Cuprins

1. Introducere..................................................................................................3

1.1 Scurtă istorie despre reţelele Petri.........................................................4

1.2 Dezvoltarea iniţială a reţelelor Petri.......................................................4

1.3 Modelare................................................................................................5

1.4 Structura unei reţele Petri......................................................................6

1.5 Caracteristici ale sistemelor...................................................................6

2. Reţele Petri Hibride ....................................................................................8

2.1 Structuri particulare de Reţele Petri Hibride.........................................17

2.1.1 Reţele Petri Hibride cu arce inhibitoare .....................................................17

2.1.2 Reţele Petri Hibride temporizate ................................................................19

2.1.3 Exemple de procese descrise prin modele de tip hibrid .............................21

Bibliografie...............................................................................................................28
Retele Petri Hibride

2
 1. Introducere
Reţelele Petri sunt un instrument pentru studiul sistemelor. Teoria
reţelelor Petri permite unui sistem să fie modelat de către o reţea Petri,
realizându-se astfel o reprezentare matematică a sistemului. Analiza reţelei
Petri poate apoi să furnizeze informaţii importante despre structura şi
comportamentul dinamic al sistemului modelat, putând fi folosită pentru a
evalua sistemul modelat şi pentru a sugera îmbunătăţiri sau schimbări.
Astfel, dezvoltarea unei teorii a reţelelor Petri se bazează pe aplicarea
reţelelor Petri în modelarea şi proiectarea sistemelor.
Retelele Petri sunt compuse din doua tipuri de noduri: locuri si tranzitii. In
mod grafic, locurile sunt reprezentate de cercuri si tranzitiile prin linii.
Locurile si tranzitiile sunt legate prin arcuri. Fiecare loc poate sa contina un
numar de jetoane. Tranzitia se realizata doar atunci cand toate locurile aflate
intr-o pozitie superioara fata de ea contin cel putin un jeton. La un moment
dat poate avea loc o singura tranzitie; executia acesteia are loc decrementand
un jeton din locurile aflate inaintea acesteia si incrementand jetoanele
locurilor situate dupa ea. O tranzitie poate porni cand fiecare dintre locurile
conectate la ea are cel putin un jeton; cand se declanseaza, tranzitia
indeparteaza jetonul din fiecare loc de intrare si depune unul in fiecare dintre
locurile cu care este conectata. Aceasta este numita regula de declansare
(firing rule). Deplasarea jetoanelor intre locuri are loc in functie de regulile
de declansare impuse de tranzitii. Uneori este necesar ca un loc de intrare sa
contina doua sau mai multe jetoane inainte ca tranzitia sa poata sa porneasca.
Pentru a nu fi necesara trasarea a mai mult de un arc intre loc si tranzitie,
multiplicitatea arcelor se noteaza cu un numar langa arc. Starea sistemului
imbina informatii despre toate starile locale.
Se pot introduce arcuri inhibitoare, reprezentate pe arc cu un cerc la
extremitatea dinspre loc. In acest caz, tranzitia este executabila daca toate
locurile de unde provin arcurile inhibitoare sunt vide si daca celelalte locuri
din pozitiile superioare contin cel putin un jeton. Executia unei tranzitii se
face in aceeasi maniera ca si in cazul precedent, cu diferenta ca locurile din
pozitiile superioare legate prin arcuri inhibitoare nu sunt decrementate cu un
jeton. Daca un arc leaga o tranzitie Tj de un loc Pi, atunci arcul este
reprezentat prin perechea (Tj, Pi) si se spune ca Tj este o tranzitie de intrare

3
in locul Pi iar Pi este un loc de iesire din tranzitia Tj. Analog, daca un arc
leaga un loc Pi de o tranzitie Tj, atunci arcul este reprezentat printr-o
pereche (Pi, Tj) si se spune ca locul Pi este un loc de intrare in tranzitia Tj
iar tranzitia Pj este o tranzitie de iesire din locul Pi.

1.1 Scurtă istorie despre reţelele Petri

Certificatul de naştere al reţelelor Petri a fost dizertaţia lui Petri, dar

majoritatea studiilor din Statele Unite se bazează de asemenea pe raportul
final al proiectului pentru teoria sistemelor informaţionale (Information
System Theory Project) care nu numai că a tradus în engleză studiul lui
Petri, dar l-a şi îmbunătăţit considerabil. Raportul intitulat "Event and
Conditions" [Holt and Commoner, ed. 1970], a fost de asemenea o parte
importantă în dezvoltarea teoriei reţelelor Petri. Petri a prezentat un scurt
raport la Congresul IFIP din 1962 care a fost tipărit în cele ce au urmat [Petri
1962b]. Acest raport se bazează pe ideile din studiul său.
Abordarea prezentată în această lucrare derivă din munca la "The
Computation Structures Camp" la M.I.T. şi s-a dezvoltat din munca lui
Dennis [1970a], Patil [1970a], şi a altora, culminând cu studiile lui Hack
[1975c]. Keller a avut de asemenea o mare influenţă cu raportul său despre
sistemele de înlocuire a vectorilor [Keller 1972] şi prin punctul său de
vedere asupra modelării [Keller 1975a].

