Calvocoressi

CUPRINS
PARTEA INTAI
PUTEREA MONDIALĂ ŞI ORDINEA MONDIALĂ
1. Superputerile...........................................................................................2
Războiul rece: prima etapă...................................................................2
De la moartea lui Stalin la criza rachetelor din Cuba.........................22
Cursa înarmărilor................................................................................33
Declinul puterii Statelor Unite...........................................................58
Dezintegrarea URRS..........................................................................70
2. Japonia...................................................................................................85
3. China.....................................................................................................99
Triumful lui Mao................................................................................99
China şi superputerile.......................................................................109
Renaşterea.........................................................................................127
4. Ordinea mondială................................................................................139
5. Lumea a treia şi a patra.......................................................................163
Neutralitate şi nealiniere...................................................................163
PARTEA A DOUA EUROPA

6. Europa de Vest....................................................................................198
Reconstrucţia.....................................................................................198
Uniunea Europeană..........................................................................221
Flancul sudic.....................................................................................244
7. Europa centrală şi răsăriteană..............................................................267
Imperiul lui Stalin.............................................................................267
După Stalin.......................................................................................278
Sfârşitul imperiului...........................................................................293
8. Iugoslavia şi Albania...........................................................................304
Federalizarea Iugoslaviei..................................................................304
Dezmembrarea: Bosnia-Herţegovina...............................................314
Macedonia şi Albania.......................................................................321
vi Peter Calvocoressi
PARTEA A TREIA ORIENTUL MIJLOCIU
9. Arabii şi Israelul în războiul Suezului.................................................340
Crearea Israelului..............................................................................341
Nasser şi revoluţia............................................................................348
Irak: Pactul de la Bagdad..................................................................353
Războiul Suezului.............................................................................355
10. De la războiul Suezului la moartea lui Nasser.................................363
Revoluţia din Irak.............................................................................364
Declinul lui Nasser...........................................................................367
1967: A treia rundă...........................................................................368
Moartea lui Nasser............................................................................375
11. Focus pe Liban..................................................................................377
Războiul din 1973.............................................................................378
Război civil în Liban........................................................................383
Sadat în Ierusalim: Câmp David......................................................386
^- Invadarea Libanului de către Israel..................................................391
Diplomaţia regelui Hussein..............................................................394
12. Războaiele din Golf...........................................................................404
Petrol şi naţionalism în Irak..............................................................405
Domnia Şahului................................................................................410
Triumful lui Khomeini.....................................................................412
Saddam Hussein...............................................................................414
Kuweitul şi războiul din Golf...........................................................418
13. Peninsula Arabia...............................................................................431
1
Regatul saudit...................................................................................431
Yemen...............................................................................................436
Muscat şi Oman................................................................................439
Golful Persic.................................................,...................................440
Irak....................................................................................................444
PARTEA A PATRA ASIA

14. Subcontinentul indian........................................................................452
Războaie limitate..............................................................................468
Bangladesh........................................................................................473
Noul Pakistan şi India.......................................................................479
15. Peninsula Indochina..........................................................................484
16. Asia de sud-est si ASEAN.............:..................................................503
Politica mondială după 1945 vii

Malaysia...........................................................................................505
17. Afghanistan.......................................................................................518
18. Coreea................................................................................................524
PARTEA A CINCEA AFRICA

19. Africa de Nord...................................................................................538
Ţările Maghrebiene..........................................................................538
Libia şi Ciad.....................................................................................552
20. Africa de Vest (Occidentală).............................................................557
21. De la Congo la Zair...........................................................................587
22. Africa de est (Orientală)....................................................................601
Sudan................................................................................................601
Cornul Africii...................................................................................607
Uganda, Tanzania, Kenya.................................................................614
23. Extremitatea sudică a Africii.............................................................627
Moştenirea lui Cecil Rhodes............................................................627
Angola şi Mozambic........................................................................645
Africa de Sud....................................................................................650
24. Ruşii, cubanezii, chinezii..................................................................683
PARTEA A ŞASEA AMERICA

25. Canada...............................................................................................710
26. America de Sud.................................................................................716
27. Mexic şi America Centrală...............................................................754
28. Cuba şi zona Caraibilor.....................................................................769
Apendice................................................................................................. 787
Index........................................................................................................789
2
PREFAŢĂ LA CEA DE-A ŞAPTEA EDIŢIE
în această ediţie, cartea de faţă acoperă cincizeci de ani. Principalele adăugiri în această ediţie cuprind
consecinţele imediate ale dezintegrării imperiului sovietic din Europa şi a Uniunii Sovietice însăşi; desfiinţarea
plină de convulsii a federaţiei iugoslave; războiul din Golf împotriva Irakului şi diversele sale sechele; Tratatul
de la Maastricht care a favorizat crearea Uniunii Europene; tensiunile din China între liberalizarea economică şi
rigorile comunismului în penumbra regimului prelungit al lui Deng Xiaoping de pe marginea mormântului;
diversele şanse ale Africii de la optimism în Africa de Sud, Ghana şi chiar Angola la înverşunare şi chiar mâi
rău în Nigeria, Somalia, Rwanda şi Liberia; vremuri şubrede pentru ONU, GATT în pragul desfiinţării şi pentru
internaţionalism în genere.
Aceasta este jumătatea de secol a Războiului rece. Ea începe cu subjugarea totală a Germaniei şi a
Japoniei. Pentru unii, cel de-al doilea război mondial a fost o confruntare ideologică care s-a încheiat cu
înfrângerea fascismului şi în această perspectivă el a deschis calea unui război complementar între democraţie şi
comunism. Mai corect spus, cel de-al doilea război mondial a fost un război împotriva ambiţiilor extranaţionale
ale Germaniei şi Japoniei a căror înfrângere a încurajat puterea Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice într-o
asemenea măsură încât au fost catalogate drept superputeri - o nouă categorie politică. Războiul rece a fost o
confruntare, ideologică în expresie şi materială în substanţă, între aceste superputeri.
Ambiţiile Germaniei şi Japoniei aveau un caracter naţionalist şi prădător, dar făceau parte în acelaşi timp
dintr-un curent inevitabil care a împins statul naţiune spre agresiune, dat fiind că statul nu mai era o entitate
suficientă sieşi şi a fost determinat de necesitate, precum şi de emoţii să îşi extindă domeniul şi dincolo de
graniţe. Statele Unite şi Uniunea Sovietică la rândul lor, nu au fost scutite de această necesitate, deşi au ales
mijloace diferite pentru a o satisface. Războiul rece a fost un război pentru deţinerea puterii în lume dincolo de
graniţele protagoniştilor, dar nu a fost un război prin care vreunul dintre participanţi să îşi însuşească teritoriile
celuilalt.
Războiul rece a fost un fenomen extrem de confuz. El s-a desfăşurat cu o intensitate ideologică retorică,
care a fost în mare măsură un nonsens şi s-au folosit arme care erau în egală măsură terifiante şi extrem de
distructive, dar în termeni strict militari inutile. Ba mai mult, s-a apreciat că cele două superputeri nu aparţineau
numai unei categorii anume, ci erau în mare egale: ceea ce nu fost deloc adevărat. Deşi arsenalul de care
dispunea Uniunea Sovietică era într-un sector sau două superior şi în altele suficient pentru a contracara
capacitatea ofensivă a Statelor Unite, echilibrul general dintre cele două puteri a fost în mod decisiv în avantajul
Statelor Unite care erau infinit mai puternice în ceea ce priveşte puterea economică necesară pentru a crea,
susţine şi dezvolta arme şi în ceea ce priveşte abilităţile politice şi
x Peter Calvocoressi
economice necesare pentru a gestiona caracterul complex al unui stat modern. Era o mare diferenţă între
aparenţă şi realitate.
Războiului rece a fost generat pe de o parte de neîncrederea care a sporit datorită neînţelegerilor şi pe de
altă parte de eroarea care a degenerat în teamă. Această teamă exagerată a fost adevărata cauză a Războiului
rece. Statele Unite şi URSS se deosebeau profund în ceea ce priveşte filosofia economică şi politică, dar nici
unul dintre aceste două state nu a avut intenţia să declare război celuilalt, deşi fiecare se temea că celălalt va
face acest lucru. Aceste temeri erau iraţionale. Statele Unite s-au temut că după înfrângerea Germaniei forţele
sovietice vor avansa din ce în ce mai mult spre vest, iar influenţa comunistă va afecta statele din vestul Europei.
în realitate, trupele sovietice erau extenuate, iar Uniunea Sovietică era în ruine; şi nici un stat occidental nu a
fost nicăieri în pragul unei preluări de către comunişti fie prin alegeri, fie prin acţiuni subversive - iar dacă s-ar
fi întâmplat acest lucru armata naţională a respectivului stat ar fi pus capăt rapid oricărei tentative de lovitură de
stat. La rândul său, URSS în 1945 şi mulţi ani de atunci încolo, s-a temut de o tentativă concertată a statelor
occidentale de a-1 distruge. Stalin a intuit pe bună dreptate o puternică animozitate a statelor occidentale faţă de
URSS, dar s-a înşelat profund presupunând că Statele Unite şi aliaţii lor vor recurge la război împotriva lui sau
ar putea inventa alte mijloace pentru a slăbi autoritatea de care se bucura asupra noilor săi sateliţi din Europa
centrală şi de Est. Războiul rece a fost o expresie a profundului antagonism în domeniul ideilor şi al
comportamentului, neînsoţit însă de dispute teritoriale şi desfăşurat prin urmare sub forma unor permanente
critici. Şi dat fiind că nu presupunea dispute teritoriale, putea deveni un război global.
Armele nucleare au sporit şi mai mult confuzia. S-a spus adeseori că faptul că ambele state dispuneau de
arme nucleare într-o proporţie care se credea a fi echivalentă a împiedicat Războiul rece să ia forme mai grave:
că fiecare superputere se temea în egală măsură de arsenalul de care dispunea duşmanul său. In mod clar, armele
nucleare constituiau un motiv de teamă şi în egală măsură de descurajare -o descurajare sporită de riscul unei
victorii posibile numai cu preţul autodistrugerii. Dar nici o armă nu este periculoasă decât atunci când cineva o
foloseşte şi se poate spune că armele nucleare nu au fost niciodată folosite de superputeri una împotriva
3
celeilalte. Cele dintâi arme nucleare au fost arme de distrugere în masă şi intimidare şi pentru scurt timp numai
Statele Unite au deţinut astfel de arme şi puteau produce astfel de arme. Statele Unite au folosit aceste arme
împotriva Japoniei şi ulterior au reflectat dacă să folosească aceste arme împotriva Chinei, dar folosirea lor
împotriva URSS în primii ani după război era de neconceput. Când şi URSS a început să producă astfel de arme,
riscurile unor mutilări în masă reciproce au forţat ambele părţi să producă arme tot mai precise capabile să
lovească cu mai multă precizie ţinte alese - arme cu rază medie de acţiune şi apoi arme tactice - pentru a face ca
folosirea puterii nucleare în război să fie raţională. Această tentativă a dat însă greş. Nici unui comandant al
armatei active nu îi plac armele care contaminează zona în care îşi propune să înainteze şi care mai degrabă
produc anarhie decât conduc la victorie (anarhia fiind acel lucru de care liderii se tem la fel de mult ca de
Politica mondială după 1945 xi
înfrângere). Dat fiind că efectul descurajator al unei arme cu caracter distrugător redus depinde de ameninţarea
implicită a folosirii celei imediat superioare pe scara periculozităţii, ameninţarea de a folosi arma cu caracter
distrugător redus depinde de ameninţarea că în cele din urmă se va folosi arma cu un caracter mai distrugător,
cea dintâi fiind creată pentru a preveni folosirea celei de-a doua. Dezvoltarea unui lanţ de arme nucleare nu
elimină înşelătoria care, deşi prezentă în mai toate acţiunile pe plan internaţional, în cazul armelor nucleare este
prea mare pentru ca acestea să fie credibile. în cele din urmă, Războiul rece nu a distrus spaţiul vital sau
popoarele celor două superputeri, ci a pus în cauză economia acestora.
Preponderenţa unei singure probleme ca Războiul rece pune în umbră sau deformează alte probleme. Trei
astfel de probleme au avut implicaţii extrem de ample. Conflictul maniheist al superputerilor a înăbuşit fragilele
mecanisme ale ordinii internaţionale. Războiul rece a început o dată cu înfiinţarea ONU ca o versiune nouă şi
din fericire îmbogăţită a Ligii Naţiunilor şi imediat 1-a pus în imposibilitatea de a acţiona căci acest organism
era creat pentru o lume diferită -pentru o lume în care disputele dintre state pot fi minimalizate, controlate, igie-
nizate. Impactul Războiului rece nu a fost numai acela de a mutila Consiliul de Securitate prin folosirea
dreptului de veto de către principalii săi membri. Războiul rece a făcut ca ONU să pară un organism irelevant şi
ineficace în orice problemă care putea fi interpretată ca un aspect al Războiul rece, astfel încât minunea nu a fost
că ONU a fost umilit ci că a supravieţuit. în timpul Războiului rece ONU a avut mult de suferit, s-a reafirmat în
ultimul deceniu al secolului într-o lume în care, spre deosebire de cea din 1945, nu se puneau prea mari speranţe
în el. S-a făcut abstracţie de rezolvarea problemelor internaţionale prin mijloace paşnice şi printr-un discurs
raţional, iar Statele Unite, superputerea care a supravieţuit, a ieşit din Războiul rece nesigură în ce măsură să
intervină în politica mondială ca primus inter pares şi în ce măsură ca despot.
Crizele din Somalia şi din Golf au evidenţiat această nesiguranţă, iar războiul din Bosnia a înclinat
balanţa, iniţial în mod ezitant, apoi inteligent, nu în favoarea cooperării internaţionale, ci în favoarea unei
agresivităţi naţionale mai pregnante, temperată numai de zeitgeistlich*. în plus, Statele Unite au fost stânjenite
de o moştenire a Războiului rece care a distrus capacitatea de a gândi despre altceva decât despre Războiul rece:
Statele Unite au încetat să aibă o politică în ceea ce priveşte o anumită zonă sau alta din lume, ci numai o
politică prin care să combată URSS în acea zonă. După încetarea Războiului rece, Statele Unite au încetat să
mai aibă o politică relevantă într-o lume fără un Război rece.
O a doua trăsătură caracteristică sfârşitului de secol XX, care a fost pusă în umbră de Războiul rece, a
fost problema accesului unui stat la materiile prime care se afla în interiorul graniţelor altui stat, dar esenţiale
bunăstării celui dintâi: în special petrol. Cea mai sigură modalitate de a obţine aceste bunuri - ocuparea
terenurilor valoroase - nu mai era corectă sau sigură. Coloniile sau chiar mandatele erau tabu,
XII Peter Calvocoressi

dar hotărârea statelor puternice de a-şi susţine economia şi cetăţenii a rămas. în această jumătate de secol,
petrolul din Orientul Mijlociu a ieşit din posesia legală a statelor sau corporaţiilor străine. Aceasta a însemnat o
schimbare în balanţa puterii economice, dar nu şi o însemnată schimbare în balanţa puterii militare: schimbarea
echilibrului puterii militare s-a făcut în sensul că aceasta s-a deplasat către statele membre NATO, nu în sensul
că cei puternici au devenit mai puţin puternici. în 1990, când Irakul a invadat Kuweitul cu scopul de a anexa
regiunile petroliere ale Kuweitului şi balanţa bancară, Saddam Hussein a făcut două lucruri diferite. A comis un
act de agresiune încălcând Carta ONU şi a ameninţat să răstoarne echilibrul puterii şi să dezorganizeze
producţia de petrol din Orientul Mijlociu. Obiectivele sale i-au îngrijorat pe cumpărătorii de petrol, ale cărui
flux şi preţ au fost până nu demult controlate de ei. Prin acest act de agresiune Saddam a furnizat ONU motivul
pentru a declanşa un război, iar dezorganizând regimul petrolului a provocat Statele Unite să dea amploare
acestui conflict şi să îl transforme într-un război menit să conducă la răsturnarea regimului său. Războiul a
demonstrat că graniţele unui stat în interiorul cărora se află resurse de importanţă internaţională pot fi încălcate,
fie că acest stat este Kuweit sau Irak; acest război nu a contribuit cu nimic la elucidarea problemei rezolvării
fără a recurge la război relaţiile dintre un stat care dispune de astfel de resurse, dar de o armată inferioară şi un
stat care are nevoie de aceste resurse, dar nu are dreptul să dispună de ele: o enigmă nu în ceea ce priveşte
4
distribuirea inegală a puterii, ci în ceea ce priveşte distribuirea unor puteri incomensurabile.
Cea de-a treia problemă extrem de complicată a afectat statul însuşi. în multe locuri din lume - dar în nici
un caz în întreaga lume - statul a devenit în mod indiscutabil principalul ingredient al mecanismului
internaţional. El a fost un artefact european, iar imperiile europene s-au împotrivit ca el să fie reprodus în alte
părţi ale lumii până când retragerea acestor imperii din Asia şi Africa a permis altor popoare să copieze modelul
european. în a doua jumătate a acestui secol numărul statelor s-a înmulţit. Noile state şi-au însuşit atributele
minore ale suveranităţii - imnuri naţionale, bănci centrale - fără a fi îndeajuns de conştiente de neajunsurile care
au afectat întotdeauna vechile state: diversitate etnică în cadrul a ceea ce se numea în mod greşit state naţiuni,
insuficienţă economică, slăbiciune militară, slăbiciune instituţională. în acelaşi timp, vechile state care au
beneficiat de binefacerile evidente ale suveranităţii - definire din punct de vedere geografic şi legal, loialitate,
regim consolidat, bunăstare - s-au îndoit de caracterul adecvat al condiţiei lor şi au iniţiat structuri cu caracter
superstatal (Uniunea Europeană, ASEAN, o serie de asociaţii economice de la zone de liber schimb până la
uniuni economice). în ultimul sfert de secol, aproape întreaga populaţie a globului a trăit în state care aparţin
uneia sau mai multor organizaţii internaţionale începând cu ONU, unde noile state îşi trimit reprezentanţii
diplomatici cei mai de seamă. Aceste organizaţii internaţionale au fost controlate de state prin intermediul
organismelor lor executive -Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul de Miniştri al UE etc. - a căror dominaţie
şi ale căror contribuţii financiare au reflectat întâietatea statului. La fel de persistente au fost însă şi neajunsurile
statului naţiune exemplificate în Europa de Est, Soma-
Politica mondială după 1945 xiii

lia, Liberia, Rwanda, Sri Lanka, Burma şi în alte state. Aceste conflicte atroce nu erau ceva nou, doar mijloacele
erau noi, precum şi faptul că puteau fi văzute la televizor sau se putea citi despre ele în presă. Chiar şi în Europa,
ţara unde s-au născut şi maturizat, multe state şi-au pierdut cetăţenii în războaie şi revolte pe tot parcursul
acestui secol.
Rezultatul general a fost o nemulţumire crescândă faţă de stat, fără ca aceasta să conducă la detronarea sa.
Politica internaţională a rămas în mare măsură politica unor state în context internaţional: statele au rămas
esenţa, internaţional este doar un adjectiv suplimentar. „Comunitatea internaţională" care se află prea des pe
buzele politicienilor, nu există de fapt. ONU este numai prima organizaţie mondială din istorie, căci
organizaţiile mai timpurii de la Concertul Europei din epoca postnapo-leoniană la Liga Naţiunilor au fost doar
organizaţii regionale cu un număr limitat de membri, cu autoritate limitată, obiective limitate şi fără putere.
Sfera lor înainte de 1945 a crescut de la Europa la Europa plus America Latină şi nimic altceva: o călătorie de la
Viena la Geneva. Aceste organizaţii erau experimente colective în gestionarea conflictelor dintre state prin
intermediul diplomaţiei, arbitraj şi elaborarea legislaţiei internaţionale. ONU a început ca o organizaţie similară.
La scurt timp după inaugurarea sa a fost schimbat datorită apariţiei a zeci de noi state suverane în întreaga lume;
a avut ceva mai multă putere decât predecesorul său şi o mult mai mare diversitate culturală. Această diversitate
culturală este principalul obstacol în calea acordării unei mai mari puteri sau a unei forţe autonome. Cultura pe
care ONU vrea să o răspândească este pacifistă, de cooperare, raţională, legală şi bazată (lucru admis în general
cu greutate) pe tradiţia europeană şi pe o înţelegere europeană a acestor termeni.
Prin contrast, istoria mondială, inclusiv Europa, a demonstrat din 1945 că lumea este un mozaic de culturi
excesiv de agresive. In această confuzie, un experiment european a fost deosebit. Indiferent de graniţele ce îi pot
fi stabilite, Uniunea Europeană are un caracter regional, şi nu poate avea nicicând un caracter global. Ea
cuprinde o zonă care potrivit standardelor mondiale este destul de mică şi este destul de omogenă din punct de
vedere cultural (deşi caracterul omogen va fi atenuat de extinderea Uniunii dinspre vest spre est). Promite să
devină mai activă şi mai eficientă decât ONU în problemele europene şi, ceea ce este important, membrii săi au
pus în discuţie prin Tratatul de Maastricht problema ca Uniunea să dispună de o anumită putere militară. J.B.S.
Haldane a scris cândva un eseu despre „Importanţa de a avea dimensiunile potrivite". Ceea ce este valabil în
biologie poate fi aplicat şi în politica mondială. Imperiul roman a fost potrivit standardelor moderne chiar mic,
în comparaţie cu dimensiunile pe care se pare că le avea Uniunea Europeană.
Lumea de după Războiul rece a fost ceva mai mult decât o lume fără Războiul rece. Citez trei exemple.
Dezintegrarea Uniunii Sovietice a pus sub semnul întrebării capacitatea de a exista a unui stat rus, de departe cel
mai puternic dintre statele succesoare ale Uniunii Sovietice, dar Rusia a fost o dilemă mai puţin evidentă decât
China, cel mai vechi şi mai vechi şi mai mare stat imperial din istoria lumii. Ajuns în pragul dezmembrării de
mai multe ori în secolul al XlX-lea şi în secolul
XIV Peter Calvocoressi

XX, China, cu suprafaţa ei imensă şi cu o populaţie extrem de numeroasă, cu coerenţa ei permanent reînnoită şi
cu aparenta ei încredere în sine a prevestit un rol agresiv şi ameninţător în politica mondială. în timp ce Statele
Unite şi Japonia par să fi moştenit pământul, China acoperă cea mai mare parte din el.
în al doilea rând, lumea de după Războiul rece nu a fost o lume liberă de arme nucleare. Superputerile
5
care au purtat Războiul rece au negociat limitele arsenalului lor nuclear, iar superputerile de după Războiul rece
par mai puţin dispuse să îşi desfăşoare relaţiile într-un context nuclear: Japonia nu deţine încă arme nucleare.
Dar aceste arme sau puterea de a le face sau dobândi nu s-au mai limitat la super-puteri. S-au înregistrat
oarecare semne de reticenţă în America Latină, unde Brazilia şi Argentina şi-au manifestat reciproc
neîncrederea şi capacitatea de a construi cel puţin o capacitate nucleară, dar în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud
această capacitate exista şi se răspândea, iar reticenţa era neobservabilă. Proliferarea nucleară nu mai reprezenta
o ameninţare ci un fapt real, iar ameninţarea a ceea ce era definit drept un conflict nuclear regional era mult mai
alarmantă dat fiind că un astfel de conflict era o contradicţie în termeni: perspectiva unui război nuclear trebuie
să presupună mai mult decât existenţa unor beligeranţi. Nici o organizaţie internaţională regională, nici ONU
slăbit în urma Războiului rece, nu dispuneau de echipamentul adecvat pentru a modera conflicte care
reprezentau o inerentă ameninţare nucleară sau pentru a controla astfel de conflicte pe punctul de a izbucni.
Lumea nu era în mod necesar mai sigură pentru că Războiul rece se încheiase.
Şi nici, în al treilea arând, mai prosperă. Din punct de vedere economic, lumea avea un caracter mult mai
real internaţional - datorită beneficiilor reciproce ale comerţului, datorită valorii investiţiilor transnaţionale atât
pentru beneficiar cât şi pentru investitor, datorită dividendelor politice ale standardului tot mai ridicat de viaţă şi
disciplinei, datorită reacţiei generale împotriva sărăciei cronice - dar la nivelul relaţiilor economice dintre state
şi dintre corporaţii din diferite state sau culturi acest lucru era în stadiu incipient. Puterea economică datorată
resurselor naturale şi capacităţilor dobândite era însă foarte inegal distribuită; regulile economice naţionale şi
spiritul caracteristic competiţiei varia de la un loc la altul; instrumentele, cum ar fi de pildă Banca Mondială,
FMI şi WTO (succesorul GATT) au avut de suferit nu numai din pricina limitelor impuse de organismele
internaţionale controlate de o diversitate de guverne naţionale, ci şi datorită neînţelegerilor asupra teoriei
macroeconomice, strategiilor şi priorităţilor.
Pentru a încheia: repet un avertisment şi adaug un altul. îi rog din nou pe cititori să fie atenţi la
problemele care, pentru că sunt prea speculative pentru o astfel de lucrare, nu figurează în ea: de exemplu,
impactul armelor nucleare care, subminând raţiunea recurgerii la război - transformând războiul în sinucidere
dacă nu cumva devine genocid - forţează statele să îşi conducă relaţiile până la sau dincolo de punctul de
agresiune prin alte mijloace decât războiul. Cum să facă acest lucru este greu de ştiut. Cel de-al doilea
avertisment este acela de a rezista tentaţiei de a citi istoria curentă ca pe o structură a istoriei viitoare, ca pe o
invitaţie de a discerne viitorul. Este mult mai important să ţinem cont de interdependenţa prezentului cu trecutul.
În
Politica mondială după 1945 xv

această carte nu veţi găsi prea multe date referitoare la istoria de dinainte de 1945 (asta numai datorită lipsei de
spaţiu), dar toată cartea este impregnată de trecut, iar în anumite secţiuni (Bosnia, de exemplu) un trecut care
este în acelaşi timp îndepărtat şi prezent. Istoria ultimilor cincizeci de ani este produsul trecutului şi a ceea ce
oamenii ştiu sau nu ştiu despre el. Această carte are menirea să vă ajute să înţelegeţi lucrurile care se petrec de
multă vreme. Cu toate limitele şi imperfecţiunile pe care în mod evident le are, aceasta este o încercare de a
scrie istorie.
Peter Calvocoressi Ianuarie 1996
6
PARTEA INTAI
PUTEREA MONDIALA
ŞI ORDINEA MONDIALĂ
1. SUPERPUTERILE
RĂZBOIUL RECE: PRIMA ETAPĂ

Războiul Rece în care s-au angajat cele două superputeri postbelice nu a fost un război tipic cu un început
şi un sfârşit, cu învingători şi învinşi. Sintagma „război rece" a fost inventată pentru a defini o stare de fapt. Un
sentiment reciproc de ostilitate şi temerile celor doi protagonişti constituiau trăsătura definitorie a acestei stări
de lucruri. Aceste sentimente îşi aveau originea în numeroasele lor diferende istorice şi politice, fiind puternic
stimulate de mituri care transformau uneori ostilitatea în ură. Războiul Rece a dominat situaţia internaţională
timp de mai bine de o generaţie.
Preşedintele Franklin Roosevelt a crezut, sau poate doar a sperat, că-1 va putea convinge pe Iosif
Visarionovici Stalin să nu creeze o sferă separată, de influenţă sovietică, în Europa de est, ci mai bine să
coopereze cu Statele Unite în vederea creării unei ordini economice globale bazată pe comerţ liber şi profitabil
pentru toţi cei implicaţi şi nu în ultimul rând pentru URSS. Primul pas în acest sens 1-a constituit acordul de
împrumut şi închiriere (Lend-Lease) în favoarea URSS din timpul celui de-al doilea război mondial; planul
Marshall de după război avea să fie un soi de ultimă acţiune disperată, căci şi după moartea lui Roosevelt, în
aprilie 1945, la Washington erau încă persoane care preferau o politică de refacere a Europei de Vest fără o
confruntare militară cu URSS. Pentru cei mai mulţi americani URSS reprezenta o forţă pornită să subjuge
Europa şi lumea întreagă în favoarea sa şi a comunismului, capabilă să ducă la bun sfârşit, sau măcar să iniţieze
această acţiune distructivă şi dăunătoare cu ajutorul unei forţe armate instigate prin subversiune. Unei atare
poziţii Statele Unite trebuiau să-i riposteze printr-o confruntare militară în alianţă cu statele europene şi cu altele
ameninţate, avându-se în vedere şi faptul că ostilitatea sovieticilor părea, cel puţin pe moment, greu de
îndepărtat. Privită de la Moscova, lumea occidentală (care includea jumătate din Europa, precum şi Statele
Unite) se baza pe valorile capitaliste care impuneau distrugerea URSS, precum şi eradicarea comunismului prin
orice mijloace, dar mai ales prin forţă sau prin ameninţarea cu forţa. Aceste două puncte de vedere sunt la fel de
absurde. Când cel de-al doilea război mondial a luat sfârşit, URSS era în imposibilitatea de a mai continua
efortul militar, iar partidele comuniste din imediata sa sferă de influenţă nu erau capabile de nici o acţiune
semnificativă. Puterile occidentale, profund
Politica mondială după 1945 3

neîncrezătoare în URSS şi ostile sistemului comunist, precum şi valorilor promovate de acesta, nu intenţionau să
lanseze un atac la adresa acestuia şi nici să tulbure dominaţia sa asupra ţărilor din centrul şi estul Europei,
dominaţie impusă de armata sovietică în ultimul an de război. Fiecare tabără s-a înarmat pentru a câştiga un
război pe care se aştepta ca cealaltă parte să-1 declanşeze, dar de care nu avea nici un chef şi pentru care nici nu-
şi făcuse vreun plan.
Punctul de interes al Războiului rece a fost Germania, confruntarea în privinţa Berlinului din anii 1948-
1949 fiind foarte aproape de un conflict armat, dar sfârşitul acestei confruntări a însemnat o victorie pentru
tabăra occidentală, fără a se ajunge la o angajare militară. Această demonstraţie controlată de forţă a stabilizat
Europa care, timp de câteva decenii, a fost cea mai stabilă zonă din lume, dar aproape simultan s-au declanşat
ostilităţile în Asia, începând cu triumful comunismului în China şi războiul din Coreea. Aceste evenimente au
condus în schimb la o accelerare a independenţei şi reînarmării Germaniei de Vest în cadrul unei noi alianţe
euro-americane şi la o succesiune de conflicte în Asia, dintre care cel mai devastator a fost războiul din
Vietnam. Cele două protagoniste ale Războiului rece nu au ajuns niciodată la o confruntare directă, dar fiecare
s-a angajat în acţiunea de extindere a propriei influenţe şi dobândirea unor avantaje teritoriale în diferite zone
ale lumii, în special în Orientul Mijlociu şi - după colonizare - în Africa. Nici una dintre aceste tentative nu a
avut un caracter decisiv şi timp de aproape jumătate de secol principalul aspect exterior al Războiului rece nu au
fost înaintările sau retragerile, ci acumularea şi perfecţionarea mijloacelor cu care fiecare dintre cele două tabere
încerca să o intimideze pe cealaltă: adică, propria cursă a înarmării. Destinderea Războiului rece a fost rezultatul
combinat al imensului cost al acestor înarmări şi al deteriorării principiilor care stăteau la baza acestuia.
în vara anului 1945, atât Washingtonul cât şi Moscova ştiau că Japonia era gata să se declare învinsă şi să
iasă din războiul care începuse cu atacul de la Pearl Harbor din 1941. în iulie, americanii au detonat
experimental prima armă nucleară din istoria omenirii, iar în august au lansat două bombe asupra oraşelor
Hiroshima şi Nagasaki. Japonia a capitulat imediat, iar iminenta victorie a americanilor i-a pus pe ruşi în situaţia
7
de a se mulţumi cu o pradă modestă din împărţirea de după război a Orientului îndepărtat. Cel de-al doilea
război mondial s-a încheiat printr-o acţiune care includea două dintre principalele elemente ale Războiului rece:
apariţia armelor ၮucleare şi rivalitatea ruso-americană.
Pe frontul din Europa, acest conflict a fost pentru câtva timp mascat. Organismele şi particularităţile
colaborării din timpul războiului aveau să fie adaptate la problemele păcii, nicidecum înlăturate. Ofensiva
sovietică din primăvara anului 1944 a creat URSS condiţiile pentru a domina militar şi politic în Europa, ceea ce
nu se mai întâmplase din 1814, când Alexandru I a intrat victorios în Paris planuind să pună ordine în Europa şi
să vegheze la păstrarea acestei ordini. Natura controlului pe care marile puteri îl puteau exercita la mijlocul
secolului XX era o chestiune ce oecesita discuţii - în ce măsură marile puteri aveau să controleze în mod
colectiv intreaga lume, în ce măsură aveau să domine un anumit sector. Sovieticii şi britanicii,
4 Peter Calvocoressi
cu acordul şovăitor al preşedintelui Franklin D. Roosevelt (dar fără acceptul secretarului de stat american,
Cordell Huli), au discutat aspectele practice ale unei împărţiri imediate a responsabilităţilor, iar în luna
octombrie 1944, la conferinţa de la Moscova, la care preşedintele american nu a putut participa din cauza
campaniei electorale în plină desfăşurare, aceste responsabilităţi au fost discutate sub formă de cifre concrete. în
aceste discuţii nu s-a pus deloc problema Europei Occidentale pentru că era limpede cine deţine controlul asupra
acestei zone. Polonia nu a fost inclusă, de vreme ce anumite zone erau efectiv sub controlul militar al lui Stalin,
iar alte zone din ea erau iminent sub acelaşi control. în ceea ce priveşte celelalte ţări, realitatea existentă era
exprimată sub formă de procente. Astfel, influenţa sovietică în România era de 90%, iar în Bulgaria şi Ungaria
de 80%, în Iugoslavia de 50%, iar în Grecia de 10%. în realitate, aceste cifre, deşi au aspectul unei târguieli între
cele două părţi, descriu de fapt situaţia concretă: 90% şi 10% reprezintă o modalitate politicoasă de a spune
100% şi 0%, situaţia în cele două cazuri extreme, al României şi al Greciei, fiind confirmată de faptul că
britanicii şi-au arogat Grecia fără ca ruşii să protesteze, iar URSS a instaurat în România un regim procomunist,
britanicii mulţumindu-se să protesteze numai formal împotriva acestui lucru. Bulgaria şi Ungaria au avut aceeaşi
soartă ca România din raţiuni militare. Iugoslavia, deşi a apărut iniţial că intră în sfera de influenţă a sovieticilor,
foarte curând a ieşit de sub controlul lor. Europa a ajuns să fie împărţită în două segmente aparţinând celor doi
principali învingători, Statele Unite şi URSS. Aceste două puteri au continuat câtva timp să vorbească în
termenii unei alianţe, fiind angajate în acelaşi timp în dirijarea teritoriilor german şi austriac, pe care ele şi aliaţii
lor le cuceriseră. In toată această perioadă, URSS s-a dovedit a fi un stat extrem de fragil. Pentru URSS,
războiul a însemnat un adevărat dezastru economic, însoţit de numeroase pierderi de vieţi omeneşti, numărul
acestora nefiind nici astăzi cunoscut cu adevărat. Statul rus a fost puternic datorită imensului său teritoriu,
puterea lui fiind de fapt puterea pământului, consolidată din generaţie în generaţie, într-o zonă aflată în
permanenţă sub ameninţarea germană. în faza sovietică a istoriei Rusiei, politica externă a fost caracterizată mai
degrabă printr-o politică de izolare, astfel că în 1941, URSS se afla în situaţia de a dispărea ca forţă militară.
Ceea ce 1-a salvat din această situaţie au fost extraordinarele sale resurse geografice şi spirituale, precum şi
războiul din Vest, în care nemţii se implicaseră înainte de a ataca URSS şi care s-a agravat pentru ei în
momentul în care Hitler a declarat, în mod absolut gratuit, război Statelor Unite ale Americii. Pentru Stalin,
alianţa antifascistă din perioada 1941-1945 nu a fost altceva decât o căsătorie de convenienţă şi o chestiune de
timp; acelaşi lucru este valabil şi pentru aliaţii săi occidentali, în special pentru guvernele occidentale, dacă nu
chiar şi pentru opinia publică din Occident. Odată cu încheierea războiului, scopul alianţei a fost atins, iar
tradiţiile şi mentalităţile aliaţilor nu încurajau defel ideea că această alianţă ar putea deveni o înţelegere pe
termen lung: ba chiar dimpotrivă, istoria diplomatică de până în 1941 a tuturor statelor implicate în această
alianţă, precum şi atitudinea lor faţă de problemele internaţionale de ordin politic, social şi economic sugerează
exact contrariul.

înlăturarea, permanentă sau temporară, a ameninţării germane a coincis cu lansarea primelor bombe
nucleare americane. Pentru prima dată în istoria omenirii, un stat a devenit mai puternic decât toate celelalte
state la un loc. URSS, asemeni celui mai neînsemnat stat, era acum la cheremul americanilor dacă aceştia aveau
de gând sau nu să procedeze cu Moscova şi Leningradul aşa cum procedaseră cu Hiroshima şi Nagasaki. Deşi
existau serioase dovezi în favoarea faptului că acest lucru nu avea să se întâmple, nici un guvern de la Kremlin
nu putea să accepte să se bazeze pe presupuneri. Singura alternativă prudentă pe care Stalin o avea la îndemână
în această situaţie foarte neplăcută era aceea de a îmbina maxima consolidare a URSS cu o atitudine cât mai
puţin provocatoare la adresa Statelor Unite şi de a subordona totul, inclusiv reconstrucţia de după război,
ajungerii din urmă a tehnologiei militare americane. Stalin avea o armată numeroasă, ocupase mai toate statele
din centrul şi estul Europei şi avea numeroşi aliaţi şi slujitori fideli în toate statele comuniste din întreaga lume.
Pe plan intern, Stalin se confrunta cu numeroase probleme, printre care apărarea URSS împotriva
repetării catastrofei din perioada 1941-1945, precum şi refacerea acestuia de pe urma catastrofei care 1-a costat
8
pierderea a circa 25 milioane de vieţi omeneşti, distrugerea sau schimbarea destinaţiei unui mare număr din
întreprinderile sale industriale, precum şi neglijarea tuturor ramurilor industriale cu excepţia celei de război,
devastarea şi depopularea zonelor sale agricole, aşa încât producţia de alimente ajunsese la jumătate din
producţia de dinainte de război. Pentru un om cu trecutul şi temperamentul lui Stalin, sarcina reconstrucţiei
includea în mod necesar reafirmarea rolului conducător al partidului şi a ortodoxiei comuniste şi reducerea
proporţională a rolului armatei şi a celorlalte instituţii naţionale, precum şi încătuşarea oricărei posibilităţi de a
gândi în afara preceptelor prevăzute de doctrina comunistă. Concepţia sa în privinţa securităţii naţionale, a
problemelor economice, precum şi în domeniul vieţii spirituale era cumplită. Pe plan intern, a înregimentat toţi
artiştii şi intelectualii, a desfăşurat o intensă campanie de epurare a ofiţerilor superiori din armată, în timp ce
primul plan cincinal de după război prevedea ample sarcini pentru industria grea şi nu îmbunătăţea cu nimic
situaţia populaţiei istovite de pe urma efortului de război.
Pe plan extern, Stalin a subliniat în repetate rânduri că achiziţiile teritoriale din anii 1939-1940 nu vor fi
restituite (cele trei state baltice, jumătatea de est a Poloniei pe care ruşii o numeau Ucraina apuseană şi
Bielorusia apuseană, Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi teritoriul smuls Finlandei după războiul de iarnă
«războiul sovieto-finlandez»); în restul Europei centrale şi de Est toate statele sunt obligate să aibă guverne
favorabile URSS, o formulă vagă prin care se dădea de înţeles că acestea trebuie să fie la dispoziţia sovieticilor,
să nu mai favorizeze nicicând un agresor german, iar atunci când era vorba despre cele instalate după 1947
această formulă numea guvernele care în cadrul Războiului rece erau ostile Statelor Unite. Astfel de guverne
trebuiau să fie instalate şi menţinute prin orice mijloace, în timpul conferinţelor de pe durata războiului dintre
Stalin, Roosevelt şi Churchill, anumite zone din URSS erau încă ocupate de armata germană, iar în timpul

războiului şi datorită consecinţelor psihologice ale acestuia (care s-au manifestat af perioadă nedefinită de timp)
Stalin a fost fără îndoială obsedat de problema germană. Războiul Rece i-a înlocuit iniţial pe germani cu
americanii, care au devenit acum principalul duşman, dar după reînarmarea Germaniei de Vest, a combinat cele
două ameninţări cu una nouă, americano-germană. Această evoluţie, la care Stalin a contribuit prin acţiunile sale
în centrul şi estul Europei, trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru el dacă, ceea ce pare foarte posibil de
altfel, nu cumva la un moment el percepea cu totul altfel relaţiile ruso-americane.
în timpul războiului, Roosevelt reprezenta pentru Stalin personificarea americanilor, mai ales că acesta îşi
exprimase în repetate rânduri dorinţa de a avea bune relaţii cu URSS, precum şi neîncrederea în britanici şi în
alte ţări imperialiste occidentale. Ba mai mult, Roosevelt dorea o alianţă cu URSS împotriva Japoniei şi nu
părea deloc dispus să facă lucrul de care Stalin se temea foarte mult, şi anume să menţină trupe permanent în
Europa, astfel încât Statele Unite să devină o putere europeană. Ba chiar dimpotrivă, Roosevelt nu era prea
interesat de Europa postbelică şi, spre deosebire de Churchill, părea foarte puţin interesat de cele ce aveau să se
petreacă în Polonia şi Grecia. în timp ce relaţiile sovieto-britanice au cunoscut momente foarte critice, fiind
poate chiar pe punctul de a se rupe datorită situaţiei
Poloniei, relaţiile sovieto-americane nu au fost deloc afectate de evoluţia evenimentelor din zonă; iar Stalin, fie
datorită unei reale lipse de interes, fie datorită unei diplomaţii calculate, a evitat să ajungă la neînţelegeri
serioase cu Roosevelt în ceea ce priveşte organizarea mondială (cum ar fi, de pildă, reprezentarea republicilor
sovietice în ONU), probleme care îl preocupau foarte mult pe preşedintele american. Bazându-se pe faptul că
Statele Unite îşi vor retrage trupele din Europa şi că americanii vor continua să aibă o atitudine prietenească faţă
de URSS. Stalin era dispus să diminueze sprijinul pe care îl acorda comuniştilor din Europa pentru a nu produce
îngrijorare în rândul americanilor. El nu a prevăzut că cedând Grecia Marii Britanii nu a făcut altceva decât să-i
netezească acesteia calea spre Statele Unite trei ani mai târziu. Faptul că el a refuzat să îi ajute pe comuniştii
greci este posibil să fi fost rezultatul unor calcule pe care şi le-a făcut şi care l-au condus la concluzia că aceştia
nu merită ajutorul sovietic, dar este la fel de posibil ca Stalin să fi urmărit prin acest lucru să nu provoace
îngrijorare şi iritare în anturajul lui Roosevelt. El a continuat astfel o linie politică pe care a aplicat-o în
Iugoslavia în timpul războiului, convingându-i pe comuniştii iugoslavi să renunţe la planul lor de a înfăptui
revoluţia socială atunci când războiul era în plină desfăşurare şi cerându-le în acelaşi timp să colaboreze cu
celelalte partide, fie ele chiar şi monarhiste. I-a convins apoi pe comuniştii italieni să fie mai ponderaţi în
sentimentele lor antimonarhice decât reprezentanţii partidului necomunist Partidul acţiunii; liderul comunist
Palmiro Togliatti a fost cel care a propus, după căderea lui Mussolini, ca soarta monarhiei italiene să fie lăsată în
suspensie până după încetarea războiului. La vremea aceea, Roosevelt murise deja şi indiferent de politica pe
care Stalin ar fi adoptat-o faţă de Statele Unite, aceasta nu mai putea avea acum ca punct de plecare relaţia lui cu
Roosevelt şi nici intuiţiile lui în privinţa intenţiilor acestuia. Chiar dacă Roosevelt ar mai fi trăit, politica lui ar fi
putut fi fundamental schimbată, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Truman, de scoaterea din luptă a Japoniei
prin lansarea celor două bombe nucleare şi de evoluţia politicii lui Stalin în Europa.
9
Pentru Stalin, pus în faţa faptului împlinit, în august 1945, când au fost lansate cele două bombe nucleare
americane asupra Japoniei, era limpede că URSS neposedând armament strategic, nu poate lansa un atac direct
asupra Statelor Unite. Tot ceea ce Stalin îşi putea permite era să facă în aşa fel încât URSS să reprezinte o
ameninţare la adresa Europei occidentale, ceea ce i-ar putea descuraja pe americani să atace Uniunea Sovietică.
Trupele sovietice nu au fost demobilizate şi nici retrase din zonele pe care le-au ocupat în ultimele campanii din
timpul războiului, zone care includeau capitalele istorice ca Budapesta, Praga, Viena şi Berlin. Stalin a creat
astfel un baraj de protecţie care să pună la adăpost zonele de interes strategic, determinându-i în acelaşi timp pe
europenii epuizaţi şi speriaţi, precum şi pe protectorii lor americani să se întrebe dacă înaintarea ruşilor s-a
încheiat într-adevăr odată cu capitularea Germaniei sau va mai continua până ce Parisul, Milano, Brest şi
Bordeaux vor deveni la rându-le trofee de război. Menţinând, însă, impresionantele efective ale Armatei Roşii şi
transformând în simpli vasali cele mai multe dintre statele din centrul şi răsăritul Europei, în timp ce banii şi
eminenţele cenuşii din

