pŞcoala Naţională De Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

ASAMBLAREA FINALĂ:
sugestii pentru forma finală a lucrării de licenţă
- lucrare de licenţă -

Absolvent Prof. Coord.

NumeDeBotez NumeDeFamilie Lector. Univ. Drd. Cornelia Maxim

Bucureşti
– iunie 2010 –
Cuprins
(după cuprins, pe care-l faceţi să intre obligatoriu pe o singură pagină, daţi insert / break /
pagebreak)

Cuprins 1
Lista tabelelor şi graficelor 2
Lista anexelor 3

Introducere 4

A. Fundamente teoretice
Capitolul 1. Teoria chibritului 7
1.1. De ce chibrite şi nu brichete 7
1.2. Istoricul chibritului din epoca de piatră în galaxia digitală 9
1.3. Conflicte teoretice cu privire la chibrit 13
1.4. În loc de concluzii: viitorul chibritului într-o lume ecologică 16
Capitolul 2. Chibritul între instrumental şi simbolic: potenţialul chibritului ca ideograf: 18
2.1 Ce este un ideograf? 18
2.2 Chibritul şi imaginarul social al focului 21
2.3 Conceptul de poziţionare şi relaţia lui cu imaginarul 24
2.4 Ideograful – un construct discursiv prin care se realizează poziţionarea 27

B. Studiu de caz
Capitolul 3: promovarea chibritelor prin PR de guerilla 30
3.1. Introducere: cum transformăm chibritul în ideograf? 30
3.2. Considerente metodologice 31
3.3. Prezentarea cazului 37
3.4 Concluziile cercetării 51

C. Consideraţii finale 53

D. Bibliografie 56

E. Anexe 58

1
Lista graficelor şi tabelelor
(şi după lista asta daţi insert / break / pagebreak)

2
Lista anexelor
(şi după lista asta daţi insert / break / pagebreak)

3
 În loc de introducere: despre organizarea lucrării

Mulţi studenţi au tendinţa de a încerca să spună totul, să fie exhaustivi, să nu se lase

descoperiţi în nicio privinţă. Deşi în sine nu e nimic rău în asta, cele cincizeci de pagini ale
lucrării nu au cum să vă permită atingerea unui asemenea obiectiv, decât dacă tema este
„decupată” într-un mod foarte ingenios (se tratează o chestiune punctuală, dintr-o perspectivă
foarte îngustă şi clar conturată, despre care nu s-a scris mult etc.). Şi atunci temele care au
implicaţii teoretice ample (cultură, teorii ale umorului, persuasiune, retorică, modele ale
comunicării etc.) trebuie abordate cu conştiinţa limpede a faptului că nu ai cum să cuprinzi
totul. În consecinţă, partea teoretică trebuie să prezinte „tabloul mare” al perspectivelor
teoretice relevante, dar într-o manieră cât mai sintetică posibil. Apoi să intre în detaliu, dezirabil
în mod personal şi critic, asupra a două-trei perspective teoretice direct relevante pentru modul
în care va fi construită partea aplicativă a lucrării. Aceasta ar trebui să aibă o introducere (doar
dacă e cazul – de exemplu dacă cineva analizează discursul lui Bush ca urmare a atentatelor din
11 septembrie, ar trebui să spună pe scurt povestea evenimentelor), un preambul metodologic
(adică o secţiune care să prezinte metoda abordată, un argument pentru valabilitatea metodei în
raport cu obiectivul asumat, operaţionalizări ale unor termeni, desing-ul cercetării etc.),
prezentarea propriu-zisă a cercetării şi /sau rezultatelor ei, şi o secţiune de discuţii şi concluzii.
Printr-o examinare atentă a cuprinsului propus în acest document vă puteţi da seama de
„economia” unei lucrări de licenţă, pornind de la un caz concret. Spre exemplu, să presupunem
că cineva pleacă în lucrarea sa de licenţă de la întrebarea: Ce viitor mai are chibritul? Soarta
chibritului este foarte incertă în societatea post-informaţională. Lumea are din ce în ce mai
puţin nevoie să aprindă focul prin modalităţi tradiţionale, mentalitatea ecologistă intră în
conflict cu uzul acestora fie pentru că orice foc (deci şi cel aprins cu chibrite) înseamnă
eliminare de CO2, fie că pentru a face chibrite trebuie să tai copaci etc. Şi se gândeşte studentul
nostru că în acest caz chibritele sau vor ajunge un produs de lux, sau un produs interesant mi
puţin prin valoarea lui instrumentală cât prin cea simbolică. Şi, ducând gândul la capăt, se
decide să elaboreze o campanie de poziţionare şi promovare a chibritelor ca obiect de rezistenţă
culturală. Dacă e rezistenţă culturală, e clar că nu o să meargă pe marketing şi publicitate
convenţionale, nu?
Exemplul e ipotetic şi în cel mai bun caz amuzant, dar relevant pentru întrebarea „cum
ar trebui proiectată o astfel de lucrare, date fiind condiţiile, formatul şi restricţiile FCRP cu
privire la lucrarea de licenţă?” E clar că în secţiunea teoretică primul capitol ar reprezenta o
„survolare” teoretică a problemei (reflectaţi puţin asupra metaforei). El ar avea menirea să
ateste că studentul are o perspectivă de ansamblu asupra cadrului discuţiei şi că poate sintetiza