1.2 Dezvoltarea iniţială a reţelelor Petri

Reţelele Petri sunt proiectate special pentru a modela sisteme cu

componente cu interacţiune concurentă. Reţelele Petri au la bază studiile lui
Carl Adam Petri. În lucrarea sa de doctorat, "Communikation mit
Automaten" (Comunicarea cu automate), Petri formulează fundamentele
unei teorii a comunicaţiilor între componente asincrone ale unui sistem
computaţional, oprindeu-se mai ales asupra descrierii relaţiilor cauzale dintre
evenimente. Această lucrare a fost în principal o dezvoltare teoretică a
conceptelor fundamentale pornind de la care s-a dezvoltat mai apoi teoria
reţelelor Petri.
Munca lui Petri a ajuns în atenţia lui A.W. Holt şi a altora care lucrau la
proiectul pentru teoria sistemelor informaţionale (Information System

4
Theory Project) în cadrul ADR (Applied Data Research, Inc.). Multe din
teoriile iniţiale, notaţiile şi reprezentările reţelelor Petri s-au dezvoltat prin
munca la acest proiect (Information System Theory Project) şi au fost
publicate în raportul final al proiectului [Holt, ed. 1968], şi într-un raport
separat intitulat "Event and Conditions" (Evenimente şi condiţii) [Holt and
Commoner, ed. 1970]. Această muncă a arătat cum pot fi aplicate reţelele
Petri în modelarea şi analiza sistemelor cu componente concurente.Munca
lui Petri a atras de asemenea atenţia proiectului M.A.C. de la Institutul de
Tehnologie din Massachusetts (M.I.T.). "The Computation Structures
Camp" coordonat de profesorul Jack B. Dennis, a fost sursa a numeroase
cercetări şi articole publicate despre reţelele Petri, şi de asemenea a
numeroase dizertaţii şi rapoarte. "The Computation Structures Camp" a ţinut
două conferinţe asupra reţelelor Petri: Conferinţa proiectului M.A.C. asupra
sistemelor concurente şi calculului paralel, în 1970 la Woods Hole [Dennis,
1970] şi conferinţa despre reţelele Petri şi metodele aferente, din 1975 de la
M.I.T. Ambele au fost utile pentru selectarea rezultatelor şi abordărilor utile
referitoare la teoria reţelelor Petri.
Utilizarea şi studiul reţelelor Petri s-au răspândit mult în ultimii ani. Un
laborator de lucru cu reţele Petri s-a ţinut în Paris în 1977 ca o avanpremieră
la cursul de "Teoria generală a reţelelor" (General Net Theory) din 1979 de
la Hamburg. Un grup de studiu pentru reţelele Petri s-a format în Germania,
în scopul cercetării şi răspândirii ariei de aplicare a acestora.

1.3 Modelare

Reţelele Petri sunt folosite în modelare. În multe domenii, un fenomen nu

este studiat direct, ci indirect cu ajutorul unui model al fenomenului. Un
model este o reprezentare, cel mai adesea în termeni matematici, a ceea ce
par a fi caracteristici importante ale obiectului sau sistemului studiat. Prin
manipularea reprezentării se speră că se vor obţine noi cunoştinţe despre
fenomenul modelat evitând pericolul, costul sau inconvenientele
reprezentate de manipularea fenomenului real propriu-zis. Exemple ale
utilizării modelării includ astronomia (unde modele ale naşterii, morţii şi
interacţiunii dintre stele permit studierea teoriilor care se desfăşoară pe
perioade lungi de timp şi cu mari cantităţi de materie şi energie), fizica
nucleară (unde atomii radioactivi şi particulele subatomice studiate există
pentru perioade foarte scurte de timp), sociologie (unde directa manipulare a
grupurilor de oameni studiate poate crea probleme etice), biologie (unde

5
modelele de sisteme biologice cer puţin spaţiu, timp şi hrană pentru a se
dezvolta), şi aşa mai departe.
Majoritatea modelelor folosesc matematica. Caracteristicile importante ale
celor mai multe fenomene fizice pot fi descrise numeric, iar relaţiile dintre
acestea prin ecuaţii sau inegalităţi. În particular, în ştiinţele naturale şi
inginerie, proprietăţi precum masa, poziţia, acceleraţia şi forţele se pot
descrie cu ajutorul ecuaţiilor. Pentru a utiliza cu succes tehnica modelării,
este necesară o bună cunoaştere atât a fenomenului modelat cât şi a
proprietăţilor tehnicilor de modelare. Astfel, matematica s-a dezvoltat ca o
ştiinţă în parte datorită utilităţii sale în modelarea fenomenelor altor ştiinţe.
De exemplu, calculele diferenţiale s-au dezvoltat ca un răspuns indirect la
necesitatea de a găsi o cale pentru modelarea proprietăţilor în continuă
schimbare, precum poziţia, viteza, şi acceleraţia în fizică.
Dezvoltarea vitezei computerelor a crescut considerabil aria de utilizare şi
utilitatea modelării. Prin reprezentarea unui sistem ca un model matematic
care va fi apoi implementat şi rulat pe un computer devine posibilă
modelarea de sisteme mai mari şi mai complexe. Acest fapt a determinat
apariţia a numeroase studii referitoare la computere şi tehnici de modelare pe
computer. Computerele sunt implicate în modelare şi ca o temă de modelare

1.4 Structura unei reţele Petri

O reţea Petri este compusă din patru părţi:

- o mulţime de locaţii S;
- o mulţime de tranziţii T;
- o funcţie de intrare I;
- o funcţie de ieşire O.
Funcţiile de intrare şi ieşire sunt relaţii între T (mulţimea de tranziţii) şi S
(mulţimea de locaţii). Funcţia de intrare I este o funcţie de la o tranziţie tj la
o colecţie de locaţii I(tj) care poartă numele de locaţiile de intrare ale
tranziţiei. Funcţia de ieşire O este o funcţie de la o tranziţie tj la o colecţie de
locaţii O(tj) care poartă numele de locaţiile de ieşire ale tranziţiei. Structura
unei reţele Petri este definită de locaţiile şi tranziţiile sale, de funcţia sa de
intrare şi de cea de ieşire.