Rusia erau puse în slujba producerii de bombe ruseşti, Stalin a accentuat ostilitatea americanilor de care avea
serioase motive să se teamă.
După 1945, paritatea nucleară a devenit un obiectiv inevitabil pentru Kremlin deşi, teoretic, exista o
alternativă pe care unii americani au încercat să o impună în interesul politicii practice. Această alternativă
consta în a idealiza sau a internaţionaliza energia atomică pentru a o elimina astfel din politica interstatală. Una
dintre primele măsuri ale ONU a fost înfiinţarea în 1946 a unei Comisii pentru Energie Atomică. La prima
întrunire a acestei comisii Bernard M. Baruch a prezentat în numele Statelor Unite un plan vizând constituirea
unui organism internaţional (Atomic Development Authority) care să aibă exclusivitate în ceea ce priveşte
controlul şi dreptul de proprietate în domeniul tuturor activităţilor nucleare care pot provoca conflicte şi care să
aibă, de asemenea, dreptul de a inspecta toate celelalte tipuri de activităţi în domeniul atomic. El a afirmat în
acelaşi timp că imediat după ce acest organism îşi va începe activitatea, Statele Unite vor înceta să mai producă
armament nuclear şi vor distruge stocurile existente. Statele Unite nu vor putea însă distruge odată cu
armamentul nuclear nivelul de cunoaştere la care au ajuns specialiştii săi în domeniul tehnologiei nucleare şi vor
beneficia astfel de un imens avantaj faţă de URSS care, acceptând Planul Baruch, va fi nevoit să-şi limiteze
propriile progrese în domeniul fizicii atomice. URSS avea şi un alt motiv pentru a nu agrea acest plan şi anume
faptul că el presupunea abrogarea în acest domeniu a dreptului de veto, principalul simbol şi cea mai importantă
garanţie a suveranităţii naţionale în contrast cu guvernarea internaţională, pe care URSS era mai puţin dispus
decât orice alt stat s-o permită. A. A. Gromîko a propus în schimb un tratat pentru interzicerea folosirii armelor
nucleare, distrugerea stocurilor existente şi crearea unei comisii internaţionale de control care să răspundă în
faţa Consiliului de Securitate (supusă deci vetoului); el a propus crearea unui nou organism internaţional care să
aibă autoritate în acest sens, fiind dispus să accepte numai inspecţii ale organismelor internaţionale abilitate în
fabricile în care s-a declarat că s-a pus capăt producţiei de armament nuclear şi care urmau să fie inspectate şi de
guvernul ţării în care erau situate. Aceste poziţii au rămas categorice, iar Comisia ONU pentru Energie Atomică,
în ciuda prelungirii dezbaterilor pe această temă, a decis în cele din urmă, în 1948, amânarea luării unei hotărâri
pe termen nedefinit. Faptul că ruşii au respins Planul Baruch a fost un argument în plus menit să convingă
administraţia lui Harry S. Truman, care a devenit preşedinte după moartea liii Roosevelt în aprilie 1945, că
URSS nu mai este un aliat ci un adversar. Politicienii americani aveau mult mai multă libertate în alegerea unei
alternative decât omologii lor ruşi. Bomba nucleară a fost o armă militară folosită pentru a pune capăt războiului
cu Japonia, dar şi o armă politică folosită pentru a zdruncina puterea ruşilor. Războiul a făcut din Statele Unite o
putere majoră în Europa cu importante efective militare cantonate aici şi având privilegiul de a avea în dotare
armament nuclear. Beneficiind de o serioasă superioritate tehnică, care cu greu ar fi putut fi depăşită de cineva,
americanii erau în situaţia de a-şi permite să atace sau să ameninţe sau să aştepte şi să vadă ce se mai întâmplă.
Declanşarea unui atac - pentru iniţierea unui război
preventiv - era practic imposibilă pentru că nu îşi avea de fapt rostul. Un război preventiv este un război
declanşat de un popor care se simte ameninţat pentru a înlătura această ameninţare, iar americanii nu erau
ameninţaţi de ruşi şi nici nu se simţeau ameninţaţi de aceştia. In atare împrejurări un război preventiv declanşat
de americani era un concept intelectual abstract. (Pentru ruşi era o realitate, dar şi un act sinucigaş.) Americanii
au adoptat, prin urmare, o politică ce îmbina ameninţările cu expectativa.
Toate tipurile de arme au implicaţii politice, iar armele cele mai sofisticate au şi cele mai profunde
implicaţii. Acea armă care este prea înfricoşătoare pentru a fi folosită - sau devine, în termeni militari,
impracticabilă cu excepţia unor situaţii cu totul excepţionale - are profunde implicaţii, dat fiind că posesorul său
va voi s-o folosească în scop politic pentru a-i compensa neajunsurile şi inutilitatea practică din punct de vedere
militar. Poziţia lui Truman imediat după distrugerea Hiroshimei a fost total diferită de cea a lui Roosevelt.
10
Problema care se punea nu era aceea dacă să folosească sau nu în scop politic noua armă, ci cu ce scop politic s-
o folosească. Relaţiile dintre Statele Unite şi URSS se înrăutăţiseră: în ce fel se putea profita de această
înrăutăţire? Contextul în care s-a pus pentru prima oară această problemă nu a fost acela al Asiei, ci dimpotrivă
cel european, căci în Europa s-au ivit principalele probleme politice. Statele Unite, spre deosebire de URSS şi
Marea Britanie, nu erau de acord cu ideea sferelor de influenţă. O altă idee cu care nu erau de acord era
perspectiva ca URSS să controleze în exclusivitate jumătate din Europa; americanii considerau că acest control
nu va putea fi impus decât prin încălcarea dreptului popoarelor eliberate de ocupaţia germană de a-şi instala
guverne democratice. Dat fiind că intenţiile ruşilor erau neclare - iniţial, Stalin s-a arătat mulţumit cu instalarea
în aceste ţări a unor guverne de coaliţie şi dispus să interpreteze democraţia ca nimic altceva decât excluderea
fasciştilor (un termen ambiguu şi moderat în împrejurările date) - Statele Unite doreau să exercite presiuni
asupra Moscovei în două direcţii: pentru ca guvernele de coaliţie să fie cu adevărat reprezentative pentru voinţa
populară a electoratului din ţările aflate sub controlul ruşilor şi pentru a li se permite reprezentanţilor americani
şi britanici din Comisiile Aliate de Control din ţările eliberate să aibă aceeaşi autoritate ca şi colegii lor ruşi.
Pentru a putea exercita aceste presiuni americanii s-au bazat pe faptul că bomba nucleară aflată în posesia lor îi
va face pe liderii sovietici să se gândească de două ori înainte de a adopta o politică diferită de cea stabilită de
comun acord.
în ceeace-i priveşte pe americani, factorul intangibil, dar deloc neglijabil numit mentalitate se schimbase
în această conjunctură din mai multe motive decât acela datorat acumulării de putere nucleară. Oamenii noi
aduc cu ei idei noi şi noi modalităţi de a aborda problemele existente. Truman era un om foarte diferit de
Roosevelt şi conştient de aceste diferenţe: un american cu o anumită inteligenţă, dar nefiind în nici un caz o
figură de anvergură, un om respectat pentru calităţile lui care ţineau mai degrabă de simplitate şi caracter direct
decât de subtilitate, un om mai curând curajos decât sofisticat din punct de vedere politic, un american tipic prin
ataşamentul său faţă de câteva principii de bază şi faţă de o anumită ideologie, spre deosebire de
Roosevelt care, nefiind defel tipic, a preferat în general pragmatismului metodele gândirii. în ultimă instanţă,
Truman a adoptat o politică mai degrabă principială decât după ureche, şi, în timp ce Roosevelt fusese preocupat
de problema relaţiilor dintre două mari puteri, Truman era mult mai preocupat de conflictul dintre comunism şi
o entitate mult mai vagă numită anticomunism. Pe de altă parte, scuzate-mi fie aceste generalizări, Truman era
cel mai reprezentativ american de la sfârşitul anilor 1940 şi mult mai dispus să considere întâlnirea americanilor
şi ruşilor în inima Europei ca pe o confruntare între două sisteme şi civilizaţii şi nu între două state. Rapoartele
privind actele de indisciplină şi barbarie comise de trupele sovietice, etichetate adeseori în acest context drept
fapte demne de popoarele asiatice sau mongolice, i-au întărit această convingere. (Europenii, la rându-le, dacă
era să aleagă între o oştire de violatori şi una de seducători, nu numai că o preferau pe aceasta din urmă, dar se şi
temeau de cea dintâi ca de ceva pe cât de ciudat pe-atât de înfricoşător.)
Statele Unite aveau motive să spere că moderatele implicaţii pe care Hiroshima le avea pentru Europa
aveau îndeajuns efect şi în cazul ruşilor. Alegerile care au avut loc în Ungaria în octombrie şi noiembrie 1945 s-
au desfăşurat în mod liber, fără nici un fel de constrângeri şi au acordat comuniştilor un procent foarte scăzut în
guvernarea capitalei şi a ţării. Alegerile din Bulgaria au fost amânate la insistenţele americanilor şi împotriva
voinţei ruşilor. în România, Statele Unite au făcut front comun cu anticomuniştii şi regele împotriva prim
ministrului Petru Groza, pe care l-au instalat ruşii atunci când au intrat în ţară, în 1944. Piatra de încercare a
constituit-o însă Polonia, în care guvernul de coaliţie, având un prim ministru socialist, s-a menţinut până în
1947, pentru ca apoi să capete o evidentă orientare de stânga; în anii ce au urmat - ani ce s-au remarcat printr-o
preponderenţă a influenţei venite din Est faţă de cea din Vest asupra Europei centrale şi răsăritene, americanii au
înregistrat un dureros eşec în tentativa lor de a împiedica împărţirea Europei în sfere de influenţă şi oficializarea
Războiului rece.
Aceşti ani au marcat o schimbare a politicii americane care a renunţat la mărirea influenţei sale asupra
Europei în favoarea unui scop deloc neglijabil, acela de face URSS să înţeleagă că ocuparea unor noi teritorii
din Europa este interzisă. Această interdicţie avea să fie consfinţită şi instituţionalizată printr-o serie de acorduri
politice, susţinute de o serie de dispoziţii militare. Puterea copleşitoare a Statelor Unite putea fi folosită în sens
obstrucţionist, dar nu distructiv. în măsura în care URSS reprezenta o ameninţare materială, era absolut necesar
să i se îngrădească libertatea de mişcare; în măsura în care reprezenta o ameninţare ideologică, aceasta trebuia
să fie contracarată cu ajutorul exemplului democratic, al banilor şi exploatându-se părerea occidentalilor care
considerau sistemul comunist un sistem putred (aşa cum marxiştii credeau acelaşi lucru despre societatea
capitalistă). Politica americană era în egală măsură destinată construcţiei şi reconstrucţiei. UNRRA (United Na-
lions Relief and Reconstruction Administration - Agenţia Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie) era
finanţată în principal cu banii americanilor; această organizaţie a fost de un real folos, în special în cazul URSS
şi al Iugoslaviei. în martie 1947, Statele Unite au preluat rolul pe care Marea Britanie îl avusese în mod
11
tradiţional, dar acum devenise mult prea costisitor, acela de a-i ţine pe ruşi în afara zonei de est a
Mediteranei: Truman a luat Grecia şi Turcia sub aripa ocrotitoare a Americii şi a promis ajutor material statelor
ameninţate de comunism. Trei luni mai târziu Statele Unite au iniţiat Planul Marshall pentru a preveni colapsul
economic al Europei, care ar fi făcut din întregul continent o victimă sigură în faţa puterii sovietice şi a
amăgirilor comuniste. Americanii au oferit ajutor economic întregii Europe, inclusiv URSS, dar acesta a
declinat oferta pentru ea şi sateliţii săi. Ruşii au preferat să refuze pentru a doua oară - Planul Baruch fiind cel
dintâi respins - generoasa propunere venită din partea Washingtonului, pentru a nu accepta o colaborare care să
permită americanilor şi altora să vină oricând în URSS şi să afle care este adevărata stare de fapt. S-a ajuns
astfel la o dezvoltare separată a ţărilor din Vestul şi din Estul Europei, iar iniţiativa americanilor de a reface
Europa occidentală a pus capăt oricăror speranţe ale ruşilor (dacă acestea existaseră cândva) de a obţine vreo
victorie în Vest.
S-a tras astfel o linie. Lovitura prin care, anul următor, guvernul de coaliţie de la Praga a fost înlocuit cu
unul comunist a întărit această linie de demarcaţie. Politica europeană era de-acum marcată de o perspectivă
întunecată şi de teamă. Deşi nu se înregistrau conflicte majore, decât sporadic, la nivel local, toată lumea
resimţea această situaţie încordată ca pe o situaţie de război. Lupta pentru Germania, pentru reconstrucţia căreia
toate puterile importante îşi dăduseră mâna şi pentru monitorizarea căreia puseseră bazele unei administraţii
comune, singura piesă importantă aflată în afara celor două lagăre, reprezenta o provocare şi o contra provocare,
menită parcă să conducă la declanşarea ostilităţilor armate.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite, URSS şi Marea Britanie păreau a fi de acord
în privinţa a două propuneri fundamentale ce vizau Germania, dar acest lucru nu a durat prea mult. Prima dintre
aceste propuneri era aceea de a ţine Germania sub o strictă supraveghere, iar a doua era ca Germania să nu fie
divizată. în mai puţin de zece ani Germania a fost împărţită în două state separate, fiecare din ele - mai ales cel
occidental - jucând un rol din ce în ce mai important în politica internaţională. Printre motivele pentru care s-a
ajuns în această situaţie se numărau şi incapacitatea învingătorilor de a cădea de acord asupra altor aspecte ale
problemei germane, importanţa intrinsecă pe care o avea Germania în sine şi conjunctura internaţională, marcată
în primul rând de războiul din Coreea. Germania a fost şi ea divizată, ca şi întreaga Europă, de altfel, ca o
consecinţă a rivalităţii ruso-americane atât la masa tratativelor, cât şi la faţa locului, în Europa şi dincolo de ea.
Bipolaritatea politicii puterii de după război a condus inevitabil la o delimitare şi o demarcare - şi, mai apoi,
chiar la construirea unui zid, reminiscenţă tactică a unor vechi obiceiuri ca acela de a împiedica vasele să treacă
prin golful Cornul de Aur sau armatele prin istmurile Corintului.
Principalele puteri victorioase au fost iniţial de acord că Germania trebuie dezarmată şi denazificata,
împărţită din punct de vedere administrativ în zone de ocupaţie, dar tratată din punct de vedere economic ca o
unică entitate care trebuie să plătească pentru produsele importate din producţia curentă. Ideea dezmembrării
Germaniei, care fusese discutată şi care poate mai persista în mintea unora dintre politicienii francezi, a fost
abandonată în mod tacit fără a fi, însă, respinsă oficial, iar amputările teritoriale suferite de aceasta au fost
pierderea Prusiei Orientale în favoarea URSS şi a tuturor celorlalte teritorii de dincolo de râurile Oder şi Neisse
care au rămas sub administraţie poloneză până la delimitarea finală a statului german la o conferinţă de pace
care n-a mai avut loc. Churchill s-a opus desemnării zonei de vest a râului Neisse, opusă zonei de est a acestui
râu, ca fiind limita de vest a sferei poloneze (partea de vest a râului Neisse se varsă în partea lui nordică în Oder
într-un punct în care linia din susul apei a râului Oder coteşte brusc spre est), dar nu a reuşit să-şi păstreze în
mod ferm această atitudine vădit antipoloneză. Decizia luată la Potsdam în privinţa frontierelor Germaniei, deşi
avea un caracter provizoriu, a fost în realitate o victorie pentru ruşi. Germania a pierdut aproape un sfert din
teritoriul ei dinainte de 1938.
Puterile învingătoare aveau puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte politica economică şi viitoarea
configuraţie a statului german. Principiile generale adoptate la Potsdam, cel privind unitatea economică şi cel al
echilibrului între importuri şi producţie, erau contrabalansate de problema reparaţiilor, discutată la Yalta, fără a
se ajunge la nici un rezultat, şi rămasă apoi în suspensie şi la Potsdam. La Yalta se căzuse de acord asupra sumei
de 20 000 de milioane de dolari ca punct de plecare pentru viitoarele discuţii, jumătate din această sumă fiind
pretinsă de URSS pentru sine şi pentru Polonia. La Potsdam ruşii, a căror nevoie de reparaţii în natură sau în
bani era acută, au obţinut un acord pentru rechiziţionări din zona lor de ocupaţie, care să vină în întâmpinarea
pretenţiilor lor şi ale polonezilor în privinţa reparaţiilor, dar nu s-a stabilit nimic concret privind amploarea
acestor pretenţii. Aliaţii occidentali aveau şi ei, la rândul lor, dreptul de a rechiziţiona bunuri din zona lor de
ocupaţie cu scopul de a satisface pretenţiile lor şi ale celorlalţi aliaţi. Acest acord făcea însă ca principiul unităţii
economice să pară un nonsens, de vreme ce diversele zone erau diferite atât în privinţa producţiei industriale, cât
şi a producţiei agricole. în acest fel devenea de asemenea un nonsens principiul de a plăti importurile din
producţia curentă, de vreme ce ocupanţilor li se permitea să distrugă sursele de producţie. Germania putea fi
12
prăduită sau mulsă, dar nu putea fi şi prăduită şi mulsă prea multă vreme. Aliaţii occidentali au constatat curând
că rechiziţionările le-au impus obligaţia de a procura zonelor lor de ocupaţie produse din import, care trebuiau
plătite de propriii lor contribuabili de vreme ce producţia germană nu putea onora plăţile. Ba mai mult, amplele
rechiziţionări practicate de ruşi, cuplate cu criza acută din URSS, i-au pus pe aliaţii occidentali şi contribuabilii
lor în situaţia de a fi obligaţi să suporte costul aprovizionării zonei de ocupaţie a ruşilor cu bunuri şi alimente de
bază. Deşi americanii ar fi vrut poate să-i ajute în mod direct pe ruşi cu echipament pentru reconstrucţie, s-au
simţit extrem de jigniţi datorită căilor ocolite pe care ruşii le foloseau aprovizionându-se cu echipamente din
Germania eventual pe cheltuiala americanilor înşişi, declarând pe de altă parte că nu acceptă ajutorul american.
Acest conflict era însoţit de tot soiul de neînţelegeri referitoare la structura politică a Germaniei şi, prin
urmare, privind simpatiile ei politice. Britanicii erau favorabili, din punct de vedere pragmatic, mai degrabă unei
structuri unitare decât uneia federale, mai degrabă din motive economice decât din motive politice. Principala
preocupare a ruşilor era de ordin strategic: aceea de a-şi menţine poziţia în Germania de Est. Acesta era un
minimum esenţial la care ei au aderat în mod ferm. Poziţia le-a fost întărită, în noiembrie 1945, de primul
eveniment politic semnificativ din Europa renăscută de după război - alegerile din Austria în care comuniştii au
fost înfrânţi în mod decisiv. Dacă, potrivit scopului de a-şi păstra influenţa în Germania de Est, puterea sovietică
ar putea fi extinsă asupra întregii Germanii, cu atât mai bine; acest obiectiv mult mai amplu a rămas însă numai
o iluzie, fiind foarte problematic de pus în practică, aşa cum au demonstrat-o primele luni de pace extrem de
agitate. Considerând-o totuşi în continuare o posibilitate, ruşii au încurajat crearea în Germania a unei
administraţii centrale puternice în speranţa că aceasta va fi monopolizată de Partidul Socialist Unit (SED - o
tentativă de a crea un partid de aripă stângă sub control comunist şi de a împiedica apariţia unui partid socialist
distinct). Ei nu au renunţat la aceste manevre politice decât după ce a devenit evident că o Germanie unită nu va
mai fi o Germanie comunistă în anii '50 aşa cum s-a întâmplat după 1918. în consecinţă, în locul soluţiei fede-
ralizării Germaniei, au preferat soluţia divizării Germaniei.
Cei care susţineau ideea federalizării, adică a creării unei federaţii cu o administraţie centrală fragilă, erau
francezii. Incapabili de a impune un control asupra Germaniei şi neîncrezători în capacitatea aliaţilor lor de a
face acest lucru pentru o perioadă mai mare de timp, francezii preferau un stat german fragil, dezarmat şi
dezactivat de fragmentarea politică internă. Ei îşi doreau de asemenea cărbunele pentru propriile planuri de
reconstrucţie şi bazinul Saar. Politica lor s-a schimbat treptat: iniţial, Georges Bidaulţ, ca ministru de externe,
aflând cu părere de rău despre ostilitatea creată între URSS şi aliaţii săi occidentali, s-a alăturat acestora din
urmă şi a acceptat crearea unui nou stat german occidental, care să includă şi zona franceză; apoi, Rob-ert
Schuman a considerat că este mai util, într-un context european mai amplu, să câştige prietenia Germaniei, decât
să se asigure împotriva ostilităţii acesteia, iar Rene Pleven, în acelaşi context, a acceptat reînarmarea parţială a
Germaniei; şi, în fine, Charles de Gaulle, dezvoltând politica de reconciliere iniţiată de Schuman în afara
contextului european, a încheiat cu Konrad Adenauer un tratat de colaborare franco-vest-german.
în primii trei ani de după Conferinţa de la Potsdam ocupanţii, nereuşind să elaboreze o politică coerentă în
privinţa Germaniei, au renunţat la ideea că Germania trebuie constrânsă, în favoarea ideii că ea trebuie cucerită,
pornindu-se iniţial de la o poziţie de colaborare pentru a se ajunge apoi la una de competiţie. La cele două
conferinţe ale miniştrilor de externe care au avut loc în 1947, la Moscova în martie şi la Londra în noiembrie, nu
s-a ajuns la elaborarea unui tratat de pace aşa cum era absolut necesar. în acelaşi an, care a fost în egală măsură
anul doctrinei Truman şi al Planului Marshall, printr-un acord între Anglia şi Statele Unite, zonele lor de
ocupaţie din Germania s-au unit (ianuarie) şi s-a creat un consiliu economic alcătuit din cincizeci şi patru de
membri (mai). Anul următor, americanii şi britanicii şi-au continuat colaborarea transformându-şi zona comună
de ocupaţie într-o democraţie parlamentară autonomă şi solvabilă. Consiliul economic şi-a dublat numărul de
membri şi s-a constituit o a doua cameră; s-a alcătuit un plan vizând internaţionalizarea zonei Ruhr-ului pentru a
pune capăt temerilor acelora care se împăcau greu cu ideea reapariţiei unui stat german suveran; în iunie,
americanii şi britanicii au devalorizat marca în zona comună de ocupaţie, reformă monetară îndelung discutată,
dar absolut necesară, pe care ruşii au obstrucţionat-o invocând principiul unităţii economice; în septembrie, se
întruneşte la Bonn Consiliul parlamentar constituant. Acestor primi paşi li s-a adăugat în aprilie 1949 alipirea
zonei franceze de ocupaţie la zona comună anglo-americană. Ocupanţii occidentali au fortificat această zonă
comună (şi acest stat embrionar) cu sprijin financiar american şi printr-o reformă monetară; apoi, au pregătit
extinderea noii mărci în sectoarele lor din Berlin, în acest moment, ruşii au decis să se opună în ansamblu
politicii occidentale vizând dezvoltarea separată a unui stat german apusean. în acest sens ei au ales Berlinul,
pentru că acolo se bucurau de un statut special şi de un plus de putere.
Berlinul a fost exclus din sistemul zonal şi plasat sub autoritatea unei comisii aliate comune,
Kommandatura. Din raţiuni practice, oraşul a fost împărţit în patru sectoare, care nu se bucurau, însă, de
autonomia administrativă a zonelor de ocupaţie. Ruşii aveau o poziţie privilegiată în Berlin din două motive.
13
Ruşii au fost cei dintâi care au intrat în oraş, ocupându-1 cu câteva zile înainte de capitularea Germaniei, au
iniţiat acţiunile de curăţare a dărâmăturilor, au organizat raţionalizarea alimentelor, au instalat noile autorităţi
locale şi au creat o forţă poliţienească înainte de sosirea unităţilor americane şi britanice; apoi, delimitarea
zonelor de ocupaţie a făcut din Berlin o enclavă în cadrul zonei de ocupaţie ruseşti, pe care o despărţeau 260 km
de cel mai apropiat punct aflat sub controlul britanicilor. De aceea, s-a discutat foarte mult despre lipsa de
precauţie şi de simţ politic de care au dat dovadă aliaţii occidentali permiţând ruşilor să ajungă primii la Berlin
şi acceptând perspectiva izolării oraşului fără ca măcar să stabilească în mod clar şi oficial dreptul de acces în el.
Deşi există scuza legată de caracterul şi cerinţele impuse de colaborarea pe timp de război (care trebuie păstrată
până la sfârşit uneori chiar cu orice preţ), fără îndoială că americanii şi britanicii ar fi încheiat un cu totul altfel
de târg dacă şi-ar fi dat seama că de fapt au predat Berlinul ruşilor numai cu condiţia de a se autoizola în
interiorul acestuia.
Berlin era obiectivul central al tentativei ruşilor de a controla Germania, tentativă care, deşi a debutat sub
auspicii favorabile, a început foarte curând să le pricinuiască multe necazuri. Socialiştii au refuzat să formeze un
singur partid împreună cu comuniştii şi au creat, în schimb, o coaliţie antisovietică ce a zădărnicit, la alegerile
din octombrie 1946, planurile ruşilor de a plasa administraţia oraşului în mâinile comuniştilor. în 1947, Ernst
Reuter, un socialist fost comunist, a fost ales primar în urma unei confruntări simbolice în care ocupanţii
nesovietici erau în mod clar, dar destul de discret, de partea lui Reuter împotriva ruşilor şi a comuniştilor.
Viaţa politică independentă a oraşului a reînviat înainte ca ruşii să fi putut impune un substitut menit să o
înăbuşe pentru totdeauna, astfel încât, în timp ce poziţia strategică a ruşilor rămânea puternică, poziţia lor
politică a scăzut proporţional, iar aliaţii occidentali au ajuns în situaţia de a fi îndatoraţi activităţilor antirusesti
ale berlinezilor. în schimbul acestui ajutor nestipulat de vreun acord, ocupanţii occidentali s-au simţit mai târziu
obligaţi să se angajeze în menţinerea independenţei Berlinului faţă de zona sovietică şi mai apoi faţă de
succesorul acesteia, statul est-german sau Republica Democrată Germană.
Paşii făcuţi de ocupanţii occidentali în anii 1947-1948 în direcţia creării unui stat vest-german au
ameninţat ambiţia ruşilor de a menţine Germania întreagă şi de a o transforma într-un stat comunist. Ei au
prefigurat de asemenea reînvierea unei puteri germane independente în lumea politică internaţională, înarmată şi
ostilă URSS. Ruşii au decis să ia în serios aceste evoluţii şi să recurgă la forţă pentru a le curma. Ei au blocat
căile de acces ale ocupanţilor occidentali spre Berlin - şosele, căi ferate şi drumuri navigabile - şi au oprit
aprovizionarea cu hrană, electricitate, gaz şi alte bunuri de strictă necesitate furnizate în mod regulat sectoarelor
apusene de zona răsăriteană. Dreptul legal de a folosi drumurile neîntrerupt era foarte vag -şi destul de irelevant,
fiind în mod clar o probă de forţă. Ocupanţii occidentali, după ce au analizat şi respins dreptul de a trimite un
convoi militar să forţeze accesul pe drumul de la zona britanică până la hotarele oraşului, au decis în schimb să
străpungă zona sovietică pe calea aerului, acest lucru punându-i pe ruşi în situaţia de a trage primii. Ei au creat,
de asemenea, o contrablocadă asupra zonei sovietice, iar americanii şi-au deplasat o parte din bombardierele cu
rază mare de acţiune pe aerodromurile din Anglia. în perioada iulie 1948 - mai 1949 avioanele americane şi
britanice au transportat 1,5 milioane tone de alimente, combustibil şi alte bunuri în Berlin (cea mai mare
încărcătură într-o singură zi depăşind 12 000 tone), satisfăcând astfel nevoile întregii populaţii civile aflate în
sectoarele sub blocadă, precum şi pe cele ale trupelor aliate occidentale din zonă. Această dublă acţiune
extraordinară - extraordinară pentru ceea ce s-a întreprins şi extraordinară pentru că s-a desfăşurat în aşa fel
încât nu a condus la ostilităţi deschise - i-a înfrânt pe ruşi, care au renunţat la blocadă în mai după 318 zile, în
schimbul promisiunii că se va organiza o nouă conferinţă în problema Germaniei, care s-a desfăşurat la Paris,
fără a se ajunge, însă, la nici un rezultat.
Victoria occidentalilor asupra Berlinului a fost urmată de transformarea zonei apusene a Germaniei într-
un stat suveran şi într-un membru înarmat al alianţei euro-americane împotriva URSS. După alegerile din
august, la 20 septembrie 1949 ia fiinţă Republica Federală a Germaniei cu capitala la Bonn, iar dr Konrad
Adenauer devine cancelarul acesteia. Prin urmare, Adenauer, alăturându-se taberei occidentalilor, a acceptat în
mod tacit amânarea reunificării Germaniei. Se adoptă un nou statut de ocupaţie, care împreună cu acordul de la
Petersburg defineşte relaţiile dintre noul stat şi puterile occidentale şi impune anumite restricţii asupra
suveranităţii sale, dar aceste prevederi detaliate nu erau foarte importante în comparaţie cu faptul extrem de
semnificativ că cea mai mare parte a Germaniei fusese scoasă de sub
controlul comun al cuceritorilor săi şi inclusă într-o nouă alianţă occidentală anticomunistă. La exact un
an după constituirea RFG reînarmarea ei a devenit o problemă stringentă: ca rezultat al izbucnirii războiului din
Coreea în iunie 1950, americanii s-au convins ei înşişi şi i-au convins, cu destul de mare greutate, şi pe aliaţii lor
britanici şi francezi, precum şi pe Adenauer (care la început nu a fost de acord) că RFG trebuie să contribuie la
înarmarea Occidentului. Alianţa occidentală creată pentru a purta Războiul Rece a fost creată la 4 aprilie 1949,
în timpul blocadei Berlinului. O astfel de alianţă li s-ar fi părut cu doi ani mai devreme celor mai mulţi dintre
14
europeni şi americani imposibilă datorită forţei pe care o reprezentau partidele comuniste din Franţa şi Italia, dar
în 1947 comuniştii au fost excluşi din guvernele acestor două ţări, iar aserţiunea potrivit căreia aceste ţări erau
neguvernabile fără participarea comuniştilor s-a dovedit a fi falsă. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
era o asociaţie din care făceau parte douăsprezece state care au declarat că un atac armat împotriva oricăruia
dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor, iar în acest caz fiecare
dintre ele va sări în ajutorul aliatului atacat, acţionând, inclusiv prin folosirea forţei, atunci când acest lucru este
necesar. Zona acoperită de tratat era definită ca reprezentând teritoriul oricăruia dintre statele semnatare din
Europa sau din America de Nord, Algeria şi insulele, navele sau aviaţia aparţinând oricăruia dintre statele
semnatare din Atlantic la nord de tropicul Cancerului; statele participante vor lua măsuri şi în cazul unui atac
împotriva forţelor de ocupaţie aparţinând oricăruia dintre statele semnatare din Europa. Grecia şi Turcia aderă la
NATO în 1952, iar RFG în 1955. Crearea NATO a reprezentat confirmarea dizolvării alianţei create în timpul
celui de-al doilea război mondial. Ea era un gest defensiv al principalelor puteri occidentale bazat pe teama faţă
de eventualitatea unei agresiuni sovietice, reacţia împotriva dominaţiei ruseşti înseşi şi a naturii acesteia în
Europa de est, frustrarea devenită ostilitate în politica germană, vulnerabilitatea Europei occidentale ca rezultat
al pagubelor de război şi al demobilizării, precum şi eşecul de a internaţionaliza controlul asupra energiei
atomice.
în 1945, capacitatea beligerantă a Statelor Unite era la apogeu chiar şi fără armamentul nuclear, dar anii
ce au urmat au creat o cu totul altă situaţie, datorată în special demobilizării. în timp ce supremaţia le era
garantată americanilor de bomba nucleară, ruşii, refuzând să-şi demobilizeze efectivele aflate sub arme, au
dobândit superioritatea, datorită puterii pe care o aveau de a controla Europa prin mobilizarea trupelor sovietice
pe mare parte din suprafaţa acesteia. Astfel, toate tentativele ulterioare vizând dezarmarea au fost sortite
eşecului datorită imposibilităţii de a pune de acord cele două tabere; apărarea Europei occidentale a devenit
dependentă de puterea nucleară şi de strategia nucleară, iar apărarea colectivă a Europei occidentale a provocat
în cele din urmă disensiuni în privinţa controlului interaliat asupra armelor nucleare. Dacă în 1945 existaseră
unele temeri şi, în ceea ce-i priveşte pe ruşi, unele speranţe că americanii se vor retrage din Europa, patru ani
mai târziu Statele Unite jucau în mod oficial un rol dominant în politica europeană, rol pe care aveau să-1 joace
şi în următorii douăzeci de ani. Realizând prea târziu situaţia creată,
Stalin a propus în 1948 retragerea tuturor trupelor străine din Germania, dar propunerea lui a fost
considerată o simplă stratagemă pentru a-i îndepărta pe americani, în timp ce ruşii rămâneau în continuare în
proximitatea Germaniei. Atâta timp cât Germania continua să fie mărul discordiei, Statele Unite nu intenţionau
să se retragă de pe teritoriul ei. Aşa se explică şi locul pe care Germania avea să-1 ocupe curând în NATO
alături de foştii ei duşmani.
Războiul Rece a fost un scurt episod în istoria Europei, dar el a dobândit la vremea respectivă un aspect
de permanenţă datorită răcelii şi rigorii modului în care a fost definit. Aceste două trăsături definitorii au fost
evidente în 1946 în discursul lui Churchill de la Fulton, Missouri, în februarie, în prezenţa lui Truman şi a
secretarului de stat, James F. Byrnes, la Stuttgart în septembrie. Aceste discursuri au evidenţiat faptul că alianţa
tripartită din timpul războiului a fost înlocuită cu o nouă formulă având doar doi parteneri împotriva unuia şi că
Statele Unite, departe de a întoarce spatele Europei (şi în ciuda reducerii efectivelor sale din Europa de la 2,5
milioane de oameni la mai puţin de jumătate de milion la vremea discursului de la Fulton), consideră Europa o
importantă sferă de influenţă americană. Deşi Truman a fost obligat să accepte de fapt excluderea din Europa
centrală şi răsăriteană, el şi-a consolidat poziţia prin intermediul doctrinei Truman din martie 1947 în Balcani şi
Orientul Mijlociu într-un moment în care se pregătea să consolideze poziţia anticomuniste şi antisovietică în
Europa occidentală printr-o combinaţie de ajutor economic şi alianţă militară - materializată în Planul Marshall
şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Acest moment a marcat debutul politicii de îngrădire
(containment policy), menită să frâneze puterea sovietică şi să schimbe dispoziţia ruşilor, dar la mai bine de un
an după semnarea actului de naştere a NATO această politică esenţialmente europeană a fost umbrită de un
eveniment dintr-o zonă îndepărtată, războiul din Coreea, care a însemnat o povară în plus pentru trupele
destinate aplicării politicii de îngrădire în Europa şi care a transformat politica de îngrădire dintr-una europeană
într-una aproape globală.
Războiul din Coreea a contribuit, de asemenea, la înrăutăţirea situaţiei. în Statele Unite, el a fost folosit ca
dovadă în sprijinul întăririi mitului unei conspiraţii comuniste vizând cucerirea lumii. Senatorul Joseph
McCarthy, afirmând că această conspiraţie s-a extins deja la nivelul guvernului Statelor Unite şi în alte centre de
influenţă, a condus o campanie energică şi distrugătoare prin care el şi asociaţii săi au intimidat importante
segmente ale administraţiei de stat, acuzându-i că sunt comunişti (sau homosexuali) pe toţi cei care nu erau de
acord cu punctele sale de vedere extremiste despre cum trebuie să gândească americanii loiali: mulţi americani
au fost trimiţi în exil, iar alţii împinşi la sinucidere, iar modul de formulare şi abordare a politicii externe
americane s-a depreciat, înainte ca McCarthismul să fi putut fi anihilat de câţiva indivizi plini de curaj, de
15
propriile sale excese şi de bunul simţ latent al poporului american - fără prea mult ajutor din partea nepăsătorilor
lor lideri aleşi. Această atmosferă tensionată a afectat campania electorală americană din 1952 în care
republicanii, în dorinţa lor de a recâştiga preşedinţia pentru prima oară din 1932, l-au susţinut pe generalul
Eisenhower drept candidat al partidului
lor. Principalul purtător de cuvânt al republicanilor în domeniul politicii externe era John Foster Dulles, care
avea să fie curând secretar de stat.
Fără a pune la socoteală McCarthismul, existau suficiente motive de îndoială în privinţa politicii externe
promovate de democraţi. Statele Unite se angajaseră într-un război chinuitor; URSS nu; politica de îngrădire
părea să însemne pace pentru ruşi care, deşi împiedicaţi să se extindă, nu sufereau de nici o constrângere în
tratamentul pe care îl aplicau sateliţilor lor, a căror soartă nu afecta prea mult conştiinţa americanilor, în
discursurile sale din timpul campaniei electorale, Dulles a lăsat impresia că republicanii vor veni în ajutorul
celor înrobiţi din estul Europei şi că vor face în aşa fel încât să-i elibereze de sub dominaţia rusă. Politica de
îngrădire era criticată ca negativă şi imorală. Republicanii au câştigat alegerile, dar politica de eliberare a fost
curând uitată. In schimb Dulles a continuat să promoveze politica de îngrădire, încercând să umple golul creat
între NATO şi poziţia americanilor în Japonia, favorizând semnarea Tratatului de la Manila privind crearea
OTASE [SEATO - Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est] şi a Pactului de la Bagdad. A încercat deopotrivă să
scape de frustrările politicii de îngrădire, pe care o criticase că reprezintă o serie de răspunsuri la iniţiativele
ruşilor, elaborând o strategie de masive represalii ce urmau să fie aplicate atunci şi acolo unde americanii
considerau că este cazul. în 1954, însă, când americanii au avut de ales în Indochina între masive represalii şi a
consimţi la înfrângerea unui aliat, ei au ales cea de-a doua alternativă, dând astfel de înţeles că masivele
represalii anunţate sunt în mare măsură vorbe goale.
Statele Unite, bucurându-se de succes în Europa, în încercarea de a include Germania de Vest în NATO,
au acceptat în compensaţie imposibilitatea de a-i scoate pe ruşi din Germania de Est, care a fost transformată
într-un satelit comunist, făcând parte din imperiul sovietic din Europa. După ce a trecut prin diverse stadii
similare - un consiliu economic, un parlament, o constituţie, alegerea unui preşedinte (Wilhelm Pieck) şi a unui
prim-ministru (Otto Grotewohl) - zona de est a devenit în martie 1954 un stat separat sub numele de Republica
Democrată Germană. Integrarea Germaniei de Vest în tabăra ţărilor occidentale a marcat sfârşitul ocupaţiei şi
negocierea unor acorduri care să consfinţească deopotrivă alianţa dintre Germania Federală şi alte state
occidentale, precum şi posibilitatea acestora de a avea un anumit control asupra reînarmării Germaniei.
Principalele trei puteri occidentale s-au oferit să pună capăt ocupaţiei lor în Germania Federală, cu condiţia ca
aceasta să se alăture unei Comunităţi Defensive Europene în cadrul căreia forţele naţionale să fie supuse unui
control internaţional, iar în mai 1952 la Bonn a fost semnat un acord privind suprimarea statutului de ocupaţie,
iar a doua zi a fost semnat Tratatul privind crearea Comunităţii Defensive Europene. Alegerile din 1953 au dat
câştig de cauză cu un procent de doi la unu Uniunii Creştin-Democrate a lui Adenauer şi omologului acestuia
din Bavaria, Uniunea Creştin-Socială, iar în 1954 Germania Federală a ratificat Tratatul Defensiv European.
Parlamentul francez a refuzat, însă, să ratifice un tratat care contribuia la refacerea forţei militare a Germaniei
fără a avea garanţii din partea Marii Britanii, după care aceasta a renunţat la o parte din aversiunea ei
tradiţională faţă de asocierile semnificative din timp de pace şi a
promovat Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), grupare politică şi militară al cărei act de naştere a fost
semnat prin Tratatul de la Paris din octombrie 1954 şi din care făceau parte Marea Britanie, Franţa şi ţările
Beneluxului (care erau asociate prin tratat încă din 1948 împreună cu Italia şi Germania Federală). Astfel a luat
sfârşit ocupaţia din Germania de Vest, iar RFG s-a alăturat NATO. Odată cu ratificarea acestor tratate în mai
1955, RFG a devenit un membru cu drepturi aproape depline al alianţei occidentale. Ea a denunţat fabricarea
armelor nucleare, bacteriologice şi chimice şi a acceptat o formă de inspecţie a concernelor sale industriale. Ea a
primit, în schimb, noi promisiuni în privinţa reunificării, recunoaşterea guvernului de la Bonn ca guvern al
întregii Germanii, precum şi privilegiul de a contribui cu douăsprezece divizii la forţele NATO.
Ruşii s-au opus cu tărie acestui curs al evenimentelor, făcând tot posibilul pentru a împiedica aderarea
Germaniei Federale la NATO. în 1952, ei erau dispuşi să accepte reînarmarea Germaniei într-o anumită măsură,
dacă aceasta era însoţită de neutralizare; ei au propus unui Occident sceptic o retragere mutuală din Germania.
Totuşi, în iunie 1953, la scurt timp după moartea lui Stalin, manifestaţiile din sectorul de Est al Berlinului şi din
oraşele din zona estică, îndreptate împotriva politicii care impunea prea multă muncă pentru prea puţină plată şi
împotriva detenţiei din motive politice, au găsit regimul est-german atât de neajutorat încât a fost nevoie de
ajutorul trupelor sovietice pentru curmarea acestor manifestaţii şi pentru menţinerea acestui guvern. URSS s-a
implicat astfel în menţinerea oamenilor pe care i-a promovat, iar manifestaţiile şi înăbuşirea lor i-au întărit
credinţa că nu trebuie să-şi abandoneze poziţiile cucerite
.
16
DE LA MOARTEA LUI STALIN LA CRIZA RACHETELOR DIN CUBA
La moartea lui Stalin, survenită în martie 1953, Churchill a considerat că este momentul să curme
evoluţia spre conflict a celor două alianţe. Rămânând fidel propriilor sale orientări în politica internaţională, el a
propus o întâlnire la vârf a şefilor de guvern, dar momentul nu era prielnic, americanii (şi mulţi britanici) erau
nepăsători, vest-germanii suspicioşi, iar Churchill el însuşi a suferit la scurt timp după aceea un atac cerebral.
Manifestaţiile din iunie din Germania de Est le-au încurajat pe cele din vest care au preferat să aştepte ca URSS
să aibă şi mai multe probleme, în timp ce în URSS după moartea lui Stalin a urmat un interludiu de trei ani.
Cel de-al XlX-lea Congres al Partidului Comunist a avut loc în anul ce a precedat un interval
neconstituţional de treisprezece ani, prilejuit probabil de simplul fapt că liderii partidului aveau nevoie de timp
după război pentru a-şi pune treburile în ordine. Deşi nimeni nu ştia cât de aproape este moartea lui Stalin, multe
minţi erau deja frământate de ideea succesiunii. După modul în care a condus lucrările congresului a reieşit
limpede preferinţa clară a lui Stalin pentru G. M. Malenkov care, supravieţuindu-i lui A. A. Jdanov, părea să-1
aibă ca principal adversar pe N. S. Hruşciov. Moartea lui Jdanov, survenită în 1948, a fost urmată în 1949 de o
epurare
a asociaţilor săi; cei mai vârstnici au fost retrogradaţi pentru câţiva ani, iar cei mai importanţi, Molotov şi
Mikoian, şi-au pierdut în 1949 portofoliile ministeriale (dar nu şi celelalte privilegii); Lavrenti Beria la rându-i,
şef al poliţiei, a fost, se pare, defavorizat şi a beneficiat de mai puţină putere la începutul anilor '50, în ciuda
controlului pe care-1 exercita asupra poliţiei politice, ale cărei efective numărau 1,5 milioane de oameni şi
asupra unei miliţii de 300 000 de oameni. Apoi, în ianuarie 1953, nouă medici, dintre care şapte erau evrei, au
fost acuzaţi de complicitate la moartea lui Jdanov. Acest aşa-numit complot al medicilor, care după moartea lui
Stalin a fost declarat ca fiind nefondat, îmbina antisemitismul cu un atac împotriva duşmanilor lui Jdanov, şi nu
era nici un secret faptul că principalul duşman al lui Jdanov era omul care a profitat cel mai mult de pe urma
morţii acestuia, Malenkov. Cînd, în martie, Stalin a murit, poziţia lui Malenkov era mult mai puţin promiţătoare
decât părea cu un an înainte, dar era încă destul de puternică pentru a-i asigura accesul în funcţii de frunte atât în
guvern cât şi partid. Există dovezi că victoria iniţială a lui Malenkov a fost asigurată de alianţa cu Beria, dar ea a
fost de scurtă durată. Malenkov şi Beria este posibil să fi avut unele idei asemănătoare, în special în privinţa
susţinerii industriei producătoare de bunuri de larg consum cu ajutorul industriilor grea şi producătoare de
armament, dar Beria era un tip extrem de nepopular şi primejdios, personal şi ex officio, iar pentru Malenkov
sprijinul şefului poliţiei statului era compensat de ostilitatea serviciilor din armată cărora le displăceau atât
armata personală a lui Beria, cât şi politica economică a lui Malenkov: Beria a fost asasinat în iunie sau
decembrie.
Curând după încetarea războiului, Stalin, care nu se considera un Bonaparte şi nici nu se voia înconjurat
de oameni de tip Bonaparte, a avut grijă să subordoneze armata şi pe conducătorii acesteia puterii civile, dar în
lupta pentru putere de după moartea lui armata era în mod inevitabil un element important, iar Hruşciov, care
avea prieteni în armată încă de pe vremea când fusese comisar pe frontul de la Stalingrad, a decis să folosească
capacitatea ei de luptă. La început nu a fost necesar să facă acest lucru. Preluarea tuturor prerogativelor lui
Stalin de către un singur om însemna mult mai mult decât ar fi putut tolera oricare dintre principalii lideri civili,
cu excepţia lui Malenkov însuşi şi poate a lui Beria. Aproape imediat puterea a fost împărţită. Malenkov a fost
obligat să aleagă între a fi şeful guvernului sau al partidului. El a ales să fie şeful guvernului şi a cedat
demnitatea de prim secretar al C. C. al P. C. U. S. lui Hruşciov. Conflictul dintre cei doi a ajuns astfel să fie
instituţionalizat. Două echipe de câte cinci se confruntau între ele. Malenkov şi alţi patru alcătuiau plutonul
fruntaş al guvernului, în timp ce Hruşciov şi alţi patru formau secretariatul partidului. Această situaţie a durat
până în 1955 când Hruşciov 1-a înfrânt pe Malenkov, în parte repunând în circulaţie zvonurile despre complici-
tatea lui Malenkov la moartea lui Jdanov şi la epurările ce au urmat şi acuzându-1 pe Malenkov că a complotat,
după moartea lui Stalin, împreună cu Beria pentru instaurarea unei conduceri personale în locul uneia colective -
acuzaţii ce i-au adus ostilitatea partidului - şi în parte fabricând o teamă de război care a determinat alianţa
dintre el şi armată. în februarie 1955, Hruşciov a obţinut înlăturarea lui
Malenkov din fruntea guvernului şi înlocuirea lui cu Bulganin, care avea să rămână în funcţie până ce
Hruşciov va pretinde el însuşi această funcţie. Lui Bulganin i-a urmat în funcţia de ministru al apărării mareşalul
G. K. Jukov. S-au operat şi alte schimbări la vârf în cadrul ministerelor, realizându-se în acest fel, se pare, o
schimbare a veteranilor politici aflaţi până atunci în funcţii cu tehnocraţi, deşi transformările şi schimbările din
aceşti ani reflectau mai degrabă nesiguranţă şi inconsistenţă în planificarea economică.
Superioritatea personală a lui Hruşciov a durat din 1957 până în 1964, dar nu a fost niciodată atât de
solidă pe cât părea celor din afara sistemului. El şi-a cucerit această superioritate în pofida unor greşeli ce nu au
fost uitate, îndeosebi eşecul pe care 1-a înregistrat atunci când a fost desemnat de către Stalin să se ocupe de
agricultură. Politica lui vizând exploatarea terenurilor virgine din Kazahstan era una radicală şi sănătoasă, dar a
17
fost aplicată în mod dezastruos pe termen scurt. Discernământul său politic şi abilitatea i-au permis să
supravieţuiască acestei căderi şi, câţiva ani mai târziu, dezaprobării şi maşinaţiilor colegilor săi care, după ce au
forţat înlăturarea lui Malenkov, au descoperit că Hruşciov era cel puţin la fel de abil ca autoritate personală şi de
nerăbdător cu reprezentanţii sistemului. Când însă, în 1957, oficialii vârstnici ai partidului au încercat să-1
înlăture, a fost mai viclean decât ei şi şi-a consolidat poziţia până ce avea s-o piardă mai apoi datorită lipsei de
experienţă şi îndărătnicie.
în domeniul politicii externe, mandatul lui Hruşciov a reprezentat un scurt şi expeditiv preludiu, în timpul
căruia toate energiile sale au fost concentrate împotriva duşmanilor săi din ţară, precum şi o mai lungă perioadă
care a scos la iveală temperamentul său excentric, chiar dacă acesta era agreabil extrovertit. Această a doua
perioadă include evenimente majore: manifestaţii în Polonia şi Ungaria, lansarea primei rachete Sputnik,
ridicarea zidului Berlinului, iremediabile neînţelegeri cu China, precum şi tentativa sa de a instala rachete
nucleare în Cuba.
în anii nesiguri ce au urmat imediat după moartea lui Stalin, politica externă sovietică a fost, prin
comparaţie, prudentă şi prietenoasă. Problemele legate de Germania şi Austria au fost discutate în cadrul unor
conferinţe ale miniştrilor de externe, cum s-a întâmplat şi în cazul războiului din Coreea, căruia i s-a pus capăt,
în iulie 1953, prin încheierea unui armistiţiu, şi din Indochina. Bulganin şi Hruşciov au făcut pace cu Tito, au
cedat baza militară de la Porkkala-Udd Finlandei şi apoi Port Arthur, au făcut noi propuneri vizând dezarmarea,
au vizitat India, Burma, Afganistanul (primul destinatar necomunist al ajutorului sovietic) şi Marea Britanie, iar
în iulie 1955 la o consfătuire ţinută la Geneva cu participarea şefilor de stat ai URSS, Statelor Unite, Angliei şi
Franţei au reparat relaţiile cu preşedintele american şi cu prim-miniştrii britanic şi francez. Această consfătuire a
fost o demonstraţie în favoarea destinderii. Ea a avut câteva rezultate meritorii - un tratat de neagresiune între
NATO şi Tratatul de la Varşovia, propus de URSS; o zonă liberă de inspecţie, propusă de Eden; precum şi
posibilitatea unei supravegheri comune de tip cer deschis, propusă de Eisenhower. O conferinţă auxiliară a
miniştrilor de externe, menită să dea consistenţă atmosferei de la Geneva, a fost un eşec, iar această primă
tentativă de a destinde Războiul Rece a fost distrusă de revoltele din 1956, din Polonia şi Ungaria. Liderii s-au
întâlnit însă, dând exemplu de ceea ce înseamnă comportament decent şi toleranţă. La sfârşitul anilor '50,
efectivele trupelor sovietice au fost reduse de la 5,8 milioane de oameni la 3,6 milioane. O nouă reducere cu 1,2
milioane, anunţată în 1960, a fost amânată, probabil ca rezultat al presiunii militare care a devenit mult mai
evidentă după eşecul Conferinţei la vârf de la Paris, din 1960.
în ceea ce priveşte relaţiile cu Germania, succesorii lui Stalin au vehiculat scheme vizând reunificarea,
evacuarea şi neutralizarea, deşi ştiau că americanii erau susţinătorii a două propuneri inacceptabile pentru
URSS: reunificarea pe calea alegerilor libere şi nu doar punând laolaltă cele două Germanii (aşa cum doreau
ruşii, acest lucru presupunând tratarea Germaniei Federale şi a mult mai micii, dar nedemocraticei Germanii
Democrate ca state egale), precum şi libertatea statului reunificat de a încheia alianţe (adică de a se integra în
NATO). La începutul anului 1954, la o conferinţă de la Berlin, Eden şi Molotov au venit fiecare cu propuneri
care nu făceau decât să confirme faptul că nu se poate ajunge la o înţelegere. Eden a propus reunificarea în cinci
etape: alegeri libere, alegerea unei Adunări constituante, adoptarea unei constituţii, constituirea unui guvern
alcătuit din reprezentanţi ai ambelor Germanii şi un tratat de pace. Molotov părea dispus să accepte ideea
alegerilor libere cu anumite condiţii, dar dorea în egală măsură încheierea unui tratat de securitate europeană
valabil cincizeci de ani (din care să facă parte, avea să se spună mai târziu, şi Statele Unite) care să prevadă
interdicţia ca semnatarii săi să mai poată face parte din alte alianţe; adică, el a renunţat la ideea reunificării,
vehiculată anterior de sovietici, cu scopul de a contribui la desfiinţarea NATO. Când acest plan a eşuat, URSS a
sugerat chiar că ar trebui să se integreze în NATO. în 1955, Bulganin şi Hruşciov au acceptat propunerile vizând
evacuarea şi neutralizarea Austriei, iar aceasta, prin semnarea în acelaşi an a Tratatului de Stat pentru
restabilirea unei Austrii independente şi democrate, îşi redobândeşte deplina suveranitate în cadrul frontierelor
din ianuarie 1938, fiind supusă, însă, unui număr de două interdicţii: aceea de a nu mai face obiectul unui
Anchluss cu Germania şi de a nu încheia o alianţă cu nici una dintre taberele participante la Războiul Rece. (De
vreme ce prin Tratatul de la Varşovia, semnat în acelaşi an, URSS a obţinut dreptul de a avea trupe staţionate în
Ungaria şi România, nu a pierdut nimic din punct de vedere strategic renunţând la drepturile pe care le-a obţinut
după război în Austria ocupată, precum şi la dreptul concomitent de acces prin teritoriile adiacente.) Dar
Bulganin şi Hruşciov nu au fost de acord, cu un tratat asemănător în cazul Germaniei, chiar dacă ei au
recunoscut RFG şi au făcut schimb de ambasadori cu acesta. Tentativa de a stopa reînarmarea RFG, ce
constituia un obiectiv al alianţei antisovietice, a eşuat. în acelaşi an, sovieticii au creat o alternativă la NATO
prin semnarea Tratatului de la Varşovia, iar în 1956 RDG a devenit membru al acestui tratat.
Participanţii la Congresul XX al PCUS, ale cărui lucrări s-au desfăşurat tot în 1956, au fost foarte
surprinşi să audă, întâi de la Mikoian, apoi de la Hruşciov,
18
critici ample şi vehemente la adresa lui Stalin şi a stalinismului, ajungând până la cele spuse de soţia lui Lenin
cu mai bine de treizeci de ani în urmă şi până la asasinarea lui Kirov în 1934. Această repudiere a trecutului,
care nu a rămas un secret prea multă vreme şi care includea o anumită viziune privind revizuirea relaţiilor URSS
cu statele satelit vecine, a încurajat un sentiment antisovietic şi a contribuit la desfăşurarea unor ample
manifestaţii în Polonia şi Ungaria. în iunie au avut loc greve la Poznan, în care se cereau salarii mai mari şi
acordarea unor drepturi de ordin social. în paralel, în cadrul Partidului Comunist Polonez, a apărut un conflict
între facţiunea lui Boleslaw Bierut, care murise de curând, şi facţiunea mai naţionalistă sau titoistă condusă de
Wladislaw Gomulka, care fusese de curând eliberat din închisoarea în care fusese închis în 1949, după ce a
căzut în dizgraţie, în iulie, Hruşciov, Bulganin şi alţi lideri sovietici au sosit pe neaşteptate la Varşovia şi au
adoptat o poziţie vehementă în cadrul discuţiilor reprezentanţilor Comitetului Central al partidului polonez. Ei
nu au reuşit, totuşi, să împiedice victoria facţiunii lui Gomulka. Gomulka a fost numit prim secretar al partidului
polonez, iar ruşii, dându-şi seama că trebuie să aleagă între a-i permite lui Gomulka să preia controlul asupra
guvernului şi a folosi forţa pentru a-1 împiedica să facă acest lucru, au ales prima variantă şi au acceptat
schimbările printre care se număra şi demiterea ministrului apărării, mareşalul rus Rokossovski.
în Ungaria, natura tulburărilor şi consecinţele lor au fost diferite. în iulie, conducătorii Ungariei, Mâtyâs
Râkosi şi Erno Gero, s-au dus la Moscova pentru a cere să li se accepte anumite reforme menite să pună capăt
tulburărilor. în octombrie, demonstranţii au cerut salarii mai mari şi libertate. Poliţia ungară şi trupele ruseşti nu
au reuşit să împiedice transformarea acestor demonstraţii într-o revoluţie anticomunistă. Imre Nagy, care a fost
prim-ministru de la moartea lui Stalin până în 1955, a fost repus în drepturi. Mikoian şi Suslov au plecat de la
Moscova pentru a coordona operaţiunile şi au decis să-1 susţină pe Jânos Kâdâr, un prim secretar al partidului
văzut cu ochi buni, care reprezenta un compromis între echipa Răkosi/ Gero şi Nagy, dar revoluţia a căpătat
forţă şi în acelaşi timp ruşii se confruntau cu riscul unui război în Orientul Mijlociu provocat de atacul anglo-
francez împotriva lui Nasser. După ce şi-au retras trupele din Budapesta, din motive tactice, au recurs la ample
măsuri militare pentru a suprima revoluţia. Pus în faţa faptului împlinit, Kâdâr a trecut de partea ruşilor, în timp
ce Nagy a format un nou guvern de coaliţie, a promis alegeri libere, a propus ieşirea Ungariei din Tratatul de la
Varşovia şi a făcut apel la ajutor din afară. în contextul implicării forţelor occidentale în conflictul Suezului şi al
opoziţiei URSS faţă de acţiunea Naţiunilor Unite, revoluţia a fost înăbuşită în prima săptămână a lunii
noiembrie. Realitatea puterii pe care o reprezenta în acel moment URSS a fost subliniată de faptul că
administraţia americană nu numai că nu a luat nici o măsură, dar nici măcar nu a dat de înţeles că ar avea
această intenţie. Aceste evenimente au însemnat o cădere atât pentru Hruşciov, cât şi pentru politica de
reconciliere (rappwchement) Est-Vest. Ambele s-au restabilit, totuşi. în iunie 1957, Hruşciov a fost atacat de
Malenkov în prezidiul PCUS şi învins la vot, dar a convocat rapid o întâlnire a Comitetului Central în cadrul
căreia
Malenkov a fost îndepărtat din prezidiu, după care au fost îndepărtataţi veteranii Voroşilov şi Kaganovici, ba
chiar şi Molotov, decanul de vârstă al foştilor bolşevici, omul care 1-a secondat pe Stalin şi care a condus
războiul împotriva germanilor. în octombrie, Jukov a fost şi el îndepărtat din funcţie şi înlocuit cu mareşalul
Mali-novski. Acest an a marcat triumful lui Hruşciov asupra adversarilor săi şi asupra doctrinei conducerii
colective. în martie 1958, el a devenit prim-ministru, precum şi prim secretar, păstrându-şi rolul predominant
până la neaşteptata cădere din octombrie 1964. El a beneficiat, pe plan extern, de pe urma dramaticei apariţii - în
august şi octombrie 1957 - a primei rachete balistice intercontinentale şi a primului satelit artificial al
Pământului (Sputnik). Hruşciov, de pe o platformă consolidată în acest fel şi constatând neliniştea din Statele
Unite la gândul că americanii şi-au pierdut supremaţia în domeniul tehnologiei, şi-a definit intenţiile în direcţia
încurajării unei politici a coexistenţei paşnice. Coexistenţa paşnică era un slogan politic mărinimos şi încurajator
(deloc nou), cu un sens vag şi foarte variabil. Prin intermediul lui, Hruşciov a revenit la convingerea că
comunismul, rămânând în mod neclintit ostil capitalismului, va triumfa asupra acestuia fără război.
(Reafirmarea acestei doctrine era menită, printre altele, să antreneze simpatia lumii a treia, care era în curs de
formare.) Problemele cu care s-a confruntat Hruşciov în Europa centrală în 1956, şi pe plan intern în 1957, erau
colaterale Războiului rece, dar au fost urmate de evoluţii critice în Germania şi în relaţiile chino-sovietice care
aveau legătură directă cu acesta. Pe tot parcursul anului 1958, schimbările survenite în relaţiile cu şi între cele
două Germanii au creat o atmosferă de nelinişte, iar polonezii au cerut URSS să găsească o modalitate de a
împiedica RFG să devină o putere nucleară şi să creeze discordie în Europa centrală în asociere cu NATO.
Hruşciov era dornic să obţină o cât mai amplă recunoaştere internaţională a RDG cu scopul de a stabiliza harta
Europei şi propriile-i frontiere, pentru a facilita astfel reducerea costurilor angajamentelor militare ale URSS în
străinătate şi pentru a-şi putea continua politica de reconciliere. El a recurs iniţial la ameninţări, iar când a
constatat că acestea nu dau rezultate a revenit la linguşiri. în noiembrie 1958 el a ameninţat că dacă în
următoarele şase luni nu se vor soluţiona problemele germane, va transfera RDG-ului autoritatea URSS asupra
19
Berlinului, dar când a constatat că ocupanţii occidentali se mulţumesc doar să conteste dreptul URSS de a
proceda astfel, Hruşciov a mai îndulcit termenii ultimatumului, pentru ca apoi, la sfârşitul lui mai să renunţe
definitiv la el. Eşecul acestui gambit*, cuplat cu tot mai ferma convingere a lui Hruşciov că Statele Unite nu
intenţionează să atace URSS şi cu prezentarea la cel de-al XXI-lea Congres al PCUS din ianuarie 1959 a unui
plan economic septenal care depindea de schimbarea destinaţiei fondurilor de la producţia de armament la
producţia de alimente, au determinat cea de-a doua tentativă serioasă de destindere a Războiului rece. După
vizita la Moscova a vicepreşedintelui american Richard Nixon, Hruşciov a vizitat Statele Unite, a avut o
întrevedere particulară cu preşe-
* la şah - sacrificarea unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide pentru obţinerea unui avantaj în atac
(nota trad.).
dintele Eisenhower la Câmp David, a prezentat Adunării Generale a ONU un plan vizând dezarmarea generală
şi completă în următorii patru ani şi a anunţat o a doua reducere majoră a efectivelor armatei sovietice. Centrul
de greutate al destinderii din perioada 1959-1960 trebuia să fie o a doua conferinţă la vârf din mai 1960, care a
fost compromisă de doborârea la 1 mai, deasupra teritoriului sovietic, a unui avion american de recunoaştere.
Zborurile de recunoaştere cu ajutorul avioanelor U-2 la mare înălţime între bazele din Norvegia şi Pakistan au
furnizat Statelor Unite preţioase informaţii militare fără nici un risc politic atâta timp cât avioanele nu au fost
interceptate şi misiunile lor nu au fost făcute publice de vreuna din părţi. Preşedintele american fie nu era la
curent cu aceste zboruri, fie nu s-a gândit să le anuleze în săptămânile dinaintea conferinţei, iar guvernul
sovietic fie nu s-a gândit să transmită serviciilor de apărare să înceteze în această perioadă delicată operaţiunile
destinate doborârii acestor avioane, fie dimpotrivă - ceea ce este mult mai probabil - le-au ordonat să procedeze
la doborârea lor. Declaraţiile false date la Washington despre misiunea acestor avioane nu au făcut decât să
atenueze înfrângerea suferită de americani pentru că planurile lor au fost date curând în vileag de sovietici care
capturaseră pilotul în viaţă, împreună cu tot echipamentul de spionaj.
După aşteptatul eşec al conferinţei de la Paris, Hruşciov şi-a reafirmat la Varşovia şi Moscova, încrederea
în politica de reconciliere, dar pentru moment misiunea de recunoaştere a avioanelor U-2 pusese capăt unor
eventuale progrese reale în această direcţie, aşa cum se întâmplase şi în 1956 datorită revoluţiei din Ungaria, şi
este posibil ca Hruşciov însuşi să fi orchestrat acest obstacol în bunul mers al politicii sale, ca posibil răspuns la
presiunile lobby-urilor militare şi pro-chineze. Politica sa de reconciliere cu Statele Unite i-a ofensat pe chinezi,
care nu împărtăşeau punctul său de vedere în privinţa intenţiilor ofensive ale americanilor, erau iritaţi şi se
temeau de taclalele ruso-americane, şi au refuzat să-şi tempereze atitudinea atunci când Hruşciov s-a dus la
Beijing la întoarcerea din Statele Unite. Punctul de vedere chinez a avut unele ecouri la Kremlin. în plus,
politica de apărare a lui Hruşciov bazată pe rachetele nucleare şi pe reducerea armamentului nenuclear era
considerată prea îndrăzneaţă de unii dintre colegii şi consilierii săi. Deşi s-a înfiinţat un Comandament al
forţelor armate deţinătoare de rachete nucleare sub comanda mareşalului Nedelin (căruia i-a urmat în funcţie
mareşalul Moskalenko), a doua reducere a armamentului convenţional a fost anulată, iar la cel de-al XXI-lea
Congres al PCUS din octombrie -* 1961 Malinovski a declarat că el nu este de acord cu Hruşciov.
(Confruntarea a fost reluată în 1963-1964 când s-au propus din nou reduceri ale armamentului convenţional,
respinse şi de astă dată: Hruşciov a fost obligat să promită că reducerile vor fi moderate, dar insistenţa lui în
această direcţie a fost probabil una dintre cauzele căderii sale.) în cele din urmă, Hruşciov a descoperit că
încercarea sa de a obţine recunoaşterea RDG ridicând problema Berlinului poate fi folosită împotriva lui de
americani, care au condiţionat rezolvarea problemei Berlinului de o retragere generală a trupelor ruseşti din
Europa, pentru care nici Hruşciov, nici grupul conducător de la Moscova în ansamblul său nu erau pregătiţi.
După experienţele deprimante ale anilor 1950, următoarea decadă a fost inaugurată de semnale variate.
Conflictul ruso-chinez a
devenit proprietate publică (vezi Capitolul 3), fiind un bun motiv pentru încheierea unor acorduri ruso-
americane. La Washington era Eisenhower luase sfârşit, fiind urmată de scurtul mandat al preşedintelui John F.
Kennedy, ale cărui tinereţe şi inteligenţă au părut a promite că anii '60 vor fi altfel decât anii '50 şi mai puţin
întunecaţi. Se negociază încetarea focului în Laos, dar în cadrul unei întâlniri cu Hruşciov la Viena Kennedy nu
i-a făcut acestuia o impresie grozavă, ba chiar i-a lăsat impresia că sunt condiţii favorabile pentru un atac
antiamerican. în orice caz, Hruşciov a permis o nouă tentativă în problema Berlinului.
Guvernul RDG era ameninţat cu colapsul. Cetăţenii ei fugeau din ţară în număr de circa 1 000 pe zi, ceea
ce însemna o ruină din punct de vedere economic şi psihologic. Conducătorul acestei ţări, Walter Ulbricht, a
trebuit să ia urgent măsuri pentru a-şi menţine regimul la putere, în timp ce Hruşciov avea probabil convingerea
că dacă nu-1 va susţine pe Ulbricht, criza din RDG va conduce la izbucnirea unui război în Germania. Prin
urmare, el şi-a dat consimţământul pentru ridicarea unui zid între sectorul de est şi sectorul de vest din Berlin,
astfel încât sectorul estic să devină parte componentă a RDG, iar sectorul vestic să devină incomod pentru
20
continuarea ocupaţiei occidentale. Zidul a fost construit în noaptea de 12 spre 13 august, iar valul de refugiaţi a
fost chipurile oprit. Kennedy îi spusese cu câteva săptămâni înainte la Viena că Statele Unite vor face în
continuare tot posibilul, chiar prin recurgerea la forţă, pentru a apăra statutul şi libertatea Berlinului. Construirea
zidului a fost un act provocator pe care Statele Unite l-au acceptat ca atare şi care 1-a ajutat probabil pe
Hruşciov să aprecieze cât de departe poate merge cu aceste provocări pentru a fi în continuare în siguranţă: anul
următor în Cuba, el avea să pluseze mult faţă de ceea ce se întâmplase în Germania de Est.
Kennedy moştenise de la predecesorul său problema cubaneză, care a constituit iniţial un capitol în
relaţiile dintre Statele Unite şi America Latină, dar nicidecum un capitol în cadrul Războiului rece. (Originile
acestei probleme le puteţi găsi în Partea a şasea a acestei cărţi.) în aprilie 1961, dând curs unei iniţiative a
administraţiei Eisenhower, Kennedy a sprijinit o tentativă a unor refugiaţi cubanezi de a invada Cuba şi de a-1
răsturna de la putere pe Fidel Castro. Această acţiune a fost un eşec imediat şi total. Drept urmare, Hruşciov,
care îi acordase deja ajutor financiar şi diplomatic lui Castro, s-a decis să facă o încercare îndrăzneaţă. în loc să
îl ajute numai pe Castro să rămână la putere, el a hotărât să se folosească de Cuba pentru a ajuta URSS, şi
anume să transforme Cuba într-o bază militară sovietică care să constituie o ameninţare directă la adresa
Statelor Unite prin intermediul rachetelor nucleare sovietice şi (printre alte obiective), să determine în acest fel
Statele Unite să îşi retragă rachetele nucleare amplasate în Turcia, care ameninţau oraşele din URSS. în vara
anului 1962, în Cuba au fost amplasate rachete sol-aer, urmate apoi de avioanele de vânătoare Mig 21, de
bombardierele nucleare cu reacţie II28 şi de rachete nucleare sol-sol (adică ofensive); patruzeci şi două dintre
cele şaizeci şi patru de rachete prevăzute au sosit la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie. Această
desfăşurare de forţe includea şi rachete nucleare cu rază scurtă de acţiune de tip Frog menite să protejeze
rachetele sovietice de tip SS-4 şi SS-5
împotriva unui atac aerian sau a unei invazii, aflate sub comanda unor comandanţi sovietici autorizaţi să le
folosească din proprie iniţiativă. Amplasarea acestor rachete punea pentru prima dată Statele Unite în situaţia de
a constitui o ţintă de la mică apropiere, iar numărul de baze şi oraşe ameninţate de URSS era aproape dublu faţă
de cel al bazelor şi oraşelor vizate de americani în URSS. La trei săptămâni de la declanşarea operaţiunii
americanii au aflat despre ea, deşi la început nu le-a fost foarte clar dacă ruşii fac ceva mai mult decât să
întărească apărarea Cubei. Sovieticii au dat asigurări Washingtonului că operaţiunea vizează strict apărarea
Cubei şi că nu au intenţii ofensive, şi deşi afirmaţiile lor le contraziceau pe cele ale refugiaţilor, până la
jumătatea lui octombrie americanii nu au avut nici un fel de dovezi. Nişte fotografii făcute la 14 octombrie lăsau
să se vadă o rampă de lansare şi o rachetă. Kennedy şi-a definit rapid obiectivul: înlăturarea definitivă a
armamentului nuclear sovietic din Cuba. Problema vitală era cum să realizezi acest obiectiv fără a declanşa un
război nuclear. La Washington s-a decis că trebuie să se treacă la acţiune în circa zece zile. O modalitate
indiscutabilă era un atac aerian, dar au existat multe obiecţii în acest sens. Preşedintele şi consilierii săi, pe lângă
faptul că nu erau de acord în mod categoric cu ideea recurgerii la un conflict deschis prin folosirea armelor
nucleare în orice împrejurări, erau foarte conştienţi de pericolul escaladării acestui conflict, precum şi de un
posibil contraatac sovietic împotriva Berlinului. In timp ce multe dintre armele sovietice erau încă pe drumul lor
spre Cuba, secretarul american al apărării, Robert McNamara, susţinut de ministrul justiţiei, Robert Kennedy, a
propus o blocadă navală pentru a împiedica aceste arme să ajungă la destinaţie şi pentru a-i forţa pe ruşi să
retragă şi armamentul deja amplasat. După îndelungate dezbateri acest plan, pentru care a fost consultat şi
preşedintele, a fost adoptat. Preşedintele a dat explicaţii despre acest plan poporului american într-o intervenţie
televizată, precum şi aliaţilor săi prin intermediul unor emisari speciali, iar navele de război americane s-au
deplasat spre vest în direcţia vaselor care aveau la bord rachetele nucleare sovietice. în prima reacţie înregistrată
din partea sovieticilor nu se făcea altceva decât să se repete faptul că armamentul are un caracter defensiv şi se
denunţa blocada. Un conflict părea iminent. Atunci preşedintele, la sugestia apropiatului său prieten,
ambasadorul britanic, Lord Harlech, şi-a deplasat linia de interceptare spre sud pentru a-i acorda puţin timp lui
Hruşciov să se gândească şi să ia măsuri. Hruşciov a decis să nu accepte provocarea. S-a raportat imediat că
vasele din frunte şi-au încetinit viteza. Unui tanc petrolier inofensiv i s-a permis să treacă linia de interceptare
fără a fi percheziţionat şi să-şi continue drumul. Celelalte vase s-au întors din drum. în cadrul şedinţei
Consiliului de Securitate, Adlai Stevenson a oferit delegatului sovietic şi celorlalţi dovezi fotografice care
evidenţiau pericolul împotriva căruia au acţionat Statele Unite. Alegând o anumită metodă şi apoi în cadrul
schimburilor diplomatice care au decurs din aceasta, Kennedy a avut grijă să-i lase lui Hruşciov căile de acces
necesare pentru retragere. Situaţia a căpătat o încărcătură cu adevărat dramatică în final. Hruşciov îşi anunţa
capitularea într-o scrisoare adresată lui Kennedy în care susţinea din nou că furnizarea de arme către Cuba a fost
o măsură defensivă; el mai declara, de
21
asemenea, că s-a pus capăt acestei acţiuni şi că, dacă Statele Unite ar promite că nu invadează Cuba şi ar ridica
blocada, URSS nu va mai considera necesară prezenţa sa în Cuba. Aceasta era, de fapt o recunoaştere a
Doctrinei Monroe, recunoaştere dorită de americani. Aproape simultan a sosit, însă, de la Moscova un al doilea
mesaj. în acest mesaj Hruşciov cerea americanilor nu numai să-şi ia angajamentul că nu vor ataca Cuba, ci şi să-
şi retragă rachetele nucleare amplasate în Turcia în schimbul retragerii rachetelor ruseşti din Cuba. Kennedy nu
voia să se târguiască, dorea doar o decizie limpede în problema cubaneză luată separat. După o scurtă perioadă
de consternare, ministrul justiţiei a sugerat faptul că cea de-a doua scrisoare este în realitate una anterioară care
a întârziat şi trebuie ignorată. Prin urmare, preşedintele a răspuns la prima scrisoare, acceptând ţinuta ei generală
şi fiind de acord să se înceapă negocieri pornindu-se de la ideea că în Cuba încetează orice activitate militară.
Acest mesaj, trimis la 27 octombrie, a fost acceptat a doua zi de Hruşciov, care a fost de acord să transporte
înapoi în URSS rachetele din Cuba. Pe parcursul acestor negocieri, secretarul general al ONU, U Thant, a jucat
un rol crucial, deşi foarte discret. Problema critică era aceea dacă vasele sovietice apropiindu-se de Cuba se vor
opri înainte de a ajunge în punctul în care preşedintele american s-a angajat în mod public să le forţeze să facă
acest lucru. Un conflict inerent a fost evitat în special datorită lui U Thant care - pe lângă faptul că a pretins, în
general, ambelor părţi reţinere şi purtarea de negocieri - i-a sugerat mai întâi lui Hruşciov să ordone vaselor sale
să nu treacă peste linia de intercepţie americană. Hruşciov a acceptat imediat, iar U Thant 1-a informat despre
acest lucru pe Kennedy. Hruşciov a fost de asemenea de acord, ca răspuns la mesajele lui U Thant, să retragă
rachetele nucleare sovietice şi bombardierele din Cuba sub supra-. vegherea ONU. U Thant a zburat apoi la
Havana unde 1-a găsit pe Castro mult mai puţin conciliant, în parte pentru că se temea de o invazie americană în
Cuba, şi în egală măsură pentru că Hruşciov a omis să-1 informeze asupra celor convenite cu U Thant. Castro
anunţase deja că în acea zi va ţine un discurs televizat şi nu putea fi convins să amâne mai mult de o zi apariţia
televizată dar, la apelul făcut de U Thant, el şi-a temperat discursul, în special remarcile incendiare pe care
intenţiona să le facă la adresa Moscovei pentru a fi acceptat fără să-1 consulte prezenţa în Cuba a unei misiuni
ONU de supraveghere. Mai târziu, U Thant a avut numai cuvinte de laudă la adresa simţului politic şi tactului de
care au dat dovadă Kennedy şi Hruşciov, deşi calităţile sale nu erau cu nimic mai prejos de ale acestora.^
Conflictul în problema Cubei, ca şi cel ce vizase cu şaisprezece ani în urmă Berlinul, i-a pus din nou faţă
în faţă pe protagoniştii Războiului rece, reuşindu-se ca nici de această dată să nu se tragă nici un foc de armă.
Tentativa lui Hruşciov de a ajunge pe picior de egalitate cu americanii a eşuat pentru că era nesăbuită, iar el a
fost înlăturat, în mod paşnic, de către propriii colegi. Statele Unite, după incidentul din august, din Golful
Tonkin, s-au implicat tot mai mult în războiul din Vietnam. De la jumătatea anilor '60, Războiul Rece a
redevenit o situaţie statică, tulburată superficial de evenimente periferice (în Etiopia, în Afganistan), şi
menţinută de cursa înarmărilor.
CURSA ÎNARMĂRILOR
în 1946, Statele Unite propun Planul Baruch vizând trecerea în totalitate a dreptului de proprietate şi a
controlului asupra surselor de energie nucleară în competenţa unui organism internaţional şi transferarea
stocurilor americane către acelaşi organism internaţional. Comitetul pentru Energie Atomică al ONU a declarat
că un astfel de plan este posibil din punct de vedere tehnic. El era, totuşi, irealizabil din punct de vedere politic.
URSS a venit cu contrapropuneri vizând interdicţia producerii şi folosirii armelor nucleare, precum şi
distrugerea imediată a stocurilor existente (care aparţineau în exclusivitate americanilor). Cererea sovieticilor
privind distrugerea imediată a stocurilor de arme nucleare era inacceptabilă pentru americani, care au insistat
asupra ideii că mult mai necesară este iniţial crearea unui organism internaţional abilitat în acest sens. Cele două
planuri, american şi sovietic, conţineau şi alte aspecte ireconciliabile. URSS a acceptat principiul controlului
internaţional, dar a respins ideea dreptului de proprietate internaţional. URSS a admis faptul că o autoritate
internaţională creată pentru a superviza controlul internaţional procedează în anumite probleme prin majoritate
de voturi şi fără drept de veto, dar a insistat asupra ideii că orice propunere vizând o acţiune de constrângere
trebuie să facă obiectul dreptului de veto. Potrivit punctului de vedere sovietic, o convenţie internaţională ar
trebui întărită prin legislaţia internă în fiecare dintre statele semnatare ale tratatului şi în nici un caz prin
transferarea puterilor suverane către un organism internaţional abilitat să organizeze inspecţii şi să constate dacă
prevederile convenţiei sunt respectate. Ideea de inspecţie nu era în totalitate respinsă de URSS; acesta era, însă,
de părere că inspectarea trebuie să fie limitată la nivelul instalaţiilor nucleare deja declarate, excluzând
cercetările legate de eventuale activităţi clandestine. Aceste puncte de vedere reflectau situaţia strategică din
acel moment. Acelaşi lucru se poate spune şi despre numeroasele controverse din epocă asupra reducerii arma-
mentului nenuclear, Statele Unite urmărind să lege dezarmarea de acest tip de un acord privind armele nucleare,
în timp ce URSS cerea o reducere proporţională a efectivelor armatei (cu o treime), ceea ce ar determina
scăderea nivelului înarmărilor fără a perturba relativa forţă a statelor dată de aceste tipuri de armament. în 1949,
anul creării Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), URSS a experimentat prima sa armă
22
nucleară, iar anul următor a părăsit Comisia ONU> pentru Dezarmare (creată în 1948 prin fuzionarea
Comitetului pentru Energie Atomică şi Comitetul pentru Armament Convenţional). în 1952-1953 Statele Unite
şi URSS au experimentat la un interval de nouă luni una faţă de cealaltă primele lor bombe termonucleare sau
cu hidrogen. Amândouă şi-au creat rapid mijloacele de lansare astfel că la sfârşitul anilor '50 domnea o
atmosferă de descurajare reciprocă , iar
* mutual deterrence - concepţie specifică cursei înarmărilor nucleare: convingerea că un potenţial agresor va fi
descurajat să declanşeze cel dintâi un atac nuclear conştient fiind că adversarul său este capabil să provoace daune
inacceptabile printr-o acţiune represivă. Această doctrină este cunoscută în general ca mutual assured destruction (MAD).
Ea are trei caracteristici: capacitatea de a acţiona, credibilitatea şi voinţa de a acţiona, [nota trad.]
în 1961 ambele puteri şi-au lansat un om în spaţiu - sovieticul Iuri Gagarin 1-a devansat pe americanul John
Glenn cu şase luni. Stocurile americane de armament nuclear au fost întotdeauna mai mari decât stocurile
sovieticilor, iar superioritatea americană a fost sporită la începutul anilor '60 de producerea rachetelor nucleare
Polaris şi Minuteman. Temerile nefondate ale americanilor privind un eventual avantaj în domeniul rachetelor
nucleare favorabil sovieticilor au avut ca efect un extraordinar imbold de a spori acest avantaj în favoarea lor.
Foarte curând s-a renunţat în mod tacit la Planul Baruch. URSS a continuat să se opună oricărei iniţiative
ce putea fi interpretată ca intervenţie internaţională în problemele sale interne şi să facă un avantaj din reducerea
armamentului convenţional. Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa au propus în 1952 limitarea cantitativă a
efectivelor militare ale tuturor statelor, iar doi ani mai târziu Marea Britanie şi Franţa au elaborat un nou plan
gradat menit să destindă relaţiile dintre Statele Unite şi URSS printr-un proces treptat de dezarmare. URSS a
propus un contraprogram care debuta cu o reducere a forţelor convenţionale şi apoi a stocurilor nucleare şi
conducea la eliminarea bazelor de pe teritorii străine, la oprirea producţiei de armament nuclear şi o conferinţă
vizând semnarea unui tratat pentru interzicerea testării armelor nucleare. URSS era dispus să accepte stabilirea
unor plafoane în privinţa efectivelor militare ale statelor, ştiind că acestea vor afecta în mod special Statele
Unite care aveau nevoie pentru a-şi onora angajamentele internaţionale de efective mult mai mari decât cele
proiectate. Statele Unite au propus ca răspuns ridicarea acestor plafoane (chiar şi în acest caz fiind necesare
reduceri ale efectivelor armatei americane) şi autorizarea inspecţiilor de tip „cer deschis" prin intermediul cărora
fiecare dintre părţile semnatare poate ţine sub permanentă observaţie cealaltă parte cu ajutorul avioanelor sau al
sateliţilor aflaţi pe orbita pământului, dar au continuat să insiste asupra ideii constituirii unui organ internaţional
de control -chiar şi cu condiţia ca acesta să fie supus dreptului de veto - şi au respins ideea unei interdicţii în
domeniul folosirii armelor nucleare şi pe cea a distrugerii stocurilor existente. După părerea americanilor, epoca
interzicerii folosirii armelor nucleare trecuse. Tentativa, iniţiată de Planul Baruch, de a izola ştiinţa războiului de
ultimele cuceriri în domeniul fizicii trebuia abandonată.
Pretextul că aceste planuri de dezarmare servesc unui scop practic era prea subţire şi de aceea s-au căutat
diverse paleative imaginate în cadrul unor scheme vizând dezangajarea, demilitarizarea şi alte forme de control
asupra armelor. Dezangajarea - adică separarea unor maşini de război potrivnice printr-o retragere reciprocă de
pe poziţii avansate - era o soluţie atractivă din multe motive: ea putea micşora riscul unor ciocniri
nepremeditate, se putea dovedi un experiment reuşit care putea fi repetat pe scară largă şi putea diminua
tensiunile politice din centrul Europei, determinând astfel soluţionarea problemei germane. In 1955, Eden a
propus limitarea forţelor armate cantonate în Germania şi în statele vecine (nenumind însă aceste state), precum
şi un sistem de inspecţie şi de verificare controlat de un stat german reunificat şi de cei patru foşti ocupanţi ai
săi. Eden a mai propus şi un experiment european vizând demilitarizarea, care să înceapă cu o zonă de-a lungul
graniţelor răsăritene ale Germaniei, la care a adăugat câteva zile mai târziu, ca un experiment în domeniul
controlului armelor, un plan pentru crearea unor echipe mixte de inspecţie de ambele părţi ale împărţirii dintre
Europa răsăriteană şi apuseană. Aceste idei nu au fost bine primite de americani şi de vest-germani, pe care
Eden a omis să-i consulte înainte; aceştia au avut obiecţii privind implicita recunoaştere a RDG. Din aceleaşi
motive au fost respinse şi propunerile părţii sovietice, făcute de Gromîko în 1956 şi 1957, care vizau crearea
unei zone de limitare şi inspecţie. Planuri similare au fost avansate şi de liderul opoziţiei parlamentare britanice,
Hugh Gaitskell. El a propus evacuarea treptată a forţelor străine din cele două Germanii, Polonia, Cehoslovacia
şi Ungaria, precum şi interzicerea armelor nucleare în aceeaşi zonă; cele două Germanii se vor reuni, RFG se va
retrage din NATO, iar cele trei state răsăritene din alianţa militară de la Varşovia. In cele din urmă, în 1957,
ministrul de externe polonez, Adam Rapacki, a propus (sprijinit de sovietici) Adunării Generale (propunere pe
care mai târziu a prezentat-o în formă scrisă) un plan pentru interzicerea producerii şi prezenţei armelor nucleare
în ambele Germanii. El a promis că Polonia va urmări acest proces, la fel s-a angajat şi guvernul cehoslovac.
Planul Rapacki avea în vedere numai armele nucleare dintr-o anumită zonă şi nu ataca deschis problemele
politice colaterale - reunificarea Germaniei, libertatea Germaniei de a adera la anumite alianţe, prezenţa unor
impresionante efective militare americane şi sovietice în statele din Europa centrală, raportul de forţe dintre
23
ocupantul sovietic şi cel american din Europa care ar fi fost schimbat prin retragerea armamentului nuclear
american dacă aceasta nu ar fi fost urmată de retragerea corespunzătoare a armamentul convenţional sovietic.
Planul Rapacki a fost respins de Statele Unite în mai 1958. Prin urmare, dezangajarea a fost înlăturată pentru
moment de pe agenda politică. înfrângerea ei s-a datorat tendinţelor contrarii vizând înarmarea celor două
Germanii ca o contribuţie separată la întărirea poziţiilor radicale ale celor două blocuri rivale, temerii
occidentalilor faţă de presupusele ample resurse armate convenţionale ale URSS, politicii NATO de a pune pe
prim plan armele nucleare precum şi lipsei de experienţă şi neîncrederii în metodele de inspectare şi verificare.
Fortificarea alianţelor era acum mult mai importantă decât demontarea lor.
Se manifesta, totuşi, şi o anume înclinaţie reciprocă spre restrângerea testelor în domeniul armamentului
nuclear. Diversificarea tipurilor de armament nuclear, de dimensiuni mici sau mari, a impus necesitatea testării
acestora, iar aceste teste au produs îngrijorare în întreaga lume faţă de efectele pe care le pot avea precipitaţiile
radioactive, în special după testele americane din 1954, din Pacific, despre care se spunea că au pricinuit
moartea unor pescari japonezi, au otrăvit un mare număr de peşti şi au infectat o zonă de circa 18 000 km 2. în
1957 s-a înregistrat o perioadă de încetare a testelor nucleare printr-o înţelegere tacită - care a fost în parte
consecinţa încheierii la vremea aceea a unei serii de teste americane şi sovietice - şi s-a făcut o analiză
preliminară a posibilităţii impunerii unei interdicţii oficiale, permanente. Problema era, însă, aceea că exista o
mare deosebire între ceea ce erau dispuse Statele Unite şi URSS să accepte: în privinţa constituirii unui organ de
control şi a
exercitării votului în cadrul acestuia, în privinţa dotării posturilor de control cu observatori de naţionalitate
străină şi în privinţa numărului inspecţiilor la faţa locului care se vor face oricând într-o anumită zonă cu scopul
de a se asigura respectarea interdicţiei. Divergenţele de păreri ale celor doi protagonişti asupra acestor probleme
s-au limitat în timpul convorbirilor din intervalul 1958-1960, dar nu în suficientă măsură pentru a se ajunge la
un acord înainte de distrugerea în mai 1960 a avionului de recunoaştere american U2 aflat în misiune deasupra
teritoriului URSS, iar abandonarea conferinţei la vârf din acea lună a tulburat pe moment reconcilierea ruso-
americană.
Statele Unite şi URSS s-au complăcut, însă, păstrând un permanent aer de seriozitate, sa propună în
schimb planuri ireale şi deloc profitabile vizând dezarmarea generală şi totală şi au pierdut mult timp vorbind
despre ele. Propunerile sovietice s-au concentrat asupra unora dintre obiectivele favorite, ca de pildă retragerea
trupelor şi a bazelor străine, în loc să prefere probleme mult mai puţin spectaculoase de tipul celor privind
acceptarea controlului şi verificărilor, de care erau foarte preocupaţi negociatorii britanici şi americani. Planul
sovietic, prezentat Adunării Generale a ONU de Hruşciov, în septembrie 1959, a fost urmat în martie şi iunie
1960 de două propuneri americane. Conferinţa celor zece de la Geneva (1960) pe tema dezarmării a fost foarte
scurtă, ratându-se totodată şi ocazia unei iniţiative comune ruso-americană pe baza unei serii de recomandări
elaborate de John McCoy şi V. Zorin. în 1961 nu a avut loc nici o conferinţă. Americanii şi ruşii au căzut de
acord asupra unui set de principii, dar nu au reuşit să cadă de acord asupra unei propuneri americane privind
controlul; ambele părţi au redactat proiecte de tratate pe tema dezarmării generale şi totale (proiectul sovietic era
o revizuire a unui proiect anterior) în vederea sesiunii de toamnă a Adunării Generale a ONU.
Punctul culminant al acestor negocieri l-au constituit recomandările McCloy-Zorin. Acestea constau într-
un set de principii destinate să guverneze negocierile permanente vizând dezarmarea, începând cu acceptarea ca
obiectiv suprem a dezarmării generale şi totale. Acest document era de fapt o declaraţie comună despre
problemele asupra cărora trebuia să se cadă de acord. în el problemele erau evidenţiate, nicidecum rezolvate. El
preciza necesitatea de a se găsi modalităţile potrivite pentru soluţionarea paşnică a conflictelor şi pentru
menţinerea păcii; necesitatea ca fiecare stat să-şi păstreze armele convenţionale necesare pentru păstrarea ordinii
şi pentru a veghea la respectarea legii; necesitatea ca fiecare stat să renunţe la armamentul inutil şi să distrugă
toate armele nucleare, chimice şi bacteriologice, să renunţe la toate mijloacele de producere a armelor de
distrugere în masă, la toate instituţiile de pregătire militară şi la toate bugetele militare; el mai preciza, de
asemenea, diferitele stadii, stabilite de comun acord, ale procesului de dezarmare, urmând ca la încheierea
fiecărui stadiu să se efectueze un control al rezultatelor acestuia; necesitatea luării unor măsuri echilibrate pentru
a exista garanţia că nici una dintre părţi nu şi-a păstrat un avantaj temporar pe parcursul desfăşurării procesului
de dezarmare; necesitatea unui control internaţional strict şi efectiv pe parcursul desfăşurării acestui proces şi
după aceea prin intermediul unei
Organizaţii Internaţionale pentru Dezarmare care să facă parte din structurile ONU. Aceste recomandări
vizionare presupuneau implicit să se cadă de acord asupra ordinii în care se vor desfăşura diferitele operaţiuni,
asupra echivalării diferitelor tipuri de armament şi asupra naturii şi a mijloacelor de acţiune ale unui inspectorat.
Pentru a se cădea de acord asupra acestor puncte, precum şi asupra altora, era nevoie de mult prea multă
încredere pentru ca un lider politic să-şi permită acest lucru fără a pune în joc siguranţa naţională. Ruşii, de
24
exemplu, au acceptat într-o primă etapă principiul inspecţiei, dar curând s-a aflat că ceea ce erau ei dispuşi să
accepte să facă obiectul unor inspecţii erau arme deja distruse şi nu cele rămase în funcţiune; ei refuzau să
dezvăluie arsenalul rămas în funcţiune de teamă ca acesta să nu fie atacat şi distrus. Schemele ingenioase
elaborate pentru a se depăşi această dificultate, ca de pildă propunerea profesorului Louis Sohn care a sugerat să
se împartă teritoriul naţional în zone şi să se acorde inspectorilor dreptul de a cerceta numai un număr limitat de
zone la intervale stabilite, nu au fost de ajuns pentru a se birui conservatorismul naţionalist.
Aspectul crucial al redeschisei probleme a dezarmării era problema inspecţiei şi a verificării (un element
ce nu s-a impus în negocierile anterioare cum ar fi cele care au precedat Tratatul de la Washington din 1922,
deşi acesta a atras atenţia Conferinţei pentru dezarmare din 1932, care a propus înfiinţarea unei Comisii
Permanente pentru Dezarmare beneficiară a unor puteri depline în ceea ce priveşte efectuarea de inspecţii, dar
fără nici o putere în direcţia aplicării de sancţiuni). Progresele înregistrate în domeniul armelor nucleare au
sporit îngrijorător pericolul pe care îl putea reprezenta faptul de a i se permite uneia dintre părţile participante la
o conferinţă pentru dezarmare să înşele şi să tăinuiască; procedând în acest fel respectiva parte putea deveni
stăpân al lumii întregi. Pe de altă parte, tăinuirea era considerată, totodată, una dintre condiţiile absolut necesare
supravieţuirii. Toţi inspectorii reprezentând o putere sau alta erau consideraţi potenţiali spioni pregătiţi special
pentru a descoperi şi pentru a putea face apoi cunoscute posibilităţile existente pentru ca teritoriile inspectate să
fie lipsite la o adică de capacităţile de apărare. Pornirile politicienilor care au îmbrăţişat dintr-un motiv sau altul
dezarmarea au fost în permanenţă contracarate de adepţii precauţiilor imediate şi ale problemelor pe termen
scurt, ceea ce a condus doar la încheierea unor acorduri parţiale.
Astfel de acorduri parţiale au fost totuşi semnate. Unul dintre primele exemple în acest sens îl constituie
încheierea unui acord vizând încetarea experienţelor nucleare, urmat în acelaşi an de un acord destinat
neutralizării continentului Antarctica. Testele au fost reluate în mod unilateral de sovietici în septembrie 1961,
dat fiind că deţineau noi arme care trebuiau să fie testate, dar în 1963 a fost semnat un nou acord, mai vast,
vizând tot interzicerea experienţelor nucleare (s-a şi înfiinţat o linie „fierbinte", directă şi permanent deschisă,
de comunicare între Casa Albă şi Kremlin). Când ruşii au anunţat reluarea testelor, americanii şi britanicii au
propus încheierea unui tratat vizând interzicerea testelor în atmosferă fără a fi prevăzute inspecţii care să
vegheze la respectarea acestui tratat, dar ruşii nu au putut fi descurajaţi să efectueze noile lor teste şi curând
după aceea americanii au reluat şi ei
seria de teste pentru armamentul atomic. La finele anului ruşii au propus un tratat vizând interzicerea tuturor
experienţelor, subterane şi în atmosferă, fără inspecţii care să vegheze la respectarea prevederilor acestui tratat;
această propunere a fost respinsă imediat, iar cele trei puteri au raportat ONU faptul că nu au reuşit să ajungă la
o înţelegere şi că au renunţat la orice tentativă în acest sens. îngrijorat de eşecurile repetate în direcţia încheierii
unui tratat pentru interzicerea experienţelor nucleare, ONU s-a oferit să organizeze o nouă conferinţă pentru
dezarmare, cu participarea a optsprezece membri de astă dată, inclusiv opt ţări neutre, ceea ce reprezenta o
premieră pentru că ţările neutre nu mai participaseră la discuţiile pe tema interzicerii testelor atomice, ci numai
la discuţii pe tema dezarmării generale şi totale. Francezii, care erau la începuturi în privinţa creării unui arsenal
nuclear propriu, nu au participat la negocieri, în timp ce ţările neutre (Brazilia, Burma, Egipt, Etiopia, India,
Mexic, Nigeria, Suedia) au insistat extrem de mult pe acceptarea unor compromisuri pentru ca negocierile să
poată continua. Dezbaterea referitoare la problema inspecţiilor s-a restrâns la nivelul puterilor nucleare, cel mai
disputat aspect fiind acela legat de numărul acestor inspecţii, puterile occidentale refuzând să accepte mai puţin
de şapte pe an, iar ruşii refuzând să accepte mai mult de două sau trei. La începutul anului 1963 toată lumea se
aştepte ca aceste convorbiri să eşueze lamentabil, ceea ce s-a evitat în cele din urmă, ajun-gându-se chiar la
anumite rezultate pozitive în mare măsură datorită stăruinţei discrete a premierului britanic Harold Macmillan.
La începutul lui iulie Hruşciov a declarat într-un discurs public că partea sovietică ar fi dispusă să accepte o
interdicţie parţială şi în aceeaşi lună Averell Harriman şi Lord Hailsham au plecat la Moscova, unde cele trei
puteri au căzut de acord asupra termenilor unui tratat privind interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în
spaţiul extraatmosferic şi sub apă pentru o perioadă nedeterminată, fiecare dintre părţile semnatare având însă
dreptul ca în cazul în care interesele sale superioare ar fi ameninţate de evenimente neobişnuite legate de esenţa
acestui tratat să se retragă de sub incidenţa prevederilor lui. La tratat au aderat multe alte state. Printre ele nu se
aflau însă China sau Franţa. încheierea acestui tratat a pus problema acţiunilor ce se impun pe viitor. El a
constituit un imbold pentru o nouă abordare a problemelor şi, deci, pentru găsirea unor parteneri de discuţii
dispuşi să stea la masa tratativelor. La începutul anului următor, Lyndon B. Johnson, care devenise preşedinte al
Statelor Unite după asasinarea lui Kennedy în noiembrie 1963, a făcut o serie de propuneri. Printre acestea se
numărau un program antiproliferare, menit să prevadă o interdicţie totală asupra testelor nucleare, interzicerea
transferării de armament nuclear către statele nenucleare şi inspectarea activităţilor nucleare paşnice; un sistem
de posturi de observaţie menit să apere statele semnatare împotriva unui atac surpriză; îngheţarea producţiei de
rachete nucleare şi posibilitatea verificării respectării acestei interdicţii; încetarea producţiei de material de
25
fisiune şi posibilitatea verificării acestui lucru; precum şi interzicerea folosirii forţei pentru a schimba graniţele
unei ţări sau altfel spus pentru a transfera un teritoriu de sub controlul unui stat sub controlul unui alt stat.
Propuneri venite din alte cercuri
vizau casarea unor bombardiere (de tip B47 şi Tu-16) şi reducerea bugetelor militare cu anumite procente. In
Polonia, Gomulka a refăcut şi repus în discuţie planul Rapacki propunând, în decembrie 1963, îngheţarea
producţiei nucleare în Europa, cu care americanii nu au fost de acord, în parte pentru că ei acordau o importanţă
scăzută controalelor depozitelor de armament, dacă acestea nu erau însoţite şi de controale la locul de producere
al acestor arme, şi în parte din respect faţă de suspiciunile aliaţilor lor germani.
Trei sunt motivele care au împiedicat aceste planuri să aibă rezultate imediate. Mai întâi, punerea în
practică a tratatului vizând interzicerea experienţelor nucleare depindea de măsura în care liderii ţărilor
semnatare puteau determina acceptarea acestuia în propriile lor ţări. Acest lucru părea posibil, dar nu prea
curând. In al doilea rând, discuţiile din cadrul NATO pe tema unei comisii comune de control asupra planurilor
nucleare şi asupra arsenalelor nucleare au iscat temeri în Europa răsăriteană în privinţa pericolului pe care l-ar
reprezenta o Germanie devenită putere nucleară. Statele Unite doreau în egală măsură să continue dialogul şi
procesul de reconciliere cu URSS, precum şi să acorde aliatului său de bază de pe continent un anumit statut şi
autoritate în consiliile aliate şi în operaţiunile pe care i le garantau contribuţiile sale materiale în cadrul alianţei.
Pentru ruşi crearea unei forţe multilaterale a NATO (MLF - vezi Cap. 6) reprezenta o formă de proliferare a
armelor nucleare, deşi americanii au inclus-o în politica de antiproliferare pentru a fi pe placul RFG şi al Franţei
cu ceva mai puţin decât forţele nucleare independente. Şi, în al treilea rând, implicarea tot mai profundă a
americanilor în războiul din Vietnam a tensionat şi mai mult relaţiile ruso-americane. încercarea americanilor de
a sprijini crearea unui stat sud-vietnamez independent şi necomunist a atras după sine războiul împotriva
Vietcong-ului care reprezenta, potrivit terminologiei comuniste, o mişcare naţională de eliberare, şi războiul
împotriva statului comunist nord-vietnamez, precum şi tot un fel de război împotriva Chinei, un stat comunist
imens şi mult mai important. Pentru ruşi, a nu-1 susţine pe preşedintele nord-vietnamez Ho Shi Minh însemna a
trăda solidaritatea comunistă, ceea ce ar fi dăunat oricând poziţiei URSS în lumea comunistă şi mai ales acum,
când preponderenţa ruşilor şi puritatea doctrinei comuniste erau serios ameninţate de chinezi. Ba mai mult,
pentru ruşi a nu acorda ajutor Vietcong-ului însemna un dublu pericol, căci dacă Vietcong-ul ar fi pierdut
comuniştii i-ar fi acuzat pe ruşi, în timp ce dacă Vietcong-ul ar fi câştigat fără ajutorul ruşilor, influenţa chineză
ar fi putut prelua influenţa de care se bucuraseră până atunci ruşii în Asia şi s-ar fi dovedit că chinezii sunt cei
care au dreptate, în confruntarea lor cu ruşii, spunând că războaiele de eliberare naţională îşi pot atinge scopul
fără a se recurge la un război nuclear. Când în 1965 americanii au ajuns să fie protagonişti în acest război şi nu
doar simpli aghiotanţi ai sud-vietnamezilor, amploarea şi natura luptei s-au schimbat, iar americanii au fost siliţi
să facă faţă valului de proteste din întreaga lume împotriva ororilor acestui război. Ruşii s-au alăturat şi ei celor
care protestau împotriva războiului din Vietnam. Prin urmare, în ciuda faptului că evoluţia strategiei nucleare şi
renaşterea Chinei, precum şi trecerea timpului au contribuit la încetarea Războiului rece bipolar, principalii
adversari au fost împiedicaţi de o serie de crize particulare şi de
obişnuinţă să afle acest lucru şi să acţioneze în consecinţă; singur de Gaulle s-a împotrivit curentului. Cu toate
acestea, fie datorită înţelegerii iminenţei unor pericole, fie datorită unor forţe oculte, s-a ajuns la o anume
stabilitate şi toleranţă în privinţa celei mai grave probleme a timpului: dacă Războiul Rece ar putea determina
declanşarea unui război nuclear. în epoca nucleară pacea poate fi menţinută atâta timp cât fiecare dintre părţile
implicate într-un conflict se bazează pe ameninţarea cu represalii pentru a o împiedica pe cealaltă să atace cea
dintâi. Dar una dintre părţi ar putea ajunge la concluzia că singura cale de a evita un atac din partea celeilalte ar
fi aceea de a ataca ea cea dintâi. S-ar adopta atunci, folosindu-se versiunea modernă a blitzkrieg-ului prenuclear,
o strategie de contracarare, s-ar întări, s-ar anunţa şi s-ar folosi, probabil, puterea ei pentru a distruge dintr-o
lovitură capacitatea de ripostă a inamicului. Cu scopul de a neutraliza această strategie se impune protejarea cu
atâta străşnicie a locurilor de depozitare a mijloacelor de zbor şi a rachetelor nucleare încât să pară imposibil de
crezut că printr-un unic atac surpriză s-ar putea distruge totul. Protejarea acestora prin mijloace de apărare
antiaeriană tradiţionale este depăşită datorită enormelor progrese înregistrate în domeniul puterii distrugătoare a
fiecărei bombe şi datorită vitezei tot mai mari a rachetelor nucleare. Apărarea antiaeriană tradiţională a fost
înlocuită cu două noi forme de apărare, foarte costisitoare: rachetele nucleare au fost amplasate în zone
fortificate, diferite, iar în cazul rachetelor Po-laris, în submarine, sub nivelul apei; un sistem de avertizare ar lăsa
suficient timp apărării să-şi înalţe aparatele de zbor şi să le salveze de distrugerea la sol. Americanii au pus la
punct un sistem de avertizare care anunţă cu două până la trei ore înainte apariţia unei rachete intercontinentale,
iar când acesta a devenit inadecvat el a fost îmbunătăţit la o oră şi jumătate, din acest moment o parte din
bombardiere era păstrată în permanenţă în aer, iar o altă parte la sol gata cu cincizeci de minute înainte să
riposteze. Aceste măsuri menite să asigure supravieţuirea unei părţi a forţelor de ripostă, bombardiere şi rachete
26
nucleare, i-au determinat pe ambii protagonişti să se concentreze asupra strategiilor de răspuns ca mijloace de
garantare a securităţii. Pentru ca această atitudine să se bucure de succes era absolut necesar ca fiecare din părţi
să constate că adversarul său a adoptat-o, o trăsătură consolatoare a ultimilor ani ai Războiului rece fiind aceea
că fiecare dintre părţi a reuşit (datorită faptului că o forţă lansatoare a unui prim atac diferă ca mărime şi
compoziţie de o forţă de replică) să transmită celeilalte mesaje tacite în acest sens. Probabilitatea unui atac
surpriză a scăzut simţitor.
Forţele nucleare pot fi, totuşi, folosite ca replică la un atac nenuclear. Folosirea armelor nucleare nu a fost
eliminată de reticenţa sau de descurajarea principalelor două puteri nucleare în relaţia lor una faţă de cealaltă.
Ambele le puteau folosi şi au şi ameninţat s-o facă în mod ofensiv în alte împrejurări. In ianuarie 1954,
Eisenhower şi Dulles au vorbit cu ocazii diferite despre represalii de amploare şi imediate. Ultima fază a
războiului purtat de francezi în Vietnam începuse, iar americanii trebuiau să aleagă între a-i ajuta pe francezi
printr-un atac nuclear sau a-i lăsa să fie în cele din urmă înfrânţi. Americanii au încercat să folosească politic
arsenalul lor nuclear, deşi ştiau că nu vor apela la el din punct de vedere militar; într-un discurs
rostit cu puţin înainte de declanşarea acestui război Dulles a folosit un limbaj dur pentru a-i speria pe ruşi şi pe
chinezi şi pentru a-i împiedica să se apropie de zona de conflict - şi poate chiar pentru a-i speria şi pe britanici,
pentru ca astfel să poată renunţa la un anumit plan ce nu-i era oricum pe plac. în 1956 Hruşciov, confruntat
simultan cu un război în Orientul Mijlociu şi cu o revoluţie în Ungaria, a ameninţat vag că va folosi armament
nuclear în anumite zone, pe care nu le-a menţionat, cu scopul de a înspăimânta guvernele şi populaţia Marii
Britanii şi Franţei şi pentru a câştiga credit în lumea arabă, iar după episodul U2 din 1960 el a ameninţat naţiuni
mai mici cu un atac nuclear în cazul în care acestea le-ar facilita americanilor misiunile de recunoaştere. Pentru
orice eventualitate ambele părţi şi-au rezervat armamentul nuclear una pentru cealaltă şi au devenit tot mai
preocupate nu numai să-şi menţină arsenalele nucleare fără a fi folosite, ci şi să nu permită altor naţiuni să-şi
creeze propriul arsenal nuclear. Şi, totuşi, una dintre cele mai sinistre consecinţe ale Războiului rece a fost
amânarea, pe tot parcursul anilor '50 şi '60, a realizării acestui interes comun, până când alte două puteri, Franţa
şi China, au devenit puteri nucleare şi, în absenţa unui sistem de control internaţional, alte câteva au dobândit
capacitatea şi voinţa de a porni pe acelaşi drum. în timpul războiului rece cei doi protagonişti au dezvoltat nişte
relaţii tot mai moderate, ajungând până la o anumită intimitate gravă. Nu existau totuşi motive să se creadă că
alţi posesori de arme nucleare ar dobândi şi moderaţie odată cu puterea, sau - dacă, de exemplu, aceştia ar fi
Israelul, Egiptul sau Irakul - că ar ajunge la această înţelegere intimă a limitelor permise ale politicii nucleare;
nu existau, de altfel, nici motive care să îndreptăţească speranţa că cele două superputeri vor putea controla la
fel de uşor eventualele conflicte izbucnite între terţi, aşa cum reuşesc să controleze propriul lor conflict. în anii
'60, aceste două probleme - cum să se prevină un război nuclear între puterile nucleare şi cum să fie împiedicate
alte state să promoveze în rândul elitei nucleare - constituiau aspecte ale problemei mai generale a controlului
asupra înarmării care au înlocuit abordările mai tradiţionale ale problemei dezarmării. Controlul asupra
înarmării, reglementarea cursei înarmărilor în opoziţie cu eliminarea folosirii armelor de război, nu era ceva
nou. El s-a aplicat în special în cazul armelor din domeniul naval, prin intermediul, de pildă, al tratatului Rush-
Bagot din 1817 care interzicea prezenţa vaselor în zona Marilor Lacuri (Great Lakes) sau al tratatelor de la
Washington din 1922 şi 1930 care urmăreau să limiteze puterea navală a unui stat proporţional cu cea a unui alt
stat. Interesul pentru astfel de scheme a fost reînviat în anii '60 de scepticismul faţă de dezarmarea generală, iar
problemele teoretice vizând controlul asupra înarmării au fost discutate de politicieni, la Washington şi la
Moscova, care simţeau nevoia să comunice unii cu alţii (ca şi în cazul crizei rachetelor din Cuba) sau să
coopereze unii cu alţii (ca şi în cazul crizelor din Orientul Mijlociu din ultimul deceniu). Ideea că marile puteri
au mai multe în comun decât nevoia de a evita anihilarea reciprocă a fost întărită de interesul lor comun în
propria superioritate. Nici una dintre cele două mari puteri nu era dornică să descopere arme nucleare în
arsenalul vreunui alt stat, iar în 1968, aceste două state, împreună cu Marea Britanie, au încheiat un Tratat de
neproliferare a armelor
nucleare la care au fost invitate să adere toate celelalte state. Scopul acestui tratat era îngheţarea ierarhiei
nucleare existente, astfel încât China şi Franţa să fie considerate puteri nucleare de ordin secundar, iar tuturor
celorlalte ţări li se interzicea permanent să se doteze cu armament nuclear. După cum era de aşteptat, Franţa şi
China au refuzat să semneze tratatul. Statele nenucleare, dar cu potenţial nuclear şi-au manifestat şi ele
nemulţumirea. înainte de a subscrie la un astfel de act de abnegaţie, ele au obiectat că nu ar trebui să li se ceară
să renunţe la armele moderne fără a avea o altă şansă de a nu fi implicate într-un război nuclear şi au cerut
puterilor nucleare să contrabalanseze interesul lor pentru neproliferare printr-un control mai serios asupra
propriei curse a înarmărilor. Tratatul a intrat în vigoare în 1970, iar din cinci în cinci ani au avut loc conferinţe
în vederea revizuirii tratatului, toate rămase fără nici un rezultat şi desfăşurate într-o atmosferă încordată.
Douăzeci de ani mai târziu peste o sută de state semnaseră tratatul, dar mult mai important era numărul şi
27
identitatea celor care nu făcuseră acest lucru. Printre statele care au refuzat în continuare să semneze tratatul se
numărau Franţa şi China, care erau în mod cert puteri nucleare; Africa de Sud şi Israelul, care erau considerate a
fi; apoi, India şi Pakistanul, Argentina şi Brazilia, toate aflate pe cale să devină puteri nucleare. La acea dată, în
lume existau mai multe sute de reactoare nucleare, inclusiv unele care produceau plutoniu ca un produs
secundar al relativ inofensivei lor activităţi. Un mic procent din acest material era suficient pentru producerea
unei bombe pe an, iar noile tehnologii - destinate, de pildă, îmbogăţirii uraniului la standardele impuse de
dezvoltarea producţiei de arme şi producerii plutoniului în reactoare nucleare (fast-breeder reactors) - înlesneau
producerea de arme nucleare, în această situaţie, puterile avansate care ajutau statele în curs de dezvoltare să-şi
construiască reactoare se angajau în mod inevitabil în acţiunea de proliferare, încălcând astfel prevederile
tratatului, asemeni tuturor puterilor nucleare care nu făcuseră prea serioase eforturi în direcţia reducerii
arsenalului lor nuclear. Zadarnic se nădăjduia în impunerea unei interdicţii multilaterale, de vreme ce
principalele puteri nucleare continuau să producă noi arme care trebuiau să fie apoi testate. Singurul progres
înregistraţii constituie un acord între cele două superputeri, încheiat în 1974, care nu a fost ratificat decât în
1990 şi care prevedea limitarea testelor nucleare sub pământ, şi un alt acord din 1976, ratificat de asemenea în
1990. Africa de Sud a aderat la NPT (Nuclear Non-Proliferation Treaty - Tratatul de non-proliferare nucleară) în
1991. La fel Franţa şi China. Brazilia şi Argentina au renunţat la producerea de arme nucleare cu rază mare de
acţiune. Coreea de Nord şi de Sud au căzut de acord în 1992 să facă din peninsula Coreea o zonă liberă de arme
nucleare, dar înrolarea Coreii de Nord în regimul impus de NPT era intermitentă. Reluarea testelor nucleare de
către China în 1993 a pus în pericol aceste modeste progrese. în 1995, tratatul din 1968 a fost reînnoit pe termen
nelimitat de 178 state, nu fără unele critici la adresa statelor nucleare, în special a Franţei şi a Marii Britanii,
pentru că nu-şi respectă decât în foarte mică măsură obligaţiile ce le revin potrivit prevederilor tratatului. în
acelaşi an, la scurt timp după ce a fost ales preşedinte, Jacques Chirac a ordonat reluarea testelor nucleare
franceze în Pacific. Sfârşitul
Războiului rece a dezvăluit faptul că Războiul Rece şi cursa înarmărilor nucleare sunt fenomene distincte.:
Războiul Rece este posibil să se fi sfârşit, cursa înarmărilor însă nu. în timpul Războiului rece statele nucleare
au încercat să împiedice proliferarea armelor nucleare în schimbul promisiunilor pe care le-au făcut de a-şi re-
duce propriul arsenal nuclear, dar făcând foarte puţin pentru a-şi onora aceste promisiuni, ele nu au făcut practic
nimic nici pentru a curma proliferarea armamentului nuclear.
îngrijorarea provocată de răspândirea armelor nucleare a fost însoţită de îngrijorarea datorată dezvoltării
tehnologiei de fabricare a armamentului. Rachetele balistice intercontinentale, de tip MIRV {multiple
independently targeted re-entry vehicle - rachete echipate începând din 1968 cu mai multe focoase care pot fi
direcţionate către mai multe ţinte individuale), care controlau fiecare separat mai multe focoase au sporit în mod
simţitor ameninţarea pe care o reprezenta fiecare rachetă în parte; iar sistemele de tip ABM (rachete antibalistice
- sisteme cu baza la sol prevăzute cu două tipuri de rachete, una cu rază scurtă de acţiune cu acceleraţie mare şi
una cu rază lungă de acţiune pentru interceptare în spaţiul extraatmosferic), care pot contracara un prim atac,
distrugând astfel stabilitatea creată prin sistemul de descurajare care se bazează pe prezumtiva eficacitate a celui
dintâi atac, au determinat creşterea într-un ritm infernaî a costurilor cursei înarmărilor. în acelaşi timp, stagnarea
noilor rachete despre care se pretindea că sunt capabile să aterizeze la câteva zeci de metri de ţintă, combinată
cu noi sisteme de apărare care ar fi putut distruge noile tipuri de rachete numai cu condiţia de a renunţa la
factorul descurajare care era menit să prevină iniţial intrarea acestora în acţiune, au determinat superputerile să
discute despre controlul asupra folosirii şi dezvoltării, precum şi despre proliferarea armelor nucleare. în 1969
au început convorbirile pe tema limitării armelor strategice (SALT).
în acest context, armele strategice pot fi definite drept arme care pot atinge ţinte aflate pe teritoriul
adversarului de la bazele sau locurile de lansare aflate pe teritoriul propriu sau în largul mării. Ele includ
rachetele sau bombele aflate la bordul unor aparate de zbor cu rază mare de acţiune, precum şi rachetele lansate
de pe lansatoare mobile sau statice aflate la sol sau de submarine. Armele strategice reprezintă, de aceea, o
categorie complexă de armament, mult mai complicată şi datorită faptului că o singură rachetă cu mai multe
focoase, care pot fi fiecare îndreptate spre o ţintă diferită, este cu totul altceva decât o rachetă cu un singur
focos, ce poate lovi o singură ţintă. Prin urmare există două căi distincte şi incompatibile pentru a calcula
eficienţa arsenalului strategic al unei naţiuni. Ea poate fi oglindită, pe de o parte de numărul de ţinte inamice
vulnerabile din punct de vedere teoretic, ceea ce presupune o evaluare a numărului de focoase, având fiecare o
ţintă diferită, etalate; pe de altă parte ea poate fi exprimată de amploarea distrugerilor care pot fi provocate de
toate lansatoarele şi avioanele purtătoare disponibile în eventualitatea unui atac concertat. Şi, în fine, putem
spune că această categorie a armelor strategice nu este o categorie închisă de vreme ce se discută dacă să se
includă în rândul lor şi armele nucleare cu rază mai scurtă de acţiune
28
care sunt mai vulnerabile în faţa duşmanului fiind amplasate pe un teritoriu intermediar sau pot fi trimise acolo
după un scurt răgaz.
Ţinând cont de complexitatea acestor probleme, este remarcabil faptul că, printr-un exerciţiu de voinţă
politică, s-a putut depăşi caracterul insolvabil al problemelor de ordin tehnic, iar în mai 1972 s-au semnat două
tratate (şi două tratate de mai mică importanţă cu un an înainte). In timpul negocierilor care s-au desfăşurat la
Viena şi la Helsinki, şi care au durat cinci luni pe parcursul anului 1970, americanii au preluat iniţiativa
propunând interzicerea totală a amplasamentelor mobile aflate la sol, limitarea în mod special a unor tipuri de
arme cu un deosebit potenţial distrugător şi limitarea generală a numărului de amplasamente terestre şi de pe
mare şi a numărului de bombardiere pe care o ţară le poate avea. Anul următor cele două ţări au încheiat un
tratat asupra fundului mărilor prin care se interzicea amplasarea de arme nucleare pe fundul oceanului (tratat
propus spre semnare tuturor ţărilor) şi au actualizat acordul din 1963 privind înfiinţarea unei linii fierbinţi între
Washington şi Moscova, ţinând cont de noile mijloace de comunicare prin satelit. Statele Unite au propus apoi o
stagnare în procesul de desfăşurare a rachetelor intercontinentale cu baza la sol şi a tuturor rachetelor cu baza
sub apă. Concomitent, negociatorii au tratat aspectele defensive ca pe o problemă distinctă de aspectele ofensive
ale războiului nuclear strategic, încercând să limiteze desfăşurarea de sisteme de rachete antibalistice (ABM),
dar binecunoscuta problemă privitoare la a face distincţia între o armă defensivă şi una ofensivă a monopolizat
discuţiile pentru câtva timp împiedicând înregistrarea vreunui progres, dat fiind că era imposibil să se spună că
