un
impuls răspândirii diferitelor inovații culturale și tehnologice din această regiune în Europa și Asia.

Expansiunea indo-europeană
Evenimente precum formarea și dezintegrarea comunității indo-europene, care au condus la
începutul unei expansiuni indo-europene la scară largă la sfârșitul mileniului IV î.Hr., pot fi, de asemenea, asociate
cu legenda unei Atlantide prospere și moartea acesteia. e. Din punct de vedere geografic, aceste evenimente sunt
legate de regiunile adiacente Mării Negre. Astfel, una dintre ipotezele localizării patriei vorbitorilor nativi ai limbii
proto-indo-europene, propusă de V. A. Safronov, aparține regiunii Dunării (Balcanii de Nord). Ipoteza presupune, de
asemenea, că această comunitate este legată de apariția scrisului, orașele fortificate, diviziunea muncii,
guvernarea centralizată, apariția claselor sociale și apariția primei civilizații bazate pe cultura Vinca. La compararea
legendei platonice cu evenimentele din mileniul IV î.Hr. e. coincidența în timp se realizează prin interpretarea
propusă de A. Ya. Anoprienko, termenul de 9000 de ani indicat de Platon ca 9000 de sezoane de 121-122 de zile.
În acest caz, corespondența maximă este observată nu numai cu cronologia istorică tradițională, ci cu cronologia
biblică, precum și teoria inundației Mării Negre, cu condiția ca catastrofa să fie datată în jurul anului 3300-3200 î.Hr.
e.

Alte legături de regiune

 La vest de Marea Neagră, Câmpia Dunării de Jos, înconjurată de munți, este clar vizibilă.
Dreptunghiul măsoară 534 km pe 356 km (3000 până la 2000 de trepte la 178 metri / trepte). Cercul este desenat
în jur. Serpentine, situat la 35 km est de Delta Dunării
Cercetătorul român Nikolai Densushianu în lucrarea sa „Dacia preistorică” (1913) identificat Munții
Atlas cu Carpații sudici din regiunea Olteniei și Atlantida în general cu România, remarcând corespondența dintre
dimensiunea și locația Câmpiei Dunării de Jos cu descrierea câmpiei centrale a Atlantidei și introducând
presupunerea că Platon a confundat termenii „râu” - „mare” - „ocean” pe o parte și „insulă” "-" țară "pe de altă parte.
Cu o astfel de legătură, devine dificil să găsești o potrivire pentru capitala Atlantidei, care, potrivit
lui Platon, se afla la 9-10 km de coastă și exista un munte jos în centrul orașului. Nu există monturi subacvatice în
Delta Dunării, iar singura insulă este în jur. Serpentina - nu are semne de prezență umană până în secolul al VII-lea
î.Hr. e., deși grecii antici au construit pe insulă un templu dedicat lui Ahile și în surse scrise (greaca veche. Νησος
Λευκη - Insula Albă) este uneori denumită Insula Fericitului.

Ipoteza Antarcticii
Una dintre ipoteze susține că există o Atlantida pierdută. Se bazează pe artefacte cartografice
(harta Piri Reis etc.), care ar fi fost create pe baza a zeci de hărți antice atribuite civilizațiilor cu navigație avansată
care existau acum 6-15 mii de ani. Această ipoteză este descrisă în detaliu în cartea scriitorului Graham Hancock
„Urmele zeilor”. Potrivit autorului, Antarctica a fost mutată pe Polul Sud ca urmare a schimbării litosferice. Și înainte
de aceasta, era mai aproape de ecuator și nu era acoperit de gheață. Totuși, această ipoteză contrazice ideile
științifice moderne despre mișcarea geologică a continentelor. Există, de asemenea, o versiune asociată nu cu
mișcarea continentelor, ci cu o deplasare a axei pământului ca urmare a unui cataclism planetar în urmă cu 10-15
mii de ani (de exemplu, „coliziunea Pământului cu un corp cosmic de masă uriașă”), înaintea căreia Antarctica nu
se afla la polul sud, avea Clima caldă, flora și fauna bogată, a fost locuită de oameni și construită cu orașe, dintre
care unele se presupun că sunt vizibile pe fotografiile din satelit. Această versiune contrazice, de asemenea, ideile
științifice despre consecințele căderii diverselor corpuri cerești pe Pământ, despre imposibilitatea unei schimbări
rapide catastrofale a axei terestre, despre datarea glaciației Antarcticii etc.

Atlantida în Anzi

Prima parte a cărții „Cronica din Peru”, care descrie pentru prima dată povestea „oamenilor albi”
America de Sud (1553).
În 1553, pentru prima dată în literatură - în cartea „Cronica Peru” de Pedro Cieza de Leon - se dă o
poveste indiană că „ oameni albi»A pătruns pe teritoriul provinciei () cu mult înainte de spanioli și chiar a condus
acolo înainte:
 Cel mai mare râu din zona locală se numește Vignake, există structuri mari, foarte vechi, vizibil
deteriorate în timp și transformate în ruine, trebuie să fi supraviețuit timp de multe secole. Întrebându-i pe indienii
locali despre cine a construit această antichitate, ei răspund la asta alți oameni albi și cu barbă, ca noi, care au
domnit cu mult înaintea incașilor; spun că au venit pe aceste meleaguri și s-au făcut aici o casă. Acestea și alte
clădiri antice care există în acest regat, mi se pare, nu arată ca cele pe care incașii le-au construit sau au ordonat
să le construiască. Pentru ca structura era pătratăiar clădirile incașilor sunt lungi și înguste. Există, de asemenea,
un zvon că pe o placă de piatră a acestei clădiri erau câteva litere... Nu pretind și nu cred că în trecut au ajuns aici
unii oameni, atât de inteligenți și inteligenți încât au construit aceste lucruri și alte lucruri pe care noi nu le vedem.
Mai târziu, această poveste a devenit cunoscută multor alți istorici și cronicari din Peru, precum și
misionari din ordinele catolice, care și-au răspândit propria poveste despre originea europeană a zeului suprem
Viracocha, care s-a reflectat în numeroase mituri ale indienilor. În special, Pedro Sarmiento de Gamboa a fost
angajat în cea mai detaliată ipoteză despre plasarea Atlantidei în Anzi în cartea „Istoria incașilor” ( Historia de los
Incas).
În 1555, Atlantida lui Platon compară direct cu regatele - ținuturile Imperiului Inca - Secretarul
Consiliului Regal al Castiliei, cronicarul Agustin de Zarate în cartea sa „ Istoria descoperirii și cuceririi provinciei
Peru”(Publicat în), citând diferite opinii ale istoricilor despre originea oamenilor din America. Pentru a-și justifica
poziția, Zarate citează faptul că platonii la 9000 de ani de la inundație sunt egiptenii care numără ani nu în funcție
de soare, ci în funcție de luni, adică de luni, ceea ce înseamnă că ar trebui considerați ca 750 de ani. Iar obiceiurile
indienilor peruvieni, cultul și arhitectura lor imperială, învelite cu plăci de aur, exact, conform lui Zarate, corespund
descrierii lui Platon.
În Atlantis: The Andes Solution, Jim Allen a prezentat o teorie care egalează Atlantida cu Platoul
Altiplano din America de Sud. Teoria se bazează pe mai multe motive.
 precizie ridicată a coincidenței dintre fotografiile prin satelit ale zonei și descrierile antice, pe ipoteza că
dimensiunile indicate de Platon sunt date nu în etapele grecești, ci în cele „atlante”, care sunt diferite
datorită latitudinii locației zonei.
 prezența formațiunilor geologice pe platou, care pot fi urme ale activității umane și corespund descrierilor
capitalei Atlantidei.
 cultura dezvoltată, realizările științifice și tehnologice ale popoarelor sunt explicate prin existența unei
civilizații anterioare mai dezvoltate.
 prezența unui artificial, după unii cercetători, bazat pe logica ternară a limbii aimara.

Atlantida în Brazilia
În 1624, omul de știință și politician englez Francis Bacon Verulamskiy din cartea „Noua Atlantidă” (
Nova Atlantida) identificat cu Atlantida. Curând a fost publicat un nou atlas cu o hartă a Americii, compilat de
geograful francez Nicolas Sanson, în care provinciile fiilor lui Poseidon erau indicate pe teritoriul Braziliei. Același
atlas a fost publicat în 1762 de Robert Vogudy.
Cel mai consistent susținător al localizării Atlantidei (sau coloniilor sale) din Brazilia a fost celebrul
om de știință și călător britanic Percy Garrison Fawcett (1867-1925?). Principalul indiciu al existenței rămășițelor
orașelor preistorice ale Atlantidei în regiunile neexplorate ale Braziliei pentru el a fost așa-numitul. Manuscrisul 512
este un document din secolul al XVIII-lea care descrie descoperirea de către căutătorii de comori portughezi
(Bandeirants) în 1753 a ruinelor unui oraș mort necunoscut aflat adânc în provincia Bahia.
«Scopul principal„Fawcett și-a numit căutările„ Z ”- un oraș misterios, posibil locuit de pe teritoriu,
doar presupus identic cu orașul Bandeirants în 1753. Sursa informațiilor despre „Z” a rămas necunoscută; tradițiile
ezoterice de pe vremea lui Fawcett până în zilele noastre leagă acest oraș mitic de teoria Pământului gol.
Fawcett a considerat că o figurină de bazalt negru este dovada materială a existenței unei civilizații
preistorice necunoscute în Brazilia. Potrivit lui Fawcett, experții de la British Museum nu i-au putut explica originea
figurinei și, în acest scop, a apelat la un psihometrist pentru ajutor, care a descris, la contactul cu acest artefact, „un
continent mare, de formă neregulată, care se întinde de la coasta de nord a Africii până la America de Sud”. care
apoi a lovit un dezastru natural. Numele continentului era Atladta.
În expediția sa din 1921, Fawcett a spus că a reușit să adune dovezi suplimentare despre
rămășițele orașelor antice vizitând regiunea râului Gongoji din statul brazilian Bahia. În 1925, Fawcett și însoțitorii
săi nu s-au întors de la căutarea orașelor pierdute în zona superioară a râului Xingu; circumstanțele morții
expediției au rămas necunoscute.

Atlantida în teosofie

Leon Bakst. Groaza antică, 1908

 Cartea lui HP Blavatsky „Doctrina secretă” afirmă că evoluția celei de-a patra rase de rădăcini a
avut loc în Atlantida, care a precedat omenirea modernă.
În 1882, faimosul teosofist A.P. Sinnett a declarat că ar fi primit un răspuns la întrebările sale
despre Atlantida de la Mahatma tibetană K.H. K.H. a scris:
Scufundarea Atlantidei (un grup de continente și insule) a început în perioada Miocenului ((ca și
acum, există o scufundare treptată a unora dintre continentele voastre) - și a ajuns la cel mai înalt punct mai întâi în
dispariția finală a celui mai mare continent - eveniment care a coincis cu ascensiunea Alpilor, apoi a venit rândul
ultimei insule menționate de Platon. Preoții egipteni din Sais i-au spus lui Solon că Atlantida (singura insulă mare
rămasă) a pierit cu 9000 de ani înainte de vremea lor. Acesta nu era un număr fictiv, pentru că își păziseră cu
atenție realizările de milenii. Dar apoi, spun, au menționat doar pe Poseidonis și nu și-ar fi dezvăluit niciodată
cronologia lor secretă nici măcar marelui legislator grec ... Un mare eveniment este triumful „Filor Luminii” noștri,
locuitorii din Shambhala (pe atunci - o insulă din Marea Centrală a Asiei) asupra egoistului - dacă nu complet vicios
- magii lui Poseidonis s-au întâmplat exact cu 11 446 de ani în urmă. Citiți explicația incompletă și parțial voalată
din Isis, volumul 1, iar unele lucruri vă vor deveni mai clare. "

Atlantida în vârf (hartă din Istoria Atlantidei, William Scott-Elliot, 1910)

Teosofii cred că civilizația Atlantidei a atins apogeul în urmă cu 1.000.000 și 900.000 de ani în
urmă, dar s-a prăbușit din cauza conflictelor interne și a războaielor rezultate din utilizarea ilegală a puterilor
magice de către atlanti. W. Scott-Elliott, în Istoria Atlantidei (1896), susține că Atlantida s-a împărțit în cele din urmă
în două mari insule, dintre care una se numea Daitya, iar cealaltă era Ruta, care ulterior s-a micșorat până la ultima
rămășiță cunoscută sub numele de Poseidonis. C. Leadbeater afirmă că există un muzeu ocult în Tibet, care
conține mostre ale culturilor tuturor civilizațiilor care au existat vreodată pe Pământ, inclusiv a civilizației Atlantidei.
Patru hărți ale continentului, care reflectă istoria distrugerii sale, plasate de Scott-Elliot în „Istoria Atlantidei”, sunt
copii ale hărților din menționatul muzeu tibetan.

În literatură și artă

Profesorul Aronax și căpitanul Nemo în mijlocul ruinelor Atlantidei

Atlantida este o sursă de inspirație pentru multe generații de scriitori, artiști, dramaturgi, regizori.
Multe filme, cărți, benzi desenate și jocuri sunt dedicate vieții Atlantidei, căutării acesteia sau folosesc Atlantida ca
alegorie.