4
abordările principale. Cel de-al doilea capitol teoretic ar fi cel care selectează o singură
abordare şi ar ilustra spiritul analitic al studentului, stăpânirea nuanţelor şi abordarea critică şi
personală (dacă vreţi, treceţi de la „survolare” la „picaj”). Studiul de caz ar arăta cum reuşeşte
studentul să treacă de la teorie (în cazul propus chiar speculaţie) la instrumental şi practic,
propunând o strategie de comunicare;
Exemplul propus şi-a propus să fie doar ilustrativ şi „invitaţional”. Nu luaţi structura
prezentată ca literă de lege. Fiecare lucrare trebuie gândită pornind de la tema ei, nu de la o
structură predefinită, chiar dacă de multe ori structurile predefinite pot orienta foarte bine pe cel
care nu ştie de unde să înceapă şi cum să-şi organizeze lucrul.
În continuare, câteva observaţii despre secţiunile care se scriu ultimele, dar se citesc
primele, precum şi unele sfaturi despre tehnoredactare.

Introducere

În introducere e obligatoriu să apară următoarele informaţii: ce temă tratează lucrarea,

care este actualitatea temei şi/sau relevanţa ei pentru domeniul comunicării, ce îşi propune să
demonstreze autorul în această lucrare, care este structura lucrării, care sunt principalele repere
teoretice care stau la baza lucrării, prin ce anume este originală/inovatoare această lucrare sau
care este aportul personal al studentului (măcar şapte rânduri la acest ultim punct, în paragraf
separat).
Tot în secţiunea introductivă mai pot apărea: o referire la o întâmplare reală care să arate
importanţa lucrării (de ex. cineva ar putea începe: În 2007 s-a întâmplat un fapt fără precedent
în România: introducerea pensiei private obligatorii – şi dă-i şi luptă – cu alte cuvinte o
secvenţă narativă de opt-zece rânduri care să vă ducă direct la studiul de caz şi la relevanţa
temei); o motivaţie personală a alegerii temei (lucrez în domeniu şi mă interesează în particular
chestia asta pentru că ... sau cercetarea reprezintă dezvoltarea unui referat început în anul 1,
la ICRM şi care va continua şi la masterat ... etc.). Secţiunea introductivă ar trebui să nu
depăşească două pagini şi să dea o idee clară despre ce conţine lucrarea, cum e structurată, şi ce
beneficii aş avea eu, ca lector, dacă aş sta să o citesc.
O să sar acum graţios direct la concluziile studiului de caz (care ar trebui să aibă vreo
două pagini): nu ar strica aici, mai ales în măsura în care apelaţi la o abordare comparativă, să
aveţi nişte tabele care să sintetizeze rezultatele voastre. Concluziile acestei secţiuni trebuie să
vizeze strict cazul, evenimentul (sau corpusul) analizat în studiul de caz. Puteţi, pe baza
studiului de caz să sugeraţi îmbunătăţiri în practica respectivă, dar tot punctual.