orice rachetă sau orice lansator dintr-un sistem ABM nu poate fi folosit decât în scopuri defensive.
în pofida acestor dileme, în 1972 s-au încheiat un tratat ABM şi un tratat provizoriu asupra rachetelor
ofensive, înregistrându-se astfel un oarecare progres în reglementarea ambelor sisteme de arme defensive şi
ofensive. în acel moment, URSS avea un sistem ABM incomplet în jurul Moscovei, iar Statele Unite îşi
planificaseră realizarea a două sisteme pentru protejarea amplasamentelor sale pentru lansarea rachetelor
intercontinentale. Tratatul ABM, pe termen nelimitat, deşi urma să fie revizuit din cinci în cinci ani, permitea
fiecăreia dintre cele două părţi semnatare să desfăşoare două sisteme, unul pentru apărarea capitalei sale şi
celălalt pentru apărarea unei părţi din rachetele sale intercontinentale, centrele celor două sisteme să nu fie mai
mici de 1 300 km, iar raza de acţiune a fiecăruia să nu depăşească 150 km; fiecare sistem poate conţine 100 de
lansatoare, toate statice şi având capacitatea de a lansa un singur focos o dată. Tratatul asupra rachetelor
ofensive era mult mai simplu. Era limitat în timp, urma să expire în 1977 şi nu făcea altceva decât să impună o
îngheţare în domeniul creării de noi echipamente, cele considerate perimate putând fi înlocuite, potrivit unei
prevederi exprese a tratatului, cu altele mai moderne atât la sol, cât şi sub apă. Statele Unite şi URSS au căzut de
acord, de asemenea, să înceapă în noiembrie o nouă serie de convorbiri pe tema tratatului SALT.
SALT 2 urma să cuprindă tot ceea ce fusese omis în tratatele semnate în 1972. Nu era deloc uşor de
realizat acest lucru. Statele Unite şi-au menţinut apelul, respins
de URSS, vizând interzicerea totală a amplasării de lansatoare mobile cu baza la sol. Ruşii au încercat, dar fără
succes, să includă în tratatul provizoriu prevederi speciale referitoare la aparatele de zbor prevăzute cu
lansatoare de rachete cu rază lungă de acţiune, care continuau să reprezinte un element esenţial în arsenalul
american şi care erau modest reprezentate în cel sovietic: americanii aveau 500 de astfel de aparate, iar ruşii,
care voiau să considere într-un total general fiecare aparat drept un lansator, aveau 140. Nu s-a reuşit, din
păcate, să se ajungă la nici o înţelegere în privinţa aparatelor prevăzute cu lansatoare de rachete cu rază mai
mică de acţiune amplasate în afara Statelor Unite: americanii aveau circa 1 300 de astfel de aparate, prevăzute să
poată avea la bord încărcătură nucleară, 500 dintre ele fiind amplasate în Europa. Cea mai importantă era însă
problema MIRV-urilor. URSS nu avea, după toate informaţiile, nici un MIRV operaţional, deşi avea în dotare
un număr mult mai mare de rachete intercontinentale decât Statele Unite. Statele Unite începuseră, însă, să-şi
amplaseze MIRV-uri la sol (Minuteman 3) şi pe mare (Po-seidon) încă din 1971. în 1972 se estima că URSS ar
avea în propriul arsenal 2 090 rachete strategice în măsură să lovească tot atâtea ţinte, în timp ce Statele Unite
aveau 1710 astfel de rachete capabile să lovească 3 550 de ţinte, iar în câţiva ani, pe măsură ce se continua
reechiparea cu MIRV-uri, numărul ţintelor putea ajunge la 7 000. După toate informaţiile, în 1975, ruşii urmau
să înceapă să-şi amplaseze MIRV-uri în zonele operaţionale, iar în acel moment eficacitatea armatei sovietice în
privinţa numărului de ţinte ce pot fi doborâte avea să se multiplice, în timp ce cea a americanilor, care s-au
reechipat deja în mare măsură, va rămâne aceeaşi. De aceea, pentru a-şi menţine superioritatea şi pentru a egala
numărul crescând de focoase ce se puteau ivi din lansatoarele sovietice, americanii trebuiau să-şi sporească
numărul de lansatoare dincolo de totalul impus spre îngheţare potrivit tratatului provizoriu. Dacă n-ar fi
procedat aşa după 1977, se apreciază că ruşii ar fi avut în vedere în 1980 de două ori mai multe ţinte americane
decât cele sovietice avute în vedere de americani. Prin urmare principalul interes vizat de americani era acela de
a limita capacitatea fiecărei părţi în domeniul amplasării de rachete cu baza la sol. Ruşii s-au opus acestei idei
propunând eliminarea bazelor americane deja existente (bazele aeriene din Europa şi bazele submarine din
29
Spania şi Scoţia), limitarea numărului de port-avioane permis în apele din zona Europei (ruşii nu aveau port-
avioane de tip convenţional, ci numai port-avioane cu elicoptere sau aparate de zbor cu decolare verticală),
precum şi direcţionarea submarinelor cu încărcătură nucleară spre acele zone ale oceanului de unde să nu poată
lovi teritoriul inamicului. Putem spune, deci, că nu s-au înregistrat progrese deosebite în cadrul negocierilor
SALT 2 decât după vizita lui Richard Nixon la Moscova de la jumătatea anului 1974, când impasul a fost
oarecum depăşit prin semnarea a trei acorduri minore: modificarea tratatului vizând limitarea rachetelor
antibalistice (ABM), tratatul din martie 1976 asupra interzicerii testelor subterane cu arme nucleare având o
putere de, 150 kilotone şi mai mare, precum şi un tratat potrivit căruia un nou ratat SALT va fi extins până în
1985. Despre acest ultim tratat s-a discutat în noiembrie când Gerald Ford, care a devenit preşedinte după
demisia lui Nixon din
august, s-a întâlnit cu Brejnev la Vladivostok în încercarea de a împiedica să scadă entuziasmul sovieticilor în
privinţa destinderii ruso-americane şi în privinţa tratatului SALT, în mod deosebit. Ford şi Brejnev au căzut de
acord asupra faptului că negocierile trebuie să continue pornind de la faptul că fiecare dintre părţi poate avea
până la 2 400 lansatoare strategice de orice tip (un plafon destul de ridicat) dintre care cel mult 1 320 pot fi
dotate cu MIRV-uri. Anul următor a fost dedicat încercării de a transpune acest obiectiv într-un tratat oficial,
fără a se ajunge însă la nici un rezultat concret. Exista şi voinţa politică, întărită de dorinţa celor doi lideri de a
ajunge la o înţelegere înainte de, în cazul lui Brejnev, cel de-al XXV-lea Congres al PCUS din februarie 1976, şi
înainte de, în cazul lui Ford, campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, care avea să monopolizeze acel
an. Dar complexitatea problemelor şi aspectele tehnice, ele însele în permanentă schimbare, i-au copleşit pe
negociatori. La începutul anului 1977 convorbirile au cunoscut o perioadă de declin, dar un nou preşedinte,
Jimmy Carter, a venit cu noi propuneri la sfârşitul aceluiaşi an, iar apoi a pus capăt producerii focoaselor cu
neutroni şi bombardierelor cu rază mare de acţiune tip B-l. în 1979 a fost semnat un tratat SALT 2.
Acesta era valabil până în 1985, când se intenţiona continuarea procesului prin încheiere unui al treilea
tratat. Tratatul conţinea limitări semnificative. Principala sa prevedere viza restrângerea sistemelor de lansare de
armament nuclear la 2 400 de fiecare parte, cifră care în 1985 a scăzut la 2 250. în cadrul acestor limitări
generale existau unele sub-limitări în cadrul unor categorii definite mai precis: sistemele MIRV, precum şi
aparatele purtătoare de rachete de croazieră; rachetele de tip MIRV cu baza la sol şi cu baza pe mare; precum şi
numai rachetele de tip MIRV cu baza la sol. Rachetele care depăşeau o anumită dimensiune, categorie
inexistentă în arsenalul american, din care ruşii aveau însă 308, au fost interzise. Exista de asemenea o
interdicţie precisă referitoare la rachetele lansate în aer folosindu-se alte mijloace decât aparatele de zbor. Se
stabileau anumite limite şi în privinţa numărului de focoase de fiecare rachetă şi numărul de rachete de croazieră
de fiecare aparat de zbor. S-a căzut de acord ca orice lansator care a fost folosit pentru lansarea unor rachete de
tip MIRV să-şi păstreze, în spiritul tratatului, numai această destinaţie, indiferent de tipurile de armament care ar
putea fi fixate pe el. Existau şi unele restricţii, destul de modeste, în ceea ce priveşte modernizarea tipurilor de
arme; aceste restricţii nu afectau nici sistemele submarine de lansare, nici rachetele balistice intercontinentale cu
baza la sol, permiţându-se astfel producerea, de către americani, a rachetelor de tip Trident 1 şi 2 şi a sistemului
mobil de rachete de tip MX, precum şi a echivalentelor lor aproximative ruseşti. Părţile semnatare se angajau să
anunţe anumite teste şi stocuri. Exista o clauză de neînşelăciune menită să împiedice oricare dintre părţi să se
folosească de o a treia parte pentru a încălca prevederile tratatului; această clauză a alarmat membrii europeni ai
NATO care s-au temut ca nu cumva Statele Unite să interpreteze acest lucru ca pe o interdicţie asupra
transferului de noi tehnologii. Tratatul avea un protocol adiţional în care erau evidenţiate căile ce trebuie urmate
în direcţia unor noi restricţii vizând desfăşurarea, dar nu şi testarea, unor noi şi îmbunătăţite tipuri
de arme: de exemplu, rachetele de croazieră (alte tipuri decât cele lansate de aparate de zbor) cu o mai mare rază
de acţiune. Faptul că aceste prevederi aveau mai degrabă un caracter efectiv decât cosmetic a fost demonstrat de
opoziţia pe care a provocat-o de ambele părţi în rândul acelora care acordau mai multă importanţă păstrării sau
atingerii superiorităţii în domeniul militar decât controlului asupra cursei înarmărilor. In Statele Unite,
Comitetul pentru Relaţii Externe din Senat a recomandat ratificarea tratatului, dar protestele opiniei publice,
precum şi neliniştea din rândul experţilor (care s-au concentrat mai mult asupra a ceea ce nu prevedea tratatul) şi
mai apoi invazia sovietică în Afganistan au contribuit la ratarea momentului. Unul dintre argumentele esenţiale
folosite de Ronald Reagan în reuşita sa tentativă de a ajunge preşedinte a fost tocmai neratificarea acestui tratat.
Atmosfera politică devenise ostilă unor astfel de tratate. Spre sfârşitul anilor '70 se instaura tot mai
evident un climat de neîncredere. în ceea ce-i priveşte pe americani, intervenţia ruso-cubaneză din Angola din
1975 a marcat debutul unei serii de acţiuni sovietice - Etiopia, Vietnamul şi Afganistanul au fost alte ample
teatre de manifestare a ameninţătoarei activităţi sovietice - care le-au accentuat neîncrederea şi le-au sporit
preocuparea mai mult pentru reînarmare decât pentru controlul asupra cursei înarmărilor. La vremea aceea au
fost extinse drastic estimările oficiale americane asupra sumei pe care o reprezintă în URSS bugetul destinat
30
apărării. Trecerea navei de război Kiev din Marea Neagră în Marea Mediterană, un incident care abia dacă ar fi
stârnit atenţia câţiva ani mai târziu, a provocat lansarea unor acuzaţii potrivit cărora URSS a încălcat prevederile
Convenţiei de la Montreux din 1936 (care se bazau pe presupunerea, contestată de partea sovietică, că nava Kiev
este de fapt un port-avion). în 1979 o spaimă mult mai serioasă a fost provocată, şi în mod deliberat mediatizată,
de descoperirea unei brigăzi sovietice în Cuba. Preşedintele Carter, ca semn de împăcare, a pus capăt zborurilor
de recunoaştere asupra Cubei iniţiate de serviciile secrete americane, dar ele au fost reluate atunci când Cuba a
fost suspectată că a contribuit la revoluţia din Nicaragua. Aceste zboruri de recunoaştere au scos la iveală
prezenţa în Cuba timp de câţiva ani a unei unităţi sovietice de pregătire militară, dar teama ce caracteriza acei
ani a transformat acest fapt într-o nouă ameninţare la adresa Statelor Unite.
în ceea ce-i priveşte pe ruşi, înfloritoarea înţelegere dintre Statele Unite şi China, precum şi încercarea lui
Deng Xiaoping de a o transforma într-o triplă alianţă cu Japonia au agravat vechile temeri ale Moscovei
referitoare la politica de încercuire, care s-au acutizat pe măsură ce URSS a ajuns să depindă tot mai mult de
grânele venite din America, destinate hranei animalelor şi populaţiei. URSS susţinea, şi poate chiar credea acest
lucru, că problemele pe care le-a avut în Afganistan şi în Polonia au fost agravate de amestecul sub acoperire al
americanilor. Clasa sa conducătoare îmbătrânită (niciodată nu au fost elaborate proceduri pentru o succesiune
sistematică) se confrunta pe plan intern cu o economie care nu reuşea să asigure satisfacerea cerinţelor de bază,
dar consacra 20% din PIB înarmării şi apărării.
Concomitent cu această înrăutăţire a climatului politic se înregistrau progrese :n domeniul tehnic care au
schimbat natura cursei înarmărilor. Politica de descurajare
(prin intimidare) nucleară a fost o armă crudă şi inflexibilă, a cărei eficienţă depindea tocmai de cruzimea şi
inflexibilitatea ei. Ea viza oraşele şi pe locuitorii lor. Americanii, la rândul lor, dispuneau până la sfârşitul anilor
'70 de numai două variante la îndemâna preşedintelui în caz urgenţă. El putea da ordin să fie lansat un atac
asupra tuturor ţintelor pe care armele nucleare ale americanilor fuseseră pregătite să le doboare; sau putea da
ordin să fie distruse toate ţintele cu excepţia Moscovei. Nu exista o a treia alternativă, şi tocmai de aceea
arsenalul nuclear american insufla o cumplită teamă URSS. Avem de-a face în acest caz cu o descurajare eficace
-atâta timp cât se putea crede că preşedintele american va folosi acest arsenal. în anii '70 însă, credibilitatea
acestui gest a început să scadă. Ar putea oare avea un preşedinte atâta curaj încât să ordone fără ezitare un
masacru de o asemenea amploare care ar dura numai cele câteva minute care i-ar fi necesare pentru a lua o
decizie? însăşi această întrebare a contribuit la subminarea strategiei de descurajare. Ea a redeşteptat totodată
temerile americanilor în privinţa faptului că URSS va fi tentat să revină la strategia destinată celui care atacă cel
dintâi. îmbunătăţirea în mod special a tehnicilor de fixare a ţintelor le-a permis strategilor, în egală măsură, să
gândească din nou în termenii specifici provocării unui război şi nu în cei specifici descurajării unei astfel de
situaţii. Agresorul ar putea ataca o singură ţintă militară foarte precis stabilită, cum ar fi de pildă amplasamentul
unei rachete sau sediul comandamentului unei armate sau un buncăr în care se află un şef de stat; fiecare dintre
părţi ar putea atunci face un schimb de atacuri asupra unor astfel de ţinte singulare declanşând un război care ar
putea dura săptămâni sau luni întregi. A supravieţui unui război sau chiar a câştiga un război - concepte care
păreau un nonsens în epoca nucleară - devine astfel posibil.
Un element deosebit în competiţia dintre superputeri, care i-a conferit un caracter global, a fost sporirea în
anii 1970 a puterii maritime a sovieticilor. Dacă o mare putere este acea putere care poate acţiona în orice colţ al
globului - şi aceasta este o definiţie la fel de bună ca oricare alta - atunci puterea maritimă este crucială. Statele
Unite erau fără îndoială o mare putere maritimă capabilă să străbată toate oceanele lumii şi să comande accesul
pe toate canalele navigabile cu excepţia celor strict secrete. URSS nu era o atât de mare putere, dar era hotărât
să devină. Pentru că îşi propusese să devină ceea ce nu era, eforturile sale au stârnit panică. Lumea nu era
obişnuită să vadă vasele aparţinând flotei ruseşti în apele multor oceane, dar universalizarea puterii sovietice
impunea acest lucru. Pe uscat URSS avansase foarte puţin din 1945 încoace. Dominaţia sa asupra Europei de
Est, deşi tulburată uneori, nu era pusă de nimeni la îndoială, şi odată cu ea nici puterea pe care o avea de a
constitui o ameninţare la adresa Europei occidentale a cărei credibilitate era o permanentă enigmă. în anii '50,
URSS îşi arogase dreptul de a fi considerat o putere în Orientul Mijlociu, deşi în anii 1970 au fost evidenţiate
limitele acestei puteri prin izgonirea sa din Egipt şi prin rolul negativ pe care 1-a avut în diplomaţie după
războiul din 1973. Incursiunile sale din Congo şi din regiunea Mării Caraibilor au fost nişte eşecuri, rolul său în
războiul din Asia de Sud-est marginal, modestele performanţe ale comuniştilor din Portugalia şi Grecia în 1974
dezamăgitoare, boala
şi absenţele lui Brejnev, precum şi nesiguranţa în privinţa succesorului acestuia o sursă de ezitări repetate.
Economia URSS şi calitatea vieţii locuitorilor săi au rămas vulnerabile la capriciile vremii şi ale unui sistem
birocratic greoi, amândouă putând provoca oricând şocuri puternice. Datorită numărului impresionant de
efective pe care le avea armata sa URSS era dintr-un anume punct de vedere, esenţial, o putere de cu totul alt tip
31
decât Statele Unite, o putere încă limitată, în timp ce puterea americanilor era nelimitată. Căile maritime şi cele
de sub apă (submaritime) i-au oferit posibilitatea de a-şi mai diminua inferioritatea.
La jumătatea anilor '70, flota sovietică o depăşea cu mult pe cea americană datorită numărului de
submarine din dotare, dar îi era net inferioară din toate celelalte puncte de vedere. Efectivele forţelor navale
americane, inclusiv infanteria marină, erau de 733 000 faţă de 500 000 aparţinând forţelor navale sovietice.
Statele Unite aveau în dotare 15 port-avioane, URSS nu avea decât port-elicoptere; Statele Unite aveau 110
crucişătoare şi distrugătoare dotate cu armament nuclear, iar URSS numai 79. Dar URSS avea 265 de submarine
faţă de numai 75 ale americanilor, deşi în ceea ce priveşte submarinele cu încărcătură nucleară raportul era de
75 ruseşti la 64 americane. Aceste cifre nu sunt însă concludente deoarece ele nu ţin cont de o mulţime de alte
aspecte, o comparaţie mai realistă a celor două forţe navale ar trebui să aibă în vedere vârsta vaselor,
armamentul din dotare, rezervele armatei active ale fiecărei naţiuni, cheltuielile destinate cercetării şi alţi
indicatori de eficienţă luaţi comparativ. De altfel, eficienţa politică nu este acelaşi lucru cu eficienţa militară. Ce
s-ar fi întâmplat în cazul în care cele două forţe navale s-ar fi angajat într-un conflict direct era o problemă
aproape teoretică, în timp ce efectul pe care îl avea apariţia unei flotile ruseşti de orice mărime în apele, să
zicem, ale Mării Mediterane, nu mai era o chestiune pur teoretică. Flota aceasta varia între douăzeci şi cinci şi
şaizeci de nave de suprafaţă şi submarine, uneori în număr mai mare, alteori în număr mai mic decât Flota a
Şasea a Statelor Unite, dar fără forţe aeriene de escortă, era mai mică decât cea franceză, mult mai mică decât
cea italiană şi neînsemnată faţă de forţele unite ale NATO din această zonă. Toate aceste date prevesteau totuşi
ceva şi aveau mai degrabă o importanţă politică. Ele au afectat orientarea relaţiilor dintre URSS şi Algeria şi
Libia, două state antioccidentale din punct de vedere strategic, dar nicidecum pro-sovietice. Au amintit
guvernelor occidentale că temerile lor, acute la finele anilor '40, faţă de instalarea unor baze sovietice în
Iugoslavia şi Albania se pot încă materializa într-o bună zi, cu consecinţe incalculabile pentru politica din zona
Mediteranei. Prim-ministrul Maltei, Dom Mintoff, le-a oferit puterilor occidentale o idee despre aceste
consecinţe, dat fiind că în căutarea lui de surse băneşti pentru insula sa sărăcită a sporit taxele impuse Marii
Britanii pentru folosirea portului Malta, insinuând că dacă Marea Britanie nu este dispusă să ofere acest preţ
URSS o va face. Prin urmare, Mintoff a obţinut în 1972 suma de 14 milioane £ pe an timp de şapte ani, sumă
din care partenerii Marii Britanii din NATO urmau să achite 8,74 milioane £, şi sumele globale adiţionale de 2,5
milioane £ de la Italia şi 7 milioane £ de la alţi membri ai NATO.
Alegerea lui Ronald Reagan ca preşedinte al Statelor Unite în 1980 s-a datorat în mare măsură speranţei
electoratului că acesta va şti să folosească mai bine puterea de care dispun americanii în loc să negocieze cu un
adversar din ce în ce mai puternic şi deloc demn de încredere. Reagan nu a fost alesul liderilor politici ai
naţiunii. El a fost, în primul rând, alesul unui grup de conservatori reacţionari care dispuneau de suficienţi bani
pentru a-i asigura candidatura din partea Partidului Republican, iar în al doilea rând, al imensei mase de
alegători cărora le-au plăcut personalitatea şi naturaleţea lui şi au reacţionat la modul său direct de a reduce
problemele de ordin public la o simplă confruntare între bine şi rău, în care binele se străduieşte din răsputeri să
acţioneze mai degrabă în spiritul credinţei decât în virtutea unor calcule politice. Reagan şi-a păstrat
popularitatea şi a fost reales în 1984, prin înfrângerea zdrobitoare suferită de democraţi. El se bucura de un
deosebit sprijin în Europa occidentală în care la începutul anilor 1980 au avut câştig de cauză partidele de
dreapta. în Marea Britanie, victoria conservatorilor la alegerile din 1979 au adus la putere un prim-ministru, M.
Thatcher, care era din punct de vedere temperamental în favoarea unor discuţii şi acţiuni dure, hotărâte (precum
şi a politicii economice monetare despre care ea credea că este aceeaşi cu cea adoptată de americani); victoria ei
în alegeri s-a repetat în 1983, când campania electorală a Partidului Laburist, axată pe ideea dezarmării
unilaterale s-a dovedit dezastruoasă, şi din nou în 1987. în Germania de Vest conservatorii au triumfat când, în
1982, Helmut Kohl a pus capăt celor treisprezece ani de guvernare socialistă şi a câştigat din nou cu un serios
avantaj în 1983 şi 1987. Partidele de stânga au pierdut puterea în Norvegia şi Belgia (1981) şi în Olanda (1982)
şi, cu toate că Franţa în 1981 şi-a ales un preşedinte socialist, Francois Mitterand s-a dovedit a sprijini în mod
mult mai explicit decât predecesorul său amplasarea în Europa a rachetelor de croazieră şi a celor de tip
Pershing II, chiar dacă nu era de acord cu politica adoptată de americani în Africa şi America Centrală,
ajungând chiar să-i încurajeze pe duşmanii lui Reagan din Nicaragua. Se poate spune, deci, că alianţa
occidentală nu avea până la venirea neaşteptată la putere a lui Gorbaciov în 1985 alt liant decât poziţia dură
adoptată de Reagan, iar problema dezarmării la toate nivelele de la tratatele SALT până la forţele nenucleare
(convenţionale) părea să se fi blocat.
Se putea vorbi însă în această perioadă de curente foarte diferite. Schimbarea spre dreapta din Europa a
dat ocazia stângii să critice politica americană mai tranşant decât atunci când partidele de stânga se aflau la
putere. Atitudinea excesiv de belicoasă a lui Reagan faţă de URSS, deşi era în acel moment pe placul
americanilor, nu era împărtăşită de prea mulţi europeni care, oricât de mult le-ar fi displăcut URSS şi oricât de
puţină încredere ar fi avut în ruşi, erau convinşi de necesitatea găsirii unui modus vivendi cu aceştia şi nu
32
credeau că ameninţările şi exagerările spre care preşedintele american părea să aibă o înclinaţie naturală erau
calea potrivită spre aflarea unei soluţii. Ei nu erau de acord cu declaraţiile lui Reagan privind adoptarea unei
duble politici - forţă plus negociere - şi de aceea au ajuns să considere că disponibilitatea sa pentru negocieri era
de fapt nesinceră şi superficială, mai ales după discursul său dezlănţuit de la Orlando, Florida, din martie 1985,
când a afirmat
că URSS este un imperiu al răului al cărui destin este să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. Aparenta lui
convingere că URSS ar putea fi forţat să se dezarmeze printr-o escaladare a înarmării americanilor - un mai
amplu program Trident, repunerea în funcţiune a bombardierelor de tip B-l, a rachetelor MX, toate aceste
propuneri fiind aprobate de Congres, iar în cazul rachetelor MX, acestea au fost ceva mai târziu extinse - i-a
consternat pe aliaţii săi care considerau această idee pe cât de periculoasă pe-atât de prostească, iar adoptarea
programului „Războiul stelelelor" cu atât mai mult. Statele Unite erau de asemenea pe punctul de a produce o
armă antitanc mult mai puternică, bomba cu neutroni (Enhanced Radiation Warhead), capabilă să compromită
un atac al blindatelor sovietice, în timp ce în fundal se aflau fascicole laser, arme chimice şi alte alternative la
armele nucleare.
Acestor complicaţii li s-au adăugat diverse dispute politice şi economice în cadrul alianţei occidentale,
precum şi dificultăţile de tip mai degrabă tehnic dintre cele două alianţe, NATO şi Tratatul de la Varşovia.
Aceste două tipuri de tendinţe au împiedicat continuarea negocierilor pe tema dezarmării şi a controlului asupra
cursei înarmărilor.
Dificultăţile de ordin politico-economic erau trecătoare. Atunci când generalul Jaruzelski a decretat legea
marţială în Polonia şi i-a arestat pe mulţi dintre adversarii săi politici, Reagan, tratându-1 pe Jaruzelski ca pe o
simplă marionetă a Kremlinului, a impus sancţiuni atât URSS cât şi Poloniei şi a acţionat fără să-şi consulte
aliaţii din Europa, care au considerat că această acţiune este ineficientă sau chiar greşită. Reagan, la rândul său,
a considerat că aliaţii săi sunt prea blânzi cu URSS, iar despre propunerile lor referitoare la o simplă îngheţare a
împrumuturilor către Polonia credea că sunt ridicole. Un conflict mult mai serios a izbucnit în momentul în care
Reagan s-a decis să obstrucţioneze construirea unei conducte de petrol care urma să transporte petrol din URSS
spre Europa - un proiect deosebit de important atât pentru Europa occidentală cât şi pentru URSS, despre care în
Statele Unite se credea că va contribui la consolidarea puterii sovieticilor, care până la sfârşitul secolului îşi vor
dubla exportul de petrol, ajungând astfel în posesia mult doritei valute străine. Folosindu-se de evenimentele din
Polonia pentru a impune sancţiuni URSS, Reagan i-a ameninţat pe oamenii de afaceri europeni care participau
la construirea conductei şi aveau filiale sau operaţii financiare în Statele Unite. Această ameninţare de a extinde
efectele sancţiunilor şi asupra firmelor europene a fost considerată impertinentă şi ilegală. în iunie 1982, la
Versailles, s-a ajuns la un compromis, care imediat a căzut, dat fiind că Reagan - în ciuda sfaturilor primite de la
secretarul său de stat, Alexander Haig, care a şi demisionat după aceea - a impus sancţiuni de care europenii nu
au ţinut cont. Către sfârşitul anului, conflictul s-a stins, guvernele de ambele părţi ale Atlanticului fiind
preocupate să se asigure că planificata amplasare a rachetelor de croazieră şi a celor de tip Pershing se va
desfăşura fără prea mult tam-tam. Din acelaşi motiv - solidaritatea în cadrul alianţei - neînţelegerile asupra altor
probleme au rămas la nivelul unor simple bombăneli (privind părtinirea americanilor faţă de Africa de Sud şi
blocarea prin urmare a negocierilor în problema Namibiei, privind politica americană în Orientul Mijlociu şi
America Centrală); chiar
şi invazia americanilor într-o ţară membră a Commonwealth-ului, Grenada, fără nici un avertisment prealabil, a
fost rezolvată de Thatcher cu decenţa cuvenită.
Cel de-al doilea factor agravant era acela legat de aspectul mai tehnic al problemei. Ar fi fost preferabil ca
discuţiile pe tema armelor nucleare şi convenţionale să se desfăşoare separat, iar armele nucleare să fie împărţite
în categorii distincte -cu rază mare de acţiune, cu rază medie şi cele amplasate pe teatrul de operaţiuni. Acest tip
de abordare a amplei probleme a dezarmării s-a dovedit nereal. Esenţa tratatului SALT consta în tentativa de a
stabili un număr limită de sisteme de lansare pe care cele două părţi le pot avea în dotare. Stabilirea acestor cifre
era o chestiune de târguiala. Mult mai dificilă era definirea sistemelor care urmau să facă obiectul tratatului.
Armele de care dispuneau cele două părţi nu erau uşor de echivalat, la fel de greu fiind de stabilit care dintre
aceste arme erau strategice şi care nu. Americanii voiau ca sub incidenţa tratatului să intre bombardierul sovietic
tip Backfire, care, datorită sistemului său de realimentare cu combustibil în timpul zborului, era discutabil dacă
putea fi inclus în categoria armelor strategice, capabile să lovească oraşe americane; de asemenea, acele
categorii de rachete mobile care, deşi catalogate drept arme nucleare cu rază medie de acţiune, puteau fi cu
uşurinţă convertite în rachete strategice tip SS. 16. Ruşii, în această situaţie, erau preocupaţi în egală măsură de
armele nucleare cu rază medie de acţiune pe care NATO le avea în Europa, precum şi de arsenalul fundamental
destinat strategiei de descurajare care era cantonat în Statele Unite. URSS amplasa lansatoare tip SS.20 care
aveau drept ţintă oraşe europene în ritm de circa una pe săptămână şi se străduia să amâne refacerea armelor
33
defensive antirachetă pe care NATO le avea în Europa. Astfel limitarea armelor strategice - subiectul
convorbirilor bilaterale SALT - nu mai putea fi separată de problema extinderii şi amplasării de arme în teatrul
de operaţii, proces în care erau implicaţi toţi aliaţii şi nu în mai mică măsură Statele Unite. Reglementarea
regimului armelor cu rază medie de acţiune (INF) a ajuns de aceea să se împletească cu mecanismul SALT,
rebotezat acum START. De la mijlocul anilor 1980, convorbirile bilaterale au înregistrat un nou avânt datorită
faptului că ofereau noi perspective în vederea semnării unui tratat.
Pe tot parcursul anilor '70, capacitatea nucleară a NATO în Europa s-a bazat în mare măsură pe
aeronavele care puteau lansa rachete aer-sol - avioanele britanice tip Vulcan şi cele americane tip F.l 1 - dar
confruntat cu amplasarea lansatoarelor tip SS.20 NATO a reuşit în 1979 să amplaseze în cinci ţări europene noi
arme cu rază medie de acţiune (464 rachete de croazieră, non balistice, care zboară la joasă înălţime şi foarte
precise, precum şi 108 rachete balistice tip Pershing II), reducând astfel de cinci ori timpul necesar pentru un
atac represiv împotriva unor ţinte din URSS. Această decizie, solicitată americanilor în mod insistent de
europeni şi în special de Germania de Vest, a fost într-o oarecare măsură o eroare. SS.20, care a început din
1976 să înlocuiască SS.4 şi SS.5, era un lansator mobil cu trei focoase şi o rază de acţiune de 5 000 km: SS.4 şi
SS.5, care au fost active din 1959 până în 1961, aveau un singur focos cu o rază de acţiune de 2 000 până la 4
000 km. împreună cu avionul tip TU-26 (Backfire) SS.20-ul a consolidat foarte mult poziţia
URSS în Europa. Membrii europeni ai NATO îşi doreau o armă similară în teatrul lor de operaţii pentru a egala
performanţele SS.20, pentru a reafirma credibilitatea strategiei NATO în Europa şi pentru a reface legăturile
euro-americane care, după părerea europenilor, se cam răciseră. Dar liderii europeni au subestimat opoziţia
electoratelor lor faţă de proliferarea armelor nucleare, iar URSS a încercat să profite de aceste disensiuni în
speranţa de a schimba hotărârea NATO din 1979. în 1981, NATO, cu scopul de a contracara criticile din sânul
său, a adoptat „opţiunea zero" pentru INF (armele cu rază medie de acţiune) - adică, eliminarea lor totală - cu
convingerea că URSS o va respinge, ceea ce s-a şi întâmplat. Stratagemele au continuat cu o ofertă făcută de
Moscova de a retrage SS.20 în schimbul renunţării la amplasarea rachetelor de croazieră şi a celor tip Pershing
II şi cu o alta de a distruge un număr considerabil de SS.20 cu aceeaşi condiţie. Cheia tuturor acestor manevre se
afla la Bonn; ele au încetat în momentul în care Bundestag-ul a confirmat acceptarea cotei destinate Germaniei
de Vest de rachete tip Pershing II. Sosirea lor la sfârşitul anului 1983 a marcat eşecul tentativei sovietice de a
stopa acest program. Moscova şi-a consolidat arsenalul nuclear din Germania de Est şi Cehoslovacia şi a
întrerupt toate negocierile, inclusiv convorbirile START pe tema armelor strategice, precum şi negocierile
privind INF.
în acest moment URSS se confrunta cu o nouă situaţie, care era mult mai dificil de obstrucţionat decât
amplasarea rachetelor de croazieră şi a celor tip Pershing. Era vorba despre Iniţiativa de Apărare Strategică
(SDI), lansată de Reagan în 1982. Aceasta făcea distincţia între armele nucleare ofensive şi cele defensive. Ea
consta în noi propuneri, absolut uimitoare, vizând apărarea împotriva unui atac nuclear prin care, pe cât posibil,
să fie distruse rachetele nucleare după ce au fost lansate spre obiectiv, oferindu-se astfel invulnerabilitate în
situaţia unui prim atac al adversarului. Preşedintele a propus alocarea unei sume de 26 000 milioane de dolari
destinată cercetărilor din primii cinci ani. Acest preţ uimitor, precum şi consecinţele pe care le avea asupra
economiei şi bugetului (pe care preşedintele promisese să-1 reducă) Statelor Unite s-au adăugat aspectului său
general de pură fantezie, implicit denumirii de Războiul stelelor. Specialiştii aveau numeroase îndoieli în
privinţa posibilităţii de a pune în practică aceste propuneri, care păreau de-a dreptul absurde. Ele nu puteau fi
testate la un nivel corespunzător decât în caz de război. Erau de asemenea expuse riscului ca în timp să genereze
contramăsuri la măsurile care fuseseră deja adoptate. De asemenea păreau să atragă după sine încălcarea sau
denunţarea tratatului ABM din 1972 sau o cerere vizând amendarea acestuia, ceea ce ar fi dat ocazia URSS, ca
refuzându-le, să provoace noi fricţiuni în relaţiile dintre Statele Unite şi aliaţii săi din Europa. (Washingtonul
începuse, la vremea aceea să pretindă, pe bună dreptate, că tratatul ABM a fost deja încălcat de URSS.) Cel mai
important aspect al problemei îl constituia însă faptul că SDI urma să înlocuiască strategia de descurajare cu
aceea de apărare, ajungând astfel să submineze strategia de descurajare care, deşi nu prea bine pusă la punct şi
puţin atrăgătoare, contribuise serios la menţinerea păcii între superputeri pentru o bună bucată de timp.
Guvernele din Europa occidentală s-au abţinut să critice în mod
54 Peîer Calvocoressi
deschis propunerile lui Reagan, în parte pentru că nu voiau să creeze motive în plus de neînţelegeri în cadrul
NATO, dar şi pentru că preşedintele american îşi invitase aliaţii să participe la activitatea de cercetare şi ei
credeau, în mod eronat, că acceptând vor câştiga mulţi bani. Scena dezarmării s-a modificat pe de-o parte
datorită schimbării conducerii de la Moscova şi pe de altă parte datorită schimbării orientării la Washington.
Gorbaciov era o nouă figură luminoasă care trebuia înainte de toate să limiteze bugetul militar pentru a salva
URSS de catastrofă, iar Reagan, din pură coincidenţă sau nu, s-a decis să-şi schimbe rolul de Mare Pedepsitor în
acela de Mare Pacificator. In 1985, cei doi lideri s-au întâlnit la Geneva. întâlnirea nu a avut rezultate
34
spectaculoase, important a fost însuşi faptul că s-au întâlnit şi - aşa cum s-a întâmplat atunci când Napoleon s-a
întâlnit cu ţarul Alexandru pe pontonul (bacul) de Tilsit - simplitatea care a domnit în timpul acestei întâlniri la
vârf i-a făcut pe martori să spere că ea se poate răsfrânge şi asupra politicii celor doi. Mult mai important era
faptul că URSS nu mai era capabil să suporte din punct de vedere financiar Războiul Rece, iar Statele Unite se
îndreptau cu paşi repezi spre insolvabilitate. Dat fiind că ambele superputeri au devenit conştiente de
deprecierea statutului lor în lume, au fost silite să admită necesitatea dezarmării. Nici o raţiune de stat nu le mai
împiedica să procedeze astfel. Miturile care au jucat un rol esenţial în declanşarea Războiului rece şi menţinerea
lui s-au răsuflat şi s-au învechit. Atitudinea ostilă s-a menţinut, dar teama s-a mai risipit.
Iată care era situaţia în domeniul dezarmării în 1985 când a venit la putere Gorbaciov. încă din 1974 la
Viena se discuta despre reducerea înarmărilor convenţionale în Europa, la discuţii participând toţi cei douăzeci
şi doi de membri ai NATO, precum şi membrii Tratatului de la Varşovia. Aceste discuţii au fost denumite
MBFR {Mutual and Balanced Force Reductions - Reducerea reciprocă şi echilibrată a înarmărilor). Propuneri
vizând reducerea înarmărilor convenţionale în Europa centrală fuseseră făcute iniţial de NATO în 1969 şi 1970,
iar în 1973 NATO a propus o reducere cu 15 % de ambele părţi în sectorul central, ce avea să fie urmată de
reducerea la cifra de 700 000, ceea ce reprezenta proporţional o reducere mai mare pentru Tratatul de la
Varşovia decât pentru NATO. Tratatul de la Varşovia a răspuns propunând o reducere iniţială de ambele părţi
cu 20 000, urmată de o reducere cu 5%, iar apoi de o reducere cu 10 %. Această schemă, mai degrabă
proporţională decât numerică, reflecta avantajul numeric al Tratatului de la Varşovia, pe care acesta intenţiona
să îl păstreze. NATO prefera, pe de altă parte, o abordare numerică a problemei care putea conduce la o paritate
numerică de care nu beneficiase până atunci. După aceste mutări de deschidere nu s-au produs prea multe
schimbări şi nimeni nu părea grăbit să le opereze aşa cum ar fi trebuit, până în 1979 când Brejnev - probabil
pentru a trezi îndoieli în rândul aliaţilor NATO în privinţa oportunităţii programului NATO de modernizare a
armelor sale operaţionale - a anunţat retragerea imediată a 1 000 de tancuri şi 20 000 de oameni din Germania
de Est. Convorbirile au continuat, totuşi, să fie intoxicate cu tot felul de statistici nepotrivite şi suspecte şi de
problema verificării. Ele au culminat în 1989 după aproape 500 de sesiuni cu o nouă întâlnire la Viena la care au
participat toate statele din Europa, discuţiile extinzându-se
de această dată la întreaga zonă cuprinsă între Atlantic şi Urali. Această conferinţă a fost numită CFE
{Convenţional Forces în Europe - înarmările Convenţionale in Europa). Un grup şi mai mare de treizeci şi cinci
de state - treizeci şi trei din Europa plus Statele Unite şi Canada - provenind din rândul ţărilor participante la
încheierea Actului final de la Helsinki din 1975 şi la conferinţa de revizuire a acestuia a iniţiat începând din
1983 discuţii pe tema securităţii şi cooperării în Europa (CSCE) şi a convocat în 1986 la Stockholm o conferinţă
pe tema măsurilor de încredere şi securitate şi a dezarmării în Europa (CDE). în timp ce rolul negocierilor
MBFR/CFE era acela de a reduce numărul efectivelor forţelor armate aparţinând NATO şi Tratatului de la
Varşovia cantonate în Europa centrală şi în alte zone, în cadrul CDE se discutau probleme legate de mişcările
acestor trupe şi despre elaborarea unor reglementări necesare pentru a se preîntâmpina un atac surpriză (şi
posibilitatea unui atac surpriză) prin luarea unor măsuri de tipul anunţarea în prealabil a mişcărilor de trupe care
implică un număr mai mare de oameni şi tancuri decât o anumită cifră stabilită de comun acord. în ultimii ani ai
deceniului, în cadrul ambelor conferinţe (CFE şi CDE) s-au făcut serioşi paşi înainte.
în sfera superputerilor se purtau în egală măsură discuţii pe tema armelor strategice şi a celor cu rază
medie de acţiune. La prima lor întâlnire, la Geneva, Reagan şi Gorbaciov s-au declarat de acord cu înjumătăţirea
arsenalului lor nuclear strategic sau cu rază mare de acţiune şi cu încheierea unui tratat provizoriu pe tema INF.
Gorbaciov a moştenit de la predecesorii săi eşecul în privinţa prevenirii amplasării în Europa de către NATO a
noi arme cu rază medie de acţiune. El voia să profite de poziţia sa avantajoasă în domeniul armelor strategice
pentru a pune capăt Iniţiativei de apărare strategică propusă de Reagan. După întâlnirea de la Geneva el a
încercat să accelereze procesul de dezarmare prin intermediul unei surprinzătoare propuneri vizând eliminarea
până în anul 2 000 a tuturor categoriilor de arme nucleare. Statele Unite au răspuns cu un pachet de propuneri
care repetau obiectivul conferinţei de la Geneva - armele strategice - combinându-1 cu retragerea în decurs de
trei ani a tuturor armelor cu rază medie de acţiune amplasate în Europa şi cu continuarea tentativei de a înlătura
dezechilibrele existente de ambele părţi în privinţa armelor convenţionale. Gorbaciov şi-a declarat
disponibilitatea faţă de o reducere a armelor cu rază medie de acţiune şi o oarecare reducere a armelor strategice
- 30% în loc de 50% - şi şi-a schimbat totodată tactica faţă de SDI (Iniţiativa de apărare strategică) dând de
înţeles că anumite cercetări ar fi admisibile, dat fiind că Statele Unite intenţionează să respecte tratatul ABM în
următorii cincisprezece până la douăzeci de ani. Prin urmare, el a plasat extinderea SDI în mod ferm în cadrul
regimului existent al ABM şi a militat pentru un termen clar pe durata căruia acesta nu poate fi amendat. Statele
Unite, menţinând propunerea vizând reducerea armelor strategice cu 50%, au propus ca tratatul ABM să fie
garantat pe o durată de şapte ani şi jumătate cu condiţia ca armele destinate programului SDI să înceapă să fie
amplasate începând din 1992, iar după 1992 tehnologia SDI va fi împărtăşită şi URSS. Esenţa poziţiei
35
americane era aceea de a garanta libertatea de acţiune după o anumită perioadă în care vor fi respectate
constrângerile impuse de
tratatul ABM. Aşa stăteau lucrurile în momentul în care Reagan şi Gorbaciov s-au întâlnit din nou la Reykjavik
în Islanda. Reagan s-a dus la Reykjavik cu scopul de a întări şi extinde bunele intenţii declarate în cadrul
întâlnirii de la Geneva. Gorbaciov avea nişte planuri foarte precise: să pună capăt SDI; să susţină respectarea
întru totul pe o perioadă determinată a prevederilor tratatului ABM şi, pe cât posibil, să întărească prevederile
acestuia în privinţa testelor nucleare, convingând Statele Unite să accepte ideea că în timp ce testele de laborator
pot fi permise, cele în spaţiu nu sunt; să retragă din Europa toate armele cu rază medie de acţiune; şi să
negocieze reducerea cu 50% sau cu cel puţin 30% a armelor strategice. El era dispus să limiteze numărul
armelor cu rază medie de acţiune din Asia la 100 şi să discute - şi între timp să îngheţe - numărul armelor cu
rază mică de acţiune (sub 500 km). A respins oferta lui Reagan ca Uniunii Sovietice să i se dezvăluie tehnologia
specifică Iniţiativei de apărare strategică. în ceea ce-1 priveşte, Reagan dorea ca atât din Europa, cât şi din Asia
să fie retrase toate tipurile de armament cu rază medie de acţiune. El nu era dispus să renunţe la nici un punct
din programul destinat Iniţiativei de apărare strategică. Surpriza stârnită de progresul realizat în cadrul
convorbirilor s-a transformat în uimire la aflarea unei noi propuneri ce părea să fi întrunit acceptul ambilor
lideri, deşi mai târziu au apărut unele îndoieli în privinţa susţinerii sale de către Regan. Această propunere viza
eliminarea definitivă în următorii zece ani a tuturor tipurilor de arme nucleare, acest proces urmând să conducă
la eliminarea a 50% din arsenalul armelor strategice în primii cinci ani şi a restului de 50% în următorii cinci
ani. Euforia destul de confuză provocată de rezultatele întâlnirii de la Reykjavik s-a risipit când a devenit
limpede că Gorbaciov nu va semna nimic dacă Regan nu va face unele concesii în privinţa SDI. Din nefericire
nu 1-a putut convinge pe Regan să facă acest lucru.
In 1987, Gorbaciov a revenit repetând oferta făcută la Reykjavik în privinţa armelor cu rază medie de
acţiune (zero în Europa, 100 în Asia), fără a o mai lega de vreo înţelegere în domeniul SDI, ofertă la care Statele
Unite au răspuns afirmativ cu condiţia ca armamentul sovietic cu rază medie de acţiune care nu va intra sub
incidenţa acestei oferte să nu aibă drept ţinte Europa şi Japonia. Această reconciliere a readus în discuţie
problema armelor cu rază mică de acţiune, ocolită la Reykjavik, iar Gorbaciov a provocat o nouă surpriză
propunând eliminarea lor în totalitate („al treilea zero"). El a fost de asemenea de acord să renunţe la cele 100 de
arme cu rază medie de acţiune din Asia. Rezultatul a fost un tratat asupra armelor cu rază medie de acţiune
încheiat la Washington la sfârşitul anului, care a intrat în vigoare din iunie 1988, pentru distrugerea tuturor
tipurilor de arme cu rază medie de acţiune până în 1991, URSS fiind obligat prin prevederile acestui tratat să
distrugă de peste două ori mai multe rachete şi lansatoare decât NATO.
în 1991 s-a ajuns în sfârşit la încheierea unui tratat START I {Strategic Arms Reductions Treaty - Tratatul
pentru reducerea armelor strategice), după zece ani de gestaţie, semnat de preşedinţii Bush şi Gorbaciov. Doi ani
mai târziu a urmat un tratat START II, semnat de Bush şi Elţîn. Potrivit prevederilor START II, Statele Unite şi
Rusia urmau să-şi reducă stocurile de arme nucleare strategice cu baza la
sol de la 12 600/11 000 la 3 500/3 000, armele cu baza pe mare la 1 750 fiecare şi să elimine toate armele dotate
cu MIRV - într-un interval de zece ani. S-a căzut de acord asupra unor modificări, ca urmare a concesiilor făcute
de Statele Unite la anumite obiecţii aduse de Rusia. Implementarea acestor tratate a fost mult îngreunată în
momentul dezmembrării URSS, care s-a scindat în numeroase state, dintre care patru - Rusia, Ucraina, Belarus
şi Kazahstan - aveau pe teritoriul lor arme care intrau sub incidenţa acestor tratate. Ultimele trei dintre aceste
state s-au angajat în mod separat să respecte prevederile tratatelor, să elimine în decurs de şapte ani de pe
teritoriile lor toate armele care făceau obiectul tratatelor menţionate şi să adere la Tratatul de neproliferare
nucleară. (Ucraina, deşi a dat un răspuns evaziv, s-a aliniat: vezi pag. 77.) în perioada dintre semnarea celor
două tratate, ambele superputeri au luat hotărâri unilaterale care au contribuit la reducerea arsenalului lor
strategic şi convenţional.
în 1993, ca rezultat a aproape douăzeci de ani de discuţii în cadrul Conferinţei pentru Dezarmare a ONU,
a fost semnată de către 130 de state o Convenţie privind armele chimice, care urma să intre în vigoare în 1995
dacă până atunci era ratificată de jumătate dintre statele semnatare. Această convenţie prevedea distrugerea în
interval de zece ani a tuturor stocurilor de arme chimice, interzicea posesia, achiziţionarea sau folosirea armelor
chimice şi instituia un sistem foarte strict de inspecţii şi control. Ca şi tratatul START, această convenţie a creat
mari probleme şi foarte costisitoare în ceea ce priveşte distrugerea respectivelor stocuri. Armele create pentru a
distruge nu erau ele însele uşor de distrus. în 1992 a intrat în vigoare un tratat asupra armelor convenţionale din
Europa (CFE - Convenţional Forces in Europe), care acoperea zona cuprinsă între Atlantic şi Urali şi care era
semnat de douăzeci şi două de state. El a fost urmat de un tratat pentru un cer deschis {Open Skies Treaty),
elaborat tot de CSCE şi menit să faciliteze monitorizarea noilor şi îmbunătăţitelor măsuri de încredere şi
securitate.
36
Cursa înarmărilor a fost o catastrofă economică susţinută de psihologia Războiului rece. încetarea
Războiului rece a creat noi probleme de ambele părţi: pentru ruşi, problema era aceea de a păstra statutul de
superputere; pentru occidentali se punea întrebarea ce să facă în privinţa NATO-ului. NATO îşi datora eficienţa
imensei sale puteri - de provenienţă în special americană - iar această putere a reuşit să mascheze îndoielile în
privinţa credibilităţii strategiilor sale neîntrerupte. La începuturile sale, NATO a adoptat, la Lisabona în 1952,
un program destinat creării unor trupe, care să includă şi unităţi germane, capabile să lupte într-un război non-
nuclear prelungit, dar acete trupe nu au fost create niciodată, iar NATO a fost redefinit ca o verigă dintr-un lanţ
(sau o treaptă dintr-o scară) a cărui credibilitate depinde de existenţa în acel lanţ a unor arme nucleare extrem de
vătămătoare. Această doctrină a replicii flexibile (flexible response) a trecut prin mai multe faze. Crearea
armelor nucleare cu rază mică de acţiune a permis NATO să-şi facă planuri pentru alcătuirea unor trupe mai
reduse numeric, dar dotate cu arme mult mai distructive dar, din nou, obiectivele (stabilite în 1957) nu au fost
atinse. Rolul NATO era totuşi acela al unei agenţii de descurajare, de întârziere. NATO, fie cu ajutorul
armelor convenţionale, fie cu cel al armelor nucleare cu rază mică sau medie de acţiune, va rezista unui atac şi-1
va determina pe atacator să se mai gândească o dată înainte să-şi continue operaţiunile. Chiar dacă imaginea
unui viitor conflict nu era cu adevărat ridicolă, era greu de crezut că un război se va desfăşura astfel, iar funcţia
militară a NATO a fost de aceea întotdeauna ambiguă. Ea se baza pe presupunerea că primul pas sau primii paşi
ai agresorului vor fi făcuţi aproape pe negândite, dar acelaşi agresor necugetat va fi determinat rapid să se
gândească mai bine. Indiferent de aspectul practic, teoretic se impunea o replică gradată care, dată fiind dotarea
NATO, urma să fie o replică nucleară gradată. Când Reagan a fost convins la Reykjavik să aprobe opţiunea zero
atât în cazul armelor cu raza medie de acţiune, cât şi în cazul armelor strategice, el a dat înapoi - demontând în
acelaşi timp umbrela nucleară strategică americană, pe care europenii se obişnuiseră să o considere principala
garanţie a securităţii lor. Dilema europenilor a fost sporită în momentul în care Gorbaciov a propus să aplice
opţiunea zero şi în cazul armelor nucleare cu rază mică de acţiune. Replica nu mai putea fi flexibilă, iar un atac
din partea ruşilor urma să debuteze cu un serios avantaj, care putea fi zădărnicit numai de teama unei riposte de
amploare din partea americanilor cu ceea ce le-a mai rămas din arsenalul rachetelor strategice. Stoparea cursei
înarmărilor, precum şi dispariţia Tratatului de la Varşovia, au lăsat NATO fără o strategie, fără un duşman
evident şi poate chiar fără o destinaţie
.
DECLINUL PUTERII STATELOR UNITE
Pe parcursul anilor '80, superputerile au încetat să mai fie privite ca fiind situate undeva deasupra tuturor
celorlalte state şi să constituie o specie aparte. Acest lucru era un adevăr dureros şi evident pentru Uniunea
Sovietică, care încetase să mai fie un rival pentru Statele Unite, nu mai era capabilă să domine Europa centrală
sau de Est, se confrunta cu un acut declin economic şi era ameninţată cu dezintegrarea. Demonetizarea Statelor
Unite, deşi de cu totul altă natură, nu era defel mai puţin surprinzătoare, ţinând cont de categorica lor
superioritate din ultimele decenii şi de masivele lor resurse, precum şi de uriaşa lor producţie industrială şi
agricolă.
Declinul pe care l-au cunoscut puterea şi prestigiul Statelor Unite a fost auto-impus, a fost o consecinţă a
unor aprecieri greşite în domeniul politicii economice şi al politicii externe. Lipsa de clarviziune în politica
externă s-a evidenţiat în mod nefericit în America Centrală, unde Reagan nu a reuşit, aşa cum se angajase, să
readucă pacea în mica republică El Salvador şi să creeze climatul de siguranţă necesar instaurării unei decente
democraţii de dreapta. în Panama, Statele Unite au subvenţionat un binecunoscut traficant de droguri, iar după
ce nelegiuirile acestuia au devenit prea ostentative, nu au reuşit să-1 răstoarne de la putere prin fraudă şi au
recurs, sub un pretext nefondat, la invazia militară. în Nicaragua, Reagan nu a reuşit să răstoarne regimul
sandinist, în ciuda suportării costurilor unui război purtat prin intermediar şi a recurgerii la evidente încălcări ale
legislaţiei internaţionale,
ceea ce a atras condamnarea Statelor Unite de către Curtea Internaţională de Justiţie; ulterior, guvernul
preşedintelui Daniel Ortega a fost învins nu prin forţa armelor, ci prin aplicarea unor sancţiuni economice care i-
au determinat pe nicaraguani să voteze, în cadrul unor alegeri corecte din punct de vedere democratic, împotriva
lui Ortega. (Detalii privind aceste probleme se află în Cap. 27.) Aceste eşecuri înregistrate împotriva unor vecini
neînsemnaţi chiar de pe continentul american au evidenţiat o cunoaştere neadecvată a sensului puterii. Statele
Unite erau cea mai mare putere militară şi industrială din lume, dar nu erau capabile să acţioneze eficient ca
putere regională.
în Orientul Mijlociu, Statele Unite, confruntate cu pierderea principatului aliat, şahul Iranului, şi cu luarea
de ostatici de la ambasada americană de către noul regim, s-au împotmolit în contradicţii şi subterfugii:
imperativul moral de a salva ostaticii se bătea cap în cap cu hotărârea reafirmată în mod public de a nu încuraja
actele de terorism. în timpul alegerilor din 1980, eliberarea ostaticilor a fost obstrucţionată în defavoarea lui
37
Carter şi în avantajul lui Reagan. Ostaticii au fost totuşi eliberaţi mai târziu datorită unor negocieri secrete, în
care s-a căzut de acord asupra unor livrări de arme către Iran prin intermediul Israelului din 1980 până în 1986,
când dezvăluirile din presă au provocat un adevărat scandal şi au pus capăt acestor tranzacţii. Pentru aceste arme
s-au pretins sume foarte mari, iar banii au fost folosiţi pentru înarmarea trupelor Contras din Nicaragua,
conspiratorii - printre care se aflau preşedintele Reagan şi vicepreşedintele Bush - apelând în acest scop la tot
felul de tertipuri şi dezamăgind astfel Congresul şi poporul: o combinaţie de ilegalităţi şi făţărnicie pe care
preşedintele şi consilierii săi au încercat să le justifice prin intermediul unor vagi temeiuri ideologice şi
susţinând că aşa-zişii moderaţi din noul regim iranian se deosebesc de intransigenţii extremişti.
Cea de-a doua afacere comportând riscuri, legată de prima, a fost rodul hotărârii de a continua
aprovizionarea cu arme a trupelor Contras, care să se constituie într-o mişcare de opoziţie faţă de guvernul din
Nicaragua, acţiunea desfăşurându-se sub acoperire şi prin încălcarea amendamentului Boland adoptat în 1984 de
Congres, prin care se interzicea acordarea de ajutor militar. Afacerea Irangate, desfăşurată în colaborare cu
traficanţi de arme din Israel şi din alte ţări, presupunea aprovizionarea Iranului cu arme cu ajutorul cărora să-şi
desfăşoare războiul împotriva Irakului; armele nu erau livrate direct din Statele Unite ci din stocurile existente
în Israel, pe care Statele Unite urma să le refacă ulterior. înalţi oficiali americani au călătorit în secret la Teheran
cu o încărcătură de părţi componente pentru lansatoare de rachete. Ambele tabere se aşteptau însă la mai mult
decât puteau spera să obţină în mod raţional. Iranul şi-a sporit pretenţiile nu numai în privinţa armamentului, ci
şi în ceea ce priveşte anumite concesii politice, cum ar fi de pildă retragerea Israelului din sudul Libanului şi de
pe înălţimile Golan, precum şi eliberarea prizonierilor deţinuţi în Kuweit pentru desfăşurarea unor activităţi
teroriste în Liban. Un ostatic american a fost eliberat în schimbul unui număr mai mare de piese de schimb, un
al doilea pentru un număr mai mare de arme. Au avut loc mai multe întâlniri clandestine şi multe decepţii
reciproce datorate exagerărilor de ambele părţi. Tranzacţiile au ajuns la cunoştinţa opiniei
publice. Reagan 1-a demis pe consilierul său în probleme de securitate, amiralul John Poindexter, şi pe
principalul său subordonat pe aceste probleme, colonelul Oliver North, care a reuşit să distrugă multe dintre
documente înainte de a-şi părăsi postul. Primele declaraţii publice ale lui Reagan au fost mincinoase, şi, deşi el
avea cunoştinţă de repetatele încălcări ale amendamentului Boland, nimeni nu a reuşit să demonstreze pe toată
durata mandatului său că preşedintele a fost la curent cu operaţiunile Iran-Contras. Intr-o declaraţie ulterioară, el
a acuzat în repetate rânduri incapacitatea de a-şi aminti probleme de importanţă crucială, astfel încât nu mai era
limpede dacă nu i s-a spus sau nu a înţeles sau dacă nici una dintre aceste eschivări nu era motivată. Reagan nu
şi-a mai mai redobândit niciodată reputaţia de care se bucurase până atunci de om sincer, competent şi priceput
în afaceri. Importanţa afacerii Iran-Contras nu a fost aceea că a contribuit la diminuarea puterii militare a
Statelor Unite, ci că a atras atenţia lumii întregi, care a început să-şi pună întrebarea în ce măsură se mai poate
avea încredere în Statele Unite în lumea afacerilor. Izul de scandal pe care 1-a avut această afacere a fost cel mai
dăunător, mai ales că se petrecea la numai circa zece ani după comportamentul uimitor al lui Richard Nixon,
care a fost silit să demisioneze în 1974, după ce i s-au dat în vileag tertipurile şi minciunile, cedând preşedinţia
Statelor Unite unui congressman mediocru, Gerald Ford, pentru a evita astfel să fie pus sub acuzaţie şi deferit
justiţiei.
Neregulile care se petreceau în Statele Unite au provocat o stare de nelinişte în sânul alianţei euro-
americane dat fiind că poziţia americanilor în cadrul alianţei era extrem de importantă: era greu de conceput o
alianţă antisovietică fără participarea Statelor Unite, atâta timp cât Războiul Rece era în plină desfăşurare. în
cadrul alianţei s-au manifestat întotdeauna tensiuni, chiar dacă acestea erau contrabalansate de cele mai multe
ori de grosolănia politicii sovietice (înainte de venirea la putere a lui Gor-baciov) în Europa şi în alte zone ale
globului. Cel mai tensionat moment din anii '60 1-a constituit încordarea relaţiilor dintre Franţa şi Statele Unite,
Franţa fiind foarte aproape atunci de a se retrage din alianţă; lucrurile s-au îndreptat însă la scurt timp după
plecarea lui de Gaulle, unităţile franceze participând la manevrele navale ale NATO în zona Mediteranei (1970).
Nici anii '70 nu au fost deosebit de uşori. NATO nu mai era o forţă preponderent americană avantajoasă pentru
Europa: în teatrele de operaţiuni şi în apele din Europa aliaţii europeni furnizau 75% din forţele aeriene, 80%
din forţele maritime şi 90% din trupele de uscat. Contribuţia americanilor era simbolică, dar esenţială din punct
de vedere financiar, astfel încât americanii au ajuns să declare că Europa nu ar trebui să se bucure de această
costisitoare umbrelă militară americană şi în acelaşi timp să obstrucţioneze în alte direcţii politica americană.
Războiul din Vietnam fusese aspru criticat în Europa, dar războiul din Orientul Mijlociu din 1973 a provocat
ostilitate la nivel guvernamental. Autorităţile americane s-au înfuriat din cauză că europenii au refuzat să
permită folosirea aerodromurilor lor pentru podul aerian spre Israel şi pentru că au cedat rapid ameninţărilor
venite din partea arabilor vizând un boicot al petrolului. Europenii au motivat atitudinea lor evidenţiind faptul că
ei depind în materie de petrol de Orientul Mijlociu în proporţie de 80%, de Statele Unite în proporţie de 5% şi
au criticat Washingtonul pentru că nu
38
se consultă cu aliaţii săi în privinţa politicii faţă de Orientul Mijlociu, dar aşteaptă ca aceştia să-i vină, totuşi, în
ajutor. Europenii s-au delimitat şi mai mult de americani, pe măsură ce Washingtonul părea să se amuze cu tot
felul de scheme menite să asigure aprovizionarea cu petrol prin forţa armelor şi s-au împotrivit ideii de a se
organiza o conferinţă a consumatorilor de petrol, propusă de Statele Unite, prin intermediul căreia să se facă noi
presiuni asupra producătorilor arabi. Din motive asemănătoare Franţa a refuzat să facă parte dintr-o comisie de
control pentru energie creată în cadrul OECD (OCDE - Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică)
sau să semneze un acord al consumatorilor privind distribuirea petrolului. Europenii preferau o conferinţă la
care să participe atât producătorii cât şi consumatorii, preferau negocierile în locul confruntărilor. în acest
moment alianţa încetase de fapt să funcţioneze, iar invazia turcilor în Cipru, în 1974, nu a făcut decât să
înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Grecia, acuzând Statele Unite că nu au adoptat o poziţie fermă faţă de modul
în care Turcia a profitat de amestecul dictatorial al Greciei în treburile Ciprului, a refuzat să mai participe la
operaţiunile NATO - protest pricinuit de evenimentele din Cipru, dar bazat în egală măsură pe un
antiamericanism ce a sporit concomitent cu bunăvoinţa arătată de americani dictatorilor în perioada 1967-1974.
Această ostilitate din partea Greciei nu era compensată în nici un fel de Turcia, de vreme ce Congresul Statelor
Unite, acceptând poziţia Greciei, a votat în decembrie 1974 stoparea ajutorului acordat Turciei, iar după luarea
acestei măsuri guvernul turc a pus stăpânire pe douăzeci şi patru de obiective militare americane din Turcia, a
încheiat un tratat de prietenie cu URSS şi a acceptat un serios împrumut din partea ruşilor. în zona diametral
opusă a teritoriului NATO alţi doi membri ai acestei alianţe s-au implicat într-un conflict de altă natură, dar care
avea să afecteze şi el obiectivele NATO. în 1972 parlamentul islandez a decis să extindă limitele până la care se
putea pescui cu 50 mile. Această hotărâre, care afecta în mod deosebit Marea Britanie şi Germania de Vest,
reprezenta o încălcare unilaterală a prevederilor tratatului din 1961. Parlamentul islandez (Althing) a respins
totodată anticipat recursul la Curtea Internaţională de Justiţie care a hotărât totuşi în august 1972 că vasele
britanice şi vest-germane au dreptul să pescuiască până la o distanţă limită de 12 mile. Germania de Vest şi
Islanda au pus capăt acestui conflict în 1975, în ceea ce priveşte Marea Britanie, ale cărei interese erau mult mai
serios afectate, s-a ajuns la confruntări armate dat fiind că aceasta a oferit vaselor sale de pescuit protecţie
maritimă împotriva pazei de coastă islandeze, ai cărei reprezentanţi erau înarmaţi, încercând să îndepărteze
ambarcaţiunile acesteia sau să le distrugă aparatura de transmisie. La sfârşitul anului 1973 a fost încheiat un
tratat referitor la delimitarea spaţiului în care pot pescui vasele britanice şi la tipul de vas ce poate fi folosit.
Aceasta a fost o modalitate de a limita captura de peşte. Islanda a declarat însă, că în 1975 îşi va extinde
exclusivitatea în ceea ce priveşte dreptul de a pescui la 200 mile. Disputa nu a fost rezolvată în mod oficial, dar
tensiunile au scăzut în 1976 prin renunţarea britanicilor la o serie de drepturi perfect întemeiate. Pentru Islanda
acest episod a însemnat afirmarea fermă a unor drepturi economice vitale susţinute de avantajul de a acţiona în
apele naţionale; punerea în dificultate a Marii Britanii (în opoziţie cu comunitatea pescuitului); posibilitatea
ca în cadrul conferinţei asupra legislaţiei în domeniul spaţiului maritim să se recomande serioase extinderi ale
limitelor acceptate în mod normal pentru pescuit; precum şi implicarea NATO care ar putea fi folosit pentru a se
face presiuni asupra Marii Britanii de către Statele Unite care nu doresc ca acţiunile Islandei să pună în pericol
instalaţiile strategice ale NATO din sectorul nordic, aşa cum s-a întâmplat în cazul celor aflate în Grecia şi
Turcia.
Pe fondul acestor conflicte agravante şi al disputelor politice, Nixon a reproşat aliaţilor săi că s-au
coalizat împotriva Statelor Unite. Henry Kissinger, nu mai puţin iritat, dar având o poziţie mai constructivă, a
propus în 1973 adoptarea unei noi Carte a Atlanticului care să definească obiectivele comune ale Statelor Unite,
Europei occidentale şi Japoniei (acestea fiind incluse datorită conflictelor economice pe care Statele Unite le-au
avut atât cu Europa occidentală cât şi cu Japonia). Statele Unite, a spus Kissinger, sunt dispuse să apere Europa
occidentală şi continuă să fie de acord cu unitatea europeană, dar nu sunt de acord cu adoptarea de către aceste
state, de comun acord şi fără consultarea Washingtonului, a unor politici supărătoare pentru Statele Unite - ceea
ce de altfel şi europenii refuzau la rândul lor să accepte din partea Statelor Unite. Anii '70 s-au încheiat cu
invazia sovieticilor în Afganistan, ceea ce a determinat Washingtonul să facă propuneri vizând luarea unor
măsuri, pe care europenii le-au considerat inutile, în timp ce în privinţa Orientului Mijlociu liderii europeni,
sceptici în privinţa acordurilor de la Câmp David, au hotărât să adopte o politică europeană, care deşi reprezenta
o consecinţă a acordurilor de la Câmp David, era mai degrabă o alternativă la politica americană, care după
părerea lor nu reuşise să îşi atingă scopul.
O altă problemă majoră a fost aceea a suportării costurilor alianţei. Ani de zile Statele Unite au acoperit o
parte semnificativă a acestor costuri şi au considerat acest lucru în egală măsură inevitabil, dar şi just atâta timp
cât Europa era afectată de pierderile provocate de cel de-al doilea război mondial, dar Europa s-a refăcut (cu un
important ajutor din partea americanilor) în timp ce Statele Unite au început să resimtă consecinţele unor
eforturi economice excesive. Europenii au fost obligaţi să recunoască cât de incorect era raportul în care aceste
39
eforturi erau suportate, dar atunci când în 1977 NATO a stabilit ca toţi membrii să-şi sporească cheltuielile
destinate apărării cu 3% pe an, mulţi europeni nu şi-au respectat promisiunile. în acest context problema
conducerii era un nou motiv de iritare. Liderul alianţei nu putea fi decât preşedintele Statelor Unite. Respectul
faţă de instituţia prezidenţială americană a diminuat, însă, simţitor în momentul în care Lyndon Johnson a
refuzat să mai candideze pentru un al doilea mandat pentru că presimţea că nu-1 va obţine. După Johnson,
fiecare preşedinte a contribuit, uneori în mod simţitor, la declinul imaginii instituţiei prezidenţiale americane în
ochii europenilor, sporind astfel antiamericanismul latent care anima în destul de mare măsură orientarea opiniei
publice din Europa. Acest antiamericanism era mai degrabă o plăcere din punct de vedere emoţional decât baza
pentru o politică alternativă. Privind retrospectiv, putem afirma că CSCE (Conferinţa pentru securitate şi
cooperare în Europa), care s-a desfăşurat în perioada 1972-1975 la Helsinki, a marcat un moment de cotitură în
orientarea politicii europene. La această conferinţă au participat treizeci şi trei de state, inclusiv Statele Unite şi
Canada care au fost acceptate ca membri de drept şi de marcă ai comunităţii europene. La sfârşitul conferinţei s-
a stabilit că vor avea loc periodic conferinţe de revizuire a hotărârilor adoptate. Participanţii la această
conferinţă aveau obiective foarte diferite, dar fiecare a obţinut îndeajuns din ceea ce dorea să-i ofere acest amplu
forum - dacă nu chiar cel mai cuprinzător desfăşurat în Europa după cel de-al doilea război mondial - o
semipermanenţă care reprezenta o ameninţare la adresa bipolarităţii predominante imaginată de superputeri şi
pentru poziţia excepţională a fiecărei superputeri in suo orbe.
Iniţiatorul conferinţei de la Helsinki a fost URSS. Occidentul s-a implicat şi el după ce a insistat asupra
includerii Statelor Unite şi a Canadei. Obiectivul urmărit de sovietici era acela de a obţine o aprobare generală a
frontierelor europene din perioada posthitleristă, pe care nu le ratificase nici o conferinţă de pace; şi, în al doilea
rând, de a discuta problemele de securitate în funcţie de bazele militare şi de efectivele militare. Occidentul a
privit iniţial această conferinţă cu un amestec de plictis şi de cinism, dar spre sfârşit s-a decis să folosească
ocazia pentru a impune anumite condiţii URSS. Ţările occidentale şi cele neutre au hotărât de comun acord să
respingă propunerea sovietică vizând declararea caracterului imuabil al frontierelor europene; în cadrul
conferinţei s-a stabilit doar că acestea nu trebuie schimbate prin folosirea forţei. în continuare, statele
occidentale şi neutre au insistat asupra unei accepţii mai generale a conceptului de securitate, care să includă nu
numai probleme militare ci şi înţelegerea reciprocă. Prin urmare, Actul final de la Helsinki conţinea declaraţii -
care nu aveau forţă juridică, dar aveau un caracter oficial şi normativ - referitoare la anumite contacte
guvernamentale şi neguvernamentale vizând cooperarea în domeniul economic, social şi tehnic şi pe tărâm
umanitar. Discuţiile s-au extins apoi la nivelul drepturilor omului şi ale încălcării acestora. Tentativa sovietică
de a limita cadrul acestor declaraţii la discutarea aspectelor specifice unor sisteme, şi nu unor state, a fost
respinsă. în cazul aprobării lui, Actul final trebuia să permită dezbateri abstracte pe tema relativelor merite şi
vicii ale celor două sisteme - comunist şi capitalist - dar nu critici la adresa politicii şi metodelor folosite de un
stat anume. URSS, iniţiatorul conferinţei de la Helsinki, a fost surclasat în timpul dezbaterilor şi a ajuns să
regrete că s-a transformat de bună voie în mingea celorlalţi.
Conferinţa de la Helsinki prevedea de asemenea analiza periodică a modului de implementare al
hotărârilor ei. Prima astfel de analiză a avut loc în 1977 la Belgrad într-un climat de profundă animozitate. în
cadrul acestei întâlniri nu s-a ajuns la nici un rezultat, singura realizare fiind că s-a stabilit că va urma o altă
întâlnire. Următoarea întâlnire a avut loc în 1980 la Madrid după repetate încercări ale URSS de a împiedica
desfăşurarea ei. Occidentul, după cum era de aşteptat, a insistat foarte mult asupra invaziei sovietice din
Afganistan şi pe situaţia disidenţilor din URSS. Franţa a propus o nouă conferinţă 1 pe tema dezarmării în
Europa, iar Brejnev a vorbit călduros despre măsurile menite să creeze un climat de încredere pe care el dorea
să-1 extindă la întreaga Europă până la Urali. Nu era nimic nou în
nici una dintre aceste propuneri, care nu evidenţiau decât hotărârea de a vorbi şi de a găsi ceva de spus. Cel mai
important efect pe care 1-a avut conferinţa de la Helsinki a fost însă, în afara acestor conferinţe de analiză,
faptul că procesul Helsinki a coincis cu apariţia unui ferment în Europa centrală, care a culminat cu o revoluţie
politică în Polonia. Declaraţiile de la Helsinki, precum şi comitetele de control ale conferinţei de la Helsinki au
stabilit să monitorizeze în multe ţări (inclusiv în URSS) comportamentul semnatarilor, au contribuit la trezirea
speranţelor, greu de spus în ce măsură dar deloc neglijabilă, iar după 1989 CSCE a devenit forumul
paneuropean care era absolut necesar după căderea puterii sovietice şi comuniste în Europa centrală şi
răsăriteană şi în atmosfera de confuzie determinată de dezbaterile pe tema obiectivelor de viitor şi a utilităţii
NATO. în 1990, participanţii la CSCE au stabilit un sediu permanent ca un pas dincolo de bipolaritatea armată
şi spre o nouă ordine, chiar dacă abia întrezărită, în care confruntarea dintre statele europene şi chiar dintre
superputeri în Europa să fie dată uitării, dacă nu chiar aruncată la lada de gunoi a istoriei. CSCE a fost chemat să
devină organizaţia regională a Europei potrivit prevederilor articolului 51 al Cartei ONU şi în acest fel o
modalitate de a modera şi -după ce Statele Unite au devenit şi ele membre - şi de a reţine interesul şi implicarea
40
americanilor în Europa. în 1994, dată de la care numărul său de membri a ajuns la cincizeci şi trei, CSCE devine
OSCE (O de la Organizaţie). El nu are însă trupe proprii. NATO are, dar nu mai are duşmani, o situaţie stranie
pentru o alianţă militară. Membrii NATO doresc să menţină alianţa, iar foştii săi duşmani vor să fie incluşi în
ea. Pentru Statele Unite NATO a fost un simbol al preocupării americanilor faţă de Europa şi al implicării
acestora în problemele europene; o atenţionare că reînvierea puterii sovietice ostile nu poate fi în permanenţă
trecută cu vederea; o formă de internaţionalism mai uşor de acceptat de Congresul şi poporul american decât
includerea în ONU. NATO a fost o organizaţie puternică, dar OSCE nu. De aceea, Statele Unite au dorit să
adapteze NATO noilor împrejurări lărgindu-1. Aliaţilor nu le-a displăcut ideea. Era dificil ca NATO să
primească noi membri din Europa de est fără a-şi atrage duşmănia Rusiei (care dorea ea însăşi să devină
membru NATO dacă erau admise şi alte state).
în 1993 ministrul german al apărării, Volker Ruhe, a declarat în mod oficial că este posibil ca Polonia,
Ungaria şi Republicile Cehă şi Slovacă să devină state asociate la NATO (şi WEU - Uniunea Europei
Occidentale). Elţîn a anunţat la Varşovia că Rusia nu are nici o obiecţie în privinţa Poloniei, dar câteva
săptămâni mai târziu el a informat oficial Statele Unite, Germania, Franţa şi Marea Britanie că nu trebuie să se
pună problema extinderii NATO spre Est; permanenta sa temere că americanii au intenţia să folosească
extinderea NATO ca o ameninţare la adresa Rusiei i-a fost întărită de graba americanilor de a folosi trupele
NATO împotriva sârbilor în Bosnia (vezi Cap. 8).
Statele Unite au elaborat un plan cunoscut ca Parteneriatul pentru pace pentru asocierea foştilor duşmani
comunişti cu NATO, în mare măsură pentru a amâna problema acceptării acestora ca membri: peste douăzeci de
state din Europa şi din Asia Centrală care făcuseră parte din URSS au acceptat invitaţia. O lege de par-
ticipare la NATO 1-a împuternicit pe preşedintele Statelor Unite să transfere surplusul de arme către aceste ţări.
Elţîn a avut o poziţie ambiguă. în 1995, el s-a arătat dispus să se alăture par-teneriatului, dar în acelaşi an,
vociferările naţionaliştilor din Rusia şi apropierea alegerilor l-au determinat să protesteze împotriva manevrelor
NATO în colaborare cu unii dintre noii săi parteneri de lângă graniţele Rusiei. El a mai protestat si împotriva
insistenţei cu care americanii susţineau ca operaţiunile militare din Bosnia să fie desfăşurate sub comanda
NATO (excluzând astfel Rusia). Aceste curente contradictorii coincideau cu unele probleme de ordin intern în
cadrul NATO, datorate faptului că noul secretar general proaspăt numit, Willy Claes, a fost silit să demisioneze
din cauza acuzaţiilor de luare de mită şi de corupţie care i-au fost aduse în Belgia. Unii membri ai NATO au
format trupe regionale care, în mod ambiguu, au fost prezentate drept o consolidare a pilonului european al
NATO, o revigorare a WEU (Uniunea Europei Occidentale) şi un început de înzestrare militară pentru Uniunea
Europeană. Acesta este cazul corpului de armată franco-german căruia i s-au alăturat Belgia, Luxemburg şi
Spania şi al celor două corpuri de armată (de uscat şi maritim) mediteraneene alcătuite de Franţa, Italia, Spania
şi Portugalia.
în domeniul economic, Reagan a moştenit o situaţie extrem de confuză şi a înrăutăţit şi mai mult lucrurile.
Supremaţia americană în lume era înainte de orice de natură economică, iar faima ei pe parcursul ultimului secol
s-a datorat incomparabilelor performanţe ale capitalismului american atât în vremuri de restrişte cât şi în
vremuri de tihnă. Unul dintre principalele elemente ale ordinii internaţionale în perioada postbelică (după 1945)
a fost sistemul economic creat în 1944 la Bretton Woods, care cuprindea Banca Mondială (Banca Internaţională
de Reconstrucţie) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) {International Monetary Fund - IMF). Sistemul
presupunea superioritatea dolarului şi păstra cu sfinţenie importanţa unei rate stabile de schimb faţă de dolar a
cărui valoare este fixată în funcţie de - sau determină - preţul aurului (35$ uncia). în 1945, puterea economiei
americane şi prin urmare a dolarului erau incontestabile, iar în intervalul de timp marcat de acordurile de la
Bretton Woods Statele Unite au exportat capital în cantităţi uriaşe, în parte pentru a-şi aplica politica externă
care impunea cheltuieli masive pentru întreţinerea trupelor de peste mări şi nu în ultimul rând pentru a duce
războiul din Vietnam, şi în parte pentru plăţile în numerar pe care trebuiau să le efectueze anumite corporaţii
care investeau sau cumpărau întreprinderi străine. începând din 1959, Statele Unite au început să înregistreze
intermitent deficite în domeniul comerţului exterior şi să încerce să finanţeze toate aceste operaţiuni fără nici o
contribuţie - sau după 1968 doar cu o contribuţie minoră - din partea contribuabililor americani sub forma unor
taxe sporite. Creşterea numărului de eurodolari (dolari din afara Statelor Unite), rezultatul firesc al acestei stări
de lucruri, survenită în anii '60, s-a adăugat atât nesiguranţei în ceea ce priveşte menţinerea puterii dolarului, cât
şi dificultăţilor legate de administrarea monedei americane, precum şi nesiguranţei legate de menţinerea ordinii
economice mondiale existente. în anii '70, dezvoltarea industriei americane a rămas pe nesimţite în urma celei
atinse de Japonia, Germania şi Franţa, şi chiar Italia, în timp ce semnifi-
cativele creşteri înregistrate de preţul petrolului în 1973 şi 1979 - eveniment ce a coincis cu transformarea
Statelor Unite într-un clar importator de petrol, care a afectat obişnuinţa americanilor de a plăti preţuri mici
pentru energie - au contribuit în egală măsură la căderea dolarului şi la colapsul sistemului.
41
Cea mai puternică lovitură dată ordinii impuse de acordurile de la Bretton Woods a fost avântul pe care l-
a înregistrat preţul petrolului, el însuşi un rezultat în primul rând al trecerii petrolului din Orientul Mijlociu în
proprietatea producătorilor din Orientul Mijlociu şi al manipulării politice şi, în al doilea rând, al războiului şi
revoluţiei din Orientul Mijlociu. OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol), cartelul principalilor
producători şi exportatori de petrol din Orientul Mijlociu, creat în 1961, nu a făcut mai nimic în primii zece ani
de existenţă pentru a modifica preţul petrolului, dar acesta a înregistrat un progres continuu la începutul anilor
'70 şi a crescut de zece ori în deceniul care a inclus războiul din 1973 (declanşat în ziua de Kippur între statele
arabe şi Israel) şi răsturnarea de la putere a şahului în Iran în 1979. Această revoluţie economică s-a autoanulat
dat fiind că a determinat marile companii de petrol să prospecteze şi să producă în afara Orientului Mijlociu,
ceea ce a avut drept rezultat firesc o cădere a preţului petrolului în preajma anului 1988 (după cum şi a puterii şi
coeziunii în cadrul OPEC). Guvernele nu au prevăzut această evoluţie pe durata anilor '70 şi la începutul anilor'
80. Ceea ce le îngrijora mult mai mult era căderea sistemului monetar creat prin acordurile de la Bretton Woods
şi în special devalorizarea dolarului cu o treime în funcţie de convertibilitatea sa în aur. Aceasta a fost probabil
consecinţa cea mai de durată a războiului din Vietnam, iar finanţarea sa de către Washington prin împrumuturi -
a prejudiciat întreaga lume precum şi Statele Unite, dat fiind că a pus capăt stabilităţii monetare şi dezvoltării. în
deceniul ce a urmat tandemului Reagan-Bush statele aflate în plutonul fruntaş din punct de vedere economic -
Grupul celor Cinci, iar din 1986 al celor Şapte - au încercat să creeze un sistem provizoriu. Conducerea a
aparţinut mai întâi europenilor (franco-germană prin Valery Giscard d'Estaing şi Helmut Schmidt) şi apoi
americanilor. Acordurile încheiate la Piaza (1985) şi Luvru (1987) au fost o încercare a băncilor centrale de a
controla devalorizarea dolarului prin măsuri financiare, care nu au dat însă rezultate pentru că nu au fost .
însoţite de măsuri fiscale similare perfect coordonate ale guvernelor. Sumele foarte mari de bani cheltuite de
bănci au fost de aceea irosite în van. La sfârşitul anului 1987 căderea bursei de pe Wall Street a tras un semnal
de alarmă în ceea ce priveşte amploarea maladiei şi a temerilor opiniei publice şi ale patronatului că
administraţia a pierdut controlul asupra bugetului şi asupra balanţei comerciale. Dezvoltarea economică, care
după 1945 a înregistrat o creştere medie de 3% pe an, la începutul mandatului lui Reagan era zero. Economiile
şi investiţiile interne au înregistrat cel mai scăzut nivel cunoscut până atunci, iar şomajul a avut o rată cuprinsă
între 10 şi 7,5% pe tot parcursul celor doisprezece ani de guvernare a republicanilor. Grupul celor şapte a evitat
neliniştile americanilor în privinţa supraevaluării yenului, a inimaginabilului excedent comercial al Japoniei, a
hiperinflaţiei din Rusia şi a altor consecinţe ameninţătoare ale căderii sistemului comunist în jumătate din
Europa şi ale dezintegrării Uniunii Sovietice.
în acest context, politica lui Reagan de finanţare în deficit (care nu s-a limitat la Statele Unite) şi de
rezolvare a inflaţiei prin reducerea producţiei şi a numărului de locuri de muncă a contribuit la declinul poziţiei
unice de care se bucurau Statele Unite în lume. Hotărârea lui de a îmbunătăţi nivelul de trai al americanului şi
încrederea în sine a fost însoţită în acelaşi timp de hotărârea de a reduce taxele. Dat fiind, însă, că drumul său
spre bunăstare era presărat cu cheltuieli fără precedent destinate armelor de război, pe durata întregului său
mandat, Reagan a făcut numeroase împrumuturi şi a neglijat serviciile sociale. Promisiunea lui de a echilibra
bugetul de îndată ce va ajunge la Casa Albă a fost mult mai nechibzuită decât sunt de obicei astfel de
promisiuni. El credea, se pare, că decalajul dintre cheltuieli şi venituri se va evapora pentru că taxele scăzute,
asociate cu un serios control monetar, vor produce profituri mai mari şi deci taxe mai mari care vor contribui la
acoperirea acestui decalaj. Dar taxele mai mici şi lipsa de bani nu au produs aceste ouă de aur. Deficitul
financiar a crescut atât ca valoare în sine cât şi ca procent din PIB, după 1982, constrângerile monetare au fost
relaxate, iar rata dobânzii a scăzut, dezvoltarea şi-a urmat mersul, dar şi decalajul, singura salvare rămânând
atragerea de capital străin pentru finanţarea cheltuielilor curente ale guvernului şi pentru investiţii interne:
jumătate din deficitul bugetar de zeci de milioane de dolari a fost suportat de japonezi şi alţi investitori străini,
care se puteau răzgândi oricând dacă nu erau tentaţi cu dobânzi din ce în ce mai mari. Dolarului i se permite să
urce, dar urcă atât de puternic încât valoarea sa de schimb încetează să mai fie credibilă şi apoi cade mult mai
spectaculos decât a urcat.
Când, în 1989, Reagan a părăsit Casa Albă, Statele Unite au devenit în mai puţin de zece ani din cel mai
mare creditor al lumii cel mai mare debitor al său. Datoria externă a Statelor Unite, care depăşea 660 000
milioane de dolari, a crescut într-un singur an cu 25%. Deficitul extern a ajuns la 12 000 milioane de dolari pe
lună, iar dobânda la datoria externă se ridica la 50 000 milioane de dolari pe an. Afacerile legate de export au
intrat în declin, iar activele străine au fost vândute. în Statele Unite resursele de capital au scăzut cu 500 000
milioane de dolari, în timp ce fondul social al unor corporaţii a fost anulat sau înlocuit cu datorii (în special prin
crearea obligaţiunilor refolosibile -junk bonds). Jumătate din populaţie o ducea mai rău decât în 1980.
Economiile personale scăzuseră sub 15% (jumătate din rata înregistrată în Japonia); pregătirea superioară în
domeniul tehnologiei şi al ştiinţei era în declin; infrastructura economică era în decădere, la fel oraşele din
interiorul ţării în care lipsa de locuinţe şi mortalitatea infantilă se apropiau de petele negre din lumea a treia, în
42
lumea americană ajunseseră să domine crima şi drogurile. Corupţia din sectorul public ajunsese să se extindă
până la nivelul cabinetului. Aceste neajunsuri puteau fi remediate, dar ele impuneau o schimbare de mentalitate
şi o viguroasă punere în practică a voinţei politice. Ţinând cont de puterea industriei prelucrătoare, deficitul
bugetar putea fi stăpânit cu ajutorul unor mici creşteri ale taxelor; declinul social putea fi stopat renunţându-se la
opinia lui Reagan potrivit căreia guvernul trebuie minimalizat - însăşi această opinie fiind o abdicare de la
răspundere. Deocamdată, însă, Statele Unite păreau să nu mai fie unicul poliţist
într-o lume în care Japonia şi Comunitatea Europeană erau singurele societăţi care puteau riposta ferm.
încrederea în propriile forţe pe care Reagan le-a dat-o americanilor prin puterea militară şi prin promisiuni a fost
periclitată de neajunsurile economice şi sociale şi de o guvernare mediocră.
Deficitele bugetar şi extern, pe lângă profunda lor importanţă economică, au subminat încrederea pe plan
intern şi extern şi au distrus stabilitatea dolarului ca monedă de schimb mondială în sine sau ca monedă în caz
extrem. în acest climat politic şi psihologic, dolarul a avut o predispoziţie de a scădea valoric în comparaţie cu
alte monede majore şi mai ales în comparaţie cu yenul care a avut o şi mai mare predispoziţie de a creşte dintr-
un anume motiv: acela că japonezii economiseau de două ori mai mult pe cap de locuitor decât o făceau
americanii şi nu-şi foloseau economiile pentru a cumpăra bunuri americane sau de altă provenienţă străină. Deşi
obiceiurile japonezilor în privinţa cheltuirii banilor erau în mare măsură de ordin cultural, americanii considerau
că ele sunt controlate - mult mai amplu decât era cazul în realitate - de protecţionismul mascat al guvernelor
japoneze care foloseau obstrucţionismul birocratic şi lăturalnic pentru a le face viaţa imposibilă exportatorilor
străini.
Administraţia Bush a debutat cu o slăbiciune generală şi cu un eşec uluitor. Bună sau rea, nu preşedinţia
lui Reagan era vinovată, ci incapacitatea lui Bush de a ieşi, în interiorul sau în afara SUA, din condiţia de
vicepreşedinte. Eşecul a fost marcat de refuzul Senatului de a-1 confirma pe noul numit de preşedinte în funcţia
de secretar al Apărării. Mai mult, în lunile care au precedat alegerile parţiale din 1990, preşedintele a ajuns să se
certe în mod serios şi dezonorant cu ambele partide reprezentate în Congres pe tema măsurilor ce se impuneau
pentru reducerea deficitului bugetar. Alături de alte tipuri de probleme care au stârnit vii reacţii - cea a
drogurilor şi a crimei, a avortului, a eticii la nivelul guvernului - criza bugetului a demonstrat nu numai
caracterul şovăitor al lui Bush, dar şi alte două fenomene, puţin apreciate în afara Statelor Unite. Cel dintâi era
faptul că, deşi preşedintele american este considerat în general cel mai puternic om din lume, constituţia
americană prevede că puterea şi decizia se împart între preşedinte şi reprezentanţii poporului şi că preşedintele
american are, în cadrul propriei democraţii, mai puţină putere decât mulţi şefi de guvern din alte democraţii, fără
a pune la socoteală autocraţiile vădite sau mascate. Cel de-al doilea fenomen, opus celui dintâi, era acela că
dezvoltarea de durată a birocraţiei centrale a transformat colaborarea Congresului cu executivul într-o puternică
opoziţie faţă de preşedinte, din partea oricăruia dintre partide.
Problemele externe îi erau mult mai familiare lui Bush decât cele interne. El a devenit preşedinte în
momentul de apogeu al celui mai mare triumf înregistrat de ţara sa după cel de-al doilea război mondial -
eliberarea Europei centrale şi de Est de sub regimul comunist şi eliminarea celei de-a doua superputeri a lumii.
El a înregistrat succese răsunătoare în războiul împotriva Irakului din 1991 şi a proclamat instaurarea unei noi
ordini mondiale. Toate aceste eforturi şi declaraţii nu i-au putut asigura însă un nou mandat, datorită
nemulţumirilor înregistrate pe plan intern. în 1992, democraţii au revenit la Casa Albă cu Bill Clinton în calitate
de preşedinte.
Victoria lui Clinton nu a durat decât doi ani, fiind anulată de un contraatac al Republicanilor la primele
alegeri parţiale. El a devenit preşedinte după ce a obţinut doar 43% din voturile electoratului american.
Inteligent, având un discurs articulat şi deschis, chiar dacă nu întotdeauna consistent, a evitat lăudăroşenia
părând dispus să facă faţă tuturor responsabilităţilor; a avut din păcate un debut nesigur de pe urma căruia nu şi-
a mai revenit niciodată.
Cea mai importantă preocupare a lui Clinton a fost să obţină aprobarea Congresului şi a opiniei publice
pentru un buget care avea să combine măsurile dure menite să reducă un enorm deficit federal cu entuziasmul
acceptării sau cel puţin cu resemnarea: el a reuşit să câştige în Senat numai datorită votului decisiv al
vicepreşedintelui său. Acest început modest a fost însoţit de unele numiri necugetate în funcţii înalte şi de
reapariţia afirmaţiilor scandaloase referitoare la viaţa sa particulară şi la începuturile sale ca om de afaceri. La
toate acestea s-a adăugat înfrângerea pe care a suferit-o în mult prea ambiţioasa sa tentativă de a introduce un
sistem naţional de îngrijire medicală, indiferent de vârstă. în problemele externe a părut a fi în mod straniu
nepregătit, nesigur şi de aceea incapabil. Deşi economia s-a refăcut, clasa mijlocie, foarte importanţă din punct
de vedere politic, nu a prea profitat deloc de pe urma acestui lucru, ba chiar, în mod paradoxal, refacerea eco-
nomiei a avut ca efect simultan o continuă scădere a veniturilor clasei de mijloc. Alegerile parţiale din 1994 au
dat democraţilor una dintre cele mai cumplite lovituri ale secolului, şi anume pierderea pentru prima oară a
43
majorităţii în Camera Reprezentanţilor, precum şi în Senat. Cauza acestui eşec au fost în egală măsură
problemele interne şi externe, care au contribuit la crearea unei stări de nedumerire şi neîncredere care a
culminat pe alocuri cu o exasperare critică şi plină de indignare. La prima vedere acest lucru era ciudat, dat fiind
că Statele Unite asistaseră de foarte puţin timp cu bucurie la dezintegrarea Uniunii Sovietice - o neîndoielnică
victorie într-un conflict global distrugător. Comunismul mondial a asigurat o sferă politicii internaţionale, iar
dispariţia sa a lăsat în mare măsură politica externă americană fără subiect. Această afazie a coincis din
nefericire cu înlăturarea celei de-a doua presupuneri importante despre poziţia şi obiectivul Statelor Unite în
lume: şi anume aceea că în economia internaţională Statele Unite au depăşit toate celelalte state. Dintr-un
anumit punct de vedere sfârşitul Războiului rece a fost o victorie a capitalismului asupra comunismului, lăsând
capitalismul fără rival. Dar capitalismul a ieşit învingător fără a fi sănătos, iar de la jumătatea anilor '70 rolul
Statelor Unite într-un sistem capitalist mondial a fost tot mai ambiguu. Pe plan intern, dezvoltarea economică
promisă la începutul anilor '90 era contracarată de mari deficite bugetare şi externe, de eşecul voinţei politice de
a încerca să le rezolve altfel decât prin promulgarea unor programe pe termen lung de redresare financiară, şi
prin conştiinţa faptului că dezvoltarea s-a realizat nu cu ajutorul economiilor ci cu cel al capitalului străin (mai
ales japonez) care nu poate fi la nesfârşit principalul motor al acestei dezvoltări. Chiar dacă, în mod simplist
spus, capitalismul a învins comunismul sub conducerea americanilor, Statele Unite nu par deloc sigure de modul
în care trebuie condus un sistem capitalist modern, intern sau internaţional.
DEZINTEGRAREA URRS
Problemele celei de-a doua superputeri, URSS, au fost foarte diferite de cele ale Statelor Unite.
Problemele sale economice erau mult mai disperate, societatea sa mult mai coruptă, mai dură şi mai ineficientă,
însăşi existenţa sa ca uniune era pusă sub semnul întrebării. După înlăturarea lui Hruşciov în 1964, Leonid
Brejnev a fost numit succesorul său şi a rămas în fruntea statului până la moartea sa, survenită în 1982, după un
lung mandat, în timpul căruia nu s-a înfăptuit nimic - pe plan intern - şi după un încet, dar sigur declin personal.
El a avut în decurs de trei ani trei succesori: Iuri Andropov, care a murit în 1984, Konstantin Cernenko, care a
murit în 1985 şi Mihail Gorbaciov cu care îndelung aşteptata nouă generaţie a ajuns în sfârşit la conducerea
statului. în acest moment URSS încetase să mai constituie un adversar de temut pentru Statele Unite. Imperiul
sovietic din Europa Centrală şi de Est era imposibil de menţinut, Uniunea însăşi fiind ameninţată cu
dezintegrarea. E greşit să afirmăm că URSS rămăsese fără resurse materiale, dar acestea erau prost administrate
şi datorită lipsei de echipamente corespunzătoare în cele mai multe ramuri ale industriei (cu excepţia unor
ramuri ale industriei grele) economia nu mai putea nici să satisfacă cerinţele populaţiei, sau să garanteze un
anumit nivel de trai, nici să asigure Uniunii statutul de putere mondială. Gorbaciov - inteligent, curajos şi
extrem de abil din punct de vedere politic - s-a angajat într-o serie de reforme economice şi politice sub dubla
titulatură de glasnost şiperestroika: glasnost însemna transparenţă şi în special încetarea falsificării generalizate
a rezultatelor din economie; perestroika însemna restructurarea economiei în cel mai larg sens al cuvântului. El
a insistat asupra ideii că perestroika nu se va înfăptui fără glasnost, iar glasnost nu presupune doar renunţarea la
cenzură şi la obiceiurile care impuneau servilism, ci şi o reforma a întregului sistem politic, inclusiv desfiinţarea
monopolului puterii Partidului Comunist şi a controlului său asupra instituţiilor statului şi asupra mecanismului
economic. Glasnost, deşi greu de acceptat pentru unii, era uşor de înţeles. Perestroika, era, totuşi, un concept
mai ambiguu dat fiind că ea anunţa schimbarea fără să specifice ritmul schimbării sau să definească noul sistem
cu care avea să fie schimbat cel vechi. Primii paşi includeau o mai mare independenţă a cooperativelor şi a
directorilor întreprinderilor de stat şi introducerea unor regularizări într-o oarecare măsură prin intermediul
forţelor pieţei. Chiar dacă s-ar fi căzut de acord (ceea ce nu s-a întâmplat) asupra faptului că se aveau în vedere
un sistem greşit şi unul corect, tot s-ar fi întâmpinat greutăţi în trecerea de la unul la celălalt. De exemplu, până
la ce nivel se putea permite creşterea preţurilor, dacă acest lucru însemna că ele vor deveni prohibitive, iar
cumpărătorii nu-şi vor mai putea permite să achiziţioneze bunuri şi producătorii vor rămâne fără piaţă de
desfacere? Ar fi oare necesar ca preţurile unor produse - cum ar fi alimentele, de pildă - să fie controlate şi dacă
da, de către cine şi pe baza căror principii şi cât timp? Guvernul era prins între două necesităţi contradictorii,
aceea de a lăsa preţurile să crească rapid şi aceea de a modera creşterea lor inevitabilă. Deşi toată lumea era de
acord cu necesitatea instaurării unei noi ordini economice, nu se ajunsese la o
înţelegere privind care anume să fie aceasta: Noua politică economică (NEP) a lui Lenin (care-i promova pe
micii negustori detailişti şi micile afaceri în speranţa atragerii de capital străin şi de muncitori calificaţi), sau
situaţia de dinainte de NEP, sau un amestec de capitalism privat şi comerţ liber şi socialism de stat, sau
plonjarea în ceva care să nu se deosebească prea mult de capitalismul occidental. Evoluţia perestroikăi era de
aceea empirică şi informă. Ea a fost contestată la diferite nivele; a fost obstrucţionată de miile de oameni ale
căror slujbe erau puse în pericol; şi a fost mult îngreunată de starea economiei care continua să regreseze şi era
44
la fel de pregătită pentru schimbare ca un pacient bolnav de inimă pentru operaţie. Economia a suferit lovituri în
plus datorate scăderii bruşte a preţului petrolului, dezastrului de la reactorul nuclear de la Cernobîl din 1986 şi
unui sinistru cutremur de pământ din Armenia în 1988.
O primă lege de bază pentru reforma economică adoptată în 1987 a demarat procesul de descentralizare,
de dereglementare a preţurilor şi de recompensare financiară a întreprinderilor, dar a acordat industriei prea
puţină libertate pentru a-şi căuta pieţe de desfacere pentru produsele sale şi a operat prea puţine modificări în
sistemul de planificare centralizată. Aceste măsuri parţiale au fost extinse un an mai târziu, deşi tot în mod
experimental, fiind limitate la anumite zone speciale şi întreprinderi de anumite dimensiuni. Ele au fost
împiedicate să dea rezultate de lipsa unor directori capabili şi de inerţia sau de opoziţia nomenclaturii, fosta
clasă conducătoare privilegiată şi închistată, care supravieţuise epocii lui Brejnev şi care nu avea chef să-şi
piardă posturile şi privilegiile în urma aplicării acestor măsuri.
Obiectivele politice ale lui Gorbaciov nu includeau diminuarea autorităţii executive centrale. Drumul spre
putere în URSS a devenit poate mai accesibil, dar puterea de la capătul drumului nu şi-a pierdut nimic din
amploare, ba poate chiar dimpotrivă a mai câştigat ceva în plus. Gorbaciov, atât în privinţa aplicării perestroikăi
în industrie şi comerţ, cât şi a reformelor politice ce au însoţit acest proces, s-a dovedit a fi nu atât un bun
strateg, cât mai degrabă un agil tactician care a continuat să controleze procesele pe care le-a iniţiat printr-o
rapidă percepţie şi mişcări rapide care l-au menţinut în fruntea - chiar dacă numai în fruntea - evenimentelor. La
o conferinţă extraordinară a partidului din 1988 el a promis să convoace un Congres al Deputaţilor Poporului cu
participarea unui număr de 2 250 membri, unii aleşi din cadrul unor grupări speciale, una dintre acestea fiind
Partidul Comunist, dar cei mai mulţi (1 500) urmau să fie aleşi în circumscripţiile teritoriale unde alegătorilor li
se promisese că-şi pot alege candidaţii. Tuturor candidaţilor li s-a cerut să-şi formuleze programe electorale. La
alegerile care au avut loc anul următor, nu s-a înregistrat nici o contestaţie în 384 de circumscripţii, în timp ce în
271 nici un candidat nu a obţinut jumătate din totalul de voturi exprimate. Congresul a ales un Soviet Suprem
mai mic format din 750 membri care s-au întâlnit după încheierea lucrărilor Congresului. Concomitent şi
folosind anumite metode specifice unei lovituri de palat Gorbaciov s-a asigurat de dispariţia a câteva sute dintre
vechii membri ai partidului care îi puteau zădărnici planurile, a epurat Comitetul Central al Partidului Comunist
şi s-a autopro-clamat preşedinte al URSS în locul lui Andrei Gromîko care a fost silit să demisioneze.
Puterea sa în calitate de preşedinte avea să fie considerabilă, dar nu absolută. Curtea Supremă putea
declara acţiunile lui ca fiind neconstituţionale; două treimi din Curtea Supremă puteau anula un veto
prezidenţial aplicat noilor legi. Deşi a marginalizat Partidul Comunist, a fost obligat să acorde un rol important
la centru republicilor creând un Consiliu al Federaţiei alcătuit din el însuşi şi toţi preşedinţii celor cincisprezece
republici, şi desfiinţând Consiliul de Miniştri - fortăreaţă a centralismului - şi înlocuindu-1 cu un cabinet de
tehnocraţi, care avea mult mai puţină putere şi se bucura de mult mai puţină autoritate. Demisia ministrului său
de Externe, Eduard Şevarnadze, în 1991 - un colaborator apropiat, un ministru priceput şi un binecunoscut
susţinător al reformelor liberale - 1-a lipsit pe Gorbaciov de unul dintre oamenii săi de bază şi a trezit noi
suspiciuni în privinţa faptului că va fi forţat să vireze spre aripa conservatoare, ba chiar şi să apeleze la liderii
militari de teamă să nu piardă principalele capacităţi militare de apărare în republicile disidente: armata şi KGB-
ul reprezentau principalul aspect exterior şi semnul vizibil al puterii centralizate care se opunea ambiţiilor
dezintegratoare ale ţărilor baltice şi ale altor republici disidente sau campionilor unei mai mari autonomii în
Republica Rusă (RSFSR) şi în Ucraina. Fragilitatea poziţiei lui Gorbaciov a fost evidenţiată în momentul în
care, solicitând aprobarea pentru cel numit de el în noul post de vicepreşedinte al Uniunii - post pentru care
părea să fi fost destinat Şevarnadze - candidatul său a fost respins de Congresul Deputaţilor Poporului, fiind
confirmat abia după un al doilea vot, absolut neconstituţional.
Nici una dintre aceste schimbări nu a avut drept rezultat o adevărată politică economică. Dat fiind că
economia era în declin, se autoimpuneau două strategii concurente: să se acţioneze rapid sau foarte rapid.
Spiritele mai temerare sau mai disperate considerau că situaţia impune o hotărâre vizând schimbarea, făcând
abstracţie de consecinţe şi sperând în mai bine. Autorii acestei strategii au creat un plan pentru 500 de zile
pentru instaurarea unei economii mixte în patru etape. Prima etapă cuprindea vânzarea proprietăţilor şi
întreprinderilor aparţinând guvernului şi Partidului Comunist, desfiinţarea tuturor cooperativelor agricole de stat
şi colective, darea în proprietatea ocupanţilor a loturilor de pământ sau a apartamentelor şi reducerea bugetului
cu 5 milioane ruble în trei luni (incluzând reduceri serioase în bugetul destinat apărării şi KGB-ului). Principalul
obiectiv al acestei etape era acela de a pune în circulaţie banii tezaurizaţi - bani care erau tezaurizaţi pentru că
nu existau produse pe care să fie cheltuiţi - şi de a face acest lucru înainte de liberalizarea preţurilor şi de inflaţia
galopantă care-şi va face apariţia. în cea de-a doua etapă vor fi liberalizate treptat preţurile, iar rata dobânzii va
creşte, dar preţurile alimentelor de bază vor rămâne sub control. în cea de-a treia etapă şi cea mai lungă (între
250 până la 400 zile) vor fi vândute jumătate din întreprinderile prelucrătoare şi de întreţinere şi se vor înfiinţa o
bursă de acţiuni şi alte tipuri de burse. Şi, în fine, toate aceste măsuri vor fi accelerate, iar 90% din magazine vor
45
fi puse în vânzare. Cu acest program nu era de acord, printre alţii, primul ministru Nikolai Rîjkov, pentru că,
spunea el, limitele de timp erau prea rigide şi nereale; că erau necesare mai multe măsuri de protecţie pentru
categoriile dezavantajate, pentru pensionari şi
studenţi; şi că nu există aparatul birocratic necesar pentru a face atât de multe, atât de repede şi că de aceea
rezultatul va fi mai grabă o stare de haos decât reformă. Cei care nu erau de acord cu acest program susţineau de
asemenea că scindarea economică pe care ei o prevăd va fi de un real folos forţelor anarhice care ameninţă să
dezintegreze Uniunea Sovietică. Gorbaciov, care a părut să fie iniţial de partea primului grup şi apoi de partea
celorlalţi şi care nu voia să-şi piardă prim-ministrul, a încercat din răsputeri să forţeze grupurile cu păreri
discordante să găsească o soluţie de compromis. Nu a reuşit. Sovietul Suprem a preferat să-i confere puteri
extraordinare, declinând preşedinţiei sarcina de a găsi un răspuns şi impunându-i acest lucru prin decret.
Rezultatul a fost un nou plan, sprijinit la timp de Sovietul Suprem, care era atât de vag încât viitorul nu numai că
era de-a dreptul confuz, dar aparent părea să fie greu controlabil de guvern. Aceste două scheme erau opuse, dar
nici una nu definea o politică coerentă.
Transformările politice şi economice din URSS erau afectate de creşterea simultan a fenomenului de
disidenţă (fracţionism), care în anumite locuri a degenerat în mişcări de separatism. Dintre cele cincisprezece
republici sovietice (vezi Hărţile 1.2 şi 1.3) numai trei erau preponderent slave: Rusia (care includea Siberia),
Ucraina şi Rusia Albă (Bielorusia). Etnicii slavi nu depăşeau cu mult jumătate din totalul populaţiei, iar
solidaritatea Ucrainei cu ceilalţi slavi nu putea fi avută în vedere, de vreme ce Ucraina de-a lungul istoriei
oscilase între supunerea faţă de Moscova (sau Varşovia sau Vilnius) şi încercări de a-şi proclama independenţa
până în şi în timpul secolului XX. Celelalte douăsprezece republici - cele trei republici baltice, Moldova, trei în
Caucaz şi cinci în Asia centrală - toate aveau motive de nemulţumire şi aspiraţii separatiste.
Cea mai urgentă problemă a apărut în republicile baltice care au început să întrevadă redobândirea
independenţei lor din perioada interbelică şi să o pretindă, în Lituania, mişcarea reformistă Sajudis s-a înfiinţat
în 1988 şi, asemeni unor mişcări similare din Cehoslovacia, Ungaria şi alte ţări, s-a transformat dintr-o mişcare
populară în partid politic. Obiectivul ei era simplu: dobândirea independenţei. Lituania, împreună cu Letonia şi
Estonia au fost invadate în 1944-1945 de trupele lui Stalin şi încorporate în URSS. Mulţi lituanieni au emigrat în
Occident, alţii -probabil circa un sfert de milion - au fost deportaţi sau ucişi. In Republica Lituania creată în
acest fel, polonezii şi ruşii reprezentau circa o cincime din totalul populaţiei de 3,7 milioane. (în Letonia şi
Estonia, care aveau o populaţie de 2,7 şi 1,5 milioane, ruşii reprezentau circa o treime.) Principalele două
aspecte specifice economiei Lituaniei erau, pe de o parte, un surplus agricol exportabil şi, pe de altă parte, o
totală dependenţă de URSS în ceea ce priveşte petrolul şi gazele. Economia în ansamblu suferea din pricina
structurii anormale, bagatelizării rezultatelor muncii şi corupţiei ce caracterizau URSS. în 1990, au avut loc
alegeri pentru Sovietul Suprem al republicii. Candidaţii aprobaţi de Sajudis au obţinut majoritatea, care a
proclamat imediat Lituania independentă, repetând astfel gestul făcut în 1918. Pentru Gorbaciov acest gest
reprezenta o provocare căreia trebuia să i se împotrivească datorită repercusiunilor pe care le-ar fi putut avea nu
numai în alte republici baltice,
ci şi în tot restul URSS. El era dispus să le acorde republicilor mai multă libertate într-un URSS destins, să le
acorde dreptul constituţional de a se secesiona, dar nu era încă dispus să accepte o acţiune unilaterală care ar fi
putut contribui la distrugerea Uniunii Sovietice înainte ca el să aibă timp să îşi aplice reformele. în plus, re-
publicile baltice reprezentau o parte dintr-un sistem general de apărare pe care nici Gorbaciov, nici şefii armatei
nu-şi puteau permite să-1 demonteze în grabă. Gorbaciov a trimis trupe în Lituania şi a impus o blocadă
economică ce i-a forţat pe noii lideri ai Lituaniei să-şi tempereze, dacă nu obiectivele, măcar programul - dar nu
înainte de a-şi găsi aliaţi în inima Uniunii Sovietice, chiar la Moscova, unde principalul oponent rus al lui
Gorbaciov, Boris Elţîn, obţinuse controlul asupra vastei Republici Ruse (RSFSR). Toate cele trei republici
baltice şi-au proclamat în 1991 independenţa, dar bucuria le-a fost temperată de greutăţile materiale datorate
faptului că legăturile economice cu URSS şi tarifele vamale preferenţiale fuseseră întrerupte, inflaţia creştea, iar
producţia industrială şi cea agricolă scăzuseră: în Lituania, de exemplu, în decurs de trei ani se înjumătăţiseră.
Nici una dintre aceste republici nu s-a alăturat Comunităţii Statelor Independente (CSI) creată la iniţiativa
Ucrainei şi Belarus. Toate au ieşit din sfera de influenţă a rublei în 1992. în anii care au urmat aceste state au
dus-o mai bine decât alte zone din URSS reuşind să facă faţă inflaţiei galopante, dar Lituania a revenit la o
guvernare de stânga în 1992 şi Estonia în 1995. Letonia, în schimb, s-a surprins pe sine şi pe ceilalţi lipsindu-i
foarte puţin în 1995 pentru a acorda câştig de cauză unui partid de extremă dreapta condus de un imigrant din
Germania care nu vorbea letonă. Deşi în general au fost tratate asemănător, două dintre cele trei republici baltice
- Estonia şi Letonia - au avut legături istorice şi de altă natură în special cu Finlanda, Suedia şi Germania, în
timp ce Lituania, cea mai mare dintre cele trei, a avut relaţii mult mai strânse cu Polonia şi cu Rusia.
Ucraina, fiind după Rusia cea mai mare, cea mai populată şi cea mai productivă dintre republicile
46
sovietice, ocupând o poziţie strategică între Rusia şi Marea Neagră, populată de 100 de grupuri etnice, dintre
care în afară de ucraineni cele mai numeroase erau cel al velico-ruşilor (100 milioane) şi cel al polonezilor, s-a
proclamat în 1990 stat independent şi zonă liberă de arme nucleare, gest confirmat apoi prin referendum, în
secolele XVIII şi XIX Ucraina a constituit un permanent focar de revoltă împotriva presiunilor centralizatoare
ale Rusiei ţariste, în perioada 1917-1920 şi-a menţinut cu greu o independenţă destul de precară, fiind invadată
apoi de o Polonie reînviată (care a ocupat Kievul) înainte de a fi inclusă în Uniunea Sovietică. Partea apuseană a
republicii de după cel de-al doilea război mondial a fost integrată URSS abia în 1949. Mişcarea Populară a
Ucrainei (Ruh), formaţiune politică reînfiinţată în 1989, la alegerile pentru Sovietul Suprem al Ucrainei
desfăşurate în 1989 a câştigat 100 de mandate, după care liderii comunişti inclusiv Leonid Kravciuk s-au
transformat din comunişti în naţionalişti şi au obţinut suficient sprijin din partea naţionaliştilor pentru ca în 1991
Kravciuk să devină preşedintele noului stat.
Politica generală a lui Kravciuk a urmărit proclamarea independenţei Ucrainei faţă de Rusia; principalele
lui preocupări, care erau legate între ele, erau flota sovietică de pe Marea Neagră şi Crimeea. El a fost unul
dintre iniţiatorii CSI.
Pentru Gorbaciov, CSI reprezenta un mijloc de a salva o cât de mică uniune de pe urma dezintegrării
sovietice. Pentru Kravciuk CSI era o modalitate de a diminua şi de a înlătura treptat interdependenţa fostelor
republici sovietice. Deşi în 1992, Kravciuk a fost de acord cu mutarea în Rusia a armelor nucleare tactice de
distrugere, el a susţinut că flota de pe Marea Neagră, o forţă însumând circa 300 de vase uzate şi o mică parte
din forţele navale sovietice, nu reprezintă o forţă strategică şi deci nu trebuie să fie atribuită Rusiei, deşi era
dispus să o împartă cu Rusia. Problema a fost agravată de faptul că bazele flotei se aflau în Crimeea, care în
1992 îşi proclamase independenţa atât faţă de Rusia, cât şi faţă de Ucraina - dar a renunţat la această pretenţie în
schimbul acordării unor puteri substanţiale de către Kiev în calitate de republică autonomă în cadrul Ucrainei.
Rusia şi Ucraina au încheiat şi au anulat o serie de acorduri privind flota şi folosirea bazei navale de la
Sevastopol; existau mai multe variante: să aibă în comun controlul asupra flotei, să o împartă în mod egal, să o
transfere integral Rusiei contra unei sume de bani. După ce a reuşit s-o scoată la capăt cu cumplita lipsă de
lichidităţi, Ucraina a aderat în 1993 la tratatul ruso-american START I din 1991, pregătindu-se totodată să
predea Rusiei jumătate din arsenalul său nuclear pentru a fi distrus, pentru ca mai târziu să se angajeze că până
în 1999 va preda întregul său arsenal nuclear. Ucraina a obţinut din partea Rusiei promisiunea că i se va livra
combustibil lichid (benzină, petrol) la preţuri scăzute şi garanţii vizând integritatea sa teritorială de la Rusia,
Statele Unite şi Franţa.
Crimeea, anexată de Rusia ţaristă în 1783, avea o populaţie în mare măsură de origine tătară care a fost
deportată în masă în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind acuzată de colaboraţionism cu germanii.
După război aceste acuzaţii au fost retrase şi celor deportaţi li s-a permis să se întoarcă, dar mulţi au preferat să
trăiască in exil departe de pământurile natale. In 1954, Crimeea a trecut din componenţa RSFSR în componenţa
Republicii Sovietice Ucraina, dar nici atunci şi nici după această schimbare tătarii nu şi-au redobândit
autonomia din perioada antebelică. La începutul anilor '90 tătarii reprezentau circa 10% din populaţie.
Ucrainenii alcătuiau circa 25%, iar ruşii 62%. Limba rusă era în general limba universal acceptată. O dată cu
dezintegrarea Uniunii Sovietice, Crimeea a devenit o republică autonomă în cadrul Ucrainei. Alegerile
prezidenţiale din 1994, aprobate de guvernul de la Kiev în speranţa unei victorii a candidatului susţinut de
acesta, au fost câştigate de Iuri Meşcov care a promovat ideea revenirii la Rusia. Succesul acestuia a pus în
încurcătură Moscova care, printr-un tratat tripartit cu Statele Unite şi Ucraina, garanta simultan integritatea
integritatea teritorială a celei din urmă în schimbul cedării întregului arsenal nuclear. Dar Meşcov s-a dovedit a
fi în egală măsură incompetent şi incomod, iar Ucraina 1-a îndepărtat din funcţie şi apoi a desfiinţat această
funcţie, fără a provoca vreun protest din partea Moscovei.
Alegerile din Crimeea au fost urmate de alegeri chiar în Ucraina, unde o întreagă pleiadă de partide şi
candidaţi care nu aparţineau nici unui partid au evidenţiat deosebirile dintre ucraineni şi ruşi, precum şi
dificultăţile cu care se confruntă ucrainenii în încercarea lor de a-şi afirma propria identitate naţională distinctă
fără a ceda Rusiei jumătatea de răsărit a statului şi întreaga Crimee. în alegerile prezi-
denţiale ce au urmat Kravciuk a pierdut în favoarea lui Leonid Kucima. care era în mod limpede alesul părţii de
răsărit a statului, un susţinător al noilor relaţii strânse cu Rusia şi beneficiarul nemulţumirii generale în privinţa
economiei. Strategia economică a lui Kucima a avut o eficienţă amestecată. Rata inflaţiei a scăzut, s-a menţinut
nivelul real al salariilor, s-au creat fonduri de rezervă şi s-au achitat Rusiei dobânzile la datorii. A stagnat, însă,
reforma agrară, s-a continuat subvenţionarea întreprinderilor şi cooperativelor de stat (care nu puteau fi vândute)
şi după o serie de reduceri ale cheltuielilor deficitul bugetar a scăzut. Minoritatea reformatorilor şi-au pus
speranţa în scăderea taxelor şi o rată a dobânzii care să atragă capital privat şi împrumuturi din partea unor bănci
străine.
47
Nord-vestul Ucrainei, R.S.S. Bielorusă din cadrul URSS, a devenit statul Belarus - având o populaţie
alcătuită în mod special din ruşi şi câteva comunităţi de polonezi; independenţa Belarus reprezenta o ameninţare
nu atât din pricina divizărilor etnice ci mai degrabă datorită faptului că această republică a fost o creaţie
artificială a regimului sovietic. în cadrul unui referendum organizat în 1995 populaţia a votat în mod uimitor
pentru ceva ce semăna foarte mult cu o reunire cu Rusia: preşedintele Aleksandr Lukaşenko a susţinut ideea
unităţii slave. Partea vestică a Ucrainei - R.S.S. Moldovenească devine statul independent Moldova, având o
populaţie mixtă alcătuită din români, ucraineni, ruşi şi turci găgăuzi. Moldova a beneficiat scurt timp de
independenţă către sfârşitul Evului Mediu înainte de a deveni parte componentă a Imperiului otoman. în secolul
al XlX-lea anumite părţi din ea au fost încredinţate Rusiei (1812) şi României (1859)*. Românii din Moldova au
fost descurajaţi să se unească cu România după 1989 de extrem de neplăcuta moştenire lăsată de Ceauşescu,
precum şi de nivelul scăzut de viaţă din această ţară. La alegerile din 1991, ei şi-au declarat independenţa. Ruşii
au proclamat o Republică nistreană separată, dar nu au obţinut recunoaşterea ei.
Toate cele trei republici caucaziene au devenit independente în 1991-1992. Georgia, un labirint etnic şi
religios care şi-a pierdut independenţa atunci când ultimul său rege a încredinţat-o ţarului Rusiei în 1880 (în
aproape acelaşi mod cum ultimul duce de Medici al Toscanei a lăsat moştenire ducatul său împăratului
habsburg), a fost guvernată de proconsuli ruşi până în 1917, când îşi dobândeşte independenţa cu un oarecare
ajutor din partea trupelor britanice. Câţiva ani mai târziu a fost inclusă în Uniunea Sovietică. Şi-a proclamat din
nou independenţa în 1989. Revolta din 1972 (care 1-a adus la putere pe Eduard Şevarnadze) a fost o anticipare a
demonstraţiilor antiruseşti de la sfârşitul anilor '80, suprimate cu multă, deloc necesară, brutalitate. Aceste
incidente au dat naştere unor speculaţii potrivit cărora ofiţerii din armată ostili lui Gorbaciov au provocat
intenţionat
în informaţiile autorului sunt unele inexactităţi. Principatul Moldovei a cuprins între hotarele sale teritoriul dintre
Prut şi Nistru, dar sudul Basarabiei a fost transformat de turci în 1538 în raia turcească. Rusia a anexat Basarabia în 1812,
colonizând pe teritoriul ei ruşi, ucraineni, polonezi, germani, evrei şi supunând-o rusificării. în 1856, prin Congresul de
pace de la Paris, aufost retrocedate Moldovei 3 judeţe din sudul Basarabiei, [nota trad.]