În literatura fantastică
 În romanul lui Jules Verne Douăzeci de mii de leghe sub mare (1869-1870), căpitanul Nemo îi arată
profesorului Aronax rămășițele clădirilor Atlantidei de la fundul Oceanului Atlantic. Se plimbă pe fundul
oceanului în costume de scufundări.
 Mai târziu Wolfgang Holbein a continuat tema Atlantidei în cărțile sale din seria „Copiii căpitanului Nemo”
(„Fata din Atlantida” și altele) (1993-2002).
 În opera lui Edgar Burroughs „Tarzan și comorile lui Opar” (1916).
 Scriitorul Pierre Benoit și-a dedicat romanul Atlantida (L'Atlantide, 1919) căutării Atlantidei pe teritoriul
prezentului.
 În „Aelita” (1923) de Alexei Tolstoi, se propune o versiune a preistoriei atlante a omenirii: Atlantida s-a
scufundat până la fund ca urmare a unui cutremur teribil, dar o parte din atlanti - magațiții - s-au mutat pe
Marte. În multe privințe, acest complot face ecou învățăturilor teosofilor și antroposofilor.
 Scriitorul de science fiction Alexander Belyaev în povestea sa „Ultimul om din Atlantida” (1925) a descris
existența și distrugerea Atlantidei ca urmare a unei catastrofe tectonice. Civilizația epocii bronzului
descrisă în poveste se închină Soarelui.
 În romanul „Maracot’s Abyss” (1929) de Arthur Conan Doyle, profesorul Maracot cu doi tovarăși ajunge la
fundul unei adânci depresiuni atlantice de pe batisferă și descoperă un fel de „izolat” subacvatic - o
comunitate de oameni care trăiesc în camere subterane închise ermetic, care respiră oxigen produs din
apă și existența sa. Ei sunt descendenții locuitorilor Atlantidei, care în vremurile străvechi erau bine
pregătiți pentru cataclismul care le-a distrus continentul și astfel a supraviețuit.
 Povestea Atlantidei a fost folosită de John Tolkien ca bază pentru complotul lui Numenor - casa ancestral
scufundată a celor mai înalți oameni - Edain. În Quenya, unul dintre limbajele fictive ale Pământului de
Mijloc, Numenor a fost numit Atalante (Quen. Atalantë, „The Fallen”) (anii 1920 - 1930).
 În romanul lui Grigory Adamov, Misterul celor două oceane (1938; 1939), Atlantida inundată (în Oceanul
Atlantic) este unul dintre punctele de pe ruta submarinului Pioneer.
 În nuvela „Voința țarului” de Robert Sheckley (1953), ferra - unul dintre demonii Atlantidei - pătrunde în
lumea noastră.
 Una dintre ipotezele despre Atlantida este folosită în povestea științifico-fantastică a scriitorului român
Victor Kernbach „O barcă deasupra Atlantidei” (1961).
 Romanul științifico-fantastic de Georgy Martynov „Spirala timpului” (1966) descrie o vizită în Atlantida
(„Țara Moorului”) a extratereștrilor din spațiul cosmic în urmă cu aproximativ douăsprezece mii de ani. În
roman, Atlantida este prezentată ca o societate cu un nivel de dezvoltare și un tip de guvernare care
amintește de vechiul egiptean.
 Romanul „Operațiunea de căutare a timpului” de Andre Norton (1967) folosește mitologia lui Churchward.
Un american din secolul XX se găsește în lumea antică, unde există un război între Atlantida și civilizația
Mu. Atlantida este descrisă ca un imperiu malefic care se închină cultului sângeros al Ba-Ala.
 În romanul de știință-ficțiune Illuminatus! (1975) Robert Anton Wilson arată rămășițele lumii Atlantidei în
timpul unei scufundări submarine. Atlantienii erau o civilizație puternică care a pierit în timpul războiului.
 În povestea lui Kir Bulychev „Sfârșitul Atlantidei” (1986) din ciclul „Aventurile Alicei”, Atlantida se
dovedește a fi baza extratereștrilor străini care observă Pământul de secole. Este situat în partea de jos a
Oceanului Pacific lângă insulele Hawaii.
 Istoria fictivă a Atlantidei face obiectul seriei Atlanta (1995-2008) a scriitorului rus de știință-ficțiune Dmitry
Kolosov. Atlantida, conform complotului principal, este o planetă situată într-o altă galaxie pe care a fost
creată o societate utopică. După capturarea planetei Atlantida în război, șeful statului și câțiva confidenti
au fugit pe Pământ, unde au fondat o nouă societate după vechile modele.
 În ciclul „Respirația morții și eternitatea iubirii” (2003-2005) al scriitorului modern de știință-ficțiune Grigory
Demidovtsev, numele „Atlantida” se aplică Americii - există Atlantida de Nord și, respectiv, de Sud. Acest
lucru se datorează faptului că, în realitatea alternativă creată de Demidovtsev, America a fost descoperită
nu de Columb, ci de navigatorii din Nevorusi.
 Seria „Viziuni întunecate” a scriitoarei americane Lisa Jane Smith descrie rasa („Frăția cristalului”) care a
locuit Atlantida. Cei câțiva supraviețuitori după moartea Atlantidei s-au mutat pe alte continente.
 În povestea lui Dmitry Olchenko „Dincolo de pragul albastru al misterului”, se menționează că Atlantida
aparținea insulelor Greciei și avea trei frați-conducători: Marte, Hefaist și Hermes. Ca urmare a uciderii
fraților și a numeroaselor războaie purtate de Marte, Atlantida a fost sângerată și devastată. Atlantida se
scufundă sub apă deoarece zeii nu puteau suporta sângeroasa regulă a lui Marte.
 În povestea lui Howard Lovecraft „Templul”, după un accident, un submarin german se scufundă până la
fund și se găsește într-un oraș inundat cu arhitectură anticăunde clădirea principală este un templu antic.
 Romanul Cartea craniilor al scriitorului de știință-ficțiune Robert Silverberg descrie o sectă a nemuritorilor
care a apărut în Atlantida și și-a dus practicile secrete până în prezent.
 În ciclul „Calea lui Dumnezeu” de Anton Kozlov (pseudonimul Belozerov), se descrie că insula Atlantida
nu s-a înecat, ci a fost aruncată într-o altă dimensiune printr-o gaură neagră.
 Atlantida este adesea menționată în numeroase povești de Robert Howard:
o în povestea „Bărbații umbrelor” se spune că atlantii au fost expulzați de picturi;
o în povestea „Zbor din Atlantida” acțiunea are loc direct pe Atlantida, personajul principal este
Atlantean Kull;
o în povestea „Luna craniilor” Solomon Kane întâlnește un descendent al atlantilor.
 „Ochiul diavolului” al lui Jack McDevith începe cu excursii la Atlantida.
În altă literatură
 În anii 1910-1920, ipoteza Atlantidei ca leagăn al culturii umane a fost la modă și s-a reflectat în operele
poetului Valery Bryusov, autorul tratatului atlantean „Profesori de profesori”.
 DS Merezhkovsky a scris despre Atlantida ca civilizație existentă istoric în tratatul său „Secretul
Occidentului. Atlantida - Europa "(1927). El a considerat Atlantida ca un vechi analog al culturii vest-
europene pe moarte, care inevitabil trebuie să cadă din loviturile barbarilor bolșevici.
 În cartea ocultistului englez James Churward „Continentul pierdut al lui Mu” (1926) Atlantida este o
colonie a rasei extrem de dezvoltate a continentului Pacific.
 Povestea lui Lev Kassil „Conduit and Schwambrania” îl descrie pe școlarul Stepan „Atlantis”, care a fost
poreclit că, din cauza visului său de a găsi acest continent scufundat, de a pompa apa și de a stabili
socialismul acolo.
 În romanul istoric al lui Harry Harrison și Leon Stover, Stonehenge: When Atlantis Perished (1983)
Atlantis se afla pe insulele Creta și Santorini din Marea Mediterană.
 versiune similară este prezentată în romanul istoric (cu elemente de ficțiune) „Dansatoare din Atlantida”
de Paul Anderson.
 În romanul lui Mihail Ancharov Boxwood Forest, arheologul și atlantologul secret Arkady Maksimovich
găsește un document antic despre Atlantida; mai târziu, în cursul unei discuții științifice, protagonistul
romanului Sapozhnikov dovedește că Atlantida ar fi trebuit să existe - doar existența ei și dispariția
ulterioară pot explica multe mistere și discrepanțe în istorie și paleontologie.
 În romanul Atlantida al arheologului David Gibbins (2005), atlantii sunt indo-europeni la nivel neolitic de
dezvoltare, care au trăit cândva pe malul unui lac de apă dulce, care a devenit Marea Neagră după
apariția Bosforului și a Dardanelelor. În consecință, miturile atlanteilor au fost scrise de vechii egipteni și
apoi, într-o formă distorsionată, au fost transmise lui Solon și Platon.
 În 1937, Clara Isa von Revn a scris istoria Atlantidei de la creșterea ei până la distrugerea completă
„Oamenii Celestorului Atlantidei”. Sursa este înțeleptul fictiv Celestor.
 In carte " Mister antic Metafizicianul și ezoteristul Floarea Vieții ”Drunvalo Melchizedek descrie istoria
așezării insulei, situată pe teritoriul Triunghiului Bermudelor moderne, prin neamul oamenilor, precum și
de către marțienii și evreii care au venit din viitorul nostru. Oamenii se aflau la un nivel de dezvoltare mult
mai ridicat decât sunt acum. Cu toate acestea, ca urmare a experimentului nereușit al marțienilor,
oamenii au alunecat în dezvoltarea lor.
 În cartea „A doua naștere a Atlantidei”, jurnalistul francez Etienne Cassé, ca urmare a unei investigații
jurnalistice, își prezintă ipoteza despre Atlantida. Atlantida a fost numită țara Karh, în care locuia poporul
Karhat, cunoscut de noi drept Atlanteanii. Oamenii Karhat erau descendenți ai oamenilor și copiilor lui
Amon (zeitate solară). Principala cale navigabilă din Karkh a fost râul Shastra, care a format lacul cu
același nume în partea de jos a insulei. O parte a insulei era muntoasă, cu lanțul muntos Shakkab. După
inundarea insulei, vârfurile acestor munți, acum cunoscute sub numele de Bermude, au fost lăsate
atârnate deasupra suprafeței apei.
 În povestea lui N. Roerich „Mitul Atlantidei”.
 În cartea lui E.V. Bykhanov, se sugerează că Atlantida este America încă existentă, care pur și simplu s-a
îndepărtat de deriva continentelor.
 În cea de-a doua carte a ciclului „Trezite vremuri uitate” (1935) din capitolul „Atlantida”, ultimul ei rege
Ororun din cealaltă lume transmite povestea morții Atlantidei, asociată cu faptul că atlantenii (auto-
denumirea „erarii”) au devenit mândri în cunoștințele lor și abilități și le-a permis altor popoare să se
închine ca zei. Prezicerea se arată că Atlantidei i s-a acordat 49 de ani (numărul sacru pentru atlanti, de 7
ori 7) pentru pocăință și modul în care țara, dimpotrivă, a intrat din ce în ce mai mult în haos, care s-a
încheiat cu scufundarea sa în apele oceanului și moartea tuturor atlantilor. Povestea se încheie cu un
avertisment că atlantenii au fost distruși pentru crime mai mici decât cele de care sunt vinovați oamenii
moderni.
 IA Bunin (scriitor rus) în povestea sa „Domnul din San Francisco” numește nava Atlantida, făcându-l o
alegorie a vieții protagonistului, care a plecat să călătorească pe această navă.

În artele vizuale și media

În pictură
 Monso Desiderio. Căderea Atlantidei
 Căderea Atlantidei - complotul unei picturi fantastice realizate de pictori francezi în stil baroc, cunoscut
sub pseudonimul colectiv Monso Desiderio (sec. XVII)
 Atlant (1921), Moartea Atlantidei (1929) - tablouri de Nicholas Roerich.
Cinema
 Legenda Atlantidei stă la baza complotului serialului de televiziune science fiction „Stargate: Atlantis”.
Atlantida din serie este unul dintre orașele civilizației spațiale extrem de dezvoltate a vechilor, care ar
putea fi la suprafața apei și, în același timp, să se miște în spațiu.
 Atlantida, continentul pierdut este un film american de aventuri științifico-fantastice din 1961.
 Liderii Atlantidei este un film englez din science-fiction din 1978.
Filme de știință populare
 Reconstrucția morții lui Poseidonis
 Locul unde a fost găsit discul din Epistola Festa a atlantenilor din Epoca de Aur
 CTC Vreau să cred! Numărul 19 - Atlantida pierdută, unde este ea?
 Despre Atlantida și Egipt (căutare)
 Mituri ale Umanității. Potopul ... sau în căutarea Atlantidei (eng. Mituri ale omenirii. Potopul ... sau cauți
Atlantida?), 2005
 NG: În ceea ce privește știința: Atlantida (English Earth Investigated Atlantis), 2006
 Discovery: Rezolvarea misterelor din povestea Ollie Steeds. Atlantida (ing. Descoperire: rezolvarea
istoriei cu Olly Steeds. Atlantida), 2010
 Misterele istoriei. Secretele Atlantidei, 2010
 Extraterestri Antici. Lumile subacvatice (eng. Extraterestri Antici. Lumile subacvatice), 2011
 Leagănul civilizației moderne. Atlantes - cine sunt? 2011 r.

Atlantida în Google Earth

La începutul anului 2009, după lansarea pe Google Earth a unui nou serviciu Ocean, conceput
pentru a vizualiza relieful de pe fundul mării, mai mulți utilizatori din partea de jos a Oceanului Atlantic între
strâmtoarea Gibraltar și arhipelagul Azore (coordonate 31 ° 15′15 ″ N 24 ° 15′15 ″ A fost găsită o imagine specifică,
care seamănă cu un instantaneu al străzilor orașului de la o înălțime mare. Cu această ocazie, un articol
corespunzător a fost publicat în The Sun și alte tabloide. După aceea, Google a negat imediat concluzia despre
Atlantida, spunând că imaginea este un artefact al procesului de colectare a datelor, iar liniile drepte sunt cursul
navelor care au efectuat inspecția batimetrică.
Vezi si
 Lemuria
 Pacifida
 Hiperborea
 Etiopia - „țara oamenilor cu fețe strălucitoare”
 Teren sudic necunoscut
 Oraș perfect
 Arheologia subacvatică
 Atlantologie
 Teoria inundațiilor Mării Negre
 Atlantida (Pleiade de șapte stele)
 Thule (insulă legendară)
Note
1. Atlantida // Dicționar real de antichități clasice / autor-comp. F. Lubker; Editat de membri ai Societății de
filologie clasică și pedagogie F. Gelbke, L. Georgievsky, F. Zelinsky, V. Kansky, M. Kutorga și P. Nikitin. -
SPb. , 1885.
2. Atlantis // Dicționar enciclopedic mare, 2000
3. Enciclopedia Britanică. Atlantida
4. Platon. Timeu
5. Platon. Critias
 6. Panchenko D. V. Mitologic în povestea lui Platon despre Atlantida // Viața mitului în antichitate. Materialele
conferinței științifice „Vipper readings-1985”. Problema 18. Partea 1. Rapoarte și prezentări. M., 1988. p.
164.
7. E. G. Rabinovich. ATLANTIS (contexte ale mitului lui Platon) Rabinovich EG Atlantis // Text: semantică și
structură. M., 1983, p. 67-84.
8. De exemplu, în scholia către Diodor se spune: „Gellanicus vorbește și în prima parte a Atlanticului despre
cei care au intrat în contact cu zeii: Taygetus cu Day (Zeus), de la care Dardanus; Alcyone cu Poseidon,
de la care Giria; Steropa cu Ares, de la care Oinomai; Keleno cu Poseidon, de la care Lik; Merope cu
muritorul Sisiph, de la care Glaucus "
9. Nemirovsky A.I. La originile gândirii istorice. Voronezh University Press, Voronezh, 1979. Pp. 82, cu
bolnav.
10. Aristotel și Atlantida // Shchipkov B.R. "Refutarea geniilor"
11. sigilii?
12. cu excepția unui singur, etichetat direct „în Gadirul nativ”
13. Gill, Christopher (1979). Povestea Atlantidei a lui Platon și nașterea ficțiunii. Filosofie și literatură 3 (1):
64-78. doi: 10.1353 / phl.1979.0005.
14. Naddaf, Gerard (1994). „Mitul Atlantidei: o introducere în filosofia istoriei ulterioare a lui Platon”. Phoenix
48 (3): 189-209. JSTOR 3693746.
15. Morgan, K. A. (1998). Istoria designerului: povestea lui Platon a Atlantidei și ideologia secolului al IV-lea.
JHS 118 (1): 101-118. JSTOR 632233.
16. Gulyaev V. Doctorat Continentele pierdute ale Atlantidei și Mu-ului pe harta Neanderthalului. //
Alterplan.ru
17. Robert Graves. Mituri grecia antică... - Ekaterinburg: U-Factoria, 2007 (1960). - S. 195 .-- ISBN
9785975701787.
18. Adresa Atlantidei - raftul celtic? // Revista „În jurul lumii”.
19. Misterele istoriei. Fapte. Descoperiri. Oameni. - Harkov: Folio, 2013 .-- 639 p. - ISBN 9789660362758.
20. Potopul lui Noe: Noile descoperiri științifice despre evenimentul care a schimbat istoria
21. Potopul nu atât de mare al lui Noe (eng.)
22. Anoprienko A.Ya. Atlantida și civilizația indo-europeană: noi fapte, argumente și modele. - Donetsk:
„UNITEKH”, 2007. - 516 p. - ISBN 966-8248-12-0.
23. Geologii leagă potopul Mării Negre de creșterea agriculturii
24. Safronov V.A. Patriile ancestrale indo-europene
25. DACIA PREISTORICĂ de Nicolae Densusianu, PARTEA 6 - Cap.XXXIV Arhivat la 11 septembrie 2009.
(Engleză)
26. E. A. Zakharova. Cu privire la natura chtonică a cultului lui Ahile în regiunea nordică a Mării Negre Arhivat
la 2 august 2009.
27. Citate din surse grecești antice -Elysion (engleză)
28. Barbiero Flavio. „Una Civiltà sotto Ghiaccio”. - 2000.
29. Atlantida - Antarctica // Revista „Tehnologie pentru tineri” nr. 6. 1999
30. Pedro Cieza de Leon. Cronica Peru. Prima parte .. www.bloknot.info (A. Skromnitsky) (24 iulie 2008).
Adus la 11 octombrie 2010. Arhivat la 21 august 2011.
31. Pedro Sarmiento de Gamboa. Historia de los Incas. Madrid 2007. Miraguano, Polifemo. ISBN 978-84-
7813-228-7, ISBN 978-84-86547-57-8
32. Zárate, Agustín de. Historia del descubrimiento y conquista del Perú // Biblioteca Peruana. Primera serie.
Tomo II. - Lima: Editores Técnicos Asociados, 1968. - p. (pp. 110-113)
33. Limbaj artificial
34. Anonim. Manuscrisul 512. „Raport istoric despre o așezare necunoscută și mare, cea mai veche, fără
locuitori, care a fost descoperită în anul 1753” (link indisponibil)... Pe. O. Dyakonov, 2009-2010.
35. Fawcett, P.G. O călătorie neterminată. Moscova, Gândul, 1975.
36. „Scrisorile Mahatmelor”. - Samara, 1993
37. Scott-Elliot W. „Istoria Atlantidei”
38. Leadbeater CW „Profesorii și calea”, Adyar, 1925, Editura teosofică
39. Jinarajadasa C. Investigații oculte (1938)
40. Prejudecăți astronomice și materiale pentru elaborarea unei noi teorii a formării sistemului planetar. -
Livny: tip. I. A. Savkova, 1877. - 160 p.
41. Este aceasta Atlantida? Soarele. Publicat: 20 februarie 2009
42. Atlantis este încă un oraș pierdut, spune Google Arhivat 28 noiembrie 2009.
Literatură
Surse primare
 Platon. Timeu // Platon. Lucrări colecționate. În 4 vol., T. 3. S. 426-427, 429-430 tradus din greaca veche.
S. S. Averintseva.
 Platon. Timeu
 Platon. Critias
 Platon. „Dialoguri” în Biblioteca Maxim Moshkov.