1.5 Caracteristici ale sistemelor

6
 Sistemele computaţionale sunt foarte complexe, chiar mari, fiind sisteme
cu multe componente ce interacţionează. Fiecare componentă poate fi
suficient de complexă şi la fel şi modul în care interacţionează cu alte
componente din sistem. Acest fapt este valabil şi în multe alte sisteme.
Sistemele economice, sistemele legale, sistemele pentru controlul traficului
şi sistemele chimice, toate presupun componente individuale ce
interacţionează cu alte componente, posibil în moduri complexe.
Astfel, în ciuda diversităţii sistemelor de modelat, există totuşi şi multe
părţi comune. Acestea ar trebui să fie caracteristicile unui model folositor
pentru aceste sisteme. O idee fundamentală este aceea că sistemul este
compus din componente separate, ce interacţionează între ele. Fiecare
componentă poate fi la rândul ei un sistem, dar comportamentul ei poate fi
descris independent de celelalte componente. Fiecare componentă are
propria sa stare curentă. Starea curentă a unei componente este o
abstractizare a informaţiei relevante necesare pentru descrierea acţiunilor
sale (viitoare). Cel mai adesea starea curentă a unei componente depinde
de stările anterioare ale acesteia. De aceea, starea unei componente se poate
schimba în timp. Conceptul de "stare" este foarte important în modelarea
unei componente.
De exemplu, în modelarea în sistem liniar a unei bănci, pot fi câţiva
furnizori şi câţiva clienţi. Un furnizor poate fi fie liber (în aşteptarea unui
client care să-i solicite serviciile), fie ocupat (servind un client). În mod
similar, un client poate fi fie liber (aşteptând ca unul dintre furnizori să
devină liber pentru a-l putea servi), fie ocupat (servit de un furnizor). În
modelarea unui spital, starea unui pacient poate fi critică, gravă, bunicică,
bună, sau excelentă.
Componentele unui sistem pot implica noţiunile de concurenţă sau
paralelism. Activarea unei componente a unui sistem se poate produce
simultan cu o altă activare a unei alte componente. Într-un sistem
computaţional, de exemplu, dispozitivele periferice pot opera toate
concurent, controlate de către computer. Într-un sistem economic, fabricile
pot produce unele produse în timp ce vânzătorii vând alte produse şi
consumatorii folosesc şi ei alte produse, toate acestea în acelaşi timp.
Concurenţa activităţilor într-un sistem creează unele dificultăţi în modelarea
acestuia. De vreme ce componentele sistemului interacţionează, este
necesară realizarea unei sincronizări. Transferul de informaţie sau materiale
de la o componentă la o alta necesită sincronizarea activării componentelor
implicate. Această operaţie poate provoca situaţia în care o componentă
aşteaptă după o alta. Modalitatea de acţionare a diferitelor componente poate
fi foarte complexă şi interacţiunile dintre componente greu de descris.

7
2. Reţele Petri Hibride

SISTEM
Subsistem Subsistem
Subsistem Subsistem
discret continuu
discret continuu

Sistem cu evenimente discrete Tehnici de analiză :

Stări discrete
- reţele Petri
Pilotat de evenimente -- teoria
fire de proceselor Markov
Determinis Stochastic
aşteptare
te e - reţele
- reţele
discrete
continue
- reţele hibride. . .

8
 Reţea Reţea
discretă continuă
T3
P1 2 P1 P4
T3 P2
P2 P4 T2 T1
T2 T1 1 0
T4
T4
P3 0 P3

Reţea
hibridă
P T
2 P 3 P
1
T2 2 4
T1 T4
P
0
3

O Reţea Petri Hibridă autonomă este reprezentată sub forma unui

ansamblu:
RPH = < P, T, h ,Pre, Post, M0 > (2.10)
în care:

- P = {P1, P2, …, Pn} este mulţimea poziţiilor reţelei, alcătuită din elemente
discrete şi continue: P = PD ∪ P C,

unde:
- PD ⊂ P reprezintă submulţimea poziţiilor discrete ale reţelei,
- PC ⊂ P – submulţimea poziţiilor continue ale acesteia.
- T = {T1, T2, …, Tq} – mulţimea tranziţiilor, formată , din tranziţii

discrete şi continue: T = TD ∪ TC,

cu:
- TD ⊂ T – submulţimea tranziţiilor discrete,
- TC ⊂ T – submulţimea tranziţiilor continue.

- h : P ∩ → T → {D, C} este o funcţie hibridă care indică tipul fiecărui

nod al reţelei : discret sau continuu;

9
- Pre : P × T → R+ sau N+ - matricea de incidenţă de intrare (pre –
tranziţie);
- Post : P × T → R+ sau N+ - matricea de incidenţă de ieşire (post –
tranziţie);
- M0 : P → R+ sau N+ - vectorul coloană al marcajului iniţial.

Mecanismul care asigură dinamica unei astfel de reţele reuneşte, în mare

măsură, particularităţile impuse de existenţa în cadrul aceleiaşi structuri a
unor elemente diferite - atât ca natură, cât şi din punct de vedere al
comportamentului..

Astfel, o tranziţie discretă Tj a unei reţele hibride este validată dacă [59],
[145]:
m i ≥ Pre( Pi, Tj ), ∀ Pi ∈ Tj, j= 1, q, (2.11)

unde mi este marcajul corespunzător poziţiei Pi a reţelei.

O tranziţie continuă Tj este validată dacă fiecare din poziţiile Pi Tj

îndeplineşte condiţiile:

mi ≥ Pre(Pi, Tj ), (2.12)

dacă poziţia Pi este una discretă şi:

m i > 0, (2.13)

sau:

Vk > 0 ∀ Tk∈ Pi , k=1 , q (2.14)

dacă este vorba de o poziţie continuă, iar Vk este viteza de execuţie a

tranziţiei Tk .

Mai mult decât atât , o tranziţie continuă Tj este puternic validată dacă
fiecare poziţie de intrare a sa conţine un marcaj strict pozitiv; altfel, tranziţia
este slab validată.