această situaţie incendiară într-un moment în care Gorbaciov nu era în ţară. în 1992, preşediptele Zviad
Gamsahurdia, un înfocat naţionalist, a anulat puterile autonome şi privilegiile de care se bucurau diversele
minorităţi din Georgia. Cele mai importante minorităţi erau abhazii, turcii şi creştinii din nord-vestul ţării. Ei
reprezentau 17% din populaţie şi fuseseră încorporaţi în republică abia în 1930. Pentru a-şi dobândi
independenţa aceştia au recurs la forţa armelor. Gamsahurdia a fost silit să plece, iar apoi Şevarnadze a fost
invitat să revină de la Moscova şi a devenit preşedinte (în 1995 avea să fie reales). El a aderat cu părere de rău la
CSI pentru a obţine ajutorul ruşilor, le-a acordat acestora permisiunea de a păstra trupe în Georgia pentru a-1
ajuta să-şi antreneze armata: pentru Rusia porturile Georgiei de la Marea Neagră, precum şi căile de transport
caucaziene nu erau deloc lipsite de interes. în 1994, Gamsahurdia s-a sinucis. Abhazia şi-a proclamat
independenţa faţă de Georgia.
în vecinătate se află Armenia, cu o populaţie preponderent creştină şi Azerbaidjan, cu populaţie de origine
musulmană şi turcă, luptând între cele două momente antedatate în care şi-au obţinut independenţa. Esenţa
conflictului dintre ele o constituia regiunea Nagorno-Karabah, creată în 1921 ca regiune a Azerbaidjanului, dar
în care armenii erau mai numeroşi decât azerii, raportul fiind de doi la unu. Au biruit pe rând întâi armenii, apoi
azerii şi apoi din nou armenii. Şi unii şi alţii considerau că întreaga vină pentru situaţia creată aparţine
Moscovei. Când în 1991 armenii au pus stăpânire pe regiunile azere şi i-au pus pe fugă pe azeri, aceştia au cerut
ajutor Turciei cu populaţie de aceeaşi religie şi înrudită, având o adevărată tradiţie istorică în ceea ce priveşte
oprimarea armenilor în Turcia. Armata Azerbaidjanului a reuşit, însă, să-1 răstoarne pe preşedintele
postcomunist şi favorabil Turciei, Abulfaz Ah Elcibei şi 1-a adus la putere pe fostul KGB-ist Gaidar Aliev. El
şi-a concentrat întreaga atenţie asupra exploatării petrolului din Azerbaidjan în asociaţie cu companii străine şi
asupra negocierilor cu diverse state interesate vizând construirea unor conducte de petrol, nerăbdător să încaseze
taxele de acces şi de tranzit.
în Asia la începutul anului 1986 s-a făcut simţită o puternică nemulţumire materializată în manifestaţii în
Uzbekistan, republică renumită prin fenomenul de corupţie foarte răspândit în perioada în care la conducerea sa
se afla ginerele lui Brejnev, Iuri Ciubanov. în 1990 cele cinci republici asiatice ale URSS şi-au proclamat
independenţa, deşi nu toţi dintre cei 50 milioane de locuitori ai lor - mai ales cei din Kazahstan - erau încântaţi
de această alternativă (vezi Nota de la sfârşitul Capitolului 4 privind Asia Centrală).
Dezintegrarea progresivă a URSS a fost una dintre nereuşitele lui Gorbaciov. El a sperat să păstreze o
anumită formă de unitate, dar spiritul vremii era împotriva lui. CSI era mai mult decât o simplă strategie de
tranziţie care putea conduce fie la o dezintegrare progresivă fie, în caz contrar, la refacerea într-o oarecare
măsură a legăturilor oficiale şi neoficiale care au existat între republicile componente ale URSS. Deocamdată
fostele republici sovietice erau mai degrabă neîncrezătoare în puterea Rusiei decât conştiente de importanţa pe
care încă o aveau pentru ele produsele ruseşti, serviciile sau anumite înlesniri.
48
Un al doilea eşec al politicii lui Gorbaciov a fost deprecierea şi desfiinţarea (în multe locuri se poate
vorbi, însă, de desfiinţarea efectivă a acestui partid) Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, prin intermediul
căruia el a sperat să îşi exercite puterea şi să aplice reformele în lipsa oricărei alte baze politice. Marile realizări
ale lui Gorbaciov au fost curajul de a renunţa la imperiul sovietic din Europa şi iniţiativele sale privind
dezarmarea reciprocă în cadrul Războiului rece. El a dorit, totuşi, să menţină Uniunea Sovietică sub o formă
modificată şi să menţină un Partid Comunist reformat. Când a fost vorba despre aceste două obiective el a fost,
însă, foarte evaziv şi a creat astfel premisele necesare instalării la putere a unui lider mai deschis - Boris Elţîn,
un naţionalist rus deloc interesat de menţinerea Uniunii Sovietice sau a Partidului Comunist pe care în Rusia îl
şi desfiinţase de altfel. Gorbaciov a deposedat Partidul Comunist de monopolul pe care-1 avea asupra puterii, a
iniţiat primele legi destinate privatizării pământului şi a industriei şi a creat climatul juridic necesar introducerii
economiei de piaţă. Deşi a fost un reformator convins şi un modernizator al societăţii, el nu era totuşi un
democrat. El nu a crezut că în URSS se poate înfăptui reforma altfel decât prin intermediul unei autocraţii
binevoitoare. El a asigurat puteri sporite preşedintelui Uniunii Sovietice; şi-a asumat din nou funcţia de secretar
general al Partidului Comunist pe care o neglijase până nu demult; a creat noi corpuri consultative care, fie
întâmplător, fie în mod premeditat, erau prea numeroase pentru a avea un rol coerent; iar în prima parte a anului
1990 a părut că virează spre tabăra conservatorilor. Politica lui economică a fost confuză, iar situaţia economică
catastrofală. Neîncrezător în economia de piaţă, el a acceptat o mulţime de planuri vizând reforma economică
care s-au succedat unul după altul fără a fi vreodată puse în practică şi nu a reuşit să impună nici un program
susţinut pentru a introduce reforma în domeniul producţiei de alimente.
Situaţia era dezastruoasă: nu existau devize, deficitul bugetar reprezenta o treime din PIB, aproape toate
întreprinderile funcţionau în pierdere, statul continua să deţină monopolul, ajutorul din afară era neînsemnat, iar
consultanţa din partea unor firme străine de specialitate nu era de prea mult folos. în martie 1991, propunerea
vizând crearea unei noi Uniuni Sovietice formată din republici suverane a fost respinsă prin vot popular în şase
dintre ele: cele trei republici baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. In iulie a fost redactată o nouă constituţie
sovietică care prevedea puteri restrânse pentru guvernul central; în replică un grup de reacţionari alcătuit din
reprezentanţi ai armatei, ai KGB-ului şi câţiva civili au declanşat o lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov care
era plecat în Crimeea. Lovitura de stat a eşuat după trei săptămâni datorită proastei pregătiri, dar victoria nu a
fost a lui Gorbaciov care, în afară de umilinţele suferite, era supus unor duble presiuni: din partea adepţilor unei
reforme constituţionale şi economice mai drastice şi din partea conservatorilor care se temeau că-şi vor pierde
funcţiile şi standardul de viaţă şi tremurau la gândul dispariţiei puterii sovietice. înainte de sfârşitul anului
Gorbaciov a fost eliminat de pe arena politică, dându-şi demisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice
care (creată fiind în 1923* la şase ani după revoluţia bolşevică) a încetat să mai existe
*în mod oficial la 30 decembrie 1922. [nota trad.]
Istoria Europei în secolul XX nu ne oferă un alt exemplu de contrast atât de izbitor ca în cazul lui
Gorbaciov dintre durata redusă a mandatului său şi amploarea realizărilor care l-au caracterizat. El s-a
confruntat cu cele mai descurajatoare probleme: de la imposibilitatea de a continua Războiul Rece până la
neputinţa de a menţine Uniunea Sovietică şi imperiul acesteia. Deşi curajos şi inteligent, libertatea lui de
mişcare a fost limitată nu numai datorită constrângerilor datorate funcţiei pe care o avea ci şi izolării specifice
unui temperament autocratic, precum şi incapacităţii sale de a obţine sprijinul unor consilieri apropiaţi sau chiar
competenţi. Aceste limite l-au făcut să ezite adeseori, ducând în cele din urmă la căderea lui; a avut însă grijă ca
plecarea lui să nu conducă la restaurarea vechii ordini.
Baza puterii lui Elţîn nu era URSS ci Rusia. El a acţionat cu mult curaj în timpul loviturii de stat ce îl viza
pe Gorbaciov, riscându-şi viaţa în confruntările cu complotiştii; prin urmare popularitatea sa în Rusia a fost
după 1990 în continuă creştere. în 1990, Congresul Deputaţilor Poporului ales în perioada de reforme
gorbacioviste din 1988 (şi alcătuit în marea lui majoritate din comunişti) a fost înlocuit de un parlament rus care
1-a ales pe Elţîn preşedinte. Cu câteva săptămâni înainte de lovitura de stat din august 1991, el fusese ales prin
vot popular direct preşedinte al Republicii Ruse: a obţinut 57% din voturi, o majoritate infimă, dar mult mai
mult decât oricare dintre ceilalţi candidaţi. Această victorie s-a dovedit a fi punctul culminant al carierei sale. Cu
ajutorul ei s-a impus pe scena politică rusească, deşi mai târziu nu a reuşit să stăpânească nici una dintre cele
două probleme majore cu care s-a confruntat: politica economică şi cea privind naţionalităţile. El a sprijinit pe
jumătate reforma economică, impusă populaţiei care suferea de pe urma efectelor ei fără să înţeleagă ce se
petrece, şi a permis ca aceasta să fie subvenţionată de instituţiile statului (inclusiv de banca centrală).
Ambiguitatea în ceea ce priveşte drepturile naţionalităţilor a condus la revolta cecenilor care i-a pricinuit la fel
de mult rău ca şi alte episoade din timpul mandatului său de preşedinte.
Lui Elţîn i s-au conferit puteri excepţionale pentru a formula şi implementa reforma economică. Aceasta,
elaborată de Egor Gaidar, Ghenadi Bubulis şi alţi consilieri curajoşi, cuprindea reduceri drastice ale cheltuielilor
49
guvernului, privatizarea tuturor întreprinderilor de stat pentru care se pot găsi cumpărători, demontarea unei
mari părţi din aparatul birocratic central şi înlăturarea fără mila a tuturor persoanelor incapabile. Acest program
s-a dovedit a fi, însă, nu numai dureros, ci şi de mult mai mare durată decât se anticipase şi a fost zădărnicit de
banca centrală independentă, care era în afara controlului executivului şi continua să tipărească bani pentru a
salva sau numai pentru a mulţumi întreprinderile vlăguite şi pe directorii acestora. Inflaţia a crescut până la un
indice cu 4 cifre, producţia a scăzut până la cele mai joase nivele, iar de pe urma reformei nu părea să
beneficieze decât o mână de afacerişti pricepuţi să obţină profituri mărunte în confuzia generală. Foştii aliaţi ai
lui Elţîn, printre care vicepreşedintele Aleksandr Ruţkoi, fost general al forţelor aeriene şi erou al războiului din
Afganistan, au dat înapoi, considerând că Elţîn şi Gaidar - un înfocat susţinător al terapiei de şoc - au încercat să
facă în cinci ani ceea ce ar fi trebuit făcut în mod normal în douăzeci de ani. Criticii reformei s-au
grupat în Uniunea Civică ce a devenit un grup important în parlament şi şi-au unit forţele cu foştii comunişti
care îi erau şi mai ostili lui Elţîn decât îi fuseseră lui Gorbaciov. Elţîn a fost silit să retragă numirea lui Gaidar ca
prim-ministru şi 1-a numit în schimb pe Victor Cernomîrdin de la care se aştepta să fie un mediator docil între el
şi preşedintele parlamentului Ruslan Hasbulatov, un alt fost aliat devenit adversarul său.
Oponenţii lui Elţîn nu se limitau la politica lui economică şi la consilierii săi. Tăria lui de caracter a
deranjat la fel de mulţi oameni câţi a şi atras. Agresivitatea lui friza autoritarismul. Deşi putea fi foarte dârz
atunci când era vorba de apărarea unui principiu general sau a unei convingeri, el a dat dovadă de foarte multă
nesiguranţă ca lider politic fie datorită şireteniei sale înnăscute, fie pentru că era copleşit de multitudinea
problemelor cu care era confruntat. în parlament (al cărui mandat expira în 1995) exista un nucleu alcătuit din
adepţii lui Elţîn, dar un număr aproape egal de oponenţi ai acestuia, precum şi un grup intermediar - probabil cel
mai numeros, dar şi cel mai puţin coerent - care accepta ideea unor reforme majore, dar privea cu îngrijorare şi
nelinişte suferinţa pe care o presupunea implementarea acestor reforme şi dorea eliberarea în mai mică măsură a
preţurilor de sub controlul statului (în special în cazul produselor de strictă necesitate), o privatizare de mai mică
amploare şi mai presus de orice un ritm mai scăzut al reformei. Acest grup nu oferea, totuşi, un program
alternativ convingător, dar juca un rol important în special în împiedicarea grupurilor anti-Elţîn de a întruni cele
două treimi necesare pentru a-1 pune sub acuzaţie sau pentru a-1 destitui. Se ajunsese în impas şi indecizie, căci
constituţia nu-i permite preşedintelui să dizolve parlamentul înainte ca acestuia să-i expire mandatul.
Elţîn a continuat să se bucure de aprobarea opiniei publice, fapt confirmat de rezultatele referendumului
din 1993. Nici unul dintre adversarii săi, nici Ruţkoi, nici Hasbulatov, nu se bucura de acelaşi prestigiu în rândul
populaţiei; Elţîn se bucura totodată de un sprijin adecvat în rândul forţelor armate: circa două treimi dintre
ofiţerii superiori şi poate chiar mai mult mergând în jos pe scara ierarhică erau de partea sa. Pe de altă parte, el
nu a înfiinţat un partid politic al cărui lider să fie; el era puternic, dar izolat; era mult mai puţin hotărât decât, de
exemplu, Walesa în Polonia; iar conflictul său cu parlamentul 1-a împiedicat să se preocupe de rezolvarea
înfricoşătorului declin economic. Preţurile au continuat să crească, rubla a pierdut într-un an nouă zecimi din
valoarea sa în raport cu dolarul, ajutorul extern era foarte modest, iar în anii 1989-1993 producţia aproape s-a
înjumătăţit. în 1993 Elţîn 1-a rechemat pe Gaidar, 1-a suspendat pe Ruţkoi şi, printr-o manevră mai mult ca
sigur ilegală a dizolvat parlamentul. Conflictul dintre Elţîn şi adversarii săi a devenit violent, Elţîn a ordonat
bombardarea clădirii parlamentului şi arestarea lui Ruţkoi şi Hasbulatov.
Alegerea unui nou parlament a fost contestată de trei forţe importante: reformişti, comunişti/conservatori
şi naţionalişti. Elţîn însuşi a adoptat o atitudine rezervată care se deosebea cu greu de indecizie. El nici nu şi-a
creat un partid propriu, nici nu a susţinut vreunul dintre cele existente rămânând astfel în mod autocratic în afara
şi mai presus de confruntarea între partide. Noul parlament a
fost ales jumătate prin reprezentarea proporţională pe liste, jumătate prin confruntările personale în
circumscripţiile electorale. Reformiştii, care s-au intitulat Opţiunea Rusiei şi l-au ales pe Gaidar drept cel mai de
seamă lider, în loc să se prezinte în faţa electoratului ca un front unit, s-au lăsat pradă unor interminabile
confruntări, reuşind astfel să se plaseze numai pe locul doi (15% din voturi) după primul tur de scrutin, dar s-au
clasat în frunte în mult mai multe circumscripţii electorale decât orice alt partid. Naţionaliştii erau conduşi de
Vladimir Jirinovski, care s-a clasat al treilea la alegerile prezidenţiale din 1991, iar campania lui electorală a fost
axată pe un amestec demagogic de xenofobie şi populism - vehiculând idei mergând de la refacerea puterii
Rusiei şi teritoriului acesteia (incluzând şi Alaska) până la ieftinirea vodcăi. Electoratul său era alcătuit din acei
oameni, fără deosebire de vârstă, care se tem de iminenţa haosului şi a umilirii naţionale. Comuniştii au obţinut
12% din voturi în primul tur de scrutin şi s-au situat pe locul trei în cel de-al doilea tur. împreună aceste trei
grupări au obţinut jumătate - dar numai jumătate - din mandate în fiecare tur de scrutin.
Elţîn dorea ca Rusia să fie un stat puternic, centralizat, cu o solidă bază economică şi unit în interiorul
graniţelor moştenite de la URSS. însă Rusia, ca şi RSFSR înaintea sa, era alcătuită din douăzeci şi unu de
regiuni autonome, iar în acel moment se înregistrau circa cincizeci de conflicte interne datorate unor dispute
50
teritoriale. Dezastruoasa situaţie economică şi confuzia politică favorizau dezintegrarea, determinând grupările
etnice, locale sau cele formate la întâmplare să îşi asume vrând-nevrând administrarea economiei şi autoritatea
politică. în 1992, Elţîn a legiferat acordul tuturor regiunilor autonome, cu excepţia a două grupuri (cecenii şi
tătarii) pentru crearea unei federaţii ruse în care aceste enclave, precum şi oraşele Moscova şi Leningradul
(rebotezat Sankt Petersburg) să reprezinte entităţi distincte cu puteri sporite asupra propriilor afaceri interne.
Cecenii erau deja foarte neîncrezători. Ei fuseseră deportaţi în masă, în timpul celui de-al doilea război
mondial - circa 250 000 de oameni, iar dintre aceştia patru din cinci muriseră - din teritoriile caucaziene, iar
supravieţuitorii au rămas în exil până după moartea lui Stalin. în deceniile ce au urmat ei au dobândit reputaţia
de a fi cei mai mari traficanţi de arme şi droguri din Rusia, bucurându-se de o anumită poziţie în lumea interlopă
de la Moscova. în 1991, Djokar Dudaev, un general sovietic care luptase în Afganistan şi care se afla
întâmplător în permisie în Cecenia natală, a fost propulsat la conducerea unei grupări care, nemulţumită doar cu
autonomia, a proclamat independenţa Ceceniei cu Dudaev ca preşedinte. După o tentativă nereuşită de a repune
în drepturi prin forţă guvernul regional, Elţîn a retras trupele ruseşti şi a impus un embargo economic, care s-a
dovedit totuşi a fi ineficient. El era îngrijorat de posibilitatea unor revolte similare în alte regiuni etnice şi, im-
plicit, de situaţia căilor de comunicaţie ale Rusiei - căi ferate şi conducte de petrol
- din Caucaz până la Marea Caspică şi de rafinăria de petrol din capitala cecenă, Groznîi, care era a doua
ca mărime din Rusia. La rândul lor Dudaev şi adepţii săi se temeau că trupele ruseşti trimise în Georgia pentru
a-1 ajuta pe Şevarnadze în conflictul cu Gamsahurdia (singurul care recunoscuse independenţa Ceceniei) vor
ajunge în Cecenia. Ciocniri sporadice s-au înregistrat la graniţele Ceceniei până în 1994, când Elţîn s-a decis să
nimicească regimul lui Dudaev, mai întâi sprijinind o grupare cecenă rivală şi apoi printr-o acţiune militară în
forţă. Prima soluţie s-a dovedit a fi un eşec, cea de-a doua o catastrofă, o tragedie şi departe de a fi o soluţie
hotărâtoare. Acţiunea ruşilor, deşi pregătită în pripă, a fost de o cruzime inimaginabilă şi s-a soldat pe parcursul
a câteva săptămâni cu mai multe victime decât au Ş înregistrat ruşii în zece ani de război în Afganistan.
Intervenţia armatei i-a stârnit deopotrivă pe ceceni şi pe ruşii ce trăiesc în Cecenia împotriva Rusiei lui Elţîn; a
fost extrem de nepopulară în Rusia unde a slăbit poziţia lui Elţîn; s-a vorbit foarte mult despre ea reprobator în
lumea întreagă. Cecenii au replicat printr-o serie de raiduri în Rusia, de unde au luat 1 500 de ostatici.
încercările ruşilor de a-i elibera prin forţă au costat multe vieţi, distrugerea unui întreg spital şi un acord prin
care cecenilor li se permitea să se retragă pe teritoriile lor cu autobuzele, luându-i pe unii dintre ostatici cu ei.
Aceste lovituri şi excese au pus sub semnul întrebării la Moscova controlul pe care îl are Rusia asupra întregii
zone a Caucazului, o regiune de mărimea Franţei în care se vorbesc cincizeci de limbi diferite şi se practică
diverse forme de creştinism sau islamism.
Acest război de mici proporţii, dar cumplit şi de durată a avut repercusiuni de ordin politic şi economic.
El a ridicat problema incapacităţii de a stăpâni situaţia pe parcursul mai multor ani, a evaluării greşite a acţiunii
militare din 1994-1995, a neînţelegerilor dintre Elţîn şi principalii săi consilieri militari şi a echilibrului de
putere dintre ei. Costul acestui război a slăbit şi mai mult economia deja precară şi a descurajat voinţa opiniei
internaţionale de a face ceva pentru a-i veni în ajutor acesteia. în 1994, inflaţia a fost redusă cu 50%, dar ea avea
să crească din nou în 1995 până la 200% în loc să scadă cu 10-25% aşa cum era prevăzut. Bugetul, grevat de
credite permanente destinate procedurii de falimentare a unor întrepskideri şi cooperative agricole, nu prea
dădea semne că s-ar putea încadra în procemui de 7,7% din PIB cerut de FMI ca o condiţie prealabilă pentru a
acorda sprijinul necesar redresării. în sectorul industrial, jumătate din forţa de muncă şi două treimi din
întreprinderi au fost privatizate, cu toate că trecându-le în proprietatea directorilor şi muncitorilor la preţuri
minime (jumătate din acţiuni au fost atribuite directorilor şi muncitorilor, iar alte 30% au fost vândute la
licitaţie, excepţie făcând industria destinată apărării, cea prelucrătoare de petrol şi gaz). în agricultură, aproape
toate cooperativele colective au fost transformate în S .R.L.-uri, dar producţia şi distribuţia au rămas ineficiente
sau au căpătat chiar un aspect haotic. Numai în sectorul de servicii al economiei s-au înregistrat progrese
îmbucurătoare.
Principala problemă economică a Rusiei o constituiau de fapt două probleme: desfiinţarea unei economii
(incompetente) de comandă şi înlocuirea unei economii de război cu una de pace. Cea dintâi problemă
presupunea o schimbare a mentalităţii şi a instituţiilor; cea de-a doua, schimbări în producţie şi costuri mari
destinate retehnologizării. Ambele au produs confuzie, privaţiuni şi un declin rapid al producţiei. Aceste
schimbări, chiar şi cu ajutor din afară, au fost un coşmar din punct de vedere politic, administrativ şi financiar.
Pe măsură ce amploarea acestor pro-
bleme - materializată în bani şi timp - a devenit evidentă, liderii străini au devenit mai prudenţi. Ajutorul
occidental a fost condiţionat de trei obiective sau perspective: Rusia să devină un stat naţional şi nu unul
imperial, o democraţie şi o economie de piaţă în care să predomine proprietatea privată. Amestecul Rusiei în
Georgia şi Tadjikistan a fost trecut cu vederea, dar atacul împotriva cecenilor a provocat o şi mai mare
51
îngrijorare. Bombardarea parlamentului ordonată de Elţîn a fost trecută cu vederea dat fiind că Elţîn părea a fi
un guvernant mai sigur decât oricare dintre eventualii candidaţi la funcţia de preşedinte, neuitându-se însă rolul
pe care-1 au încă şi-1 vor mai avea şi în viitor şefii armatei cărora Elţîn părea a le fi tot mai îndatorat. Cel de-al
treilea obiectiv, condiţia de natură economică, era cea mai stranie şi asta nu numai pentru că presupunea implicit
acordarea unor însemnate credite în numerar. Necesităţii politice de a se promova stabilitatea şi democraţia în
Rusia prin intermediul ajutorului economic i se adăugau, în cele din urmă, perspectiva unor profituri dintr-o ţară
cu importante resurse naturale şi o de la sine înţeleasă nevoie de tehnologie occidentală şi de consultanţă.
Germania a dat tonul promiţând ajutor financiar. I-au urmat Statele Unite, Uniunea Europeană împreună
cu nou creata sa Bancă Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (creată în 1989 din iniţiativa Franţei),
Grupul celor Şapte, Banca Mondială şi FMI. Promisiunile făcute lui Gorbaciov au fost reînnoite şi îmbogăţite
când acestuia i-a luat locul Elţîn. în cifre rotunde angajamentele au ajuns la circa 100 000 miliarde dolari plus
replanificarea unei cifre asemănătoare a datoriei existente. (Rusia şi-a asumat responsabilitatea pentru întreaga
datorie externă a Uniunii Sovietice.) Proporţiile programului nu erau, însă, pe măsura nevoilor, iar cea mai mare
parte a ajutorului nu a fost acordat datorită caracterului straniu al politicii Rusiei şi al politicii ei economice.
Elţîn însuşi a devenit contradictoriu dat fiind că adversarii săi îl acuzau că este adeptul unei politici de exagerată
ploconire în faţa Occidentului şi foarte severă pentru ruşi. Donatorii nu au reuşit să cadă de acord asupra
ritmului în care vechiul sistem economic din Rusia trebuia înlocuit.
Principalele aspecte ale unui nou sistem trebuiau să fie privatizarea întreprinderilor de stat, desfiinţarea
monopolului statului asupra fixării preţurilor, precum şi stricta supraveghere a acordării de împrumuturi de către
banca centrală. Varianta rapidă cu şocurile ei puternice ar putea scurta procesul, dar acest lucru nu ar fi posibil
decât cu preţul unor mari lipsuri, poate chiar al foametei, preţ pe care, evident, ar trebui să-1 plătească o mare
parte a populaţiei. Un program mai gradat s-ar putea transforma, însă, într-un proces interminabil, care nu s-ar
mai încheia nicicând. Şi unul şi celălalt aveau nevoie de ajutor din afară. Donatorii au părut că preferă prima
variantă, deşi unii dintre ei - în special Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa -s-a opus aplicării
unor soluţii disperate aşa cum propuseseră FMI, Banca Mondială şi majoritatea guvernelor şi experţilor din
ţările occidentale, nu numai datorită durităţii acestor soluţii ci şi datorită faptului că o transformare radicală de
scurtă durată a economiei presupune crearea unor noi instituţii, recalificare şi o nouă mentalitate, care nu pot
apărea brusc din neant. Transferarea activelor din proprietatea statului în proprietatea unui sector privat, blocată
iniţial de probleme de ordin practic sau juridic
(absenţa capitalului privat, absenţa unei legislaţii specifice), a avut câştig de cauză, dar a fost însoţită de
mercantilism, corupţie, de îmbogăţirea câtorva în defavoarea celor mulţi, tot mai săraci şi mai deziluzionaţi.
Elţîn, a cărui sănătate a avut la fel de mult de suferit în 1995 ca şi popularitatea lui, nu părea a mai fi omul
potrivit pentru a rezolva gravele probleme ale Rusiei. Inconsecvenţa şi ezitările lui tot mai frecvente aminteau
de falsa relansare pe care a cunoscut-o Rusia cu un secol şi jumătate în urmă, în timpul ultimului său
reformator-autocrat, ţarul Alexandru II. La alegerile de la sfârşitul anului 1995, partidul care s-a bucurat de cel
mai mult succes a fost Partidul Comunist condus de Ghenadi Ziuganov. Ultranaţionaliştii lui Jirinovski s-au
situat pe locul doi. Tabăra reformatorilor era divizată între Grigori Iavlinski şi Egor Gaidar, lideri ai
reformatorilor în perioada lui Gorbaciov şi a lui Elţîn. Majoritatea dintre cele circa patruzeci de partide nu au
reuşit să întrunească procentul de 5% necesar pentru a intra în parlament.
Rusia post-sovietică nu mai este o putere mondială, ci doar o putere regională, care are toate şansele ca pe
termen mediu sau lung să devină o importantă putere regională. Influenţa ei în Europa şi Asia rămâne o
chestiune de timp, aşa cum s-a întâmplat şi după moartea Ecaterinei II şi după revoluţia bolşevică. Rusia este
membră a Băncii Mondiale, a FMI şi a altor organisme economice internaţionale, iar la sfârşitul anului 1994 şi-a
declarat intenţia de a se alătura Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC sau WTO - World Trade
Organization) (succesorul GATT). Rusia cheltuia deja peste 100 milioane dolari pe an pe produse de import şi
servicii şi avea să devină unul dintre cei mai puternici magneţi pentru exportatorii străini. Ea este însă
caracterizată de instabilitate politică atâta timp cât Elţîn va reprezenta autoritatea, dar nu va va avea iniţiative
reale; iar autoritatea lui se va diminua pe măsură ce ideologiile comunistă şi naţionalistă devin tot mai puternice
şi se pot chiar coaliza împotriva lui.*
în decembrie 1999 B. Elţîn a renunţat la mandatul său, proclamându-1 succesor pe Vladimir Puţin, validat
în primăvara lui 2000 ca preşedinte al Federaţiei Ruse. [nota trad.]
52
2. JAPONIA
Istoria postbelică a Japoniei este o lecţie exemplară despre ceea ce înseamnă cu adevărat politică
internaţională. în 1945, Japonia capitulase, puterea ei militară fusese anihilată, iar simbolul ei naţional,
împăratul, aneantizat. Pe parcursul unei generaţii Japonia şi-a redobândit statutul de mare putere, dar nu a făcut
acest lucru înlocuindu-şi arsenalul militar, ci reclădindu-şi industria, redobândindu-şi piaţa comercială externă şi
refăcându-şi rezervele de lichidităţi şi valută. Numai după ce aceste aspecte au fost puse la punct şi-a permis
răgazul de a-şi analiza şi remodela puterea militară pierdută. Japonia era singura putere mondială despre care se
putea spune că este o mare putere, dar nu are capacitate nucleară şi era în mod evident mai puternică decât unele
state - Marea Britanie, Franţa, India - care-şi experimentaseră deja armamentul nuclear.
în această perioadă Japoniei nu i-au lipsit numai înzestrările militare cu ajutorul cărora statele îşi definesc
poziţia în lume; ea ducea o cumplită lipsă de materii prime esenţiale. Ea ducea lipsă de - sau avea în cantităţi
neglijabile - petrol, uraniu, aluminiu sau nichel; avea foarte puţin cărbune, minereu de fier, cupru sau gaze
naturale; îşi putea acoperi numai jumătate din necesarul de plumb şi zinc. Acest deficit se datora extinderii
industriei, care, în mod paradoxal, era absolut necesară refacerii Japoniei, dar a generalizat totodată dependenţa
ei de materiile prime străine. Această nevoie de a-şi asigura materiile prime necesare, fie prin participarea la
acţiunile destinate descoperirii de noi rezerve, fie prin instaurarea unui control poli-tic-comercial în zonele unde
existau zăcăminte, a devenit una dintre liniile directoare ale politicii externe japoneze.
în anii imediat următori sfârşitului celui de-al doilea război mondial cele mai izbitoare lucruri în privinţa
Japoniei erau distrugerea din temelii a numeroase oraşe, numărul de şomeri care atinsese o cifră cuprinsă între
10 şi 15 milioane de oameni, lipsa aproape în totalitate a unor mijloace de transport dintre cele mai obişnuite şi
ocupaţia americană.
Contribuţia americanilor la înfrângerea Japoniei a fost atât de copleşitoare încât Statele Unite ar fi putut
reduce cooperarea interaliată de după război în domeniul ocupaţiei la o nu tocmai politicoasă ficţiune. Au fost
create două organisme: Consiliul Aliat pentru Japonia, cu sediul la Tokyo, alcătuit din Statele Unite, URSS,
China şi un reprezentant al Marii Britanii şi al membrilor din Pacific ai Commonwealth-ului; şi Comisia pentru
Extremul Orient, cu sediul la Washington, alcătuită din
unsprezece membri. în realitate, Japonia era guvernată de Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate (Supreme
Commander for the Allied Powers - SCAP), un organism militar american aflat integral în mâinile generalului
MacArthur, ale cărui modalităţi de a-şi trata asociaţii, supuşii şi problemele erau o combinaţie între stilul
lordului Curzon şi cel al şogunilor.
Pedepsirea Japoniei a îmbrăcat forma dezarmării, demilitarizării şi a judecării criminalilor de război. Au
urmat apoi adoptarea unei noi constituţii, reforme administrative şi sociale, precum şi tentative repetate de a
schimba specificul industrial şi cultural al ţării menţinându-se totuşi forma de guvernământ şi împăratul (care a
trăit până în 1989). Regimul lui MacArthur a fost un exemplu de eficienţă autocratică, care a dat dovadă de tot
mai multă bunăvoinţă, reabilitările luând foarte curând locul demilitarizării. Noua constituţie, redactată şi
impusă de ocupanţi, era
în mare măsură retrogradă datorită faptului că autorii ei au încercat să identifice şi să elimine acei factori din
istoria Japoniei care au determinat-o să greşească, împăratul a fost adus la nivelul unui om de rând, peste 200
000 de persoane (în special militari) au fost excluse din viaţa publică, prim-ministrul şi ceilalţi membri ai
cabinetului urmau să fie persoane civile, marile conglomerate financiare sau zaibatsu urmau să fie desfiinţate.
Mult mai progresist s-a dovedit a fi programul american destinat reformei agrare, program impus tot din afară şi
unul dintre cele câteva exemple de acest fel din secolul XX din întreaga lume care urma să se aplice în practică
întocmai cum fusese redactat.
Nici una dintre aceste măsuri nu a împiedicat renaşterea Japoniei atunci când a sosit momentul, ba multe
dintre ele i-au fost chiar de folos. Este posibil ca epurările să fi eliminat unii dintre oamenii capabili, dar pe de
altă parte ele au oferit posibilitatea ascensiunii spre vârf mult mai multora care, fără aceste epurări, nu ar fi ajuns
acolo atât de rapid: aparatul birocratic şi lumea afacerilor din Europa ar fi avut mult de câştigat de pe urma unor
astfel de epurări. Eliminarea marilor proprietari de pământ, cel mai adesea absenteişti, a permis modernizarea şi
retehnologizarea agriculturii, a creat un bogat sector rural alături de sectoarele industrial şi comercial, renăscute
şi ele, asigurând Japoniei o producţie îndestulătoare de hrană, absolut vitală pentru o ţară atât de dens populată.
Simultan, o nouă lege a avortului a înjumătăţit în decurs de cinci ani rata natalităţii şi a stabilizat populaţia. Ca şi
în cazul Germaniei, americanii au ajuns foarte curând să contribuie la refacerea economiei japoneze în loc să
încaseze reparaţii de război, iniţial în contextul general de anticomunism al Războiului rece şi apoi în stil mult
mai specific, dar şi mai puţin viguros prin intermediul războiului din Coreea: în perioada 1948-1951 Statele
53
Unite au cheltuit pentru refacerea postbelică a Japoniei o sumă egală cu dublul reparaţiilor de război pe care le-a
încasat de la aceasta. Războaiele din Asia - cel din Coreea şi mai târziu cele din Vietnam - i-au oferit Japoniei
ocazia şi ajutorul care i-au schimbat soarta în surprinzător de scurt timp. Japonia, asemeni Statelor Unite în cel
de-al doilea război mondial, a devenit un arsenal de război şi o economie alimentată de război cu un avantaj în
plus, acela că ea însăşi nu făcea parte dintre forţele beligerante. Ea şi-a creat o nouă economie puternică pe baza
unor împrumuturi cu dobândă redusă pentru industrie, a unor subvenţii pentru serviciile publice, a unui nivel
foarte ridicat de economii, a renaşterii zaibatsu-xxnlor din perioada antebelică şi pe baza unui capitalism dirijat
în care statul este cel care stabileşte priorităţile şi modul în care sunt alocate resursele fără a exista un control
managerial al operaţiunilor. La început, guvernarea de tip autocratic a generalului Douglas MacArthur nu a
permis ingerinţe prin intermediul unor greve sau sindicate în procesul producerii de bunuri şi de capital şi cu
ajutorul disciplinei şi al hotărârii poporului japonez a prefigurat o cultură capitalistă riguroasă care-i punea la
zid pe cei slabi, dar care a încurajat spiritul întreprinzător şi vizionar ce a caracterizat secolul al XlX-lea englez
negustoresc şi industrial înainte de a se transforma într-un secol XX conservator şi financiar. în cele din urmă,
condiţia ca Japonia să se bucure de succes era aceea ca noii ei lideri să coopereze îndeaproape cu americanii
care guvernau la Tokyo şi la Washington.
Peter Calvocoressi 88
„Nou" nu este cel mai potrivit cuvânt pentru a-1 descrie pe cel dintâi prim ministru de după război al
Japoniei care avea deja 70 de ani în 1948, când a fost numit în această funcţie pe care a deţinut-o şase ani, dar
Yoshida a înţeles constrângerile şi posibilităţile şi nu s-a temut să încerce să stopeze inflaţia galopantă care
caracteriza Japonia postbelică prin cea mai simplă metodă deflaţionistă şi anume desfiinţarea întreprinderilor
nerentabile şi sporirea în acest fel a numărului de şomeri. Obiectivul lui precumpănitor era acela de a reda
Japoniei puterea de care s-a bucurat în lume, dar nu puterea armatei în Japonia. A avut noroc. A început războiul
din Coreea (1950-1953) şi prosperitatea a început să se facă simţită. Truman 1-a schimbat pe MacArthur, dar
Dulles s-a preocupat mai mult de transformarea ocupaţiei dintr-o ţară vrăjmaşă într-o alianţă nipono-americană.
în 1951, Statele Unite au iniţiat un tratat de pace care a fost semnat de cele două ţări şi de alte patruzeci şi şapte
-URSS, China, India şi Burma numărându-se printre absenţi. Prin tratatul de la Ports-mouth Japonia a renunţat
la Coreea, pe care o guverna din 1910; la Taiwan şi insulele Pescadores (în japoneză Hoko Shoto sau Hoto
Gunto - grup de 48 de insule în zona platformei continentale a Taiwanului), care au aparţinut Japoniei peste o
jumătate de secol; la insulele din Pacific care au fost administrate sub mandat de la sfârşitul primului război
mondial, după ce au fost luate Germaniei; la toate drepturile şi pretenţiile sale asupra Chinei şi Antarcticii; la
sudul insulelor Sahalin şi Kurile. Statutul acestor ultime teritorii a rămas ambiguu pentru că URSS, care le-a
ocupat în 1945, nu a semnat acest tratat. în 1947, ele au fost transformate într-o regiune sau oblasî a URSS:
insula Sahalin, care se află în partea de nord a extremităţii nordice a Japoniei, se întinde dinspre coastă pe o
suprafaţă de circa 970 km; arhipelagul Kurile, alcătuit din treizeci de insule de natură vulcanică aproximativ
egale şi cam tot atâtea de dimensiuni mai mici, se întinde la nord-est de Japonia spre peninsula Kamceatka.
Insulele Ryuku (inclusiv Okinawa) şi insulele Bonin, care au fost anexate de Japonia la sfârşitul secolului al
XlX-lea şi au fost ocupate de Statele Unite în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, au fost treptat
recuperate de Japonia în perioada 1968-1972, deşi au făcut în continuare obiectul prezenţei trupelor şi aparaturii
militare americane.
Pierderile teritoriale ale Japoniei au fost considerabile, dar nu i s-a cerut achitarea unor reparaţii de război
şi nici nu a avut de suferit mutilări teritoriale aşa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei. în aceeaşi zi cu tratatul
de pace Japonia şi Statele Unite au semnat un tratat de securitate care le-a dat acestora din urmă dreptul de a
staţiona trupe pe întreg teritoriul Japoniei cu scopul declarat de a menţine pacea şi securitatea în Extremul
Orient, de a apăra Japonia împotriva agresiunii externe şi de a suprima manifestaţiile şi dezordinile instigate de
o putere din exterior. Nici unui alt stat nu i se puteau acorda astfel de drepturi fără consimţământul americanilor.
Ocupaţia americană s-a încheiat în mod oficial în aprilie 1952. Ceea ce iniţial a debutat ca o cruciadă pentru a
pregăti Japonia pentru democraţia de tip occidental s-a încheiat prin recrutarea Japoniei în tabăra anticomunistă
din Războiul Rece.
Constituţia Japoniei interzicea înfiinţarea de forţe armate, dar această interdicţie a fost parţial încălcată în
1950 prin crearea Rezervei Poliţiei Naţionale şi a Forţelor
de Autoapărare care se asemănau foarte mult ca structură şi activitate cu ceea ce înseamnă o armată. Aceste
forţe s-au extins treptat până la cifra destul de modestă de 250 000 de oameni, la care s-au şi oprit. Bugetul
destinat apărării a fost menţinut la sub 1 % din PIB (care a crescut totuşi treptat) şi la circa 6 până la 7% din
bugetul guvernului, o cifră din nou destul de modestă. în anii 1970 au debutat discuţiile având ca subiect dacă
Japonia să devină sau nu o putere nucleară: poziţia ei în lume justifica acest lucru, dar existau unele obstacole de
natură politică şi constituţională. Japonia a semnat Tratatul parţial pentru interzicerea testelor nucleare - deşi
acesta era un exces de zel dacă se ţinea cont de prevederile constituţiei - iar opinia publică din Hiroshima şi
54
Nagasaki era extrem de sensibilă în privinţa exercitării opţiunii nucleare. Un incident petrecut în 1954 a
accentuat aceste sentimente. în luna martie a acelui an un vas de pescuit japonez, Fukuryu Maru sau Fortunate
Dragon, care se afla cu câteva mile în afara zonei interzise pescuitului din pricina testelor nucleare americane de
pe insula Bikini, a fost prins în raza de acţiune a unei bombe cu hidrogen. La scurt timp s-a realizat faptul că
Fukuryu Maru a revenit în port şi a vândut o parte din peştele pescuit. Toată lumea a intrat în panică. Un
membru al echipajului a murit. Ulterior Statele Unite au plătit 2 milioane de dolari despăgubiri pentru daunele
materiale şi morale provocate de acest teribil accident. Au plătit de asemenea un preţ politic dat fiind că opinia
publică din Japonia a devenit ostilă Statelor Unite şi lui Yoshida, considerat simbolul alianţei nipono-americane.
Acest episod a coincis cu încheierea în martie a unor noi tratate de apărare, financiare şi comerciale între
Statele Unite şi Japonia, care includeau un Tratat de apărare reciprocă ce prevedea ajutor reciproc împotriva
comunismului şi extinderea şi reorganizarea forţelor pseudo-militare japoneze. în aprilie Yoshida, al cărui regim
a fost marcat de scandaluri şi acuzaţii de servilism exagerat faţă de Washington, a suferit o înfrângere
parlamentară pe care a refuzat s-o recunoască ca atare. El a plecat într-o vizită în Europa occidentală, Canada şi
Statele Unite, dar la întoarcere a constatat că neînţelegerile apărute în interiorul propriului partid s-au agravat
mult prea mult pentru a mai putea fi aplanate, iar în decembrie a fost înlocuit de un vechi rival, Ichiro
Hatoyama, al cărui ministru de externe, Mamoru Shigemitsu, şi-a dezvăluit intenţia de a relua relaţiile normale
cu URSS şi China. Hitoyama nu a rezistat prea mult şi în locul lui a fost numit Nobusuke Kishi, unul dintre
numeroşii lideri ai Partidului Liber Democrat. Kishi a preferat să continue politica iniţiată de predecesorii săi şi
anume pe cea a reluării relaţiilor cu foştii inamici ai Japoniei din Asia de sud-est decât pe cea promovată de
Hatoyama-Shigemitsu vizând apropierea de URSS şi China care, ţinând cont de bunele relaţii ale Japoniei cu
Statele Unite, era mult prea periculoasă. în 1960, Kashi a negociat o versiune revizuită a Tratatului de securitate
din 1951, dar noul tratat - şi mai ales o clauză care prelungea valabilitatea pe o durată de zece ani - nu a fost
agreat de opinia publică. Guvernul a fost acuzat că implică Japonia în Războiul Rece permiţând americanilor să
amplaseze armament nuclear pe teritoriul Japoniei. Această atitudine critică a fost încurajată de binecunoscutul
zbor al avionului de recunoaştere U-2, doborât de ruşi în luna mai. în parlamentul japonez şi în afara lui au avut
loc numeroase dispute, şi, deşi
noul tratat a fost ratificat în iunie, proiectata vizită a lui Eisenhower a fost anulată, iar Kishi şi-a dat demisia la
sfârşitul anului.
Anii '60 au fost anii în care Japonia s-a impus în ochii lumii întregi datorită ratei anuale de creştere
economică de 10% sau chiar mai mult; datorită faptului că alternanţa dintre avânt şi criză specifică anilor '50
părea să fi luat sfârşit; datorită faptului că noul tip de industrie specific Japoniei, care punea accentul pe
industria grea şi pe cea chimică, în loc de cea textilă, încurajată până atunci, a început să dea rezultate; datorită
faptului că investiţiile şi performanţele Japoniei în cele mai avansate tehnologii au încântat întreaga lume; şi
datorită faptului că admiterea sa în OECD (OCED) a desemnat-o în mod public ca pe unul dintre cele mai
dezvoltate state din lume. în 1962, Japonia a încheiat un tratat comercial pe cinci ani cu China, pe bază de
compensaţie. Vastitatea teritoriului chinez şi numeroasa sa populaţie au încântat o serie de industriaşi japonezi,
dar guvernul a rămas inhibat de ostilitatea Washingtonului faţă de China şi de aceea posibilele câştiguri din
comerţul cu China au fost mici. Comerţul Japoniei cu Taiwanul a fost mult mai amplu, iar tratatul din 1962 nu a
fost altceva decât un gest spre un viitor destul de vag. Japonia s-a angajat, însă, în mod concret într-o politică
vizând crearea în Asia de sud-est şi în zona marginală a Pacificului a unei regiuni de cooperare economică. încă
din anii '50 Japonia şi-a deschis drum cu ajutorul unor acorduri pentru plata reparaţiilor către Burma (1956),
Filipine (1956) şi Indonezia (1958), iar în 1967, primul ministrul Eisaku Sato a efectuat o vizită în capitalele din
Asia de sud-est, precedată şi urmată de vizite în Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. El a fost primul
premier japonez care a vizitat aceste două ţări din urmă. Cursa în care s-a angajat Japonia nu a fost deloc uşoară.
Japonia, deşi avea reputaţia unui fost agresor imperialist care a dat dovadă în repetate rânduri de o cruzime
inimaginabilă, era, totuşi, o ţară care s-a dezvoltat rapid într-o vastă zonă subdezvoltată. Sato a fost darnic cu
împrumuturile pentru dezvoltare şi, în cazul Vietnamului, pentru reconstrucţia de după război, iar susţinând
afaceri de tipul Băncii Asiatice pentru Dezvoltare şi Fondului Agricol pentru Asia de sud-est el spera să
evidenţieze bunăvoinţa pacifistă a Japoniei în contrast nu numai cu trecutul ei, ci şi cu politica militaristă a
Statelor Unite demonstrată de alianţa SEATO şi de războiul din Vietnam. Japonia s-a străduit să furnizeze
vecinilor ei mai săraci un procent cât mai ridicat de capital şi bunuri de consum, în loc să îi deposedeze de
resursele lor naturale în stilul specific colonial. Ulterior, Japonia a devenit cel mai important furnizor de fonduri
de investiţii, depăşind suma alocată de fondurile de investiţii britanice, americane şi germane; la jumătatea
anilor '60, Australia importa mai multe bunuri din Japonia decât din Marea Britanie şi vindea Japoniei mai
multe produse minerale şi agricole (inclusiv lână) decât oricărei alte ţări. Noua Zeelandă, la scară mult mai
redusă, proceda şi ea la fel. Chiar şi Canada, un alt stat din zona Pacificului, deşi era puternic ancorată în
economia nord-americană, şi-a sporit în mod considerabil comerţul cu Japonia şi împrumuturile şi investiţiile
55
din sectorul Asiei de sud-est, care avea să devină o vastă zonă economică asiato-pacifică dominată de Japonia.
Realizările anilor '60 au fost încununate de o demonstraţie spectaculoasă, în Tokyo, numită Expo 70.
La scurt timp, însă, după Expo 70 Japonia a cunoscut două căderi. Refacerea economiei ei şi expansiunea
ei comercială au depins de forţa dolarului (ceea ce a făcut ca exporturile japoneze către cea mai mare piaţă să fie
extrem de profitabile) şi de preţul scăzut al petrolului. în 1971 Nixon a devalorizat dolarul, iar în 1973 războiul
din Orientul Mijlociu a determinat o criză economică în Japonia. Japonia se baza în întregime pe petrol din
import, 85% din acesta fiind importat din Orientul Mijlociu. Războiul a redus în asemenea măsură furnizarea de
petrol încât stocurile Japoniei s-au redus la limită, iar când furnizările au fost reluate în urma numeroaselor
intervenţii, preţul a ajuns de patru ori mai mare. Economiile la sânge au redus consumul la jumătate, dar multe
întreprinderi au dat faliment, rata şomajului a crescut considerabil, iar salariaţii au fost obligaţi să accepte
micşorarea salariilor. Câţiva ani mai târziu, în 1979, a avut loc un nou şoc petrolier, o dată cu căderea şahului
Iranului, dar între timp Japonia, singura dintre ţările industrializate, şi-a redobândit stabilitatea economică. Ea a
reuşit acest lucru renunţând, fără remuşcări, la ramurile industriale îmbătrânite şi muribunde şi experimentând şi
investind în automatizare şi robotizare, învăţând de la (mai ales) cercetătorii americani, aplicând lecţiile învăţate
cu ajutorul unor investiţii masive de fonduri alocate industriei cu dobânzi mici de guvernul japonez şi
perfecţionându-şi forţa de muncă tot cu ajutorul fondurilor alocate de guvern. în următorii zece ani aceeaşi
combinaţie de industriaşi, experţi şi guvern a adus Japoniei locul de frunte în lume în domeniul electronicii. în
aceeaşi perioadă Statele Unite îşi foloseau cunoştinţele şi fondurile pentru a ajunge pe lună şi în cursa
înarmărilor. Prosperitatea Japoniei a transformat-o într-un mare consumator al produselor mondiale: estimările
efectuate în anii '70 evidenţiau faptul că în 1981 Japonia va avea nevoie de o zecime din volumul total al
exporturilor mondiale, iar în ceea ce priveşte petrolul mai mult de o zecime din volumul total al producţiei
mondiale. Japonia nu avea, însă, la îndemână o cale sigură pentru a-şi satisface nevoile. Marea Britanie în
secolul al XlX-lea şi apoi Statele Unite s-au confruntat cu aceeaşi problemă şi au rezolvat-o printr-o varietate de
mijloace specifice imperialismului. Din acest punct de vedere, esenţa imperialismului nu era dominaţia asupra
unei zone de dragul gloriei, ci dominaţia pentru a obţine anumite bunuri, fie luându-le pur şi simplu, fie
asigurându-se că producătorii le vor produce pe acelea şi nu altele, fie încurajând o producţie sporită. Mijloacele
folosite presupuneau investiţii şi intrarea în posesia, parţială sau totală, a minereurilor, recoltelor sau
întreprinderilor producătoare. Japonia avea suficienţi bani pentru investiţii, dar existau unele dificultăţi în ceea
ce priveşte investirea lor. Pe lângă statutul ei extrem de delicat în regiune, însăşi ideea unor investiţii străine a
devenit suspectă. Oricât de bine venite puteau fi fondurile de investiţii sub raport pur financiar, se făceau simţite
o stare de generală îngrijorare faţă de posibilele conflicte de interese dintre investitori şi cei care beneficiau de
aceste investiţii şi o ostilitate înnăscută faţă de investitorii străini care se presupunea că intenţionează să dea
înapoi o economie în curs de dezvoltare şi că asta este unica lor preocupare. în cazul special al petrolului,
problema Japoniei era agravată de faptul că acest binecunoscut domeniu de investiţii fusese adjudecat deja de
Statele Unite sau de ţările din Europa
occidentală. Cu toate acestea, Japonia, accelerând în anii '70 un proces iniţiat în anii '60, a investit importante
sume în străinătate, în special în Malaysia, Indonezia, Thailanda şi Filipine. Dornică să-şi diminueze dependenţa
faţă de petrolul din Orientul Mijlociu s-a angajat în forări sau investiţii în Indonezia, Noua Guinee, Australia şi
Nigeria. Vulnerabilitatea Japoniei în ceea ce priveşte petrolul era agravată de faptul că petrolul din Orientul
Mijlociu destinat Japoniei trecea prin strâmtoarea Malacca, fiind astfel la îndemâna oricărei puteri neprietenoase
din Malaya sau Sumatra. Setea de petrol din acei ani a îndreptat atenţia spre anumite insule mici din Marea
Chinei de Sud: insulele Paracel, ocupate de China în 1974 izgonind o mică armată sud-viet-nameză şi insulele
Spratly aflate mai la sud, reclamate de China, Vietnam, Filipine, Olanda şi Franţa, dintre care unele au fost
ocupate de China în 1988.
Nixon a şocat Japonia nu numai atunci când în 1971 a devalorizat dolarul, ci şi atunci când a anunţat, fără
să prevină Tokyo, că a acceptat invitaţia de a vizita China. Guvernul japonez, a cărui politică a fost modelată şi
constrânsă de alianţa americană şi de politica americană care, în Asia, avea ca principiu de bază ostilitatea faţă
de China, a fost deopotrivă surprins şi cuprins de resentimente la auzul acestei veşti. Ceea ce pentru restul lumii
nu însemna decât o sensibilă schimbare de atitudine menită să mai detensioneze un conflict mult prea tensionat,
în Japonia a fost receptat ca un semnal vestind o răsţyrnare de alianţe în strânsă legătură cu rivalităţile
comerciale şi economice. Japonia nu se temea numai de o bruscă schimbare politică venită din partea
Washingtonului, ci şi de închiderea pieţelor americane pentru produsele japoneze, datorată în parte repetatelor
cereri făcute în acest sens de lobby-ul american al textilelor, dar şi pentru a putea controla imensul surplus
japonez în balanţa comercială dintre cele două ţări. Propunerile japoneze vizând restrângerea exportului dinspre
Japonia spre Statele Unite nu au avut nici un ecou, iar Nixon a întreprins apoi o acţiune unilaterală, introducând
o suprataxă de 10% menită să afecteze în special comerţul japonez. Furia japonezilor a sporit în momentul în
56
care a devenit evident că rata creşterii în 1971 a scăzut la 6%, iar această întrerupere în dezvoltarea Japoniei a
fost pusă pe seama politicii americane şi a relei voinţe. Yenului subevaluat, un motiv de nemulţumire pentru
partenerii comerciali ai Japoniei, i s-a permis în august 1971 să fluctueze şi prin urmare, la sfârşitul anului, a
fost reevaluat cu 16%. Relaţiile dintre Japonia şi Statele Unite s-au înrăutăţit temporar. Ele nu s-au îmbunătăţit
spectaculos prin revenirea Okinawei sub suveranitatea japoneză, dat fiind că tratatul care stipula acest lucru nu
stabilea nici o limită în privinţa folosirii insulei de către trupele americane şi nu preciza nimic clar în privinţa
folosirii ei ca bază nucleară. împăratul a vizitat Statele Unite, prima lui ieşire din Japonia după 1921, dar vizita a
fost tratată mai mult ca o curiozitate decât ca un eveniment politic. Japonia s-a alăturat Statelor Unite în
tentativa de a determina Naţiunile Unite să accepte Taiwanul ca membru separat atunci când China a fost şi ea
admisă în cadrul acestui organism internaţional, dar încercarea lor a fost sortită eşecului, iar implicarea Japoniei
li s-a părut multor japonezi o dovadă inutilă de loialitate faţă de un aliat nesincer. Totuşi, eşecul vizitei lui Nixon
la Beijing a depăşit consecinţele ei imediate şi nici Tokyo, nici Washingtonul nu
doreau ca neînţelegerile lor de ordin economic să degenereze într-un serios conflict politic. în 1972 au fost
semnate noi acorduri comerciale, iar în septembrie preşedintele Nixon şi primul ministru Eisaku Sato s-au
întâlnit la Honolulu, iar Japonia a promis să se aprovizioneze serios cu bunuri americane (şi de altă provenienţă)
pentru a-şi redresa dezechilibrul din comerţul exterior. Balanţa de plăţi şi rezervele Japoniei au crescut din nou
în 1972.
Sato nu a supravieţuit mult timp după întâlnirea de la Honolulu. Frate cu Kishi şi nu mai puţin
proamerican decât acesta, el şi-a pierdut foarte mult din popularitate în ţară şi în cadrul propriului partid, ca
urmare a loviturilor primite cu un an înainte şi s-a retras lăsându-i locul lui Kakuei Tanaka, care s-a dus imediat
la Beijing şi a reluat relaţiile diplomatice cu China. Aceasta nu era nicidecum o schimbare de optică politică, dat
fiind că Tanaka nu făcea decât ceea ce făcuseră şi Statele Unite cu un an înainte şi ceea ce se grăbeau să copieze
şi multe alte state. China nu era nici un posibil aliat pentru Japonia, nici un înlocuitor al Statelor Unite ca
partener comercial; nici Tanaka nu era un înfocat prochinez. El se bucura de fapt de mult prea puţină
popularitate pentru a adopta o nouă politică. Pe parcursul anului 1972 el a rămas într-un con de umbră, iar în
1974 a fost silit să demisioneze fiind implicat în scandalul legat de mituirea unor înalte personaje din guvern de
către Lockheed Aviation Corporation. Succesorul său, Takeo Miki, a rezistat numai până în 1976 când Partidul
Liber Democrat (PLD) a pierdut pentru prima dată majoritatea în parlament. Afacerile de corupţie în care
adversarii lui Miki susţineau că acesta este implicat i-au scăzut acţiunile în cadrul partidului şi locul i-a fost luat
de Takeo Fukuda, în vârstă de 71 de ani. Miki s-a simţit răzbunat doi ani mai târziu, când partidul 1-a înlăturat
pe Fukuda, înlocuindu-1 cu Masayoshi Ohira. La alegerile din 1979 Ohira şi-a dezamăgit colegii de partid, dar a
supravieţuit pentru scurt timp intrigilor puse la cale de alţi lideri dornici de răzbunare. în 1980, partidul şi-a găsit
un alt lider în persoana lui Zenko Suzuki. în ciuda tuturor conflictelor sale interne, partidul şi-a menţinut poziţia
dominantă. Ceea ce este foarte straniu în Japonia acestei perioade este combinaţia dintre extraordinara ei forţă
economică pe plan internaţional şi conducerea sa politică statică, geriatrică întruchipată de PLD.
Această direcţie a continuat şi în următorii zece ani în ciuda unor eşecuri: o creştere a sprijinului acordat
de electorat, puternice scandaluri financiare, conflicte în privinţa reformei fiscale, unele conflicte cu Statele
Unite şi o diminuare a nestăvilitei dezvoltări economice a Japoniei. Alegerile din 1983, care au adus unele
schimbări pentru PLD, au fost urmate trei ani mai târziu de o triumfătoare campanie condusă de Yasuhiro
Nakasone, care a devenit apoi prim-ministru. Lui i-a urmat la sfârşitul anului 1987 Noboru Takeshita, care, spre
deosebire de Nakasone, a reuşit să impună unui parlament ostil o serie de reforme în domeniul sistemului de
taxe foarte depăşit - în special o taxă foarte puţin populară pe consum (3%) - cu scopul de a redresa balanţa
fiscală în avantajul clasei mijlocii de la oraş. Au izbucnit numeroase scandaluri pe tema mituirii partidelor şi a
personalităţilor politice de către societatea imobiliară Recourse Cosmos, iar în 1989 Takeshita a fost silit să
demisioneze. Succesorul său a căzut rapid victimă unor scandaluri de o natură mai personală,
dar partidul a reuşit să găsească în Toshiki Kaifu un prim-ministru - cel de-al treisprezecelea de la sfârşitul
ocupaţiei americane - destul de redutabil pentru a ţine în şah concurenţa Partidului Social Democrat al Japoniei
(denumirea din 1991 a Partidului Socialiste - PSJ sau PSDJ) condus de Takako Doi. La alegerile din 1989 PLD
a pierdut pentru prima dată majoritatea în camera superioară a parlamentului, dar deşi numai jumătate din
mandate erau în discuţie, el a rămas totuşi cel mai numeros partid, cu 109 mandate din 252. PSJ a obţinut 67
mandate. Anul următor PLD şi-a păstrat majoritatea în camera inferioară. Kaifu, mult mai de durată decât se
aşteptase, a refăcut baza electorală tradiţională în rândul fermierilor, micilor întreprinzători şi al femeilor, cu
ajutorul unui nou boom şi al unui continuu surplus în comerţul de peste mări. Extrovertitul Nakasone nu a fost
cu nimic mai prejos în laude la adresa lui Ronald Reagan decât Margaret Thatcher, dar el a vizitat şi Moscova, a
avut iniţiativa de a diminua suspiciunile Coreii de Sud în privinţa Japoniei, a vizitat China şi Asia de sud-est, a
sporit ajutorul pe care Japonia îl acorda deja lumii a treia şi a anulat unele dintre cele mai dificil de achitat
57
datorii ale acesteia. Schimbările în politica externă au fost, totuşi, foarte reduse. Un discurs liniştitor rostit de
Gorbaciov la Vladivostok în 1986, două vizite făcute de Şevarnadze la Tokyo în 1986 şi 1988 şi o vizită a lui
Gorbaciov în 1991 au avut drept rezultat numai discuţii despre disponibilitatea de a discuta o rezoluţie oficială
în privinţa disputatelor teritorii nordice. Propunerea sovietică, făcută iniţial în 1956, de a ceda două dintre cele
patru insule Kurile mai mari a fost repetată de Gorbaciov (şi mai târziu de Elţîn), dar a fost respinsă de Japonia:
aceste insule mari, acordate URSS la Conferinţa de la Yalta din 1945, nu au făcut niciodată parte din Rusia, iar
din punctul de vedere al Japoniei ele nu au fost incluse în declaraţia sa de renunţare la lanţul Kurilelor, din
Tratatul de la San Francisco din 1952. Japonia a refuzat să acorde ajutor economic Rusiei dacă aceasta nu-i
returnează toate cele patru insule.
Ca răspuns la criticile americane la adresa practicilor comerciale ale Japoniei, aceasta a modificat anumite
bariere impuse importului şi a diminuat unele dintre obstacolele interpuse în calea ofertelor străine în privinţa
contractelor de construcţie în Japonia, dar balanţa comercială dintre cele două ţări a rămas peste 50 000
milioane de dolari. Potrivit prevederilor Omnibus Trade şi Competitiveness Act adoptate de Senatul american în
1988, Congresul Statelor Unite îl investeşte pe preşedinte cu autoritatea de a desemna statele străine care sunt
„parteneri comerciali neloiali" şi îi cere să negocieze renunţarea la practicile neloiale şi, dacă nu reuşeşte, să ia
măsuri în consecinţă (să treacă la represalii). Aceste măsuri erau o dovadă a permanentei iritări pe care o
resimţeau americanii în relaţiile cu Japonia, precum şi a temerilor că superioritatea japoneză în domeniul
industriei, de la cea producătoare de automobile până la cea producătoare de computere, se va extinde şi în
domeniul supraconductorilor şi al industriei de apărare. Atâta timp, însă, cât administraţiile Reagan şi Bush se
aşteptau să echilibreze cheltuielile guvernului prin renunţarea la anumite programe sau prin creşterea taxelor, ele
au rămas în continuare dependente de împrumuturi masive. Dat fiind că Japonia rămânea de departe cel mai
mare
împrumutător, ameninţările americanilor că vor recurge la represalii comerciale nu prea aveau substanţă.
Statutul Japoniei de ţară relativ neînarmată avea mari avantaje, dar şi mari riscuri. în ceea ce priveşte
bugetul se făceau economii fantastice: chiar şi la sfârşitul anilor '80 bugetul alocat de Japonia apărării reprezenta
mai puţin de 1% din PIB (dar PIB-ul Japoniei nu numai că era unul dintre cele mai mari din lume, dar mai şi
creştea cu 10% pe an). Acesta era un factor deosebit de important şi pentru fenomenalele succese ale industriei
japoneze, dat fiind că absenţa unor presiuni din partea sectoarelor militare permitea Japoniei să-şi planifice
producţia industrială şi pregătirea cadrelor fără distorsiunile introduse - în Statele Unite, de exemplu, şi în URSS
- de exigenţele militare. în cadrul complexului militar-industrial accentul era pus mai mult pe industrial decât pe
militar. Japonia era în mod natural împotriva schimbării unui sistem care a făcut din ea principala putere
economică a lumii, ajungând din urmă Statele Unite în aproape acelaşi mod cum Statele Unite au ajuns din urmă
Marea Britanie cu o sută de ani în urmă. în 1980, Japonia nu numai că a depăşit Germania de Vest şi Elveţia în
domeniul principalelor lor produse, dar a ajuns să producă mai mult oţel şi mai multe maşini decât Statele Unite,
iar prin instalarea unor echipamente mai moderne a obţinut o productivitate pe om de două ori mai mare decât
cea din Statele Unite. Capitalismul japonez s-a dovedit a fi deplinul succes al unui anumit tip de capitalism şi
într-o oarecare măsură o critică la adresa unui alt tip de capitalism. Capitalismul japonez era planificat în mod
centralizat, dirijat şi finanţat, era conceput în aşa fel încât să includă educaţia şi pregătirea cadrelor şi pentru a fi
un element important în configuraţia generală a culturii neojaponeze. Japonia s-a bucurat datorită acestui tip de
capitalism de mai mult succes decât Franţa cu al său Plan Monnet sau Germania cu al său Wirtschaft-wunder
pentru că el crea un soi de alianţă între întreprinderile particulare, guvern şi muncitori. El nu se încredea în
forţele oarbe ale pieţei şi nici în remediile simpliste în care Americii lui Reagan şi Marii Britanii a lui Thatcher
li s-a cerut să creadă. Semnele sale exterioare şi vizibile includeau cel mai ridicat GDP pe cap de locuitor din
lume, o serie de întreprinderi care exportau 90% din producţia lor şi de departe cea mai mare contribuţie la
ajutorarea restului lumii. în anumite privinţe, acest tip de capitalism se deosebea la fel de mult de cel american
cum se deosebea şi de comunism.
Iniţial, aceste succese s-au datorat în mare măsură alianţei americane care oferea securitatea necesară
pentru ca energiile Japoniei să se poată concentra pe crearea bunăstării. Eficienţa acestei alianţe a fost pusă sub
semnul întrebării de înfrângerea suferită de americani în Vietnam şi de evidenta incapacitate a Washingtonului
(interpretată uneori ca rea-voinţă) de a-şi elibera ostaticii din Iran. Se impunea, de aceea,
*Gross Domestic Product - valoarea producţiei tuturor bunurilor şi serviciilor produse în interiorul graniţelor unei
naţiuni, cifră care reflectă în mod normal producţia totală pe an. El include producţia firmelor străine din ţară, dar exclude
venitul firmelor deţinute de respectiva naţiune în străinătate.
o reevaluare a capacităţii de autoapărare, adecvată din punct de vedere militar în contextul alianţei. Ea a fost de
fapt reinterpretată. încă din anii '50 conceptul de autoapărare includea urmărirea duşmanului până la bazele sale
58
şi atacarea acelor baze. El a fost extins şi la nivelul protejării principalelor căi maritime, iar în 1980, la nivelul
unor exerciţii navale organizate împreună cu alte puteri. Conceptul de autoapărare a fost considerat un termen
relativ al cărui sens s-a schimbat o dată cu dezvoltarea tehnologiei militare a duşmanului şi a ncesităţilor
strategice proprii. Deşi reacţia Japoniei împotriva armelor nucleare a fost confirmată de aderarea sa în 1970 la
Tratatul de neproliferare nucleară din 1968, dispariţia generaţiei care a cunoscut războiul şi înfrângerea a fost
marcată de creşterea sprijinului acordat ideii de sporire a bugetului destinat apărării. Criza provocată în 1990 de
anexarea Kuweitului de către Irak a concentrat atenţia asupra discutării responsabilităţilor ce revin Japoniei în
politica mondială. Simpla contribuţie financiară la măsurile luate pe plan internaţional împotriva Irakului părea
prea neînsemnată, dar o contribuţie militară era în egală măsură neconstituţională şi nepopulară, iar Kaifu a fost
obligat să renunţe la tentativa de a schimba constituţia pentru a permite această intervenţie. Contribuţia
nemilitară a Japoniei a fost totuşi imensă: 9 miliarde de dolari pentru fondul general de război; a urmat apoi
suma de 2 miliarde de dolari acordată în mod special Egiptului, Iordaniei şi Turciei; precum şi vase culegătoare
de mine, aparatură medicală şi avioane civile pentru transportul refugiaţilor. Ulterior parlamentul a aprobat cu o
majoritate infimă folosirea forţelor armate în cadrul operaţiunilor ONU de menţinere a păcii şi unităţi japoneze
au fost trimise la UNT AC {United Nations Transitional Auîhority in Cambodia) în Cambodgia, iar în 1993
dincolo de Asia în Mozambic.
în 1991, mandatul lui Kaifu a expirat. Cât timp a fost el prim-ministru, PLD s-a comportat mult mai bine
decât se aştepta, dar la alegerile de la sfârşitul anului 1991 a pierdut totuşi teren. Economia continua să se
dezvolte, dar rata creşterii era de numai 5%, o rată scăzută potrivit standardelor japoneze. Indicele bursier şi
valorile de proprietate au scăzut. Kaifu a fost înlocuit cu Kiichi Miyazawa, o altă personalitate desemnată de
PLD, care a făcut cu greu faţă gravului fenomen de recesiune cu care Japonia s-a confruntat în ultimii douăzeci
de ani şi tot mai zgomotoaselor proteste ale americanilor având ca subiect ingeniozitatea japonezilor de a-i ţine
pe străini în afara pieţelor japoneze. Tot mai frecvent părea a fi, însă, în pericol nu atât distribuirea funcţiilor
politice ci ceea ce constituia de fapt, dacă nu cumva aceasta era numai o aparenţă, un sistem unipartid. Sfârşitul
Războiului rece a alterat sistemul politic japonez postbelic şi a pus sub semnul întrebării securitatea Japoniei şi
politica ei economică. Monopolul PLD în ceea ce priveşte deţinerea principalelor funcţii politice a fost posibil
datorită preponderenţei unicei idei a anticomunismului în deceniile care au urmat celui de-al doilea război
mondial. în această perioadă Statele Unite au impus Japoniei formele democratice şi au împins Japonia în
Războiul Rece împotriva comunismului. Statele Unite şi-au asumat prin tratat apărarea Japoniei, şi atâta timp
cât a durat Războiul Rece, au tolerat, chiar dacă cu tot mai multă iritare, refuzul Japoniei de a-şi desfăşura
activităţile economice externe potrivit
regulilor de deschidere prevăzute în acordurile de la Bretton Woods. PLD a beneficiat de putere într-un sistem
multipartid potrivit principiului că nu va ceda putere nici unui alt partid şi mai ales PSJ-ului. Japonia, punând
mai presus de mândrie profitul, a acceptat interdicţia de a-şi spori (şi de a plăti pentru) propriile forţe armate şi a
făcut din prosperitate principalul obiectiv al guvernului, conştientă fiind de faptul că Statele Unite îi garantează
securitatea naţională. PLD s-a transformat într-o cabală de lideri conservatori care-şi împărţeau între ei cele mai
înalte funcţii politice (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul familiilor romane conducătoare care au avut pe rând câte
un reprezentant în fruntea papalităţii şi au beneficiat de toate avantajele garantate de acest lucru până la sfârşitul
Evului Mediu, când papa s-a mutat la Avignon). Acest partid a lăsat administraţia şi chiar şi politica în seama
funcţionarilor cu experienţă şi a acordat recompense scandalos de mari pentru ca aceştia să nu se amestece prea
mult în problemele guvernării sau în afaceri.
Această situaţie a fost pusă la grea încercare la începutul anilor '90 şi nu datorită amestecului din afară ci
datorită unor reprezentanţi ai PLD. în 1992, Mori Hasokawa a părăsit PLD-ul şi a înfiinţat Noul Partid Japonez
(New Japan Party): el era aristocrat şi nepotul prinţului Fumimaro Konoye, una dintre cele mai remarcabile
figuri din Japonia antebelică. Anul următor alţi doi dezertori, Ichiro Ozawa şi Tsutomu Hata, au înfiinţat
Partidul Renaşterii (Renewal Party): ei erau membri ai celei mari facţiuni din PLD, condusă de Shin Kanemaru,
a cărui ascensiune spre funcţiile de conducere părea să fi fost curmată de amploarea implicării sale în afaceri de
corupţie. După alegerile din 1993, PLD a rămas cel mai numeros partid din parlament, dar a pierdut un foarte
mare număr de mandate. PSJ-ului, principalul partid de opoziţie, i-a mers şi mai prost, iar disidenţii din PLD au
format primul guvern non-PLD din Japonia postbelică, avându-1 prim-ministru pe Hasokawa. Hasokawa nu era,
însă, nici el străin de scandalurile financiare. Coaliţia pe care a condus-o avea păreri diferite în privinţa
sistemului de taxe, a reformei electorale şi a politicii de apărare. El nu a putut face mai mult decât să ia unele
măsuri pentru a reduce birocraţia, pentru descentralizarea conducerii şi pentru deschiderea pieţelor japoneze
pentru concurenţa străină. In mai puţin de un an el a fost înlocuit de Hata, care fusese ministru de externe în
cabinetul Hasokawa, considerat mai degrabă purtătorul de cuvânt al lui Ozawa, care la rândul său era considerat
a fi, datorită înclinaţiilor sale, mai degrabă un autocrat decât un conducător cinstit, trăsătură specifică pe semne
unui nou sau doar reînnoit stil al guvernului de la Tokyo. Guvernul lui Hata s-a dovedit a fi cel mai puţin durabil
59
din istoria postbelică a Japoniei. PSJ şi-a retras imediat sprijinul promis şi a făcut o înţelegere cu vechii săi
adversari din PLD să-i înlăture pe reformiştii corupţi. PLD-ul şi-a redobândit puterea cu preţul acceptării unui
socialist, Tomiichi Murayama, în funcţia de prim-ministru. Programul economic al unei atât de dificile coaliţii a
fost compromis de cutremurul devastator din 1995, de la Kobe, ale cărui efecte au fost suportate în special de
guvern, iar Murayama a demisionat în prima săptămână a anului 1996, dovedindu-se a fi în ultima jumătate a
mandatului său de optsprezece luni un prim-ministru în evident declin.
Venirea preşedintelui Clinton la Casa Albă părea să prevestească un conflict mult mai deschis şi mai acut
cu Japonia (precum şi cu Comunitatea Europeană) în privinţa problemelor economice, dar oricare ar fi fost
intenţiile lui Clinton, poziţia lui nu era defel mai solidă decât cea a lui Reagan sau Bush. Dezechilibrul
comercial dintre cele două ţări era încă în creştere. încercările americanilor de a obţine accesul pe pieţele
japoneze prin alcătuirea unor planuri sigure pentru anumite produse au fost sortite eşecului, iar administraţia
Clinton a fost obligată să revină la soluţii practice gen represalii prin intermediul taxelor sau al devalorizării
dolarului în raport cu yenul - cea dintâi metodă fiind în general reprobată de Statele Unite, iar cealaltă deloc
binevenită pentru importatorii americani şi neprezentând nici o garanţie de succes. Pe parcursul a treizeci de ani
valoarea exportului american în Japonia s-a dublat, dar valoarea comerţului în direcţie opusă (dinspre Japonia
spre Statele Unite) a crescut de patru ori - acest lucru s-ar datora după părerea japonezilor faptului că
exportatorii americani (de maşini, de exemplu) nu au fost interesaţi să afle ce doresc cumpărătorii japonezi, iar
după părerea americanilor faptului că Japonia a folosit cele mai complicate procedee birocratice pentru a
zădărnici operaţiunile forţelor pieţei. în încercarea de a găsi o soluţie, Statele Unite au alternat tratativele
comerciale cu ameninţări vizând impunerea unor suprataxe punitive. Tratativele din 1994 s-au încheiat printr-un
impas şi au ilustrat pericolul pe care îl reprezintă pentru întreaga lume relaţiile încordate dintre Statele Unite şi
Japonia din cauza faptului că valoarea scade continuu; în 1995 Statele Unite au recurs din nou la ameninţări. Cu
toate acestea, nici una din părţi nu părea dispusă să treacă dincolo de simpla retorică războinică.
Jumătatea de secol care s-a scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial a fost martora uneia
dintre cele mai uimitoare transformări, aceea a Japoniei, dar la sfârşitul acestei perioade au început să se
manifeste anumite îndoieli. Dublul sprijin al ascensiunii Japoniei către statutul de putere economică globală i-a
fost asigurat de sistemul său financiar şi de spiritul educaţional caracteristic, iar semnul clar al succesului
acestora au fost dezvoltarea economică fără precedent şi încrederea în propriile puteri. în anii '90, însă, rata
creşterii a scăzut la zero, sistemul financiar era grevat de datorii, iar atitudinile critice apărute în Japonia şi
oriunde chestionau pe seama faptului dacă nu cumva solicitările impuse şcolilor şi universităţilor nu au curmat
cumva iniţiativa personală, inventivitatea industrială şi energia socială. S-au obţinut succese sub egida PLD care
a devenit din păcate, dar în mod evident, un partid corupt şi aliat cu Statele Unite care, deşi cândva contau pe
Japonia ca partener major în lupta împotriva comunismului, au ajuns să se teamă că ţin de coadă un tigru. Cel
mai profund efect s-a produs în sistemul bancar, cu datorii de circa 500 miliarde de dolari, un miracol economic
de rău augur.
60
3. CHINA
TRIUMFUL LUI MAO