Altă literatură
Agrantsev I. Prințul Poseidon - Regele Atlantidei? - M.: Yauza, Eksmo, 2006. - 448 p.
 Anoprienko A. Ya. Model și suport computerizat pentru luarea deciziilor într-o situație de conflict cognitiv:
luarea în considerare a ipotezelor despre localizarea Atlantidei lui Platon prin exemplul analizei comparative //
\u200b\u200bProceedings of the Donetsk National Technical University. Numărul 52. Seria „Probleme de modelare
și automatizare a proiectării sistemelor dinamice” (MAP-2002): Donetsk: DonNTU, 2002. - P. 177-243.
Anoprienko A. Ya. Atlantida și civilizația indo-europeană: noi fapte, argumente și modele. - Donetsk:
UNITECH., 2007. - 516 p. - ISBN 966-8248-12-0.
Asov A.I. Atlantida și Rusia antică. - M.: OOO "AiF-Print", 2001. - 320 p.
Atlantida: probleme, căutări, ipoteze. (Almanah, special dedicat principalelor probleme ale atlantologiei).
Problema 1-3. - M., 1999, 2001, 2002;
Baigent M. Forbidden Archaeology \u003d Forbidden Archaeology. - M .: Eksmo, 2004 .-- 135 p. - ISBN 5-
699-04989-4.
Bacon Francis Nou atlantis
Bryusov V. Profesori de profesori. Cele mai vechi culturi ale omenirii și relația lor. S. 275-494 în carte:
Lucrări colectate. În șapte volume. T. 7. - M., art. Literatură, 1975. - 528 p.
Voronin A.A.Zhirov - fondatorul științei atlantologiei. Prin spini - către Atlantida // N.F.Zhirov. Atlantida.
Principalele probleme ale atlantologiei. - M., Veche, 2004.
Voronin A.A.Coloniile marine ale Atlantidei. - M.: Veche, 2004 .-- 480 p. (Biblioteca Atlantis).
Voronin A.A. Comori și relicve ale civilizațiilor pierdute. - M.: Veche, 2010 .-- 298 p.
Galanopoulos A.G., Bacon E. Atlantis. În spatele legendei - adevăr / Per. din engleza. F.L. Mendelssohn.
Postfață de G.A.Koshelenko. - M.: Nauka, GRVL, 1983. - 184 p. (Pe urmele culturilor dispărute din Est).
Gibbins D. Atlantida. - M.: AST, 2006. - 476 p. (un roman de ficțiune bazat pe versiunea Atlantis de la
Marea Neagră).
Donnelly I. Moartea zeilor în epoca focului și a pietrei / I. Donnelly. - M.: Veche, 2007 .-- 400 p.;. -
(Secretele civilizațiilor antice).
Donnelly I. Atlantida: Lumea înainte de potop. - Samara: Agni, 1998 .-- 448 p.
Drozdova T. N., Yurkina E. T. În căutarea imaginii Atlantidei. - M.: Stroyizdat, 1992 .-- 311 p.
Devin R., Berlitz C. Atlantis. În căutarea continentului dispărut. - M.: Veche, 2004 .-- 320 p. - (Biblioteca
Atlantis).
Zhirov N.F. Atlantida. - M .: Geografgiz, 1957 .-- 120 p. - 20.000 de exemplare
Zhirov N.F. Atlantida. Principalele probleme ale atlantologiei. - M.: Veche, 2004 .-- 512 p. (Biblioteca
Atlantis).
Seidler L. Atlantis. Mare dezastru. - M.: Veche, 2005 .-- 368 p. (Biblioteca Atlantis).
Kondratov A.M. Atlantida Mării Tethys. - L., Gidrometeoizdat, 1986 .-- 168 p.
Kukal Z. Atlantida în lumina cunoașterii moderne // Mari mistere ale Pământului. - M.: Progres, 1989. - 396
p. - ISBN 5-01-001077-1
Cousteau J.-I., Pakkale I. În căutarea Atlantidei. - M.: Mysl, 1986 .-- 320 p.
Carroll Robert T. Atlantida // Enciclopedia delirurilor: o colecție de fapte incredibile, descoperiri uimitoare și
credințe periculoase \u003d Dicționarul scepticilor: o colecție de credințe ciudate, înșelăciuni amuzante și iluzii
periculoase. - M .: „Dialectică”, 2005. - P. 49- 53. - ISBN 5-8459-0830-2.
Levi Joel. Atlantida și alte civilizații pierdute \u003d Atlasul Atlantidei. - Niola-Press, 2008. - 176 p. - ISBN
978-1-84181-315-8.
Muk O. Sabia cerească peste Atlantida. - M.: Veche, 2007 .-- 320 p. (Secretele civilizațiilor antice).
Panchenko D.V. Platon și Atlantida. - L.: Știință; Leningrad. departament, 1990 .-- 192 p. (Din istoria culturii
mondiale).
Pukhlyakov L.A. Problema originii oceanelor și problema Atlantidei // Buletinul Institutului Politehnic Tomsk
[Izvestia TPI]. - 1972. - T. 201: Geologie. - S. 124-142.
Rezanov I. A. Atlantida: fantezie sau realitate? - Moscova: Nauka, 1975 .-- 136 p.
Rezanov I.A. Mari catastrofe din istoria Pământului / Otv. ed. Doctor în științe geografice E. M. Murzaev.
Academia de Științe a URSS. - Ed. 2, revizuit, adăugați. - M .: Nauka, 1984. - S. 133-145. - 176 p. - (Omul și mediul
înconjurător). - 80.000 de exemplare (Ediția I - 1980)
Romanov S. Cartea Atlantidei (link indisponibil) Amphora, 2007. - 336 p. - ISBN 978-5-367-00475-5
Roerich N.K. Mitul Atlantidei. - M.: Eksmo, 2012 .-- 384 p. - (Bestseller mistic). - 3000 de exemplare, ISBN
978-5-699-53763-1
Rybin A.I. În căutarea Atlantidei: un studiu al miturilor și legendelor. - Editorial URSS, 2004 .-- 248 p. Sora
D. Atlantida și regatul uriașilor. Religia giganților și civilizația insectelor / Denis Sora. - M.: Veche, 2005 .-- 320 p.
(Biblioteca Atlantis). Spence Lewis. Atlantida. Istoria unei civilizații pierdute / Per. din engleza. A.N. Zotina. - M.:
ZAO Tsentrpoligraf, 2004. - 270 p. - Seria „Misterele civilizațiilor antice”. - ISBN 5-9524-0090-6. Shakhnovich MI
(doctor în filosofie, profesor la Universitatea de Stat din Leningrad), „Atlantida - leagănul înțelepciunii” // în carte.
Originea filozofiei și ateismului Poveștile lui V. Șcherbakov: Sala de aur a lui Poseidon, Atlantida îndepărtată;
documentar: Unde să căutăm Atlantida?, Totul despre Atlantida. - 1986-1990. Godwin, Joscelyn, (Ph.D.) Atlantida
și ciclurile timpului: profeții, tradiții și revelații oculte, tradiții interioare, 2011. ISBN 978-1-59477-857-5.
Яндекс.Директ18+ Скачайте учебник по Таро бесплатно! ПОДРОБНЕЕ LP.RUSTARO.RU 18+ 15000 ТВ
каналов! От 3 €/мес! ПОДРОБНЕЕ TELEVIZOR.TV 18+ 3D стратегия нового поколения! ПОДРОБНЕЕ
XCRAFT.RU Link-uri Enciclopedic Atlantida - articol din Marea Enciclopedie Sovietică (ediția a 3-a) Atlantida -
articol din Enciclopedia istorică sovietică (1961) Atlantida - articol din Enciclopedia literaturii (1929) Atlantida -
articol din Enciclopedia Collier Atlantida - articol din Enciclopedia din jurul lumii Atlantida (link indisponibil) - un
articol din enciclopedia „Simboluri, semne, embleme”. - M.: LOKID-PRESS; Ediția a II-a, 2005. Atlantida - articol din
Encyclopædia Britannica Atlantide (fr.) - articol din Encyclopædia Universalis Alții Ipoteze de localizare a Atlantidei -
Lista presupuselor locații ale Atlantidei (eng.) Rabinovich E.G. Atlantida (contexte ale mitului lui Platon) Christian
Schoppe, Siegfried Schoppe Atlantida în Marea Neagră (eng.) Acest articol este despre continentul dispărut al
Atlantidei. Atlantida este unul dintre cele mai întunecate mistere ale timpului nostru: o insulă care nu exista sau o
insulă care s-a scufundat? « Atlantida (greaca veche Ἀτλαντὶς) este o insulă-stat mitică. Hcea mai detaliată
descriere a Atlantidei este cunoscută din dialogurile lui Platon din Atena; sunt, de asemenea, cunoscute mențiunile
și comentariile lui Herodot, Diodor Sicul, Posidonius, Strabon, Proclus. Mărturia antică despre locația Atlantidei este
incertă. Potrivit lui Platon, insula era situată la vest de Pilonii lui Hercule, vizavi de Munții Atlanta. În timpul unui
cutremur puternic, însoțit de inundații, insula a fost înghițită de mare în aceeași zi, împreună cu locuitorii săi -
atlantii. Platon indică momentul catastrofei ca „acum 9000 de ani”, adică în jurul anului 9500 î.Hr. e. Interesul
pentru poveștile despre Atlantida s-a manifestat în timpul Renașterii. În știința modernă, întrebările despre existența
Atlantidei sunt controversate. Există o predare de atlantologie special dezvoltată la sfârșitul anilor 1950. Oamenii
care caută și generalizează orice informații despre Atlantida sunt numiți Atlantologi. Atlantida este un obiect popular
în artă ". Nu există surse de încredere și dovezi că Atlantida a existat. Există dovezi ale celor care au trăit într-un
timp nu departe de viața Atlantidei, există presupuneri, există „ lumea submarină", Orașe din ocean pe locul
presupuselor insule, există mii de teorii și legende despre cum s-a întâmplat totul și unde a dispărut continentul,
dar nu există un răspuns clar și dovezi convingătoare că Atlantida a fost. Fraze din filmul „National Geographic:
„ Considerăm argumentele adepților și scepticilor pe picior de egalitate ... ”,„ Un loc în care multe generații au trăit
din abundență de egalitate ”,„ Apoi, pe parcursul unei singure nopți, insula, împreună cu locuitorii, s-a scufundat
până la fund ”. Se crede că continentul avea dimensiuni egale cu Asia, constând din câmpii fertile cu un palat
înconjurat de șanțuri în mijloc. Această insulă a fost un paradis creat de fiul zeului grec - Poseidon. Locuitorii
respectabili se închinau taurilor, se ospătau cu nuci de cocos și mergeau cu elefanții. Dar trăsăturile divine au fost
înlocuite de natura umană și au devenit războinice și lacome. Apoi, într-o zi și o noapte, un cutremur și inundație au
scufundat Atlantida. Aceasta este o legendă grozavă, dar cât de fiabilă este? Unii sunt convinși de existența
Atlantidei. Яндекс.Директ Сайт знакомств, где позволено всё! ПОДРОБНЕЕ ZNAKOMSTVA-PROSTO.COM
Сайт знакомств в Европе бесплатно! ПОДРОБНЕЕ NATALIEDATE.COM Русская Онлайн Игра ПОДРОБНЕЕ
TRIUMPH.TOTALBATTLE.COM Convingerea adepților ideii realității continentului nu se limitează la credința în
existența Atlantidei, cineva crede, de asemenea, că atlantenii (locuitorii Atlantidei) au supraviețuit și, ulterior, și-au
lăsat moștenirea istorică, arhitecturală, culturală sub forma diferitelor monumente. Ipotezele cele mai probabile sunt
că Atlantida a fost în Marea Mediterană, locația este indicată pe hărți. Cele mai comune versiuni: Strâmtoarea
Gibraaltar, fundul lacului Republica Dominicana, Insulele Canare, Insulele Ozorskie și, în principiu, orice punct din
lume ... Oceanul Atlantic este cel mai capabil să se potrivească cu dimensiunea insulei descrisă de Platon (insula
centrală are 3000 × 2000 stade (530 × 350 km)), un număr de cercetători sunt de acord cu acest lucru. Platon nu
oferă un răspuns exact cu privire la existența Atlantidei, ci descrie în detaliu insula în dialogurile: „Timeu” (pe scurt)
și „Critias” (mai detaliat). Legenda Atlantidei. Lumea antica: Atlantida - mituri și ipoteze științifice: Așadar, multe
versiuni, informații, presupuneri despre existența Atlantidei ca piatră de temelie se află în căutarea unui loc specific
în care se afla insula, în căutarea unor dovezi ale realității insulei. Există o mulțime de studii, teorii, filme, articole
pe această temă, dar nimeni nu a stabilit încă locația exactă a Atlantidei și, cu atât mai mult, nu a găsit dovezi
irefutabile ale existenței insulei. Dar raidul mitic, sau mai degrabă mistic, lasă o urmă atrăgătoare de atracție, crește
interesul pentru unul dintre cele mai globale mistere ale timpului nostru și ale perioadei preistorice. Legende,
prototipuri, fenomene inexplicabile, povești frumoase - asta este ceea ce înconjoară această insulă. Ce anume îi
îngrijorează atât de mult pe oameni și nu permite în memoria și imaginația multora să meargă în fundul Atlantidei?
Faptul este că o mulțime de lucruri care sunt absolut importante pentru umanitate sunt legate de acest continent
(sau conectate de oamenii înșiși). Prin urmare, despre lista de dovezi ale realității Atlantidei, fapte istorice nu vom
vorbi mai departe - de ce să enumerăm ceea ce este descris în mii de articole și menționat în milioane de surse?
Vom vorbi despre aspectul filosofic al existenței Atlantidei. Din film (link de mai sus): „O doză sănătoasă de
scepticism nu ne va face rău. Poate că Platon a inventat Atlantida pentru a arăta latura politică și etică a violenței, a
agresivității, a lăcomiei ... dar, în profunzime, vreau să cred că Platon a inspirat doar povești populare despre
distrugerea culturii înalte a insulei Tyra. " Atlantida - doar o ficțiune? Dar atunci de ce l-au inventat? Probabil pentru
că oamenii, chiar și conform faptelor psihologice cunoscute, au nevoie de credința în ceva mistic, global-istoric, în
existența unui trecut grandios (înecat într-o singură zi), o rasă superioară, un supraom, superputeri, comori și
cufere cu aur și moaște nobile sub Pământ. Prin urmare, există mituri, legende, ficțiuni care inspiră oamenii cu
speranță și susțin credința în toate celelalte legende. Triunghiul Bermudelor, Mariana Trench, Atlantida, Bobine ale
piramidelor lui Keops ... „Cea mai comună opinie în rândul istoricilor și în special a filologilor este că povestea
Atlantidei este un mit filozofic tipic, ale cărui exemple sunt pline de dialoguri ale lui Platon. Într-adevăr, Platon, spre
deosebire de Aristotel și cu atât mai mult de istorici, nu și-a stabilit niciodată scopul de a comunica cititorului fapte
reale, ci doar idei ilustrate de mituri filozofice. În măsura în care povestea este verificată, nu este susținută de toate
materialele arheologice disponibile. Într-adevăr, nu există urme ale vreunei civilizații avansate în Grecia sau în
vestul Europei și Africa, nici la sfârșitul epocii glaciare și post-glaciare, nici în mileniile ulterioare. În ceea ce
privește moartea Atlantidei, este evident că, după ce a compus această țară, Platon a trebuit să o distrugă pur și
simplu pentru plauzibilitate externă (pentru a explica absența urmelor unei astfel de civilizații în epoca modernă).
Adică, imaginea morții Atlantidei este dictată în întregime de sarcinile interne ale textului. " Atlantida, pe lângă
motivele științifice, teosofice, filozofice, psihologice ale apariției sale, are altele mai banale - avem nevoie de
Atlantida, avem nevoie doar de ea, la nivel de zi cu zi și de vis. Яндекс.Директ Сайт знакомств в  Европе
бесплатно! ПОДРОБНЕЕ NATALIEDATE.COM Сайт знакомств, где позволено всё! ПОДРОБНЕЕ
ZNAKOMSTVA-PROSTO.COM Русская Онлайн Игра ПОДРОБНЕЕ TRIUMPH.TOTALBATTLE.COM „Mitul
Atlantidei oferă un spațiu imens pentru imaginație, visăm la o societate ideală în care oamenii trăiesc pașnic și pe
cale amiabilă ... Ne gândim - de ce dacă oamenii ar mai trăi așa înainte, nu putem trăi așa astăzi?” Această insulă
este prototipul Paradisului după cădere ... Atlantienii au locuit acolo - oameni cu abilități supranormale, acolo
căutau originile celei mai înalte rase, Atlantida este numită leagănul lumii, cultura mondială. Uneori există
presupuneri că, dacă ar găsi în cele din urmă Atlantida și ar stabili în mod fiabil că există, toată lumea ar fi
dezamăgită: nu se știe niciodată, poate câteva percuțe și ruine care ies în fundul mării. Și așa - gol, abis, totul și
nimic - spațiu pentru imaginație și admirație. Atât ficțiunea, cât și acceptarea deplină a existenței insulei sunt două
extreme, care, de fapt, nu dau nimic simplilor muritori. Că, de exemplu, sătenilor de astăzi a existat Atlantida
înainte sau nu? Cât despre cei mari mostenire culturala populația din zonele sărace din Africa, unde oamenii mor
de foame? Dar, în general, pentru lume (pentru un om de știință, o parte prosperă a populației) - Atlantida este o
planetă separată, cu valori pe care nu le puteți găsi în zilele noastre, oamenii-genii trăiau acolo - atlantii, care au
făcut realizările și descoperirile incomparabile chiar și cu secolul modern și confirmarea faptului existenței Atlantida
ar schimba radical întreaga istorie. Prin urmare, conform adepților ideii realității continentului, să credem că insula a
meritat cel puțin pentru că dă speranță că în viitor vom putea realiza mai mult decât atlantii. Niciunul dintre noi nu
poate nega sau confirma existența insulei în trecut. Prin urmare, diferite versiuni au dreptul la viață - nu doar cele
care spun că Atlantida este o invenție. Helena Blavatsky din Atlantida a văzut departe de a fi un mit, în plus, insula,
potrivit lui Blavatsky, a fost considerată un mit de către oamenii îngroziți și neinițiați. Și alți adepți ai învățăturilor
mistice i-au conferit Atlantidei un loc special în istoria lumii: „Doctrina secretă de H. P. Blavatsky afirmă că evoluția
celei de-a patra rase a rădăcinii a avut loc în Atlantida, care a precedat omenirea modernă. În 1882, faimosul
teosofist A.P. Sinnett a declarat că ar fi primit un răspuns la întrebările sale despre Atlantida de la Mahatma
tibetană K.H. K.H. a scris: „Scufundarea Atlantidei (un grup de continente și insule) a început în perioada
Miocenului - (ca și acum, există o scufundare treptată a unora dintre continentele voastre) - și a atins punctul său
cel mai înalt mai întâi în dispariția finală a celui mai mare continent - eveniment care a coincis cu creșterea Alpilor,
apoi a venit rândul ultimei insule menționate de Platon. Preoții egipteni din Sais i-au spus lui Solon că Atlantida
(singura insulă mare rămasă) a pierit cu 9000 de ani înainte de vremea lor. Acesta nu era un număr fictiv, pentru că
își păziseră cu atenție realizările de milenii. Dar apoi, spun, au menționat doar pe Poseidonis și nu și-ar fi deschis
niciodată cele mai interioare cronologie chiar și pentru marele legislator grec ... Marele eveniment - triumful „Filor
Luminii” noastre, locuitorii din Shambhala (pe atunci - o insulă din Marea Centrală a Asiei) asupra egoistilor - dacă
nu chiar vicios - magii din Poseidonis s-au întâmplat cu exact 11.446 de ani în urmă. Citiți explicația incompletă și
parțial voalată din Isis, volumul 1, iar unele lucruri vă vor deveni mai clare. " Teosofii cred că civilizația Atlantidei a
atins apogeul în urmă cu 1.000.000 și 900.000 de ani în urmă, dar s-a prăbușit din cauza conflictelor interne și a
războaielor rezultate din utilizarea ilegală a puterilor magice de către atlanti. W. Scott-Elliott, în Istoria Atlantidei
(1896), susține că Atlantida s-a împărțit în cele din urmă în două mari insule, dintre care una se numea Daitya, iar
cealaltă era Ruta, care ulterior s-a micșorat până la ultima rămășiță cunoscută sub numele de Poseidonis. C.
Leadbeater afirmă că există un muzeu ocult în Tibet, care conține mostre ale culturilor tuturor civilizațiilor care au
existat vreodată pe Pământ, inclusiv a civilizației Atlantidei. Patru hărți ale continentului, care reflectă istoria
distrugerii sale, plasate de Scott-Elliot în „Istoria Atlantidei”, sunt copii ale hărților din Muzeul Tibetan menționat. ” În
plus, un număr de cercetători vorbesc despre natura ciclică a proceselor și fenomenelor pământești, despre
regularitatea anumitor evenimente. De exemplu, că mai devreme procentul de teren era mult mai mare, multe
orașe au intrat sub apă, iar Atlantida a dispărut. Și un alt lucru: Atlantida, ca. lumea în timpul potopului, precum
Sodoma și Gomora și multe alte zone „păcătoase”, cu o aglomerație de oameni „depravați” - au intrat sub apă
tocmai pentru a pedepsi de sus pentru corupția lor. La urma urmei, mulți spun că locuitorii insulei și-au pierdut
demnitatea umană, au comis nelegiuire, au înnebunit cu puterea, au subjugat zonele înconjurătoare, au vrut mai
mult, având atât de mult - pentru care au plătit. Această poveste are un sens moral și filosofic: oamenii sunt
întotdeauna oameni, nu sunt perfecți, banii, bogăția, puterea strică pe toată lumea. Și chiar și cel mai frumos
paradis se va prăbuși întotdeauna, deoarece la rădăcina naturii umane stă retragerea de la virtuți. Un extras din
cartea „Atlantida dezvăluită” de E. Blavatsky: „Acești oameni [inițiați] au crezut în povestea Atlantidei, au știut că nu
este o fabulă și au susținut că în diferite epoci ale trecutului, existau insule uriașe și chiar și continente unde acum
doar spațiile de apă din deșert sunt furioase. În templele și bibliotecile lor scufundate, un arheolog ar găsi, dacă ar
putea cerceta, materiale care să completeze golurile din ceea ce ne imaginăm ca istorie. Ei spun că într-o epocă
îndepărtată un călător ar putea traversa ceea ce este acum Oceanul Atlantic aproape pe toată lungimea sa pe
uscat, deplasându-se doar cu barca de la o insulă la alta, unde în acea perioadă existau doar strâmturi înguste ".
POSTARI POPULARE Cel mai înalt munte din lume: unde este vârful celor mai înalte vârfuri de munte Maldive
(țară) Totul despre Maldive Cum să scriu un eseu „cum mi-am petrecut vara” Marea Bering: locația geografică,
descrierea coordonatelor locației geografice a Mării Bering Insulele Sunda mari: descriere, fotografie Unde sunt
insulele Sunda Cetatea palatului Alhambra palatul alhambra INTRĂRI NOI Câmpiile din Africa În ce țări se află
Munții de Est din Africa de Est Diviziuni administrative ale republicii Crimeea Harta administrativă teritorială a
Crimeei Cascada Victoria - Fumul tunător Diferite secrete ale cascadei Mosi-oa-Tunya Lacul Ladoga: descriere,
adâncime, relief, pește „Este o nebunie colectivă POSTARI POPULARE Cine a explodat cu adevărat Turnurile
Gemene din New York? Peninsula Rybachiy: călătorie cu mașina Atracții naturale ale peninsulelor Peninsula de
pescuit, regiunea Murmansk abandonată și dorită Peninsula Rybachy: pescuit pentru pasionații de aer liber Râuri
care curg în Marea Caspică: listă, descriere, caracteristici Coasta de est a Mării Caspice 2020 hotfishing.ru. Portal
de pescuit.