10
În strânsă legătură cu definirea submulţimilor PD şi PC ale reţelei se află şi
vectorul marcajului, M. Astfel, fiecărei submulţimi îi corespunde marcajul
MD - alcătuit din poziţii discrete, respectiv MC -format din poziţii continue.
Se poate arăta că, într-o reţea hibridă este totdeauna posibil să se stabilească
o relaţie de ordine între poziţiile părţii discrete şi cele ale părţii continue
(indicele „i” al unei poziţii discrete - Pi să fie mai mic decât indicele „k” ce
corespunde

11
unei poziţii continue – Pk) , şi astfel, pentru vectorul marcajelor reţelei se poate fi utilizată
notaţia:

(2.15)

Dacă se consideră o aceeaşi ordonare a tranziţiilor, vectorul v al vitezelor instantanee de

execuţie a acestora are expresia:

(2.16)

unde:

- 0 este un vector cu toate componentele nule, de dimensiune egală cu numărul tranziţiilor

discrete ale reţelei;
- VC – vector ce conţine vitezele instantanee de execuţie ale tranziţiilor continue din reţea,
de dimensiune egală cu numărul tranziţiilor discrete.

În general, dinamica unei Reţele Petri Hibride este asigurată de comportarea fiecăreia
dintre cele două părţi ale sale, care interacţionează în permanenţă şi asigură înlănţuirea
regimurilor dinamic şi staţionar. Tranziţia de la o stare staţionară la alta are loc doar dacă
se produce unul din următoarele evenimente:
- se execută o tranziţie discretă, sau
- marcajul unei poziţii continue al cărei bilanţ este negativ devine zero, sau
- marcajul unei poziţii continue al cărui bilanţ este pozitiv şi care este în acelaşi timp o
poziţie de intrare a unei tranziţii discrete se îmbogăţeşte cu o cantitate egală cu ponderea
arcului de legătură între poziţie şi tranziţie (cu suma ponderilor, dacă există mai multe
poziţii de intrare în tranziţia respectivă).

12
Printr-un raţionament analog cu cel folosit la exprimările (2.15), respectiv (2.16), vectorul
execuţiilor discrete ale tranziţiilor – n, se scrie:

(2.17)

In care:

- nD este vectorul de dimensiune egală cu numărul tranziţiilor discrete ale reţelei, ale cărui
elemente sunt numere asociate execuţiei tranziţiilor ;
- 0 – vector de dimensiune egală cu numărul tranziţiilor continue, cu toate elementele nule;

În acest fel, vectorul caracteristic Vdefinit pentru reţelele discrete şi continue, care
intervine în ecuaţia fundamentală, este unul ale cărui componente sunt numere întregi
(corespunzătoare tranziţiilor discrete) sau numere reale pozitive (pentru tranziţiile
continue), :

V σ (t)= n(t) + ∫ v (u) gdu,

0
(2.18)

unde v este vectorul vitezelor de execuţie a tranziţiilor continue.

Primul termen al relaţiei (2.18) corespunde tranziţiilor discrete, iar cel de-al doilea termen,
tranziţiilor continue. Cu această precizare, ecuaţia fundamentală a unei Reţele Petri Hibride
capătă forma:

 t

M= Mo + U ⋅  n(t ) + ∫ v(u ) ⋅ du  (2.19)
 0 

13
In care:

M este vectorul marcajului curent al reţelei;

M0 – vectorul marcajului iniţial;
U este matricea de incidenţă.

Observaţii:

1.Într-oReţea Petri Hibridă sunt surprinse mult mai exact interacţiunile dintre subsistemul
operativ şi subsistemul de comandă, părţii discrete fiindu-i, în general, rezervată modelarea
modificărilor de structură şi/sau comportament ale sistemului, subreţeaua continuă
rămânând să surprindă evoluţia stării între acţiunea a două evenimente externe.

2.Nu există încă un punct de vedere unitar asupra formalizării matematice a acestui tip de
reţea, deoarece metodele proprii sistemelor cu evenimente discrete sunt total diferite de
cele utilizate în teoria sistemelor continue, dar unele dintre soluţiile propuse sunt
încurajatoare.

3. Prin specificul lor, Reţelele Petri Hibride pot modela procese continue particulare:
amestecuri de constituenţi lichizi sau pulverulenţi – în instalaţiile de dozare, sau de
umplere (engl: batch processes), linii de fabricaţie cu cadenţă ridicată etc., pentru care alte
metode de analiză nu sunt la fel de operante.
În rezumat, în structura unei reţele hibride se întâlnesc aşadar, două subreţele : una discretă
(care conţine poziţii discrete şi tranziţii discrete) şi una continuă (alcătuită din poziţii şi
tranziţii continue). Acestea sunt interconectate prin intermediul arcelor, care pot lega
noduri discrete de noduri continue

Astfel, poziţiile P1 şi P3 (Fig. 1.10.b) modelează un sistem de două rezervoare R1, R2 ,

(Fig1.10 a), între care este vehiculat un fluid. Marcajul aferent corespunde nivelului de
lichid existent în fiecare dintre acestea, tranziţia T1 reprezintă operaţia de pompare a
lichidului din R2 în R1 („transportul” marcajului din P1 în P3), iar tranziţia T2 corespunde
curgerii gravitaţionale dintre cele două rezervoare. Subreţeaua discretă (alcătuită din
poziţiile P2 şi P4 şi tranziţiile T3, T4) surprinde stările în care se poate găsi resursa
sistemului (pompa) şi acţiunile asupra acesteia (evenimentele externe de tip comandă):
când pompa funcţionează (un jeton în poziţia P2), tranziţia T1 este validată şi se execută
continuu cu viteza v1 (valoarea v1 este măsura debitului de lucru al pompei). La oprirea
pompei (comanda de oprire este asociată tranziţiei T3), reţeaua discretă surprinde
modificarea stării resursei (jeton în P4, dar nu şi în P2), tranziţia T1 nu mai este validată şi
nu se mai execută (transportul lichidului din R2 în R1 nu mai are loc).