în 1949, la circa un sfert de secol după crearea sa, Partidul Comunist din China a câştigat vechiul oraş
capitală Pekin (Beijing). O mişcare a devenit un guvern. Kuomintang-ul învins s-a retras pe insula Taiwan unde
liderul său, Chiang Kai-Shek [Jiang Jieshi, Tchang Kaî-chek, Cian Kai Şi], asemeni ultimului împărat din
dinastia Ming cu trei sute de ani înainte, s-a autoinvestit cu prerogative imperiale amintind de nobilii francezi şi
de bancherii italieni care au călătorit la sfârşitul Evului Mediu în Europa occidentală autointitulându-se împăraţi
ai Bizanţului. Noul conducător al Chinei, Mao Zedong, şi-a putut permite să declare în ianuarie 1950, exagerând
destul de puţin, că întreaga Chină, cu excepţia Tibetului, este a lui.
Vastul teritoriu şi tradiţiile imperiale care i-au revenit lui Mao după cel de-al doilea război mondial au tot
fost cerşite încă dinainte de primul război mondial. Declinul ultimei dinastii (Manciuriană), care a expus China
intervenţiei străine, iar în ultima parte a secolului al XlX-lea a fost foarte aproape de a determina împărţirea
acesteia, a culminat cu revoluţia din 1911. Grupările revoluţionare şi societăţile secrete, în parte autohtone şi în
parte instigate de chinezii de peste mări, au reuşit să dezintegreze ancien regime-ul. Confruntate ulterior cu
sarcina de a restabili coeziunea, demnitatea şi puterea Chinei au eşuat, astfel încât cincizeci de ani mai târziu
China era încă potenţial, dar nu în mod real, o mare putere.
Cea mai însemnată dintre aceste grupări succesoare a fost cea a lui Sun Yat-sen (mort în 1925), un
naţionalist, un democrat şi un socialist care a vrut să reformeze China prin intermediul instrumentului său
Kuomintang. Kuomintang-ul a creat un guvern în sudul Chinei la Nankin, dar nu a reuşit niciodată să controleze
întreaga ţară. Desfiinţarea vechiului regim a fost urmată, în special în nord, de apariţia „seniorilor războiului"
care şi-au creat provincii autonome şi au declanşat războiul civil. Chiar şi în sud unde Kuomintang-ul a impus o
anumită stare de ordine şi stabilitate, s-a încercat rezolvarea dificilelor sarcini impuse de reforma administrativă
şi modernizare, dar fără prea mult succes. Kuomintang-ul a încercat să obţină ajutor din afară şi a acceptat din
partea noului şi nu mai puţin revoluţionarului guvern al URSS serviciile consilierului Mihail Borodin. Sub
presiunea evenimentelor, Kuomintang-ul a început să adopte în lupta sa împotriva conducătorilor militari
„(seniorii războiului)" unele dintre metodele (structura organizatorică a partidului
şi tipul de relaţii partid-stat), nu însă şi doctrina comunismului european, ajungând astfel să încheie o alianţă cu
Partidul Comunist Chinez, creat în 1922 la Shanghai. Comuniştii alcătuiau încă mici grupări în anumite
provincii din sud. Ei au devenit parte componentă a Kuomintang-ului sub conducerea lui Chiang Kai-Shek, dar
disputele dintre comunişti şi alţi lideri ai Kuomintang-ului (şi între facţiunile neco-muniste de stânga şi de
dreapta din cadrul Kuomintang-ului) au rămas o permanenţă. Chiar şi printre comunişti domnea confuzia,
deoarece comitetele comuniste din Shanghai au dat instrucţiuni nechibzuite liderilor ce activau la ţară şi
deoarece Moscova încerca să dirijeze lucrurile fără să cunoască istoria şi condiţiile specifice Chinei. La un
moment dat Moscova avea în China emisari diferiţi care susţineau păreri incompatibile. în această atmosferă
Mao Zedong a devenit treptat unul dintre principalii lideri de la ţară, deseori în conflict cu superiorii săi din
Shanghai pe tema tacticii politice şi militare, el însuşi continuând să-şi dezvolte şi să-şi sch'imbe propriile idei în
aceste privinţe. Disputele dintre comunişti şi necomunişti au degenerat în conflicte armate. în 1931, atacul
Japoniei împotriva Manciuriei 1-a forţat pe Chiang Kai-Shek să trimită trupe în nord, dar confuzia din rândurile
comuniştilor i-a împiedicat să profite de neatenţia necomuniştilor, iar în 1934 ei au fost definitiv înfrânţi ca
urmare a adoptării unei tactici greşite, cu care Mao nu a fost de acord. Comuniştii au pornit în Marşul cel lung,
istovitor şi mitic din sud-estul Chinei, mai întâi spre vest şi apoi spre nord către provincia Yenan de la
extremitatea de nord-vest, unde s-au oprit şi au aşteptat momentul potrivit. în timpul Marşului cel lung
autoritatea lui Mao a atins apogeul. El a trecut de la strategia clasică marxistă a dobândirii puterii prin lupta
proletariatului din industrie până la instaurarea comunismului la stimularea nemulţumirii ţărănimii (care în
istoria Chinei s-a dovedit a fi periodic o forţă subversivă); el a propus înfiinţarea unei mici republici ţărăneşti şi
crearea unor armate ţărăneşti care să poată fi într-o bună zi destul de puternice pentru a pune stăpânire pe oraşe,
între timp Kuomintang-ul, după ce i-a respins pe comunişti şi a făcut progrese în lupta împotriva seniorilor
războiului (în 1928 a ocupat Pekinul, iar anul următor a apărat Manciuria împreună cu generalul Chang Hsueh-
liang, „tânărul mareşal"), a fost atacat de Manciuria, iniţial în Japonia, în 1931 şi apoi chiar în China în 1937.
De la această dată şi până în 1945 Kuomintang-ul şi comuniştii au fost adversari în lupta declanşată pentru a
avea onoarea de a contribui la renaşterea Chinei ca mare putere şi pentru a o conduce după înfrângerea
japonezilor.
Rămăşiţele armatei comuniştilor care au ajuns la Yenan au constituit rapid o armată de circa 100 000 de
oameni, adunându-şi recruţi din rândul ţărănimii şi al tineretului atraşi de sentimente naţionaliste, ca de pildă
lupta împotriva japonezilor, în 1941, atacul lansat de japonezi împotriva Statelor Unite la Pearl Harbor a
transformat acest război din Extremul Orient într-un război general care a atenuat temporar războiul civil din
61
China. Kuomintang-ul a dobândit aliaţi puternici, dar în ciuda acestui lucru, destinul nu avea să-i mai redea
puterea de odinioară. Nu a reuşit să pună capăt colapsului economic, stilul său de conducere a continuat să fie
limitat şi exclusivist, administraţia sa coruptă, samavolnică şi bazată în mare măsură pe poliţia secretă şi, în cele
din urmă armata sa s-a dezmembrat. Comuniştii, în
schimb, au început să se bucure de tot mai multă popularitate. Anii petrecuţi de ei în sihăstrie le-au conferit
farmec şi au făcut nevăzută latura ascunsă a propriilor metode de conducere. Ei aveau reputaţia de a fi luptat
mult mai aprig împotriva japonezilor decât Kuomintang-ul, iar atunci când războiul s-a încheiat au fost gata să
revină din provincie la centru. Câţiva ani mai târziu ei se aflau deja la conducerea Chinei.
Când Chiang Kai-Shek a fost alungat din China, s-a încheiat o nouă etapă a războiului civil, iar
comuniştilor li s-a oferit ocazia să realizeze ceea ce nici o facţiune nu reuşise după căderea imperiului şi ceea ce
însuşi imperiul nu reuşise să facă şi i se reproşase acest lucru: să consolideze China în asemenea măsură încât
aceasta să-şi poată menţine integritatea teritorială şi independenţa. în trecut, ameninţările la adresa integrităţii
teritoriale a Chinei au venit din partea puterilor imperiale din Europa occidentală, care au navigat peste mări, din
partea ruşilor care s-au apropiat pe uscat şi din partea japonezilor. în 1945, puterile Europei occidentale nu mai
erau atât de puternice încât să-şi poată permite să ameninţe vreo ţară din Extremul Orient, iar Japonia fusese
învinsă definitiv. Ruşii, însă, tocmai reapăruseră pe scena mondială, în timp ce americanii, apărătorii tradiţionali
ai integrităţii teritoriale a Chinei împotriva oricărui amestec din afară, erau disperaţi din cauza Kuomintang-ului
şi erau pe cale să revină în Asia la o politică centrată pe Japonia, aşa cum s-a întâmplat la începutul secolului.
Istoria expansiunii permanente a Rusiei în Asia începe după războiul Crimeii. înfrângerea suferită de
Rusia în Europa a inaugurat încercările de liberalizare pe plan intern şi aventurarea în Extremul Orient, ambele
fenomene având, însă, un caracter sporadic. Ţarii erau mai tot timpul preocupaţi de problema Poloniei, a
Balcanilor şi a strâmtorilor, dar la St. Petersburg exista o partidă care-şi făcuse o specialitate din Extremul
Orient. Anii 1860 şi 1870 au fost o perioadă de expansiune: renumitul guvernator rus Muraviev înfiinţează în
1858 şi respectiv în 1860 Amurul şi Provinciile maritime; în 1861 a fost întemeiat Vladivostokul; Sahalinul a
fost anexat (dar Alaska a fost vândută); cazacii şi hanatele din Asia centrală sunt anexate şi ele. în anii 1880,
Rusia, ajungând la graniţele Persiei şi ale Afganistanului, se află în confruntare directă cu britanicii în India,
deşi mai la nord un port la Pacific şi o parte din comerţul Chinei stimulau imaginaţia imperială şi financiară.
Războiul din Coreea, din 1894-1895, între japonezi şi chinezi, a adus câştiguri importante Japoniei
(incluzând Taiwanul, insulele Pescadore şi, temporar, peninsula Shantung şi Port Arthur) şi a evidenţiat declinul
puterii Chinei. Rusia, Franţa şi Germania au intervenit în apărarea Chinei, deşi Marea Britanie, temându-se de
înaintarea Rusiei în Asia, şi-a inaugurat acum, în contrapondere, politica proja-poneză. Ruşii, ajutând, împreună
cu francezii, China să-şi plătească despăgubirile de război datorate Japoniei, a încheiat o alianţă cu China, a
preluat Port Arthur şi a planificat construirea căilor ferate din estul Chinei şi din sudul Manciuriei. în 1904,
Japonia atacă Port Arthur, iar în războiul care a urmat ruşii au fost învinşi şi obligaţi să se retragă în Manciuria
şi Mongolia. Poziţia Japoniei în Asia şi în lume s-a îmbunătăţit simţitor, iar înaintarea ruşilor în Asia a fost
împiedicată de riposta trupelor japoneze din Manciuria. Primul război mondial a lichidat temporar puterea
Rusiei, a împiedicat renaşterea Chinei, a deturnat atenţia altor ţări europene de la problemele din Asia şi a adus
Japonia în situaţia în care, departe de a-i îngenunchea pe ruşi, avea să fie ea însăşi îngenuncheată - şi ce altă
putere ar fi putut-o îngenunchea decât Statele Unite. în anii '20, ruşii şi-au redobândit poziţiile din Mongolia
Exterioară şi din centrul Asiei, iar în anii '30, au intrat din nou în conflict cu Japonia în Manciuria, dar nu au fost
cu adevărat preocupaţi de lupta din Manciuria până în ultima săptămână a celui de-al doilea război mondial.
Pe mai toată durata războiului Stalin a fost mult prea preocupat de confruntarea cu germanii pentru a
acorda cu adevărat atenţie Asiei, darămite să intervină acolo. URSS a semnat în 1941 un tratat de neutralitate cu
Japonia, iar înainte de Pearl Harbor Japonia a cerut şi a primit toate asigurările că ruşii vor respecta acest tratat.
Până la Conferinţa de la Teheran din 1943 Stalin nu a cerut nimic în privinţa Estului, nefiind în situaţia de a
solicita recompense până când nu a fost pregătit să dea o mână de ajutor împotriva Japoniei. La Conferinţa de la
Moscova din octombrie 1944 s-a făcut aluzie la schimbarea atitudinii sovieticilor, iar la Yalta, în 1945, Stalin şi-
a precizat condiţiile care au fost acceptate de aliaţi, dornici să evite noi ciocniri şi continuând să supraevalueze
voinţa şi capacitatea Japoniei de a continua lupta şi fără să ştie - cu excepţia câtorva iniţiative - ce arme nucleare
se vor folosi. Stalin a cerut aliaţilor săi să schimbe verdictul războiului ruso-japonez din 1904-1905 şi să-i
garanteze anumite poziţii în detrimentul Chinei şi nu al Japoniei. Poziţiile pierdute de ruşi în Manciuria şi
Sahalin în 1905 aveau să fie recuperate; Curilele urmau şi ele să revină URSS; urma să fie recunoscută anexarea
de către ruşi a Mongoliei Exterioare.
Politica lui Stalin în Asia avea să graviteze în jurul Chinei şi să împiedice instalarea la putere a vreunui
guvern central puternic. Declarând război Japoniei el şi-a protejat drepturile, şi şi-a amplasat trupe în Manciuria.
El era, de asemenea, capabil să înlăture întreprinderile industriale japoneze, deşi acest lucru ar fi stârnit
62
nemulţumirea chinezilor. El pusese deja la punct o revoltă antichineză în valea Iii din Xinjiang (Sinkiang), unde
în 1944, sub protecţia ruşilor, fusese creată o republică secesionistă a Turkestanului de est. Mongolia Exterioară,
aflată teoretic sub suzeranitatea Chinei, dar practic în sfera de influenţă a Rusiei încă din 1921 şi acordată URSS
de puterile occidentale la Yalta, a fost abandonată de chinezi (care nu au avut încotro) prin tratatul ruso-chinez
din august 1945. Ea nu a fost redobândită în 1949, când Mao i-a luat locul lui Chiang.
Declaraţia de război făcută de Stalin Japoniei a avut o consecinţă notabilă în împărţirea în două a Coreii,
pentru că atunci când a fost aranjată capitularea Japoniei, ca o problemă de principiu, forţele japoneze aflate la
nord de paralela 38 urmau să se predea ruşilor, iar aflate la sud de această linie americanilor.
Intervenţia ruşilor în Extremul Orient a fost planificată cu multă atenţie. Japonezii erau nerăbdători să
încheie pace, ceea ce ruşii ştiau foarte bine; ei au făcut apel la Moscova în speranţa că vor beneficia de medierea
URSS pentru a pune capăt războiului. Prima bombă nucleară a fost lansată la 6 august 1945 asupra Hiroshimei
de către americani, care ştiau şi ei că în guvernul japonez există o fracţiune care
sprijină ideea încheierii păcii. Două zile mai târziu, ruşii au declarat război Japoniei. La 9 august a fost lansată
cea de-a doua bombă asupra oraşului Nagasaki. Ostilităţile au încetat la 15 august (zi în care ruşii au semnat
tratatul ruso-chinez cu Chiang Kai-Shek).
In timp ce Stalin dorea o Chină fragilă şi a a depus toate eforturile în acest sens, neconsiderându-se
mulţumit de rezultatele strădaniilor lui până în ajunul morţii sale, americanii doreau o Chină puternică, dar nu au
putut să constate acest lucru, deşi nu din vina lor, în anii tranziţiei de la starea de război la cea de pace, iar mai
târziu au început să întrevadă perspectiva unei Chine puternice, dar nu în sensul dorit de ei.
Politica americană din Extremul Orient, care a început să se prefigureze la începutul secolului, a fost
definită iniţial de obţinerea insulelor Filipine de la Spania în 1898 şi de suspiciunea puterilor europene care,
transformând mai toată Asia de sud-est în zonă colonială, păreau dornice să procedeze la fel şi în cazul Chinei.
Washingtonul, ale cărui interese şi simţ moral erau în deplin acord, pretindea pentru sine orice drept sau
privilegiu ar fi reuşit vreuna dintre puterile europene să obţină de la chinezi (politica uşilor deschise, adică
absenţa unor tarife vamale preferenţiale pentru străinii din diferite state) şi susţinea în acelaşi timp integritatea
teritorială şi independenţa Chinei. Apariţia americanilor pe această scenă a fost neaşteptată şi nepremeditată.
Războiul din 1898 împotriva Spaniei, care a început într-un stil confuz în Cuba, a avut în mod neprevăzut ca
rezultat înlocuirea guvernării spaniole cu cea americană în Filipine. Acest lucru a iscat o amplă polemică
internaţională pe tema politicii şi moralităţii expansionismului, ştiindu-se totodată că, dacă americanii nu vor
reuşi să se impună în zona Pacificului, o vor face cu siguranţă britanicii, germanii sau japonezii. Această
polemică a coincis cu evidentul declin al Chinei.
Britanicii, îngrijoraţi de tendinţa spre anexări, cedări cu titlu de închiriere şi tarife vamale preferenţiale
pentru anumite grupuri de străini, au încercat să obţină cooperarea americanilor pentru a pune capăt acestei
neplăcute curse colonialiste din China, dar Washingtonul nu era într-atât de interesat de această problemă, iar
britanicii au intrat prin urmare într-un joc pe care şi-au pierdut orice speranţă de a-1 împiedica şi au început ei
înşişi să-şi planifice enclavele şi să obţină anumite zone cu titlu de închiriere.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, o dată cu numirea lui John Hay ca secretar de stat, atitudinea
americanilor s-a schimbat. Primul set de note diplomatice aparţinând lui Hay, în care acesta condamna sferele
de influenţă şi susţinea politica uşilor deschise, a avut un scăzut efect practic, deşi în Statele Unite ideile lui erau
foarte apreciate; un al doilea set, datând din timpul răscoalei boxerilor şi a intervenţiei aliate sub comanda
Germaniei, intervenţie determinată în 1900 de răscoală, făcea dovada unei sporite preocupări din partea
americanilor; această preocupare s-a materializat în medierea războiului ruso*japonez de către Washington şi în
semnarea tratatului de la Portsmouth pe teritoriu american. Era deja departe vremea când politicile americană şi
britanică ajunseseră să se pună de acord. Marea Britanie, încercând să găsească un aliat în apele răsăritene şi
respinsă în mod evident de Statele Unite, s-a orientat spre Japonia, în timp ce Statele Unite au devenit tot mai
evident protectorul Chinei şi duşmanul Japoniei pe mare. Contradicţiile s-au
accentuat, deteriorând concomitent relaţiile anglo-americane, până după primul război mondial, când tratatele de
la Washington din 1921-1922 au anulat alianţa anglo-japoneză, prin tratatul celor trei puteri s-a stabilit raportul
dintre flotele de linie la 5:5:3, prin tratatul celor nouă puteri se garanta integritatea teritorială a Chinei şi politica
uşilor deschise. (La conferinţa de la Londra din 1930 coeficientul japonez a fost ridicat de la 3 la 3,5.) în plus,
secretarul de stat Charles Evans Hughes i-a forţat pe japonezi să-şi retragă trupele din peninsula Shantung şi din
Siberia, dar în anii 1930 americanii, nedecişi dacă o acţiune de forţă ar înfrâna sau ar încuraja facţiunile
expansioniste din politica japoneză, au devenit mai puţin activi, iar Washingtonul nu a reacţionat prea vehement
la vestea cuceririi Man-ciuriei de către japonezi, a proclamării statului Manchukuo în 1932 sau chiar a ocupării
Shanghai-ului de către japonezi în acelaşi an. La sfârşitul anului 1936, Japonia se retrage din tratatele navale
semnate la Washington şi Londra, pretinzând paritate cu Statele Unite şi Marea Britanie, iar în 1937 începe
63
ofensiva generală japoneză împotriva Chinei. Japonia lansează simultan o provocare puterilor europene prin
proclamarea „noii ordini" în Extremul Orient, iar atunci când europenii (occidentalii şi ruşii) au dat de înţeles că
nu doresc tulburări în est, Washingtonul a început negocierile cu Tokyo.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial în Europa, în 1939, a dat mână liberă Japoniei în privinţa
Chinei şi i-a creat noi înlesniri în Asia de sud-est. Noul guvern instalat în 1940, mult mai belicos, a decis ca
prim pas să atace Indochina, sperând să evite intervenţia americanilor. Acest guvern a căzut atunci când Hitler a
atacat URSS. Ministrul de externe, Yosuke Matsuoka, care susţinea ca Japonia să se alăture germanilor în acest
atac, a fost destituit, iar generalul Hideki Tojo, care dorea ca Japonia să atace Statele Unite, a devenit cel mai
influent membru al guvernului. In octombrie 1941, el a devenit prim-ministru şi a dat ordin să se declanşeze
atacul de la Pearl Harbor din decembrie.
Până la schimbarea situaţiei de la jumătatea anului 1943, americanii au fost în pericol să fie alungaţi
definitiv din Extremul Orient; momentul hotărâtor al bătăliei de la Midway şi victoria finală asupra Japoniei din
1945 le-au readus un privilegiu unic de care nici o altă putere nu beneficiase până atunci.
Războiul a forţat Washingtonul să-şi reconsidere politica din Extremul Orient. Toate elementele au
concurat la prefigurarea unei orientări prochineze a americanilor - politica tradiţională, legăturile misionare,
comportamentul japonezilor, precum şi atrăgătoarea (în ambele sensuri) doamnă Chiang - dar guvernul
Kuomintang-ului nu s-a bucurat de succes şi a încetat să fie demn de încredere. Cu toate acestea Washingtonul,
care a renunţat în 1943 din proprie iniţiativă la drepturile extrateritoriale în China, a decis că China ar trebui să
iasă din război deplin suverană şi beneficiind de integralitatea teritoriilor sale străvechi (incluzând Manciuria,
Taiwanul şi insulele Pescadore) şi ca putere majoră cu un loc permanent în Consiliul de Securitate.
China trebuia să devină America continentului asiatic, o mare putere, unită şi liberal-democratică: un
punct de vedere pe care Churchill, precum şi alţi lideri politici, îl considerau o fantezie romantică. Când
neajunsurile Kuomintang-ului au
devenit din ce în ce mai evidente, generalul Joseph Stilwell a fost trimis să-1 ţină sub observaţie pe Chiang Kai-
Shek şi să sprijine şi să reformeze, pe cât posibil, Kuomintang-ul, dar comentariile generalului despre
Kuomintang au fost atât de critice, încât el a fost rechemat în octombrie 1944 la cererea prietenilor lui Chiang.
Generalul Patrick Hurley, care a fost trimis în China în august ca reprezentant personal al preşedintelui
Roosevelt pe lângă generalisim, a devenit principalul propagator al politicii americane, având ca nouă sarcină de
a reuni Kuomintang-ul şi pe comunişti într-o coaliţie. Generalul Hurley şi generalul George C. Marshall, care i-a
urmat acestuia în noiembrie 1945, nu au făcut decât progrese foarte modeste. Kuomintang-ul şi comuniştii erau,
însă, în mod ireconciliabil, extrem de suspicioşi unii faţă de alţii -comuniştii avuseseră deja experienţa
Kuomintang-ului care-i atacase sub acoperirea încheierii unui armistiţiu - iar discuţiile în vederea găsirii unei
soluţii au eşuat atunci când s-a ajuns la ideea unificării armatelor lor. Când japonezii au capitulat, americanii au
deplasat forţele Kuomintang-ul pe calea aerului pentru a controla nord-estul Chinei (în eventualitatea unei erori
strategice), în timp ce ruşii, care tocmai intraseră în Manciuria, le-au dat comuniştilor arme şi tor felul de
înlesniri în acea zonă. Până la sfârşitul anului 1947, armistiţiul a fost foarte greu de încheiat, războiul civil
încetând doar temporar. Americanii, care-şi pierduseră definitiv încrederea în Kuomintang, şi-au retras unităţile
din China, dar nu ştiau încă dacă să-şi retragă şi orice altă formă de sprijin. Generalul Albert C. Wedemeyer,
trimis în China în iulie 1947, a recomandat în septembrie acordarea unui vast ajutor american pe baza faptului
că Kuomintang-ul va introduce vaste reforme sub supravegherea americanilor, dar în acel moment China era pe
pragul colapsului economic şi financiar, iar revoltele deveniseră ceva obişnuit. Cu toate acestea un ajutor
provizoriu pentru China fuseseră aprobat înainte de sfârşitul anului, iar în aprilie 1948 a fost votat China Aid
Act. Acestei legi i s-a adăugat un acord sino-american, dar Kuomintang-ul a întârziat în efortul de a-şi pune
ordine în propria-i ogradă.
Era, însă, prea târziu. Comuniştii au câştigat bătălii succesive. La sfârşitul anului 1948, întreaga
Manciurie a fost a lor, iar anul următor au fost cucerite o serie întreagă de oraşe renumite în favoarea
comunismului. în cele din urmă Washingtonul a declinat ajutorul acordat Kuomintang-ului. Chiang, care a făcut
greşeala caracteristică de a se implica în mod exagerat în ultimele stadii ale războiului civil, la începutul anului
1949 a renunţat la funcţia de preşedinte, iar Kuomintang-ul a cerut - în zadar - intermedierea Statelor Unite,
URSS, Marii Britanii şi Franţei. Comuniştii nu mai erau interesaţi de ideea unor coaliţii sau reconcilieri. în
septembrie se proclamă Republica Populară Chineză. La 18 decembrie 1949 Mao soseşte la Moscova ca şef al
statului.
Victoria comuniştilor chinezi a creat probleme atât americanilor, cât şi ruşilor, în intervalul rămas din
1949 şi în prima jumătate a anului 1950 americanii au acceptat ideea recunoaşterii diplomatice a noului regim,
dar posibilele negocieri vizând acest scop au fost întârziate iniţial de arestarea consulului general american la
Mukden şi închiderea sa şi a colegilor săi timp de o lună la sfârşitul anului 1949 şi zădărnicite apoi de războiul
din Coreea. în această perioadă Statele Unite au hotărât într-o
64
oarecare măsură că Taiwanul reprezintă un segment necesar al unui sistem de baze strategice şi de aceea nu
trebuie să se permită căderea lui în mâinile comuniştilor. Această decizie a fost făcută publică şi a determinat
Statele Unite, în contextul războiului din Coreea, să nu permită regimului lui Mao să reprezinte China la
Naţiunile Unite, făcându-i pe chinezi să creadă că Taiwanul nu a fost decât un refugiu temporar pentru Chiang
Kai-Shek în aşteptarea unei tentative de a recuceri continentul, şi apoi că Naţiunile Unite sunt un instrument în
mâna americanilor. Războiul din Coreea i-a determinat pe chinezi să fie extrem de încrezători în puterea lor
militară, exprimată în definirea Statelor Unite, definiţie pitorească, dar eronată, drept un tigru de hârtie.
Victoria lui Mao s-a dovedit curând a fi incomodă atât pentru ruşi, cât şi pentru americani. Lumea liberă a
presupus că interesele şi politica principalelor două puteri comuniste trebuie să fie înrudite. Această presupunere
se datora într-o oarecare măsură Războiului rece, în contextul căruia a apărut noul stat comunist; ea a fost
întărită de izbucnirea în 1950-1954 a războiului din Coreea dintre comunişti şi anticomunişti; câţiva ani mai
târziu, când s-a aflat că Moscova şi Beijing-ul se ceartă amarnic, acest lucru a provocat stupoare şi consternare.
în realitate, interesele URSS şi ale Chinei concordă în parte, dar şi diferă, iar partidele comuniste din cele două
ţări nu au legături afective strânse; în plus, la Moscova, partidul comunist chinez a fost considerat destul de
îndoielnic în ceea ce priveşte doctrina şi loialitatea sa faţă de mişcarea comunistă mondială dominată de ruşi.
După moartea lui Stalin divergenţele din politica acestor două partide comuniste au devenit şi mai evidente, în
parte datorită dispariţiei liderului de necontestat al lumii comuniste şi, în parte, datorită faptului că o dată cu
trecerea timpului deosebirile dintre condiţiile specifice celor două ţări s-au făcut tot mai mult simţite.
După cum am mai spus, Stalin era împotriva ideii unei Chine puternice. Atâta timp cât guvernul Chinei
era necomunist lui îi era mult mai uşor să ducă o politică de alianţă cuplată cu tot felul de împunsături. Tratatul
încheiat cu Chiang în august 1945 avea tot felul de neajunsuri, dat fiind că Kuomintang-ul a admis de fapt
includerea Mongoliei Exterioare în sfera sovietică şi nu a reuşit să-şi recâştige drepturile în Manciuria care
trecuse acum din sfera de influenţă a Japoniei în cea a URSS. Comuniştii chinezi au fost, pentru Stalin, un alt
ghimpe cu ajutorul căruia a putut zgândări Kuomintang-ul, până în 1949 când ei au luat locul Kuomintang-ului
şi au încetat astfel să fie doar un ghimpe. Când Mao a sosit la Moscova, Stalin a trebuit să născocească o nouă
politică în privinţa Chinei care să ţină cont atât de dorinţa URSS de a domina zona centrală a Asiei, cât şi de
inevitabilele aşteptări de dragoste frăţească şi ajutor dintre partidele comuniste. Ţinând seama de mărimea şi de
potenţialul Chinei, aceasta era o problemă care nu se mai ivise niciodată la Moscova.
Mao a avut şi el de învăţat din această experienţă. înainte de vizita sa la Moscova, unde a fost degeaba cu
două luni înainte de noul tratat ruso-chinez încheiat la 15 februarie 1950, el ştia foarte puţine lucruri despre
URSS (sau despre orice altă mare putere). Acest tratat viza anumite aspecte privind căile ferate, creditele şi alte
probleme de acelaşi tip. Ruşii le-au oferit chinezilor un frumos cadou constând în calea ferată de la Changchun
şi instalaţiile aferente. Chinezii au obţinut de asemenea
dreptul de a administra Dalny, deşi soarta finală a acestui port urma să se stabilească în funcţie de încheierea
unui tratat de pace cu Japonia. URSS a acordat Chinei un credit de 300 milioane de dolari'pe o durată de cinci
ani cu o dobândă de 1 % pe an şi plătibilă în perioada 1954-1963. O lună mai târziu au fost încheiate alte
acorduri vizând exploatarea comună a petrolului din Sinkiang şi operaţiuni comune pentru crearea unor
magistrale aeriene în Asia Centrală, iar în aprilie a fost semnat un tratat comercial general. Aceste acorduri au
marcat începutul cooperării dintre cele două ţări care a durat până la sfârşitul anilor '50 şi a fost de importanţă
vitală pentru China în timpul anilor de încercare şi modernizare incipientă. Acest lucru s-a confirmat în timpul
vizitei la Moscova a lui Zhou Enlai, din august-septembrie 1952, cu puţin timp înainte de anunţarea primului
plan cincinal al Chinei, de formarea unei puternice Comisii Naţionale a Planificării sub conducerea lui Gao
Gang şi de crearea unui Minister al învăţământului Superior (toate în lunile noiembrie-de-cembrie ale acelui an).
Acordurile ruso-chineze, precum şi planul cincinal, comisia şi ofensiva pentru o pregătire superioară au fost
elementele planului lui Mao pentru crearea unei Chine noi.
CHINA ŞI SUPERPUTERILE
La nouă luni după proclamarea noii republici chineze în Coreea a izbucnit războiul. Acest eveniment
neprevăzut şi extrem de inoportun pentru chinezi a avut un profund efect asupra politicii din Asia şi asupra
relaţiilor dintre asiaticii şi neasiaticii implicaţi în problemele din Extremul Orient. Războiul i-a forţat pe chinezi
să se preocupe de apărarea lor într-un moment în care ar fi trebuit să-şi concentreze atenţia asupra problemelor
lor interne; acest război a acaparat politica americană într-un moment în care această politică era în plină
prefacere; el a ridicat probleme în privinţa consultării şi cooperării dintre principalele puteri comuniste; el
ameninţa să importe un război rece în Asia, a încurajat neutralitatea Indiei şi i-a determinat pe americani să
definească pentru o vreme neutralitatea şi pacifismul drept indiferentism şi depravare morală.
65
Istoria Coreii se aseamănă cu istoria oricărei alte ţări mici care este situată între nişte vecini mai puternici.
Coreea este o peninsulă care se întinde spre mare dinspre limita de sud-est a Manciuriei până aproape atinge
extremitatea sudică a principalelor insule ale Japoniei. Timp de o mie de ani Coreea a fost condusă de două
dinastii, separate de o scurtă cucerire mongolă. Ea a suferit în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea numeroase
incursiuni ale japonezilor şi ale reprezentanţilor ultimei dinastii conducătoare din China (Manciuriană), dar a
supravieţuit până la sfârşitul secolului al XlX-lea, când a devenit un pion în conflictele sino-japonezo-ruseşti.
Victoriile repurtate de Japonia în războiul cu China din 1894-1895 şi în războiul cu Rusia din 1904-1905 au dat
mână liberă Japoniei în Coreea, pe care a anexat-o în 1910. Ea nu a reuşit să-şi dobândească independenţa în
1919 deşi s-a constituit un guvern provizoriu avându-1 ca prim ministru pe Syngman Rhee, un coreean care îşi
dăduse doctoratul în
filosofie la Princeton. Prin declaraţia de la Cairo, semnată de Roosevelt, Churchill şi Chiang Kai-Shek, Coreii i
s-a promis independenţa.
Când, în sfârşit, războiul s-a încheiat în 1945, nu au existat dispute în privinţa statutului Coreii, dar în
momentul obţinerii independenţei un accident a privat-o de unitatea sa. Dat fiind că Japonia a capitulat parţial în
faţa americanilor şi parţial în faţa ruşilor, Coreea a fost împărţită în două părţi de-o parte şi de alta a paralelei 38.
Această faimoasă linie de demarcaţie a fost creată ca urmare a negocierilor dintre ofiţerii armatei de rang relativ
inferior; ea nu a fost rezultatul unor hotărâri ministeriale. Convenienţa administrativă s-a confirmat într-un fapt
politic, iar după aceea toate tentativele de a se numi un guvern unic în Coreea au eşuat. Cauza acestui eşec a fost
prezenţa în Coreea a trupelor ruseşti şi americane. în aceeaşi perioadă, în Polonia, unde existau guverne rivale,
exista numai o armată de ocupaţie şi deci numai un răspuns posibil. în Coreea existau două armate şi deci nici
un răspuns.
în 1947, Statele Unite au ridicat problema la Naţiunile Unite, care au numit o comisie (UN Temporary
Commission on Korea, UNTCOK - Comisia Provizorie a Naţiunilor Unite pentru Coreea) ce urma să se ocupe
de reunificarea Coreii prin intermediul alegerilor. în sud, alegerile au avut loc în mai 1948, dar comisiei nu i s-a
permis să acţioneze în nord, iar rezultatul activităţii sale a fost crearea unui guvern care se pretindea a fi
guvernul întregii Corei, dar în realitate nu avea nici o autoritate la nord de paralela 38. Şeful acestui guvern era
Syngman Rhee, devenit acum un reacţionar bătrân şi violent, dar extrem de important prin legenda sa şi, după
cum s-a dovedit, un partener de neînlocuit. în 1949 şi ruşii (care au sprijinit crearea unui guvern rival în nord) şi
americanii şi-au retras trupele din Coreea. Coreea era acum o ţară cu două guverne, ameninţată de ruşi în
Manciuria şi Siberia şi de americani în Japonia şi vag conştientă de apariţia unei noi Chine la graniţele ei.
Prima jumătate a anului 1950 a fost ocupată de noi alegeri în Coreea de Sud şi de propaganda din Coreea
de Nord în favoarea reunificării fie prin alegeri în întreaga ţară (la care lui Syngman Rhee şi altora li s-ar fi
interzis să participe), fie prin contopirea celor două parlamente. Când a devenit evident că aceste două mutări
erau irealizabile, trupele din nord au trecut graniţa la 25 iunie, ocupând a doua zi capitala Coreii de Sud, Seul.
Este foarte puţin probabil că trupele Coreii de Nord ar mai fi recurs la această acţiune dacă Dean Acheson nu ar
fi exclus, în ianuarie, Coreea (şi Taiwanul) din perimetrul de apărare pe care Statele Unite erau dispuse să lupte
să-1 păstreze, după cum este la fel de puţin probabil că nord-coreenii ar fi trecut paralela fără să aibă
asentimentul ruşilor. Kim ii Sung, prim-ministru al Coreii de Nord (1948-1972) şi preşedinte (1972-1994) a
petrecut anii războiului la Moscova şi a fost numit de Moscova în funcţiile pe care le-a deţinut. Ceea ce probabil
în iunie nu era previzibil a fost faptul că atitudinea americanilor din ianuarie va fi imediat urmată în replică de
invazie şi că Coreea de Sud şi Taiwanul se vor dovedi a fi, totuşi, parte componentă a perimetrului de apărare
american.
Consiliul de Securitate s-a întrunit imediat la cererea Statelor Unite şi a votat, în absenţa reprezentantului
sovietic, o rezoluţie prin care se cerea încetarea focului şi revenirea trupelor nord-coreene în interiorul propriei
lor graniţe. Tuturor
membrilor Naţiunilor Unite li s-a cerut să sprijine aceste măsuri, iar după aceea preşedintele Truman a transmis
instrucţiuni generalului Douglas MacArthur aflat la Tokyo să-i sprijine pe sud-coreeni. Preşedintele a ordonat,
de asemenea, Flotei a Şaptea a Statelor Unite să izoleze Taiwanul. Două zile mai târziu (27 iunie) o a doua
rezoluţie a Consiliului de Securitate îi chema pe toţi membrii să ajute Coreea de Sud să respingă atacul
declanşat împotriva sa şi să restabilească pacea în lume. Această rezoluţie s-a bazat pe ideea, contestată de ruşi,
că lupta dintre Nord şi Sud constituie o ameninţare pentru întreaga lume, deşi nu se preciza clar dacă acest lucru
se datorează faptului că Nordul şi Sudul sunt două state diferite sau faptului că, după cum este de presupus, un
război intern şi civil poate avea repercusiuni pe plan internaţional. La 6 iulie China a protestat împotriva
intervenţiei ilegale în afacerile interne ale Coreii.
Iniţial nord-coreenii au ieşit învingători în lupte. Sud-coreenii şi trupele Naţiunilor Unite, care le-au venit
în ajutor, au fost respinse până la extremitatea peninsulei coreene, dar în septembrie, generalul MacArthur,
66
comandantul trupelor Naţiunilor Unite, a ordonat debarcarea unor trupe la Inchon, 240 km spre nord şi ca
urmare a acestui atac temerar sud-coreenii şi alte unităţi au trecut, în octombrie paralela 38 şi au forţat graniţa
Manciuriei. Războiul părea să se fi încheiat. Preşedintele Truman a plecat pe calea aerului la Wake Island pentru
a-1 felicita pe generalul MacArthur şi pentru a discuta cu el; acesta a declarat că nici ruşii şi nici chinezii nu vor
interveni. A avut dreptate în privinţa ruşilor, care nu voiau în acest moment să încurajeze războiul, dar s-a
înşelat în privinţa chinezilor, care au atacat la 26 noiembrie. Peste exact o lună ei treceau paralela 38, iar sud-
coreenii şi aliaţii lor au fost din nou nevoiţi să se retragă.
Atacul chinezilor a fost o acţiune anticipată. Chinezii, care-şi aminteau atacul japonezilor din 1931
împotriva ţării lor via Coreea, aveau motive să creadă că noua putere americană din Japonia este pe cale să
repete această acţiune. Ajutorul acordat de americani lui Chiang prin intermediul China Aid Act, vizita făcută lui
Jiang de generalul MacArthur înTaiwan la scurt timp după izbucnirea războiului din Coreea, trecerea paralelei
38 de către americani în octombrie şi apropierea de râul Yalu, abordarea problemei intereselor strategice
americane în insulele din Pacific şi a posibilităţii revenirii lui Chiang pe continent - toate aceste lucruri
nelinişteau deopotrivă noul regim de la Beijing, convingându-1 că americanii intenţionează să declanşeze o
campanie anticomunistă asemeni intervenţiilor anticomuniste din Rusia de după revoluţia din 1917, care nu s-au
bucurat însă de succes. Iată de ce chinezii au preferat să atace primii.
Intervenţia chinezilor a denaturat caracterul războiului şi a dat naştere unei vehemente polemici în ceea ce
priveşte modul în care ar trebui să se desfăşoare în continuare. De la sfârşitul lui iunie şi până la sfârşitul lui
noiembrie războiul, deşi era purtat iniţial doar de americani, putea fi considerat o expediţie internaţională
punitivă. După noiembrie el a devenit din ce în ce mai mult un conflict sino-american. Generalul MacArthur
dorea ca acest lucru să fie făcut cunoscut şi să declare război Chinei, folosind cele mai pertinente şi mai
eficiente mijloace militare. Acest lucru
însemna, în special, urmărirea avioanelor chinezeşti dincolo de frontiera Manciuriei în loc să se renunţe la
urmărire atunci când se ajungea în timpul luptelor .la această frontieră şi mai însemna bombardarea instalaţiilor
fixate de chinezi pe râul Yalu şi oriunde altundeva. Logic vorbind, această atitudine faţă de război putea
conduce la folosirea bombelor nucleare în chiar inima Chinei.
Punctele de vedere ale generalului MacArthur nu au reuşit, însă, să convingă Washingtonul. Şefii Statului
Major au respins perspectiva de a declanşa un război împotriva Chinei, război ce ar fi putut dura ani de zile, în
timp ce preşedintele şi consilierii săi civili nu erau deloc dornici să se reimplice în politica Chinei (din care
Statele Unite se retrăseseră nu demult), fiind în acelaşi timp conştienţi de faptul că o asemenea acţiune era
dezaprobată în aproape întreaga lume. Aliaţii Washingtonului au început să fie îngrijoraţi (Attlee s-a deplasat pe
calea aerului la Washington pentru a-şi exprima neliniştea, în special în privinţa posibilei folosiri, pentru a doua
oară, a bombelor atomice în Asia), iar ţările neutre au început să dea neutralităţii lor o tentă vădit antiamericană;
în lumea afacerilor neîncrederea în Statele Unite a sporit în aceste luni, lucru foarte greu de estompat.
La începutul lunii iulie 1950, Nehru, al cărui guvern a sprijinit ambele rezoluţii ale Consiliului de
Securitate, le-a propus lui Stalin şi lui Acheson să pună capăt luptelor. Intervenţia lui a fost primită cu o politeţe
rece, dar în decembrie India şi alte ţări neutre au făcut apel la ambele părţi să nu treacă paralela 38, iar în timpul
acestei luni reprezentantul Indiei la ONU, Sir Benegal Rau, a avut o serie de convorbiri la New York cu un
emisar al Beijingului, generalul Wu Xiuquan. Acesta din urmă a părăsit, totuşi, New York-ul înainte de sfârşitul
anului fără nici o soluţie concretă; un comitet al ONU pentru încetarea focului a fost refuzat de Beijing; încă nu
venise vremea medierilor.
In prima zi a anului 1951, chinezii au declanşat cea de-a doua lor ofensivă. Trupele Naţiunilor Unite au
fost rapid îndepărtate din Seul, iar noul apel făcut de ONU pentru încetarea focului a fost respins. Avantajul
chinezilor s-a risipit, însă. La ONU China a fost declarată stat agresor, iar în martie, la Washington, avea să se
dea citire în faţa Senatului unei telegrame aparţinând generalului MacArthur în care generalul cerea Statelor
Unite să atace China şi să nu accepte pur şi simplu redefinirea paralelei 38 drept graniţă între cele două Corei.
Acestea erau alternativele şi atât obiectivele declarate ale ONU, cât şi eventualul arbitraj favorizau Coreea. Era
acum rândul chinezilor să se retragă, trupele ONU au revenit în Seul la 14 martie, iar sud-coreenii au trecut din
nou, la 25 martie, paralela 38. Generalul MacArthur a profitat de ocazie pentru a lansa adversarilor lui, din
proprie iniţiativă, o ultimă provocare, aceea de a accepta un armistiţiu, iar în cazul unui refuz din partea acestora
erau anunţate serioase măsuri represive. Provocarea nu a fost luată în seamă, iar preşedintele Truman 1-a
avertizat pe generalul MacArthur că şi-a depăşit atribuţiile şi a adoptat o politică cu care guvernul său şi
comandantul suprem nu au fost de acord; i s-a mai spus să-şi vadă de treburile lui. Folosindu-se de dreptul la
replică generalul a încercat încă o dată să facă apel la Congres şi la populaţia Statelor Unite peste capul
superiorilor săi militari şi civili. El a trimis
liderului formaţiunii republicane din Casa Reprezentanţilor, Joseph W. Martin, o scrisoare.,căreia i s-a dat citire
67
în Casa Reprezentanţilor şi care recomanda luarea celor mai severe măsuri împotriva Chinei, inclusiv folosirea
trupelor lui Chiang. La 11 aprilie el a fost demis de preşedintele Truman.
Dramatica demitere a generalului MacArthur a provocat o asemenea emoţie, încât motivaţia ei nu a fost
imediat acceptată. Ceea ce era important era faptul că războiul din Coreea trebuia să înceteze imediat pe calea
unor compromisuri şi a medierii. Guvernul american a respins alternativa unei victorii totale posibilă numai prin
înfrângerea pe plan militar a Chinei. Au fost necesari mai bine de doi ani de lupte şi de negocieri până când, în
sfârşit, în iulie 1953, s-a ajuns la semnarea unui armistiţiu, la mai bine de trei ani după actul iniţial de agresiune
din iunie 1950.
Să amintim câte ceva despre modul în care a ajuns să se pună capăt războiului din Coreea. Noile atacuri
ale chinezilor din aprilie 1951 au fost curând oprite şi ambele părţi au început să-şi manifeste interesul pentru
încheierea unui armistiţiu. Un discurs al reprezentantului sovietic în Consiliul de Securitate, J. A. Malik,
radiodifuzat în Statele Unite la sfârşitul lui iunie, a condus la începerea negocierilor vizând încheierea unui
armistiţiu, negocieri care au început în iulie la Kaesong, iar mai târziu au fost transferate la Panmunjon. Aceste
negocieri au fost obositoare, îndelungate, lipsite de vreun rezultat concret, marcate de teama faţă de declanşarea
unor noi operaţiuni ample şi de acuzaţii împotriva americanilor care ar putea recurge la folosirea armelor
bacteriologice. Problema cea mai greu de rezolvat a fost soarta prizonierilor de război, mulţi dintre cei aflaţi în
mâinile sud-coreenilor declarând că nu vor să se mai întoarcă în nord, dar în cele din urmă, în iunie 1953 (la
scurt timp după moartea lui Stalin, deşi nu se poate afirma cu certitudine că a existat vreo legătură între aceste
două evenimente) s-a semnat un acord de schimb. Acordul a fost anulat ulterior de Syngman Rhee care a
preferat să elibereze prizonierii decât să-i predea nord-coreenilor, provocând astfel o ofensivă majoră din partea
chinezilor, în pofida acestor episoade turbulente, în iulie s-a semnat un acord de armistiţiu. în timpul lucrărilor
conferinţei de la Geneva, care a început în aprilie 1954, nu s-a ajuns la încheierea unui acord final, iar Syngman
Rhee a plecat apoi la Washington pentru a încerca să convingă Statele Unite să încurajeze o invazie comună a
trupelor sud-coreene şi a celor ale lui Chiang Kai-Shek în China. El susţinea că regimul din China este în pragul
colapsului, dar nu a reuşit să convingă Congresul sau pe Eisenhower sau Dulles să adopte punctul său de vedere.
Anul ce a urmat trupele americane şi chineze au fost retrase treptat. Coreea a rămas împărţită în două, dar era
limpede că războiul s-a sfârşit.
Anul 1954 a fost un fel de piatră de hotar pentru istoria postbelică a Asiei. Conferinţa de la Geneva, deşi
nu a reuşit să determine încheierea unui acord în privinţa Coreii, a demonstrat că această ţară va reveni la
situaţia care domnea în 1949, împărţită în două şi eliberată de ocupaţia străină. în acelaşi an Statele Unite au
decis să nu intervină la Dien Bien Phu. Dar tot în acelaşi an, Statele Unite au încheiat tratate cu Pakistanul şi
Japonia şi au creat SEATO {South EastAsian Treaty Organization - Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est).
Acceptarea unui statu
quo ante în Coreea şi refuzul de a se implica în războiul din Indochina nu denotau retragerea americanilor din
Asia. în următorii unsprezece ani - până în 1965 când a început atacul american împotriva Vietnamului de Nord
- Statele Unite au încercat să joace un rol major în Asia de est şi de sud-est etalându-şi puterea militară, dar fără
a face uz de ea. Principalul obiectiv al politicii americane era acela de a opri extinderea comunismului prin
cuceriri teritoriale sau prin acţiuni subversive. Agresiunea din Coreea nu a reuşit să anexeze Coreea de Sud
jumătăţii nordice comuniste, dar după părerea americanilor comunismul înainta cu paşi mari în alte zone din
Asia cu ajutorul acţiunilor subversive. Cazul contrar era cel al Malayei unde momentul a fost neprielnic
insurgenţilor comunişti, dar creşterea puterii Chinei, susţinută încă la acea dată de ajutorul acordat de ruşi,
trezea temeri Washingtonului pentru soarta statelor succesoare din Indochina şi pentru soarta Indoneziei.
Politica americană era deci antichineză deoarece China devenise sursa unui nou val de comunism, şi ca dovadă
această politică era ideologică, solicitând forţă pentru a lua poziţie împotriva neajunsurilor comunismului şi
acuzându-i de ticăloşie pe cei care refuză să participe la lupta cea dreaptă sau cel puţin să fie de acord cu ea.
Evenimentele de la începutul anilor '50 au întărit şi au prelungit legăturile americanilor cu rămăşiţele
Kuomintang-ului. La izbucnirea războiului din Coreea, Truman i-a promis lui Chiang Kai-Shek că va ţine noul
regim chinez departe de Taiwan şi de insulele Pescadore. Această promisiune era uşor de onorat ţinând cont de
totala incapacitate navală a Chinei, dar ea implica Washingtonul în acţiuni cu care nu erau de acord principalii
săi aliaţi şi presupunea o neplăcută ambiguitate. Când Chiang a fost alungat de pe continent, el a continuat să
deţină controlul asupra câtorva mici insule dinspre coastă. Intrau oare aceste insule, precum şi Taiwanul însuşi
sub umbrela protectoare americană? Această întrebare viza în parte problema promisiunilor nescrise făcute de
Washington lui Chiang, a devenit într-o oarecare măsură o problemă vizând evidenţierea fermităţii americanilor
după ezitările în privinţa Dien Bien Phu şi a fost pusă în repetate rânduri atunci când s-a pus întrebarea dacă
aceste insule sunt sau nu necesare pentru apărarea Taiwanului.
Insulele dinspre coastă erau Tachen, Quemoy şi Matsu, situate în zona porturilor Amoy şi Foochow, care
alcătuiau un soi de ecran dinspre coastă similar cu avangarda pe care o ofereau insulele Pescadore Taiwanului
68
de cealaltă parte a strâmtorii Taiwan. în 1954, Beijingul a început să adopte anumite hotărâri vizând eliberarea
Taiwanului, provocând riposta Washingtonului care a declarat că orice tentativă de a ataca Taiwanul va avea de
înfruntat flota americană. In septembrie, chinezii au început să bombardeze insula Quemoy ca răspuns, se pare,
la crearea SEATO prin Pactul de la Manila. Kuomintang-ul a răspuns atacului şi timp de câteva săptămâni
aceste atacuri şi contraatacuri păreau a marca începutul unui conflict mult mai grav. în noiembrie, treisprezece
aviatori americani, capturaţi în timpul iernii 1952-1953 când avionul lor a aterizat în Manciuria, au fost
condamnaţi de Beijing la pedepse variind între închisoare pe viaţă şi patru ani pentru spionaj, iar în decembrie,
Statele Unite şi Kuomintang-ul au încheiat un nou tratat în care se afirma că apărarea Taiwanului şi a insulelor
Pescadore reprezintă un interes comun. în acest tratat nu
se menţiona însă dacă păstrarea insulelor Quemoy şi Matsu este esenţială pentru apărarea Taiwanului şi a
insulelor Pescadore. în 1955, Chiang abandonează insulele Tachen atacate dinspre continent.
Chinezii au fost de acord să primească vizita lui Dag Hammarskjold care s-a autoinvitat la Beijing pentru
a vorbi despre aviatorii americani, dar conferinţa la vârf de la Geneva din vara anului 1955 i-a determinat pe
chinezi să remonteze criza. In iulie ei au declanşat un nou bombardament asupra insulei Quemoy. între timp
americanii s-au decis, cel puţin aparent - din considerente de ordin strategic sau politic - că nu va mai fi cedat
nici un teritoriu. Noul bombardament a fost foarte util pentru a întări această convingere, iar după încetarea lui,
aşa cum s-a întâmplat şi în cazurile precedente, a urmat o perioadă de destindere a relaţiilor sino-americane,
caracterizată prin schimburi de opinii la Geneva, conferinţe ale ambasadorilor la Varşovia şi eliberarea
prizonierilor americani. La jumătatea anului 1958 se vorbea chiar despre recunoaşterea Beijingului de către
americani, dar o declaraţie a Washingtonului din august evidenţia faptul că administraţia Eisenhower-Dulles nu
avea în vedere o asemenea acţiune.
Această declaraţie a fost urmată la scurt timp de un nou bombardament asupra insulei Quemoy. Pe durata
perioadei de acalmie, 1955-1958, Chiang a deplasat trupe în insula Quemoy până când circa o treime din trupele
sale au fost staţionate chiar în zona dinspre coastă faţă de continent. în septembrie 1958, Beijingul a cerut
capitularea insulelor şi a primit în schimb o declaraţie a lui Dulles prin care se arăta că americanii vor lupta
pentru apărarea Taiwanului şi o alta a lui Eisen-hower în care insulele Quemoy şi Matsu erau considerate ca
absolut necesare pentru apărarea Taiwanului. Escortele americane ale trupelor lui Chiang s-au apropiat la câteva
mile de coastă. în acel moment exista pericolul iminent al izbucnirii unui război. Aliaţii Washingtonului şi chiar
anumite zone ale opiniei publice americane au intrat în panică, dar după câteva zile criza a fost destinsă prin
reluarea convorbirilor sino-americane la nivel de ambasadori de la Varşovia. Oricât de nepopulară şi de
hazardată a fost politica adoptată de Dulles în marginea războiului (adică folosirea puterii militare pentru a lansa
ameninţări de ordin politic), ea a reuşit pe durata acestor ani să demonstreze că hotărârea americanilor de a nu
interveni în Indochina în 1954 nu denota o lipsă de bunăvoinţă din partea acestora. Această hotărâre avea să se
accentueze şi să manifeste ulterior în Vietnamul de Sud unde americanii au acordat iniţial ajutor economic şi
militar regimului anticomunist şi apoi s-au angajat direct în război pe continentul asiatic. Această implicare a
schimbat natura puterii şi politicii americane în Extremul Orient. înfrângerea Japoniei în 1945 a făcut ca Statele
Unite să devină puterea dominantă în Pacific. Conflictul dintre Truman şi MacArthur şi rezultatul său au
demonstrat că dominaţia în Pacific este încă baza politicii, aşa cum era ea susţinută de garnizoane în insulele
japoneze şi filipineze şi de alianţa cu Australia şi Noua Zeelandă (încheiată în 1951 ca preţ al consimţământului
dat de aceste ţări tratatului de pace încheiat cu Japonia). Dar eşecul înregistrat de francezi în tentativa de a-şi
recupera imperiul din Indochina, survenit după triumful comuniştilor în China,
a determinat Statele Unite să adopte o nouă politică vizând mai degrabă dominaţia în Asia decât în Pacific.
Conflictele Chinei comuniste cu Statele Unite au coincis îndeaproape cu un declin vizibil al relaţiilor
acesteia cu URSS pe parcursul neînţelegerilor care au apărut la sfârşitul anilor '50 şi au devenit cunoscute în anii
'60. Una dintre cele mai neaşteptate consecinţe ale morţii lui Stalin a fost contradicţia dintre temperamentele
incompatibile al lui Hruşciov şi al lui Mao peste care se suprapuneau uneori interesele divergente ale imperiilor
rus şi chinez şi care era generalizată de dispute de ordin doctrinar. Când Mao 1-a vizitat pe Stalin în 1949,
această întâlnire între liderul chinez şi omul care era mult mai mult decât un simplu lider sovietic, care era într-
un anume fel descendent al triumviratului Marx-Engels-Lenin a avut un caracter aproape sacru. Puterea lui
Stalin a dăinuit un sfert de secol, prestigiul lui a fost sporit enorm datorită celui de-al doilea război mondial, el
era o figură legendară, ceva mai mult decât un simplu muritor, ceva asemănător cu un împărat chinez care s-a
bucurat de o viaţă lungă şi de mult succes. Lui Mao, însă, nu i-a plăcut Uniunea Sovietică după ce a avut
primele contacte cu ea înainte de cel de-al doilea război mondial, iar după 1949 a părut dispus să desluşească
ceva supraomenesc în el însuşi.
Când Stalin a murit, în martie 1953, în URSS nu a existat iniţial nici o înţelegere în ceea ce priveşte
succesorul său, ba chiar pentru scurt timp s-a vehiculat ideea că nu va avea un singur succesor. O combinaţie de
69
tip Stalin - Bulganin/Hruşciov - a înlocuit rapid comitetul aflat la conducere în interludiul Malenkov şi a vizitat
Beijingul în 1954. Apoi Hruşciov s-a afirmat drept noul conducător sovietic autocrat, iar mulţi l-au acceptat
ipsofacto şi drept lider al lumii comuniste. Pentru Mao, însă, acest lucru nu era deloc de la sine înţeles; nu exista
nici o regulă care să susţină faptul că liderul lumii comuniste trebuie să fie neapărat un rus şi nici o dispoziţie în
mintea învăţată a lui Mao care să-1 determine să accepte în acest rol un lider politic scandalagiu. în timpul
vizitei sale din 1954, la Beijing, Hruşciov nu a reuşit să stabilească nici un fel de relaţie cu Mao, nici de ordin
ierarhic, nici de ordin personal.
Câtva timp relaţiile între cele două ţări au rămas la acest nivel. China avea încă nevoie de ajutor economic
şi tehnic din partea URSS şi înţelegea perfect nevoia de sprijin militar pe care a impus-o izbucnirea războiului
din Coreea. Ruşii i-au ajutat în continuare pe chinezi să-şi modernizeze armata; Armata a Patra chineză care a
intrat în Coreea în 1950 făcea parte din forţele care au înfrânt Kuomintang-ul; pe acesta chinezii erau dornici s-o
transforme într-un instrument de luptă mai modern. Resentimentele, pricinuite de bănuiala că ruşii au făcut prea
puţin pentru a-i ajuta pe comuniştii chinezi înainte ca aceştia să vină la putere, rămâneau undeva în fundal. în
1954, după ce războiul din Coreea a încetat definitiv, ruşii au părăsit Port Arthur şi au lăsat toate instalaţiile
chinezilor - doi ani mai târziu decât era prevăzut în tratatul ruso-chinez din 1950. Ei au trecut de asemenea în
patrimoniul Chinei jumătate din acţiunile pe care le deţineau în companiile comune înfiinţate în 1945 pentru
exploatarea petrolului, a metalelor neferoase şi de aviaţie civilă din Jinjiang şi pentru construirea de nave şi
reparaţii din Dairen. în cele din urmă, ei au încheiat noi acorduri pentru ca ajutorul eco-
nomic şi financiar să poată fi furnizat sub formă de credite financiare, înzestrarea cu tehnicieni calificaţi şi
tehnologie avansată.
Deteriorarea relaţiilor sino-sovietice a intervenit în 1956 şi s-a acutizat în următorii doi ani. La cel de-al
XX-lea congres al PCUS din februarie 1956, Mikoian, urmat de Hruşciov, a declanşat acţiunea de demolare a
memoriei lui Stalin. Destalinizarea implica anumite puncte din cadrul doctrinei asupra cărora Mao putea susţine
în mod cât se poate de cinstit că se pronunţase în repetate rânduri, dar nu fusese niciodată consultat şi se simţea
chiar jignit datorită pretenţiei pe care ruşii o aveau că aceste probleme ţin exclusiv de competenţa lor. Hruşciov
era încă un om de tip nou sau în orice caz nu-şi dobândise încă confirmarea şi ar fi fost foarte potrivit pentru el
să se consulte cu un mai vârstnic ca Mao. Şi în domeniul politicii externe Hruşciov a dat dovadă de o
nesiguranţă periculoasă. Una dintre pwrimelelui iniţiative a fost aceea de a încerca să repare breşa creată în
relaţiile cu Iugoslavia. Atitudinea Chinei faţă de Iugoslavia nu era foarte clară la sfârşitul anilor '50. Pe de o
parte, independenţa Iugoslaviei faţă de Moscova îi invoca pe chinezi; pe de altă parte, ei ascundeau o seamă de
noţiuni eretice. Iniţial, putea părea că independenţa a prevalat asupra ereziilor, dar din 1957 chinezilor li s-au
părut ereziile mult mai serioase, mai ales în momentul în care independenţa a încetat să mai fie foarte
pronunţată, iar Moscova gravita în jurul unei politici de coexistenţă cu Iugoslavia, de pactizare cu răul atunci
când nevoia o cere, a unei politici pe care chinezii profund antiamericani o considerau reprobabilă,
dezavantajoasă şi stupidă. în plus, prin vizitele făcute în India, Burma şi Afganistan, Bulganin şi Hruşciov şi-au
afirmat sprijinul pentru necomunişti, mai ales pentru cei din Asia. îndoielile chinezilor au fost din nou
confirmate la sfârşitul anului 1956, când au izbucnit revolte întâi în Polonia şi apoi în Ungaria. După părerea
chinezilor, ruşii au desconsiderat ambele evenimente. în cazul Poloniei, chinezii au intervenit în sprijinul
comunistului Gomulka, ceva mai independent faţă de Moscova şi i-au avertizat pe ruşi împotriva folosirii forţei
militare; în cazul revoluţiei anticomuniste din Ungaria ei au cerut ruşilor să nu-şi retragă trupele prematur.
Aceste neînţelegeri nu erau însă fatale, iar anul următor chinezii i-au sfătuit pe polonezi să fie mai docili în faţa
ruşilor.
In 1957, Hruşciov (potrivit afirmaţiilor ulterioare ale*părţii chineze) a promis Chinei, prin intermediul
unui nou acord privind ajutorul tehnic, nişte mostre de material nuclear şi informaţie despre construcţia de arme
nucleare. în plus, acesta a fost anul în care ruşii au pus la punct prima rachetă intercontinentală şi au lansat
primul sputnik. Datorită acestor realizări lumea întreagă a tras concluzii exagerate. Se credea că ruşii i-au ajuns
din urmă pe americani sau poate chiar i-au depăşit, iar chinezii se aşteptau ca Hruşciov să profite de acest
minunat avantaj. Comuniştii au deţinut vreme îndelungată superioritatea în ceea ce priveşte numărul de
simpatizanţi; acum o luaseră înainte şi în domeniul tehnologiei. Vântul de răsărit, după părerea lui Mao, triumfă
asupra Vestului. Arsenalul nuclear sovietic putea fi folosit pentru a-i pune pe americani la zid, în timp ce statele
comuniste îşi ajută prietenii să răzbată pretutindeni în lumea defavorizată; în Asia, Africa şi America Latină se
înregistrau mişcări revoluţionare dornice să discrediteze jugul imperialismului capitalist în
special cu ajutorul chinezilor, a căror proprie experienţă din perioada 1922-1949 i-a învăţat mai mult
decât orice cum să aplice strategia revoluţiei în ţările sărace, înapoiate şi agricole. Chinezii, care se pregăteau
pentru Marele Salt înainte şi pentru cel de-al doilea lor plan cincinal, considerau că ar putea face o nouă
tentativă pentru a cuceri insula Quemoy şi să-şi facă simţită prezenţa în lumea comunistă şi în cea asiatică.
70
Anumite puncte de vedere ale chinezilor nu erau pe placul lui Hruşciov şi al colegilor săi mai în vârstă.
Aceştia erau probabil singurele persoane din lume care ştiau la vremea aceea ca satelitul Sputnik al ruşilor nu a
ajutat URSS s-o ia înaintea Statelor Unite şi de aceea ei nu credeau că vor putea imobiliza Statele Unite
ameninţându-le cu anihilarea nucleară. Am putea afirma că într-o oarecare măsură ei au căzut în cursa propriului
lor triumf, căci cu cât succesele lor tehnice erau mai mari, cu atât ceilalţi îşi închipuiau că ruşii au mult mai mult
decât era cazul mână liberă în politica internaţională. In timp ce chinezii îi credeau în stare să împiedice un
război nuclear, ruşii se temeau de acest război. Chinezii, datorită realizărilor ruşilor, au ajuns la concluzia că
războiul nuclear este mult mai puţin probabil şi de aceea puterile comuniste îşi pot permite să se aventureze în
noi tentative politice. Ei au continuat să susţină opinia marxistă ortodoxă potrivit căreia războiul este inevitabil
într-o anume formă şi într-un anumit moment, pentru că imperialismul vrea ca lucrurile să se desfăşoare astfel.
Opinia ruşilor despre război s-a schimbat, mai mult datorită faptului că ruşii au abordat acest subiect
dintr-un unghi diferit, decât datorită radicalizării doctrinei lor. Ei au atenuat doctrina de bază a inevitabilităţii
războiului nu atât din raţiuni de pură logică, ci mai degrabă pentru că se temeau şi erau conştienţi de
consecinţele îngrozitoare pe care le-ar avea folosirea armelor nucleare; ei se gândeau cu precădere la războiul
nuclear şi nu la război în general. Pericolul nuclear i-a distanţat de punctul de vedere al chinezilor în abordarea
problemei războaielor nenucleare: atât Moscova, cât şi Beijingul au sprijinit războaiele de eliberare naţională,
dar Moscova era mai îngrijorată decât Beijingul de riscurile escaladării conflictelor spre un război nuclear şi de
aceea era mult mai precaută în anumite cazuri. Aceste divergenţe de păreri erau o consecinţă a morţii lui Stalin
care, atât în privinţa acestui subiect, cât şi în alte privinţe, a reprimat în interiorul URSS toate tentativele de
deviere de la politica partidului unic. în martie 1954, Malenkov a declarat că un război mondial ar fi capabil să
distrugă întreaga civilizaţie umană; pe durata mandatului său de prim-ministru el a evidenţiat ideea neroziei
războiului şi a legat-o de politica sa de creştere a aprovizionării cu bunuri de consum. Hruşciov, aflat într-o
continuă competiţie cu Malenkov, 1-a atacat pe acesta pentru că este un adept al defetismului şi al ideii
coexistenţei cu capitaliştii şi a promovat o politică rigidă de consolidare a puterii URSS. Atunci când, însă, a
ajuns el însuşi prim ministru a încercat să atenueze asperităţile Războiului rece pentru că URSS era, din punct
de vedere tehnic, în urma Statelor Unite şi pentru că a constatat că armata sovietică este prost organizată. La cel
de-al XX-lea congres al PCUS din februarie 1956, el a spus că războiul nu este inevitabil şi nu este esenţial
pentru triumful socialismului în lume. Acest punct de vedere a fost repetat şi în declaraţia adoptată de
participanţi la
sfârşitul conferinţei de la Moscova a partidelor comuniste (inclusiv cel chinez), iar din acest punct discuţia părea
să se fi reorientat asupra problemei dacă orice război, şi nu numai războiul nuclear, a devenit lipsit de sens. Şi
totuşi, în 1958, opinia chinezilor că vântul de răsărit triumfă asupra Vestului a transformat o dezbatere teoretică
într-o problemă tactică practică, iar chinezii aşteptau ca ruşii să adopte o atitudine pozitivă incompatibilă cu
tendinţa generală a acestei dezbateri de până în 1953.
în acelaşi timp, a apărut o nouă cauză de conflict. Ruşii şi chinezii erau, în general, de acord în privinţa
faptului că Asia, Africa şi America Latină trebuie scoase din lagărul capitalist, părerile difereau numai în
privinţa mijloacelor ce trebuie folosite în acest sens. Chinezii, concentraţi asupra acţiunii de a multiplica
numărul statelor cu regim comunist, voiau să-i ajute numai pe comunişti, în timp ce ruşii, adoptând o atitudine
mult mai pragmatică potrivit căreia orice regim antioccidental este un avantaj, erau dispuşi să sprijine mişcările
revoluţionare burgheze din care comuniştii nu făceau parte sau nu aveau şanse de reuşită. La conferinţa de la
Moscova a partidelor comuniste din decembrie 1960, această neînţelegere a fost temporar ascunsă de adoptarea
unei formule de compromis: vor fi ajutate democraţiile naţionale dacă evoluează în direcţia socialismului.
Alianţa ruso-chineză, tulburată deja în perioada 1956-1957 de suspiciune şi fricţiuni, a fost complet
demontată în următorii doi ani, perioadă în care URSS s-a arătat indiferent faţă de interesele vitale ale chinezilor
sau chiar ostil acestora. Imunitatea lui Chiang în Taiwan, sub protecţia Flotei a Şaptea americană, a fost un
afront în privinţa căruia Beijingul nu putea face de fapt nimic pentru că nu avea o flotă proprie, dar stăpânirea sa
asupra insulei Quemoy şi a insulelor Matsu chiar lângă coasta chineză a fost o batjocură şi mai greu de suportat
şi mai ireparabilă. Hotărârea Beijingului de a face o ofertă pentru insula Quemoy şi insulele Matsu printr-o
politică de intimidare a eşuat în mod repetat pentru că Dulles a refuzat să accepte să se lase intimidat, iar o parte
a acestui eşec a fost pusă de Beijing pe seama lipsei de tragere de inimă a sprijinului acordat de ruşi. Ruşii, deşi
erau de acord cu Beijingul în privinţa teritoriului chinez ce nu poate fi răscumpărat, erau prudenţi cu situaţia
dificilă din Pacific şi erau hotărâţi să nu se implice într-un război ce urmărea recucerirea Taiwanului. Ei au
refuzat să facă parte dintr-un comandament comun pentru Extremul Orient şi au emis pretenţii care după părerea
chinezilor reprezentau încălcări nepermise ale suveranităţii Chinei. Se pare că Hruşciov dorea să înfiinţeze baze
nucleare în China, dar numai cu condiţia ca acestea să fie ruseşti şi ca chinezii să nu aibă deloc acces. Unii lideri
chinezi, printre care şi ministrul apărării, mareşalul Peng Dehuai, au considerat că acest preţ merită să fie plătit,
dar opinia contrară a învins. Mareşalul Peng a fost demis, iar tentativa sovieticilor (dacă aceasta era reală) de a
71
crea în Asia de est acelaşi tip de poziţie strategică cum îşi creaseră americanii în Europa occidentală a eşuat.
Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, ruşii i-au făcut pe chinezii să le piară cheful de Marele Salt înainte într-
un moment în care cooperarea dintre ei era esenţială perspectivelor acestui program, au adoptat o atitudine
neutră faţă de conflictele Chinei cu India din 1959, au continuat să acorde ajutoare substanţiale Indoneziei, chiar
dacă Beijingul a
protestat împotriva atitudinii guvernului indonezian faţă de populaţia chineză din ţară şi au căutat să
îmbunătăţească relaţiile cu Statele Unite. Chinezii au fost siliţi să reevalueze atitudinea URSS şi echilibrul
principalelor forţe din lume.
Este posibil ca evenimentele din Orientul Mijlociu să fi determinat reconsiderarea problemelor. In iulie
1958, monarhia irakiană a fost răsturnată de la putere, iar regele, unchiul său, primul ministru Nuri es-Said şi
alte oficialităţi au fost asasinate. O vreme unii observatori au crezut că americanii şi britanicii vor interveni
împotriva revoluţiei şi că va începe un război de mari sau mici dimensiuni. Chinezii erau foarte interesaţi,
evident, de evoluţia evenimentelor. Ulterior, ei au cerut să fie incluşi în orice conferinţă se va întruni pentru
rezolvarea acestei situaţii, iar noile lor bombardamente asupra insulei Quemoy au început la scurt timp după
lovitura de stat din Irak. Este posibil ca ei să fi crezut că ruşii ar putea fi convinşi să folosească ameninţarea
nucleară împotriva americanilor sau chiar să se implice direct în mersul evenimentelor. Dat fiind că ei evaluau
lucrurile într-un mod atât de euforic, deziluzia lor a fost crâncenă, fiind aruncaţi în braţele disperării, când au
constatat că ruşii au acţionat exact invers decât se aşteptau, implicându-se într-o conspiraţie împreună cu
americanii pentru a domina lumea şi pentru a împiedica China să devină o putere nucleară.
Când lumea întreagă a aflat la 3 august 1959 că Hruşciov va pleca în Statele Unite unde va avea
convorbiri cu Eisenhower la Câmp David, chinezii au tras concluzia că Hruşciov a respins tezele Beijingului
potrivit cărora URSS ar trebui mai degrabă să facă dovada forţei sale decât să negocieze de pe poziţii de forţă.
Deşi se înregistraseră anumite semnale potrivit cărora China susţine într-o anumită măsură politica lui Hruşciov,
Beijingul s-a răzgândit, această schimbare coincizând cu anumite schimbări la vârf în cadrul Partidului
Comunist Chinez şi având drept rezultat un ton dur fără echivoc faţă de Statele Unite şi avertizări la adresa ama-
torismului naiv al celor care şi-au imaginat că este posibil să dai mâna cu leii imperialişti. Liderii chinezi nu au
împărtăşit defel spiritul de la Câmp David; negocierile de la Câmp David au neglijat se pare interesele Chinei ca
şi cum China nu ar fi fost nimic altceva decât un impediment în calea unei apropieri ruso-americane. în
octombrie, la scurt timp după întoarcerea din Statele Unite, Hruşciov s-a dus la Beijing, vizită care s-a încheiat,
caz fără precedent, fără un comunicat comun. Dacă gazdele lui l-ar fi întrebat ce i-a spus lui Eisenhower despre
Taiwan, este greu de crezut că ar fi putut avea un răspuns acceptabil, iar anul ce a urmat atât ministrul de
externe cât şi premierul Chinei au făcut declaraţii care puteau fi interpretate ca dovezi de neîncredere în politica
externă şi procedeele folosite de Hruşciov. La o întâlnire a Consiliului Mondial al Păcii {World Peace Council),
o importantă organizaţie comunistă, care s-a desfăşurat la Roma în ianuarie 1960, delegaţia rusă a atacat China,
iar la o conferinţă comunistă de la Varşovia din februarie chinezii au participat doar în calitate de observatori,
deşi Mongolia Exterioară şi Coreea de Nord erau participanţi cu drepturi depline. în aprilie, cea de-a nouăzecea
aniversare a naşterii lui Lenin a dat ocazia ambelor părţi să-şi expună punctele de vedere într-un stil necontrolat,
iar o amplă campanie de propagandă a chinezilor a declanşat
conflictul deschis. Mao, care revenea după o perioadă de retragere, a făcut cinci declaraţii deosebite în care
explica atitudinea chinezilor şi-şi exprima tot dispreţul pentru cei care fac prostia să aibă încredere în americani.
Fără îndoială că aceasta era dovada speranţei pe care chinezii o aveau de a-1 schimba sau de a-1 înlătura
din funcţie pe Hruşciov, iar liderul sovietic, care se pregătea pentru conferinţa la vârf de la Paris cu Statele Unite
la jumătatea lunii mai, este posibil să fi fost în acel moment în pericol. Sovietul Suprem s-a întrunit la 5 mai,
secretariatul partidului a fost remaniat şi au existat multe zvonuri despre scindări şi manevre politice. Dar
Hruşciov s-a dus la Paris şi apoi, la reîntoarcerea sa în ţară şi după aceea, în ciuda incidentului U-2 şi al eşecului
conferinţei, şi-a reafirmat credinţa în coexistenţa paşnică. La o întâlnire a comuniştilor desfăşurată în iunie la
Bucureşti, Hruşciov i-a atacat personal pe chinezi în cursul unei întrevederi în cadrul căreia se spera că se va
restabili buna înţelegere între cele două părţi, iar în august tehnicienilor ruşi din China, în număr de circa 12
000, li s-a ordonat să împacheteze şi să se întoarcă acasă, aducând cu ei planurile la care au lucrat. Această
acţiune foarte neprietenoasă, care a coincis cu rămânerile în urmă pe plan intern datorate anilor de foamete, li s-
a părut chinezilor echivalentă cu o invitaţie lansată americanilor de a invada China şi Kuomintang-ului de a
incita la revoluţie împotriva regimului comunist.
Corespondenţa şi propaganda au luat o tot mai mare amploare, iar în noiembrie 1960 optzeci şi unu de
partide comuniste au participat la o altă conferinţă generală care s-a desfăşurat în secret la Moscova, pentru a
atenua neînţelegerile dintre cele două părţi. După dezbateri în care s-au proferat tot soiul de injurii, această
întâlnire a avut ca rezultat un comunicat care a rezumat prea sumar un conflict de mare anvergură. Dacă ar fi să
72
evaluăm situaţia putem spune că ruşii au fost în avantaj. La această dată alianţa ruso-chineză nu mai exista, iar
solidaritatea doctrinară era o farsă. Retragerea tehnicienilor ruşi a însemnat de fapt anularea cooperării iniţiate
imediat după proclamarea Republicii Populare Chineze, iar apropierea lui Hruşciov de Eisenhower a evidenţiat
cât de limitat era sprijinul pe care URSS era dispus să-1 acorde Chinei pe plan extern. Tentativa de a face să
funcţioneze pe plan extern o alianţă ruso-chineză s-a izbit de zidul creat de politica americană a lui Hruşciov.
Dar la sfârşitul anului 1964, Hruşciov a fost înlăturat de la putere, iar cel de-al doilea triumvirat care a
preluat puterea ad interim (aşa cum s-au petrecut lucrurile şi după moartea lui Stalin) a iniţiat reconcilierea cu
China. Kosîghin a fost de două ori la Beijing. Chinezii au refuzat, însă, să participe la conferinţa de la Moscova
a partidelor comuniste din mai 1965, împiedicând astfel Moscova să-şi realizeze planul de a organiza o
conferinţă comunistă mondială. Ambasada sovietică de la Beijing a fost atacată în 1967, iar anul următor
Beijingul a condamnat invazia sovietică în Cehoslovacia, precum şi doctrina lui Brejnev privind dreptul şi
datoria URSS de a acţiona în afara graniţelor sale pentru apărarea socialismului şi a blocului socialist în
ansamblu. în 1969 au avut loc incidente pe râul Ussuri, zonă în care dreptul de suveranitate asupra câtorva
insule a fost în permanenţă un subiect de dispută (nu prea aprinsă). Au fost ucişi oameni şi s-a vorbit despre
posibilitatea unui atac sovietic
împotriva Chinei înainte ca puterea ei nucleară să capete proporţii ameninţătoare, în anii 1970 şi 1980 trupele
sovietice din est au fost sporite numeric de la treizeci şi trei la cincizeci şi şase de divizii, iar din 1979
ameninţarea sovietică la adresa Chinei a crescut datorită amplasării unor baze sovietice navale şi aeriene în
Vietnam. Negocierile de la Beijing din perioada 1969-1970, la care URSS a trimis pe unul dintre cei mai vechi
şi abili diplomaţi, au fost de lungă durată dar neproductive, iar noile convorbiri iniţiate în 1979 au fost ratate
datorită invaziei sovietice în Afganistan (cu care China avea graniţă comună).
China, ca o compensaţie pentru eşecul unei importante alianţe comuniste, a fost reprimită în comitetul
naţiunilor, iar relaţiile ei cu Statele Unite s-au destins. Canada şi Italia au stabilit şi ele relaţii diplomatice cu
China în 1970. în acelaşi an, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a votat în majoritate - dar nu cu cele două
treimi necesare - în favoarea acceptării Chinei ca membru cu drepturi depline, iar la sfârşitul anului regimul lui
Mao a fost admis ca reprezentant de drept al Chinei în Consiliul de Securitate. China a intrat în ONU
acceptându-i-se propriile pretenţii, printre care respingerea propunerii americano-japoneze ca Taiwanul să fie
considerat un membru separat alături de China.
La Washington, Nixon a hotărât să respingă existenţa a două politici chineze, dacă acest lucru era necesar
pentru reluarea relaţiilor cu Beijingul, ceea ce răsturna un principiu de bază al politicii americane. La conferinţa
de la Geneva, din 1954, Zhou propusese iniţierea unor convorbiri pentru reducerea tensiunilor. O primă
întrevedere a avut loc la Geneva în august 1955, după ce China a eliberat cei treisprezece aviatori americani
luaţi ostatici, dar recunoaşterea de către Statele Unite a Taiwanului ca stat separat s-a dovedit a fi un obstacol
insurmontabil, iar convorbirile au fost întrerupte de Statele Unite la sfârşitul anului 1957. Ele au fost reluate la
Varşovia anul următor, iar Statele Unite au început să dea vize ziariştilor americani care doreau să meargă în
China, dar a intervenit criza de trei luni din insula Quemoy şi insulele Matsu care a îngheţat relaţiile de ambele
părţi. în 1960, Zhou a propus un pact de neagresiune în Pacific. Câţiva ani s-a rămas într-o situaţie de impas,
deşi contactele au fost menţinute. în 1966, secretarul de stat american, Dean Rusk, a spus că Statele Unite nu vor
încerca să răstoarne guvernul de la Beijing cu forţa, dar deşi Beijingul putea interpreta această declaraţie drept o
dezvăluire a speranţelor pe care încă le nutrea Chiang de a reveni la putere, războiul din Vietnam a pus capăt şi
celui mai modest semn că între Beijing şi Washington ar exista relaţii normale până când retragerea
americanilor din sud-estul Asiei a reînviat situaţia creată în anii '50 de armistiţiul din Coreea. Americanii erau
conştienţi de zădărnicirea eforturilor lor de a fi o putere pe continentul asiatic. în 1971, o echipă de ping pong
americană care jucase în diferite ţări asiatice a fost invitată în China, aceasta fiind prima apariţie înregistrată a
acestui sport în politica la nivel înalt. Acest gest a fost urmat de o destindere a embargoului comercial impus de
Statele Unite (o atare relaxare se mai înregistrase în 1969). în iulie, consilierul lui Nixon pe probleme de
securitate naţională, Henry Kissinger, a făcut în secret o vizită la Beijing, ulterior făcându-se dezvăluiri privind
o vizită a lui Nixon în China prevăzută pentru anul
următor. Aceasta a fost o ştire senzaţională, iar vizita lui Nixon, care a făcut această călătorie împreună cu
secretarul de stat, William Rogers, a prefaţat un curent de alţi vizitatori de marcă dornici să facă pace cu China,
să o recunoască şi să facă comerţ cu ea.
Destinderea relaţiilor sino-americane (Mao-Nixon) a fost o demonstraţie politică posibilă datorită
încheierii războiului din Vietnam şi valoroasă pentru ambele ţări ca mijloc de a adresa un avertisment URSS -
americanii avertizându-i să nu considere că este de la sine înţeleasă o destindere ruso-americană; chinezii,
avertizându-i să nu provoace tulburări la graniţele sino-sovietice. Demonstraţia nu a avut un conţinut precis (iar
vizita preşedintelui Ford la Beijing la sfârşitul anului 1975 nu a îmbunătăţit acest lucru), dar a zdruncinat modul
73
de a privi politica mondială la nivelul marilor puteri. Acum se derula un alt scenariu menit să creeze confuzie
într-un joc care, potrivit tuturor regulilor unei lumi bipolare, putea fi jucat de numai doi jucători. în termeni
militari, totuşi, China era încă mult sub standardele unei superputeri. Ea nu putea egala Statele Unite şi nici
vătăma URSS. (Frontul sino-sovietic s-a liniştit după incidentele din 1969 de pe râul Ussuri, dar trupele ruseşti
din Mongolia sporiseră de la cincisprezece divizii la patruzeci şi patru). în 1975, China efectuase deja circa
douăzeci de explozii nucleare şi avea un stoc de arme nucleare estimat la 300. Unele dintre acestea erau rachete
cu rază medie de acţiune, dar majoritatea puteau fi lansate numai cu ajutorul unor aparate de zbor a căror rază de
acţiune era de 2 400 km. La sfârşitul deceniului, însă, existau motive întemeiate să se creadă că China posedă nu
numai rachete, ci şi sistemele de lansare necesare pentru atacarea unor ţinte din zona europeană a URSS. China
avea de gând să devină atât o putere nucleară independentă, cât şi liderul mondial al unei noi internaţionale a
dezavantajaţilor. Zhou Enlai, care începând de la conferinţa de la Bandung a fost preocupat în permanenţă de
poziţia diplomatică a Chinei în Asia, a efectuat în anii 1963-1964 un tur al ţărilor africane. Excluderea Chinei
din Naţiunile Unite, locul ei fiind în continuare ocupat de ceea ce mai rămăsese din fostul Kuo-mintang, este
posibil să fi contribuit la dorinţa ei de a-şi afirma pretenţia de a avea un rol de frunte pe plan mondial în afara
Naţiunilor Unite şi în pofida principalilor membri ai ONU, chiar dacă relativ modestul său buget destinat
apărării şi eforturile sale în direcţia dezvoltării industriale făceau din China mai degrabă o putere de viitor decât
o putere demnă de luat în calcul în prezent. Ceea ce a reuşit China în aceşti ani de muncă asiduă a fost să-şi
proiecteze o imagine atât de ameninţătoare în privinţa puterii sale din viitor încât lumea să o ia foarte serios în
prezent şi chiar să se teamă mai mult de China decât de orice altă ţară din lume. Această temere nu era numai o
consecinţă a versatei diplomaţii chineze; ea era în egală măsură produsul caracterului misterios în care învăluise
China hotărârea lumii din afară de a o trata nu numai ca pe ceva diferit, ci ca pe ceva din afara acestei lumi. Ea
era de fapt produsul confuziei în ceea ce priveşte atitudinea chinezilor faţă de războiul nuclear şi credinţa că
liderii chinezi privesc cu cumpănire un astfel de război, bazându-şe pe faptul că teritoriul vast al Chinei şi câteva
mari oraşe nu-i vor permite să supravieţuiască unui atac nuclear. De fapt, chinezii erau foarte conştienţi că un
război
nuclear ar fi un dezastru universal şi că şi China şi Partidul Comunist Chinez se vor afla printre victime, şi, chiar
dacă ei au rămas credincioşi tezei că războaiele sunt inevitabile, ei nu consideră, totuşi, că războiul nuclear este
inevitabil. Ca şi mulţi alţii ei sperau să prevină un război nuclear printr-o politică de descurajare, dar, spre
deosebire de alţii, în anii '50 şi '60 ei nu au putut fi cei care să-şi descurajeze adversarul. în această perioadă
China a fost expusă ameninţărilor unui război nuclear sau preventiv aşa cum se întâmplase şi în cazul URSS în
perioada 1945-1949.
în această situaţie, chinezii, asemeni ruşilor înaintea lor şi fără a ţine seama dacă intenţiile lor
fundamentale sunt răuvoitoare sau pacifiste, au fost obligaţi să recurgă la descurajări minore nenucleare, fiind în
acelaşi timp atenţi să evite să lanseze vreo provocare la adresa unei puteri nucleare. Ei au provocat şi expus
pericolului cel mai mare stat nenuclear din Asia, India şi au căzut la învoială cu ţări mai mici care ar fi putut fi
tentate să se alăture taberei duşmane. Dat fiind că au fost obligaţi să amâne cucerirea Taiwanului, ei şi-au însuşit
Tibetul şi au adoptat apoi o politică de activitate limitată care era pe măsura capacităţilor lor limitate. Hotărârea
Vietnamului de Nord de a participa activ la război în sud a fost, se presupune, aprobată de conferinţa de la
Moscova a optzeci şi unu de partide comuniste şi de guvernul URSS, care nu a putut rezista apelurilor la
solidaritate comunistă şi care nu avea nici o obiecţie de a susţine şi chiar de a asista un modest război de gherilă
care putea fi stânjenitor pentru Statele Unite. Când în 1963 Statele Unite au decis să se implice în război, să aibă
un rol hotărâtor în desfăşurarea lui şi să amplifice nivelul conflictului cu scopul de a menţine existenţa unui stat
sud-vietnamez independent, ei au trimis chinezilor o notă de neagresiune. Chinezii, puşi în situaţia de a alege în
cazul unui conflict între două principii - principiul că o putere nucleară nu trebuie provocată şi principiul că o
mişcare de eliberare naţională trebuie sprijinită - au optat pentru cel dintâi.
Acest principiu dominant a fost ulterior exemplificat în Europa. Albania, unul dintre cei câţiva prieteni ai
Chinei, a primit ceva mai mult decât simplul ajutor retoric pe care ruşii îl acordau de obicei. Chinezii nu erau
oricum interesaţi decât tangenţial de Europa. Ei erau mult mai interesaţi de Africa, care avea, după părerea lor,
ample resurse în ceea ce priveşte revoluţiile de eliberare. Ascultătorilor din Africa li s-au rezervat spaţii mult
mai ample în emisiunile radiodifuzate decât celor din Asia de sud, dar rezultatele au fost dezamăgitoare, căci în
timp ce China se pregătea să se implice în politica internaţională, majoritatea mişcărilor naţionaliste din Africa
au dobândit puterea şi independenţa şi, dat fiind că intenţionau să rămână la putere, ele s-au manifestat sub
forma unor insurecţii, în plus, aveau anumite suspiciuni în privinţa intervenţiei chinezilor în problemele lor
interne. Căderea de la putere a lui Ben Bella în Algeria în 1965 a fost o situaţie specială, asemănătoare cu
tentativa eşuată de lovitură de stat din Indonezia din acelaşi an care s-a soldat cu mii de victime.
China era pe cale să devină o putere nucleară regională, dar se străduia în zadar să joace un rol mai
important decât cel pe plan regional. Perspectiva ei de a deveni în viitor o mare putere a evidenţiat faptul că
74
lumea bipolară a Războiului
rece va fi de scurtă durată. Prima detonare nucleară experimentată de China în octombrie 1964 a fost urmată de
o a doua în mai 1965. Un an mai târziu a fost experimentată prima armă termonucleară, probabil una ce putea fi
folosită pe submarine (din care China avea treizeci, primite de la URSS). Prima testare a unei rachete chineze a
avut loc în octombrie 1966, iar prima experimentare a unei bombe cu hidrogen a avut loc în iunie 1967. Ea avea
să devină curând o forţă pe o rază de o mie de mile; în anii '70 lumea se aştepta ca ea să aibă arme nucleare cu
rază mare de acţiune, chiar dacă în stoc limitat; ea putea deveni o adevărată surpriză creându-şi dincolo de
nivelul aşteptărilor un arsenal nuclear submarin cu care să poată ameninţa din Oceanul Pacific Statele Unite şi
America Latină. Spre deosebire, însă, de Statele Unite şi URSS, ea nu avea să devină centrul unui grup. Ea nu a
reuşit să desprindă decât câteva, un număr nesemnificativ de partide comuniste din principalul bloc al
comunismului internaţional care, dacă era să aleagă, preferau în continuare Moscova şi nu Beijingul, chiar dacă
intensitatea controlului exercitat de Moscova scăzuse; numai albanezii, distanţi şi ineficienţi şi neozeelandezii
au fost credincioşi Beijingului. China a mai reuşit să capteze câţiva adepţi printre nemulţumiţii din Franţa sau
Egipt sau Zanzibar, dar acestea erau ţări cu preocupări mai curând internaţionaliste decât naţionaliste şi cu
nemulţumiri specifice fiecăreia dintre aceste ţări, ce nu puteau constitui o bază pentru o politică comună.
Izolarea implică o anume măreţie. Marea Britanie, Japonia şi Statele Unite au cochetat la un moment dat
cu farmecele ei. China comunistă şi-a făcut o virtute din izolarea ei şi a minimalizat pericolul gândindu-se la un
viitor mai îndepărtat când va întinde o cursă şi va zădărnici planurile marilor puteri a căror | ostilitate trebuia să
o suporte în prezent. China era obişnuită să aibă duşmani i puternici. Marii Britanii şi Germaniei le-au succedat
în acest rol Japonia, iar jm Japoniei i-au urmat în 1945 Statele Unite - în special după izbucnirea războiului din
Coreea. URSS, deşi în mod superficial un aliat natural, s-a transformat în intervalul unui deceniu în duşman, o
putere străină de a cărei bunăvoinţă China şi-a permis în mod greşit, chiar dacă pentru scurt timp, să devină mult
prea dependentă. în această situaţie, liderii chinezi au virat se pare spre un naţionalism mult mai intens decât era
de aşteptat după o jumătate de secol de neputinţă şi revoluţie şi să caute siguranţă în vastul teritoriu al ţării lor şi
în splendida ei istorie, în credinţa lor în revoluţia pe care au făcut-o şi într-un punct de vedere optimist asupra
politicii mondiale. în opinia lor, Asia, Africa şi America Latină erau zone revoluţionare, domenii anticoloniale
unde duşmanii lor de seamă -Statele Unite, URSS şi principalele state din Europa occidentală - vor avea pro-
bleme datorită atitudinii lor politice arhaice şi contradicţiilor economice. Europa occidentală şi America de Nord
se vor confrunta la rându-le cu astfel de mişcări revoluţionare în care burghezia va fi ameninţată şi în cele din
urmă înlăturată de proletariat. între timp, China trebuie să-şi adune şi să-şi dezvolte resursele şi -după părerea lui
Mao însuşi şi a unora dintre colaboratorii săi - să-şi păstreze patosul revoluţionar.
RENAŞTEREA
Regimul lui Mao s-a angajat să pună capăt corupţiei din administraţie, să schimbe structura economică ce
a copleşit Kuomintang-ul, sa facă din China o putere industrială modernă şi să introducă reforme rapide în
domeniul proprietăţii (asupra pământului) şi al agriculturii. Acestea erau nişte sarcini extrem de dificile ce
impuneau bani, autoritate şi pace şi era dificil de spus care dintre ele era cea mai presantă. In campania anti-trei,
declanşată iniţial în Manciuria în august 1951 şi extinsă două luni mai târziu la nivelul întregii ţări, erau atacate
corupţia, risipa şi birocraţia. A urmat apoi o campanie anti-cinci, îndreptată împotriva mitei, evaziunii fiscale,
fraudei, furtului din avutul statului şi trădării de secrete economice. Aceste campanii păreau să marcheze, în
privinţa guvernului, o preocupare reală pentru a obţine aprobarea poporului chinez şi, în egală măsură,
preocuparea pentru a se asigura că poporul nu numai că se poartă corect, dar şi gândeşte corect. Aceste campanii
s-au manifestat prin intermediul unor adunări populare, al unor mărturisiri, epurări, denunţuri, şi execuţii.
Aceste metode erau folosite fără deosebire pentru a-i ataca pe reprezentanţii claselor nepopulare sau mai bogate
ca de pildă misionarii, negustorii şi antreprenorii particulari. Proprietarii de pământ şi kulacii au fost şi ei la
rândul lor înfieraţi, în parte ca o recunoaştere a datoriei faţă de ţăranii săraci care au asigurat supravieţuirea şi
victoria deplină a comuniştilor. Exproprierea moşierilor şi a kulacilor, care a început în 1950, a fost accelerată şi
a cunoscut aspecte înspăimântătoare datorită panicii care a cuprins întreaga Chină în primele luni ale războiului
din Coreea şi a făcut peste 2 milioane de victime: noii guvernanţi, asemeni conducătorilor Revoluţiei franceze
confruntaţi cu armatele de emigres şi cu armatele duşmane, au trăit cu convingerea unei revolte
contrarevoluţionare sprijinită şi profitabilă pentru Statele Unite.
în 1951 a demarat lent procesul de colectivizare. Exemplul URSS din anii '30, precum şi conştiinţa
faptului că în acel moment era inoportun ca regimul să-i dezamăgească şi să intre în conflict cu ţăranii, care
tocmai deveniseră proprietari în locul moşierilor dispăruţi, impuneau precauţie. în 1953-1954 Mao a fost bolnav,
iar Gao Gang - conducătorul Manciuriei semiautonome - prosovietic şi favorabil dezvoltării industriei grele - 1-
a înlocuit temporar. (La scurt timp după aceea s-a sinucis.) Când a revenit, Mao a hotărât să accelereze ritmul
75
schimbării, în special în domeniul agriculturii. După doi ani săraci, recolta anului 1955 părea promiţătoare; Mao
nu a fost de acord să-i lase pe noii proprietari proveniţi din rândurile ţăranilor prea multă vreme netulburaţi, de
teamă că s-ar putea naşte astfel o nouă clasă de kulaci; primul plan cincinal, ce acoperea perioada 1952-1957
(dar despre care nu s-a vorbit până când prima sa jumătate se scursese deja), amplificat în mod inadecvat de o
propagandă de tip rusesc, avea nevoie de un sprijin suplimentar care nu putea veni decât din organizarea
ţăranilor în brigăzi şi din orientarea lor spre metode mai eficiente şi o mai mare productivitate. Scopul esenţial
era acela de a distruge rezistenţa ţăranilor faţă de stat; atâta timp cât el va fi proprietarul pământului său, ţăranul
îşi va păstra dorinţa de a lupta, dar imediat ce îl va pierde, voinţa lui va pieri.
în primii ani, abordarea proprietăţii colective a fost pregătită cu multă grijă printr-o serie de metode
începând cu cooperarea în domeniul unor sarcini specifice în anumite anotimpuri; s-a procedat apoi la
distribuirea unor recompense, în parte pe baza mărimii proprietăţii fiecăruia şi în parte pe baza muncii prestate
de el; s-a ajuns astfel la o fază finală în care proprietatea asupra pământului urma a fi transferată unei
colectivităţi (iar nu statului), se vor calcula recompense în exclusivitate pe baza muncii prestate, iar problemele
de grup vor fi rezolvate prin intermediul unor întruniri generale şi al unor comitete alese. De la sfârşitul anului
1955 acest proces s-a accelerat simţitor şi în circa doi ani sau doi ani şi jumătate s-a şi încheiat. Ritmul acestei
vaste revoluţii economice şi sociale era specific metodelor şi concepţiei noilor conducători ai Chinei, dar el a
accentuat nemulţumirea şi resentimentele (mai ales în rândul ţăranilor mai înstăriţi) pe care un astfel de program
le-a stârnit oricum.
în toţi aceşti ani Mao, a cărui rapidă campanie de colectivizare era de natură să-i revolte pe cei mai
conservatori, şi-a asumat şi riscul de a irita facţiunea mai radicală curtându-i pe intelectuali care, deşi suspecţi
datorită pregătirii şi gândirii lor occidentale, erau foarte folositori regimului. Mao, influenţat poate de
evenimentele din Ungaria, a dorit să iniţieze un dialog care să promoveze o convingere reală privind
corectitudinea politicii sale. Intelectualii au fost totuşi foarte prudenţi la început, chiar şi după ce Mao,
inventând lozinca celor „o sută de flori", i-a forţat practic să creadă că regimul doreşte ca ei să gândească pentru
ei înşişi şi să-şi exprime punctele de vedere cu mai multă libertate şi să fie mai puţin preocupaţi decât o făcuseră
până atunci ca părerile lor să fie pe linie. Când a venit vorba despre criticile la adresa regimului, acestea s-au
dovedit a fi totuşi excesive. Inevitabila deziluzie, care eroda cele mai nobile speranţe şi optimismul încrezător în
victoria de mâine, a fost accentuată de inflaţie, conflicte de muncă, criza de alimente şi de bunuri de consum, iar
în această atmosferă dialogul aşteptat despre modul în care trebuie să se progreseze pe calea comunismului s-a
extins la punerea sub semnul întrebării în mod radical a tezelor comuniste. La câteva luni după cea dintâi
menţionare a lozincii celor „o sută de flori", dialogul deschis sub auspiciile acestei lozinci s-a încheiat brusc.
El a fost reluat la începutul anului 1958, o dată cu debutul celui de-al doilea plan cincinal, prin
intermediul „marelui salt înainte" şi prin introducerea forţată a sistemului comunelor populare la sat şi la oraş.
„Marele salt înainte" (precedat de un mai timpuriu şi lipsit de succes „mic salt" în perioada 1956-1957) era un
îndemn la eforturi sporite asociat în special cu Liu Shaoqi, conducătorul unei facţiuni mai vehemente care a
reuşit la sfârşitul anului 1958 să ocupe cea mai înaltă poziţie în stat pe fondul neaşteptatei retrageri a lui Mao de
la preşedinţie. „Marele salt înainte" era cel mai scurt drum (o scurtătură) spre o producţie mai mare. După o
scurtă perioadă de experimentare, în toamna anului 1958, s-a adoptat un decret prin care „marele salt înainte"
devenea obligatoriu în întreaga ţară. Principalele obiective erau mobilizarea mâinii de lucru, angajarea femeilor
în industrie, transformarea industriilor locale în anexe ale marilor întreprinderi industriale şi pregătirea
oamenilor de la ţară pentru a lucra în industrie. Unul dintre cele mai dezbătute puncte din program a fost
producerea de oţel din fier vechi (un sistem prin care se
producea oţel mult, dar de slabă calitate), dar particularitatea cea mai importantă o constituiau comunele
populare. Acţiunea de formare a acestora a debutat la începutul anului 1958, iar în aprilie s-a anunţat şi explicat
acest proces, apoi s-a trecut rapid la organizarea lor în zonele rurale, campania fiind însoţită de o intensă
propagandă menită să înăbuşe eventualele critici într-un val de entuziasm. Totul a trecut în proprietate comunală
şi tuturor li s-a spus că de acum comunitatea le va asigura hrană gratuită, servicii şi găzduire. în multe locuri
rezultatele au fost pe cât de tragice, pe-atât de ridicole; chiar şi colibele, copacii, păsările şi uneltele cele mai
neînsemnate au trecut în proprietatea comunală. Dimensiunile impresionante ale Chinei au făcut însă aproape
imposibilă aplicarea unei reforme radicale, dat fiind că administraţia centrală dispunea de un aparat defectuos
care să asigure transpunerea în .viaţă a directivelor sale. Administraţia centrală acţiona de fapt prin intermediul
activiştilor, un aparat noncomunist adăugat de comunişti sistemului de guvernare din China. Aceşti activişti erau
verigile de legătură între administraţia centrală şi popor. Ei erau răspunzători în mare măsură pentru
ineficacitatea, cruzimea şi brutalitatea cu care se introduceau noile politici, dar fără ei guvernul ar fi fost
înlăturat, sau ar fi rămas fără mijloacele necesare pentru a afla starea de spirit a populaţiei.
Ca o fatalitate, nereuşitele „marelui salt înainte" au fost amplificate de o serie de dezastre naturale care au
76
provocat lipsuri mari şi foamete, iar întregul experiment, în măsura în care era destinat să raţionalizeze şi să
sporească producţia din agricultură, a fost abandonat. Aceasta a fost o dovadă de încăpăţânare din partea lui
Mao, care a provocat atât lipsa mâinii de lucru necesare, cât şi a entuziasmului necesar în acest domeniu, o
lovitură grea care a fost temporar camuflată cu declaraţii false. Deşi comunele populare au supravieţuit ca
elemente noi atât în societate, cât şi în administraţie, în 1960 micile brigăzi erau din nou elementul de bază al
economiei rurale. De altfel revoluţia a pierdut tot mai mult teren în timpul anilor de cumplită foamete. Ea a
agravat o criză inevitabilă prin supraevaluarea producţiei agricole şi a experimentat fără succes un sistem
comunal pe care rusii l-au ridiculizat în mod just şi explicit.
în anii '60 revoluţia a început să-şi devoreze propriii copii. Gruparea aflată la guvernarea Chinei s-a
dezmembrat cu o violenţă mult mai familiară URSS decât Chinei, în care singurele personalităţi comuniste de
prim rang, victime ale procesului de epurare, au fost Gao Gang în 1954 şi Peng Dehuai în 1959, amândoi
acuzaţi de rusofilism exagerat. Mao, apropiindu-se de amurgul vieţii, a devenit obsedat de teama că munca
întregii sale vieţi a fost distrusă de devierile burgheze şi de compromisuri. El a decis să-i destituie pe toţi acei
lideri de fermitatea şi zelul cărora nu mai era sigur şi să reînsufleţească partidul şi masele populare orientându-
se spre tineret. După câţiva ani de gândire şi pregătire, în 1965, el a dezvăluit principalilor -ăi colaboratori
planul pentru o revoluţie culturală şi 1-a desemnat pe primarul Beijingului, Peng Zhen, să o conducă. Curând
însă Peng Zhen a ajuns să aibă păreri contradictorii cu cele ale lui Jiang Qing, cea de-a treia soţie a lui Mao şi la
un moment dat, în prima jumătate a anului 1966, a fost demis. în mai 1966 Mao a
reapărut în public după o absenţă de şase luni, iar câteva săptămâni mai târziu a fost declanşată „Revoluţia
Culturală" printr-o serie de mari întruniri politici, demonstraţii şi condamnări, precum şi prin foarte mediatizata
partidă de înot a lui Mao în râul Yangtse în apropierea capitalei provinciei Wuhan. Situaţia a fost de aşa natură
că la vremea aceea s-a înregistrat o puternică criză a sistemului de învăţământ care a obligat autorităţile să
amâne cu un an toate examenele de admitere în universităţi şi alte instituţii similare, lăsând astfel pe drumuri
milioane de tineri. Aceşti tineri au fost înrolaţi în „gărzile roşii" care aveau să înlocuiască organizaţia comunistă
de tineret (care probabil nu mai avea destulă vlagă) şi urmau să muncească pentru a spori producţia pe ogoare şi
în fabrici. Ulterior, de la această ocupaţie folositoare, deşi neacademică, ei au fost orientaţi spre o cruciadă
ideologică şi, într-o înflorire a spiritelor antirevizioniste, au demonstrat împotriva insuficienţelor revoluţionare
şi atitudinilor şi simbolurilor prerevoluţionare, atacând persoane şi distrugând bunuri în cadrul unei mişcări ce a
luat o asemenea amploare încât a provocat perturbări în sistemul de comunicaţii şi a provocat întreruperi în
procesul de producţie al unor fabrici. S-a spus că în aceste evenimente au fost implicaţi circa 20 milioane de
tineri, cei mai mulţi dintre ei adolescenţi.
„Revoluţia Culturală" a fost termenul înşelător pentru a denumi un climat de teroare însoţit de cea mai
revoltătoare cruzime. El a fost provocat de probleme interne şi externe - planificarea economică, transmiterea
puterii, consolidarea ei versus forţarea ritmului progresului, atitudinea faţă de ruşi - care au stârnit nelinişte în
cadrul partidului în anii' 50 şi l-au dezbinat în anii' 60. Revoluţia a dezbinat partidul la toate nivelele. Sute sau
mii de conducători, de la preşedintele Liu Shaoqi până la oficialităţi de rang mai puţin însemnat, şi-au pierdut
funcţiile, au fost torturaţi sau omorâţi. In mod inevitabil armata şi-a croit drum spre putere. Lin Biao, care i-a
urmat în 1959 lui Peng Dehuai şi care a creat şi distribuit faimoasa cărticică roşie, i s-a alăturat lui Mao, ceea ce
i-a asigurat acestuia victoria şi a confirmat înfrângerea facţiunii prosovietice reprezentată cândva de Peng. Lin
Biao a fost numit posibilul urmaş al lui Mao. în 1971 însă, el a dispărut. Au existat zvonuri potrivit cărora Lin
Biao ar fi zburat spre URSS la bordul unui avion, care s-a prăbuşit în Mongolia, iar în acest accident şi-ar fi
găsit moartea. Doi ani mai târziu, la cel de-al X-lea congres al Partidului Comunist Chinez, Lin Biao a fost
atacat vehement. El a fost acuzat de a fi complotat în vederea asasinării lui Mao şi cimentării unei alianţe cu
URSS. Aceste acuzaţii au fost reluate la procesul comun intentat în 1980 conducătorilor „revoluţiei culturale" şi
celor mai apropiaţi colaboratori militari ai lui Lin de odinioară.
Mao Zedong a murit în 1976. El a fost un exemplu extrem de persoană căruia ideologia i-a întunecat