Read more at: https://hotfishing.ru/ro/atlantida-krasivaya-legenda-ili-realnost-mificheskii-ostrov/

 2
POVESTEA REALĂ A MORȚII ATLANTIDEI.
MITURI ȘI IPOTEZE ȘTIINȚIFICE DESPRE ATLANTIDA
ATLANTIDA NU EXISTAU - PLATON A INVENTAT-O
https://zizuhotel.ru/ro/thailand/realnaya-istoriya-gibeli-atlantidy-mify-i-nauchnye-gipotezy-ob-atlantide/

Toată lumea știe că misterioasa civilizație insulară a Atlantidei a fost menționată pentru prima dată de Platon.
Potrivit lui, Atlantida a existat cu nouă mii de ani înainte de vremea când a trăit filosoful însuși, adică a fost o istorie incredibil de
veche. Regatul insulei utopice, care poseda o imensă putere marină, a dispărut sub apă într-o singură zi. Timp de secole, diferiți
scriitori, istorici, oameni de știință și cercetători au argumentat dacă Atlantida a existat și, dacă da, unde ar putea fi.

ATLANTIDA - CONTINENTUL ATLANTICULUI MIJLOCIU CARE S-A

SCUFUNDAT BRUSC
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că Atlantida ar putea fi un adevărat loc istoric și nu o legendă
inventată de Platon, practic nu a apărut. În 1882, scriitorul Ignatius Donnelly, în cartea sa Atlantida: Lumea înainte de potop, a
teoretizat că oamenii de știință ai vremii nu erau suficient de avansați pentru a crea toate invențiile, așa că cel mai probabil au
fost transmise civilizației mai avansate a Atlantidei. Presupunând că Oceanul Atlantic are o adâncime de doar câteva sute de
metri, Donnelly a scris că Atlantida a fost scufundată exact acolo unde a descris-o Platon. Cu toate acestea, oceanografia
modernă a infirmat deja o astfel de teorie în mare parte datorită cunoașterii despre mișcarea plăcilor tectonice, dar mulți cred
încă exact ce a gândit Donnelly despre acest lucru.

ATLANTIDA A FOST ÎNGHIȚITĂ DE TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Încurajați de opera lui Donnelly, mulți scriitori au început să-și creeze propriile teorii despre ceea ce s-ar fi putut
întâmpla cu Atlantida. Unul dintre ei a fost Charles Berlitz, care, în anii șaptezeci ai secolului al XX-lea, a declarat că Atlantida
era un adevărat continent care se afla lângă Bahamas. Și a sugerat că cauza dispariției continentului a fost faimosul Triunghi al
Bermudelor, care a devenit locul dispariției mistice a unui număr mare de nave.

ATLANTIDA ESTE ANTARCTICA

 În cartea sa din 1958, un alt autor, Chalz Hapgood, a propus ideea că Atlantida este doar o versiune mult mai
impresionantă a Antarcticii de astăzi. Conform acestei teorii, acum aproximativ 12 mii de ani, a existat o schimbare masivă a
scoarței terestre, ceea ce a dus la faptul că Atlantida se afla într-o poziție complet diferită. Și o civilizație prosperă a fost sortită
să piară, deoarece a fost îngropată sub un strat gros de gheață. Această teorie a apărut puțin mai devreme decât momentul în
care omenirea a aflat întregul adevăr despre mișcarea plăcilor tectonice - și acest adevăr a spulberat complet teoria lui
Hapgood.
ATLANTIDA ESTE O RELATĂRI MITICĂ A POTOPULUI MĂRII NEGRE

Această teorie sugerează că însăși existența Atlantidei este un mit, dar povestea scufundării sale sub apă s-a
bazat pe evenimente reale: descoperirea apelor Mării Mediterane în Marea Neagră închisă anterior în jurul anului 5600 î.Hr.
Apoi, Marea Neagră era un lac de apă dulce cu jumătate din dimensiunea a ceea ce este acum. Acest eveniment a dus la faptul
că popoarele, care au înflorit de-a lungul țărmurilor Mării Negre, au fost forțate să părăsească locul de reședință, răspândind
vești despre un potop teribil, care ar putea deveni baza pentru povestea ulterioară a lui Platon despre Atlantida.

ATLANTIDA ESTE ISTORIA CIVILIZAȚIEI MINOICE

Una dintre cele mai moderne teorii spune despre o civilizație minoică numită după celebrul rege Minos, care a
înflorit în insulele grecești Creta și Tir între anii 2500 și 1600 î.Hr. Se crede că civilizația minoică a fost prima mare civilizație
europeană, ai cărei locuitori au construit palate, au pavat drumuri și au folosit scrisul. Și în culmea măreției sale, această
civilizație a dispărut brusc din analele, ceea ce a făcut posibilă recunoașterea legăturii sale cu faimoasa Atlantidă. Istoricii cred
că în jurul anului 1600 î.Hr., un cutremur masiv a zguduit insula vulcanică Thira, provocând o erupție incredibilă. Erupția a fost
urmată de tsunami care au fost suficient de puternici pentru a distruge un număr mare de orașe minoice, făcându-i practic
neputincioși împotriva invaziilor de pe continent.

ATLANTIDA NU EXISTA - PLATON A INVENTAT-O

Majoritatea istoricilor și oamenilor de știință de-a lungul anilor au ajuns la concluzia că povestea lui Platon despre
civilizația pierdută a Atlantidei este ficțiune. Filosoful a creat Atlantida ca versiunea sa a unei civilizații ideale și a făcut ca
dispariția ei să pară o poveste de avertizare despre modul în care zeii i-au pedepsit pe oameni pentru aroganță. Nu există nicio
dovadă scrisă a existenței Atlantidei, în afară de înregistrările lui Platon - chiar și printre numeroasele texte supraviețuitoare
găsite în Grecia Antică în perioada în care a trăit Platon. Mai mult, în ciuda progreselor imense în oceanografie și cartografierea
fundului oceanului, nu a fost găsită nici o urmă de civilizație scufundată.
La aproximativ 1.000.000 de ani după Epoca de Aur, marea rasă atlanteană a început să scadă. În vremurile
celei de-a treia rase, natura bestială a „minții celor lipsiți” s-a manifestat în generația de uriași monștri umanoizi - descendența
părinților umani și animale. Odată cu trecerea timpului, descendenții acestor creaturi s-au schimbat din cauza condițiilor
externe, până când, în cele din urmă, acești descendenți nu au scăzut în dimensiune și au culminat cu maimuțele inferioare din
perioada Miocenului.
Cu aceste maimuțe, atlantenii de mai târziu au reînnoit păcatul „minții lipsite” - de data aceasta cu deplină
responsabilitate. Rezultatul crimei lor a fost maimuțele cunoscute sub numele de antropoide. Căderea morală a fost urmată de
căderea spirituală. Egoismul a predominat și războaiele au pus capăt Epocii de Aur. Oamenii, în loc să lucreze pentru binele
comun sub îndrumarea Marilor Învățători în cooperare cu forțele cosmice ale naturii, au căzut în nebunia autodistrugerii. Luând
un exemplu de la stăpânii lor, animalele s-au grăbit și să se chinuie reciproc. Această influență imorală a omului asupra
animalelor se extinde până în prezent.
Un exemplu al acestei circumstanțe îl reprezintă rasele de pisici mari dresate de atlante și adaptate de aceștia
pentru vânătoare, care de-a lungul timpului s-au transformat în leopardi și jaguari sângeroși. Fiecare persoană a început apoi să
lupte doar pentru sine, să-și folosească cunoștințele în scopuri pur egoiste și a început să creadă că nu există nimic mai înalt
decât o persoană în univers. Fiecare era legea lui, zeul său pentru sine. Atunci cultul, glorificat în temple, nu mai aparținea
idealului inefabil, ci a devenit cultul omului, așa cum este el, așa cum a fost înțeles.
Atlantenii au început să-și creeze propriile imagini - după exemplul și asemănarea lor - și i-au venerat. Statuile au
fost sculptate din lavă eruptă, din marmura albă a munților și din piatră neagră subterană și, de asemenea, turnate din argint și
aur. Nișele care conțin astfel de statui au fost sculptate din lemn și piatră și încorporate în pereții templelor. Aceste nișe au fost
construite destul de largi, astfel încât cortegiul duhovnicilor în timpul sărbătorilor în cinstea acestei persoane să poată ocoli
imaginea sa. Așa s-au închinat oamenii. Cei mai bogați întrețineau un întreg personal de preoți pentru a sluji acest cult și pentru
a avea grijă de altarul care adăpostea statuile. Li s-au oferit sacrificii ca zei. Apoteoza închinării la sine nu ar fi putut fi grozavă.
Regii, majoritatea clerului și o parte semnificativă a poporului au început să folosească forțe ascunse, ignorând
legile prescrise de inițiați, ignorând în mod frivol sfaturile și instrucțiunile lor. Legătura cu ierarhia a fost întreruptă. Interesele
personale, setea de avere și putere, ruina și distrugerea dușmanilor pentru a îmbogăți din ce în ce mai mult au intrat în posesia
conștiinței maselor. Cunoașterea secretă, direcționată în direcția opusă scopurilor evoluției, în direcția egoismului și a rea-
voinței, s-a transformat în magie neagră și vrăjitorie. Luxul, brutalitatea și barbaria au crescut și mai mult, până când instinctele
brutale au început să acționeze necontestat. Vrăjitorii și adepții forțelor întunecate au răspândit pe scară largă magia neagră și
numărul persoanelor care au înțeles-o și au aplicat-o a crescut constant.