14
 Fig. 1.10 Explicativă la modelarea cu Reţele Petri Hibride:
a) Structura sistemului compus din două rezervoare; b) Reţeaua hibridă model.

În partea continuă a reţelei, tranziţia T2 este singura care se execută în continuare, câtă
vreme marcajul corespunzător poziţiei P3 este pozitiv, modelând curgerea gravitaţională
între cele două rezervoare până la golirea completă a lui R1. În dinamica RPC nu puţine
sunt situaţiile în care partea continuă a unei reţele intervine în mecanismul de tranziţie a
stărilor subsistemului discret. De exemplu, comanda de repornire a pompei (Fig.1.10),
poate fi elaborată în funcţie de nivelul lichidului din rezervorul R1 (valoarea nivelului
determină execuţia tranziţiei discrete T4 din starea „oprit” a resursei).
Într-un alt exemplu, propriu unei linii flexibile, tranziţia T1 corespunde fabricaţiei unui
produs de către o maşină automată.
La fel de bine, dacă sistemul este de talie mare, numărul de semifabricate sau produse
finite care se realizează poate fi aproximat printr-o mărime continuă care are semnificaţia
unui flux al produselor (Fig. 1.11).Iniţial, stocul de intrare S1 are capacitatea N1 , iar
nivelul stocului S2 este N2 (N2 < N1). Jetonul din poziţia P2 autorizează execuţia continuă a
tranziţiei T1 (MU produce, nivelele în cele două stocuri se modifică). Când stocul de ieşire,
modelat de poziţia P3 atinge nivelul N3 (N3 > N2) , tranziţia T2 este activată, iar maşina
unealtă este oprită (jeton în P4). Execuţia acestei tranziţii este prioritară în raport cu
celelalte tranziţii ale modelului.

15
 Fig. 1.11 Influenţa reţelei continue asupra celei discrete:
a) Structura staţiei de producţie; b) Modelul de tip hibrid.

Un aspect interesant al modelării cu RPH este legat de posibilitatea transformării unui

marcaj exprimat sub formă reală într-unul discret.(Fig. 1.12 a), o dată cu execuţia unei
tranziţii discrete. Dacă marcajul corespunzător poziţiei P5 are o valoare inferioară ponderii
arcului P5 – T5, tranziţia T5 nu este validată şi nu poate fi executată. Execuţia acesteia este
permisă numai când m5 > k1 (m5 este valoarea marcajului existent în P5, iar k1 – ponderea
arcului ). Problema duală constă în conversia marcajului discret într-unul continuu (Fig.
1.12 b.): tranziţia T7 este executabilă, iar execuţia acesteia conduce la extragerea unui jeton
(număr întreg) din poziţia P7 şi adăugarea unei „cantităţi” de marcaj egală cu ponderea
arcului T7 - P8 în poziţia P8.

Fig. 1.12 Explicativă la transformarea marcajelor într-o reţea hibridă:

a) Nevalidarea tranziţiei T5, în condiţiile m5 = 0,34, k1 = 0,75 ;
b) Execuţia tranziţiei T7 conduce la modificarea marcajului P8.

16
Observaţie:

În general, într-o Reţea Petri Hibridă, o tranziţie discretă poate fi conectată fie la poziţii
discrete, fie la poziţii continue. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru tranziţiile continue, dar
trebuie precizat că poziţiile discrete se conectează prin arce care au aceeaşi pondere şi, mai
mult, o poziţie de ieşire a unei tranziţii continue trebuie să fie, în acelaşi timp şi poziţie de
intrare în aceeaşi tranziţie (Fig.1.10 şi Fig. 1.11). Această proprietate este esenţială pentru
conservarea caracterului discret al marcajului. Consecinţa imediată este că executarea unei
tranziţii continue nu poate modifica marcajul părţii discrete a reţelei.

2.1 Structuri particulare de Reţele Petri Hibride

2.1.1 Reţele Petri Hibride cu arce inhibitoare

Prezenţa arcelor inhibitoare în structura unei reţele discrete sporeşte puterea de modelare
a acesteia. Se cunoaşte că un astfel de arc – de pondere „r” – care leagă o poziţie Pi de o
tranziţie Tj permite executarea acesteia doar dacă marcajul poziţiei Pi este inferior ca
valoare ponderii arcului .Altfel, execuţia tranziţiei este inhibată.
Această proprietate se regăseşte şi în cazul structurii hibride, conducând la modificări în
mecanismul de execuţie a tranziţiilor. Arcul inhibitor P3 – T1 (Fig.1.13 a) al reţelei care
modelează un sistem producător – consumator, autorizează reluarea producţiei doar dacă
nivelul stocului de ieşire (modelat de poziţia continuă P3, împreună cu marcajul m3 al
acesteia) scade sub valoarea ponderii „r” a arcului P3 – T1. În momentul în care consumul
produselor din stoc (execuţia tranziţiei T3) aduce nivelul acestuia la valoarea m3 < r
tranziţia T1 poate fi executată, iar execuţia acesteia adaugă un jeton în poziţia P2, şi
validează tranziţia T2, pentru reluarea producţiei.
Dacă arcul inhibitor îşi are originea într-o poziţie discretă Pi a unei reţele discrete sau a
uneia hibride şi are ponderea unitară, acesta modelează un „test de zero”: tranziţia
corespunzătoare se execută doar dacă marcajul poziţiei este nul. Dacă originea arcului
inhibitor este o poziţie continuă „testul de zero” va putea fi modelat prin adoptarea unei
convenţii prin care „valoarea” 0+ reprezintă o pondere infinit mică, dar nenulă a arcului de
legătură. Astfel, tranziţia T1 este validată doar dacă m3 = 0 (Fig. 1.13 b)

17
 Fig. 1.13 Structură particulară a unei reţele hibride datorată arcelor inhibitoare:
a) Restricţie în executarea unei tranziţii discrete, cu r = 10,3 şi m3 = 15;
b) Modelarea unui test de zero, cu r = 0+ şi m3 = 15.