raţiunea, bunul simţ şi sentimentele umane, ajutând un om autoritar în mod natural să comită monstruoase
abuzuri de putere. După o neobişnuit de lungă şi dificilă luptă care a culminat cu victoria din 1949, el şi-a văzut
planurile eşuând. Pentru a le putea aduce la îndeplinire şi pentru a rămâne la putere el a recurs la o politică ce a
creat haos şi brutalitate pe scară largă, a ruinat China rurală devastând-o şi depopulând-o şi a distrus o mare
parte din moştenirea materială şi spirituală a celei mai vechi civilizaţii din lume. Zhou Enlai a murit în acelaşi
an cu
Mao, iar aceste două decese au pus capăt luptei pentru putere dintre trei principale grupări. Cel dintâi care a
beneficiat de pe urma lor a fost Hua Guofeng pe care Mao 1-a ales drept succesor; el i-a urmat şi lui Zhou Enlai
în funcţia de prim-ministru (interimar). Acest lucru a fost o lovitură pentru adjunctul lui Zhou, Deng Xiaoping,
în vârstă de 72 de ani şi presupus urmaş. Deng, secretar general al Partidului Comunist în 1956, a fost una dintre
77
personalităţile epurate în timpul „revoluţiei culturale", dar a reapărut în 1974, iar anul următor a fost numit
vicepreşedinte al partidului, prim viceprim-ministru şi şeful statului major al armatei. Demonstraţiile din Beijing
în favoarea lui Deng au condus la căderea lui în dizgraţie şi la promovarea lui Hua ca prim vicepreşedinte al
partidului (adjunctul lui Mao) şi ca prim-ministru. Când Mao a murit, Hua, care scăpase temporar de atacurile
din partea dreptei, şi-a dirijat acţiunile contra stângii radicale. Câteva săptămâni mai târziu, membrii aşa-numitei
„bande a celor patru", condusă de Jiang Qing, au fost arestaţi, iar Hua a devenit preşedinte al partidului. Anul
următor însă, Deng a revenit în arena politică şi următorii trei ani Hua şi Deng au monopolizat principalele
funcţii şi atenţia opiniei publice, până în 1980 când Deng 1-a înlăturat pe Hua după o campanie în care poziţia
acestuia de succesor a lui Mao a fost subminată în numele libertăţii democratice, Mao însuşi fiind criticat pentru
că a acţionat autocratic numindu-şi succesorul.în acelaşi timp membrii „bandei celor patru" au fost judecaţi şi
acuzaţi de complicitate la lovitura de stat eşuată a lui Lin Biao din 1971. Rezultatul acestui proces, şi probabil
scopul său, a fost prezentarea „bandei celor patru" drept un grup de conspiratori în tradiţia societăţilor secrete
chineze; discreditarea forţelor armate ca trădătoare şi incompetente; şi indirect implicarea lui Mao însuşi în
dezastrul economic şi social provocat de „Revoluţia Culturală".
Potrivit ideologiei comuniste chineze, Deng era un pragmatist conservator, chiar reacţionar. Victoria lui
însemna revenirea la tipul tradiţional de concurs (pentru ocuparea unui post), reabilitarea intelligentsiei şi a altor
victime ai anilor radicali, revenirea la principiul cointeresării, preţuri mai mari pentru ţărani şi salarii mai mari
în industrie şi comerţ, precum şi o mai mare deschidere spre Occident şi Japonia şi chiar către URSS. Deşi
revizionist şi modernizator, Deng nu era nici liberal, nici democrat. El dorea să modernizeze economia chineză
fără să relaxeze autoritatea Partidului Comunist. „Revoluţia Culturală" a dat înapoi modernizarea, iar în anii săi
de declin Mao a eşuat în principala sa sarcină de a aduce China la statutul de cea mai mare putere mondială.
Deng şi colaboratorii săi au elaborat programe pentru modernizarea industriei, a forţelor armate, a agriculturii,
ştiinţei şi tehnologiei. Au fost împrumutate şi cheltuite sume mari de bani, dar programele au fost sistate atunci
când autorităţile financiare (bancherii reveniţi la posturile pe care le deţinuseră înainte de „Revoluţia Culturală"
sau chiar înainte de victoria lui Mao împotriva lui Chiang Kai-Shek) au descoperit că investiţiile străine erau
depăşite de profiturile străine (exporturi, bani expediaţi de chinezii de peste mări, turism). Dezvoltarea societăţii
era vizibilă - cu unele probleme în domeniul producţiei de energie de toate tipurile -dar şi cererea era la fel de
mare. Inflaţia a crescut de aceea cu 20-30% pe an, iar corupţia a luat amploare pe măsură ce s-a mărit diferenţa
dintre preţurile oficiale,
neschimbate de ani de zile, şi preţurile de pe piaţa neagră. Reforma preţurilor era urgentă, dar anticiparea
acesteia a accentuat şi mai mult această diferenţă, a provocat falimentul unor bănci dat fiind că deponenţii s-au
grăbit să-şi schimbe banii în bunuri şi astfel guvernul a fost obligat să amâne reforma preţurilor. Ca şi în URSS,
problema aplicării mecanismelor de piaţă într-o economie centralizată a generat prăbuşirea economiei şi dispute
aprinse între liderii politici.
Deng se confrunta el însuşi cu aceste dileme. El era convins de necesitatea unor măsuri liberale, dar se şi
temea să le aplice. Era conştient că depinde de armată şi de şefii săi mai vârstnici şi conservatori, care l-au
înlăturat în 1966 şi l-au readus în 1975; a sporit simţitor forţele de poliţie. Oscila între un autoritarism înnăscut
şi înclinaţia de a mai atenua din duritatea regimului cu scopul de a stimula progresul economic - şi o aceeaşi
înclinaţie de a strânge din nou şurubul atunci când relaxarea ar încuraja protestul politic. De aceea politica lui a
generat şi reversul. El a tolerat şi părea chiar că încurajează o creştere a manifestărilor de protest care în 1978-
1979 au îmbrăcat forma înscrierii nemulţumirilor poporului şi a cererilor acestuia pe Zidul Democraţiei din
Beijing şi timp de câţiva ani a fost capabil să îmbine o importantă dezvoltare economică cu o însemnată
toleranţă în domeniul libertăţilor politice. în 1985-1986 însă, dezvoltarea economică a început să se poticnească
în timp ce revendicările maselor populare au devenit, dimpotrivă, tot mai insistente. Preţul progresului economic
era creşterea preţurilor, creşterea inflaţiei (cu circa 10%), căderi şi blocaje ale sistemului de comunicaţii, criză
energetică, deficit de capital şi corupţie. Dezvoltarea economică, în loc să atenueze lipsurile, a înrăutăţit şi mai
mult situaţia şi a alimentat sporirea nemulţumirilor. Deng a impus un control strict asupra importurilor şi a
devalorizat moneda într-o încercare de a ţine în frâu economia şi, confruntat cu tot mai amplele manifestaţii
studenţeşti care cereau schimbări mai profunde şi mai rapide ale societăţii, el a relaxat cenzura şi a permis
dezbateri politice mai deschise. în 1987 însă, speriat de consecinţele acestei politici de liberalizare, a schimbat
brusc direcţia, a pus pumnul în gură intelectualilor liberali şi 1-a constrâns pe relativ tânărul şi liberalul secretar
general al Partidului Comunist, Hu Yaobang, să-şi dea demisia (aşa cum şi el fusese silit în 1966 de Mao să
demisioneze). După câteva luni Deng a schimbat din nou direcţia politicii sale şi a revenit la o atitudine relativ
liberală. La sfârşitul anului şi-a materializat în sfârşit atât de des anunţata intenţie de a se retrage; o dată cu el s-a
pensionat un întreg grup de conservatori bătrâni, iar în fruntea statului au rămas doi reprezentanţi ai aripii mai
tinere - succesorul lui Hu Yaobang, Zhao Ziyang şi un nou prim ministru, Li Peng. Retragerea lui Deng a fost
însă mai degrabă o părere decât o realitate.
78
în 1989 Hu a murit. Funeraliile lui au oferit prilejul unor ample manifestaţii în care studenţii din
universităţile din Beijing au fost extrem de activi, protestând vehement împotriva ritmului lent al schimbărilor
din societatea chineză, a dezastrului înregistrat în economie şi a fenomenului persistent de corupţie. Lor li s-au
alăturat intelectualii nemulţumiţi şi muncitorii, ajungându-se la un moment dat ca protestele lor să aibă un
extraordinar impact nu numai în capitală ci şi în circa optzeci de alte oraşe din China. Ei au devenit o
ameninţare, nu neapărat pentru Partidul Comunist,
ci pentru clica conducătoare a bătrânilor conservatori. Pentru octogenarul Deng, precum şi pentru alţii din
generaţia lui aceste două ameninţări erau totuşi insesizabile, dar au devenit o ameninţare pentru China însăşi.
Deng punea semnul egal între partid şi revoluţia pe care acesta a înfăptuit-o, şi între revoluţie şi China. De aceea
oricine se opunea partidului devenea în mod automat un trădător de patrie. în acest moment critic Zhao, care
împărtăşea convingerile lui Hu potrivit cărora reforma economică presupune şi o reformă politică, s-a întâmplat
să fie plecat în Coreea. La întoarcerea lui la Beijing el a adoptat o atitudine împăciuitoare, chiar înţelegătoare şi
conciliantă, dar în culise adversarii săi mai conservatori l-au convins pe şovăitorul Deng să treacă de partea lor.
In publicaţiile oficiale studenţii au fost atacaţi şi defăimaţi. Dând dovadă de foarte mult curaj, aceştia la rându-le
nu s-au lăsat impresionaţi. Confruntarea decisivă a fost câtva timp amânată datorită apropiatei vizite a lui
Gorbaciov la Beijing. în Piaţa Tiananmen, care era permanent ocupată de imense mulţimi, dar bine organizate,
starea de spirit s-a transformat în ostilitate faţă de Deng personal. Deng a decis să folosească forţa pentru a
dispersa mulţimea. Primele mişcări de trupe au fost blocate de civili neînarmaţi, soldaţii păreau nesiguri sau
chiar prietenoşi cu demonstranţii şi astfel două dintre operaţiuni au fost anulate; în cele din urmă drama care a
atras atenţia lumii întregi de la sfârşitul lui aprilie până la începutul lui iunie s-a încheiat cu un masacru.
Guvernele din întreaga lume au protestat împotriva încălcării drepturilor omului, vehement dar pentru scurt
timp. Aceste evenimente au pus la încercare politica externă a lui Deng. Cu un deceniu înainte Deng vizitase
Tokyo şi Washington, şi câţiva ani mai târziu el a primit la Beijing vizita primului ministru britanic, Margaret
Thatcher, iar ministrul său de externe a vizitat Moscova. în 1978, a fost încheiat un acord comercial pe o durată
de opt ani cu Japonia, urmat apoi de un tratat de pace pe termen nelimitat. în 1978 au fost reluate pe termen
nelimitat relaţiile diplomatice cu Statele Unite: Washingtonul a acceptat să recunoască formal atât Taiwanul cât
şi Beijingul şi să-şi retragă trupele din Taiwan, în timp ce China a renunţat la cererea sa ca Washingtonul să
anuleze tratatul încheiat cu Taiwanul. Reagan, la scurt timp după alegerea sa, a provocat nemulţumirea Chinei
încercând să eludeze noul tratat sino-american prin reluarea vânzărilor de armament către Taiwan, dar curând a
fost silit să renunţe la această atitudine periculoasă. Bush a continuat politica predecesorilor săi, Nixon şi
Reagan, de a păstra bune relaţii şi de a încheia contracte cu China, trecând cu vederea reprimarea chineză
brutală a revoltelor din 1987 şi 1989 din Tibet şi eşecul personal înregistrat atunci când guvernul chinez 1-a
împiedicat pe disidentul Fang Lizhi să accepte invitaţia de a-1 întâlni pe Bush la ambasada americană din
Beijing, în paralel, Deng, prudent, a îmbunătăţit relaţiile cu URSS. în timp ce în anii '70 el şi-a făcut cunoscută
nemulţumirea faţă de Moscova trimiţându-1 pe Hua în vizitele în România şi Iugoslavia şi susţinând în mod
public o alianţă sino-japonezo-ame-ricană împotriva URSS, a răspuns amical primelor semne ale lui Gorbaciov
din 1986 care indicau că URSS este dispus să facă concesii în privinţa disputelor de la graniţă, să-şi retragă
trupele din Mongolia şi Afganistan şi să pună capăt sprijinului acordat vietnamezilor ocupanţi ai Kampuchiei.
Ministrul de externe chinez a vizitat
Moscova - aceasta fiind prima astfel de vizită după aproape treizeci de ani - iar Gorbaciov a fost invitat la
Beijing. înainte de a întreprinde această vizită el a anunţat retragerea uni număr de 500 000 soldaţi de la
graniţele Chinei şi reducerea cu două treimi a numărului de 50 000 soldaţi sovietici din Mongolia. în 1990,
primul ministru Li Peng a vizitat şase ţări din Asia de Sud-Est. Vizitele în China din 1992 a împăratului Akihito
şi a lui Boris Elţîn au readus China pe harta politică a lumii într-un an în care trebuia să fie serios curtată în
problema Iugoslaviei şi a altor probleme internaţionale datorită dreptului său de veto în Consiliul de Securitate.
China, asemeni Indiei cu aproape un secol înainte, avea un program iredentist. Cel mai important punct al
acestui program era Taiwanul, unde preşedintele Chiang Jingkuo, fiul lui Chiang Kai-Shek, a abrogat legea
marţială în 1987 şi a fost succedat de un nativ taiwanez, Lee Tenghui care, deşi acorda o deosebită importanţă
independenţei Taiwanului, a fost adeptul legăturilor economice cu China şi al investiţiilor taiwaneze în China şi
a fost de acord ce desfăşurarea primelor alegeri de după 1948. Beijingul şi-a menţinut politica de integrare, dar
cu o anumită reticenţă dictată de realitatea faptică. în privinţa celor două teritorii Hong Kong şi Macao însă,
faptele permiteau un ton mai insistent. Hong Kongul a fost preluat de Marea Britanie în trei etape: în 1841
insula, la care se adaugă peninsula Kowloon în 1860 şi zona numită „Noile Teritorii" (care reprezenta 89% din
colonie) închiriată în 1898 pentru o perioadă de 99 de ani. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial
populaţia coloniei era de circa jumătate de milion. încercarea Kuomintang-ului de a o ocupa a fost zădărnicită,
comuniştii victorioşi s-au oprit în mod straniu dintr-o asemenea tentativă câţiva ani mai târziu, iar britanicii au
79
revenit la un tip tot mai prosper de comerţ capitalist şi administrare a finanţelor care avea totuşi un termen limită
fixat de termenul pentru care fusese închiriată zona numită „Noile Teritorii". Nici un regim chinez nu a
considerat valabili termenii vreuneia din cele trei tranzacţii încheiate în secolul al XlX-lea. China a considerat
întotdeauna că acest teritoriu îi aparţine. Mao şi succesorii lui erau dispuşi să adopte un program pe termen lung
care va suferi ajustări automat o dată cu trecerea anilor. Hong Kong-ul nu putea folosi drept bază pentru un atac
împotriva Chinei nici Kuomintang-ului, nici Statelor Unite. El reprezenta în schimb o fereastră spre lumea
exterioară, tot mai valoroasă pe măsură ce China îşi revenea de pe urma războiului mondial, a războiului civil şi
a „revoluţiei culturale".
Cel de-al treilea punct şi cel mai redus ca dimensiuni al programului revizionist era Macao, o peninsulă şi
două insule situate în partea vestică a estuarului fluviului Sikiang, cu o suprafaţă de 16 km2. Negustorii
portughezi au ocupat cei dintâi Macao în secolul al XV-lea şi acesta a figurat ca provincie a Portugaliei după
încheierea tratatului cu China în 1887. Chinezii reprezentau peste 90% din populaţie. Tulburările din 1966 au
demonstrat precaritatea guvernării portugheze şi au avut drept consecinţă umilirea guvernatorului portughez şi
împărţirea defacto a puterii între China şi Portugalia. în 1993, China a promulgat o Constituţie pentru Macao
care urma să intre în vigoare la inaugurarea în 1999 a Regiunii Administrative Speciale a Chinei Macao. Un
plan similar a fost elaborat şi pentru Hong Kong.
Tulburările din 1966 din Macao au fost urmate un an mai târziu de o replică în Hong Kong, sincronizată
cu atacuri verbale şi fizice împotriva britanicilor din Beijing. Această agresivitate a alarmat comunitatea
oamenilor de afaceri din Hong Kong şi elita democratică a coloniei, dar guvernatorul şi poliţia au fost mult mai
energice decât cele din Macao, iar stătu quo-ul a fost apărat în mod substanţial. Violenţa din colonie şi din
capitala chineză i-a atenţionat pe britanici că apropierea anului 1997 va însemna o complicaţie în plus şi anume
faptul că necesitatea de a soluţiona viitorul coloniei trebuie să fie pusă de acord cumva cu necesitatea de a
îmbunătăţi relaţiile cu China comunistă. La jumătatea anilor '70 eliminarea „bandei celor patru" şi revenirea la
putere a lui Deng au făcut posibilă şi de dorit reconcilierea cu China, iar la sfârşitul deceniului guvernatorul
Hong Kong-ului s-a dus la Beijing să înceapă tratativele. Deng, deşi foarte intransigent în privinţa problemei
suveranităţii Chinei, a introdus pentru Hong Kong noţiunea de regiune specială în care comunismul şi
capitalismul vor coexista: două sisteme într-un singur stat.
Venirea la putere a lui Margaret Thatcher a blocat tratativele şi a încordat relaţiile. Deng şi Thatcher erau
la fel de inflexibili, dar Deng era mai realist, mai bine informat (cel puţin iniţial) şi avea toate atuurile. Thatcher,
profund ostilă ideii de a ceda oricât de puţin din suveranitatea britanică şi încurajată de triumful ei în insulele
Falkland, a cochetat cu ideea unui condominiu şi, lucru mult mai puţin realist, varianta unei cedări a
suveranităţii astfel definită încât să nu însemne de fapt o cedare. Propunerile vizând continuarea administrării de
către britanici a Hong Kong-ului după 1997 pe temeiul ideii că numai astfel pot fi garantate stabilitatea şi
prosperitatea acestuia l-au iritat pe Deng care, după o întâlnire tensionată a celor doi lideri la Beijing în 1982, a
declarat că, dacă în următorii doi ani nu se va ajunge la o înţelegere, China va elabora un plan unilateral pentru
viitorul zonei. Datorită impasului în care s-a ajuns, siguranţa şi preţul acţiunilor în Hong Kong au scăzut
vertiginos, rata de schimb a dolarului din Hong Kong a scăzut cu o treime într-un an şi s-a instalat panica.
Singurul rezultat concret al vizitei lui Thatcher la Beijing a fost termenul limită de doi ani fixat de Deng. înainte
de expirarea acestui termen ministrul de externe britanic a anunţat în Hong Kong şi la Beijing că Marea Britanie
renunţă la propunerea de a-şi menţine administraţia în Hong Kong. Acest anunţ a redeschis calea tratativelor
care s-au încheiat în 1984 prin adoptarea unei Declaraţii comune.
Această declaraţie era un rezumat care includea o declaraţie de principiu a Chinei şi un acord în privinţa
faptului că China va elabora şi promulga o Constituţie pentru Hong Kong ce va intra în vigoare în 1997 când
administraţia britanică unică va fi înlocuită cu o administraţie unică chineză. în urma semnării Declaraţiei
comune s-a format un Grup Comun de Coordonare cu un vag rol de supraveghere în perioada de tranziţie de
dinainte şi de după 1997' - propunerea a aparţinut iniţial părţii chineze, dar a fost modificată în cursul
negocierilor în sensul restrângerii autorităţii acestui grup, amânării intrării sale în funcţie şi a prelungirii
activităţii până în anul 2000. în 1985, China a înfiinţat un comitet alcătuit din 82 de membri, incluzând un
număr de 23 de persoane din Hong Kong, pentru a redacta Constituţia. Publicată în 1988 şi aprobata de
Congresul Poporului din Beijing în 1990, Constituţia garanta Hong
Kong-ului un statut special pe o durată de cincizeci de ani, reprezentare pe bază electivă în consiliul legislativ de
o treime începând din 1997 şi până la 50% din 2003, şi cerea Marii Britanii să nu depăşească aceste limite
înainte de retrocedare. Publicarea acestei legi restrictive, care a înşelat cele mai optimiste aşteptări provocate de
declaraţia comună, a provocat consternare în Hong Kong, unde teama faţă de viitor a fost amplificată de
masacrul din Piaţa Tiananmen.
La scurt timp după aceea în Hong Kong a sosit un nou guvernator britanic, Christopher Patten, un
80
ministru conservator care şi-a pierdut locul în Parlament la alegerile generale din 1991, pentru a administra
ultimii ani ai Hong Kong în calitate de colonie britanică. Patten avea o foarte mică libertate de mişcare datorită
evenimentelor din 1982-1984, care l-au înfuriat pe Deng, ce a introdus termenul limită de doi ani şi a obţinut
pentru China dreptul de a decide viitorul Hong Kong, în limitele unor foarte vagi constrângeri impuse de o serie
de principii născocite de el însuşi. Potrivit acestor principii sarcinile lui Patten erau de a asigura un transfer de
putere pe căi cât mai amiabile posibil (Londra era în permanenţă preocupată de relaţiile anglo-chineze în viitor)
şi de a tempera temerile Hong Kong. Aceste temeri se manifestaseră deja în creşterea ratei de emigrare care se
dublase sau chiar triplase în jurul anului 1990, provocată de perspectiva unui regim comunist şi de meschinăria
britanicilor în a accepta fugarii din colonie în Marea Britanie. Până în 1962 toată lumea din colonie avea dreptul
la cetăţenia britanică şi la intrarea în Marea Britanie, dar aceste drepturi au fost abrogate, iar Marea Britanie a
propus restrângerea intrărilor la 50 000 de persoane şi la persoanele aflate în întreţinerea acestora. Selectarea
acestora se baza pe un sistem complicat de punctare, ceea ce dădea lesne de înţeles că Marea Britanie îşi
îndeplinea obligaţiile nu faţă de oamenii de rând din Hong Kong, ci faţă de o elită de oameni de afaceri de
succes şi faţă de reprezentanţii administraţiei coloniale.
Patten a încercat să contracareze planurile constituţionale ale Chinei cu propriile-i propuneri care să intre
în vigoare la apropiatele alegeri locale şi la alegerea unui nou consiliu legislativ din 1995. El a propus reducerea
vârstei limită la care o persoană are drept de vot de la 21 de ani la 18 (vârsta la care se votează în China),
creându-se astfel un electorat de 3-4 milioane; introducerea circumscripţiilor electorale uninominale; instituirea
unui sistem de reprezentativitate integrală în loc de două treimi în cazul celor două consilii pentru Hong
Kong/Kowloon şi „Noile Teritorii" şi al celor nouăsprezece consilii de administraţie districtuale; şi modificarea
consiliului legislativ, introducându-se alegerea a 20 în loc de 18 membri aleşi prin vot direct, zece de către
consilierii locali şi ceilalţi zece de către circumscripţii funcţionale cu drept de vot extins.
Pentru Hong Kong aceste schimbări au avut avantajul de a extinde, deşi cam târziu, democraţia sa
incipientă, dar şi dezavantajul de a-i ofensa pe viitorii săi stăpâni chinezi, care au replicat cu ostilitate şi l-au
acuzat pe guvernator că încalcă prevederile Declaraţiei comune. Politica sa era strict aprobată de consiliul său
legislativ. Era o ironie a sorţii faptul că în 1997 China avea să includă într-un colţ al imensului ei teritoriu o
mică democraţie ale cărei importante venituri materiale vor
reduce problemele ideologice şi constituţionale. Dar alegerile din 1995 au fost ignorate de două treimi din
electorat, iar China ţi-a reafirmat intenţia de a dizolva în 1997 noile organe legislative alese. Tentativa lui Patten
a devenit astfel o mişcare îndrăzneaţă, dar fără aplicabilitate practică.
Pe măsură ce China şi-a dezvoltat puterea navală şi aeriană (cu sprijinul URSS şi al Israelului), ea a
început să revendice şi insulele din Marea Chinei de Sud.
Toate acestea, precum şi alte probleme importante au fost zădărnicite de nesiguranţa pricinuită de
longevitatea lui Deng Xiaoping. Deng a demisionat din ultima sa funcţie oficială - aceea de preşedinte al
Comisiei Militare Centrale - în 1991 când avea probabil 87 de ani, dar a rămas o prezenţă dominantă. Politica sa
de consolidare a poziţiilor străine a fost puternic susţinută de realul progres economic al Chinei. Rata creşterii
care fusese de 4-6% la sfârşitul anilor '80 a ajuns la 13% la începutul anilor '90, datorată în special progreselor
înregistrate de întreprinderile particulare din zonele de coastă. Devalorizarea monezii în 1990 a fost compensată
de un important excedent comercial. Hotărârea lui Deng de a conduce China pe drumul dezvoltării a ridicat
semne de întrebare. Ceea ce se putea întâmpla după moartea sa nu se putea şti cu precizie; politica lui de
liberalizare a economiei în paralel cu menţinerea unui partid autoritar la putere putea deveni o contradicţie de
neînlăturat; încrederea lui în forţele pieţei nu ţinea seama de schimbările pe care căile de comunicaţie moderne
le-au adus pe piaţă făcând-o la fel de atractivă pentru speculanţi, cât şi pentru comercianţii legali şi oneşti. China
postmaoistă şi postco-munistă era un stat autoritar care avea o economie neocapitalistă introdusă cu forţa, dar
înfloritoare, precum şi o numeroasă populaţie rurală alcătuită din familii de ţărani: aceasta din urmă fiind o
moştenire a revoluţiilor lui Mao, iar cea dintâi fiindu-le impusă. Era foarte neclar dacă această situaţie
complexă, ciudată şi poate chiar unică, putea constitui o bază pentru reuşită sau nu.
La prima vedere situaţia nu părea a fi promiţătoare. în 1993, tensiunile s-au transformat în adevărate
revolte ca urmare a creşterii taxelor, a preţurilor fluctuante de pe piaţa liberă, inflaţiei permanente situate între
25 şi 30% şi a conflictului dintre centru şi provincie, dintre oraşe şi sate. Migraţia masivă spre oraşe a încurajat
crima, corupţia şi evaziunea fiscală. Spiritele liberale trăiau pline de teamă şi nemulţumire, întrebarea care
continua să tulbure liniştea era aceea dacă comunismul chinez va fi urmat de capitalism sau de mult mai
familiara anarhie chineză. Şi totuşi China se apropia de sfârşitul de secol ca una dintre cele mai dezvoltate
economii mondiale acumulând putere, ca ţara cu cea mai îndelungată tradiţie imperială şi ca putere nucleară.
Economia Chinei nu era numai o economie în dezvoltare ci şi una care suferise transformări. La jumătatea
anilor '90 trei pătrimi din produsele sale de export erau bunuri de fabricaţie naţională, fapt ce i-a pus într-o
situaţie neplăcută pe vecinii săi Japonia şi Coreea. Excedentul său comercial cu Statele Unite era pe locul doi
81
după cel al Japoniei, iar valoarea contractelor sale de construcţii încheiate cu corporaţii americane avea un
excedent de 100 miliarde de dolari pe an.
Preşedintele Bush, ţinând cont de aceste realităţi şi de perspectivele viitoare, s-a opus dorinţei
Congresului american de a refuza să acorde Chinei statutul de cea
mai favorizată naţiune datorită masacrelor din Piaţa Tiananmen şi rapoartelor vizând folosirea în continuare a
torturii şi existenţa unor lagăre de muncă în care condiţiile sunt inumane. Preşedintele Clinton a fost mai puţin
circumspect dar, în ceea ce priveşte drepturile omului, cu nimic mai eficient. Vorbind despre drepturile omului
el nu numai că i-a iritat pe conducătorii chinezi, ci le-a dat şi ocazia să-şi manifeste antiamericanismul patriotard
în cadrul luptei pentru putere sau supravieţuire în epoca de după regimul lui Deng. Ameninţările lui Clinton
vizând impunerea unor suprataxe pe produsele chineze de export ca represalii la nerespectarea de către chinezi a
drepturilor de publicare şi a altor tipuri de proprietate intelectuală nu au avut un efect mai însemnat în cazul
Chinei decât în cel al Japoniei: adică efectul lor a fost neînsemnat şi probabil de scurtă durată.
82
4. ORDINEA MONDIALĂ
Atâta timp cât statul a rămas elementul fundamental al societăţii, menţinerea ordinii mondiale şi
prevenirea războaielor nu putea fi garantată decât de cele mai puternice dintre aceste state. Existau mai multe
metode pentru a face acest lucru. Fiecare mare putere îşi putea asuma în principal sau în exclusivitate
responsabilitatea într-o anumită regiune, sau toate marile puteri se puteau angaja să supravegheze şi să menţină
ordinea pe întreg globul, sau tot aceste mari puteri puteau delega şi finanţa o asociaţie alcătuită din alte state să
facă toate acestea în numele lor. După cel de-al doilea război mondial organizarea şi cooperarea pe plan
internaţional s-au bazat teoretic pe cea de-a doua dintre aceste metode, după ce cea dintâi fusese susţinută fără
succes în anumite cercuri; nu au fost create însă condiţiile necesare pentru reuşita celei de-a doua metode, astfel
că în practică s-a ajuns la o adaptare aproximativă a celei de-a treia, nu îndeajuns cunoscută şi aplicată de aceea
în mod precar.
în timpul războiului au fost discutate de către reprezentanţii principalelor două puteri ce aveau să iasă
învingătoare formele de organizare internaţională. Atât Churchill cât şi Roosevelt înclinau spre o formulă
regională, iar Churchill a elaborat o schemă pentru gruparea unor federaţii locale în trei regiuni sub conducerea
unui consiliu suprem global. Puterea avea să se concentreze în special în trei regiuni -Europa, America, Pacific.
Această formulă nu i-a surâs lui Stalin ale cărui suspiciuni în privinţa lui Churchill, bazate pe neîncrederea sa în
clasa conducătoare din Marea Britanie şi pe disputele legate de datarea deschiderii unui al doilea front în Europa
occidentală, au fost accentuate de propunerile ce includeau crearea federaţiilor balcanică şi dunăreană într-o
zonă în care URSS era direct interesat: Stalin dorea să domine nestingherit în această zonă şi, în măsura în care
aceste două lucruri nu erau incompatibile, să menţină asocierea cu aliaţii săi cu scopul de a evita revenirea la
izolarea în care se afla URSS înainte de război. Şi în tabăra occidentalilor erau voci care se opuneau formulei
regionale, mai ales printre politicienii de profesie precum Cordell Huli şi Eden care se temeau că această
formulă va crea blocuri autarhice, fiecare dintre ele dominat de o mare putere şi va reînvia în special izolaţio-
nismul american. în octombrie 1943, la Moscova, miniştrii de externe ai celor trei aliaţi au adoptat principiul
unei organizaţii globale bazate pe egalitate în ceea ce priveşte suveranitatea tuturor statelor şi au pus bazele unei
noi organizaţii mondiale care avea să perpetueze alianţa dintre democraţie şi comunism împotriva fascismului şi
să dea principalilor reprezentanţi ai acestuia din urmă sarcina menţinerii păcii
prin acţiunea comună a puterilor lor aliate, această sarcină comună fiind însoţită de garantarea imunităţii
fiecăreia dintre ele împotriva oricărui amestec real din partea unor state mai mici care le vor recunoaşte
superioritatea ca putere şi deplina suveranitate.
Organizaţia Naţiunilor Unite era, de fapt, a versiune revizuită a Ligii Naţiunilor. Principalele organe ale
celor două organisme erau foarte asemănătoare. Obiectivul autorilor Cartei ONU nu a fost acela de a crea o
nouă organizaţie, ci acela de a reţine o structură familiară şi de a introduce în cadrul ei un aparat mai eficient
pentru prevenirea războiului. Statutul Ligii Naţiunilor nu interzicea războiul. El cerea semnatarilor săi să
zăbovească înainte de a recurge la soluţia războiului şi să încerce să-şi rezolve neînţelegerile prin unul din cele
trei procese recomandate. Dacă nu se ajungea la o soluţie pe cale paşnică, nu exista nici o prevedere statutară
care să interzică recurgerea la război, iar sancţiunile internaţionale puteau fi aplicate numai în cazul în care se
recursese la război prin nerespectarea condiţiilor preliminare prevăzute de Statut. In 1928, semnatarii Pactului
Kellogg-Briand au fost mult mai categorici în încercarea lor de a preveni războiul, ceea ce îi angaja să renunţe
definitiv la război cu excepţia unor situaţii limită, ca de pildă apărarea Pactului însuşi şi a Statutului şi a
tratatelor existente, precum şi în cazul exercitării dreptului de autoapărare (justificarea pentru exercitarea acestui
drept fiind lăsată la latitudinea statului în cauză): Statele Unite şi Marea Britanie au impus anumite condiţii
legate de Doctrina Monroe şi de apărarea Imperiului britanic. Carta Naţiunilor Unite, prin prevederile sale, se
află undeva la mijloc între ideea de război permis sub rezerva unor tratative prealabile şi aceea de război
nepermis sub rezerva unor excepţii clar definite. Carta a făcut mult în direcţia interzicerii războiului cu excepţia
cazului în care se apără Carta, sau respectarea prevederilor conţinute în ea, sau în cazul exercitării dreptului de
autoapărare, dar nu a interzis categoric războiul. Ea a autorizat în mod explicit nu numai folosirea forţei
internaţionale, ci şi folosirea forţei naţionale, de către un stat sau o alianţă, în autoapărare. Carta a învestit
Consiliul de Securitate cu o autoritate considerabilă, acesta fiind împuternicit să hotărască dacă o anumită
situaţie reprezintă o ameninţare la adresa păcii internaţionale sau o încălcare a păcii sau un act de agresiune şi,
după cum este cazul, să ceară tuturor membrilor ONU să acţioneze împotriva vinovatului (cu excepţia folosirii
forţei, măsură ce rămâne la latitudinea fiecărui membru). Pe de altă parte, această autoritate colectivă a fost
împiedicată de obstacolele procedurale să obţină o hotărâre colectivă în Consiliul de Securitate şi aprobarea
tuturor celor cinci membri permanenţi. în absenţa unei astfel de hotărâri era nepotrivit pentru oricare dintre
membrii ONU să ia o hotărâre contrară sau să ia măsuri de felul celor prevăzute în Cartă; dacă în cazul unei
83
hotărâri afirmative a Consiliul de Securitate toţi membrii sunt obligaţi să o respecte, faptul că nu se ajunge la o
astfel de hotărâre exclude orice acţiune sub auspiciile Cartei. Prin urmare, deşi Consiliul de Securitate era
suveran în acest domeniu faţă de ceilalţi membri, fiecare dintre membrii permanenţi era suveran faţă de
Consiliu.
ONU, ca şi Liga Naţiunilor, a fost definit ca o asociaţie de state suverane (în ciuda faptului că interdicţia
prevăzută în privinţa amestecului în problemele in-
terne ale unuia dintre membri - articolul 2(7) - nu se extinde asupra măsurilor pentru consolidarea păcii potrivit
capitolului VII), şi asemeni Ligii a încercat să promoveze diverse nivele ale judecăţii colective şi un spaţiu al
acţiunii colective împotriva membrilor săi componenţi suverani într-o epocă în care puterea acestora a crescut
simţitor datorită dezvoltării tehnologiei moderne şi a mijloacelor moderne de influenţare a opiniei publice.
Statul a folosit în propriul interes rezultatele revoluţiilor industrială şi democratică din secolul al XlX-lea,
subordonând armamentul modern şi şovinismul popular obiectivelor sale. Nici Liga Naţiunilor, nici ONU nu au
fost capabile să-şi revendice controlul asupra înarmărilor pe care-1 deţin în continuare statele suverane, nici să
inspire popoarelor lumii un ataşament faţă de organizaţiile internaţionale care să depăşească patriotismul
naţional înnăscut. Pe lângă aceste handicapuri generale, ONU a constatat că întregul său mecanism destinat
menţinerii păcii a devenit inoperant încă de la începutul existenţei sale. Eficacitatea acestui mecanism depinde
de unanimitatea marilor puteri în Consiliul de Securitate şi de asigurarea de către toţi membrii a unor forţe
adecvate pentru punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului de Securitate. Unanimitatea marilor puteri a pălit la
prima adiere de pace, astfel încât vetoul a devenit un instrument tactic obişnuit în loc de armă la care să se
recurgă în ultimă instanţă, iar prevederea Cartei privind sporirea forţelor internaţionale - o seamă de acorduri
bilaterale între Consiliul de Securitate şi membri - nu s-a mai pus niciodată în practică pentru că organismul
desemnat să negocieze aceste acorduri, Comitetul Statului Major Militar, nu a fost niciodată de acord nici măcar
cu natura şi numărul forţelor necesare.
Dreptul de veto acordat membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate a fost o caracteristică specială
a ONU. în Consiliul Ligii fiecare membru avea drept de veto. Autorii Cartei ONU au avut misiunea să decidă
cât de mult să se distanţeze de legea unanimităţii. Ei au hotărât să introducă ca practică generală votul majoritar,
sub rezerva unor excepţii limitate: în Consiliul de Securitate, dar nu şi în alte organisme, anumite mari puteri se
bucurau de anumite privilegii, astfel încât marile puteri erau în măsură să prevină acţiunea împotriva lor sau a
prietenilor lor, deşi nu aveau dreptul să împiedice dezbaterile şi observaţiile critice. Nici un membru permanent
al Consiliului nu a avut obiecţii niciodată în privinţa acestui principiu, deşi unii membri permanenţi au avut
obiecţii în ceea ce priveşte folosirea unui privilegiu de către alţi membri permanenţi. La sfârşitul anilor '40 şi '50
URSS, aflat în Consiliul de Securitate în situaţia de minoritate cu caracter semipermanent, a folosit atât de
frecvent dreptul de veto încât alţi membri s-au plâns de încălcarea spiritului, dacă nu cumva şi a prevederilor
Cartei. Ruşii au replicat în schimb că ONU a devenit o unealtă a politicii americane, iar această politică este în
esenţă antirusească - aşa cum au demonstrat-o modul în care Truman a folosit monopolul său nuclear în scopuri
politice, discursurile unor importanţi lideri occidentali începând cu Churchill la Fulton şi Byrnes la Stuttgart în
februarie şi septembrie 1946. URSS, după o tentativă iniţială de a folosi ONU în propriile-i scopuri politice
stârnind sau încurajând nemulţumirea faţă de dominaţia olandeză în Indonezia, faţă de ocupaţia trupelor anglo-
franceze din
Siria şi Liban, faţă de prezenţa militară britanică din Egipt şi Grecia şi faţă de toleranţa Occidentului în privinţa
regimului fascist al lui Franco din Spania, a revenit la veto pentru a contracara recriminările occidentalilor, iar
apoi în ianuarie 1950 a încetat să participe la întrunirile Consiliului de Securitate. Această retragere a fost totuşi
o lovitură, în parte pentru că ea nu a permis Consiliului de Securitate să înceapă acţiunea în Coreea în 1950 şi în
parte pentru că extinderea ONU - în special în 1955 şi 1960, respectiv anii unui acord global prin care erau
admişi şaisprezece candidaţi blocaţi şi un important aflux al statelor africane - a modificat caracterul
organizaţiei şi a oferit URSS ocazii politice favorabile mai importante decât statutul său fundamental minoritar
din Consiliul de Securitate. (In această perioadă URSS a încetat să mai atace liderii noilor state în aşa-zisa lor
calitate de complici ai burgheziei şi a început în schimb să iniţieze relaţii de prietenie cu ei.) Atitudinea ostilă a
americanilor în privinţa atât de frecventei folosiri de către ruşi a dreptului de veto a condus la două tentative de
a le dejuca planurile prin transferarea unei părţi a autorităţii Consiliul de Securitate către Adunarea Generală. In
1948, a fost înfiinţat ad hoc un comitet al Adunării Generale, numit în mod curent Mica Adunare, cu scopul de a
menţine Adunarea în sesiune permanentă, dar puterea Micii Adunări era limitată şi nu a devenit niciodată un
organism important. Ruşii nu au fost singurii care au catalogat înfiinţarea Micii Adunări drept o încălcare a
prevederilor Cartei şi prin urmare rolul ei a pălit progresiv. Un pas mult mai important 1-a constituit adoptarea
rezoluţiei „Unitate pentru pace". Această rezoluţie a fost propusă de Statele Unite, care au considerat că
operaţiunile ONU în Coreea au devenit posibile numai în absenţa reprezentantului sovietic şi a vetoului său din
84
Consiliul de Securitate, şi care au încercat să se asigure că prezenţa acestuia şi exercitarea dreptului său de veto
pe viitor nu vor mai reuşi să împiedice în mod inevitabil o acţiune similară. Rezoluţia, adoptată de Adunarea
Generală cu cincizeci de voturi pentru, cinci împotrivă şi două abţineri, a introdus sistemul convocării unei
sesiuni de urgenţă a Adunării Generale după un scurt răgaz; a consemnat dreptul Adunării Generale să hotărască
în cazurilor unor ameninţări la adresa păcii, încălcări ale păcii şi a unor acte de agresiune în vreme ce Consiliul
de Securitate nu avea acest drept; a creat un Comitet pentru supravegherea păcii format din paisprezece membri,
destinat misiunilor de cercetare şi elucidare a situaţiilor de criză; a creat de asemenea un Comitet pentru
iniţiative colective format din paisprezece membri, destinat supravegherii sistemului internaţional de menţinere
a păcii; şi a cerut membrilor să desemneze forţele destinate să se implice prompt în operaţiunile de menţinere a
păcii ale ONU. Potrivit prevederilor prevăzute acestei rezoluţii, Adunarea Generală a condamnat de două ori
China drept agresor în Coreea şi a făcut din nou apel la ea în 1956 pentru a condamna atacul anglo-franco-
israelian împotriva Egiptului şi a mobilizat o forţă internaţională pentru a-i înlătura pe agresori. Legalitatea
rezoluţiei „Unitate pentru pace" a fost în permanenţă subiect de dispută. URSS şi alţi membri au atacat-o şi au
refuzat să plătească pentru operaţiunile iniţiate de Adunarea Generală conform competenţelor sale. în 1962, s-a
făcut apel la Curtea Internaţională pentru a lua o hotărâre în această problemă, iar aceasta a decis cu
nouă voturi contra cinci că responsabilitatea Consiliului de Securitate în menţinerea păcii este prioritară, dar nu
exclusivă.
Aceste dispute de ordin juridic, care reflectau neînţelegeri politice fundamentale, ameninţau să
zădărnicească speranţele celor care au încercat în 1945 să creeze un document şi o organizaţie care să garanteze
pacea şi ordinea mondială. Neînţelegerile dintre membrii permanenţi au condus la desconsiderarea Consiliul de
Securitate şi l-au transformat într-o arenă a disputelor publice şi a acuzaţiilor propagandistice. Diplomaţia
deschisă a ajuns să fie discreditată, aşa cum în alte vremuri diplomaţia secretă era considerată suspectă. La fel
Adunarea Generală şi-a făcut un renume din manevrarea voturilor în bloc şi manipularea celor singulare, în
special după ce afluxul de noi membri a sporit numărul celor ce păreau să nu fie direct interesaţi de o problemă
anume şi care vor vota prin urmare fie din raţiuni legate de viitor sau nu vor vota deloc. A recurge la serviciile
ONU a devenit prin urmare ceva asemănător unui joc de noroc din pricina atitudinii imprevizibile a multor
membri.
Dezamăgirea faţă de funcţionarea organelor centrale ale ONU a condus la o recrudescenţă a interesului
faţă de soluţiile regionale. Deşi autorii Cartei au fost categorici în problema centralismului ca formulă opusă
regionalismului, nu l-au exclus în totalitate pe acesta din urmă din planurile lor. Carta recunoştea în două
moduri organizaţiile regionale. în articolul 51 se afirma dreptul la autoapărare regională şi se aproba de fapt un
sistem regional colectiv de apărare care era o alternativă la sistemul Consiliului de Securitate. Acest articol
includea alianţele regionale de tip NATO, al căror scop esenţial nu era menţinerea păcii şi ordinii mondiale în
zona pe care o acopereau, ci apărarea acestei organizaţii împotriva unor ameninţări din afară. Organizaţia
Statelor Americane a fost, totuşi, singura organizaţie de acest fel care a reuşit să facă paşi importanţi în direcţia
eficientizării în primii treizeci de ani de existenţă a ONU, regionalismul nu a oferit însă în perioada respectivă
nici o alternativă viabilă la organele centrale ale ONU ca instrumente de menţinere a păcii în cadrul unei
regiuni.
Dar, deşi Consiliul de Securitate nu a funcţionat aşa cum au sperat creatorii lui şi deşi organizaţiile
regionale nu au reuşit să atenueze divergenţele, ONU a devenit tot mai activ în operaţiunile de asigurare a
securităţii, a perfecţionat o varietate de tehnici experimentale şi s-a implicat chiar - în Congo - într-o acţiune de
anvergură în care a desfăşurat efective de circa 100 000 de oameni în decurs de patru ani. Intervenţia ONU în
situaţii periculoase a mers de la misiuni relativ modeste de constatare a faptelor, de detensionare şi de câştigare
de timp, până la operaţiuni complexe de mediere care implicau participarea unor unităţi militare, dar nu
folosirea forţei, campanii militare destinate nu doar autoapărării, ci şi atacării unor eventuali agresori. Cele două
tipuri de operaţiuni nu pot fi foarte clar delimitate. Astfel intervenţia ONU în Kashmir, Palestina şi războiul
Suezului ar putea fi clasificate drept operaţiuni de mediere, iar cele din Coreea şi Congo drept operaţiuni
militare, în timp ce intervenţia în Cipru ar putea fi inclusă în oricare categorie sau în prima categorie iniţial şi în
cea de-a doua într-o fază mai târzie. Clasificarea acestor operaţiuni nu reprezintă însă un indice al activităţii, iar
activitatea ONU în domeniul
menţinerii păcii nu poate fi negată. în timp ce Liga Naţiunilor a fost criticată pentru pasivitate, ONU a ajuns să
fie criticat pentru că se implică prea mult.
în prima fază sau cea precoreeană a activităţii sale, Consiliul de Securitate s-a confruntat cu situaţii ce
rezultau din cel de-al doilea război mondial: întârzierea ruşilor în Iran peste termenul fixat de acordurile
semnate în timpul războiului, precum şi ritmul lent de retragere a trupelor britanice şi franceze din Siria şi
Liban. Aceste probleme au fost dezbătute în Consiliul de Securitate şi rezolvate în afara lui fără prea multe
85
discuţii. S-au creat rapid precedente în privinţa recurgerii la ajutorul Consiliului de Securitate. Consiliul de
Securitate a refuzat să dea curs protestului URSS împotriva amestecul Marii Britanii în problemele greceşti
concretizată prin prezenţa trupelor britanice în Grecia, dar ceva mai târziu a acceptat să dea curs protestelor
Greciei împotriva ajutorului străin acordat rebelilor greci de către Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. Au fost
trimise echipe de observatori care, după ce li s-a refuzat accesul în zonele negreceşti de frontieră, au întocmit un
raport în care condamnau pe duşmanii Greciei. Consiliul de Securitate nu a pus capăt luptelor în desfăşurare
(care s-au încheiat numai atunci când cu ajutorul americanilor armata greacă a fost reînzestrată şi îmbărbătată şi
când Iugoslavia, după ruptura cu URSS şi cu vecinii săi comunişti din 1948, a încetat să mai acorde ajutor
rebelilor), dar ONU a creat un precedent în privinţa cercetărilor neîntârziate şi putea susţine că a contribuit la
rezolvarea şi stoparea unei situaţii potenţial periculoase până ce aceasta a fost înlăturată prin alte mijloace.
Această funcţie a fost exemplificată ulterior în Indonezia şi Kashmir. în Indonezia, Consiliul de Securitate a
reuşit să contribuie la încetarea focului, ceea ce a pus capăt celei dintâi acţiuni a poliţiei olandeze împotriva
naţionaliştilor indonezieni şi a obţinut un acord temporar între cele două părţi prin intermediul unui comitet de
conciliere. Deşi aceste realizări au fost iniţial efemere, transferul definitiv de suveranitate de la Olanda către
republica indoneziana la sfârşitul anului 1949 a fost mediat prin intervenţie internaţională. Şi în Kashmir ONU a
negociat încetarea focului şi a reuşit să pună capăt luptelor, deşi nu a reuşit să obţină retragerea trupelor
pakistaneze şi indiene care ocupaseră Kashmirul sau să soluţioneze principala dispută politică dintre Pakistan şi
India. Kashmir a fost primul exemplu clar de paradox care avea să devină mai târziu evident şi sâcâitor: faptul
că încetarea focului şi încetarea ostilităţilor putea să blocheze soluţionarea neînţelegerilor de fond, lipsindu-i pe
contestatari de posibilitatea de a realiza cât de urgent trebuie să ajungă la o înţelegere pentru a salva vieţi şi bani.
Observatorii ONU, trimişi în Kashmir în 1949, erau tot acolo şi peste aproape cincizeci de ani.
în Palestina, ilustrarea hotărâtoare a operaţiunilor ONU destinate apărării securităţii, emisarii ONU au
negociat încetarea focului, au reinstaurat-o atunci când a fost încălcată şi au contribuit la încheierea unui acord
de armistiţiu. Arabii şi israelienii nu au făcut totuşi pace şi prin urmare în Orientul Apropiat s-a înfiinţat o
comisie a ONU pentru supravegherea respectării armistiţiului, care a funcţionat mult mai mulţi ani decât şi-au
imaginat fondatorii săi, supunând ambele părţi riscului ca încălcările armistiţiului să fie prezentate de un corp
imparţial de observatori.
Războiul din Coreea care, asemeni altor evenimente enumerate în această prezentare a activităţilor ONU,
este descris mai amănunţit într-o altă secţiune a acestei cărţi, a fost un test de altă natură dat fiind că el a izbucnit
datorită unui act de agresiune căruia nu i se putea răspunde altfel decât prin folosirea forţei. A fost invocat
Capitolul VII al Cartei şi Consiliul de Securitate, în absenţa URSS, a sprijinit de fapt acţiunea americanilor şi a
autorizat Statele Unite, care aveau forţe disponibile în Japonia şi în apele din împrejurimi, să răspundă forţei
prin forţă. Războiul din Coreea a devenit prin urmare un război condus de un general american, care era
răspunzător în faţa preşedintelui american şi acţiona ca agent al ONU. Alte cincisprezece state, cele mai multe
aliate cu Statele Unite din cu totul alte motive, au trimis unităţi pe câmpul de luptă, dar jumătate din trupele
terestre implicate, 93% din forţele aeriene şi 86% din forţele navale erau americane, iar când chinezii au invadat
Coreea şi războiul s-a transformat treptat într-o confruntare de forţă între Statele Unite şi China (cu posibilitatea
unei confruntări de şi mai mare amploare cu URSS al cărui ajutor pentru tabăra comunistă era evident) mulţi
membri ONU au început să creadă că motivele pentru care ONU s-a implicat în război au fost pierdute din
vedere şi că pe viitor nici o altă operaţiune nu trebuie să se mai desfăşoare în acest fel. După războiul din Coreea
era un lucru bine ştiut că marile puteri nu trebuie invitate să contribuie la acţiunile armate pe care le
presupuneau unele operaţiuni ONU - afirmaţie de care nu, s-a ţinut cont în Cipru unde era evident avantajul de a
se folosi forţele britanice deja existente pe insulă. Coreea a devenit de aceea o excepţie. Nu trebuie însă
subestimat rolul acesteia în catalogarea ONU drept o organizaţie dispusă să acţioneze, spre deosebire de Liga
Naţiunilor care nu a reuşit să facă nimic în cazul Manciuriei cu douăzeci de ani mai devreme.
Următoarea operaţiune importantă - intervenţia ONU în războiul Suezului în 1956 - a fost o operaţiune
combinată a unor puteri de mărime mijlocie, pusă în mişcare de Adunarea Generală şi aflată sub comanda
secretarului general. Trupele ONU, care au fost recrutate şi expediate cu o viteză uimitoare, au fost echipate
pentru autoapărare, dar nu pentru atac: zece state au contribuit la alcătuirea acestor trupe. Sosirea şi desfăşurarea
lor era asigurată dinainte prin înţelegere cu Egiptul (accept necesar, dat fiind că operaţiunea cădea sub incidenţa
capitolului VI din Cartă referitor la reglementarea pe cale paşnică a neînţelegerilor şi nu era o acţiune de
constrângere care intra sub incidenţa capitolului VII) şi cunoscându-se faptul că guvernele britanic şi francez nu
vor face uz de puterea pe care o deţin pentru a i se opune. Dat fiind că atacul anglo-francez împotriva Egiptului
a fost curmat prin intervenţia Statelor Unite, forţa ONU a fost folosită pentru a îndepărta trupele anglo-franceze,
pentru a patrula zonele cu tulburări de-a lungul Canalului Suez şi uneori pentru a decongestiona Canalul pe care
egiptenii îl blocaseră atunci când au fost atacaţi. Pacea a fost restabilită prin intermediul ONU după ce Statele
Unite şi-au declarat hotărârea fermă de a pune capăt ostilităţilor, ceea ce nici Marea Britanie, nici Franţa, nici
86
Israelul nu puteau nega. Rolul ONU în această criză s-a derulat sub auspiciile doctrinei de securitate colectivă,
dar a fost de fapt cu totul altceva. Creatorii doctrinei de securitate colectivă, fie cei din cadrul Ligii, fie în
cadrul ONU, au preconizat alcătuirea, potrivit unor angajamente preexistente, unei forţe copleşitoare menită să
descurajeze sau să curme orice tentativă de încălcare a legilor internaţionale. în cazul Suezului, în 1956, autorii
încălcării unor legi internaţionale nu au fost opriţi de o astfel de etalare de forţe comune, ci de Statele Unite.
Forţa colectivă trimisă în zonă nu putea să se lupte cu agresorii anglo-francezi sau israelieni, şi nici nu era asta
menirea ei. Ceea ce se urmărea de fapt nu era înlăturarea intruşilor din zonă, ci să se evite implicarea marilor
puteri în acest conflict, iar denumirea găsită pentru acest tip de activitate a fost aceea de „diplomaţie
preventivă". Hammarskjold urmărea de fapt să evite, prin prezenţa unei forţe ONU, pătrunderea americanilor şi
a ruşilor în zona de conflict, iar experienţa acumulată în cazul Suezului a modelat politica pe care avea s-o
adopte în cazul situaţiei din Congo, patru ani mai târziu. Unele dintre limitele unei asemenea iniţiative s-au
văzut în 1967, când forţa ONU a fost retrasă la cererea neaşteptată a Egiptului. Altele au fost evidenţiate cu
ocazia revoluţiei din 1956 din Ungaria, când URSS a refuzat să-i permită secretarului general al ONU,
Hammarskjold, până şi o vizită particulară la Budapesta.
între Suez şi Congo, o perioadă de mai puţin de patru ani, s-a făcut din nou apel la ONU în problema
Orientului Mijlociu şi i s-a cerut să îşi folosească toate metodele în calitate de observator şi mediator. în 1958,
guvernul libanez s-a plâns de faptul că Republica Arabă Unită intervine în politica sa internă şi a chemat în
ajutor trupele americane. ONU a trimis câteva grupuri de observatori mobili care să verifice şi să raporteze
despre cele ce se petreceau de-a lungul graniţelor libaneze, iar ulterior a extins această misiune pentru a-i
permite să înlocuiască unităţile americane, a căror prezenţă devenise stânjenitoare pentru toate părţile implicate,
inclusiv pentru americani. Astfel ONU a lămurit o situaţie confuză, a stopat-o şi în cele din urmă a înlăturat
toate obstacolele pentru a se putea reveni la normalitate. în acest caz a fost vorba de prelucrarea şi adaptarea
experienţelor trecute. Acelaşi lucru s-a întâmplat într-o oarecare măsură şi în Laos în 1959; în Irianul de Vest în
1962-1963 când prezenţa unei misiuni ONU a înlesnit transferul de suveranitate de la Olanda la Indonezia; în
Borneo de Nord şi Sarawak în 1963 când observatorii ONU au raportat că locuitorii acestor teritorii nu s-au
opus, aşa cum a pretins Indonezia, creării Malaysiei; în Yemen în 1963-1964 când o situaţie pe cât de confuză
pe-atât de discutabilă a fost clarificată într-o anumită măsură de observatorii ONU; şi când aceeaşi observatori
au dezvăluit dorinţele locuitorilor din teritoriile sub tutelă Togo şi Camerun, când puterile protectoare urmau să
se retragă în perioada 1956-1960.
Faptul că ONU s-a implicat în Congo a fost o consecinţă a retragerii precipitate a Belgiei şi a revoltei
iniţiate de armata congoleză câteva zile mai târziu, din pricina căreia belgienii s-au întors pentru a-şi apăra
conaţionalii, provincia Katanga a dat de înţeles că doreşte secesiunea, iar guvernul congolez a cerut ajutor ONU
pentru a menţine ordinea, pentru a garanta serviciile de bază, pentru a înlătura trupele străine şi pentru a păstra
coeziunea noului stat. Această implicare a fost de aceea încă de la început o combinaţie de aspecte
internaţionale şi interne. Aspectul său internaţional se referea la faptul că unul dintre obiective era acela de a-i
înlătura
pe belgieni şi a-i împiedica să se implice pe americani şi ruşi - un alt caz de diplomaţie preventivă. Aspectul
intern privea faptul că forţele ONU au suplinit absenţa creată de revolta sau imperfecţiunea propriilor forţe ale
guvernului congolez şi, pe lângă garantarea legii şi ordinii, s-au implicat şi în menţinerea integrităţii noului stat
împiedicând secesiunea unei părţi a acestuia. Hammarskjold s-a folosit de dreptul său prevăzut de articolul 99 al
Cartei şi a adus problema în atenţia Consiliului de Securitate. Pe parcursul următorilor patru ani cât timp ONU a
acţionat în Congo, a fost folosită o forţă având un efectiv cuprins între 15 000 şi 20 000 de oameni (cu un cost
total de 400 milioane dolari, 42% din sumă fiind suportată de Statele Unite, în timp ce URSS nu a contribuit
deloc) pentru a menţine ordinea, a preveni un război civil şi pentru a forţa Katanga să recunoască autoritatea
statului congolez. Aceste operaţiuni se bazau pe prevederile capitolului VI al Cartei. Capitolul VII nu a fost
niciodată invocat în mod explicit, deşi evenimentele în continuă schimbare au creat o situaţie foarte
asemănătoare unei acţiuni de forţă ca cea prevăzută în capitolul VII. Aceste operaţiuni au fost iniţiate de
Consiliul de Securitate, dar au fost opera secretarului general şi a puterilor mijlocii.
Din nou s-a apelat numai la statele mijlocii pentru a furniza unităţi de luptă, iar secretarului general i s-a
încredinţat comanda operaţiunii. El a creat un comitet consultativ ad hoc alcătuit din reprezentanţii statelor care
participau cu trupe, pentru a-1 ajuta să interpreteze directivele generale ale Consiliului de Securitate şi să le
aplice la condiţiile de moment. Acţionând astfel ONU a devenit factorul esenţial în păstrarea unităţii şi
integrităţii noului stat şi în prevenirea unei intervenţii străine şi poate chiar a unui conflict între marile puteri; de
asemenea, el a alinat suferinţa umană împiedicând războiul civil, reducând la minimum vărsarea de sânge, aju-
tându-i pe refugiaţi şi oferind o serie de servicii de bază medicale, administrative şi de altă natură; se pare însă
că, în cele din urmă, şi-a depăşit atribuţiile atrăgându-şi ostilitatea marilor puteri care nu au privit cu ochi buni
87
sporirea autorităţii secretarului general, uneori nu erau de acord cu obiectivele şi acţiunile acestuia, şi au
obiectat în privinţa preţului care li se cerea să-1 plătească pentru menţinerea păcii. Dar dacă marile puteri nu
erau de acord să permită şi să sprijine ONU în acţiunile sale destinate apărării securităţii internaţionale, nu
aveau decât să-şi asume ele însele rolul de poliţişti universali, în comun sau individual - sau să tolereze existenţa
unor situaţii conflictuale în lume, dincolo de limitele prudenţei. Marile puteri se aflau în faţa unei adevărate
dileme, temându-se pe de o parte să tolereze prea multe focare de conflict în lume şi opunându-se pe de alta să
fie de acord cu crearea unei autorităţi internaţionale de menţinere a păcii cu propria-i competenţă; iar singura
soluţie pentru elucidarea acestei dileme era aceea de a folosi aparatul ONU pe care ei înşişi l-au creat iniţial şi
care le permitea să acţioneze prin delegare şi nu în mod direct şi să păstreze controlul asupra oricărei acţiuni.
Soluţia dilemei lor era aceea de a avea o organizaţie ONU capabilă să acţioneze eficient în mod acceptabil, dar
nu prea eficient, în direcţia menţinerii păcii; să aibă forţe de securitate autorizate, dar subordonate, a căror
dorinţă de a-şi spori autoritatea să nu fie satisfăcută dacă presupune un grad mai redus de subordonare.
Cât de limitate erau totuşi aceste posibilităţi s-a constatat în mod pregnant în 1982, când două state,
Argentina şi Marea Britanie, au intrat în război pentru a-şi afirma pretenţiile ireconciliabile asupra unor insule
care nu valorau de fapt prea mult pentru nici una din părţi (vezi Capitolul 26). Acţiunea Argentinei era în mod
categoric o încălcare a prevederilor Cartei, în timp ce în cazul Marii Britanii acest lucru era discutabil. Deşi
acesta a fost numai unul dintre cele 150 de războaie care au izbucnit în lume după 1945, războiul pentru Insulele
Falkland (Malvine) a avut un statut special fiind singurul război declanşat în mod intenţionat de acţiunea
agresivă a două state membre ale ONU. A fost de asemenea primul război în care s-a implicat un stat european
altul decât URSS după ce Franţa a renunţat la pretenţiile sale asupra Algeriei cu o generaţie mai devreme.
Ocuparea Insulelor Falkland de către Argentina a însemnat o gravă încălcare a obligaţiilor acceptate de orice
stat care este membru al ONU. Marea Britanie a pretins că acest act de agresiune a antrenat în mod automat
aplicarea articolului 51 al Cartei care - prin excepţia prevăzută la articolul 2 - aprobă un act de agresiune al unui
stat în situaţia de autoapărare. Această afirmaţie are neajunsurile ei. Nici Carta, nici o altă reglementare nu
defineşte autoapărarea, prin urmare lucrurile nu sunt foarte limpezi în ceea ce priveşte deosebirea între
autoapărare şi represalii. Guvernul britanic şi-a declarat prompt intenţia de a recupera insulele, la nevoie chiar
cu forţa, şi nu a mai irosit timp ca să adune mijloacele necesare. Pe de altă parte, dacă autoapărarea este
interpretată în mod strict, ea nu înseamnă altceva decât a riposta în momentul atacului cu forţele disponibile.
Problema este discutabilă, mult mai neclară decât au prezentat-o declaraţiile părţii britanice. Dar oricare ar fi
adevărata evaluare juridică a acestei stări de fapt, putem afirma cu deplină încredere că raţiunile politice au fost
precumpănitoare şi că, indiferent care ar fi fost opinia unor avocaţi competenţi (dacă aceştia ar fi fost
consultaţi), guvernul britanic nu ar fi acţionat altfel decât a făcut-o.
Războiul pentru Insulele Falkland a marcat un regres pentru ONU ca organizaţie şi pentru acele aspiraţii
care vizau menţinerea unei ordini mondiale pe care el le întrupează. Vina pentru acest regres aparţine agresorilor
iniţiali, dar nici guvernul britanic nu a ratat ocazia să demonstreze că într-o situaţie de criză un stat puternic nu
va face apel la diplomaţia ONU şi va subordona respectarea legii şi obligaţiile care-i reveneau potrivit
prevederilor Cartei propriei aprecieri asupra avantajelor şi prestigiului naţional. Această atitudine nu a fost o
surpriză în 1982, dar nu era deloc ceea ce sperase generaţia din 1945.
O încălcare mult mai gravă a legislaţiei internaţionale s-a petrecut în 1986, când Statele Unite au
declanşat un puternic atac naval şi aerian împotriva Libiei. Prilejul pentru acest atac a fost oferit de explozia
unei bombe, cu zece zile înainte, într-un bar de noapte din Berlinul occidental. Au fost ucise două persoane.
Autorii atentatului erau palestinieni. Au fost interceptate şi descifrate mesajele trimise de Biroul Popular Libian
(ambasada) din Germania de Est şi dezvăluită implicarea Libiei în atentat. Adevărata natură a implicării libiene
a fost neclară dat fiind că versiunile engleze ale acestor mesaje date publicităţii păreau să fie mai degrabă
parafraze decât traduceri. Era incontestabil însă sprijinul acordat de Libia grupurilor
palestiniene pregătite să recurgă la forţă. Administraţia americană a încercat să obţină acordul pentru folosirea
bazelor aeriene din Marea Britanie şi dreptul ca avioanele să zboare în spaţiul aerian francez: la prima solicitare
a primit un răspuns pozitiv, la cea de-a doua nu. Atacul a fost iniţial calificat drept represalii, ulterior însă s-a
vorbit despre autoapărare potrivit prevederilor articolului 51 al Cartei ONU. El a fost de fapt un act de agresiune
care încălca în mod evident obligaţiile contractuale acceptate de toţi semnatarii Cartei (invocarea articolului 51
era atât de lipsită de sens încât ilegalităţii comise i se alătura şi ipocrizia) şi contravenea legilor războiului care,
timp de o mie de ani înainte de redactarea Cartei, stipulau că forţa folosită cu scop punitiv nu trebuie să
depăşească atacul care a ocazionat această replică. Acţiunea administraţiei americane a fost aprobată în mare
măsură de poporul american care, asemeni preşedintelui său, s-a simţit jignit şi frustrat de astfel de crime ca
atentatul cu bombă din Berlin, de atacurile banditeşti asupra vasului Lauro Achille şi de alte asemenea acţiuni.
Incapabilă să ajungă la bandele responsabile pentru aceste crime, administraţia Statelor Unite a decis să
88
eticheteze anumite state (Libia, Siria) drept „teroriste" şi să ceară dreptul de a le ataca. Atacul era un act politic
întreprins prin eludarea legilor şi obligaţiilor internaţionale, dar cu credinţa, sau speranţa, că datorită
oportunităţii sale politice i se va amortiza şi trece cu vederea caracterul ilegal. Rezultatul nu a fost deloc cel
scontat. Atacul nu a avut nici un efect raţional sau evident asupra acestor grupuri mici, dar animate de o ură
neîmpăcată ce puteau să-şi continue acţiunile, dat fiind că aveau nevoie de bani puţini şi de puţine arme, fie că
oraşele libiene erau bombardate fie că nu, Kadhafi [Geddafi] el însuşi nu a fost nici omorât nici răsturnat de la
putere şi nu părea deloc intimidat; oponenţii săi din ţară care fuseseră încurajaţi să uneltească împotriva lui de
problemele economice ale Libiei au renunţat la a mai face opoziţie, cel puţin pentru o vreme. Alţi lideri arabi,
inclusiv cei care-1 considerau arogant şi supărător, i s-au alăturat; tentativa americanilor de a-1 antrena în mod
serios, sau chiar permanent, în atac pe preşedintele Mubarak, i-a slăbit acestuia poziţia (aşa cum Carter, la Câmp
David, 1-a discreditat pe Sadat, neintenţionat, dar definitiv); opinia publică arabă i-a acordat lui Kadhafi o
simpatie nemeritata din cauză că fusese victima unui act de agresiune. Aliaţii din Europa ai Statelor Unite, cu
notabila excepţie a prim-minis-trului britanic şi a unora dintre colaboratorii acestuia, au fost consternaţi în faţa a
ceea ce au considerat a fi o absurditate politică, dar au preferat să-1 critice destul de reţinut pe Reagan datorită
propriei neputinţe de a replica intrigilor extrem de periculoase ale lui Kadhafi; nu au fost de acord să ia măsuri
economice (alternative şi justificate) pentru că sancţiunile economice impuse Libiei le-ar fi discreditat refuzul
de a impune astfel de sancţiuni Africii de Sud. în Marea Britanie, acceptul dat de primul ministru pentru
folosirea bazelor britanice a stârnit întrebări în privinţa acordului secret anglo-american care reglementa
folosirea acestor baze, în special în cazul unor operaţiuni la care nimeni nu se gândise atunci când s-a încheiat
acest acord şi care nu avea nimic comun cu NATO. Deşi asemeni multor acte de agresiune, atacul american nu a
schimbat mai nimic din situaţia existentă, el a evidenţiat anumite particularităţi, dintre care cele mai importante
au fost, în primul rând, capacitatea
tot mai scăzută a Statelor Unite de a rezolva şi nu de a agrava tulburările din Orientul Mijlociu şi, în al doilea
rând, capacitatea tot mai scăzută a Marii Britanii de a se decide să aleagă între un rol minor - chiar umilitor şi
acum nepopular - în cadrul parteneriatului anglo-american şi un parteneriat mai sincer cu Comunitatea Euro-
peană. In ultimă instanţă, acţiunea administraţiei americane a fost o gravă eroare politică. Exista pe de o parte o
dorinţă generală, căreia administraţia americană i-a oferit o soluţie, aceea de se a găsi o cale de a administra
problemele internaţionale şi interstatale - şi chiar o anumită dispoziţie de a pune ordinea înaintea legii.
Asumându-şi însă rolul de poliţist universal, Reagan nu aţinut cont de faptul că, nu numai blocul comunist, dar
nici lumea arabă, nici Asia, nici Africa, cu atât mai puţin Europa occidentală nu sunt pregătite să încredinţeze
acest rol Statelor Unite. După atacul împotriva Libiei ele şi-au dorit şi mai puţin acest lucru. Astfel că atacului
nu i-a lipsit numai legitimitatea, ci şi sprijinul post hoc şi apărătorii. Acţiunea americanilor în Nicaragua şi
Panama (vezi Capitolul 27) a evidenţiat dificultatea de a găsi un poliţist dornic să facă muncile cele mai ingrate
şi în acelaşi timp să rămână în cadrul legal.
Revoluţia înfăptuită în URSS de Gorbaciov a schimbat această situaţie punând capăt Războiului rece,
convingând superputerile să coopereze în problemele internaţionale în loc să se opună una alteia din principiu, şi
aducând pentru prima oară după 1945 în discuţie perspectiva ca activitatea ONU să devină în sfârşit ceea ce
trebuia să fie în domeniul menţinerii păcii şi respectării legii. Primul test de verificare 1-a constituit invazia
Irakului în Kuweit şi anexarea acestuia în 1990. Acesta a fost un flagrant act de agresiune şi a pus problema care
se pusese şi cu alte ocazii, ca de pildă ocuparea de către Argentina a Insulelor Falkland şi atacul Irakului
împotriva Iranului cu zece ani înainte: dacă contraacţiunea (riposta) să fie o operaţiune în cadrul sau în afara
ONU. Preşedintele Bush a decis că trebuie avute în vedere ambele soluţii. El a desfăşurat un număr
impresionant de trupe în Arabia Saudită şi a cerut ajutorul ONU pentru a impune sancţiuni Irakului. Ambele
acţiuni au avut un caracter internaţional în sensul că s-au implicat numeroase state, dar numai cea din urmă a
fost o acţiune a ONU. Cea dintâi a fost o acţiune iniţiată şi condusă de Statele Unite independent de prevederile
Cartei. Ea nu a contravenit prevederilor Cartei, dar acest lucru ar fi fost posibil dacă trupele erau folosite să
atace altfel decât în sprijinul rezoluţiilor ONU, la cererea ONU şi sub un tip de comandă stabilit de ONU.
Consiliul de Securitate a acţionat potrivit capitolului VII al Cartei. Acest capitol intră în vigoare atunci
când Consiliul de Securitate constată el însuşi existenţa unei ameninţări la adresa păcii, unei încălcări a păcii sau
a unui act de agresiune. După ce Consiliul de Securitate constată acest lucru, el poate recomanda două tipuri de
acţiuni: măsuri care sa nu implice folosirea de trupe (articolul 41) şi acţiuni ale trupelor aeriene, navale şi
terestre (articolul 42 - acest articol prevăzând posibilitatea efectuării unei blocade). în cazul măsurilor ce derivă
din articolul 41 Consiliul de Securitate poate face apel la anumiţi membri ONU pentru a lua aceste măsuri şi
(potrivit articolului 25) aceştia sunt obligaţi să se conformeze. Nu există o asemenea obligativitate în cazul
acţiunilor prevăzute de articolul 42.
într-o serie de rezoluţii adoptate în timpul lunii august Consiliul de Securitate a cerut, în unanimitate,
89
retragerea imediată a Irakului din Kuweit şi găsirea unei soluţii pe calea negocierilor; a impus cu treisprezece
voturi contra două, un embargo comercial, financiar şi militar (erau specificate ca excepţii produsele medicale,
era permisă aprovizionarea cu alimente cu scop umanitar de care urma să se ocupe un comitet al Consiliului de
Securitate); a declarat, în unanimitate, că anexarea Kuweitului este nulă; a cerut, în unanimitate, ca Irakul să
permită şi să faciliteze plecarea imediată din Kuweit şi Irak a tuturor cetăţenilor străini; şi a autorizat, cu
treisprezece voturi contra două, folosirea forţei pentru intrarea în vigoare a embargoului prin oprirea şi
inspectarea, la nevoie, a vaselor comerciale. Aceste rezoluţii iniţiale au stabilit aplicarea de sancţiuni Irakului şi
folosirea forţei pentru monitorizarea acestora, nu însă şi folosirea forţei în orice alt scop. Rezoluţiile ulterioare
au definit şi reglementat acţiunile ONU, culminând cu rezoluţia numărul doisprezece din 29 noiembrie care,
aprobând folosirea, după 15 ianuarie 1991, a tuturor măsurilor necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite în
rezoluţiile iniţiale, a autorizat declanşarea războiului.
Guvernele Statelor Unite şi al Marii Britanii au afirmat că, în afara acestor rezoluţii, sunt autorizate de
articolul 51 al Cartei să folosească forţe armate împotriva Irakului, dar această declaraţie era aproape în mod
sigur falsă. Articolul 51 este unul dintre cele mai puţin mulţumitoare articole ale Cartei. El garantează în mod
special dreptul inalienabil al statului de a se autoapăra, dar nu defineşte în nici un fel deosebirea dintre
autoapărare şi represalii şi, folosind formularea „autoapărare individuală şi colectivă", el perpetuează un sens
ambiguu. Trebuie lămurite două probleme deosebite înainte ca articolul 51 să poată fi invocat în mod justificat:
în primul rând, problema dacă acţiunea propusă sau întreprinsă reprezintă o acţiune de apărare sau represalii
(cum s-a întâmplat în cazul Insulelor Falkland) şi, în al doilea rând, sensul şi anvergura termenului (autoapărare)
„colectivă" din articolul 51. Autoapărare colectivă, pe lângă faptul că este o contradicţie în termeni, insinuează
că unui atac împotriva unui membru ONU îi pot răspunde forţe armate altele decât cele ale statului atacat. Se
presupune că este vorba despre trupele aliaţilor, dar în acest caz se pune întrebarea dacă această alianţă trebuie
să fie deja o realitate în momentul atacului sau poate fi şi după. Dacă ţinem seama de această dilemă este
necesar să revenim la împrejurările în care a fost redactat şi adoptat articolul 51 la San Francisco, în 1945. El
reprezintă o anexă târzie la proiectul Cartei şi avea menirea să tempereze îngrijorarea membrilor alianţelor
regionale deja existente (Organizaţia Statelor Americane şi Liga Arabă) care se temeau că semnând Carta vor
invalida acordurile parafate deja în regiunea din care făceau parte privind acordarea de ajutor reciproc în cazul
unei agresiuni. Este clar că unui atac împotriva unui membru ONU îi pot replica partenerii regionali ai victimei
potrivit prevederilor alianţei regionale, dar nu este la fel de clar - şi nici nu este simplu de demonstrat - că statele
din afara parteneriatului regional existent la vremea aceea pot interveni prin folosirea forţei. O interpretare mai
cuprinzătoare ar permite oricărui stat să se implice într-un conflict declarându-se pur şi simplu un aliat al
victimei unei agresiuni, şi prin urmare orice ameninţare la adresa păcii sau orice încălcare a păcii ar
deveni o invitaţie la acţiune militară a autointitulaţilor cavaleri albi - sau cavaleri roşii sau cavaleri negri - cu
singura condiţie ca victima agresiunii să fie dispusă să accepte această acţiune.
Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al ordinii mondiale şi al utilităţii ONU, atacul împotriva
Irakului a contribuit la însufleţirea mecanismelor ONU, punându-le la încercare puterea şi evidenţiindu-le
slăbiciunea. Folosirea Cartei de către Statele Unite a fost posibilă printr-un acord general între membrii
Consiliului de Securitate şi în special între Statele Unite şi URSS, dar la Washington, puţini au fost aceia care au
crezut că acţiunea desfăşurată sub egida capitolului VII va readuce Kuweitului independenţa sau va înlătura
eventualitatea unei alte agresiuni a Irakului - împotriva, de exemplu, a Arabiei Saudite. De aceea, Statele Unite
au desfăşurat în Arabia Saudită o amplă forţă care, deşi era capabilă prin prezenţa sa în zonă să consolideze
guvernarea prin forţă aplicată de ONU, era evident capabilă să atace Irakul şi putea fi folosită atât pentru
răsturnarea regimului din Irak cât şi pentru reinstaurarea regimului din Kuweit. Evidenţierea obiectivelor şi
puterii americane a fost un act unilateral care s-a bucurat de sprijin internaţional garantând participarea ţării
gazdă şi a numeroase alte state în şi dincolo de Orientul Mijlociu. Şi aceasta era tot o expresie a neîncrederii în
eficienţa mecanismelor şi metodelor ONU.
Tentativa ONU din 1945 de a trece capacitatea de a decide declanşarea unui război din mâinile nesigure
ale statului naţiune în cele mai sigure ale comunităţii naţiunilor a fost obstrucţionată de două aspecte: Războiul
Rece şi capacitatea oricărui război de a se extinde. Războiul Rece a discreditat existenţa unei comunităţi globale
a naţiunilor şi nu a ţinut seama de prevederile Cartei referitoare la mobilizarea şi folosirea forţei internaţionale.
Extinderea armelor atomice, chimice etc. a ridicat pe lângă întrebarea deja existentă: cine să fie autorizat să
folosească forţa armată, o nouă întrebare, aceea dacă folosirea unei astfel de forţe este admisibilă sau justificată,
sau chiar eficientă în relaţie cu obiective politice sau militare specifice. Criza Kuweitului s-a prelungit într-un
mod greu de imaginat în secolul trecut datorită nedumeririi în ceea ce priveşte folosirea forţei armate şi a
amplificării (ce decurge) curentului de opinie defavorabil recurgerii la ceea ce acest război devenise. Existau, ca
şi până atunci, trei căi prin care duşmanul putea fi învins: înfometarea, înfricoşarea şi hăituiala. Capitolul VII al
Cartei este o versiune modernă a asediului, care foloseşte deposedarea pentru a obţine predarea duşmanului,
90
păstrând rezerva, asemeni asediatorilor, atacului direct pentru a respinge duşmanul şi pentru a-1 imobiliza.
Impunerea embargoului potrivit prevederilor capitolului VII este, ca şi în cazul asediului, dificilă şi în cele din
urmă chiar ineficace: uneori asediatorii s-au retras. Armata americană mobilizată în Arabia Saudită era o
alternativă, constituia resursa de rezervă. Se urmărea înfricoşarea lui Saddam Hussein sau, în cazul în care
acesta nu se speria, înfrângerea lui. în cazul în care măsurile luate potrivit prevederilor capitolului VII nu-şi
făceau efectul sau nu acţionau destul de rapid, Statele Unite şi aliaţii lor vor recurge la forţă, dar în nici un caz
nu vor accepta un eşec.
Pe măsură ce criza se agrava lună de lună, era tot mai greu să se aleagă între cele două obiective:
aplicarea unei corecţii celui care a încălcat legea şi rezolvarea
crizei sau între a recurge la război sau la diplomaţie. Criza a fost provocată de încălcarea de către Saddam
Hussein a prevederilor Cartei. Cea dintâi rezoluţie a Consiliului de Securitate i-a cerut să-şi recunoască vina şi
să se retragă din Kuweit. Tot această rezoluţie cerea discutarea problemelor nerezolvate între Irak şi Kuweit. Nu
exista nici o reglementare specială referitoare la coordonarea în timp a acestor două solicitări. Saddam Hussein a
declarat în mod repetat că nu va ceda în faţa Kuweitului, deşi şi-a exprimat disponibilitatea de a participa la o
conferinţă generală pe tema problemelor din Orientul Mijlociu pe agenda căreia urma să figureze şi problema
Kuweitului. Statele Unite şi alte ţări aliate au refuzat orice discuţii înainte de retragerea totală şi necondiţionată
a Irakului din Kuweit. Acest lucru însemna respingerea diplomaţiei în paralel cu retragerea. Această politică era
foarte riscantă deoarece acorda prioritate absolută retragerii în defavoarea negocierilor, riscând un război care -
deşi provocat iniţial de actul de agresiune al Irakului -avea să fie întreţinut pe mai departe de inflexibilitatea
protagoniştilor. în această dispută Bush a fost în dublu dezavantaj. Ca lider al unui stat democratic şi ca lider al
unei alianţe create ad hoc el era obligat să-şi ia mult mai multe măsuri de precauţie decât autocraticul său
adversar care putea sau nu să ţină cont, după bunul său plac, de părerea opiniei publice sau de îndoielile
aliaţilor. Puterea copleşitoare a Statelor Unite a făcut ca folosirea acestei forţe să nu fie pe placul marii
majorităţi a opiniei publice şi să fie greu de pus de acord cu legislaţia internaţională în vigoare care, de mai bine
de o sută de ani, decretase că folosirea forţei trebuie să fie proporţională cu obiectivul urmărit. înclinaţia spre
război a fost accentuată de tactica americanilor de a consolida o politică a sancţiunilor prin intermediul
desfăşurării unei forţe armate impresionante al cărei cost era greu de suportat pe termen lung şi care nu se putea
retrage în cazărmi fără o victorie proporţională clară: Bush a luat măsuri care erau de nesusţinut economic şi
politic.
Faptul că Statele Unite trebuiau să aibă un rol conducător în acţiunile ONU era potrivit şi de dorit. Bush a
reuşit ca într-o oarecare măsură acest lucru să fie adevărat. El a condus simultan o operaţiune americană care a
pus-o în umbră pe cea a ONU până într-atât încât aproape a anulat-o; iar în cadrul operaţiunii americane s-a
bazat pe forţă şi pe ameninţarea excluzând diplomaţia, şi insistând pe ideea că convorbirile bilaterale directe de
la Washington şi Bagdad pe care el însuşi le-a propus în decembrie nu trebuie să fie împiedicate de nimic care
ar putea fi etichetat drept negociere. De aceea el a ajuns în situaţia de a cere respectarea necondiţionată a
rezoluţiilor ONU care în economia lor nu impuneau acest lucru. în timpul Războiului rece rolul ONU în
păstrarea ordinii mondiale şi menţinerea legislaţiei internaţionale s-a diminuat, dar Războiul Rece a oferit ONU
un alibi pentru ineficienta sa. Criza Kuweitului, prima criză serioasă după încheierea Războiului rece, a
restabilit poziţia ONU - Statele Unite au fost primele care au salutat această schimbare - dar a demonstrat
totodată că noua libertate a ONU de a-şi îndeplini rolul esenţial în politica mondială ar putea fi în continuare
stânjenită de membrii săi mai influenţi şi ar putea fi exercitată fără a se folosi de Războiul Rece ca scuză pentru
eşecurile trecute. Libertatea de mişcare a ONU s-ar putea dovedi a fi fără folos sau - şi mai
rău - catastrofală dacă ar însemna numai libertatea de a cere capitulare necondiţionată. Statele Unite, punând
rezoluţiile ONU mai presus de obiectivele prezentate în mod explicit în cadrul acestora, şi conducând probabil
operaţiunile ONU fără a ţine seama de ONU, au abuzat de ONU şi i-au diminuat autoritatea împlinind totuşi
unele dintre obiectivele acestuia. Obiectivele americanilor - răsturnarea unui regim barbar care printre altele a
încălcat Carta şi legislaţia internaţională - au fost în mare măsură aprobate, dar metodele folosite au demonstrat
altceva: puterea şi voinţa unei singure naţiuni în contextul unei ameninţări la adresa propriilor interese naţionale.
Ordinea mondială şi acţiunea internaţională au fost subordonate unui obiectiv naţional, ceea ce a avut pentru
ONU consecinţe cel puţin contradictorii.
Războiul din Golf a avut şi o altă consecinţă de mai mare amploare. Prin rezoluţia 688 din 1991, Consiliul
de Securitate afirma că situaţia din Irak era o ameninţare la adresa păcii internaţionale şi a cerut drept de acces
pentru organizaţiile umanitare în anumite părţi ale Irakului unde drepturile minorităţilor au fost încălcate. El
cerea de asemenea dreptul de a patrula şi de a monitoriza aceste zone. Când războiul s-a sfârşit, în sensul că
Irakul a fost înfrânt, Consiliul de Securitate a ridicat în mod implicit o problemă - conflictul între obligaţia ONU
de a respecta anumite reguli de comportament - stipulate într-o oarecare măsură în, de exemplu, articolele 1(3)
91
şi 55 ale Cartei şi articolul prohibitiv 2(7) împotriva amestecului în politica internă a unui stat cu excepţia
situaţiilor definite în capitolul VII al Cartei.
O forţă internaţională alcătuită din trupe aparţinând Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei a menţinut, în
virtutea Rezoluţiei 688, presiunile asupra Irakului, definind regiunile Kurdistan şi şiită din nordul şi sudul
Irakului drept zone interzise aviaţiei irakiene şi folosind bazele aeriene turceşti pentru operaţiunile din nord.
(Turcii doreau să-i împiedice pe refugiaţii Kurzi să intre în Turcia şi grupurile înarmate kurde să furnizeze
întăriri kurzilor din Turcia. Turcia a invadat chiar nordul Irakului sub pretextul că aici domneşte haosul şi că
această situaţie reprezintă o ameninţare pentru stabilitatea zonei de sud-est a Turciei.) Rezoluţia 688 a stârnit
mai multe dispute în cadrul Consiliului de Securitate decât rezoluţiile anterioare pentru că a provocat războiul
destinat să pună capăt invaziei Kuweitului de către Irak. Trei membri ai Consiliului de Securitate au fost
împotriva adoptării ei, iar doi membri s-au abţinut. Ea a ridicat totuşi o problemă care nu a fost discutată în mod
oficial în timpul Războiului rece şi a fost precizată abia de Războiul din Golf. Problema era aceea de a stabili
dacă o intervenţie de acest tip, iniţiată pe baza unor astfel de premise, va deveni un precedent justificat de care
se va ţine cont în acţiunile viitoare ale Consiliului de Securitate, declanşate în condiţii similare.
Circumstanţele relevante includeau trei factori, pe lângă particularităţilor unei situaţii anume: extinderea
rolului legislaţiei internaţionale şi a respectării acesteia; volumul solicitărilor simultane adresate ONU; şi
metodele ONU în contextul menţinerii păcii, acordării de ajutor umanitar şi consolidării standardelor umanitare.
Legea referitoare la conflictele armate a fost revăzută şi sistematizată după cel de-al doilea război mondial prin
intermediul celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi prin cele două Protocoale de la Geneva din 1972.
Sintagma „conflict armat"
presupunea ea însăşi o extindere a legii dincolo de starea de război. Aceste convenţii şi protocoale au
modernizat legea în detaliu şi au prevăzut pedepse penale pentru „grave încălcări", dar nu au reuşit să
stabilească mecanismele eficiente pentru aplicarea legii. Dintre cele două protocoale, referitoare la conflictele
armate internaţionale şi interne, cel de-al doilea a fost în mod serios trunchiat înainte de a fi adoptat, iar
ratificarea ambelor protocoale de către cele mai puternice state din lume a fost superficială. Majoritatea statelor
au aprobat prevederile lor, dar s-au temut de consecinţele aplicării acestora asupra lor sau asupra prietenilor lor
într-un viitor nesigur.
La sfârşitul anilor '80 numărul solicitărilor adresate ONU a crescut în mod dramatic, în cei cinci ani de
după 1988 operaţiunile ONU de menţinere a păcii şi de supraveghere au crescut de patru ori ca volum, iar
costurile lor au sporit uimitor. La vremea la care se atingea recordul maxim al implicării ONU în conflictul din
Iugoslavia, la care au participat treizeci şi două de state cu trupe având un efectiv de 25 000 de oameni, forţele
desfăşurate de ONU în întreaga lume numărau peste 50 000 de oameni faţă de 10 000, media din deceniile
precedente, iar costul întreţinerii acestora se ridica la 3 miliarde de dolari. ONU era presat din multe părţi să
completeze efectivele necesare şi să cheme la ordine pe membrii care nu-şi onorau partea prevăzută din
costurile de întreţinere a trupelor. Solicitările tot mai frecvente vizând menţinerea ordinii mondiale s-au datorat
nu numai oportunei încetări a Războiului rece, ci şi redefinirii tipului de ordine ce trebuie menţinută şi a
modului în care ONU trebuie să se achite de această misiune. Ordinea mondială a încetat să însemnedoar
stoparea războaielor dintre state. Ea înseamnă în egală măsură responsabilitatea pentru menţinerea ordinii
interne la un nivel nedefinit la care instabilitatea fie reprezintă o ameninţare pentru pacea mondială, fie o gravă
ameninţare la adresa normelor umanitare stabilite de legislaţia internaţională şi de convenţii.
Ca o consecinţă a războiului din Golf, situaţia kurzilor din nordul Irakului şi a şiiţilor din sud impunea o
intervenţie internaţională, în parte datorită atrocităţilor la care îi expusese Saddam Hussein şi în parte pentru că
au fost încurajaţi de Statele Unite să protesteze, deşi fără nici un rezultat, împotriva guvernului: două milioane
de Kurzi au luat drumul exilului străbătând regiuni greu accesibile pe o vreme foarte urâtă, iar în cele din urmă
nu li s-a acordat azil la frontiera irakiano-turcă. Această situaţie a ridicat problema dreptului ONU de a interveni
cu forţa împotriva unui stat membru din raţiuni umanitare şi a făcut acest lucru într-o perioadă în care alte
dezastre, în special cele din Somalia şi Iugoslavia, impuneau atenţie din partea ONU şi a noului său secretar
general, Boutros Boutros-Ghali.
Rezoluţia 688 a Consiliului de Securitate, adoptată fără a face apel la capitolul VII al Cartei şi deci fără a
evita în aparenţă articolul 2(7), care prevedea folosirea forţelor aeriene şi (în nord) trupele terestre pentru a
proteja minorităţile ameninţate din Irak, reprezintă o încălcare a articolului 2(7) cu excepţia cazului în care, fie
că situaţia cade sub incidenţa capitolului VII - şi în acest caz datorită formulării sale articolul 2(7) nu se aplică -
fie se poate spune că împrejurările care au condus la intervenţie nu ţin de competenţa principalei autorităţi
interne a Irakului. în sprijinul celei de-a doua afirmaţii se puteau aduce o serie de argumente, toate solide, dar
neconcludente. Primul era acela că articolul 2(7) contravine celorlalte prevederi ale Cartei - de pildă articolele
1(3) şi 55 - care impun ONU să se implice pentru a susţine principiile umanitare. Al doilea se referea la faptul
92
că noţiunea de „intern" trebuie interpretată mai degrabă prin introducerea decât prin localizarea
monstruozităţilor ce trebuiau remediate: că, de exemplu, acţiunile cu caracteristici asemănătoare unui genocid
nu pot fi definite în mod corect drept interne. Un al treilea argument era acela că acţiunile ce încalcă în mod
direct convenţiile internaţionale semnate de către statul vinovat creează dreptul unei intervenţii internaţionale.
Intervenţia internaţională în Irak a fost o reacţie la o situaţia dată, la o ocazie creată şi la sentimentele
provocate (inclusiv compasiune şi ruşine). Ea nu a fost în mod evident justificată. A-i proteja pe Kurzi şi pe şiiţi
era o întreprindere riscantă. Şi totuşi relativ uşoară de vreme ce ONU era deja în război cu Irakul şi îl şi
învinsese, iar costurile nu erau exagerat de mari. Numai timpul va putea decide dacă afacerea kurdă va putea fi
acceptată ca intrând sub incidenţa prevederilor Cartei. Pe de o parte Crucea Roşie Internaţională a raportat în
această conjunctură că nouă din zece victime de război din întreaga lume sunt civili şi refugiaţi, că numărul
refugiaţilor a ajuns la cifra de 17 milioane dintre care 7 milioane sunt copii şi că jumătate din morţi şi răniţi au
sub 18 ani. Pe de altă parte însă ONU a refuzat să se mai implice în evenimentele din Somalia şi Iugoslavia.
în Somalia domnea anarhia datorită răsturnării de la putere a lui Siad Barre, a absenţei unui guvern cu
care să se negocieze condiţiile obişnuite ale desfăşurării unei misiuni de menţinere a păcii şi a conflictului dintre
obiectivele umanitare şi cele politice - a reduce foametea fiind o acţiune distinctă de aceea de a pune capăt
luptelor şi de a reface integritatea ţării. Cea dintâi impunea nu numai furnizarea de alimente şi medicamente, ci
şi existenţa unei forţe care să-i protejeze pe cei care le transportă; cea de-a doua presupunea iniţierea de
negocieri cu facţiunile combatante şi dezarmarea lor. Statele Unite au sprijinit şi au participat la operaţiunile
ONU, dar şi-au desfăşurat şi propriile forţe şi au urmărit obiective proprii: era greu de apreciat dacă acestea au
fost operaţiuni ale ONU sau ale Statelor Unite sau câte puţin din fiecare (vezi Capitolul 22). în Iugoslavia (vezi
Capitolul 8) confuzia a fost şi mai mare. Deşi dezintegrarea acestui stat a debutat cu conflicte între sârbi şi
croaţi, din punct de vedere internaţional problema era tentativa sârbilor de a cuceri şi anexa părţi din Bosnia.
Preocuparea opiniei publice internaţionale viza două aspecte: să se împiedice răspândirea focarului de conflict
în întreaga Iugoslavie şi în împrejurimi, şi să fie scutiţi civilii şi refugiaţii de obişnuitele urmări ale războiului şi
de neobişnuit de cumplitele atrocităţi ale acestuia. Aceste obiective erau opuse în măsura în care intervenţia
umanitară impunea într-o oarecare măsură consimţământul combatanţilor care resimţeau concomitent tentativele
externe menite să pună capăt conflictului.
Misiunile ONU pot fi împărţite în două categorii care depind una de alta: mai întâi, misiunile de
observatori al căror obiectiv esenţial este să pregătească, să supravegheze şi să raporteze despre desfăşurarea
alegerilor; şi misiunile de menţinere a păcii, trimise într-un spaţiu al violenţei ce fusese curmată printr-un
armistiţiu cu
scopul de a menţine în vigoare armistiţiul şi a ajuta victimele acestor acte de violenţă. Aceste misiuni din urmă
erau împuternicite să folosească forţa numai în scopul de autoapărare şi presupuneau încetarea ostilităţilor. în
Iugoslavia însă, desfăşurarea misiunilor ONU a precedat existenţa unui armistiţiu real şi credibil, în al doilea
rând, ONU s-a implicat direct (din septembrie 1991) în declanşarea intervenţiei Comunităţii Europene (CE), în
parte pentru că preşedintele Bush a încurajat implicarea CE în defavoarea acţiunii ONU care ar fi angajat în
mod inevitabil şi profund Statele Unite, şi în parte pentru că unii lideri europeni - în special cel al Germaniei şi
cel al Italiei - au considerat această situaţie un prilej pentru CE de a juca un rol important pe plan internaţional.
Prima măsură a ONU a fost un embargo asupra livrărilor de arme către toate părţile beligerante, o măsură care i-
a favorizat pe sârbi care erau mai bine înarmaţi decât ceilalţi. De asemenea ONU 1-a numit pe Cyrus Vance,
fost secretar de stat al Statelor Unite, pentru a coopera cu CE în tentativele sale diplomatice de a pune capăt
ostilităţilor pe calea negocierilor. în 1992, ONU a organizat şi desfăşurat o Forţă de Protecţie (FORPRONU)
pentru a ajuta victimele de război şi pentru a-i proteja pe cei veniţi să dea o mână de ajutor (aid workers), iniţial
în Croaţia, mai târziu în Bosnia-Herţe-govina, şi ulterior pentru a crea o prezenţă ONU în Macedonia. ONU a
impus Serbiei sancţiuni economice pe care câtva timp (cu ajutorul Greciei şi al Ciprului) aceasta le-a evitat, dar
care au produs mari pagube economiei sârbe şi au stârnit nemulţumirea maselor şi discursul iredentist
naţionalist. ONU a constituit de asemenea un comitet de experţi a cărui misiune era să adune dovezi ale
încălcării Convenţiei de la Geneva şi a Protocoalelor acesteia. Consiliul de Securitate a decis în 1993, potrivit
prevederilor capitolului VII al Cartei, să creeze un tribunal ad hoc care să audieze acuzaţiile vizând gravele
încălcări ale drepturilor omului săvârşite în Iugoslavia din 1991.
Pe lângă intervenţia privilegiată a CE, care a fost prost concepută (vezi Capitolul 8), ONU a fost stânjenit
în acţiunile sale şi de serioase şi reale deosebiri de păreri ale membrilor săi de frunte. Preşedintele Clinton, care
i-a urmat preşedintelui Bush în plină criză, nu dorea să se amestece sau - dacă acest lucru era inoportun - să
intervină numai prin intermediul forţelor aeriene. El era revoltat de atrocităţile comise de sârbi (deşi nu numai
de aceştia) împotriva musulmanilor, neliniştit datorită repercusiunilor acestora în lumea musulmană şi atras de
ideea că ar putea fi folosite atacurile aeriene pentru a impune o încetare a focului şi a iniţia negocieri de pace
fără ca Statele Unite să plătească cu vieţi omeneşti şi fără complicaţii irevocabile (aşa cum s-a întâmplat în
93
Vietnam). Europenii pe de altă parte nu erau de acord cu folosirea forţelor aeriene pentru că astfel erau siliţi să
renunţe la tentativele diplomatice, pentru că atacul aerian nu putea fi un bun înlocuitor al operaţiunilor terestre
într-un război care se desfăşura într-o ţară cu munţi acoperiţi de păduri şi pentru că acesta ar fi pus brusc capăt
întregii activităţi de ajutorare a victimelor de război. Toate părţile refuzau însă să accepte ideea că o pace
negociată nu putea fi o pace justă, că musulmanii şi poate şi croaţii nu erau dispuşi să cedeze în faţa duşmanului
comun, sârbii. Existau de aceea două variante: soluţia unei dezmembrări
(federalizări a Iugoslaviei) pe care nu toţi membrii erau de acord s-o accepte şi ameninţarea cu o acţiune militară
la care nu toţi membrii erau dispuşi să participe.
Boutros-Ghali, prezentând în 1992 o Agenda for Peace (Agendă pentru Pace), a dezvăluit concluzia că
nici o organizaţie internaţională, indiferent de reglementările ei, sau de limitele ei, sau de practicile ei, nu se
poate ridica la înălţimea principiilor cuprinse în Carta ONU dacă membrii săi o susţin fără convingere, dacă nu
are fondurile necesare, dotările necesare, dacă este informată cu întârziere despre anumite evenimente cărora
trebuie să le facă faţă şi dacă este nesigură pe posibilităţile şi obiectivele sale: Angola şi Cambodgia constituie
un avertisment în acest sens. La vremea când era redactat acest raport, ONU avea în curs de desfăşurare
şaptesprezece misiuni diferite cu costuri diferite, care reprezentau pentru cei aproape două sute membri ONU un
cost anual total de nu mai mult de 1% din cheltuielile destinate apărării de Statele Unite, 10% din cheltuielile
militare ale Marii Britanii. Aceasta era latura negativă a lucrurilor. Latura pozitivă era simplul fapt că războaiele
nu pot exista fără arme, iar armele se fabrică şi se comercializează din plin. Comerţul de arme era în marea lui
majoritate opera unor guverne dornice să-şi reducă cheltuielile militare vânzând altor state un surplus al
producţiei curente sau un surplus de armament depăşit, acestea fiind rolul cursei înarmărilor. Exista de
asemenea o piaţă neagră a armelor pe care se tranzacţiona armament ajungând la sume de ordinul miliardelor de
dolari pe an. în 1991, ONU a decis să ţină o evidenţă a transferurilor de arme, dar nu s-au înregistrat prea multe
progrese în acest sens căci nu s-a ajuns la un consens în privinţa armelor ce trebuie incluse în calcul, iar apoi
această activitate a încetat când China, în semn de protest pentru vânzările de armament făcute de către
americani şi francezi către Taiwan, a boicotat operaţiunile.
Mai era şi o altă dilemă. Nu exista nici un dubiu asupra faptului că ONU este o organizaţie menită să
menţină pacea între state. Era însă mult mai îndoielnic faptul că ONU este de asemenea o organizaţie menită să
menţină pacea în interiorul statelor, sau să intervină în războaiele civile, sau să asigure respectarea unor stan-
darde comportamentale drepturilor în interiorul statelor - cu excepţia unor situaţii care puteau să reprezinte o
ameninţare la adresa păcii mondiale. Şi totuşi războaiele civile şi dezordinile interne sau tirania din anumite
state nu mai erau excluse în anii '90 de pe agenda internaţională ca probleme ce depind exclusiv de decizia şi
posibila acţiune a guvernelor respective. Anumite părţi ale Cartei ONU prevedeau că ONU trebuie să se
angajeze în protejarea drepturilor omului şi el a creat şi sprijinit în acest sens o structură oficială printr-o serie de
instrumente (în special declarative) însumând trei tipuri: generale, regionale şi specifice. Cea dintâi categorie
includea Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Acordurile asupra Drepturilor Civile şi Politice şi
asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale (1966). Organismele regionale au adoptat instrumente
similare - de exemplu, Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului (1953), Carta de la Banjul a
Organizaţiei Unităţii Africane (1981). în cea de-a treia categorie intrau convenţiile referitoare la contravenţii
specifice ca de pildă Convenţia asupra Genocidului (1948). Organismele
neoficiale - Amnesty International, Comisia Internaţională a Juriştilor, Quakers* -au făcut presiuni asupra
acestor structuri, au sugerat idei şi au întocmit proiecte, dar implementarea lor s-a făcut cu mare greutate. în
1992, ONU a creat biroul înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, o confirmare a Zeitgeist** şi a impactului
tot mai mare pe care îl au activităţile inumane asupra problemelor internaţionale şi asupra agendei
internaţionale. Acţiunea internaţională în favoarea cauzei dreptăţii nu s-a asociat în mod necesar ordinii
mondiale, căci în problemele interne asigurarea dreptăţii nu impietează asupra căutării stabilităţii.
Exista însă şi o altă sursă de confuzie. în măsura în care politica externă americană se baza pe un
principiu general, acel principiu nu era întocmai afirmarea legii şi ordinii mondiale, ci promovarea, prin forţă la
nevoie, a democraţiei, o cruciadă wilsoniană*** ce putea încălca legea Cartei ONU (vezi ca exemplu cazul
Haiti, din Capitolul 28).
Ordinea mondială are ca unitate de măsură în mod normal suma războaielor internaţionale şi civile, dar
tulburările economice, deşi aparent mai puţin periculoase, pot ameninţa ordinea mondială în "egală măsură ca şi
conflictele armate. Şi aşa cum sistemul politic internaţional s-a dovedit prea slab cu amploarea crescândă a
conflictelor armate, tot astfel ordinea economică internaţională - ca furnizor şi moderator în egală măsură - a dat
semne de încetinire a ritmului schimbării. La data Conferinţei de la Bretton Woods, în 1944, ordinea economică
internaţională însemna coordonarea unor economii naţionale distincte sau a unora dintre ele în vederea realizării
unor obiective limitate, dar cincizeci de ani mai târziu a fost creată o autentică economie mondială, în special în
94
domeniul finanţelor, cu o existenţă proprie. Revoluţia în domeniul tehnologiei comunicaţiilor a creat pieţe
financiare capabile să manevreze un număr imens de tranzacţii şi care funcţionau permanent: la orice oră din zi
sau din noapte era posibil să cumperi sau să vinzi valută şi mărfuri sau să speculezi contracte pe termen. Mare
parte din aceste afaceri erau efectuate de persoane angajate în operaţii de bursă care foloseau bani împrumutaţi
sau, în cazuri extreme, bani fantomă. Tentativele unor bănci centrale puternice de a impune verificări şi
reglementări au fost cu uşurinţă contracarate de intervenţia pe pieţe nu a guvernelor ci a speculatorilor, ale căror
interese erau diametral opuse de vreme ce ei se îmbogăţeau mai uşor în condiţii de instabilitate decât de
stabilitatea la care visau guvernele, industria şi lumea comercială.
*Society of Friends sau Quakers - Sectă creştină protestantă întemeiată de George Fox în Anglia îrt secolul al XVII-
lea. Ei au fost persecutaţi pentru activismul lor nonviolent; mulţi au emigrat pentru a forma comunităţi în alte zone, ca de
pildă în Pennsylvania şi New England, în Statele Unite. în prezent ei reprezintă o mişcare mondială cu circa 200 000 de
membri. Quakerii au avut o puternică influenţă asupra vieţii Americii datorită pacifismului lor şi credinţei în egalitate
socială, educaţie şi reforma închisorilor, [nota trad.]
** Zeitgeist (germ.) - spiritul vremii, al epocii, [nota trad.]
*** Wilson, (Thomas) Woodrow (1856-1924). Cel de-al 28-lea preşedinte al Statelor Unite (1913-1921), democrat,
[nota trad.]