5
 În concluziile generale ale lucrării (care ar trebui să aibă circa trei pagini), ar trebui să
atingeţi următoarele puncte: de unde aţi plecat şi unde aţi ajuns cu lucrarea (fără să repetaţi ce
aţi spus în introducere), în ce măsură studiul de caz a ilustrat sau nu supoziţiile voastre, care
este relevanţa mai generală a cercetării întreprinse şi posibilele consecinţe ale ei (aici ar trebui
să dezvoltaţi mai mult, şi puteţi aborda chiar un ton critic, dacă cercetarea voastră o justifică; de
exemplu: cât de infamă e televiziunea şi cât de infim e telespectatorul în faţa ei) care sunt
limitele lucrării (inclusiv ce nu a reuşit (sau nu şi-a propus ... ) să demonstreze), cum ar putea fi
ea continuată.
În ce priveşte tehnoredactarea: uitaţi-vă în Page Setup la acest document să vedeţi ce şi
cum e setat. Eu am lăsat gutter 2 mm, suficient pentru spirală – dar dacă folosiţi coperte de
carton, lăsaţi măcar 5 mm. Numerotarea paginilor începe de la zero şi debifaţi Show number on
first page. Coperta exterioară e indicat să o faceţi într-un document separat, ca să nu vă încurce
la numărare.
Câteva chestii minore care se învaţă cu practica, şi în care unii din voi v-aţi încurcat,
vizează notele de subsol. Se întâmplă la unii ca acestea să apară cu font-uri ciudate şi cu spaţieri
ciudate: daţi click în notele de subsol, apoi sellect all, apoi TNR 10. După isprava asta, vă
duceţi la format paragraph şi vă asiguraţi că spaţierea e la un rând, cu zero puncte înainte şi
după. Nu lăsaţi rânduri libere între notele de subsol.

Despre tehnoredactarea capitolelor şi subcapitole

Fiecare capitol mare începe pe pagină nouă şi, ca să nu vi se dea peste cap punerea în
pagină, în caz că umblaţi în text, la sfârşitul fiecărui capitol inseraţi page break. Subcapitolele
nu încep pe pagină nouă, ci în continuarea textului, dar se lasă două rânduri înainte de titlul
subcapitolului şi unul după (exact cum e mai sus). Acum, adaptaţi regula şi la spaţiul pe care îl
aveţi, totul e să procedaţi la fel pe întreg parcursul lucrării – dacă sunteţi în pericol să depăşiţi
cele 50 de pagini, lăsaţi doar un rând înainte de titlul subcapitolului şi începeţi imediat de sub
titlu, ca mai jos. Repet, totul e să fiţi consecvenţi!

Despre note de subsol şi bibliografie

Cei mai mulţi folosiţi sistemul cu citare în subsol şi încă mai aveţi dubii când se folosesc
şi când nu italicele. În italice se trece titlul cărţii sau al revistei (fie că e revistă ştiinţifică, fie că
e revistă de scandal). Mai mult, nota de subsol nu se scrie ca intrarea din lista bibliografică. De
exemplu, pentru bibliografie:

