Dintre cele zece povistiri despre dependență cuprinse în cartea Hearts & Scars, am ales să o

prezint pe cea a Nicolei O’Hanlon care în prezent este redactor șef la www.iloverecovery.com
denumită sugestiv ”Să învăț să fiu eu”.... Nicola a învins dependența de alcool iar lucrările sale au fost
publicate în reviste de specialitate. A fost la recuperare din 23 ianuarie 2010 iar după o luptă
înverșunată de cinci ani a descoperit libertatea de a fi ea însăși și bucuria de a trăi. După cum afirmă
chiar ea, a început să își construiască bucată cu bucată un mod de viață care începe în sfârșit să i se
potrivească. Desigur lucrurile nu au stat așa de la început... au prins contur în urma unei reflecții
dificile, a întoarcerii către sine, în momentul în care fuga din fața problemelor a încetat.
Analizând cazul am decelat:
- prezentarea istoricului dependenței și a principalelor evenimente de viață
- factorii determinanți ai adicției:
o caracteristici psihologice privind condiția eului,
o capacitatea de control.
- evaluarea procesului de vindecare, a factorilor și etapelor prezente în cadrul acestui proces.
Istoricul personal și social
 La vârsta de 13 ani, Nicola a descoperit alcoolul..... iar la 15 ani a ajuns prima dată în spital
pentru dezalcoolizare când a fost diagnosticată și cu depresie motiv pentru care sa instituit un
tratament de reabilitare/specialitate. De asemenea își provoca în secret vomă după ce mânca -
bulimie ....iar la un moment dat a avut un avort spontan despre care nu a spus nimic nimănui până la
vârsta de treizeci de ani. La 16 ani a avut și prima tentativă de sinucidere. Până la 19 ami fusese
internată de mai multe ori din cauza alcoolului și a drogurilor.
Alcoolul i-a influențat încă de la naștere experiența de viață, ea provenind dintr-o familie de
alcoolici de generații întregi, însă în casă nu se vorbea deloc despre alcoolism, totul era ascuns
copiilor, ea cheltuind o mare parte din energia mentală încercând să înțeleagă motivul acestei agitații
permanente. În societatea irlandeză alcoolismul devenise o problematică comună dar în același
timp un tabu. Tatăl său a fost la rândul său alcoolic iar autoarea descrie o vizită pe care i-a făcut-o
acestuia în timpul internării într-un centru de reabilitare împreună cu sora mai mică. În timpul vizitei
de exemplu, problema tatălui a fost expusă ca fiind o altă afecțiune, respectiv o operație la umăr.
Vizita respectivă a marcat-o enorm, atunci a înțeles că este mințită și și-a pierdut încrederea în orice
adult din viața ei.
La vârsta de patru ani a fost diagnosticată cu purpură trombocitopenică idiopatică boală de
sânge iar la șapte ani a dezvoltat diabet zaharat tip 1 boli care a determinat o închidere în sine în
încercarea de a ascunde celorlalți că injectarea insulinei era îngrozitoare, precum și a rușinii pe care o
simțea pentru că avea diabet. A ajuns să se simtă foarte singură. Nu avea prieteni. Din fericire, faptul
că familia locuia într-o zonă rurală a Irlandei i-a oferit libertatea de a cutreiera și explora alături de
sora sa minunatele împrejurimi. O altă bucurie era muzica, asculta cu mare bucurie colecția părinților
de discuri cu formații renumite.
Viața școlară a fost o serie de încercări slabe de a lua note decente. A depus un efort uriaș ( “în
fiecare zi am depus atât de mult efort să reușesc, era ca și cum ai vrea să urci un munte înalt din nou și
din nou”) Animată însă de dorința de a reuși și de sentimentul unui scop în viață (”am vrut să fiu una
dintre fetele bune, care s-a descurcat bine la școală, care avea planuri pentru viitor, care credea că
poate va face ceva cu viața ei”). Îi plăcea să scrie, visa să scrie povești despre depășirea dificultăților
însă la un moment dat empatia pentru lupta umanității a devenit copleșitoare iar atracția spre
autodistrugere a fost mai intensă.
Chiar dacă a pus în eseuri și temele școlare tot ce avea, rezultatele au fost mediocre și au
dezamagit-o.
Gândurile așternute în eseuri, o minte deschisă și opinii puternice nu erau calități apreciate în
școala ei și mai ales nu era ceea ce se aștepta de la o tânără catolică irlandeză.
A început să folosească scrisul ca ocazie de a critica viața ipocrită la care simțea că este obligată să
participe. Totul era enorm după cum afirmă, a început să se simtă extrem de inferioară și să își simtă
visele ca fiind de neatins.
Mărturisește că descoperirea alcoolului la vârsta de 13 ani i-a oferit aceeași pace și mulțumire
pe care i le oferea natura și muzica însă la un nivel mult mai intens. Alcoolul a facut ca deconectarea
cu lumea din jur să înceteze. Se simțea liberă doar când era beată sau drogată.