MOARTEA ATLANTIDEI
Când perversiunea legilor evolutive a atins punctul culminant și orașul Poarta de Aur a devenit iad în cruzimea sa,
prima catastrofă teribilă a zguduit întregul continent. Capitala a fost măturată de valurile oceanului, milioane de oameni au fost
distruși. Atât împăratul, cât și clerul care au căzut din Ierarhia Superioară au fost avertizați în mod repetat despre această
catastrofă. Sub influența forțelor ușoare, care au prevăzut dezastrul, cea mai bună parte a oamenilor a emigrat din această
zonă înainte de dezastru. Aceștia au fost cei mai avansați membri ai Rasei, care nu au cedat nebuniei generale, care cunoșteau
legea lumii, au păstrat înțelegerea corectă a responsabilității și controlul asupra forțelor psihice.
Această primă catastrofă a avut loc în timpul erei Miocenului, în urmă cu aproximativ 800.000 de ani. A schimbat
semnificativ distribuția terenurilor pe glob. Marele Ocean Atlantic și-a pierdut regiunile polare, iar partea de mijloc a acestuia s-a
micșorat și s-a spulberat. Continentul american din această eră a fost separat de o strâmtoare de Atlantida care a dat naștere
acestuia; acesta din urmă s-a extins chiar peste Oceanul Atlantic, ocupând o zonă de la 50 de grade latitudine nordică la câteva
grade sud de ecuator. Au existat atât de scăderi semnificative și ridicări ale continentului în alte părți ale lumii. Deci, din
escapadă și în alte părți ale lumii.
Astfel, o zonă imensă a fost formată din partea de nord-est a Atlantidei ruptă; insulele Marii Britanii au făcut parte
dintr-o imensă insulă care acoperă Scandinavia, nordul Franței și toate cele mai apropiate mări care le înconjoară. Resturile
Lemuriei s-au diminuat și mai mult, în timp ce viitoarele teritorii din Europa, America și Africa s-au extins semnificativ.
A doua catastrofă, mai puțin semnificativă, a avut loc acum aproximativ 200.000 de ani. Continentul Atlantidei era
împărțit în două insule: cea nordică, mare numită Ruta, și cea sudică, mai mică, numită Laitia. Insula Scandinavia s-a alăturat
apoi continentului european. Au existat și unele schimbări pe continentul american, precum și inundațiile Egiptului.
După catastrofă, eforturile Forțelor Luminii, acționând sub conducerea Ierarhiei, au dat de ceva timp rezultate
bune și au influențat abstinența populației salvate de la practicarea magiei negre, dar subrasa toltecă nu a putut obține niciodată
strălucirea de odinioară. Mai târziu, descendenții toltecilor de pe Insula Ruta au repetat istoria strămoșilor lor în miniatură.
Conducătorii și dinastiile lor au dobândit din nou o anumită putere și au domnit peste cea mai mare parte a insulei. Ulterior,
această dinastie a căzut și sub influența magiei negre, care s-a răspândit din ce în ce mai mult și a condus din nou la o
catastrofă cosmică-inevitabilă care a lămurit lumea pentru dezvoltarea sa evolutivă ulterioară. Cu aproximativ 80.000 de ani în
urmă, a avut loc cea de-a treia catastrofă, depășind toate celelalte ca forță și strălucire.
Laitia a dispărut aproape complet, în timp ce au supraviețuit rămășițe nesemnificative ale insulei Ruta - Insula
Poseidonis. În era indicată și înainte de dispariția lui Poseidonis, un împărat dintr-o dinastie strălucitoare a domnit întotdeauna
într-o parte a continentului. A acționat sub conducerea Ierarhiei și a rezistat răspândirii forțelor întunecate, a condus o minoritate
care a observat o viață pură și exaltată.
Înainte de dezastre, a existat întotdeauna o emigrare a celei mai bune minorități. Aceste emigrații au fost conduse
de lideri spirituali care au prevăzut dezastrul care a amenințat țara. Regii și profesorii dedicați, urmând „legea bună”, au fost
avertizați în prealabil cu privire la dezastre iminente. Aceștia au fost, parcă, centrul avertismentelor profetice și au salvat triburile
alese credincioase. Astfel de migrații au avut loc în secret, sub acoperirea nopții.
În 9567 î.Hr. cutremure puternice l-au distrus pe Poseidonis și insula s-a scufundat în mare, creând un val uriaș
care a inundat câmpiile joase, lăsând în urmă o amintire în mintea oamenilor ca o imensă „inundație” distructivă. Iată una dintre
legendele despre ultimele zile ale părintelui Poseidonis. ... Și Marele Rege al feței strălucitoare, Capul tuturor celor cu fața
galbenă, îndurerat, văzând păcatele feței negre. Și și-a trimis navele aeriene (vimana) cu oameni evlavioși la toți frații-
conducători, șefii altor națiuni și triburi, spunând: „Pregătiți-vă. Ridicați-vă, oameni ai Legii Bune, și traversați pământul cât este
încă uscat. Domnii furtunii vin. Carele lor se apropie de Pământ. Doar o noapte și două zile vor trăi Stăpânii feței întunecate
(vrăjitori) pe acest pământ răbdător. Este condamnată și trebuie să cadă cu ea. Stăpânii Focurilor Miezului - gnomi și spirite
elementare de foc - își fac armura magică de foc. Dar stăpânii ochiului rău sunt mai puternici decât Spiritele elementare și sunt
sclavii celor puternici. Sunt atotștiutori în Astra-Vidia, în arta magică. Ridică-te și folosește-ți puterile magice pentru a rezista
puterilor vrăjitorilor. Fie ca fiecare stăpân al feței strălucitoare (adeptul magiei albe) să-l facă pe vimanul fiecărui stăpân al feței
întunecate să cadă în posesia sa, astfel încât niciunul dintre vrăjitori să nu poată, datorită lui, să scape de ape, să scape de
toiagul celor patru zeități karmice și să-i salveze pe urmașii lor răi. Fiecare bărbat cu fața galbenă să trimită un vis fiecărui cu
fața neagră. Chiar dacă vrăjitorii evită durerea și suferința. Fie ca fiecare persoană, fidelă Zeilor Soarelui, să paralizeze fiecare
persoană, fidelă zeilor lunii, astfel încât să nu sufere și să-și evite soarta. Și fiecare dintre fețele galbene să dea apa vieții
(sângele) animalelor vorbitoare aparținând feței negre, astfel încât să nu-și trezească stăpânul."
(Animalul care vorbește este o fiară uimitor făcută cu abilitate, similară în unele privințe cu creația lui Frankestein,
care a vorbit și a avertizat proprietarul de orice pericol iminent. Proprietarul era un „vrăjitor”, iar creatura mecanică era animată
de genie, un element. Numai sângele unui om pur putea să-l distrugă.)
Ora a trecut, Noaptea Neagră este gata ... „Fie ca soarta lor să se împlinească. Suntem slujitorii Marilor Patru Zei
Karmici. Fie ca Regii Luminii să se întoarcă ”. Marele Rege a căzut pe fața Sa Strălucitoare și a plâns ... Când s-au adunat
Regii, apele se mișcaseră deja. Dar popoarele au trecut deja uscatul. Erau deja dincolo de nivelul apei. Regii i-au depășit în
vimanas și i-au condus spre Ținuturile Focului și Metalului (Est și Nord). Meteorii au căzut ca o ploaie pe pământurile cu fața
neagră, dar au dormit.
Fiarele vorbitoare (paznici magici) erau calmi. Domnii din intestine așteptau ordine, dar nu au venit, căci stăpânii
lor dormeau. Apele s-au ridicat și au acoperit văile de la un capăt la altul al Pământului. Munții au rămas uscați și sânul
Pământului (țara antilopelor). Cei care au fost salvați au locuit acolo: oameni cu față galbenă și ochi drepți (oameni deschiși și
sinceri). Când Domnii feței întunecate s-au trezit și și-au amintit de vimanas pentru a se salva de apele în creștere, dar au
dispărut. Popoarele conduse erau atât de numeroase precum Stelele Căii Lactee. Așa cum Șarpele-Dragon își desfășoară încet
corpul, tot așa și Fiii Oamenilor, conduși de Fiii Înțelepciunii, și-au desfășurat rândurile și s-au răspândit ca un curs de apă
proaspătă. Mulți dintre cei temători dintre ei au murit pe drum. Dar majoritatea au fost salvați. Unii dintre cei mai puternici magi,
„fețele întunecate”, trezindu-se mai devreme decât alții, au început să-i urmărească pe cei care i-au „jefuit” și care erau în
ultimele rânduri.
Atlantida este un continent dispărut într-un mod uimitor. În antichitatea îndepărtată, ajunsă la apogeul ei, o
civilizație insulară foarte dezvoltată a fost brusc distrusă ca urmare a unui monstruos cataclism natural.
„… A fost un cutremur devastator, însoțit de o inundație gigantică și, potrivit lui Platon, continentul Atlantidei s-a
scufundat sub apă„ într-o zi și o noapte oribile ”.
 Potrivit lui Platon, deși foarte puțini oameni încă mai cred în această poveste, Atlantida a fost o insulă imensă.
Mai degrabă, chiar și un continent: la urma urmei, era mai mare decât Africa și Asia la un loc. Cum poate fi aceasta? Totul este
posibil în lume și există mult mai mult adevăr în povestea lui Platon decât ficțiunea.
Atlantida ... Ce tentant și interesant pare misterul acestui pământ legendar! Încă din antichitate, a existat o
dezbatere în curs cu privire la această problemă. Mii de cărți și articole îi sunt dedicate. Numai lucrările științifice sunt mai mult
de 200 de mii de pagini. Celebrul atlantolog A. Bessmertny a spus că, dacă Platon ar putea prevedea soarta dialogurilor sale de
treizeci de pagini, s-ar gândi serios dacă le va scrie sau nu.
De pe vremea lui Platon, unii cercetători s-au mutat prin dovezile și confirmarea faptelor expuse de el, alții au
negat-o fără milă și înverșunată. Interesul pentru Atlantida nu a dispărut niciodată și uneori această problemă era în centrul
atenției tuturor. Odată ce acest lucru s-a întâmplat datorită descoperirilor științifice, totuși, mai des datorită trucajului pseudo-
științificilor și invențiilor jurnaliștilor.
De-a lungul timpului, s-a născut o nouă direcție științifică, asociată cu studiul Atlantidei - Atlantologie. Sarcina
principală a acestei științe este de a găsi dovezi pentru existența Atlantidei sau de a admite că nu a existat.
Atlantida este înțeleasă ca o mare insulă sau arhipelag descrisă de filosoful antic grec Platon. Un stat puternic
dezvoltat ar fi trebuit să existe pe această insulă.
Cel mai probabil, acest stat era în război cu grecii. Această insulă ar fi putut exista nu mai târziu de 1000 î.Hr. e.
și să fie fie în Marea Mediterană, fie în Atlantic. Dar faptul descrierii sale de către Platon servește drept principal criteriu pentru
autenticitatea Atlantidei?
Despre Atlantida s-a scris despre din antichitate și până în prezent, adică de 2000 de ani. Dar în vremuri
străvechi, s-a scris puțin despre acest subiect și, în general, au supraviețuit doar două duzini de pagini din dialogurile lui Platon
„Timeu” și „Critias”.
Susținătorii existenței Atlantidei au găsit multe rânduri în textele lui Platon care corespund ultimelor realizări ale
științei moderne. Și adversarii existenței sale, ca răspuns, indică o mulțime de contradicții în textele dialogurilor. Cu toate
acestea, înainte de a trece la faptele prezentate în dialoguri, ar trebui să ne gândim la cine este responsabil pentru erori și
contradicții.
Platon scrie că a învățat această poveste de la străbunicul său Cretius, care la vârsta de zece ani a auzit această
poveste de la bunicul său, tot Cretius, care la acel moment avea nouăzeci de ani. La rândul său, el a aflat despre acest lucru de
la un mare prieten și rudă al tatălui său Dropidas, Solon, „primul dintre cei șapte înțelepți”. Solon însuși, a auzit această poveste
de la preoții egipteni din templul zeiței Neith din Sais, care din timpuri imemoriale ținea evidența tuturor evenimentelor și știa
despre Atlantida.
Principalul martor, un student al lui Platon, marele filosof Aristotel. El a afirmat că Platon a folosit descrierea
Atlantidei ca pretext pentru opiniile sale politice asupra problemei statului ideal. Și a adăugat că „cel care a inventat Atlantida, a
trimis-o pe fundul mării”. Aceasta este o afirmație destul de serioasă. Cine l-ar fi putut cunoaște pe Platon mai bine decât elevul
său? Acest lucru ar fi trebuit să pună capăt oricărei controverse. Dar nu totul este atât de simplu pe cât pare. Susținătorii
existenței Atlantidei oferă câteva motive rezonabile:
În dialogul „Critias” Platon scrie: „... apele revărsate din Zeus în fiecare an nu au murit, ca acum, curgând din
pământul gol în mare, ci au fost absorbite din abundență în sol, infiltrate de sus în golurile pământului și au fost salvate în
paturile de lut. și, prin urmare, peste tot nu au lipsit sursele de pâraie și râuri. " Și din nou, Platon arată o astfel de cunoaștere
pe care nimeni nu o putea avea în Grecia în acel moment. (Nr. 2 P.30).
În descrierea morții Atlantidei, Platon pune aceste dezastre naturale una lângă alta. În zilele noastre, se știe că în
timpul unui cutremur puternic subacvatic, se formează un val uriaș - un tsunami - care poate distruge tot ce se află în calea sa și
poate provoca inundații în zona de coastă. În jurul secolului al XV-lea î.Hr. e. a existat o explozie a unui vulcan pe insula Tira,
situată în Marea Egee. Un mare val de tsunami a ajuns apoi în Grecia continentală, Creta, Egipt și alte părți ale Mediteranei de
Est. Potrivit unor cercetători, amintirile acestei catastrofe ar putea servi drept sursă pentru ca Platon să descrie moartea
Atlantidei. Descrierea insulei din Atlantida seamănă cu Creta, atât în \u200b\u200brelief cât și în date naturale. Capitala
Atlantidei este uneori comparată cu Tira sau Cartagina. Platon scrie că insula atlantilor era bogată în metale, ceea ce este
ciudat pentru Oceanul Atlantic, dar natural pentru Marea Mediterană. Judecând după descrierea metalelor, ar fi putut fi Cipru
sau Ibiza (în largul coastei Spaniei).
Potrivit lui Platon, atlantii știau aur, staniu, argint, cupru, orichalcum și fier. Dar asta înseamnă că au trăit în era
fierului, iar războinicii lor erau înarmați cu arme de fier. Din aceasta rezultă că atenienii erau înarmați și cu arme de fier, altfel
cum ar putea să-i învingă pe atlanti? Dar știm cu siguranță că fierul a apărut în Grecia nu mai devreme de secolul al XI-lea
î.Hr.e.
Din textul dialogurilor lui Platon este absolut clar că Atlantida se afla în Oceanul Atlantic.
Acum aproximativ două mii și jumătate de ani, cea mai gravă catastrofă din istoria omenirii a avut loc în Marea
Mediterană. Explozia vulcanului Strongile a fost de trei ori mai puternică decât erupția Krakatoa. Această explozie a generat un
val de tsunami de câteva zeci, sau chiar o sută de metri înălțime, care a lovit țărmurile Mării Mediterane. Oamenii de știință cred
că această catastrofă a fost cauza morții culturii cretan-miceniene, care a existat acum 3000 de ani. (Nr. 8 P.59)
În 1638 omul de știință și politician englez Francis Bacon din Verulam. În 1675 atlantologul suedez Olaus
Rudbeck a susținut că Atlantida se afla în Suedia și Uppsala era capitala acesteia. Potrivit lui, acest lucru era evident din Biblie.
Herodot, Pomponius Mela, Pliniu cel Bătrân și alți istorici antici scriu despre tribul atlantean care trăiește în Africa
de Nord, în apropierea Munților Atlas. Atlantienii, spun ei, nu visează, nu folosesc nume, nu mănâncă nimic viu și blestemă
răsăritul și apusul soarelui. Pe baza acestor rapoarte, P. Borchardt susține că Atlantida a fost situată pe teritoriul Tunisiei
moderne, adânc în deșertul Sahara. Etnograful german Leo Frobenius a găsit Atlantida în Regatul Benin.
Există păreri diferite despre moartea Atlantidei. Mulți atlantologi cred că cutremurul ar fi putut fi dezastrul natural
care a adus Atlantida pe fundul oceanului. Cutremurele cu epicentrul lor pe fundul mării provoacă tsunami - un alt tip de
dezastru natural. Alții cred că tsunami-ul este de vină pentru moartea Atlantidei. Cineva dă vina pe catastrofele cosmice.
Astfel, povestea lui Platon este atât de simplă, detaliile sunt atât de fascinante, referința la lupta strămoșilor este
atât de convingătoare, încât începi involuntar să crezi în Atlantida și să cauți acest regat misterios care a dispărut în zece milenii
î.Hr., deși povestea, înarmată critic cu fapte, este tăcută despre ea, Povestea lui Platon este extrem de atractiv pentru orice
persoană. Chiar vreau să cred în existența unei civilizații dezvoltate, poate nici măcar inferioare celei moderne, acum 12.000 de
ani.
IPOTEZE ȘTIINȚIFICE
Omenirea se confruntă din nou cu problema existenței unor artefacte neobișnuite care nu se încadrează în ideile
tradiționale despre Pământ, a căror vârstă ajunge uneori la câteva sute de mii și, uneori, chiar la milioane de ani. Descoperirile
unice colectate în ultimul secol și jumătate sunt respinse cu încăpățânare de știința academică, dezvăluind astfel inconsecvența
doctrinei științifice moderne. În cartea lor Istoria necunoscută a umanității, Michael Cremo și Richard Thompson oferă un corp
mare de dovezi care contrazic punctele de vedere înrădăcinate asupra evoluției umane. Aceste date au fost expuse în mod
sistematic și sunt ascunse, ignorate, uitate în procesul așa-numitei „filtrări a cunoștințelor”. În cadrul acestui proces, informațiile
cu o anumită convingere se dovedesc a fi pur și simplu șterse din conștiința publică.
Există o diferență între știința academică oficială și istoria ascunsă a omenirii în lumina cunoștințelor umane
despre Atlantida. Principalele postulate ale acestei istorii ascunse sunt următoarele: 1) originea divină a vieții pe Pământ și
originea Homo sapiens nu dintr-un hominid asemănător maimuței, ci din ființele superioare care au trăit pe continentele
pierdute. În același timp, pe planetă trăiau oameni de rase și specii complet diferite: om-animal, de fapt om și supraom, care se
încrucișau ocazional între ei; 2) o analiză a miturilor și legendelor antice ale diferitelor popoare și de pe diferite continente
vorbește despre o anumită casă ancestrală a umanității, care a pierit în timpul cataclismelor; 3) o civilizație înlocuiește alta; 4)
arhitectura celor mai vechi clădiri, semne și simboluri din piatră arată că o parte din cunoștințele care au fost cândva accesibile
oamenilor s-au pierdut în mod clar.
Au trecut aproape 2500 de ani de la scrierea dialogurilor filozofului antic grec Platon „Timeu” și „Critias”. A fost
într-adevăr civilizația atlanteilor, soarta lor este atât de tragică și de ce nu s-a găsit până acum o singură dovadă materială a
existenței lor? Cercetările științifice din ultimii ani arată că este prea devreme pentru a pune capăt problemei Atlantidei. Datele
diferitelor științe legate de istoria apariției omului și a trecutului Pământului ne permit să spunem că pe planeta noastră au
existat precivilizări, când „Homo sapiens” nu apăruse încă. În aproape toate popoarele lumii, putem găsi legende despre un
anumit pământ misterios care a trecut odată sub apă. Țara aceasta a fost considerată de multe popoare casa lor ancestrală.
Toate cunoștințele omenirii, toate culturile, toate metodele de construire și cultivare a pământului au venit din această minunată
țară.
Cu cât luăm în considerare mai multe opțiuni pentru plasarea „Atlantidei”, cu atât suntem mai pierduți. Cum se
poate înțelege cantitatea de neconceput a faptelor contradictorii? Există din ce în ce mai multe întrebări decât răspunsuri. Nu
este rezonabil să combinăm toate aceste ipoteze, sau, să zicem, mai multe localități, apropiate geografic de una sau alta
regiune a planetei, într-una, dar încăpătoare, consecventă în multe privințe cu altele, ipoteză, explicabilă logic, susținută de
multe date științifice. Poate că este necesară elaborarea mai multor astfel de „ipoteze geografice locale”.
Astăzi, cele mai promițătoare zone pentru căutarea Atlantidei sunt: \u200b\u200bAmerica, Antarctica, Arctica,
Insula Sao Paulo, Cuba și Bahamas, Triunghiul Bermudelor, Azore, Insulele Canare, arhipelagul subacvatic Horseshoe, țările
din nord-vestul Europei și Africa, Sicilia, Malta, Cipru, Creta și Santorini.
Majoritatea oamenilor de știință sunt de acord că în spatele miturilor se află o realitate care nu este supusă
înțelegerii empirico-raționale. Trebuie să recunoaștem că pe vremea lui Platon (în urmă cu aproape 2500 de ani) corpul de
cunoștințe despre Atlantida, Poseidon și Atlanta era incomensurabil de mare, semnificativ și secret decât este acum. Oamenii
de știință au reușit să se izoleze de o mare varietate de mituri, legende de genul care indică direct Atlantida. Dacă a existat o
legendă despre Atlantida, povestită de Platon, atunci aceasta trebuia transmisă din generație în generație sub forma unor
scheme genealogice, în spatele cărora se află o realitate istorică și memoria primordială a umanității, ascunse în straturile cele
mai profunde ale „inconștientului colectiv”. De fapt, comunicarea orală a informațiilor este mult mai fiabilă decât cea scrisă,
deoarece limba se poate schimba. Un preot ar putea spune despre această civilizație uimitoare în așa fel încât să fie înțeles în
orice țară din lume, indiferent de limba pe care o foloseau oamenii la acea vreme. Prin urmare, cunoștințele au fost transmise
prin intermediul societăților secrete, cultelor religioase și, desigur, prin mituri și legende.
În secolul al XVII-lea. Omul de știință și scriitorul german Afanasy Kircher a publicat mai întâi o hartă geografică a
Atlantidei. A început astfel era căutărilor pentru legendarul stat al atlantilor.
Există zeci de structuri de cercetare care operează în Rusia și în străinătate, care lucrează la intersecția științelor
moderne, dezvoltând o abordare non-standard a multor probleme științifice. În Rusia, problemele legate de Atlantida sunt tratate
de Societatea Rusă pentru Studiul Problemelor Atlantidei (ROIPA) sub auspiciile Institutului de Oceanologie al Academiei de
Științe din Rusia. P.P. Shirshova.
Numeroase artefacte găsite în toate colțurile globului sugerează existența în trecutul îndepărtat a unei civilizații
necunoscute care a precedat-o pe a noastră. Și nu contează cum s-a numit: Hyperborea, Lemuria sau Atlantida. Un alt lucru
este important, că în urmă cu mulți ani, când scepticismul omenirii în ceea ce privește dezvoltarea ciclică era foarte mare,
existau mari cercetători singuri precum Zhirov, care credeau din toată inima în existența culturilor antediluviene. A fost un
adevărat cavaler al Atlantidei, un atlantolog enciclopedist remarcabil din secolul al XX-lea.
Dacă te uiți atent la unii dintre pintenii de munte, poți vedea imagini uriașe cu animale, păsări, pești și oameni.
Era ca și cum un arhitect uriaș și-ar fi reprezentat visele în piatră, iar sculpturile ar fi folosit roci naturale în lucrările lor. Astfel de
sculpturi în piatră se găsesc pe aproape toate continentele.
Cea mai faimoasă cultură megalitică (Mazma) a fost găsită în Peru. Au fost găsite imagini cu animale dispărute
de mult sau care nu au trăit niciodată aici (elefanți, lei, cămile). Unele dintre roci reprezentau basoreliefurile fețelor umane, în
plus de tipurile negre, caucaziene și egiptene.
Rândul capetelor umane este remarcabil de similar cu capetele Insulei Paștelui.
În cartea „Colonii marine ale Atlantidei”, Voronin a încercat să reconstruiască poziția geografică a Atlantidei și
numeroasele sale colonii. În el, el a prezentat pentru prima dată conceptul de „o pluralitate de ținuturi atlantee” împrăștiate în
timpuri îndepărtate pe toată planeta. Multe astfel de „ținuturi atlante” au fost situate pe insule, rafturi continentale, țări de coastă
din America, Africa, Antarctica și continentele eurasiatice, care au dispărut ulterior ca urmare a unei catastrofe cosmice
planetare.
În ultimii ani, arheologii subacvatici de pe coasta Cubei, Bahamas, Anglia, Spania, Maroc, India, Japonia au găsit
câteva structuri din piatră create de om, a căror vârstă ajunge deseori la 8-10 mii de ani. În mai 2001, în Golful Guanajasibes, în
partea de vest a Cubei, o expediție comună canadian-cubaneză condusă de Polina Zelitskaya a descoperit rămășițele unui oraș
subacvatic, despre care se crede că are o vechime de 6.000 de ani. Cuba este cea pe care Collins o consideră Atlantida.
În martie 2003, soții Greg și Laura Little au anunțat descoperirea unei uriașe platforme de piatră cu trei niveluri
situată la 500 de metri nord de Andros, la o adâncime de 3 metri. Această structură are o lungime de 450 de metri, o lățime de
45 de metri și o înălțime de 4,5 metri de fundul mării. Platforma este alcătuită din blocuri mari de piatră dreptunghiulară și
constă din trei secțiuni. Aceste secțiuni sunt alcătuite din blocuri mari de piatră de aproximativ 7,5 x 9 metri, grosimea lor este
de 60 cm. Unii uriași au atins dimensiuni de 9 cu 15 metri! Pe suprafața unora dintre blocuri, erau vizibile depresiuni pătrate,
dimensiunea găurilor era de 14 cu 14 cm.
Acum structurile de piatră sunt acoperite cu iarbă, tufișuri, copaci, au devenit mai mici, au pătruns adânc în
pământ. Câți metri, nimeni nu știe. Densitatea pietrei este surprinzătoare. Blocurile de avalanșă cu cele mai bizare forme și
dimensiuni sunt asortate atât de strâns, încât chiar și Eugene, inginer și tehnician, nu poate prezenta așa ceva. Lacunele sunt
încă vizibile! Și în vechea zidărie pur și simplu nu sunt acolo.
 Fiecare civilizație mare este caracterizată de un grup strict definit de manifestări și practici culturale și tradiționale.
Așa cum Lewis Spence a scris în cartea sa Istoria Atlantidei: „De la țărmurile Europei Occidentale până la țărmurile Americii de
Est, precum și pe insulele aflate între ele, se poate găsi răspândirea unui anumit complex cultural, a cărui manifestare poate fi
găsită, pe de o parte, în Africa de Nord și Pe de altă parte, Peru, acest complex cultural este extrem de stabil în această regiune
și este clar că legătura acum pierdută peste ocean a folosit pentru a uni periferia sa americană și europeană. "
Descoperirile recente din arheologie fac posibilă discutarea despre vechimea incredibilă a ființei umane și
revizuirea perioadei de timp biologice și geologice demult învechite în istoria dezvoltării Pământului.