în aceeaşi perioadă volumul capitalului care alimenta speculaţiile şi permitea ca efectele acestora să
devină periculoase a devenit o necesitate şi pentru ţările bogate şi pentru cele sărace. Toate se confruntau cu
absolute nevoi care, neonorate, ar fi putut produce dezastre - fie un colaps al investiţiilor în domeniul cercetării
şi producţiei şi prin urmare o creştere a ratei şomajului, fie un colaps în acţiunea de ajutorare a săracilor (tot mai
numeroşi). Ţările bogate, al căror nivel de trai depindea de export, au constatat că activitatealor comercială
evoluează mai încet decât comerţul cu ţările sărace. Dar capacitatea acestora din urmă de a cumpăra produsele
sau serviciile celor dintâi era în mod clar foarte limitată. Ele nu aveau capitalul intern, rezervele şi
întreprinderile financiare necesare pentru a atrage capital străin, pentru a-şi susţine propria dezvoltare şi prin
urmare pentru a susţine dezvoltarea zonelor mai bogate din lume.
Importanţa acestei probleme a fost ilustrată de costul pe care Germania a trebuit să-1 suporte pentru
salvarea şi reabilitarea Germaniei de Est după reunificare: 100 miliarde de dolari pe an pentru un teritoriu
aparent mic, cu o populaţie de mai puţin de 20 milioane de locuitori. Planurilor de salvare pentru statele rămase
sateliţi sovietici, fără a mai vorbi de cele destinate chiar Rusiei şi Ucrainei, li s-a acordat din ce în ce mai puţină
atenţie până când, în cele din urmă, au fost trecute sub tăcere; iar Europa era doar o mică zonă din întreaga lume
în care India, China, Africa de Sud şi multe altele se angajau într-o ambiţioasă şi costisitoare expansiune fără a
dispune de capitalul necesar sau de mijloacele necesare pentru a atrage acest capital. Dacă la sfârşitul secolului
este necesar să se reconsidere şi redefinească rolul ONU în menţinerea păcii, este şi mai necesar să se revadă şi
consolideze operaţiunile Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional. Ordinea mondială este o frază
goală fără capitalul necesar pentru a o susţine, ori în absenţa condiţiilor ca acest capital să fie fructificat şi a
reglementărilor menite să menţină un sistem economic global sub controlul unui responsabil naţional sau al unui
guvern internaţional şi nu al unor escroci care pescuiesc în ape tulburi. (în cea mai mare parte a Africii de Vest,
de exemplu, internaţionalismul organizat este exemplificat mult mai evident de un comerţ ilegal, chiar criminal.)
în ultimele stadii ale secolului XX, ordinea mondială nu este o alternativă la ordinea regională, diversă şi
diferenţiată: alternativa este dezordinea mondială.
95
5. LUMEA A TREIA - SI A PATRA
NEUTRALITATE ŞI NEALINIERE
Una dintre cele mai mari schimbări care pot apărea într-o lume împărţită din punct de vedere politic în
state suverane este creşterea numărului acestor state. Acest lucru s-a petrecut în Europa o dată cu destrămarea
imperiilor otoman şi habsburgic. O generaţie mai târziu acest lucru s-a petrecut la nivel mondial o dată cu
destrămarea imperiilor coloniale europene din afara Europei. Acest proces a fost de durată, dar cea mai mare
parte a lui s-a consumat în timpul primilor douăzeci până la douăzeci şi cinci de ani de după cel de-al doilea
război mondial. Această perioadă a fost dominată în Europa de Războiul Rece, iar acest conflict a furnizat
naţiunilor care şi-au dobândit suveranitatea una dintre caracteristicile iniţiale de bază.
Ambii protagonişti ai Războiului rece - atât Statele Unite cât şi URSS - erau ostili colonialismului
european, dar cum Războiul Rece a dat naştere alianţei euro-americane materializată în NATO, ostilitatea
americanilor faţă de Marea Britanie, Franţa şi alte prezenţe europene în Asia şi Africa a îmbrăcat o altă formă.
Dacă în domeniul comercial această ostilitate a fost frecvent intensificată de competiţia în sfere până atunci
dominate de colonialişti, în domeniul guvernamental ea s-a amortizat ca rezultat al priorităţii acordate necesităţii
de a avea aliaţi şi baze în Europa. Naţionaliştilor din Asia şi Africa această schimbare de atitudine li s-a părut a
fi ceva între un caracter evaziv şi trădare. Ei au plasat Statele Unite alături, dacă nu chiar în rândul
imperialiştilor, iar acesta a fost începutul declinului poziţiei de care Statele Unite beneficiau în ochii a ceea ce
avea să se numească Lumea a Treia. Această sintagmă - o copie conştientă a antonimelor Lumea Veche sau
Nouă - a fost propusă iniţial de Dag Hammarskjold pentru a desemna ţările sărace din Asia şi America Latină.
Aceasta era Lumea a Treia pentru că ea respingea ideea unei lumi împărţite în două, o lume în care numai
Statele Unite şi URSS contează, iar oricine altcineva trebuie să se declare a fi de partea uneia sau alteia dintre
cele două. Lumea a Treia se temea de puterea superputerilor, materializată şi amplificată de armele nucleare. Ea
nu avea încredere în intenţiile lor, le invidia (în special în cazul Statelor Unite) bogăţia şi le respingea insistenţa
de a-i convinge pe ceilalţi că, într-unui din cazuri în capitalismul democratic, iar în celălalt caz în comunism, ele
au descoperit un mod de viaţă pe care ei nu trebuie decât să-1 copieze. Liderii naţionalişti, deşi
antieuropeni prin natura lucrurilor, aveau cel puţin o trăsătură comună cu foştii lor stăpâni care acum se
retrăgeau: caracterul pragmatic. Dogmatismul comunist rigid al Moscovei şi anticomunismul tot mai rigid al
Washingtonului îi revolta. Şi mai presus de orice ei nu se simţeau datori nici Statelor Unite, nici URSS pentru
obţinerea independenţei de sub stăpânirea europenilor, pe care au obţinut-o neaşteptat de repede şi de uşor.
Decizia nou apărutelor state din Asia şi Africa, cu doar câteva excepţii, de a renunţa la destinul lor comun
cu oricare dintre superputeri a fost profund influenţată de Jawaharlal Nehru. Nehru era o figură cunoscută pe
plan mondial încă dinainte de 1947 când a devenit prim-ministrul celui mai populat dintre noile state şi a rămas
în această funcţie neîntrerupt timp de şaptesprezece ani. Era un aristocrat pragmatic şi eclectic care şi-a însuşit
valorile occidentale liberale şi democratice, dar era atras şi de recordul URSS în ceea ce priveşte
autoindustrializarea. Nu era de acord cu tirania şi regimul poliţienesc instaurate de Stalin, dar nici cu cruzimea şi
stupiditatea mcCarthismului din Statele Unite şi sfidătoarea şi moralista împărţire a lumii în comunişti şi
anticomunişti. (Merită să amintim în treacăt impactul pe care 1-a avut pe plan mondial mcCarthismul, o
revoluţie internă din Statele Unite care părea să marcheze o bruscă cotire spre dreapta a politicii americane,
combinată cu o viziune excesiv de simplistă asupra politicii mondiale. Acuzaţiile de trădare şi conspiraţie
lansate la voia întâmplării de McCarthy au apărut pe fondul şocului creat de războiul din Coreea. în Statele
Unite starea de spirit şi metodele induse de acest şoc au fost domolite atunci când momentul maxim al
războiului a trecut, dar efectele pe care el le-a avut asupra imaginii Statelor Unite în lume au persistat multă
vreme.
Nehru a fost principalul autor al Commonwealthului postimperial ca asociaţie a monarhiilor şi
republicilor de tot felul ale căror legături nu erau de natură ideologică, ci istorică şi întâmplătoare. Când el a
decis că India trebuie să rămână în Common-wealthul britanic (cum i se spunea încă la acea dată), a făcut acest
lucru cu condiţia ca India să devină o republică şi să aibă dreptul să ducă nestingherită o politică externă
distinctă de, sau chiar contradictorie faţă de politica externă a Marii Britanii şi ceilalţi membri ai
Commonwealthului. El a evidenţiat faptul că toate aceste noi state trebuie să îşi afirme independenţa politică,
menţinând însă legăturile de natură economică, culturală şi sentimentală. Exemplul său a fost urmat pe scară
largă. Deşi Burma a rupt aceste legături cu Marea Britanie în 1948, nici o altă posesiune britanică nu a făcut
acest lucru, iar în 1990 Commonweathul avea cincizeci de state suverane membre (inclusiv Pakistanul care s-a
retras în 1972, dar a revenit în 1989).
96
Insistenţa cu care Nehru a susţinut ideea că fiecare membru al Commonwealthului trebuie să fie liber să
decidă şi să urmeze propria politică externă a avut o importanţă covârşitoare, căci ea însemna că nici
Commonwealthul în ansamblu, nici numeroşii săi membri nu trebuie să urmeze exemplul Marii Britanii şi să fie
de partea Statelor Unite în cadrul Războiului rece. Acesta a fost începutul neutralităţii sau al nealinierii Lumii a
Treia, la care în anii '60 au aderat şi fostele colonii ale Franţei. La încheierea celui de-al doilea război mondial,
în Europa occidentală a
existat dorinţa unei independenţe faţă de Statele Unite şi URSS (o aşa-numită Forţă a Treia, susţinută de
exemplu de Georges Bidault), care a dispărut rapid sub impactul unor măsuri de forţă luate de ruşi, cum a fost
cazul loviturii de la Praga din 1948. Europa a devenit teatrul Războiului rece. Restul lumii a crezut însă că va
rămâne în afara scenei de luptă.
Atitudinea celorlalte state a trecut printr-o serie de faze. Toate izvorau din conceptul de neutralitate.
Neutralitatea era o declaraţie generală a intenţiei de a rămâne în afara oricărui război care ar putea izbucni, dar
ea nu s-a dovedit a fi prea folositoare pentru diverşii săi adepţi în timpul celui de-al doilea război mondial, iar
noile state nu se gândeau în nici un caz la un război adevărat şi la cum să nu participe la el, ci la Războiul Rece
şi la cum să se poarte în acest caz. Neutralitatea şi nealinierea, ca formă distinctă de neutralitate, constituiau de
aceea expresia unei atitudini faţă de un anumit conflict prezent: iniţial au încercat să stabilească relaţii
echivalente cu ambele părţi, iar apoi - în faza numită neutralitate pozitivă - au încercat să medieze şi să atenueze
conflictele periculoase dintre cele două Mari Puteri. Nealinierea în faza ei cea mai negativă a inclus şi
dezaprobarea Războiului rece, afirmarea ideii că în lume există probleme mai importante, recunoaşterea
neputinţei statelor noi şi refuzul de a alege între două superputeri.
Faza pozitivă a neutralităţii a însemnat dorinţa statelor noi de a evita Războiul Rece, dar de a nu rămâne
în afara politicii mondiale. Dacă la prima vedere lumea postbelică bipolară părea să ţină la fel de puţin seama de
puterile mici ca pe vremea conflictelor de amploare dintre imperiile roman şi persan, la o privire mai atentă se
putea constata că statele neutre puteau totuşi avea un rol onorabil. Când Africa şi Asia şi-au dobândit
independenţa, numărul statelor neutre şi spaţiul pe care ele îl ocupau pe întreg globul au devenit considerabile.
Ele puteau cel puţin împiedica răspândirea Războiului rece în aceste zone; limitând implicarea a noi state într-
una dintre cele două tabere, puteau reduce ocaziile şi zonele de conflict. Puteau, totodată, în virtutea importanţei
lor însumate, să determine cele două Mari Puteri să le curteze să treacă de partea uneia sau celeilalte dintre ele,
acest tip de abordare devenind un soi de paratrăsnet al politicii mondiale. Un fapt şi mai pozitiv era capacitatea
lor de a influenţa prin metoda consfinţită de vreme - aceea a conferinţelor - afişarea punctelor lor de vedere sau
prin noua metodă - aceea de a pleda şi vota în cadrul Adunării Generale a ONU. Dacă ne referim la această
ultimă metodă, trebuie să subliniem că punctul de vedere al Indiei a fost din nou decisiv. Statele noi au avut
iniţial o atitudine rezervată faţă de ONU, neştiind dacă acesta nu va ajunge să fie dominat de membrii din
Europa, aşa cum s-a întâmplat în cazul Ligii Naţiunilor,, sau de puterile occidentale sau de Marile Puteri. Ele s-
au temut că noua organizaţie ar putea fi folosită pentru a sprijini colonialismul sau pentru a sluji obiectivelor
Războiului rece, în ambele cazuri lor această organizaţie nefiindu-le de nici un folos, dar după ce au dobândit o
oarecare experienţă au decis că nu este aşa, iar India mai ales a devenit unul dintre participanţii cei mai activi la
discuţii şi în cadrul comisiilor, furnizând totodată trupe pentru operaţiunile de urgenţă; fără această contribuţie
este greu de crezut că aceste operaţiuni ar fi putut avea loc (mai
ales după ce Hammarsjold a enunţat principiul potrivit căruia Marile Puteri nu ar trebui să contribuie cu unităţi
de luptă la forţele ONU.
Este foarte greu să enunţăm efectele precise ale anticolonialismului, Războiului rece şi neutralităţii, dar
este posibil să demonstrăm că politica şi acţiunile statelor neutre au avut un oarecare efect asupra statelor care
nu făceau parte din această categorie. în primii ani de după cel de-al doilea război mondial atitudinea america-
nilor faţă de Asia era profund şi negativ afectată de două lucruri: nevoia de a salva Europa occidentală şi
chemarea de a lupta împotriva agresorului din Coreea. Programul de Refacere a Europei {European Recovery
Programme) a absorbit multă muncă, atenţie şi bani din partea americanilor şi i-ar fi putut determina pe aceştia
să aibă o atitudine mai puţin critică la adresa europenilor şi mai ales a colonialismului european pe care în trecut
l-au criticat atât de limpede. Vocea americanilor împotriva statelor nou apărute sau în curs de apariţie în Asia
părea să fi amuţit datorită preocupării pentru Europa aflată în ruine în urma războiului şi datorită nevoii de a-şi
găsi aliaţi siguri şi puternici împotriva ameninţării comunismului sovietic: cu alte cuvinte, Războiul Rece i-a
împiedicat pe americani să ia atitudine împotriva colonialismului, ba chiar a condus Statele Unite, spiritual şi
fizic, în tabăra imperialiştilor. Pentru americani războiul din Coreea era un eveniment major în cadrul
conflictului dintre comunism şi anticomunism, în care prea puţini dădeau prea puţin ajutor (nu mai mult de 10%
din efortul de luptă), iar unii, în special asiaticii, îngăduiau o atitudine critică nepotrivită şi nechibzuită.
Atitudinea americanilor faţă de neutralitatea Asiei a fost de indignare justificată. Astfel evenimentele din acei
97
ani i-au făcut pe asiatici să-i califice pe americani drept imperialişti, iar pe americani să-i califice pe asiatici
drept trădători. Atitudinea americanilor s-a schimbat totuşi după câţiva ani şi acest lucru s-a întâmplat în parte
din cauza comportamentului statelor neutre şi a activităţilor acestora în cadrul ONU, iar pe de altă parte a arătat
cât de nepotrivit este ca asiaticii să fie judecaţi numai prin prisma criteriului referitor la comunism şi
anticomunism.
Şi ruşii au fost obligaţi să-şi schimbe opiniile. în calitate de antiimperialişti ei au fost echivoci, susţinând
mişcările comuniste, dar nehotărâţi în privinţa altora. Ceea ce i-a frapat cel mai mult în cazul liderilor noilor
state era caracterul lor burghez şi, în consecinţă, i-au atacat ca şi pe asociaţii lor occidentali. Oameni ca Nehru şi
Nasser le-au părut iniţial a nu fi cu nimic mai buni decât oricare alt politician din Europa occidentală care a
intrat în NATO. Dar prezenţa unor astfel de lideri în cadrul ONU în număr tot mai mare i-a făcut pe ruşi să
creadă că ei constituie, şi trebuie prin urmare trataţi ca atare, un grup separat intermediar între blocul comunist
şi duşmanii URSS. Această schimbare de atitudine a fost mai uşoară pentru ruşi decât pentru americani pentru
că aderarea unor state necunoscute şi îndepărtate la blocul comunist era în orice caz o modalitate neautentică şi
neconvingătoare de extindere a influenţei ruseşti (probabil, aşa cum a demonstrat-o o scurtă experienţă cu
Irakul, chiar o modalitate de a îngreuna lucrurile pentru Moscova), în timp ce americanii erau obişnuiţi să adune
aliaţi din întreaga lume şi să-i menţină datorită legăturilor lor strânse cu puterile aeriene şi maritime. Oricum,
statele neutre
au reuşit să-i determine atât pe ruşi cât şi pe americani să îi accepte în politica mondială în rolul pe care acestea
şi l-au ales.
Pentru a exista o nealiniere reală, negativă sau pozitivă, era absolut obligatorie existenţa unei solidarităţi
între statele nealiniate. Noile state erau slabe şi conştiente de slăbiciunea lor care - la fel ca şi respingerea
Războiului rece - constituia semnul lor distinctiv. Aceste două trăsături caracteristice se întăreau reciproc.
Slăbiciunea lor le făcea să se teamă de o prea strânsă asociere cu o singură Mare Putere şi le obliga de aceea să
dobândească forţă prin unitate între ele. Multe dintre ele erau departe de a fi naţiuni, iar unitatea politică de care
dispuneau a fost rodul xenofobiei. Guvernele lor erau mişcări de eliberare metamorfozate care trebuiau să
impună un cât mai larg consens, cu scopul de a împiedica noul stat să se dezintegreze sau să devină
neguvernabil. în măsura în care această problemă afecta politica externă, era preferabil să se stabilească cât mai
multe contacte şi relaţii de prietenie cu alte state şi să se evite orice aliniere precisă şi discriminatorie.
Necesităţile economice impuneau aceleaşi măsuri: nici un stat nou nu era atât de important pentru lumea statelor
bogate încât să poată impune unui stat bogat să îi acorde tot ajutorul necesar; era mai bine de aceea să nu se
încheie nici o alianţă cu o putere care putea pune capăt posibilităţii de a obţine ajutor de la alte state. (Acest
argument nu a fost convingător. Multe dintre statele mici care au apărut în Africa după destrămarea imperiului
colonial francez erau atât de slabe încât nu aveau altă soluţie decât să ia tot ce au nevoie de la Franţa.) Tot astfel
în domeniul apărării, deşi existau anumite motive în favoarea ataşării de un stat protector puternic, era la fel de
limpede că Marile Puteri voiau să rămână departe de tot soiul de conflicte locale în care statele noi voiau să fie
ajutate - spre deosebire de aspectele locale ale conflictului global, în care noile state nu voiau să se implice.
Stabilirea unor legături de solidaritate a precedat dobândirea independenţei atât în cazul statelor asiatice
cât şi în cazul statelor africane. Prima conferinţă asiatică postbelică importantă - Conferinţa de la New Delhi din
martie 1947 - a reunit douăzeci şi opt de delegaţii dintre care numai opt aparţineau unor state suverane. Motivul
convocării acestei conferinţe a fost dorinţa participanţilor de a se asigura că ONU nu va deveni o organizaţie
dominată de statele europene sau de statele albilor şi de ideile acestora, aşa cum s-a întâmplat în cazul Ligii
Naţiunilor, dar caracterul general al discuţiilor nu a fost în mod special anticolonial. Conferinţa a fost o întâlnire
a statelor asiatice pentru a discuta problemele din Asia inclusiv reforma pământului, industrializarea,
socialismul asiatic şi aplicarea principiului non-violenţei în politica internaţională. în cadrul conferinţei s-a
hotărât crearea unei organizaţii care a funcţionat timp de opt ani, dar asta a fost tot. La scurt timp după aceea,
India, Pakistanul, Burma şi Ceylonul şi-au dobândit independenţa. Aceste state şi-au dobândit independenţa
într-o lume care îşi dorea pace, dar nu a avut parte de ea. în Burma, Malaya şi Filipine se desfăşurau războaie de
gherilă, iar în Indonezia, Indochina şi Palestina se dădeau lupte deschise. Tocmai începea şi Războiul Rece. Pe
plan intern, violenţa a provocat moartea unor persoane oficiale în Burma în iunie 1947, o dată cu asasinarea lui
Aung San şi a şase colaboratori ai săi, iar în India, în ianuarie 1948, a fost ucis Gandhi.
în ianuarie 1949, la New Delhi a avut loc o nouă conferinţă a statelor asiatice. De această dată nu au mai
fost invitate republicile sovietice asiatice, care participaseră la conferinţa din 1947, iar Turcia a declinat
invitaţia. De altfel Asia, inclusiv Orientul Mijlociu, a fost foarte bine reprezentată, iar Australia şi Noua
Zeelandă au trimis observatori. Motivul imediat pentru convocarea conferinţei 1-a constituit Indonezia, unde
olandezii au ameninţat să desfiinţeze o mişcare de eliberare şi unde după părerea statelor asiatice ONU era
înclinat să faciliteze reinstaurarea stăpânirii coloniale a albilor. în decembrie anterior, olandezii au recurs la o a
98
doua acţiune a poliţiei şi au arestat şi închis o serie de lideri indonezieni. în cadrul conferinţei de la New Delhi
s-a cerut eliberarea imediată a liderilor indonezieni, precum şi formarea în cel mai scurt timp a unui guvern
interimar şi acordarea independenţei Indoneziei până în 1950 (Consiliul de Securitate a ales la scurt timp după
aceea anul 1960 ca dată mai potrivită). Ca şi în situaţia conferinţei precedente, în cadrul acestei noi conferinţe s-
a decis crearea unei organizaţii permanente care s-a dovedit ineficientă, în parte şi din cauza faptului că o serie
de state asiatice erau nemulţumite de rolul preponderent al Indiei şi nu voiau ca acest lucru să capete un caracter
definitiv. Datorită problemei indoneziene, conferinţa a avut un caracter clar anticolonial, dar participanţii s-au
împărţit în state prietene ale Occidentului şi state neutre. Această împărţire s-a accentuat lunile următoare, când
diferiţi lideri asiatici au adoptat atitudini diferite faţă de cele două evenimente marcante petrecute în Asia în acel
an, victoria lui Mao Zedong şi a comunismului în China şi războiul din Coreea. Solidaritatea asiatică s-a dovedit
un lucru greu de realizat, chiar şi în cadrul unui program anticolonialist; campaniile Marii Britanii şi Franţei în
Malaya şi Indochina nu au mai lăsat impresia aceluiaşi protest unit cum s-a întâmplat în cazul campaniei
olandezilor în Indonezia, în parte şi datorită puternicei influenţe comuniste din cadrul mişcărilor anticolonialiste
din Malaya şi din Vietnam.
în anii '50 solidaritatea asiatică şi neutralitatea s-au accentuat, iar apoi s-au diminuat. Unele state asiatice,
acordând o mai mare importanţă necesităţilor lor economice şi strategice decât neutralităţii lor, au semnat nu
numai tratate comerciale, ci chiar şi tratate de apărare cu Statele Unite sau URSS. India, prin tratatul ei din 1954
cu China („Declaraţia privind cele 5 principii ale coexistenţei paşnice"), şi-a menţinut principiile, dar în acelaşi
an Pakistanul, Thailanda şi Filipine au încheiat tratate militare cu Statele Unite, în timp ce Afganistanul a
devenit prima ţară necomunistă care a primit ajutor rusesc, iar URSS, care încheiase deja un acord comercial cu
India şi era pe cale să încheie un altul cu Burma, şi-a intensificat tratativele diplomatice şi economice cu
Indonezia, ceea ce avea să conducă la vizita din 1956 a lui Ahmed Sukarno la Moscova. Marile Puteri
manifestau un deosebit interes faţă de problemele din Asia, dar una dintre consecinţele acestui interes a fost
faptul că statele asiatice au reuşit tot mai greu să păstreze distanţa faţă de aceste Mari Puteri, acea distanţă pe
care o impunea clamata lor neutralitate. în 1954 s-au făcut pregătiri în vederea organizării unei conferinţe,
propusă iniţial de Ceylon, de care s-au ocupat însă Sukarno şi Nehru. Această conferinţă a avut loc în aprilie
1955 la Bandung. Ea era dedicată stimulării cooperării între statele asiatice
şi atragerii atenţiei opiniei publice asupra zonei Asiei. Pretextul 1-a constituit tratatul dintre Statele Unite şi
Taiwan (o consecinţă a recentelor crize din Strâmtoarea Formosa şi din insulele dinspre coastă), precum şi
crearea SEATO {South East Asia Treaty Organization - Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est) şi a Pactului de
la Bagdad. URSS şi China au întâmpinat cu bucurie ceea ce au considerat a fi iniţial o conferinţă
antioccidentală, în timp ce prietenii Washingtonului - Thailanda şi Filipine - au fost înclinate mai degrabă să nu
participe la această conferinţă. Israelul a fost exclus de pe lista invitaţilor datorită atitudinii faţă de problema
arabă. Printre cele douăzeci şi nouă de state participante se aflau şi şase din Africa (Egipt, Libia, Sudan, Etiopia,
Liberia, Ghana), astfel încât Bandung a devenit prototipul solidarităţii afro-asiatice şi nu doar al solidarităţii
asiatice. Conferinţa de la Bandung a fost o reuniune a statelor sărace şi revoltate, şi nicidecum o concentrare de
putere. Participanţii erau împărţiţi în diverse tabere chiar şi pe tema nealinierii, dar momentul ales era propice.
Războiul Rece din Europa, după blocada Berlinului din 1948-1949 şi după dezvoltarea puterii nucleare sovietice
ce ajunsese din urmă performanţele americanilor, ajunsese într-un moment de stagnare, dar nu la dezgheţ.
Ambele tabere aveau alte preocupări şi se întreceau în supunerea unor state de pe alte continente cu intenţia
vagă de a crea un nou echilibru de forţe pe baza unor alianţe adiţionale sau de a submina flancul inamicului
exercitându-şi influenţa şi instalându-şi baze pe teren nou. Ruşii şi chinezii sperau să promoveze comunismul
folosindu-se de naţionalismul antioccidental, în timp ce americanii sperau să profite de teama de comunism şi de
China şi că creeze astfel noi, şi la nevoie puternic finanţate, grupuri militare. Politica americană, ilustrată de
curând de semnarea Pactului de la Manila, contravenea spiritului Conferinţei de la Bandung. Zhou Enlai, pe de
altă parte, care mizase pe participarea sa la Conferinţa de la Bandung, mergea oarecum mai departe
demonstrând că comunismul chinez se poate împăca cu naţionalismul asiatic şi că măcar unul dintre liderii
chinezi era mai sensibil şi mai înţelegător decât o sugerau anumite realităţi din noua Chină. Ruşii făcuseră deja
câţiva paşi, din întâmplare sau datorită vicleniei, care-i apropiaseră de starea de spirit din Asia. Propunerea ca
Austria să fie neutră era bine primită de adepţii neutralităţii din Asia, iar gesturi de tipul retrocedării Port
Arthur-ului către China şi a Peninsulei Porkkala către Finlanda i-a încurajat pe cei care sperau că moartea lui
Stalin a schimbat imaginea politicii mondiale. în 1955, Bulganin şi Hruşciov au vizitat Asia fiind întâmpinaţi cu
ovaţii (Hruşciov a făcut o a doua vizită la începutul anului 1960), iar campania sovietică îndreptată împotriva
adepţilor neutralităţii a fost atât de fructuoasă încât până şi înăbuşirea revoltei din Ungaria din 1956 nu a făcut
altceva decât să-i dea un nou imbold (atacul anglo-francez din Suez fiind de foarte mare folos ruşilor pentru că
în acesta nouă conjunctură le-a salvat reputaţia).
Pentru adepţii neutralităţii, principalele realizări ale Conferinţei de la Bandung au fost faptul că s-au
99
întâlnit şi s-au cunoscut (cei mai mulţi dintre ei erau noi în politica mondială); faptul că au pus bazele unei
acţiuni comune în cadrul ONU şi, că datorită solidarităţii, şi-au sporit securitatea, statutul şi importanţa
diplomatică în lume; faptul că au atras în grup noi personalităţi ca Nasser şi l-au mărit; faptul că
au determinat Marile Puteri să-i ia în serios şi să considere politica lor demnă de luat în seamă (lucru ce a fost
întărit de admiterea în ONU a şaisprezece noi membri prin acordul global din 1955 şi prin primirea de numeroşi
membri din Africa în 1960); şi, în fine, faptul că ei l-au văzut pe unul dintre liderii Chinei noi, formidabila
Chină şi nu li s-a părut deloc înspăimântător şi au inclus poate China în cercul lor pacifist. în vara anului 1956
Nehru şi Nasser l-au vizitat pe Tito la Brioni în Iugoslavia. Acest eveniment a fost un semn al transformării
neutralităţii Asiei într-o asociaţie mondială. Adepţii neutralităţii, conduşi de un asiatic, un african şi un
european, au devenit mai ambiţioşi în problemele internaţionale şi au sperat să fie capabili să facă presiuni
asupra Marilor Puteri să ţină cont de existenţa lor în problemele legate de Războiul Rece, dar această asociaţie
trecuse deja de momentul de culme al influenţei sale, în parte datorită activităţii celor care doreau sa o transfor-
me într-o alianţă a comuniştilor şi negrilor împotriva albilor necomunişti evidenţiind anticolonialismul în locul
neutralităţii. Nealinierea a devenit de fapt o nealiniere antioccidentală, în special în cadrul Afro-Asian People 's
Solidarity Movement (Mişcarea pentru solidaritate a popoarelor afro-asiatice), care a organizat o serie de
conferinţe la sfârşitul anilor '50.
în septembrie 1961 la Belgrad a avut loc o conferinţă a ţărilor nealiniate. în timp ce Conferinţa de la
Bandung a fost o conferinţă de tatonare, Conferinţa de la Belgrad s-a desfăşurat într-o atmosferă de criză.
Contextul în care s-a desfăşurat conferinţa includea testele nucleare ale Franţei din Sahara şi reluarea testelor
sovietice, Golful Porcilor şi Zidul Berlinului, conflictul franco-tunisian în problema portului Bizerta şi criza din
Congo. Se întrevedea un nou conflict între India şi China, iar cel între URSS şi China era în plină desfăşurare.
Cele douăzeci şi nouă de state participante la Conferinţa de la Bandung erau în cea mai mare parte din Asia, dar
nu în totalitate antioccidentale. Singurul conflict serios în privinţa admiterii a fost vetoul arab împotriva
Israelului. La Belgrad reprezentarea statelor africane reflecta împărţirea statelor africane între radicali şi
moderaţi, statele participante din America Latină erau selecţionate cam pe acelaşi criteriu, iar statele europene
erau Iugoslavia şi Cipru, dar nu statele neutre în mod tradiţional, Suedia şi Elveţia. Tentativa lui Nehru de a
concentra discuţiile pe problema păcii şi nu a anticolonialismului şi de a face să meargă convorbirile ruso-
americane nu s-a bucurat de succes, iar o serie de delegaţii au demonstrat o indiferenţă partizană faţă de
explozia nucleară pe care ruşii au declanşat-o în ajunul conferinţei. Propunerea de a se fixa un termen limită
pentru regimul colonial în întreaga lume cuprins între doi şi şase ani a fost preschimbată în timpul dezbaterilor
în solicitarea ca colonialismul să fie abolit imediat şi definitiv.
După o pauză, planurile pentru o altă conferinţă au condus la o întâlnire la Cairo, mai degrabă a statelor
africane decât asiatice, în octombrie 1964 şi la un proiect pentru o conferinţă la Alger în 1965. Acest plan a fost
zădărnicit însă de căderea de la putere a lui Ben Bella cu câteva zile înainte de o întâlnire preliminară care
trebuia să aibă loc în iunie şi de neliniştea crescândă a posibililor participanţi faţă de perspectiva unui conflict
local chino-sovietic. Chinezii voiau să excludă URSS si să îsi asume
poziţia de lider al statelor defavorizate, dar la o a doua întâlnire preliminară din octombrie invitaţia adresată
Uniunii Sovietice a fost aprobată, în timp ce chinezii au ameninţat că nu vor participa la conferinţă. în aceste
împrejurări, majoritatea statelor au decis că este preferabil să nu se mai ţină conferinţa, iar planurile îşi pierdeau
valabilitatea. Mişcarea părea că pierde teren, dar ea a fost reactivată în 1969, prin vizitele lui Tito în ţări din
Asia şi Africa, iar Conferinţa din 1969 de la Belgrad i-a dat un nou impuls. La Conferinţa de la Havana, care a
avut loc zece ani mai târziu, au participat nouăzeci şi doi de membri plini (s-au înregistrat doar doi absenţi).
Deşi membrii iniţiali erau state nealiniate în privinţa politicii lor şi a simpatiilor lor, numărul mult mai mare de
membri din anii' 70 cuprindea şi o seamă de state care, deşi nealiniate din punct de vedere politic, aveau
simpatii clare prooccidentale sau procomuniste.
Solidaritatea africană şi nealinierea, care au început să îşi unească forţele cu curentul asiatic la Bandung
în 1955, îşi aveau propriile origini mai îndepărtate. Panafricanismul a început să se manifeste ca o afirmare a
particularităţii şi a valorii unei culturi explicite africane sau (prin extindere la acele teritorii care le-au fost
încredinţate slavilor) unei culturi negre. Astfel el a fost iniţial specific zonei Caraibilor şi Africii de Vest, dar a
devenit parte a mişcării de emancipare colonială cu care naţionaliştii din toate regiunile Africii se puteau asocia
şi în care puteau găsi forţa necesară. în al treilea rând, erau unii (precum Nkrumah, de exemplu) care considerau
că libertatea politică nu însemna libertate deplină, că dependenţa economică va persista după dobândirea
suveranităţii naţionale şi că Africa va putea sta pe propriile-i picioare din punct de vedere economic numai
exploatându-şi resursele continentale în comun. Acest al treilea aspect al panafricanismului se referea în mod
logic la o uniune politică sau cel puţin o federaţie şi era de aceea în contradicţie cu crearea noilor state suverane
angajate în păstrarea integrităţii precum şi a independenţei lor statale.
100
în perioada 1900-1945 au avut loc şase conferinţe panafricane. La cea dintâi şi cea de-a patra care a avut
loc în anii '20 au participat în special afro-americani din zona Caraibilor şi Americii de Nord, în timp ce ultima a
fost dominată de lideri africani chiar din Africa. Toate aceste conferinţe au fost întâlniri ale unor personalităţi. O
dată cu dobândirea independenţei au început întâlnirile între partidele şi guvernele africane. Aceste întâlniri au
avut ca rezultat crearea unui organism panafrican, AH African People's Organization, ai cărei membri au discutat
la conferinţele de la Acera din 1958, de la Tunis din 1960 şi de la Cairo din 1961 proiecte pentru unitatea
africană sau pentru crearea unei comunităţi africane, motivate de faptul că numai cooperarea între guverne nu
este suficientă. Cea de-a treia întâlnire a fost însă şi ultima. Cum numărul statelor independente creştea, sistemul
statelor a devenit preponderent. Nkrumah a continuat să militeze până la căderea lui, în 1966, pentru o uniune
guvernamentală, dar această temă, deşi a reprezentat un punct standard la conferinţele OUA {Organization for
African Unity - Organizaţia Unităţii Africane) timp de câţiva ani, a fost susţinută din ce în ce mai puţin atât
datorită faptului că era considerată nepractică, cât şi pentru că a fost identificată tot mai mult cu minoritatea
radicală de stânga.
La data primei întâlniri a statelor africane independente, care a avut loc la Acera în 1958, pe continent
existau nouă state independente. Unul dintre ele, Africa de Sud, a declinat invitaţia. Celelalte erau Etiopia,
Liberia, Egipt, Maroc, Tunisia, Libia, Ghana şi Guineea. Ele erau preocupate în special de anticolonialism, de
conflictele rasiale şi naţionaliste din Africa de Sud şi Algeria şi de problema realizării unei unităţi africane,
respectându-se în acelaşi timp independenţa şi integritatea statelor africane. Această conferinţă a fost urmată în
mai 1959 de Declaraţia de la Conakry, prin care Ghana şi Guineea au format o uniune despre care s-a afirmat că
este punctul de plecare al unei uniuni africane extinse. Acest pas a fost o replică nepremeditată la ostracizarea
Guineii de către Franţa, o demonstraţie practică a principiilor panafricane ale lui Nkrumah şi o portiţă de salvare
pentru Guineea. Declaraţia de la Conakry a fost urmată în iulie acelaşi an de Declaraţia de la Saniquellie care,
iniţial la insistenţa Liberiei, a evidenţiat independenţa şi integritatea statelor existente.
în 1960, când a avut loc la Addis Abeba cea de-a doua conferinţă a statelor africane independente,
numărul statelor participante aproape s-a dublat, iar unitatea lor avea să fie pusă la încercare de tensiunile din
Congo şi de disputele teritoriale. La această conferinţă au fost reprezentate cincisprezece state. în acutele dispute
teritoriale erau implicate Etiopia şi Somalia, Ghana şi Togo, Guineea şi Camerun. Aceste dispute au condus
uneori la conflicte armate, aşa cum s-a întâmplat în cazul Etiopiei şi Somaliei. Mult mai gravă din perspectiva
unităţii africane a fost însă disputa dintre Ghana şi Nigeria, în cadrul căreia Ghana susţinea să se întreprindă
imediat acţiunile necesare pentru realizarea unităţii africane, în timp ce Nigeria recomanda înfiinţarea, într-un
termen destul de larg, a unei federaţii. Această dispută a fost marcată de anumite tensiuni create între
protagonişti, dat fiind că nigerienii nu erau de acord cu pretenţia lui Nkrumah de a fi liderul statelor africane şi
nu aveau încredere în obiectivele lui, în timp ce Nkrumah se temea că Nigeria intenţionează să-şi folosească
influenţa pe care o are datorită mai amplelor sale dimensiuni în favoarea conservatorismului şi în defavoarea
socialismului şi în favoarea naţionalismului nigerian şi în defavoarea panafricanismului. în Congo, statele
africane independente au încercat, însă fără succes, atât la ONU cât şi în cadrul unei conferinţe desfăşurate la
Leopoldville în august 1960, să reprezinte un front unit şi să joace un rol constructiv şi pacifist.
Din acest moment statele africane independente au început să formeze grupuri separate care ulterior s-au
reunit într-o singură organizaţie prin crearea Organizaţiei Unităţii Africane (OUA). Cel mai mare dintre aceste
grupuri era grupul Brazaville alcătuit din toate fostele colonii franceze cu excepţia Guineii, dar incluzând în
schimb Mauritania (a cărei pretenţie de a fi independentă şi nu o parte din Maroc a fost acceptată de grup).
Grupul Brazaville a debutat ca o întrunire ad hoc la Abidjan în octombrie 1960 când principalul punct pe
ordinea de zi era problema Algeriei, dar la Brazaville în decembrie şi la următoarele întâlniri din 1961 la Dakar,
Yaounde şi Tananarive s-a transformat într-o asociaţie permanentă, în cadrul căreia s-au discutat modalităţile de
a perpetua cooperarea şi serviciile comune care au existat în epoca
colonială, crearea unei organizaţii de cooperare economică, constituirea unor instituţii comune şi încheierea
unor acorduri de apărare. Acest grup nu era nici panafrican, nici regional, ci o expresie a nevoilor comune şi a
unor puncte de vedere comune.
Un al doilea grup s-a creat cu ocazia conferinţei de la Casablanca din ianuarie 1961. Acest grup era
alcătuit din şase state africane independente plus revoluţionarii algerieni şi Ceylon. Cele şase state africane erau
Maroc, Egipt şi Libia (care la scurt timp s-a transferat în grupul Brazaville) şi Ghana, Guineea şi Mali (care se
alăturase cu un an înainte uniunii Ghana-Guineea). Grupul de la Casablanca s-a opus independenţei Mauritaniei
şi era favorabil lui Lumumba în Congo, deşi la cea de-a doua conferinţă din mai de la Cairo Nkrumah s-a opus
cu vehemenţă ideii de a se retrage trupele din forţa ONU şi de a le pune în slujba lui Antoine Gizenga,
convingându-i în acest sens şi pe asociaţii săi. Şi acest grup şi-a creat organe permanente, inclusiv comitete
politice, economice şi culturale, un comandament suprem şi un stat major la Bamako în Mali.
101
în august 1961, circa douăzeci de state s-au întrunit în conferinţă la Monrovia. La această conferinţă au
participat statele din grupul Brazaville, Libia şi majoritatea statelor britanice. Grupul de la Monrovia a subsumat
deci grupul de la Brazaville şi, datorită proeminenţei Nigeriei, a dobândit o tentă specifică antighaneză şi anti-
Nkrumah. Mişcarea pentru unitate africană părea să fi fost blocată de probleme curente (Congo şi, în mai mică
măsură, Mauritania) şi de influenţa anumitor personalităţi. Cu toate acestea, ideea a persistat. Chiar dacă
viziunea lui Nkrumah despre o uniune care să se extindă pe întreg continentul era inacceptabilă şi irealizabilă, se
puteau înfiinţa uniuni mai mici. Uniunea Ghana-Guineea, cu sau fără Mali, s-a dovedit a nu avea o prea mare
importanţă practică, dar a fost mai degrabă o demonstraţie politică decât o adevărată asociaţie regională. în
nord-vest Maroc, Tunisia şi Algeria au îmbrăţişat prematur ideea federaţiei, la o întâlnire desfăşurată la Tanger
în aprilie 1958. în estul şi centrul Africii se discuta despre înfiinţarea unei federaţii alcătuite din Kenya, Uganda,
Tanganyika, Zanzibar, Malawi, Zambia şi Rhodesia - cu posibilitatea extinderii într-un viitor mai mult sau mai
puţin îndepărtat la Rwanda, Burundi, Mozambic şi chiar Africa de Sud. în 1958 a fost creată Pafmeca (Pan-
African Freedom Movement of East and Central Africa -Mişcarea panafricană pentru eliberarea Africii centrale
şi de est), care patru ani mai târziu a devenit Pafmecsa („s" fiind simbolul pentru partea de sud a Africii -East,
Central and South Africa), iar în 1963 s-a desfiinţat; aceste asociaţii erau asociaţii de întrajutorare în lupta
pentru eliberare.
La baza unora dintre aceste organizaţii interstatale stătea apartenenţa acestor state la imperiul colonial
francez: Entente Council (Consiliul Antantei - Coasta de Fildeş, Niger, Volta Superioară, Togo şi Dahomey;
vezi Capitolul 20); Senegal River Association (Asociaţia ţărilor din bazinul râului Senegal - Senegal, Mali,
Guineea, Mauritania; ibidem); o uniune vamală a statelor din vestul Africii şi a celor din centrul Africii. Mult
mai importantă decât oricare dintre aceste organizaţii era UAMCE {African and Malagasy Economic Union -
Uniunea Economică Africană şi Malgaşă) înfiinţată în 1965 de treisprezece foste teritorii franceze şi
belgiene, care s-a transformat în OCAM {African and Malagasy Common Orga-nization - Organizaţia Comună
Africo-Malgaşă) a cărei Cartă, semnată la Tanana-rive în 1966, declara că această organizaţie este deschisă
tuturor statelor africane -cu condiţia ca toţi membrii existenţi să accepte fiecare nou venit. OCAM a înfiinţat o
serie de agenţii folositoare care erau uneori mult mai eficiente decât cele create de OUA, dar membrii săi erau
adeseori divizaţi din punct de vedere politic. In anii '60 OCAM era considerat o armă pentru Houphouet-Boigny
din Cote d'Ivoire (Coasta de Fildeş) împotriva lui Nkrumah şi în sprijinul lui Moise Chombe; în timpul
războiului civil nigerian, pe care OCAM a încercat în zadar să-1 medieze, Coasta de Fildeş şi Gabonul au
recunoscut Biafra, în timp ce restul statelor membre erau vehement antiseparatiste; unele state membre aveau
relaţii diplomatice cu China, altele cu Taiwan. Cum epoca colonială s-a încheiat, moştenirea comună franceză a
devenit o verigă mai slabă. De la cel de-al optulea congres care s-a desfăşurat la Lome în 1972 au lipsit unele
state, iar Zairul s-a retras din organizaţie. Deşi Congo a demonstrat dificultatea menţinerii unităţii între statele
africane independente, el a demonstrat în egală măsură avantajele de a face pe cât posibil acest lucru, iar la
conferinţa de la Lagos din 1962 s-a creionat un proiect de cartă pentru o organizaţie a statelor africane. La
următoarea conferinţă de la Addis Abeba din anul 1963 s-a înfiinţat OUA care iniţial avea treizeci şi trei de
membri. OUA nu era o organizaţie colectivă de securitate aşa cum prevedea articolul 51 al Cartei ONU, ci o
organizaţie pentru promovarea unităţii africane şi colaborării şi pentru eradicarea colonialismului. Ea consta
într-o adunare anuală a şefilor de stat, un consiliu de miniştri şi un secretariat. Proiectul creării unei comisii de
mediere, conciliere şi arbitrare nu s-a materializat, deşi organizaţia îndeplinea aceste funcţii: în disputele de
graniţă dintre Maroc şi Algeria, dintre Somalia şi Etiopia şi Somalia şi Kenya, şi dintre Ghana şi Volta
Superioară. în ultimul caz, în care conflictul a izbucnit datorită construirii de către Ghana a unei şcoli pe
teritoriul revendicat de Volta Superioară, Ghana a cedat la o întâlnire a consiliului de miniştri al OUA. în
celelalte cazuri OUA a oferit mediatori şi comisii de anchetă care au contribuit la aplanarea disputelor.
Crearea acestei organizaţii a condensat două procese care se desfăşurau de o generaţie sau poate mai mult
şi au acumulat forţă în cei douăzeci de ani de după cel de-al doilea război mondial. Africanii au încetat să mai
fie izolaţi unii de alţii şi au încetat să mai fie izolaţi de politica mondială. Emanciparea lor a avut o mulţime de
cauze: liberalismul de esenţă al principalelor puteri coloniale, dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului,
atacurile americane şi sovietice la adresa colonialismului, exemplul lui Gandhi, dezvoltarea drumurilor şi a
liniilor aeriene internaţionale. în timp ce acest proces se derula, o nouă clasă de africani - politicieni, avocaţi,
intelectuali, evoluaţi - lua locul şefilor şi respingea în acelaşi timp modelele pregătite pentru ţara lor de francezi
şi englezi. Francezii au sperat că în timp coloniile lor se vor transforma în părţi respectabile ale Franţei, dar nu
au observat că doctrina lor nu corespundea nici în ceea ce priveşte guvernarea, care era paternalistă şi albă, nici
în ceea ce priveşte societatea, în care salariile mici şi munca forţată au fost tolerate prea mult timp, iar cei câţiva
favorizaţi nu îşi doresc să devină lideri în societatea lor, ci să
plece din această societate. Britanicii, care iniţial s-au bazat pe paternalism şi elite, au realizat care sunt limitele
102
acestui model, dar au pus la punct pentru a-1 înlocui un sistem parlamentar britanic care să fie pus în practică de
o elită. Prin urmare noile state - deşi mulţi dintre primii lor lideri, ei înşişi o elită cu educaţie occidentală şi
bogaţi, au insistat iniţial pe ideea că instituţiile occidentale democratice sunt cele mai la îndemână şi s-au
aşteptat ca acestea să funcţioneze fără modificări esenţiale - au constatat că trebuie să trebuie să inoveze atât în
teorie cât şi în practică. A fost nevoie să găsească conducători, funcţionari publici, economişti, profesori,
medici, contabili şi lideri de sindicate şi în acelaşi timp să înfiinţeze instituţii şi să creeze convenţii care să pună
de acord tradiţiile africane cu setea lor de modernizare şi să le permită să se bucure de roadele eficienţei,
libertăţii şi dreptăţii. Aceste state priveau^ lumea din afară cu un amestec de admiraţie şi suspiciune, gata să ia
ceea ce este mai bun din ceea ce se putea învăţa, fiind totuşi convinse că multe din lucrurile preluate vor crea un
stil african distinct de a proceda şi o cultură africană separată. Aceste interese comune au oferit noilor state
africane puncte de contact care erau mai degrabă implicite decât trâmbiţate şi care confereau organizaţiei lor un
soi de coeziune iniţială care nu era specifică OSA (Organizaţia Statelor Americane) sau Ligii Arabe sau CEE
(Comunitatea Economică Europeană). Iată de ce OUA era o asociaţie de state suverane de pe un continent care,
în zorii decolonizării, era mult mai fragmentat decât a fost sub stăpânire străină. OUA a impus un anumit
specific în Africa în acelaşi mod în care ONU a acceptat acest specific în lumea întreagă.
Crearea OUA a constituit nu numai o negare a ideilor legate de federalizare, ci şi reliefarea problemelor
specifice Africii. Carta OUA şi conferinţa fondatoare au evidenţiat caracterul sacrosanct al frontierelor existente
şi rolul noii organizaţii în rezolvarea pe cale paşnică a disputelor dintre statele africane. De aceea, organizaţia a
deviat într-o oarecare măsură de la conceptul de solidaritate afro-asiatică. Cele două continente au devenit tot
mai preocupate de problemele lor; unele dintre preocupările comune au dispărut pe măsură ce lupta
anticolonială a devenit istorie. Solidaritatea a început să pălească în interiorul fiecărui continent. In Asia, atacul
Chinei împotriva Indiei a distrus ceea ce mai rămăsese din Panch Shila, în timp ce lipsa de pregătire a Indiei a
constrâns-o să se apropie de Marile Puteri faţă de care, ca lider al statelor nealiniate, încercase să păstreze
distanţa. India a pierdut în parte această detaşare. După invazia chineză din 1962 Ceylon, Burma, Cambodgia şi
Indonezia, împreună cu Egipt şi Ghana, au încercat să-şi folosească bunele oficii pentru a realiza o reconciliere
chino-indiană, dar eforturile lor nu au avut efectul scontat, nefiind bine primite nici la New Delhi, nici la
Beijing.
SĂRĂCIA
Pentru statele Lumii a Treia era însă foarte limpede că exista în continuare o puternică legătură cu fostele
puteri coloniale - sărăcia şi conştiinţa faptului că independenţa politică şi suveranitatea nu înlătură dependenţa
economică. în acelaşi
an în care a avut loc invadarea Indiei de către China şi în plină criză congoleză care ameninţa să dezbine opinia
publică din Africa, s-a desfăşurat la Geneva prima Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(CNUCED - UNCTAD - United Naîions Conference on Trade and Development). Aceasta nu era o problemă
afro-asiatică, ci privea şi alte zone. Ea reprezenta un punct de legătură între statele afro-asiatice pe de-o parte şi
o posibilitate pentru alte state, în special latino-ame-ricane, care nu erau numai sărace în comparaţie cu lumea
industrială dezvoltată, dar s-au văzut obligate şi să trăiască într-un sistem economic divizat de şi în interesul
statelor bogate.
înainte de încheierea celui de-al doilea război mondial două importante puteri comerciale, Statele Unite şi
Marea Britanie, au căzut de acord, la Bretton Woods, să aplice economiei internaţionale principiile comerţului
liber, nediscriminarea şi cursuri de schimb stabile. Ele au creat în acest scop două organizaţii noi: o Organizaţie
Internaţională a Comerţului şi Fondul Monetar Internaţional, cea dintâi menită să elibereze canalele comerciale
de obstacolele fizice (tarife vamale şi cote-parte), cea de-a doua menită să finanţeze comerţul internaţional şi
extinderea acestuia. Cea de-a doua organizaţie a îmbrăcat după Conferinţa de la Bretton Woods o formă mai
curând americană decât britanică: Marea Britanie dorea în mod special, dar nu a reuşit acest lucru, să obţină o
circulaţie monetară internaţională, un volum variabil de credit destinat extinderii comerţului şi rezerve monetare
iniţiale mult mai mari de 25 000 milioane de dolari cu care Fondul şi-a început de fapt activitatea. Cea dintâi
organizaţie nu şi-a început nicicând activitatea fiind înlocuit de GATT (General Agreement on Tariffs and Trade
- Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) care, deşi nu avea consistenţa instituţională a proiectatei Organizaţii
Internaţionale a Comerţului, avea totuşi aceleaşi obiective, pe care a încercat să le atingă printr-o serie de
acorduri bilaterale menite să reducă tarifele, să desfiinţeze cotele-parte, să elimine tarifele vamale preferenţiale
noi sau extinse şi să asigure tuturor orice tarif vamal preferenţial accesibil oricui.
Principalul obiectiv al GATT era reducerea obstacolelor în comerţul cu produse industriale, în special
reducerea tarifelor. Tariful industrial mediu în momentul în care GATT şi-a început activitatea era de peste
40%, dar în 1980 această medie a fost redusă la nu mai mult de 4%, iar volumul comerţului mondial a crescut de
cinci ori în douăzeci şi cinci de ani. Un lucru firesc în cadrul procesului GATT era acela ca fiecare rundă de
103
negocieri să fie mai dificil de încheiat decât anterioara, iar Runda Uruguay inaugurată în 1986 - cea de-a opta
într-o secţiune începută la Geneva în 1947 - nu a ajuns timp de şapte ani la nici un rezultat concret. Negocierile
au fost complicate nu numai de numărul crescând de participanţi, ci şi de variaţia de la produse industriale la
produse agricole, servicii financiare, aşa-numita proprietate intelectuală (brevete, drepturi de autor) şi marii
proprietari de produse de export din ţările mai bogate (aviaţie civilă, produse cinematografice, audio şi de
televiziune). Problemele cel mai greu de rezolvat atât din motive politice cât şi economice erau subsidiile pentru
agricultură, asupra cărora se ajungea la o înţelegere adesea cu preţul renunţării la o parte din programul ambiţios
al Rundei.
Principalii contestatari erau Comunitatea Europeană (CE), care acţiona ca o singură unitate (supusă totuşi
aprobării Consiliului de Miniştri şi membrilor săi individuali) şi Statele Unite cu sprijinul altor cincisprezece
importanţi exportatori de alimente denumiţi Cairns Group. Statele Unite au început prin a cere, ca o condiţie
pentru a subscrie la oricare dintre voluminoasele pachete de prevederi ale Rundei, ca CE să-şi reducă în zece ani
subvenţiile destinate exportului de cereale cu 90% din preţul actual. Comunitatea a oferit reduceri cu 30% din
preţurile dominante din 1986. Tentativele de a reduce din handicapul considerabil creat de atitudinea iniţială a
părţilor implicate au fost complicate de impactul dezbaterilor GATT asupra CAP (Common Agricultural Policy -
Politica Agricolă Comună) a Comunităţii Europene, pe care membrii Comunităţii reuşeau cu greu şi foarte încet
să o aplice datorită puternicei opoziţii a fermierilor. Membrii CE au reuşit să încheie acorduri pe tema reducerii
subvenţiilor care, pretindeau ei, vor fi renegociate - o perspectivă înspăimântătoare - dacă pretenţiile
americanilor în cadrul procesului GATT vor fi acceptate. Statele Unite nu erau foarte încântate de acest
argument, mai ales în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1992. Ele au răspuns ameninţând cu impunerea
unor tarife de până la 200% (de fapt interzicerea totală) la anumite mărfuri europene, începând cu vinurile
franţuzeşti.
O altă sursă de exasperare reciprocă a fost o dispută, din afara Rundei GATT, asupra volumului
exporturilor şi producţiei de seminţe oleaginoase, deşi această problemă a fost redusă la un punct de oprire de
jumătate de milion de tone din seminţele oleaginoase ale Comunităţii evaluate la o limită de 100 de milioane de
dolari. între Comunitatea Europeană şi Statele Unite s-a încheiat un târg prin Acordul Blair House din 1992,
potrivit prevederilor căruia subvenţiile CE pentru exportul de cereale urmau să scadă în decurs de şase ani cu
21%. Dar fermierii europeni au rămas neîmpăcaţi, iar fermierii francezi, în special, au făcut presiuni asupra
guvernului lor pentru a respinge târgul încheiat cu americanii şi totodată întreaga Rundă (deşi aceşti fermieri nu
erau numai cultivatori de cereale, un sector care a fost în mare măsură preluat de oameni de afaceri). Disputa s-a
menţinut din încăpăţânare până în ajunul datei fixate de Congresul Statelor Unite, pentru a permite preşedintelui
să aprobe Round's Final Act (Actul final al Rundei) fără sprijinul Congresului în privinţa detaliilor pe care acest
act le conţine: Congresul poate aproba sau respinge, dar nu poate propune amendamente la nimic din ce a
acceptat preşedintele înainte de acea dată. Stadiile finale ale Rundei au fost prezentate ca un conflict între
Statele Unite şi CE - în mod special cu Franţa, care se bucura de simpatia altor membri ai CE. Principalele
obiective ale Franţei erau de a proteja agricultura franceză, de a respinge atacurile americane împotriva
subvenţiilor destinate exportului şi de a încerca să obţină protecţie pentru europeni împotriva producătorilor de
film americani (o industrie de succes) şi împotriva producătorilor de avioane. Aceste obiective au fost în mare
măsură atinse prin concesii sau amânarea Rundei ulterioare.
în 1994, când a fost adoptat Actul final al Rundei (ce urma să fie supus unor ratificări necesare), s-au
realizat multe, chiar dacă cu preţul amânării problemelor mai greu de tratat. Acordul părea să fie promiţător
pentru domeniul comercial şi
cel al locurilor de muncă. Măsurate în bani, beneficiile mondiale erau, aproximativ, de circa 5 000 de miliarde
de dolari după zece ani, dar cu un relativ mic impact imediat şi cu efecte mai importante pentru ţările bogate
decât pentru cele sărace. GATT avea să se transforme la rându-i în 1995 în OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului = WTO - World Trade Organizatiori). Runda Uruguay a marcat schimbarea focalizării de la tarife şi
cote-parte la servicii financiare şi alte tipuri de servicii şi drepturi în ceea ce priveşte proprietatea intelectuală.
încheierea acestei Runde a coincis cu tentativele de a integra economia fostei Uniuni Sovietice şi a foştilor săi
sateliţi în economia capitalistă occidentală, iar în ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă de a găsi un modus
vivendi cu economiile planificate ce au supravieţuit, în special'cu cea a Chinei. OMC era de aceea mai
cuprinzător din punct de vedere politic şi economic decât GATT. în al doilea rând, era mai probabil că el va
aduce în centrul atenţiei conflictele de interese dintre bogaţi şi săraci. Statele Unite şi Franţa doreau deopotrivă
să importe criterii sociale şi din domeniul mediului în cadrul ordinii comerciale şi economice mondiale. Această
manevră nu ridica obiecţii atâta timp cât se limita la probleme de tipul muncii din închisori sau a folosirii
copiilor la munci grele, dar ţările în curs de dezvoltare se temeau că ţările bogate, impunând standarde
inacceptabile ţărilor în care salariile sunt mici, ar putea introduce un nou tip de protecţionism sub pretextul
104
dreptăţii sociale.
Runda Uruguay a marcat o victorie, dar nu neapărat o victorie sigură, pentru comerţul liber universal într-
un climat tot mai protecţionist. Dacă protecţionismul nu mai era o politică conştientă pentru stat, el şi-a păstrat
totuşi acest caracter în cazul asociaţiilor de state. Comunitatea Europeană a servit de exemplu pentru
respingerea protecţionismului de stat, dar a fost mai puţin convingătoare în respingerea asociaţiilor
protecţioniste. Poziţia Statelor Unite faţă de Runda Uruguay s-a mai îndulcit numai după ce preşedintele Clinton
a obţinut aprobarea Congresului pentru acceptarea Mexicului ca membru al NAFTA (North American Free
Trade Area - vezi Capitolul 27) şi a participat personal la o conferinţă în Seattle pentru a-şi afirma acordul faţă
de înfiinţarea APEC (Asian Pacific Economic Cooperation), un forum creat în 1989 la iniţiativa Australiei pentru
a încuraja constituirea unui amplu bloc regional care să cuprindă ţările din zona de sud a Pacificului, Asia de
sud-est, nordul Asiei şi America de Nord. Prin intermediul NAFTA Statele Unite, conştiente că au pierdut
supremaţia economică mondială, şi-au creat propriul acord comercial cu Canada (1989) pentru a obţine o
puternică poziţie regională incluzând nu numai Mexicul, ci şi părţi din America de Sud.
Japonia avea şi ea intenţii similare în privinţa unei sfere japoneze de influenţă economică pe cele trei
continente care alcătuiesc cercul Pacific. La a doua întâlnire a statelor membre APEC care s-a ţinut la Jakarta în
1994, şaptesprezece din cele optsprezece state participante au fost de acord să desfiinţeze toate barierele în
privinţa importurilor din statele asociate până în 2010 în cazul celor cinci state mai importante şi până în 2020 în
cazul celorlalte state: numai Malaysia a refuzat să accepte aceste două date. Deşi Clinton a participat din nou
personal, existau totuşi îndoieli nemărturisite în privinţa implicării Statelor Unite, care nu se ştia dacă sunt un
mem-
bru natural al grupului asiatic-australasiatic sau un intrus avid într-o organizaţie ai cărei membri ar putea
reprezenta până în 2010 jumătate din comerţul mondial.
în afară de FMI şi GATT, Conferinţa de la Bretton Woods a creat şi BIRD (International Bank for
Reconstruction and Development - Banca Internaţională pebtru Reconstrucţie şi Dezvoltare), cunoscută ulterior
sub numele de Banca Mondială. Banca Mondială a fost înfiinţată pentru a contribui la reconstrucţia Europei de
după război. Când această sarcină a fost în mare măsură preluată de Planul Marshall, Banca şi-a îndreptat atenţia
spre dezvoltare şi spre celelalte zone ale lumii. Ca şi FMI, cu care Banca era aliată datorită amplasării lor
comune la Washington şi datorită cerinţei ca Banca să fie membru al Fondului, Banca era condusă de un
consiliu de administraţie alcătuit din profesionişti în care cei mai importanţi contribuenţi la capitalul social
aveau un cuvânt de spus proporţional cu contribuţia lor. In afară de aceste fonduri, Banca obţinea bani din
participarea pe pieţele bursiere. Ea acorda împrumuturi statelor solvabile cu dobânzi comerciale, pentru
perioade limitate (la sfârşitul cărora fondurile să poată fi împrumutate din nou altcuiva) şi în principal pentru
infrastructura economică. Politica sa foarte conservatoare era necesară pentru a permite Băncii să se împrumute
de pe piaţa financiară cu cea mai convenabilă dobândă disponibilă, dar această politică îi restrângea activităţile
iniţiale la sporirea avutului celor bogaţi în loc să i le direcţioneze în sensul ajutorării celor săraci. Pentru a
îndeplini acest din urmă obiectiv au fost create International Finance Corporation (Corporaţia Internaţională
Financiară), care a fost desemnat să ajute statele mai sărace să obţină finanţe din sectorul bancar privat, iar în
1960, International Development Association (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare), care a acordat
statelor mai sărace împrumuturi fără dobândă pe o durată de cinzeci de ani. Aceste împrumuturi acordate de
IDA au fost finanţate în special de către guvernele occidentale, au fost folosite pentru infrastructura economică
şi se aştepta ca ele să determine o revenire rezonabilă, chiar şi cu întârziere. Principala funcţie a Băncii în
domeniul dezvoltării a fost deci aceea de mediator sau furnizor. Până în anii '70 activităţile acestui organism au
fost restrânse, dar în deceniul următor operaţiunile sale au luat amploare, crescând de zece ori sau chiar mai
mult, iar această extindere a fost însoţită de o nouă doctrină care, pentru a justifica împrumuturile acordate unor
destinatari mai puţin solvabili, evidenţia potenţiala valoare economică a societăţilor sărace, după ce s-au
dezvoltat sau a celor aflate în curs de dezvoltare. Funcţia paralelă a Fondului Monetar Internaţional (FMI) era
aceea de a facilita comerţul asigurând o rată a schimbului stabilă, evitând astfel anarhia financiară ce a domnit în
anii '30 când devalorizările succesive au provocat recesiunea pe plan mondial frânând comerţul. FMI a fost creat
ca un garant al sistemului creat la Bretton Woods al unei rate stabile a schimbului - stabilă în raport cu dolarul
care era el însuşi convertibil în aur. FMI, ca şi Banca Mondială, a fost creat iniţial prin contribuţiile membrilor,
mărimea acestor contribuţii garantând fiecăruia dintre membri greutatea votului şi dreptul de a obţine cambii. El
a acordat împrumuturi pe termen scurt, în special pentru a atenua dificultăţile balanţei de plăţi, şi în principal ale
statelor dezvoltate şi a oferit servicii de monitorizare şi
prognozare în ceea ce priveşte problemele economice^naţionale şi internaţionale. Resursele sale au fost puse
sub semnul întrebării de abrogarea în 1971 a convertibilităţii dolarului în aur şi de stabilizarea altor monede faţă
de dolar. Contextul în care FMI opera a fost transformat apoi de drasticele creşteri de preţuri ale petrolului
105
înregistrate în perioada 1973-1979, care au creat puternice dezechilibre (în special în cazul statelor importatoare
de petrol şi relativ subdezvoltate), în timp ce afluxul de petrodolari ce a rezultat a făcut ca monedele instabile să
cunoască un grad şi mai mare de instabilitate. FMI era ameninţat, şi-a pierdut prestigiul şi influenţa şi a fost silit
să-şi revizuiască zona de interes şi metodele. FMI, datorită obiectivelor sale ce aveau un caracter în aparenţă
mondial a funcţionat - ca şi Banca Mondială - ca un substitut al unui sistem economic creat de şi destinat în
mare măsură lumii capitaliste dezvoltate, dar în anii '70 el a fost constrâns să îşi extindă zona de interes dat fiind
că Lumea a Treia, în curs de dezvoltare (şi acum independentă) pretindea să fie tratată ca făcând şi ea parte din
problemele economice mondiale, iar ţările bogate au început să realizeze cât de important este să se implice şi
ele economic în dezvoltarea ţărilor sărace.
Sistemul comercial creat la Bretton Woods presupunea o anumită comunitate de interese între naţiunile
antrenate în comerţul mondial şi presupunea de asemenea că tarifele şi cotele-parte sunt principalele bariere în
calea comerţului între state. Nici una dintre aceste presupuneri nu era însă reală în cazul statelor cu o economie
slab dezvoltată. Deşi acestea aveau nevoie să intre în sistemul economic mondial, ele aveau nevoie în egală
măsură să fie protejate o dată ajunse aici; libertatea era în acest caz un inconvenient. în plus, principalele lor
probleme nu erau tarifele şi cotele-parte, ci instabilitatea preţurilor internaţionale pentru produsele lor şi difi-
cultatea de a pătrunde pe pieţele străine pentru a le vinde. Ele erau în mare măsură nu numai foarte sărace - cu
un venit anual mediu pe cap de locuitor de 100-150 dolari, comparativ cu peste 1000 de dolari în statele membre
ale NATO, inclusiv Grecia şi Turcia - ci şi foarte prost dotate pentru competiţia economică internaţională. Multe
dintre ele aveau o economie rigidă unidirecţionată. Produsele lor erau produse neprelucrate, pentru care cererea
(exceptând cazul petrolului) creştea mult mai încet decât resursele mondiale. Clienţii lor produceau mărfuri
sintetice sau substituenţi iar, în ceea ce priveşte agricultura, şi-au creat pe plan intern grupuri de presiune
protecţionistă dornice să stăvilească afluenţa mărfurilor străine pe piaţa internă. Deşi războiul din Coreea şi cel
din Vietnam au provocat creşterea preţurilor produselor, de care au profitat o serie de ţări, acest lucru a fost de
scurtă durată. A apărut o nouă situaţie, adică s-au acordat sume de bani în numerar, credite, bunuri şi
consultanţă gratuit sau la un preţ mai mic faţă de preţul pieţei. S-a procedat în acest fel la un transfer de bunuri
şi valori, iar donatorii, trecând în revistă anii de sacrificii, s-au felicitat pentru generozitatea lor.
Beneficiarii lor gândeau totuşi altfel. Ei au ajuns la concluzia că ajutorul nu este răspunsul potrivit pentru
problemele lor. în afară de faptul că el era de fapt nesemnificativ din punct de vedere cantitativ şi că aceşti
beneficiari realizau că ajutorul le era dat din raţiuni politice în cadrul Războiului rece, sprijinul era
condamnat din următoarele motive: plata dobânzilor şi restituirea capitalului au devenit o povară mult prea mare
asupra veniturilor obţinute din export; ajutorul era frecvent condiţionat astfel că beneficiarul lui, în loc să-1
poată folosi pentru a cumpăra ceea ce dorea de acolo unde preţul era cel mai mic, era obligat să accepte planuri
care nu se aflau pe primele locuri din lista sa de priorităţi sau să cumpere bunuri de la donatorul său în loc să le
cumpere mai ieftin de altundeva; ajutorul perpetua un model economic creat în epoca colonială, când coloniile
erau obligate să producă materii prime pentru nevoile metropolei; de aceea, ajutorul împiedica adevăratele
afaceri să diversifice economia postcolonială şi să iniţieze industrializarea pentru a permite noului stat să
producă capital. Datorită tuturor acestor motive, statele cele mai slab dezvoltate au considerat foarte curând că
acest ajutor nu era menit să rezolve ceea ce ele doreau cu adevărat - o schimbare în cadrul legilor care
guvernează economia internaţională şi mai ales preţuri garantate pentru produsele lor şi liber acces pe pieţele
cele mai active, unde aceste produse să fie vândute. ONU, care a creat în 1960 un fond special pentru dezvol-
tarea ţărilor din Lumea a Treia (SUNFED), a cerut ţărilor bogate să contribuie cu 0,7% din PNB pentru a ajuta
ţărilor sărace să se dezvolte cu o rată de dezvoltare de 5% pe an şi a convocat o conferinţă specială, planificată
pentru 1962, dar care s-a desfăşurat de fapt în 1964 la Geneva (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru comerţ şi
dezvoltare). Această conferinţă avea menirea să fie un eveniment singular, dar s-a transformat într-o instituţie al
cărei principal obiectiv era stabilirea unor preţuri mai mari şi mai stabile pentru mărfuri. în 1967, cele mai
sărace state din Asia, Africa şi America Latină au înfiinţat Grupul celor 77, care şi-a ţinut prima întâlnire la
Alger în 1967 şi l-au ales director al acestui organism pe Râul Prebisch din Argentina. Aceste evenimente au
modificat scena internaţională, cerând să se acorde la fel de multă atenţie relaţiilor economice între state, ca şi
relaţiilor lor politice. Grupul celor 77 a evidenţiat nedreptatea unei ordini economice dominate de cumpărători şi
consumatori de materii prime şi de variabili-tatea preţurilor mondiale la aceste materii şi s-a declarat de acord cu
existenţa unor tarife vamale preferenţiale în opoziţie cu reglementările privind tratamentul egal pentru ţările slab
dezvoltate din punct de vedere economic şi pentru cele puternic dezvoltate, cu transferul de tehnologie la preţuri
scăzute şi cu împrumuturile cu dobânzi mici. Deşi Grupul celor 77 a reuşit să schimbe modul de gândire al
oamenilor în privinţa problemelor internaţionale, el nu s-a bucurat de la fel de mult succes în privinţa modului
acestora de a se comporta. Grupul s-a împărţit în aşa-numiţii moderaţi şi radicali, iar ulterior s-a divizat şi mai
mult datorită creşterilor înregistrate de preţul petrolului în anii '70, care i-au favorizat pe producătorii de petrol,
dar i-au împovărat pe importatorii de petrol membri ai Grupului. Apariţia OPEC ca grup distinct a ilustrat exact
106
acest lucru. OPEC a menţinut situaţia generală în Lumea a Treia, acţionând în acelaşi timp asupra ordinii
economice occidentale ca un operator şi nu ca un rebel. Când în 1974, ONU a afirmat necesitatea unei Noi
Ordini Economice Internaţionale, declaraţia a atestat numărul de voturi comandate de Lumea a Treia în
Adunarea Generală,
dar efectul a dovedit cât de limitată este eficienţa voturilor naţionale în problemele economice. Occidentul,
beneficiind de o putere economică copleşitoare, era capabil să pareze nemulţumirile şi campaniile Lumii a Treia
şi să menţină ajutorul economic occidental la nivelul operelor de caritate.
Comunitatea Europeană a luat act de aceste probleme cu bunăvoinţă, dar cu chibzuinţă. Când au avut loc
negocierile în vederea încheierii Tratatului de la Roma, Franţa a insistat să se insereze prevederi speciale pentru
statutul de stat asociat. Ea se gândea la propriile teritorii din Africa, care erau încă toate colonii. Partea a IV-a a
tratatului prevedea prin urmare faptul că şi Comunitatea Europeană putea încheia acorduri cu state din afara
Europei, prin care acestea beneficiau de reduceri de taxe vamale şi de cote-parte mai mari, putând totodată să
impună tarife proprii pentru a-şi proteja industriile începătoare (cu condiţia ca aceste tarife să nu opereze discri-
minări în rândurile membrilor Comunităţii).Comunitatea Europeană a creat de asemenea un Fond de Dezvoltare
care putea plăti 581 milioane de dolari într-o primă etapă de cinci ani şi 730 milioane de dolari într-o a doua
etapă de cinci ani. în 1964, prin intermediul primei Convenţii de la Yaounde, optsprezece foste colonii franceze
au profitat de aceste prevederi, iar în 1969 trei foste teritorii britanice -Kenya, Uganda, Tanzania - au beneficiat
de aceleaşi privilegii timp de un an (până în 1971, când a intrat în vigoare o a doua Convenţie Yaounde
revizuită). Nigeria a negociat şi ea un acord cu Comunitatea Europeană. Deşi iniţial a considerat aceste acorduri
o formă de neocolonialism Nigeria, nu şi-a permis să asiste la modul în care vecinii ei îşi desfăşurau comerţul cu
Comunitatea în termeni mult mai avantajoşi decât ai săi, în condiţiile în care două treimi din exportul său erau
livrate pieţelor CE. Din nou, relaţiile dintre CE şi statele asociate din Africa puteau fi atacate datorită faptului
că, în ciuda avantajelor concrete, ele tindeau să perpetueze sistemul colonial în loc să modernizeze şi să
diversifice economia postcolonială. în plus, faptul că o minoritate din rândul membrilor grupului UNCTAD a
distrus solidaritatea naţiunilor mai slabe, asigurându-şi o situaţie privilegiată, a provocat anumite neînţelegeri, în
1974, la Lome s-a semnat o nouă convenţie pentru cinci ani, de astă dată între CE şi patruzeci şi şase de state
africane, caraibiene şi din zona Pacificului (ACP). Această convenţie prevedea reduceri non mutuale ale
tarifelor vamale, crea un fond de ajutor de 1 600 milioane de dolari şi o schemă pentru stabilizarea preţurilor la
export şi promitea producătorilor de zahăr din Commonwealth accesul în Comunitatea Economică Europeană
(CEE) a întregii cantităţi de zahăr la preţurile garantate de Commonweath Sugar Agreement (Acordul
Commonwealth-ului asupra Zahărului). Prin convenţia Lome II, care a urmaf în 1979, Comunitatea Europeană
urmărea să preia exporturi din ţările ACP la valoarea de 15 000 milioane de dolari pe an şi să prevadă creşterea
anuală a ajutorului de la o bază iniţială de 850 milioane de dolari, cea mai mare parte a acestui ajutor fiind
destinată construirii de drumuri şi şosele, educaţiei, spitalelor, sistemelor de captare a apei şi centralelor
electrice. La intervale de cinci ani au urmat Lome III şi V, dar în 1990 ajutorul prevăzut de convenţii, deşi era
categoric folositor, era echivalent cu doar jumătate din suma totală acordată de membrii Comunităţii Europene
separat şi bilateral. Beneficiarii
acestor ajutoare erau nemulţumiţi de dependenţa concomitentă şi de costurile şi formalităţile birocratice menite
să pună în practică convenţiile. în 1995, când după negocieri prelungite a fost încheiată convenţia Lome V,
numărul beneficiarilor era de 70. Tarifelor vamale preferenţiale prevăzute de convenţie li se permiteau devieri
de la reglementările GATT, dar este greu de crezut că ele ar fi putut supravieţui transformării GATT în noua
Organizaţie Mondială a Comerţului.
In timp ce banii şi alte beneficii se revărsau spre ţările cele mai sărace din diferite surse, datoriile lor
creşteau şi, ceea ce era cel mai descurajator, creştea şi preţul împrumuturilor. începând din anii '70 statele
debitoare au devenit mai preocupate de a-şi replanifica datoriile decât de a obţine sume noi în termeni dezavan-
tajoşi. La UNCTAD IV desfăşurată la Nairobi în 1976, Lumea a Treia a prezentat un plan amănunţit pentru
replanificarea datoriilor sale, a ajutorului tehnic, promovarea industriilor producătoare şi diversificarea
economiilor unidirecţionate. Planul a fost ciopârţit cu asprime de ţările mai bogate care - în special fostele puteri
coloniale - erau sătule de punctul de vedere potrivit căruia ele nu erau atât creditori comerciali, cât mai ales
debitori morali. Aceste ţări au insistat în mare măsură zadarnic asupra faptului că în anii '50 şi '60 extinderea
pieţei mondiale a fost oprită şi schimbată. Efectele recesiunii mondiale asupra atitudinii şi posibilităţilor ţărilor
bogate au fost mult mai evidente la cea de-a cincea conferinţă UNCTAD de la Manila din 1979. Disperata
sărăcie, în anumite zone chiar foamete, din Lumea a Treia; prognoza dublării populaţiei lumii până la sfârşitul
secolului, ce va avea ca efect asedierea oraşelor şi izbucnirea unor războaie pentru materii prime; o datorie
externă a Lumii a Treia de 300 miliarde de dolari sau chiar mai mult; o scădere a ajutorului şi o creştere a
protecţionismului occidental - toţi aceşti indicatori au produs un soi de disperare cruntă pe care conferinţa nu a
107
găsit nici o modalitate să o atenueze. De la această dată conceptul de Lumea a Treia a devenit demodat. A
apărut un nou grup de ţări a căror prosperitate le deosebea în mod categoric de ţările sărace ale lumii şi a căror
solidaritate le-a permis să joace un rol important în politica internaţională. Aceasta era Lumea a Patra a OPEC
(Organization of Petroleum Exporting Countries - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), ai cărei membri
îşi datorau bogăţia petrolului, iar situaţia politică şi economică faptului că, deşi foarte diferite ca suprafaţă
geografică şi populaţie, erau destul de numeroase şi de unite pentru a-şi subordona deosebirile acţiunii comune.
în anii '70 au mărit atât de mult preţul petrolului încât i-au făcut pe toţi clienţii lor, bogaţi sau săraci, să tremure
pentru viitorul lor economic. Ele au putut face acest lucru pentru că preţul petrolului era foarte scăzut în raport
cu cererea şi pentru că el trecuse din proprietatea companiilor occidentale - şi o dată cu el puterea de a fixa
preţul pe piaţă - în proprietatea ţărilor producătoare. Ţările OPEC erau excentrice pentru că, într-o lume
obişnuită să privească toate ţările în curs de dezvoltare ca pe nişte ţări sărace, ele erau ţări în curs de dezvoltare
care aveau mulţi bani gheaţă. Ele erau bogate însă într-un mod special, bogate din vânzarea unui zăcământ finit,
iar nu bogate datorită unui proces de producere repetabil la infinit. Ele au prevăzut că anii lor de belşug nu vor
dura la nesfârşit. Motivele care le-au determinat să ridice preţul produsului
lor erau de natură economică (a obţine bani pentru dezvoltare, belşug şi ostentaţie); strategică (a acumula
armament); şi politică (a spori presiunea împotriva Israelului prin presiuni asupra clienţilor, majoritatea celor
treisprezece membri OPEC fiind arabi). Efectele acestor măriri de preţuri au fost cu atât mai puternice cu cât ele
au coincis cu şi au intensificat alţi factori economici de instabilitate: scăderea valorii dolarului (care scăzuse
deja sub valoarea sa normală datorită cheltuielilor excesive destinate străinătăţii, culminând cu războiul din
Vietnam), eşecul sistemului Bret-ton Woods şi inflaţia pe plan internaţional. Mulţi membri OPEC au câştigat
mai mulţi bani decât puteau folosi în ţările lor relativ subdezvoltate şi subpopulate. Investind imensul lor
excedent (peste 100 000 milioane de dolari pe an până la sfârşitul anilor '70) într-o lume industrializată instabilă,
au dobândit proprietăţi care, în parte datorită propriei acţiuni, s-au devalorizat continuu, în timp ce creşterile lor
de preţuri i-au constrâns pe clienţii lor să renunţe să mai cumpere petrol. în plus, masivul transfer de capital din
ţări care îl puteau folosi în scopuri productive în ţări care nu puteau face acest lucru - din lumea industrializată
în ţările membre OPEC - a imobilizat resursele şi a produs o reducere a economiei mondiale.
Statele din Lumea a Treia au fost afectate în dublu sens de toate acestea. Ele nu mai puteau plăti pentru
un produs esenţial şi nu mai puteau aştepta ajutorul financiar pe care îl primiseră de la guvernele şi băncile
private din ţările industrializate. Ţările în curs de dezvoltare importatoare de petrol au ajuns să aibă datorii
externe totalizând 300 000 milioane de dolari; deficitul combinat al balanţei lor de plăţi a ajuns la 100 000
milioane de dolari pe an, înregistrând o creştere de 25 000 milioane de dolari pe an numai în contul petrolului.
în condiţiile unei asemenea rate de creştere nu numai aceste state, ci şi creditorii lor s-au văzut în pragul
falimentului. Exportul lor cunoştea şi el o perioadă de declin datorită presiunii asupra propriei producţii şi
datorită faptului că principalele lor pieţe (ţările dezvoltate) se aflau şi ele sub presiune. Ţările membre OPEC şi-
au asumat o oarecare responsabilitate pentru a tempera aceste efecte. Ele au făcut acest lucru prin binecunoscuta
practică a ajutorării celui sărac. La sfârşitul anilor '70 acest ajutor era cuprins între 1 şi 3% din PNB, iar trei state
membre OPEC au atins chiar 10% din PNB. Aceste procente puteau fi comparate favorabil cu procentul de
0,7% al OCED (Organization for Economic Co-operation and Development - Organizaţia pentru Coperare
Economică şi Dezvoltare) realizat practic numai de Norvegia, Suedia, Danemarca şi Olanda. Pe de altă parte,
aceste sume realizate de ţările OPEC au fost obţinute în parte oprind contribuţia OPEC la fondul Băncii
Mondiale (din motive politice), iar cea mai parte a lor a fost dată celor mai sărace state arabe din Orientul
Mijlociu şi din nordul Africii - ce excepţia Egiptului după semnarea acordurilor de la Câmp Da-vid de către
Sadat împreună cu Carter şi Begin.
Din punctul de vedere al Lumii a Treia, generozitatea OPEC avea limitele ei. Comparat cu procentul din
PNB, ajutorul OPEC era destul de important. Dar PNB al statelor membre OPEC era mult mai mic decât al
statelor OCED (de circa şaisprezece ori mai mic), astfel încât volumul ajutorului statelor OCED rămânea mult
mai mare decât cel al statelor OPEC. în plus, programul OPEC de ajutorare
nu era altceva decât un alt paliativ; iar filantropia, indiferent de proporţii, nu putea înlocui reforma unui sistem
economic mondial în mod fundamental dezechilibrat care se reducea la rândul său. Donatori şi beneficiari -
OPEC, CEE sau OCED pe de-o parte, majoritatea statelor membre UNCTAD pe de altă parte - şi-au asumat o
confruntare, o reglare a intereselor contradictorii şi a situaţiilor divergente. Teoreticienii au discutat decenii
întregi despre interdependenţa şi interesele mutuale ale bogaţilor şi săracilor fără a fi prea mult băgaţi în seamă,
dar în 1980 un grup neoficial de personalităţi publice sub preşedinţia lui Willy Brandt a redactat un raport care
intenţiona să reformuleze problemele şi să propună soluţii practice.
Raportul Brandt a încercat să-şi convingă cititorii că aşa-numitul conflict Nord-Sud între bogaţi şi săraci
este la fel de periculos pentru lumea întreagă ca şi conflictul mult mai evident Est-Vest dintre lagărele înarmate
108
ale superputerilor. Ţinând cont de însuşirile distrugătoare ale armelor nucleare, această idee era extrem de greu
de acceptat. Era un lucru binecunoscut (dar pe care majoritatea oamenilor preferau să-1 uite) că milioane de
săraci mureau datorită extraordinarului dezechilibru economic mondial: circa 800 milioane de oameni trăiau
mult sub limita unei crunte sărăcii. Faptul că acest lucru constituia însă în egală măsură un pericol şi o ruşine nu
era deloc evident. Raportul Brandt nu urmărea să repete apeluri umanitare; el urmărea să atragă atenţia lumii
asupra unei realităţi care trezea în egală măsură teama şi ruşinea. Pentru a reuşi să facă acest lucru raportul
afirma implicit faptul că interesele comune ale bogaţilor şi săracilor sunt mai puternice decât aspectele care-i
dezbină. Raportul renunţa la poziţia în esenţă potrivnică a UNCTAD. El nu vorbea în numele săracilor
împotriva bogaţilor, ci în numele tuturor, pe baza faptului că toţi alunecă pe aceeaşi pantă periculoasă. El
proclama comunitatea de interese care animă toate statele suverane.
Raportul trasa apoi un cerc prin trei cercuri concentrice. El spunea pe scurt: să lăsăm plutocraţii OPEC să
împrumute excedentul lor săracilor; să lăsăm ca acestea şi alte fonduri să fie folosite pentru a pune capăt
foametei în Lumea a Treia şi pentru a dezvolta agricultura şi industria din aceste ţări; ajutaţi Lumea a Treia,
salvată din stagnare, să cumpere industria lumii industrializate; şi ajutaţi lumea industrializată, reafirmând
încrederea ei în comerţul liber, să-şi extindă afacerile în Lumea a Treia (sursa multora dintre profiturile ei în
epoca colonială) şi să găsească astfel bani pentru a plăti petrolul statelor OPEC.
Esenţa propunerilor Brandt consta într-un masiv transfer de resurse dinspre ţările îmbogăţite de curând şi
dinspre cele bogate către ţările sărace de ordinul a 50 000 milioane de dolari pe an până în 1985 (la preţurile din
1980) - o creştere a ajutorului oficial cu 8 000 milioane de dolari pe an astfel încât acest ajutor să fie echivalent
cu 0,7% din PNB al ţărilor contribuabile până în 1985 şi de 1% până la sfârşitul secolului. Existau două
obstacole majore în vederea acceptării acestei reţete modeste din punct de vedere statistic. în măsura în care se
afirma că cei bogaţi vor fi plătiţi pentru a-i ajuta pe cei săraci, ea părea o ofensă la adresa bunului simţ. In al
doilea rând, ea presupunea existenţa a ceva asemănător unui guvern mondial, despre existenţa căruia nu se
întrevedea nici cel mai imperceptibil semn, pentru că era de
neconceput ca un astfel de program să fie iniţiat şi aplicat de un comitet sau o conferinţă a reprezentanţilor
statelor suverane lipsite de autoritatea executivă de a lua decizii, de a le pune în practică şi de a impune taxe.
Raportul Brandt presupunea existenţa unei lumi fragmentate din punct de vedere politic care să atace
problemele economice universale, pentru care nu existau instituţiile corespunzătoare. Raportul Brandt era un
exerciţiu de convingere, nesusţinut de autoritate sau putere.
Problema persista totuşi în termenii analizei făcute în Raportul Brandt şi orice ameliorare a economiei
mondiale arunca statele sărace pe poziţii şi mai lipsite de speranţă. Astfel, creşterea economică înregistrată în
statele bogate la începutul anilor '70 a stimulat, aşa cum se întâmplase şi în cazul războiului din Coreea, cererea
de produse esenţiale, dar când cererea a încetat producătorii acestor bunuri din lumea statelor sărace au constatat
că au fost păcăliţi. Creşterea preţului petrolului din anii '70, care nu a provocat, dar a agravat stoparea creşterii
economice, a constrâns statele sărace să împrumute, nu pentru investiţii, ci numai pentru a se menţine pe linia de
plutire. Ţările bogate au împrumutat bani cu generozitate dat fiind că băncile, ticsite cu bani de la producătorii
de petrol şi încurajate (în special în cazul împrumuturilor acordate de Statele Unite Americii Latine) să
împrumute şi să susţină astfel sectorul capitalist privat, căutau clienţi - cărora puteau să le împrumute bani cu
dobânzi mult mai mari decât plăteau propriilor lor depunători. Atâta timp cât acest sistem a persistat, băncile
bogate şi alte instituţii financiare s-au îmbogăţit în continuare, dar în anii ' 80 datoria statelor sărace către statele
bogate a devenit în mod evident imposibil de achitat, încât unii politicieni au spus deschis acest lucru:
preşedintele Nyerere într-un lung discurs, iar preşedintele Garcia din Peru limitând unilateral plata datoriei
peruviene la un procent fix din PNB. Reeşalonarea datoriilor a devenit un pretext, care încerca să mascheze
faptul că aceste datorii erau atât de mari, încât riscul de a deveni insolvabil îi ameninţa atât pe creditori cât şi pe
datornici.
Insolvabilitatea - în special insolvabilitatea statelor care se aflau la jumătatea drumului între sărăcie şi
prosperitate şi care au împrumutat sume mari de bani cu scopul de a accelera tranziţia şi în speranţa de a fi
capabile să finanţeze aceste împrumuturi din veniturile obţinute pe petrol care au dispărut o dată cu scăderea
preţului petrolului - a impus noi măsuri. în 1982, Mexicul nu şi-a putut plăti propriile dobânzi. Această
imposibilitate şi acest exemplu au ameninţat cu falimentul multe bănci importante. FMI nu avea resursele
necesare să facă faţă unei crize de asemenea proporţii, dar a preluat conducerea în ceea ce priveşte coordonarea
unei operaţiuni de ajutorare cu fonduri furnizate de băncile ameninţate şi a continuat să încheie acorduri cu o
mulţime de alte state cu datorii, obţinând fonduri noi pentru acestea de la bănci comerciale, în schimbul
adoptării unor reforme economice riguroase. De aceea FMI a reuşit să depăşească o criză. Pe lângă faptul că a
împrumutat sume din propriile fonduri, FMI a obţinut sume de cinci sau şase ori mai mari de la bănci. Dar
debitorii, care au descoperit că nici măcar statele silite să cerşească nu au posibilitatea de a alege, au fost
obligaţi să impună programe economice interne care, prin creşterea preţurilor şi restrângerea serviciilor sociale,
109
al căror greu era suportat de cetăţeni şi care nu făceau decât să amâne şi nicidecum să stabilizeze
acest ajutor. în anii '80 datoria statelor africane (excluzând Africa de Sud şi extremitatea nordică) a crescut cu
peste 7 milioane de dolari pe an şi a depăşit 200 000 de milioane de dolari; câţiva ani plăţile către FMI au
depăşit încasările. S-a redactat un plan pentru convertirea datoriei în IOU-uri* pe termen lung acceptat de
creditori care ştiau că nu-şi vor redobândi niciodată banii, dar preferau să amâne plata pe o durată nedefinită de
timp decât să anuleze datoriile de pe situaţiile conţinând balanţa de plăţi. Datoria statelor latino-americane era
de două ori mai mare decât datoria statelor africane, numai Brazilia şi Mexic aveau fiecare (în cifre rotunde) 100
000 milioane de dolari, iar Argentina 70 000 milioane de dolari. Toate statele din Lumea a Treia, în ciuda
faptului că au primit 50 000 milioane de dolari (net) pe an de la Banca Mondială, au contractat o nouă datorie de
30 000 milioane de dolari în fiecare an: totalul depăşea 1 300 000 milioane de dolari. Deşi foarte departe de
statutul de ţări în curs de dezvoltare, economia lor creştea cu 1%, iar populaţia cu 2%.
în 1985, secretarul american al trezoreriei [ministrul de finanţe - n.trad.], James Baker, a propus ca
băncile creditoare să avanseze suma de 20 000 milioane de dolari şi ca instituţiile internaţionale să acorde noi
împrumuturi similare - adică, să împrumute bani pentru a permite debitorilor să plătească dobânda la vechile
datorii. Această idee a fost elaborată de succesorul său, Nicholas Brady, care a elaborat o schemă prin care
băncile creditoare ar putea alege între trei modalităţi de a-şi ajuta debitorii: prin schimbarea obligaţiunilor
existente în unele noi reprezentând 65% din valoarea lor nominală, ce trebuie să fie restituite după treizeci de
ani şi prin plata ratei iniţiale a dobânzii; prin schimbarea obligaţiunilor existente în obligaţiuni noi de treizeci de
ani cu o valoare nominală neschimbată, dar cu o dobândă redusă şi fixată la 6,25% pe întreaga durată de treizeci
de ani; şi prin acordarea unor noi împrumuturi plătibile în rate anuale timp de trei ani. în 1990, s-a semnat cu
Mexicul un acord prototip potrivit planului Brady.
NOTE
A. STATE FOARTE MICI