După încercarea de sinucidere de la 16 ani, pâna la vârsta de 19 ani a fost internată de mai multe ori
din cauza alcoolului și a drogurilor. Relațiile abuzive au devenit o temă recurentă în viața ei. A avut în
perioada respectivă un job în retail care i-a permis să plătescă chiria și să își procure stupefiantele. Tot
ce conta pentru ea era distracția și nu i se părea că face nimic anormal justificând că toate cluburile
erau pline de oameni care aveau același comportament.
 La 22 de ani l-a cunoscut pe cel care avea să îi devină soț iar el a adus în viața ei un sentiment
de securitate și calm. S-au mutat împreună în alt oraș, au găsit locuri de muncă bune, un apartament
frumos și pentru prima dată în viața ei s-a simțit cu adevărat fericită.
La 25 de ani s-a căsătorit cu el iar un an mai târziu s-a născut primul copil. Din exterior totul
părea minunat dar Nicole a avut depresie postnatală și se lupta cu toate schimbările din viața ei. Motto-
ul după care începuse să își ghideze viața era totul sau nimic, avea sentimentul constant că dacă ar
încerca puțin mai mult, totul ar fi mai bine. Fiecare părticică a vieții ei, de la exercițiile fizice la
îngrijirea casei trebuia să fie mai bun, mai mare, mai strălucitor. Simțea că nimic nu îi poate umple
golul din interior și setea de mulțumire. Când fiica ei împlinise un an, Nicola ajunge într-o secție de
psihiatrie fiind diagnosticată cu tulburare de anxietate. Consumul de stupefiante atinsese de asemenea
un punct critic. Cu toate acestea își minte medicul afirmând că bea alcool rar și niciodată în exces. A
încercat să se convingă singură că este bine și să își continue viața. La cinci ani după nașterea primului
copil apare al doilea. Lucrurile nu s-au schimbat, nu după mult timp căsătoria ei se încheie, pierde casa
din cauza problemelor financiare. Se mută împreună cu copiii într-o casă închiriată și încearcă cu
disperare să păstreze situația pe linia de plutire. Conștientiza dureros că nu își poate susține copiii. Au
urmat dificultăți financiare, probleme de sănătatea mentală și fizică cărora le-a răspuns consumând și
mai mult alcool. Alcoolul devenise singurul refugiu. Nicola a intrat de asemenea într-o serie de relații
nesănătoase și abuzive. Simțea că alcoolismul ei devenise murdar și rușinos.
A conștientizat în același timp că băutura încetase să mai fie o soluție pentru modul de viață pe care îl
avea. Înțelesese că primul pas spre vindecare trebuia să fie acceptarea problemei ei, a etichetei de
alcoolică, pe care toată viața a încercat să o evite, a unei boli pe care oamenii o consideră un eșec
moral.
Urmează perioada de reabilitare, o perioadă dificilă în care a împărtășit experiențe similare cu alți
oameni. Odată începută confruntarea cu problemele, și recunoscută negarea bolii, încet viața a primit
un sens nou. A abordat cu încredere procesul de recuperare și a profitat de fiecare ocazie pentru
vindecare și revenire. Procesul de revenire a fost unul dur și dureros dar rezultatele au început să apară
iar Nicola a descoperit că nefericirea ei se transformase în profunzime și a înțeles fiecare experiență
este o binecuvântare. Nu au existat recăderi pe parcursul procesului de recuperare, un factor extrem de
important fiind cei doi copii “ceea ce m-a susținut să merg înainte au fost cei doi copii ai mei”.
Analiza cazului mi-a adus claritate asupra a ceea ce înseamnă să privim dincolo de simptom (în acest
caz alcoolismul) și de asemenea asupra facptului că în spatele fiecărei suferințe se află o suferință
profundă.
Întorcându-ne în timp avem un clișeu.... un copil născut într-o familie de alcoolici, neconectati
emoțional cu copilul lor, aflați în permanentă evadare și negare a existenței acestei adicții.
Daca tatăl apare în povestire, imaginea maternă este complet absentă. Singura relație autentică o avea
cu sora mai mică. La scoală se simțea inferioară din cauza rezultatelor mediocre pe care le obținea
tocmai pentru că încercase să fie autentică în gândire deși în societatea tradițională o minte deschisă și
opiniile puternice nu erau apreciate. Copilăria și adolescența au stat sub semnele însingurării și izolarii
sociale. Acestea sunt împrejurările de viață în care a debutat adicția. Se conturează așadar lumea
interioară a traumei. La acesta contribuind și alte evenimente survenite în viața de adult cum ar fi
divorțul, pierderea casei și dificultățile financiare, relațiile abuzive din perioda în care consumul de
alcool a atins punctul critic.
Voința de a reuși a susținut-o în confruntarea cu dependența, cu negarea problemei, a determinat-o să
înțeleagă că fără experiențele ei de viață nu ar fi avut niciodată oportunitățile de acum, și nu în cele din
urmă a făcut-o învingătoare oferindu-i libertatea de a fi ea însăși.