ASTEROID ÎN CĂDERE SAU RESTURI DE COMETĂ

Pentru a explica moartea Atlantidei, susținătorii locației sale în Oceanul Atlantic folosesc cel mai adesea
catastrofe cosmice.
Primul care a legat moartea Atlantidei de apariția unei comete a fost G.R. Carly și-a publicat lucrarea în 1784.
S. Bashinsky în 1914 a sugerat că Australia este rămășițele asteroidului. Ipoteza sa nu are nicio justificare geologică.
Astronomul polonez M. M. Kamensky a ajuns la concluzia că Atlantida a fost distrusă de cometa lui Halley în 9541 î.Hr.
Atlantologul german O. Muck a studiat urmele căderii meteoritului Karolinska (diametru 10 km, masă 200 miliarde
tone, viteză 20 km / sec) și a ajuns la concluzia că a fost cauza morții Atlantidei. Forța impactului a fost echivalentă cu explozia
a 30 de mii de bombe cu hidrogen.
Atlantologul polonez L. Seidler crede că Atlantida a pierit când Pământul s-a ciocnit de cometa lui Halley.
Principalii „experți” în ciocnirea Pământului cu corpurile cosmice sunt O. Muck și L. Seidler.
1. Unele popoare au mituri despre fenomene atmosferice extraordinare.
2. La suprafața Pământului au fost găsite mai multe cratere de meteorit. Pe această bază, se poate presupune că marii
meteoriți au căzut pe Pământ în trecut.
3. Există interpretări ale calendarului mayaș în funcție de care puteți seta data căderii meteoritului.
Dintre mituri, cel mai faimos este mitul lui Phaethon, care spune că locuitorii din regiunile nordice au simțit brusc
căldura, iar locuitorii tropicilor erau reci. Dar, după cum remarcă Zdenek Kukal, „este cel puțin îndrăzneț să presupunem că
odată ce o cometă s-a prăbușit în Pământ și a deviat axa Pământului”. Dar, de exemplu, L. Seidler ia această interpretare
absolut în serios.
Același Zdenek Kukal găsește urme de meteorit în apă și cadrele solare ale egiptenilor și mayașilor, menționând
că aceștia ar arăta exact ora la ecuator. Mai mult, el concluzionează că atunci când axa de rotație a Pământului a fost înclinată
diferit, Egiptul se afla la ecuator. Apoi atlantenii i-au învățat pe egipteni și mayași să facă ceasuri.

CAPTURÂND LUNA
În 1912, inginerul austriac Gerbiger a propus „Doctrina gheții cosmice”, potrivit căreia Pământul avea cel puțin
patru sateliți, în urmă cu 22.000 de ani penultima lună a căzut pe Pământ, iar în urmă cu 11.500 de ani, Pământul a capturat
Luna, ceea ce a provocat moartea Atlantidei. ... Luna ar fi tras apele oceanelor din poli către ecuator și Atlantida a fost inundată.
Zdenek Kukal oferă următoarele contraargumente împotriva căderii oricărui corp cosmic acum 11.500 de ani în
Oceanul Atlantic sau Marea Mediterană.
1. Azore, Insulele Canare, Insulele Capului Verde, Islanda și fundul mării Atlanticului au sedimente intacte ale
Pleistocenului și ale terțiarului superior.
2. Anomaliile magnetice din zona Mid-Atlantic Ridge nu sunt deranjate.
3. Există puține lave în Atlantic cu vârsta mai mică de 11500 de ani.
4. Relieful este explicat logic prin extinderea fundului oceanului de pe creasta mijlocie fără a atrage meteoriți.
5. Nu există o creștere a concentrației de materiale extraterestre în stratul de 11500 de ani.
Tot ce s-a spus despre Atlantic, cu modificări minore, se aplică și Mediteranei.
Aș dori să observ că toate ipotezele de acest fel ignoră simplul fapt că căderea unui asteroid sau a unui satelit cu o masă
suficient de mare pe Pământ pentru a provoca o catastrofă geologică ar duce la o astfel de creștere a temperaturii încât
aproape toată viața de pe Pământ (și, bineînțeles, toate cele inteligente viața) ar fi distrusă. Meteoriții cu o masă mai mică nu au
putut trimite o insulă marină de dimensiuni considerabile până la fund, ceea ce înseamnă că un corp ceresc nu a fost cu greu
cauza catastrofei.

ATLANTIDA ÎN MAREA MEDITERANĂ

Mulți cercetători din Atlantida au ajuns la concluzia că este inutil să căutăm Atlantida în Oceanul Atlantic. În
căutarea unui loc potrivit pentru o civilizație dezvoltată care să lupte cu atenienii, aceștia au ajuns în Marea Mediterană.
În 1854, un om de știință rus, ministrul educației A.S. Norov publică cartea „Studii asupra Atlantidei”. La începutul
lucrării sale, el citează cuvintele lui Pliniu cel Bătrân că, odată Cipru a fost un întreg cu Siria și a devenit o insulă după cutremur.
El se referă la geograful arab Ibn Yakut că marea a inundat odată multe țări locuite și chiar s-a vărsat în Grecia și Siria. Apoi
Norov continuă să analizeze textele lui Platon. El crede că preoții egipteni au numit Marea Mediterană Marea Atlanticului. Ca
dovadă a acestui fapt, el vorbește despre Munții Atlas din Berberia, Muntele Yuryura lângă Algeria și există un Atlas mitic care
susține bolta cerului. Adăugând câteva argumente, el concluzionează că Marea Mediterană a fost numită odată Atlanticul. El
mai notează că în povestea lui Solon se folosește cuvântul „pelagos”, nu „oceanos”, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre
ocean, ci despre mare.
Grecii din timpul lui Platon înțelegeau Gibraltarul ca fiind Stâlpii lui Hercule (Hercule), dar atenienii și egiptenii
puteau, așa cum demonstrează mulți atlantologi, să înțeleagă aproape orice strâmtoare! De exemplu, Gibraltar, Strâmtoarea
Messina, Capul Malea din Peloponez și insula Kythira, Kythira și insula Antikythera, Insulele Canare, zidurile templului din
Golful Gabes, Strâmtoarea Kerch, Strâmtoarea Bonifacio, chiar și Delta Nilului, etc. Numele Atlas a fost purtat și de mulți munți
din Europa. , Asia și Africa. Norov însuși înțelege Bosforul de către Stâlpii lui Hercule.
Un fragment din textele lui Platon este foarte important: „... într-o zi cumplită toată puterea voastră militară a fost
absorbită de pământul deschis; la fel, Atlantida a dispărut, scufundându-se în abis. Mi se pare suficient de logic să presupun că
armata ateniană nu era foarte departe de Grecia, ceea ce înseamnă că Atlantida ar fi trebuit să fie în apropiere.
Să presupunem că Atlantida se afla în Atlantic, că armata greacă a venit acolo. Pare puțin probabil ca pre-
atenienii, abandonați de aliați, să ducă singur întregul teritoriu în Tirrenia și Egiptul, au copleșit o flotă considerabilă de atlanti și
au navigat spre Atlantida.
Și dacă Atlantida ar fi situată în Marea Mediterană, atunci ar putea cădea destul de ușor împreună cu ambele
armate, care luptau undeva în apropiere.
 „După aceea, marea din acele locuri a devenit până în prezent inaccesibilă și inaccesibilă din cauza adâncimii
cauzate de cantitatea uriașă de nămol lăsată în urmă de insula stabilită”. În Oceanul Atlantic, evident, nu ar putea exista ape
puțin adânci cu nămol.
Insulele Mediteranei se potrivesc perfect cu restul detaliilor textului lui Platon, cu toate acestea, întreaga Mediterană nu este la
fel de vastă ca „Libia și Asia combinate”. Dar nici Atlanticul Central nu este atât de mare, așa că devine clar că aceasta este o
exagerare deliberată și foarte puternică.

ASA DE
1. Descrierea naturii poate fi aplicată tuturor insulelor Mediteranei.
2. Culoarea pietrelor (alb, negru, roșu) și a izvoarelor termale indică în mod clar prezența proceselor vulcanice și post-
vulcanice. Acest lucru este tipic pentru insulele din sudul Siciliei și unele dintre insulele din Marea Ionică și Marea Egee.
Bogăția metalelor este tipică insulei Cipru, Asia Mică, Peninsulei Iberice și țărmurilor nordice ale Africii.
3. Insula se ridica abrupt de la mare, dar avea un spațiu plat deasupra. Acest lucru este tipic pentru Creta, Sardinia,
Corsica.
În 1897, mineralogul rus A. N. Karnorzhitsky a publicat un articol „Atlantida” în Revista științifică, în care plasează
Atlantida „între Asia Mică, Siria, Libia și Hellas ... și, mai mult, lângă gura principală de vest a Nilului (Stâlpii lui Hercule)”. La
urma urmei, atât orașul Sais, de unde a venit legenda atlanteilor, cât și orașul Heraclea, fondat de însuși Hercule, se aflau
foarte aproape.
La trei ani de la publicarea articolului lui Karnorzhitsky, Arthur Evans, un arheolog englez remarcabil, a descoperit
urmele unei civilizații antice pe insula Creta. În martie 1900, a început să excaveze orașul Knossos, antica capitală a Cretei, și a
descoperit legendarul Labirint al regelui Minos.
Palatul era format dintr-un număr mare de spații, suprafața sa fiind de 16 mii de metri pătrați. Și în timp ce Evans
excavează la Knossos și se pregătea pentru publicarea cărții sale despre palatul lui Minos, a apărut întrebarea: a descoperit
Evans Atlantida?

CIVILIZAȚIA CRETAN-MICENIANĂ
Așa cum scrie A. M. Kondratov, principala diferență între civilizația Cretei și marile civilizații ale Nilului, Tigrisului și
Eufratului, Indusului și Gangelui, râului Galben și Yangtze este că nu era o putere agricolă, ci o maritimă.
Construcția de nave și navigație în Marea Egee a început în Aegeis acum 10.000 de ani. În perioada de glorie a
Cretei, flota sa a fost cea mai bună din lume. Navele de la Knossos au vizitat țărmurile Spaniei, Siriei, Mării Negre și Oceanului
Atlantic. Negustorii din Creta mențineau legături strânse cu Egiptul și Mesopotamia.
Insula Creta, situată în mijlocul între Europa, Asia și Africa, are o poziție strategică excelentă. Aristotel scrie în
Politica sa: „Se pare că insula a fost creată pentru a domni Grecia. Locația sa este una dintre cele mai fericite: insula domină
întreaga mare, de-a lungul țărmurilor cărora s-au așezat grecii ... De aceea Minos a luat puterea mării și a cucerit insulele, din
care și-a alcătuit coloniile. "
Civilizația Cretei se distinge printr-o altă trăsătură caracteristică: tavromachia - cultul taurului sacru. Platon a
atribuit-o și legendarilor atlante.
La 19 ianuarie 1909, în ziarul englez The Times a apărut un articol anonim „Continentul pierdut”, în care au fost
identificate Atlantida și Creta. Autorul său a fost J. Frost. Patru ani mai târziu, a publicat un articol în Journal of Hellenistic
Studies. Profesorul Frost a fost susținut și de E. Bailey în cartea „Sea Lords of Crete”. În 1912 D.A. Mackenzie a scris că
Atlantida lui Platon este Creta minoică.
E.S. a fost de asemenea de acord cu această ipoteză. Balch și A. Rivo.
Cu toate acestea, unii cercetători, de exemplu, Lev Semenovich Berg, credeau că minoicii erau doar moștenitorii
atlantenilor și că Atlantida se scufunda în Marea Egee.
Jacques-Yves Cousteau a făcut multe pentru a dovedi această ipoteză, care căuta urme ale civilizației cretan-
miceniene din fundul Mării Mediterane.
Investigațiile lui Cousteau de pe țărmurile Psira, Dokos și Diya demonstrează că Creta era conducătorul
Mediteranei de Est și făcea comerț cu toate popoarele din acea regiune. Iar studiul „zidurilor amforice” subacvatice a sugerat că
puterea puternică a fost imediat distrusă de valul tsunami cauzat de explozia vulcanului Tyra și numai după prăbușirea
economică a statului minoic, elenii care au venit de pe continent au putut cuceri Creta.

ERUPȚIA VULCANULUI STRONGILE

Insulele Ciclade se află între Hellas și Creta. Santorini ocupă un loc special printre ele. Acesta este numele
colectiv pentru insulele Thira, Thirassia, Nea Kaymeni, Palea Kaymeni, Mikra Kaymeni și Aspronisi.
La sfârșitul secolului trecut, arheologul german Hiller von Gortringen a efectuat săpături pe Tir și a descoperit
rămășițele unui oraș mare.
Potrivit oamenilor de știință, în urmă cu 3500 de ani, a avut loc o erupție catastrofală a vulcanului Strongile pe
singura insulă Santorini, după care insula s-a împărțit în mai multe părți. Scara acestei erupții și consecințele acesteia pot fi
comparate cu erupția vulcanului Krakatoa din Indonezia în 1883, care a ucis 36 de mii de oameni. Gazele, vaporii, resturile,
nisipul și praful s-au ridicat apoi cu 70 km și s-au împrăștiat pe o suprafață de 827'000 km2, iar sunetul exploziilor a fost auzit în
Singapore și Australia. La jumătate de oră după explozie, un tsunami a lovit țărmurile celor mai apropiate insule. Valul provocat
de explozie a înconjurat globul. Viteza sa a atins 566 km / h, iar înălțimea sa a fost de 35 de metri.
În 1939, arheologul grec Spyridon Marinatos a emis ipoteza că moartea regatului Minos a avut loc după erupția
vulcanului Santorini. După cum au arătat studiile ulterioare, această ipoteză a fost strălucită confirmată. În 1956, Dr. Angelos
Gheorghe Galanopoulos a realizat că erupția și explozia Strongile au generat un val de tsunami înalt de câteva zeci de metri.
Este posibil ca evreii să părăsească Egiptul și să traverseze marea pe uscat. Potrivit unor comentatori biblici, evreii nu au
traversat Marea Roșie, ci Golful din Mediterana. Au traversat-o în acele câteva minute când apa s-a repezit de pe coastă, iar
soldații egipteni care i-au urmat au fost acoperiți de un val de tsunami.

CONTRAARGUMENTE ÎMPOTRIVA ACESTEI TEORII

Contradicție cu locația indicată clar de Platon a Atlantidei. Inconsistență în date și dimensiuni. Marea Atlanticului
este numită „marea care merită cu adevărat acest nume”. Potrivit multor atlantologi, se înțelege că Marea Atlanticului este un
ocean.
ATLANTOMANIA ȘI ATLANTOFOBIA
 Povestea lui Platon este extraordinar de atractivă pentru oricine. Chiar vreau să cred în existența unei civilizații
dezvoltate, poate nici măcar inferioare celei moderne, cu 12.000 de ani înainte de zilele noastre.
Atlantienii credând fanatic în Platon au declarat la Congresul de la Vancouver din 1933: „Nu vom renunța
niciodată la ideea Atlantidei doar pentru a face pe plac geologilor și botanistilor. Atlantida a câștigat o poziție prea onorabilă în
literatură pentru a fi zdruncinată de argumente științifice plictisitoare. " Este inutil să purtați discuții cu astfel de oameni sau să le
oferiți argumente și dovezi. Ei, după cum a remarcat arheologul american Robert Walkop, „se consideră cetățeni ai Atlantidei și
sunt gata să apere țara legendară până la ultima picătură de sânge”.
La fel ca atlantomania, există și antipodul său - atlantofobia. Din păcate, în timpul nostru, a ridica problema
Atlantidei în munca lor științifică serioasă înseamnă pentru mulți să-și ia rămas bun de la reputația lor de om de știință serios.
Prin urmare, mulți cred cu naivitate problema existenței Atlantidei, decisă de mult timp de știința modernă negativ, argumentând
că Atlantida nu a existat niciodată cu aceeași convingere cu care Atlantomanii dovedesc că a fost.

ATLANTIDA
Atâta timp cât natura divină a fost păstrată în atlanti, ei au neglijat bogăția, punând virtutea deasupra ei; dar când
natura divină a degenerat, amestecându-se cu umanul, au fost înghițite de lux, lăcomie și mândrie. Revoltat de acest spectacol,
Zeus a planificat să distrugă atlantii și a convocat o întâlnire a zeilor. În acest moment, dialogul - cel puțin textul care a ajuns la
noi - se întrerupe.
În această descriere, este ușor de discernut idealurile lui Platon și realitatea din jurul lui Platon. În „Timeu” se
modelează situația războaielor greco-persane, dar într-o formă idealizată; atenienii care i-au învins pe aroganții atlante nu sunt
adevărații atenieni din secolul al V-lea î.Hr. e. cu toate greșelile lor, dar înțelepții virtuoși ideali, parțial asemănători cu spartanii,
dar moral mult mai înalți decât ei; își desfășoară singuri exploatația, împărtășind nimănui gloria și, în același timp, nu folosesc
victoria pentru a-și crea propriul imperiu (așa cum au făcut adevărații atenieni din secolul al V-lea î.Hr.), dar acordă cu
generozitate libertatea tuturor popoarelor. Dar în descrierea Atlantidei există trăsături ale puterii marine ateniene, urâtă de
Platon, cu dorința sa neobosită de bogăție și putere, expansiune constantă, comerț antreprenorial și spirit meșteșugăresc etc.
Scopul inițial al lui Platon se crede că a fost să-i denunțe pe atlantieni, prezentându-i ca un exemplu complet
negativ al lăcomiei și mândriei generate de bogăție și căutarea puterii - un fel de antiutopie opusă Atenei utopice; dar, începând
să descrie Atlantida, Platon s-a lăsat dus și, din motive pur artistice, a creat o imagine atractivă a unui stat magnific și puternic,
astfel încât Atlantida, ca utopie, a umbrit complet conturul palid al Atenei sărace și virtuoase. Este posibil ca tocmai această
discrepanță între proiectare și rezultat să fi fost motivul pentru care dialogul nu a fost finalizat.