6
 FOSS, Sonja K., FOSS, Karren A., TRAPP, Robert, Contemporary Perspective on
Rhetoric: Third Edition, Prospect Heigths, Illinois, Waveland Press, 2002 [1989];
Adică începeţi cu numele de familie, scrise cu CAPS. În nota de subsol, numele se scriu
„normal”:
Sonja K. Foss, Karen A. Foss, Robert Trapp, Contemporary Perspective on Rhetoric:
Third Edition, Prospect Heigths, Illinois, Waveland Press, 2002, p. 56;
Vedeţi, în plus, că a dispărut anul primei ediţii şi a apărut pagina. Şi atenţie că în
engleză titlurile cărţilor se scriu cu literă mare (cu excepţia prepoziţiilor). Şi mai ales vedeţi
unde sunt virgule şi unde nu!
Pentru titlul unui articol publicat într-o revistă ştiinţifică, al unui articol de enciclopedie
specializată, al unui capitol dintr-un volum colectiv, se folosesc ghilimele, iar titlul cărţii /
revistei rămâne în italice. În plus, la bibliografie se dau paginile unde apare articolul respectiv.
De exemplu, în notă de subsol:
Lawrence D., Green, „Pathos” în Thomas O. Sloane (ed) Encyclopedia of Rhetoric,
Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.556.
Sau, acelaşi exemplu în notă bibliografică:
GREEN, Lawrence D., „Pathos” în SLOANE Thomas O. (ed) Encyclopedia of
Rhetoric, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.554-569.
Vedeţi că marile edituri academice (Sage, Blackwell Publishing) au minim 4-5 oraşe
trecute ca loc de apariţie – scrieţi-le pe primele trei şi ajunge!
Alt exemplu de notă de subsol:
Victor Horboken, „Ethnic Commnication” în (eds.) Gary Taylor & Steve Spencer,
Social Identities: Multidisciplinary Approaches, London, New York, Routledge, 2004;
Vă las pe voi să faceţi transformarea în notă bibliografică – observaţi doar că a apărut în
plus faţă de enciclopedia de retorică, pluralul în abreviere, pentru că sunt doi editori.
Un exemplu de articol ştiinţific (notă bibliografică):
THOMPSON, John B., „The new visibility” în Theory, Culture & Society, London,
Thousand Oaks and New Delhi, Sage Publications, Vol. 22(6): 31–51, 2005;
Cifrele din final indică volumul, numărul, paginile între care apare articolul şi anul. La
unele reviste s-ar putea să nu găsiţi menţionat o editură – atunci puteţi să lăsaţi nota fără editură.
Se mai folosesc abrevierile f. a. (fără an), f. l. (fără loc), f. ed. (fără editură). Ultimele două,
după opinia mea, sunt pură preţiozitate.
Un caz interesant este acela în care un articol apărut iniţial într-o revistă ştiinţifică apare
apoi într-un volum colectiv, cum e şi cazul ultimului exemplu, pe care s-ar putea să-l găsiţi în:

7
 HIER, Sean, GREENBERG, Joshua, The Surveillance Studies Reader, Maidenhead,
New York, Open University Press, 2007;
Să zicem că cineva citeşte articolul direct din această carte. El ar trebui să vadă în
introducerea cărţii că acest articol a apărut iniţial în altă parte. Totuşi studentul în cauză nu e
obligat să dea referinţa şi la sursa originară, deşi culmea acribiei ar fi asta (notă bibliografică):
THOMPSON, John B, „The new visibility” în (eds.) ..... date complete ... apoi, în
paranteză (apărut iniţial în .... şi datele de publicare ale revistei);
În fine, mutatis-mutandis, ceea ce am spus aici e valabil şi pentru sistemul de citare
autor/an.

Structurarea bibliografiei:
Bibliografia se structurează pe secţiuni, după cum urmează:
1. Corpus de analiză (dacă e cazul): site-uri, emisiuni TV, colecţii de ziare etc; la
imagologie, aici aţi fi avut colecţiile de documente;
2. Documente oficiale (nu cred că e cazul pentru lucrările pe care le coordonez, dar aţi
putea avea legi, hotărâri de guvern, coduri etice profesionale etc.);
3. Referinţe lexicografice (dicţionare şi enciclopedii specializate);
4. Lucrări ştiinţifice (cărţi şi articole de specialitate, publicate în reviste sau volume
colective) – cu alte cuvinte, restul, inclusiv cursuri universitare;

În loc de concluzii:
Ştiu că e cumplit de migălos procesul, şi că răbdarea voastră e întinsă ca un elastic, dar
astea sunt rigorile. Ideal ar fi să terminaţi lucrarea cu o săptămână înainte de termenul de
predare şi după aceea să plecaţi vreo două zile la mare, să nu vă mai gândiţi deloc la licenţă.
Când vă întoarceţi, să o citiţi cu un ochi proaspăt, şi dacă, în urma acestei lecturi, încă mai
consideraţi că lucrarea merită susţinută, să vă apucaţi de asamblare: alocaţi o zi pentru revizuiri,
introduceri şi concluzii, încă o zi pentru corectură, bibliografie şi note, şi probabil încă una
pentru printare.
Ca să vă fie mai uşor, puteţi eventual să faceţi copy/paste lucrării voastră în acest
document – formatarea ar trebui să se păstreze.
Şi sfatul final: aduceţi-vă aminte de bancul cu iepuraşul care îşi dădea licenţa, mai ales
dacă profesorul vostru coordonator are altă opinie decât cele exprimate aici!