Se cunosc mai multe structuri tipice construite prin introducerea de arce inhibitoare prin
care sunt introduse în model restricţiile de comportament ale sistemului real, rezultate din
interacţiunea cu sistemele vecine (Fig. 1.14), Ponderea “r” a arcului inhibitor poate fi un
număr natural (Fig. 1.14 a şi Fig. 1.14 b), real pozitiv sau de valoare 0+ dacă originea
arcului este o poziţie continuă (P5 în Fig. 1.14 c şi P7 în Fig. 1.14 d).
Aşadar, faţă de reţelele hibride „clasice” , prezenţa arcelor inhibitoare aduce o serie de
elemente noi care măresc puterea de reprezentare a acestora. Sunt surprinse astfel mai
intuitiv restricţiile între partea continuă şi cea discretă a sistemului şi se poate modela un
„test de zero” considerând că ponderea unui arc (inhibitor sau nu) cu originea într-o poziţie
continuă Pi este r ∈ R+ ∪ {0+}, iar valoarea marcajului corespunzător acesteia un număr mi
∈ R+ ∪ {0+};

Fig. 1.14 Structuri obţinute prin introducerea arcelor inhibitoare în reţelele hibride: a), b) Ponderea arcului inhibitor
este un număr natural; c), d) Ponderea arcului inhibitor este un număr real.

18
 2.1.2 Reţele Petri Hibride temporizate

Analiza proprietăţilor cantitative ale sistemului modelat printr-o reţea hibridă este
posibilă prin introducerea în topologia reţelei a poziţiilor sau tranziţiilor temporizate
(reprezentarea este, oricum, duală). Unei poziţii discrete, care semnifică starea unui
element al sistemului real (o maşină automată, sau un conveior, de exemplu) i se poate
asocia o durată operatorie în care jetoanele marcajului sunt indisponibile (nu participă la
dinamica reţelei) şi, care ilustrează intervalul de timp în care elementul modelat participă la
desfăşurarea unei activităţi (prelucrarea unui semifabricat, transportul de piese, încărcarea
unei maşini etc.). La fel, tranziţiile pot fi temporizate (trebuie spus că pe această cale se pot
introduce în structura realizată şi componente proprii reţelelor stochastice), impunând
dinamicii modelului particularităţi specifice. În funcţie de specificul procesului surprins, se
poate opta pentru utilizarea uneia, sau alteia dintre cele două variante.
Cei mai mulţi autori, consideră, totuşi că prin asocierea timpului tranziţiilor reţelei,
construcţia astfel realizată este mai aproape de situaţia reală şi face posibilă o verificare
mai rapidă a proprietăţilor comportamentale şi structurale.
Modelele temporizate de tip hibrid sunt utile în special pentru surprinderea situaţiilor în
care procese care se execută fie paralel, fie înlănţuit, au timpi de evoluţie foarte diferiţi ca
valoare. Este o situaţie frecvent întâlnită în liniile de fabricaţie în care, o maşină automată
are o cadenţă ridicată în comparaţie cu o alta, pentru care durata operatorie este mai mare,
sau, care efectuează mai multe operaţii asupra unui semifabricat şi, în plus, periodic se
poate defecta, ori poate fi supusă unei revizii planificate(Fig. 1.15).
Linia de fabricaţie analizată este compusă din două maşini automate M A şi MB care
procesează alternativ patru semifabricate, MA fiind dedicată unei singure operaţii – Op1, iar
MB având posibilitatea execuţiei a două operaţii distincte – Op2 şi Op3, cu durate operatorii
egale, sau diferite. În starea iniţială (Fig. 1.15 a), în stocul MA există două semifabricate
(două jetoane în P1), maşina MA prelucrează un semifabricat (jeton în poziţia P2), iar
maşina automată MB execută şi ea operaţia Op2 asupra unui semifabricat, dar este în acelaşi
timp disponibilă pentru execuţia Op3 (jeton în P4). Duratele operatorii ale fiecărei maşini -
dA ,respectiv dB - asociate în mod curent cu poziţiile P2 şi P4 asigură indisponibilitatea
jetoanelor din poziţia P2 într-un interval dA , înainte ca tranziţia T2 să fie executată şi o
durată de indisponibilitate pentru jetoanele din P4 egală cu dB. Dualitatea reprezentărilor de
tip reţea P- temporizată, respectiv T – temporizată, conduce la posibilitatea alocării
timpului unor elemente ale reţelei fără ca prin această operaţie topologia acesteia să se
modifice. Astfel, acelaşi proces (Fig. 1.15 a) este surprins într-o reţea T - temporizată în
care, la nivelul tranziţiilor T2 şi T4 s-a asociat câte un interval de timp (Fig. 1.15 c) a cărui
margine superioară reprezintă sfârşitul operaţiei executate la maşina automată respectivă
(poziţiile P2 şi P4 din amontele tranziţiilor). Celelalte tranziţii ale reţelei vor fi executate
imediat după validare, conform regulii clasice. Dacă duratele operatorii diferă foarte mult

19
ca ordin de mărime, reţeaua poate fi transformată dintr-o structură discretă într-un model
continuu, sau, desigur, hibrid (Fig. 1.16).