ALȚI AUTORI DE ANTICHITĂȚI

Atlantologii moderni sunt înclinați să atribuie menționării poveștii Atlantidei despre atlante, un trib african (aparent
berber) din munții Atlas, despre care vorbesc Herodot, Diodor Sicul și Pliniu cel Bătrân; acești atlanti, conform poveștilor lor, nu
aveau propriile lor nume, nu vedeau vise și în cele din urmă au fost exterminați de vecinii lor, trogloditele; Diodor din Siculus mai
relatează că au luptat cu amazoanele. În ceea ce privește Atlantida propriu-zisă, înțelepciunea convențională s-a rezumat la
fraza (atribuită lui Aristotel) că „(același creator) a făcut-o să dispară”. Această opinie s-a opus lui Posidonius, care, fiind
interesat de faptele de scădere a pământului, pe această bază, a găsit povestea credibilă (Strabon, Geografie, II, 3.6)... În
secolul II. Elian, care a fost, de fapt, doar un colecționar de anecdote, printre altele, relatează cum regii atlantenilor s-au
îmbrăcat în piei de „berbeci de mare” masculi, iar reginele purtau o coafură din piei femelelor acestor animale necunoscute
pentru a sublinia originea lor din Poseidon. - rodul fanteziei cuiva. În secolul V. Neoplatonistul Proclus, în comentariile sale
despre Timeu, povestește despre urmașul lui Platon, Crantor, care în jurul anului 260 î.Hr. e. a vizitat special Egiptul pentru a
afla despre Atlantida și ar fi văzut coloane cu inscripții care îi povesteau în templul zeiței Neith din Sais. El mai scrie:  „Faptul că
a existat odată o insulă de acest caracter și dimensiune este evident din poveștile unor scriitori care au explorat vecinătatea
Mării Exterioare. Căci, potrivit lor, în acea mare, la vremea lor, existau șapte insule dedicate lui Persefone și, de asemenea, alte
trei insule de dimensiuni enorme, una dintre ele fiind dedicată lui Pluto, cealaltă lui Ammon și apoi lui Poseidon, a cărui
dimensiune era de o mie de stade (180 km) ; iar locuitorii lor - adaugă el - au păstrat legendele provenite de la strămoșii lor
despre insula incomensurabil mai mare Atlantida, care a existat cu adevărat acolo și care timp de multe generații a condus
peste toate insulele și în același mod a fost dedicată lui Poseidon. În zilele noastre, Marcellus a descris-o în Etiop. Acest
Marcellus este necunoscut din alte surse; se crede că Ethiopica lui este pur și simplu un roman.

POSIBILĂ DATĂ PENTRU MOARTEA ATLANTIDEI

Politicianul atenian Critias s-a născut în 460 î.Hr. El putea spune povestea războiului din Atena cu Atlantida
numai când a ajuns la vârsta adultă, aproximativ după 440 î.Hr. Dialogul „Critias” nu menționează războiul peloponezian, care a
început în 431 î.Hr. Astfel, Critias a prezentat informații despre Atlantida din perioada 440 î.Hr. până în 431 î.Hr. fiind un tânăr
om politic, întrucât a primit toate informațiile de la bunicul său. Conform instrucțiunilor lui Platon despre catastrofă, cu exact
9000 de ani în urmă, moartea Atlantidei a avut loc în perioada 9440 î.Hr. până în 9431 î.Hr.

IPOTEZE ALE EXISTENȚEI

ATLANTIDA - INVENȚIA LUI PLATON
Cea mai comună opinie în rândul istoricilor și în special a filologilor este că povestea Atlantidei este un mit
filosofic tipic, ale cărui exemple sunt pline de dialogurile lui Platon. Într-adevăr, Platon, spre deosebire de Aristotel și cu atât mai
mult de istorici, nu și-a stabilit niciodată scopul de a comunica cititorului fapte reale, ci doar idei ilustrate de miturile filozofice. În
măsura în care povestea este verificată, ea este infirmată de tot materialul arheologic disponibil. Într-adevăr, nu există nicio
urmă de civilizație avansată în Grecia sau în vestul Europei și Africa, nici la sfârșitul epocii glaciare și post-glaciare, nici în
mileniile următoare. În același timp, este semnificativ faptul că susținătorii istoricității Atlantidei ignoră adesea partea verificabilă
din dialogurile lor (inclusiv tema importantă a civilizației ateniene) și își concentrează cercetările exclusiv asupra neverificabilului
- Atlantida. Mai mult, sursa informației este declarată a fi preoții egipteni (care erau reputați în Grecia drept păstrătorii
misterioasei înțelepciuni antice); totuși, printre numeroasele texte antice egiptene, nu s-a găsit nimic care seamănă chiar de la
distanță cu povestea lui Platon. Toate numele și titlurile din textul lui Platon sunt grecești, ceea ce mărturisește mai degrabă în
favoarea compoziției lor de către Platon, mai degrabă decât reproducerea oricăror legende antice de către acesta. Este
adevărat, Platon explică acest lucru prin faptul că Solon de a tradus nume „barbar” în greacă; dar o astfel de manipulare a
numelor nu a fost practicată niciodată în Grecia.
În plus, Atlantida se încadrează perfect în schema platonică a involuției formelor politice - trecerea lor treptată la
forme mai primitive de existență. Potrivit lui Platon, mai întâi, lumea era condusă de regi, apoi de aristocrați, apoi de oameni
(demos) și, în cele din urmă, de mulțime (ohlos). Puterea aristocrației, a oamenilor și a mulțimii a fost găsită în mod constant de
Platon în istoria orașelor-state grecești. Dar nu a putut găsi puterea „regilor asemănători cu Dumnezeu” care au creat puteri
puternice în Grecia. În acest sens, Atlantida se încadrează perfect în logica teoriei socio-filozofice a lui Platon.
În ceea ce privește moartea Atlantidei, este evident că, după ce a compus această țară, Platon a trebuit să o
distrugă pur și simplu pentru plauzibilitate externă (pentru a explica absența urmelor unei astfel de civilizații în epoca modernă).
Adică, imaginea morții Atlantidei este dictată în întregime de sarcinile interne ale textului.
Cea mai plauzibilă ipoteză despre sursele poveștii numește două evenimente care au avut loc în timpul vieții lui
Platon: înfrângerea și moartea armatei și marinei ateniene în timpul unei încercări de cucerire a Siciliei în 413 î.Hr. e. și moartea
orașului Gelika din Peloponez în 373 î.Hr. e. (Helika a fost scufundată într-o noapte de un cutremur însoțit de inundații; timp de
câteva secole rămășițele sale au fost vizibile în mod clar sub apă și nisip).

ATLANTIDA ÎN OCEANUL ATLANTIC

Strâmtoarea Gibraltar (și direct stâncile din Gibraltar și Ceuta) a fost numită întotdeauna Stâlpii lui Hercule
(trasând „stâlpii Melkartului” fenicieni) în antichitate. Astfel, Platon plasează Atlantida direct în spatele strâmtorii Gibraltar,
aproape de coasta Spaniei și de Marocul actual. Marocul dintre greci, ca țară din Extremul Vest, este sediul titanului Atlas
(Atlas), la numele căruia numele oceanului și creasta Atlasului se întoarce; fără îndoială, și numele Atlantidei - „țara Atlanta”
revine la el (într-un dialog ulterior „Critias”, Platon îl numește pe Atlas primul rege al țării și deduce numele de la el; dar inițial,
aparent, numele însemna pur și simplu „o țară situată în vestul extrem” ).
Cei mai consistenți susținători ai existenței reale a Atlantidei au apelat la aceleași considerații, subliniind că,
potrivit lui Platon, ar putea fi doar în Oceanul Atlantic și nicăieri altundeva. În special, au observat că numai în Oceanul Atlantic
se poate potrivi terenul de dimensiunile descrise de Platon - insula centrală de 3000x2000 stade (530x350 km) și câteva insule
mari însoțitoare. NF Zhirov a fost un apologet înflăcărat pentru această versiune. Din punctul său de vedere, Atlantida a fost
situată în regiunea Azore și a fost odată partea de suprafață a creastei Mid-Atlantic. Suprafața mare a insulei în acel moment a
fost explicată fie de un nivel inferior al oceanului mondial, fie de consecințele unui cutremur, fie de o combinație de factori. M.
Baigent aderă la o versiune similară ( engleză).
Mulți exploratori au căutat Atlantida în Insulele Baleare și Canare. Vyacheslav Kudryavtsev din revista „Vokrug
Sveta” a sugerat, pe baza textelor lui Platon și a datelor despre ultimul maxim glaciar (care s-a încheiat în urmă cu 10 mii de
ani, care corespunde cu timpul indicat în „Kritiya”), că Atlantida a fost localizată pe locul actualelor insule britanice și a Irlandei,
și s-au înecat ca urmare a topirii ghețarilor.

ATLANTIDA ÎN MAREA MEDITERANĂ

Relatarea lui Platon despre Atlantida poate fi considerată ca un mit bazat pe evenimente istorice în timpul cărora,
ca urmare a unui dezastru natural (cutremure, inundații sau alte cataclisme), sau pe fondul lor, o civilizație prosperă anterior a
pierit sau a căzut în decădere ... Un astfel de eveniment istoric poate fi erupția unui vulcan de pe insula Santorini și declinul
ulterior al civilizației minoice extrem de dezvoltate (după standardele de atunci) din Marea Mediterană.
În acest caz, zona Atlantidei dată de Platon și evenimentele vechi de nouă mii de ani sunt privite ca o exagerare,
iar prototipul Atlantidei este insula Creta și, cel mai important, insula Santorini, parțial distrusă de o explozie vulcanică și de
prăbușirea calderei (un alt nume este Fira, în vremurile străvechi - Strongila). Vechea civilizație minoică care a existat în Creta
și insulele învecinate a căzut într-adevăr în decădere după erupția unui vulcan și explozia acestuia pe insula Strongila în secolul
al XVII-lea î.Hr. e., adică nu cu 9000, ci cu 900 de ani înainte de Platon. Erupția catastrofală a vulcanului „într-o zi și o noapte
dezastruoasă” a dus la distrugerea insulei, creând un imens tsunami care a lovit coasta de nord a Cretei (cea mai mare parte a
metropolei insulei) și alte insule din această parte a Mării Mediterane, și a fost însoțită de cutremure. Cenușa vulcanică a
acoperit câmpurile de pe insule și de pe coasta continentului pe o rază de sute de kilometri, ceea ce, cu o grosime a stratului
mai mare de 10 cm, le face improprii cultivării timp de un an sau mai mult, provocând astfel foamete. Având în vedere
trandafirul vântului local, cea mai mare parte a cenușii ar fi trebuit să cadă est-sud-est, fără a afecta Grecia și Egiptul. În același
timp, minoicii, precum atlantii descriși de Platon, au avut cu adevărat ciocniri militare cu aheii care locuiau în Grecia continentală
(deoarece erau implicați activ în piraterie). Și minoicii au fost cu adevărat învinși de ahei, totuși, nu înainte de cataclismul
natural, ci numai după acesta.
Conform binecunoscutei descrieri a lui Platon, insula Atlantida din interior avea un canal concentric prin care
navele puteau naviga, cu ieșiri către marea liberă. Această formă corespunde unei calde vulcanice insulare cu o creastă inelară
și o insulă centrală. Studiile geologice ale insulelor Santorini și ale sedimentelor de fund din estul Mediteranei arată că a existat
o caldare mai veche în zona calderei actuale, care s-a format ca urmare a unei erupții similare în urmă cu aproximativ 20.000
de ani. Cu toate acestea, toate calderele cunoscute au dimensiuni mult mai mici, potrivit lui Platon, „Libia (denumirea greacă
veche pentru Africa) și Asia combinate”. Această discrepanță poate fi explicată, în primul rând, prin exagerări și distorsiuni
acumulate de-a lungul a sute de ani de transmitere orală a legendelor despre evenimente reale (mai ales că dimensiunile reale
ale Asiei și Africii nu erau cunoscute grecilor la acea vreme) și, în al doilea rând, dimensiunile indicate pot fi comparabile cu
dimensiunile reale ale mării. Puterea minoică, extinzându-se nu numai în Ciclade, Creta și Cipru, ci și în regiunile de coastă din
Grecia, Asia Mică și Africa de Nord (ca și în coloniile feniciene și grecești ulterioare).
O prezentare suficient de detaliată a acestei versiuni, cu o analiză comparativă a textelor și materialelor factuale
ale lui Platon obținute până la sfârșitul secolului al XX-lea de istorie, arheologie, geologie și științe conexe, este disponibilă în
cartea doctorului în științe geologice și mineralogice, angajat al Institutului de istorie a științelor naturale și tehnologiei numit
după I. S. I. Vavilov RAS I. A. Rezanova "Atlantida: fantezie sau realitate?" (M., „Știința”, 1975). Această versiune a esenței și a
morții așa-numitei Atlantide nu este deosebit de populară, deși este confirmată științific de o cantitate suficientă de fapte, în
mare măsură pentru că, în acest caz, se pierde haloul misterului care a învăluit însuși conceptul Atlantidei de secole. Pentru
majoritatea oamenilor apropiați de acest subiect, este mult mai interesant și mai interesant să fantezi despre atlantieni perfecți,
un misterios orichalcum, o țară imensă care a dispărut brusc cu o civilizație extrem de dezvoltată etc. Una dintre dovezile clare
în acest sens este dimensiunea și conținutul acestui articol, precum și abundența de opusuri pseudo-științifice și opere de artă
de diferite genuri pe această temă. Atlantis (tm) este un fel de franciză comercială cu licență deschisă și distrugerea acesteia în
mintea consumatorilor nu este pur și simplu profitabilă.

REGIUNEA CIRCUMPONTICĂ (MAREA NEAGRĂ)

Reconstrucția dimensiunii lacului care a existat pe locul Mării Negre
Teoria inundațiilor Mării Negre
Creșterea catastrofală a nivelului Mării Negre, care ar fi putut să aibă loc în mileniul șase î.Hr., ar putea servi
drept prototip pentru evenimentele legendei Atlantidei. Se estimează că în timpul acestei inundații din Marea Neagră în mai
puțin de un an, nivelul mării a crescut cu 60 de metri (alte estimări sunt de la 10 la 80 de metri) din cauza izbucnirii Bosforului de
către apele mediteraneene.
Inundarea unor zone întinse de pe coasta nordică a Mării Negre ar putea, la rândul său, să dea un impuls
răspândirii diferitelor inovații culturale și tehnologice din această regiune în Europa și Asia.
Expansiunea indo-europeană
Evenimente precum formarea și dezintegrarea comunității indo-europene, care au condus la începutul unei
expansiuni indo-europene la scară largă la sfârșitul mileniului IV î.Hr., pot fi, de asemenea, asociate cu legenda unei Atlantide
prospere și moartea acesteia. e. Din punct de vedere geografic, aceste evenimente sunt legate de regiunile adiacente Mării
Negre. Astfel, una dintre ipotezele localizării patriei vorbitorilor nativi ai limbii proto-indo-europene, propusă de V. A. Safronov,
aparține regiunii Dunării (Balcanii de Nord). Ipoteza presupune, de asemenea, că apariția scrisului, orașele fortificate, divizarea
muncii, guvernarea centralizată, apariția claselor sociale și apariția primei civilizații bazate pe cultura Vinca sunt, de asemenea,
legate de această comunitate. La compararea legendei platonice cu evenimentele din mileniul IV î.Hr. e. coincidența în timp se
realizează prin interpretarea propusă de A. Ya. Anoprienko a perioadei de 9000 de ani indicată de Platon ca 9000 de sezoane
de 121-122 de zile.
Alte legături de regiune
La vest de Marea Neagră, Câmpia Dunării de Jos, înconjurată de munți, este clar vizibilă. Dreptunghiul măsoară
534 km pe 356 km (3000 până la 2000 de etape la 178 metri / trepte). Cercul este desenat în jur. Serpentine, situat la 35 km est
de Delta Dunării
Cercetătorul român Nikolai Densushianu în lucrarea sa „Prehistoric Dacia” (1913) a identificat Munții Atlas cu
sudul Carpaților din regiunea Olteniei și Atlantida în ansamblu cu România, remarcând corespondența dimensiunii și locației
Câmpiei Dunării de Jos cu descrierea câmpiei centrale a Atlantidei și introducând presupunerea că Platon a amestecat termenii
”. râu "-" mare "-" ocean "pe de o parte și" insulă "-" țară "pe de altă parte.
Cu o astfel de legătură, devine dificil să găsești o potrivire pentru capitala Atlantidei, care, potrivit lui Platon, se
afla la 9-10 km de coastă și exista un munte jos în centrul orașului. Nu există monturi subacvatice în Delta Dunării, iar singura
insulă este în jur. Serpentina, nu are semne de prezență umană până în secolul al VII-lea î.Hr. e. , deși grecii antici au construit
un templu pe insulă dedicat lui Ahile și în surse scrise (greaca veche. Νησος Λευκη - Insula Albă) este uneori denumită Insula
Fericitului.

IPOTEZA ANTARCTICII
Una dintre ipoteze susține că Antarctica este Atlantida pierdută. Se bazează pe artefacte cartografice (harta Piri
Reis etc.), care ar fi fost create pe baza a zeci de hărți antice atribuite civilizațiilor cu navigație avansată care existau acum 6-15
mii de ani. Această ipoteză este descrisă în detaliu în cartea scriitorului Graham Hancock „Urmele zeilor”. Potrivit autorului,
Antarctica a fost mutată pe Polul Sud ca urmare a deplasării litosferice. Și înainte de aceasta, era mai aproape de ecuator și nu
era acoperit de gheață. Totuși, această ipoteză contrazice ideile științifice moderne despre mișcarea geologică a continentelor.
Există, de asemenea, o versiune asociată nu cu mișcarea continentelor, ci cu o deplasare a axei pământului ca urmare a unui
cataclism planetar în urmă cu 10-15 mii de ani (de exemplu, „coliziunea Pământului cu un corp cosmic de masă enormă”),
înaintea căreia Antarctica nu se afla la Polul Sud, avea o temperatură caldă. clima, bogată în floră și faună, era locuită de
oameni și construită cu orașe, dintre care unele se presupun că sunt vizibile în fotografiile prin satelit. Această versiune
contrazice, de asemenea, ideile științifice despre consecințele căderii diferitelor corpuri cerești pe Pământ, despre
imposibilitatea unei schimbări rapide catastrofale a axei Pământului, despre datarea glaciației Antarcticii etc.

ATLANTIDA ÎN ANZI
„Cel mai mare râu din zona locală se numește Vinjake, există structuri mari, foarte vechi, vizibil deteriorate din
timp și transformate în ruine, trebuie să fi supraviețuit timp de multe secole. Întrebându-i pe indienii locali despre cine a construit
această antichitate, ei răspund la asta alți oameni albi și cu barbă, ca noi, care au condus cu mult înaintea incașilor; spun că au
venit pe aceste meleaguri și și-au făcut aici o casă. Acestea și alte clădiri antice care există în acest regat, mi se pare, nu arată
ca cele care au fost construite sau ordonate să fie construite de incași. Pentru ca structura era pătratăiar clădirile incașilor sunt
lungi și înguste. Există, de asemenea, un zvon că pe o placă de piatră a acestei clădiri erau câteva litere... Nu afirm și nu cred
că în trecut au sosit aici unii oameni, atât de inteligenți și inteligenți încât au construit aceste lucruri și alte lucruri pe care noi nu
le vedem.” - Cieza de Leon, Pedro. Cronica Peru. Prima parte. Capitolul LXXXVII.
Mai târziu, această poveste a devenit cunoscută multor alți istorici și cronicari din Peru, precum și misionari din
ordinele catolice, care și-au răspândit propria poveste despre originea europeană a zeului suprem Viracocha, care s-a reflectat
în numeroase mituri ale indienilor. În special, Pedro Sarmiento de Gamboa a fost angajat în cea mai detaliată ipoteză despre
plasarea Atlantidei în Anzi în cartea „Istoria incașilor” ( Historia de los Incas ).
În Atlantis: The Andes Solution, Jim Allen a prezentat o teorie care egalează Atlantida cu Platoul Altiplano din
America de Sud. Teoria se bazează pe mai multe motive.

ATLANTIDA ÎN BRAZILIA
Fawcett a considerat că o figurină de bazalt negru este dovada materială a existenței unei civilizații preistorice
necunoscute în Brazilia. Potrivit lui Fawcett, experții de la British Museum nu i-au putut explica originea figurinei și, în acest
scop, a apelat la un psihometrist pentru ajutor, care a descris, la contactul cu acest artefact, „un continent mare, de formă
neregulată, care se întinde de la coasta de nord a Africii până la America de Sud”. care apoi a lovit un dezastru natural. Numele
continentului era Atladta .
În expediția sa din 1921, Fawcett a spus că a reușit să adune dovezi suplimentare despre rămășițele orașelor
antice vizitând regiunea râului Gongoji din statul brazilian Bahia. În 1925, Fawcett și însoțitorii săi nu s-au întors de la căutarea
orașelor pierdute în zona superioară a râului Xingu; circumstanțele morții expediției au rămas necunoscute.

ATLANTIDA ÎN TEOSOFIE
Teosofii cred că civilizația Atlantidei a atins apogeul în urmă cu 1.000.000 și 900.000 de ani în urmă, dar s-a
prăbușit din cauza conflictelor interne și a războaielor rezultate din utilizarea ilegală a puterilor magice de către atlanti. W. Scott-
Elliot, în Istoria Atlantidei (1896), susține că Atlantida s-a împărțit în cele din urmă în două insule mari, dintre care una se numea
Daitya și cealaltă Ruta, care mai târziu s-a micșorat până la ultima rămășiță cunoscută sub numele de Poseidonis. C.
Leadbeater afirmă că în Tibet există un muzeu ocult, care conține mostre ale culturilor tuturor civilizațiilor care au existat
vreodată pe Pământ, inclusiv civilizația Atlantidei. Patru hărți ale continentului, care reflectă istoria distrugerii sale, plasate de
Scott-Elliot în „Istoria Atlantidei”, sunt copii ale hărților din menționatul muzeu tibetan.

ÎN LITERATURĂ ȘI ARTĂ

Profesorul Aronax și căpitanul Nemo printre ruinele Atlantidei

Atlantida este o sursă de inspirație pentru multe generații de scriitori, artiști, dramaturgi, regizori. Multe filme, cărți, benzi
desenate și jocuri sunt dedicate vieții Atlantidei, căutării acesteia sau folosesc Atlantida ca alegorie.

ÎN LITERATURA FANTASTICĂ
 În romanul lui Jules Verne Douăzeci de mii de leghe sub mare, căpitanul Nemo îi arată profesorului Aronax rămășițele
clădirilor Atlantidei de la fundul Oceanului Atlantic; se plimbă pe fundul oceanului în costume de scufundări.
 Ulterior, Wolfgang Holbein a continuat tema Atlantidei în cărțile sale din seria „Copiii căpitanului Nemo” („Fata din
Atlantida” și altele).
 Un alt scriitor, Pierre Benoit, și-a dedicat romanul căutării lui Antlantis pe teritoriul Algeriei moderne. A se vedea cartea
sa Atlantida (L'Atlantide, 1919) pentru detalii.
 Aelita lui Alexei Tolstoi oferă o versiune a preistoriei atlante a omenirii. Atlantida s-a scufundat până la fund ca urmare
a unui cutremur teribil, dar o parte din atlanti - magațiții - s-au mutat pe Marte.
 În romanul lui Grigory Adamov, Misterul celor două oceane (1938; 1939), Atlantida inundată (în Oceanul Atlantic) este
unul dintre punctele de pe ruta submarinului Pioneer.
 În romanul „The Maracot's Abyss” (1929) de Arthur Conan Doyle, profesorul Maracot, împreună cu cei doi tovarăși ai
săi, ajunge la fundul adâncii depresiuni atlantice de pe batisferă și acolo descoperă o comunitate de oameni care trăiesc în
camere subterane închise ermetic, respirând oxigen produs din apă și făcându-le existența foarte confortabilă. ... S-a dovedit că
sunt descendenții locuitorilor Atlantidei, care în timpuri străvechi erau bine pregătiți pentru cataclismul care le-a distrus
continentul și astfel a supraviețuit.
 Povestea Atlantidei a fost folosită de John Tolkien ca bază pentru complotul lui Numenor - casa ancestral scufundată a
celor mai înalți oameni - Edain. În Quenya, unul dintre limbajele fictive ale Pământului de Mijloc, Numenor a fost numit Atalante
(Quen. Atalantë, „The Fallen”).
 Scriitorul de science fiction Alexander Belyaev în povestea „Ultimul om din Atlantida” a descris existența și moartea
Atlantidei ca urmare a unei catastrofe tectonice. Civilizația epocii bronzului descrisă în poveste se închină soarelui.
 Romanul științifico-fantastic de Georgy Martynov „Spirala timpului” (1966) descrie o vizită în Atlantida („Țara Moorului”)
a extratereștrilor din spațiul cosmic în urmă cu aproximativ douăsprezece mii de ani. În roman, Atlantida este descrisă ca o
societate cu un nivel de dezvoltare și un tip de guvernare, care amintește de vechiul egiptean.
 În povestea lui Kir Bulychev „Sfârșitul Atlantidei” din ciclul „Aventurile Alicei”, Atlantida se dovedește a fi baza
extratereștrilor extratereștri care observă Pământul de secole. Este situat în partea de jos a Oceanului Pacific, lângă Insulele
Hawaii.
 Una dintre ipotezele despre Atlantida este descrisă în povestea științifico-fantastică a scriitorului român Victor
Kernbach „O barcă peste Atlantida” - (originalul din 1961. În limba rusă în „Biblioteca de aventură și știință-ficțiune” în 1971.).
 Romanul „Operațiunea de căutare a timpului” de Andre Norton (1967) folosește mitologia lui Churchward. Un american
din secolul XX se găsește în lumea antică, unde există un război între Atlantida și civilizația Mu. Atlantida este reprezentată de
un imperiu malefic care se închină cultului sângeros al Ba-Ala.
 Istoria fictivă a Atlantidei este punctul central al seriei de romane din Atlanta a scriitorului rus de science-fiction Dmitry
Kolosov. Atlantida, conform complotului principal, este o planetă situată într-o altă galaxie pe care a fost creată o societate
utopică. După capturarea planetei Atlantida în război, șeful statului și câțiva confidenți au fugit pe Pământ, unde au fondat o
nouă societate după vechile tipare.
 În ciclul „Respirația morții și eternitatea iubirii” al scriitorului de știință ficțiune modern Grigory Demidovtsev, numele
„Atlantida” se aplică Americii - respectiv, există Atlantida de Nord și de Sud. Acest lucru se datorează faptului că, în realitatea
alternativă creată de Demidovtsev, America a fost descoperită nu de Columb, ci de navigatorii din Nevorusi.
 În romanul de știință-ficțiune Illuminati!, Robert Anton Wilson descrie rămășițele lumii Atlantidei în timpul unei
scufundări submarine. Atlantienii au fost o civilizație puternică care a pierit în timpul războiului.
  Seria „Viziuni întunecate” a scriitoarei americane Lisa Jane Smith descrie o rasă („Frăția cristalului”) care locuia în
Atlantida. Cei câțiva supraviețuitori după moartea Atlantidei s-au mutat pe alte continente.
 În povestea lui Dmitri Olchenko „Dincolo de pragul albastru al misterului”, se menționează că Atlantida aparținea
insulelor Greciei și avea trei frați-conducători: Marte, Hefaist și Hermes. Ca urmare a uciderii fraților și a numeroaselor războaie
purtate de Marte, Atlantida a fost sângerată și devastată. Atlantida se scufundă sub apă deoarece zeii nu puteau suporta
sângeroasa regulă a lui Marte.
 În povestea lui Howard Lovecraft Templul, după un accident, un submarin german se scufundă până la fund și se află
într-un oraș inundat cu arhitectură antică, unde clădirea principală este un templu antic.
 În povestea lui Robert Sheckley „Voința țarului” unul dintre demonii (ferii) din Atlantida pătrunde în lumea noastră.
 În opera lui Edgar Burroughs „Tarzan și comorile lui Opar”.
 Romanul Cartea craniilor al scriitorului de știință-ficțiune Robert Silverberg descrie o sectă a nemuritorilor care a apărut
în Atlantida și și-a dus practicile secrete până în prezent.
 în ciclul „Calea lui Dumnezeu” de Anton Kozlov (pseudonimul Belozerov), se descrie că insula Atlantida nu s-a înecat
ci a fost aruncată într-o altă dimensiune printr-o gaură neagră

ÎN ALTĂ LITERATURĂ
ÎN ARTELE VIZUALE ȘI MEDIA
ÎN PICTURĂ

Monso Desiderio. Căderea Atlantidei

 Căderea Atlantidei - complotul unei picturi fantastice realizate de pictori francezi în stil baroc, cunoscut sub
pseudonimul colectiv Monso Desiderio (sec. XVII)
 Atlant (1921), Moartea Atlantidei (1929) - tablouri de Nicholas Roerich.
LUNGMETRAJE DESPRE ATLANTIDA
 1961 Atlantida, continentul pierdut - film SUA
 Atlantida: Lumea Pierdută (2001) - desene animate steampunk de la Disney Studios
 În seria de televiziune „Stargate: Atlantida” Atlantida este un oraș-navă spațială a vechii rase umane „Anticii”, care a
zburat de la Polul Sud al Pământului în urmă cu câteva milioane de ani. Acum aproximativ 10 mii de ani Atlantida a fost
scufundată pe fundul oceanului și, după scufundarea orașului, Anticii s-au întors prin Poarta Stelară pe Pământ. În serie, de la
Anticii care se întorceau, Platon a aflat despre Atlantida și scufundarea ei în fundul oceanului.
FILME POPULARE DE ȘTIINȚĂ DESPRE ATLANTIDA
 Reconstrucția morții lui Poseidonis
 Locul unde a fost găsit discul din Epistola Festa a atlantenilor din Epoca de Aur
 CTC Vreau să cred! Numărul 19 - Atlantida pierdută, unde este ea?
 Mituri ale Umanității. Potopul ... sau în căutarea Atlantidei  (eng. Mituri ale omenirii. Potopul ... sau cauți Atlantida?  ),
2005
 : Din punct de vedere al științei: Atlantida (eng. Pământul a investigat Atlantida), 2006
 Descoperire: rezolvarea misterelor din povestea Ollie Steeds. Atlantida (eng. Descoperire: rezolvarea istoriei cu Olly
Steeds. Atlantida ), 2010
 Misterele istoriei. Secretele Atlantidei, 2010
 Extraterestri Antici. Lumile subacvatice (eng. Extraterestri Antici. Lumile subacvatice ), 2011
 Leagănul civilizației moderne. Atlantes - cine sunt? 2011 r.
ÎN MUZICĂ
 Albumul trupei rock spaniole Mägo de Oz "Atlantia" (2010), completând trilogia "Gaia".
 Track Ltj Bukem - Atlantis (I need you)
 Albumul grupului On Thorns I Lay - Orama
 Albumul Symphony X V - The New Mythology Suite este dedicat istoriei Atlantidei.
 Albumul trupei germane de metal Atrocity - Atlantis
 Albumul muzicianului de jazz Sun Ra - Atlantis, împreună cu compoziția cu același nume, este dedicat Atlantidei.
 Piesa „Crowning Of Atlantis” a trupei suedeze Therion este dedicată Atlantidei.
 O melodie a trupei franceze de metal Whyzdom - „Atlantida”
 Melodie a trupei suedeze de metal ReinXeed - "Atlantis"
 Piesa „Atlantida” a grupului Nautilus Pompilius este dedicată Atlantidei.
 Cântec al grupului Oddiss "Atlantis"
 Melodia trupei cehe de metal Salamandra "Atlantis"
 Melodia Imperio "Atlantis"
  Melodia Ring Of Fire "Atlantis"
 Cântec modern Talking - „Atlantis sună”
 Cântecul lui Alexander Gorodnitsky „Atlantida” (nu trebuie confundat cu cel mai faimos cântec „Atlanta”)
 Albumul lui Bal-Sagoth - Atlantis Ascendant, precum și o serie de alte melodii ale acestui grup.
 Albumul Eloy din 1977 Ocean este dedicat căderii Atlantidei. În 1998, formația a lansat și un album de continuare
numit Ocean 2 - The Answer.
 Cântecul lui Philip Kirkorov „Atlantida”
 EP-ul trupei austriece de metal Visions Of Atlantis - Lost este dedicat Atlantidei, la fel ca numele trupei.
 Cântec al grupului Ametist - „Atlantida”
 Cântece Iron Savior, în special din albumele timpurii.
 Cântecul grupului german NSBM Bilskirnir - Reconquering Atlantean Supremacy, despre renașterea marii puteri și
înțelepciunea atlantenilor.
ÎN JOCURI
 În 1992, studioul Lucas Arts a lansat o căutare pe computer , care a devenit un clasic al genului. În 1997, compania
franceză Cryo a lansat o căutare Atlantida: Poveștile pierdute, în 1999 - Atlantida II, în 2001 - Atlantida III: Lumea nouă pe
Playstation, în 2004 - Atlantis Evolution.
 În jocul video Tomb Raider și remake-ul său Tomb Raider: Aniversare, o tânără arheologă, contesa Lara Croft este
angajată de puternica Natla Technologies Corporation pentru a căuta trei piese din vechiul artefact Atlantis Scion. Pe parcursul
jocului, se pare că șeful corporației, Jacqueline Natla, este regina Atlantidei, care vrea să reînvie civilizația pierdută (pe care ea
însăși a distrus-o).
 Într-un joc pe computer Epoca mitologiei: titanii Atlanteanii sunt una dintre cursele care se pot juca.
ÎN SERIALELE ANIMATE
 În seria animată „Transformers: Cybertron” Atlantida nu este o insulă scufundată străvechi, așa cum pământenii sunt
obișnuiți să creadă, ci nava stelară transformatoare omonimă de mărimea unui oraș, care de când dezastrul se afla în triunghiul
Bermudelor, care este cel mai sigur să intre sub apă (conform seriei).
 În seria de animație „Testoasele ninja mutante adolescente: Atlantida se trezește” Atlantida este un oraș străvechi, dar
totuși activ, locuit de oameni și situat sub o cupolă specială de energie la adâncimi mari în Oceanul Atlantic, unde personajele
principale ajung de la canalizările din New York, conduse de o creatură străveche de-a lungul numit Alim Celakant, care apoi
devine regele Atlantidei conform Profeției.
 În seria animată Jackie Chan Adventures, Atlantida este tărâmul unuia dintre demonii naturii, demonica oceanelor din
Baysa.
ÎN BENZI DESENATE
 DC Comics are mai multe personaje atlante, inclusiv super-eroul Aquaman.
 În benzile desenate publicate de Marvel Comics, Atlantida este o stare subacvatică locuită de creaturi dintr-o specie
fictivă. homo mermanus... Statul este condus de Namor, care este un hibrid de om și Atlanta.
 Dark Horse Comics a lansat o benzi desenate despre aventura Atlantis a Indiana Jones, bazată pe Indiana Jones și
The Fate Of Atlantis: The Graphic Adventure.
 Atlantida a apărut în fundalul benzilor desenate Hellboy, unde a fost avanpostul Hyperborea.
ATLANTIDA ÎN GOOGLE EARTH
VEZI SI
ATLANTOLOGIE
NOTE

1.doctorat V. Gulyaev Continentele pierdute Atlantida și Mu pe harta Neanderthalului. Pe site-ul Alterplan.ru

2.Șchipkov B.R. Aristotel și Atlantida
3.sigilii?
4.deși neglijabile puține texte antice au ajuns la noi, în special pe papirus
5.cu excepția unui singur, etichetat direct „în Gadirul nativ”
6.Revista „În jurul lumii”. Adresa Atlantidei - raftul celtic?
7.Potopul lui Noe: Noile descoperiri științifice despre evenimentul care a schimbat istoria
8.Potopul nu atât de mare al lui Noe (eng.)
9.Anoprienko A.Ya. Atlantida și civilizația indo-europeană: noi fapte, argumente și modele. - Donetsk: „UNITEKH”,
2007. - 516 p. - ISBN 966-8248-12-0
10. Geologii leagă potopul Mării Negre de creșterea agriculturii
11. Safronov V.A. Patriile ancestrale indo-europene
12. DACIA PREISTORICĂ de Nicolae Densusianu, PARTEA 6 - Cap.XXXIV (ing.)
13. E. A. Zakharova. La întrebarea despre natura chtonică a cultului lui Ahile din regiunea nordică a Mării Negre
14. (eng.)
15. Barbiero Flavio. „Una Civiltà sotto Ghiaccio”. - 2000.
16. Revista „Tehnologie pentru tineret” nr. 06/1999. Atlantida - Antarctica
17. Pedro Cieza de Leon. Cronica Peru. Prima parte. ... www.bloknot.info (A. Skromnitsky) (24 iulie 2008). Arhivat din
original la 21 august 2011. Adus la 11 octombrie 2010.
18. Pedro Sarmiento de Gamboa. Historia de los Incas. Madrid 2007. Miraguano, Polifemo.