Fig. 1.15 Explicativă la modelarea cu reţele temporizate:

a) Structura liniei de fabricaţie; b) Modelul de tip P - temporizat ; c. Modelul de tip T – temporizat

Fig. 1.16 Variante ale modelului corespunzător liniei de fabricaţie:

a) Reţea continuă; b), c) Reţele hibride.

20
 Operaţiile executate la maşinile MA şi MB sunt reprezentate prin câte o viteză asociată
fiecăreia din tranziţiile T12 şi T34 (Fig. 1.16.a). Pentru valori constante ale duratelor
operatorii, vitezele maxime asociate celor două tranziţii sunt V12 = 1/dA, respectiv V34 =
2/dB (MB execută două operaţii în paralel). Topologia reţelei hibride (Fig. 1.16 c) induce o
comportare prin care se asigură VA + VB = V34 (Fig. 1.16 b).

2.1.3 Exemple de procese descrise prin modele de tip hibrid

Modelele de tip hibrid sunt un instrument puternic de reprezentare a unor sisteme a căror
structură conţine atât elemente continue cât şi discrete, care interacţionează unele cu altele.
Introduse iniţial ca un caz limită al Reţelelor Petri discrete, reţelele continue pot modela
procese care, în teoria clasică a sistemelor continue sunt descrise prin ecuaţii diferenţiale,
sau altele în care construcţia continuă este o aproximare foarte bună a unui sistem discret
cu dinamica pilotată de evenimente asincrone, pentru care numărul stărilor tangibile este
foarte mare, iar reţeaua discretă utilizată drept model de referinţă se dovedeşte dificil de
manipulat şi interpretat.
Mai mult decât atât, o Reţea Petri Hibridă oferă posibilitatea descrierii comportamentului
continuu al stărilor sistemului, între apariţia evenimentelor externe care determină tranziţia
acestora. Această trăsătură este deosebit de interesantă, întrucât permite utilizarea unui
instrument unic de analiză al comportamentului sistemului în ansamblu, chiar dacă pentru
descrierea evoluţiei subsistemelor sale (discret şi continuu) se utilizează în esenţă
formalisme diferite.
Există procese pentru care utilizarea unui model de tip hibrid reprezintă soluţia cea mai
viabilă de identificare a unui comportament specific în diverse situaţii reale: cele
caracteristice liniilor automate de îmbuteliere, de dozare şi amestecare a unor produse
lichide sau sub formă de pulberi, liniilor automate care lucrează în cadenţă ridicată, staţiilor
de sortare şi ambalare automată, liniilor automate de transfer al produselor, tehnologiilor
din industria alimentară etc.
A. Sistem de transfer al produselor lichide
Exemplul analizat surprinde o structură a unui subsistem de recirculare a unui lichid, între
doi recipienţi (rezervoare), (Fig. 1.17 a).
Între cele două rezervoare curgerea are loc natural şi asigură un debit de intrare q2 în R2, iar
pentru realimentarea lui R1 este utilizată o pompă cu debit constant – q1 (Fig. 1.17 a).
Nivelul de lichid în cele două rezervoare, corespunzător stării iniţiale în care se găseşte
sistemul este, în general diferit de la un recipient la altul (h1in h2in, de exemplu h1in = 120
cm, h2in = 60 cm). În ansamblu, sistemul este unul continuu şi acceptă o descriere realizată
sub forma unei reţele continue (Fig. 1.17.b).

21
 Poziţiile P3 şi P4 corespund lui R1, respectiv R2, iar marcajul acestora (m3 şi m4)
reprezintă nivelul de lichid în fiecare din cele două rezervoare. Curgerea liberă între R1 şi
R2 este surprinsă prin intermediul tranziţiei T3 (viteza de execuţie a acesteia este egală cu
valoarea debitului q2), iar curgerii forţate - înapoi în R1 - îi este alocată T4 (viteza de
execuţie a acesteia este egală cu valoarea debitului q1).

Fig. 1.17 Explicativă la modelarea sistemului de recirculare a unui lichid: a) Structura sistemului; b) Modelul de tip
continuu; c. Variaţia nivelului de lichid în cele două rezervoare pentru q1 = 2 l/s, q2 = 3 l/s, h1 in. = 120 cm, h2in = 60
cm.

22
 Dinamica reţelei hibride poate fi analizată şi prin intermediul grafului de evoluţie
(Fig.1.19 b). Acesta este constituit din noduri (stări distincte) interconectate prin
intermediul tranziţiilor, care determină modificarea stării sistemului. Reprezentarea este
similară cu cea întâlnită la analiza modelelor continue, unei stări distincte a grafului fiindu-
i proprie o porţiune în care se indică marcajul corespunzător subreţelei discrete şi una în
care sunt redate vitezele instantanee de execuţie a tranziţiilor continue, în starea respectivă
(pentru care, atât marcajul discret cât şi vectorul vitezelor instantanee sunt constante).

Fig. 1.18 Explicativă la modelarea cu Reţele Petri Hibride a sistemului de reciculare: a) Structura sistemului; b)
Modelul de tip hibrid în starea iniţială.

Fig. 1.19 Reprezentarea evoluţiei reţelei hibride care modelează sistemul de recirculare: a)Evoluţia marcajului din
starea iniţială pentru h1in = 60 cm, h2in = 120 cm, q1 = 2 l/s, q2 = 3 l/s;

23
 Fig. 1.19 Reprezentarea evoluţiei reţelei hibride care modelează sistemul de recirculare:
b) Graful de evoluţie.

Determinarea componentelor vectorului M al marcajului la un moment „t” se poate face

prin aplicarea la exemplul analizat a relaţiilor (2.18) şi (2.19).
Astfel, în intervalul t∈ [0, 170], tranziţia T1 este executată la momentul t = 90 s, iar T2 la
t = 165 s. Tranziţia continuă T3 se execută continuu cu viteza v3 = V3 în intervalele 0 ≤ t ≤
20, respectiv 165 ≤ t ≤ 170, iar T4 se execută continuu cu viteza v4 = V4 pentru 90 ≤ t ≤
165.
Cu (2.18) şi (2.19) se obţine în final vectorul M al marcajului reţelei la t = 170 s:

1  −1 1 0 0
0  1 −1 0 0
M(0)=   ; U= ;
60 0 0 −1 1
 
120  0 0 1 −1

24
 1  0  1 
1  170 0  0 
n(170)=   ; ∫ v(t ) gdt=   , M(170)=
75 
 
135
(2.20)
0 0
     
0  150   45 

B. Sistem de tip linie de fabricaţie serială.

În numeroase cazuri, structurile de fabricaţie sunt alcătuite din staţii de prelucrare
dispuse într-un flux serial, având alocate, fiecare din ele, stocuri de materii prime,
semifabricate şi/sau produse finite (Fig.1.20). O staţie SAi poate fi caracterizată, în
general, prin trei parametri: durata operatorie constantă Si, o rată de defect - λ i şi o rată
a remedierii defectului - µ i. Fiecare stoc (buffer) este descris prin capacitatea proprie,
Cj.

Fig. 1.20 Structura liniei de fabricaţie seriale.

În cazul unei producţii de serie (care determină, de altfel, această structură a sistemului)
numărul stărilor posibile în care se poate găsi linia de fabricaţie este foarte mare. De aceea,
se poate utiliza o aproximare a modelului discret printr-un model continuu, în care se
asociază tranziţiilor viteze de execuţie Vi = 1/Si. În esenţă este vorba şi în acest caz de un
sistem hibrid. Pe de o parte se remarcă existenţa subsistemului continuu şi a celui discret
între care are loc schimbul permanent de informaţie, pe de altă parte, sistemul are o natură
duală: este determinist (prelucrarea semifabricatelor şi comanda maşinilor unelte integrate
în fluxul de fabricaţie) şi stochastic ( timpii de bună funcţionare ai maşinilor unelte şi
duratele reparaţiilor efectuate sunt, de multe ori, variabile stochastice)
S-a arătat că modelele utilizate până în prezent (reţele discrete şi continue, fire de aşteptare,
automate) nu permit o analiză unitară a sistemelor integrate liniilor flexibile şi că, o
posibilă rezolvare constă în utilizarea modelelor de tip RPH, în care reţeaua discretă să fie
de tip stochastic (Fig.1.21).

25
 Fig. 1.21 Modelul hibrid al liniei de fabricaţie.

Observaţii:

1. În cazul sistemelor flexibile de producţie, structura fizică a sistemului se poate

modifica în cursul funcţionării, schimbarea fiind solicitată fie la sfârşitul intervalelor
de producţie (prin trecerea la fabricaţia unui alt produs), fie forţată de evenimente
aleatoare(apariţia defectelor). Modificarea poate afecta o serie de parametri
(mărimea loturilor de produse, cadenţa liniei etc.), sau chiar structura acesteia. Prin
urmare, este evident că modelul iniţial de tip discret nu mai este valabil şi trebuie
modificat.
2. Principial, sunt posibile două direcţii prin care problema să poată fi atacată: una
dintre ele propune utilizarea unei singure reţele pentru modelarea sistemului în toate
stările (configuraţiile) posibile, iar cea de-a doua operează cu o mulţime de subreţele
separate, fiecare asociată unei configuraţii particulare a sistemului, care devin active
pe măsură ce restricţiile de precedenţă impuse sunt luate în considerare.
3. Reţelele Petri Hibride conduc la realizarea de modele în conformitate cu ambele
abordări semnalate şi oferă o flexibilitate ridicată întregii structuri. Trebuie precizat
că activarea subreţelelor componente în cursul evoluţiei nu înseamnă modificarea
structurii reţelei iniţiale (matricea de incidenţă rămâne nemodificată), fapt care ar
ridica dificultăţi în legătură cu formalizarea matematică.

26
4. Deşi ambele abordări sunt suficiente, în multe cazuri pentru a oferi un rezultat
concludent, se ajunge în situaţii fără ieşire atunci când sistemul este complex, iar
numărul stărilor este foarte mare. Mai mult decât atât, ambele direcţii necesită, în
prealabil cunoaşterea tuturor configuraţiilor posibile ale sistemului, lucru care vine
în contradicţie cu atributul de flexibilitate al liniei, sau al sistemului.

5. Construcţiile care pot oferi un răspuns în toate aceste situaţii sunt reprezentate de o
posibilă extindere a formalismului Reţelelor Petri Hibride, sub forma unor reţelelor
cu structură variabilă, care să fie capabile să urmărească modificările de configuraţie
ivite în sistemul fizic real.

6. În ceea ce priveşte posibilităţile de utilizare a acestui formalismului în organizarea

unor structuri de comandă, acestea nu sunt încă pe deplin exploatate, deşi topologia
şi dinamica proprie le transformă, în anumite cazuri, în instrumente eficiente (este
suficient să se asocieze comenzi binare tranziţiilor subreţelei discrete).

27
 Bibliografie

1. Păstrăvanu, O. (1997). Sisteme cu evenimente discrete – Tehnici calitative

bazate pe formalismul reţelelor Petri, Ed. MatrixRom, Bucureşti.

2. Păstrăvanu, O., Matcovschi, M.H., Mahulea, C. (2002). Aplicaţii ale reţelelor

Petri în studiul sistemelor cu evenimente discrete, Editura Gh. Asachi, Iaşi.

3. Calin O.A.,
Stanescu M.A., Formalisme de Modelare a Sistemelor Dinamice cu
Evenimente Discrete.

4.http://www.scribd.com/doc/28665288/Teoria-Retelelor-Petri-Si-Modelarea-
Sistemelor

28