în 1985, în lume existau peste 40 de state independente cu o populaţie sub 2 milioane şi alte 30 de teritorii
cu dimensiuni asemănătoare care erau distincte din punct de vedere geografic, dar nu deplin independente.
Acestea din urmă erau de fapt insule sau grupuri de insule. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele dintâi,
care includeau 9 state separate din zona Caraibilor şi 8 din Oceania. în cadrul acestei categorii statele şi
teritoriile cu autoguvernare se deosebeau mult între ele ca mărime, populaţie şi bunăstare, dar cu câteva excepţii
erau mult prea slabe să se apere singure împotriva
* IOU, o înştiinţare scrisă de plată, în special una informativă, conţinând numai suma datorată şi semnătura
debitorului, [nota trad.]

prădătorilor atraşi de valoarea lor strategică sau de anumite bunuri ce puteau fi exploatate - frumuseţea ce atrage
amatorii de călătorii sau depărtarea ce îi atrage pe escroci. Aceste teritorii pot fi cumpărate de fapt de mafiile
străine în înţelegere cu politicienii locali, dat fiind că sunt necesari foarte puţini bani pentru a cumpăra cele
câteva voturi necesare pentru a câştiga alegerile şi puterea. Ele nu se pot apăra împotriva nemulţumirii şi
neîncrederii statelor mai mari, aşa cum a demonstrat-o invadarea Grenadei de către Statele Unite din 1983. în
anii '60 s-au făcut propuneri pentru inventarea unui nou statut pentru teritoriile foarte mici pe cale să fie
eliberate din imperiile coloniale sub forma unei independenţe nominale pe care nu au însă resursele, umane şi
teritoriale, să o apere; dar aceste discuţii nu au avut nici un rezultat, în mare măsură de teama de a nu jigni
naţiunile ce urmau să se nască. Asocierea cu o mare putere sau asocierile regionale au oferit o anumită protecţie
şi speranţă de progres. Unele insule, cele mai multe din Pacific, au încheiat acorduri de asociere cu Statele Unite
sau Franţa (ca Teritoriile de peste mări); altele au devenit state asociate în cadrul Commonwealth-ului. Forumul
Pacificului de Sud (South Pacific Forum), creat în 1971, în care s-au integrat până în 1990 11 state independente
şi neindependente, dar teritorii cu autoguvernare, a stabilit legături cu alte asociaţii internaţionale ca de pildă
ASEAN şi Comunitatea Europeană şi cu agenţiile specializate ale ONU; şi s-a combinat cu state mai mari din
mai vechea (1947) şi cuprinzătoarea Comisie a Pacificului de Sud (South Pacific Commissiori) din care făceau
parte Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi Franţa. Printr-un tratat din 1985 10 state
insulare din Pacific, împreună cu Australia, Noua Zeelandă şi Papua-Noua Guinee, au proclamat
denuclearizarea Pacificului de Sud; protocoalele auxiliare au fost semnate de URSS şi China, respinse de Franţa
şi „neacceptate" de Statele Unite şi Marea Britanie. Tratatul impunea interzicerea producerii, testării şi
desfăşurării de arme nucleare în zonă; lansa un apel către cele cinci principale puteri nucleare să nu efectueze
teste sau să nu amplaseze arme nucleare în această zonă; dar se abţinea să încerce să împiedice navele de război
110
sau avioanele să folosească apele internaţionale sau spaţiul aerian internaţional.
Principalele state insulare care au dobândit independenţa în zona Pacificului de Sud au fost: Samoa de
Vest, care şi-a dobândit independenţa în 1962 după ce a fost colonie germană şi teritoriu administrat de Noua
Zeelandă; Tonga (Friendly Islands), o monarhie constituţională din secolul al XlX-lea care şi-a dobândit
independenţa în 1970 (şi nu a semnat tratatul din 1985); Fiji şi-a dobândit independenţa în 1970 (vezi mai jos);
Gierek şi Ellice care s-au separat în 1975 şi 1978 ca Kiribati şi Tuvalu; Insulele Solomon şi-au dobândit
independenţa în 1978; şi condominium anglo-francez Noile Hebride îşi dobândeşte independenţa în 1980 ca
Vanuatu după puternice disensiuni şi lupte interne. Vanuatu a forţat noţiunile de stat şi naţiune: el avea o
populaţie de 150 000 de oameni care vorbeau o sută de limbi diferite în interiorul a ceea ce reprezenta o entitate
geografică, dar nicidecum politică sau culturală. în Noua Caledonie, un teritoriu de peste mări francez din 1958,
conflictul dintre kanaki şi imigranţii albi care au devenit majoritari a fost cel puţin pe moment rezolvat de
acordul Matignon din 1988 care prevedea guvernare nemijlocită franceză timp de un an, împărţirea teritoriului
în trei regiuni (două dintre ele locuite în majoritate de kanaki), un ajutor economic considerabil din partea
Franţei şi un referendum pe tema independenţei în 1988. Pentru că a acceptat prevederile acestui acord liderul
kanak Jean-Marie Tjibaou a fost asasinat de compatrioţii săi cei mai înfocaţi.
Fiji s-a confruntat cu o problemă rasială asemănătoare. Fiji - un teritoriu de mărimea Ţării Galilor
împărţit în peste şase sute de insule reprezentând 160 000 km2 de apă şi o populaţie de 750 000 de oameni - a
încercat fără succes să se apropie în secolul al XlX-lea de Germania şi Statele Unite pentru protecţie înainte de a
deveni colonie britanică în 1874. în timpul guvernării britanice indienii au fost încurajaţi să migreze în Fiji unde
au devenit baza industriei zahărului, iar în momentul dobândirii independenţei în 1970, reprezentau majoritatea
populaţiei. Tensiunile dintre rase au fost însoţite de tensiuni între insulele din vest şi cele din est şi între
generaţii. La alegerile din 1987 partidul de guvernământ din Fiji, care se baza mai cu seamă pe paternalism, a
fost învins de o coaliţie condusă de Sir Timothy Bavadra care a format un cabinet cu slabă majoritate indiană.
Deşi o mare parte din armata sa se afla în Orientul Mijlociu în serviciul ONU, colonelul Siliveni Rabuka a
organizat o lovitură de stat cu o mână de oameni care au pătruns în parlament şi l-au luat prizonier pe noul prim-
ministru. Bavadra a făcut zadarnic apel la guvernul britanic şi la coroană (Fiji era membru al Commonwealth-
ului), dar Rabuka a obţinut sprijinul CIA care îl considera pe Bavadra un adept al neutralităţii. Rabuka se bucura
de sprijinul mişcării Tsakei - Fiji pentru fijieni, dar progresiv a pierdut teren, în special în insulele din est, iar
începutul unei emigraţii indiene prezenta pericolul îndepărtării indienilor din industria zahărului care era
principala resursă economică a Fiji. Cu toate acestea, alegerile din 1994 l-au confirmat la putere, în ciuda
împotrivirii sale de a se ţine aceste alegeri. Fiji era membru al Forumului Pacificului de Sud. Bavadra a murit în
1989.
Arhipelagul Bismarck, anexat de Germania în 1874 şi devine iniţial teritoriu sub mandat al Ligii
Naţiunilor administrat de Australia, iar după 1947, teritoriul sub tutelă a ONU Noua Guinee, a devenit în 1975
parte a noului stat Papua-Noua Guinee.
Mai la nord, în apele ecuatoriale, grupurile de insule Caroline, Marshall şi Mariane, cumpărate de
Germania în secolul al XlX-lea, ocupate de Japonia în primul război mondial, devin după război teritoriu sub
mandat al Ligii Naţiunilor administrat de Japonia, iar în al doilea război mondial sunt ocupate de Statele Unite,
iar apoi sunt incluse împreună în „UN Trust Territory of the Pacific Islands", teritoriu sub tutelă a ONU,
administrat de SUA, între 1947-1986. Insulele Marshall, inclusiv atolii Bikini şi Enewetok care au fost folosiţi
până în 1958 pentru teste nucleare, au devenit Republica Insulelor Marshall având un tratat sau „acord" de liberă
asociere cu Statele Unite (1982). Insulele Caroline au devenit Statele Federate ale Microneziei având un tratat
asemănător. Scopul acestor „acorduri" era acela de a permite Statelor Unite să obţină drepturi speciale după
sfârşitul perioadei de tutelă. Acest sistem a provocat tulburări în cel mai de vest district al Microneziei -
arhipelagul Palau. în 1979, palauanii au votat în marea lor majoritate în favoarea interzicerii armelor nucleare pe
insulele lor. Când tentativele menite să schimbe această decizie (care includeau şi încercări de a schimba
constituţia) au eşuat, Statele Unite au propus un „acord" care prevedea ca o treime din arhipelagul Palau să fie la
dispoziţia Statelor Unite pentru exerciţii şi experimente militare. Acordul a fost respins în mod repetat de
palauani prin campanii agresive. în sfârşit, Insulele Mariane - care iniţial fuseseră denumite în mod jignitor de
Magellan Ladrones („hoţi") - cuprindeau Guamul şi Insulele Mariane de Nord. Guamul a trecut în 1898 de sub
stăpânirea Spaniei în proprietatea Statelor Unite şi au rămas parte componentă a acestora. Insulele Mariane de
Nord au devenit în 1986 commonwealth în cadrul Statelor Unite.
B. ANTARCTICA
Continentul Antarctica este bogat în peşte şi minerale, inclusiv petrol. Tehnologia modernă i-a conferit o
posibilă importanţă militară şi a atras atenţia daunelor ce pot fi aduse acolo mediului înconjurător de pe întreg
111
globul. Şapte state au emis pretenţii teritoriale. încurajate de cooperarea de pe durata Anului Internaţional al
Geofizicii (1957-1958), 12 state au semnat în 1959 Tratatul Antarctic, al cărui obiective au fost pacea şi
cooperarea în zonă şi libertate pentru cercetarea ştiinţifică. Tratatul a creat o organizaţie permanentă cu 39 de
membri permanenţi sau asociaţi. în 1980, s-a încheiat Convenţia asupra Resurselor Marine Naturale, iar în 1988
a fost redactată o Convenţie privind Reglementarea Exploatării Resurselor Minerale, aceasta din urmă stârnind
însă numeroase controverse. Australia şi Franţa s-au opus acestei convenţii pentru că americanii, britanicii şi
alţii nu urmăreau prin acest act decât impunerea unui moratoriu (un moratoriu voluntar intrase în vigoare în
1972) ce trebuie respectat de activităţile miniere aprobate şi supervizate pe plan internaţional. Convenţia,
susţinută din toată inima numai de Japonia, a devenit literă moartă în 1990, când Marea Britanie şi-a retras
pledoaria în sprijinul exploatării limitate.
112
PARTEA A DOUA
EUROPA
6. EUROPA DE VEST
RECONSTRUCŢIA
Refacerea Europei de Vest după 1945 a fost neaşteptat de viguroasă. Reconstrucţia economică, ce
impunea repararea mai multor structuri distruse, dar robuste şi calificate, urma să se facă în mare măsură prin
intermediului ajutorului financiar american, care a fost el însuşi determinat atât de generozitate cât şi de teama
prăbuşirii unor ţări extrem de importante pentru Statele Unite în cadrul Războiului rece. Planul Marshall (1947)
a fost, alături de Tratatul Atlanticului de Nord (1949), un factor crucial în procesul de refacere materială şi
reasigurare spirituală a Europei.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial ţările din vestul Europei erau într-o situaţie de colaps fizic şi
economic, la care se adăuga teama de dominaţia Uniunii Sovietice prin atac frontal sau subversiune. în timpul
războiului s-au întocmit planuri pentru punerea în aplicare a unui sistem de ajutorare a Europei postbelice, în
1943 a fost creată UN Relief and Rehabilitation Agency (UNRRA - Agenţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare
şi Reconstrucţie) care a funcţionat până în 1947: în 1947, au fost create European Central Inland Transport
Organization (Organizaţia Centrală Europeană de Transport Intern), European Coal Organization (Organizaţia
Europeană a Cărbunelui) şi Emergency Committee for Eujrope (Comitetul de Urgenţă pentru Europa), care au
fuzionat în ECE (UN' s Economic Commision for Europe -Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor
Unite). Aceste organizaţii au presupus că neajunsurile Europei pot fi rezolvate pe o bază strict europeană, dar
Războiul Rece a distrus această iluzie şi, deşi ECE a continuat să funcţioneze şi a redactat importante Economic
Surveys (Buletine Economice) începând din 1948, Europa a fost împărţită în două din raţiuni economice şi
politice.
Precursorii imediaţi ai ajutorului economic american au fost eşecul conferinţei miniştrilor de externe de la
Moscova din martie şi aprilie 1947 şi Doctrina Truman prin intermediul căreia, în martie, Statele Unite au
preluat rolul Marii Britanii de a sprijini Grecia şi Turcia şi l-au raţionalizat în termeni anticomunişti. în iunie,
generalul Marshall, pe atunci secretar de stat, a expus la Harvard planul care-i poartă numele şi care oferea
întregii Europe (inclusiv URSS) ajutor economic până în 1951 pe baza faptului că guvernele europene îşi vor
asuma responsabilitatea de a administra programul şi vor contribui şi ele într-o oarecare măsură la refacerea
Europei printr-un efort unit. Această ofertă a americanilor impunea crearea unei organizaţii europene; refuzul
Uniunii Sovietice de a accepta oferta, pentru URSS şi statele satelit, a transformat organizaţia într-una exclusiv
vest-europeană. Şaisprezece ţări au înfiinţat un Comitet European pentru Cooperare Economică care a evaluat
nevoile lor în bunuri şi rezerve valutare pentru perioada 1948-1952; acesta s-a transformat în aprilie 1948 în
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Germania de Vest a fost reprezentată prin
intermediul celor trei comandaţi supremi occidentali ai forţelor de ocupaţie până în octombrie 1949, când au fost
acceptaţi reprezentanţii germani. Statele Unite şi Canada au devenit în 1950 membri observatori ai organizaţiei,
iar ulterior cooperarea a fost extinsă şi la nivelul Iugoslaviei şi al Spaniei. în ceea ce priveşte Statele Unite,
Foreign Assistance Act din 1948 a creat Economic Cooperation Administration (ECA) pentru a dirija European
Recovery Programme (ERP - Programul European de Reconstrucţie). OECE, folosind fondurile americane, a
devenit în anii ce au urmat principalul instrument al tranziţiei Europei occidentale de la război la pace. El a
revigorat producţia şi comerţul din Europa prin reducerea contingentelor, crearea de credite şi furnizarea unui
mecanism pentru reglarea conturilor între ţări. Deşi era o organizaţie interguvernamentală şi nu una
supranaţională, ea a promovat o ţinută internaţională şi a stimulat cooperarea economică care a supravieţuit şi
după încheierea ERP. (Ea a fost înlocuită în 1960 de Organization for Economic Co-operation and Develop-
ment - OCDE - Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare - în care Statele Unite, Canada şi
Japonia erau membri permanenţi şi care a extins activitatea OECE în zone în curs de dezvoltare din lume).
Crearea OECE a coincis cu semnarea, în martie 1948, a Tratatului de la Bruxelles, de către Marea
Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg (ultimele trei fiind cunoscute sub numele de Benelux de pe
vremea când au creat în 1947 o uniune vamală). Acest tratat, ca şi Tratatul anglo-francez de la Dunquerque din
113
1947, era o alianţă militară îndreptată aparent împotriva revanşismului german. El conţinea anumite prevederi
adiţionale vizând cooperarea politică, economică şi culturală prin intermediul unor comitete permanente şi al
unei organizaţii centrale şi era considerat, cel puţin de către unii dintre iniţiatorii săi, un prim pas către o mai
amplă alianţă militară cu Statele Unite. Preşedintele Truman 1-a considerat ca atare, vorbind despre necesitatea
unei pregătiri militare generale şi despre un serviciu militar selectiv în Statele Unite, iar liderul republicanilor
din Senatul american, Arthur H. Vandenberg, a propus şi a votat o moţiune în favoarea unui ajutor american
acordat organizaţiilor militare regionale, care servea obiectivelor politicii americane: senatorul susţinea de fapt
ideea unui pact militar între Statele Unite şi Europa de Vest, o alternativă militară la planul economic al
generalului Marshall.Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, de Statele Unite, Canada şi zece ţări
europene, le-a oferit acestora din urmă o garanţie, pentru cel puţin douăzeci de ani, în privinţa independenţei şi
integrităţii împotriva extinderii URSS, concretizând şi instituţionalizând intenţia americanilor de a rămâne în
Europa şi de a juca rolul unei puteri europene. La acea dată ruşii, ca şi chinezii cu cincizeci de ani înainte,
aveau forţe terestre ample şi de temut care apăsau din greu asupra tuturor celor din lagărul socialist, dar nu
aveau un armament diversificat, modern, cu care să fie capabili să atace Statele Unite. De aceea Tratatul
Atlanticului de Nord a fost o modalitate de a desfăşura puterea aeriană a americanilor, inclusiv armele nucleare,
cu scopul de a descuraja forţele terestre sovietice în zona desemnată de tratat.
Membrii europeni ai acestei noi alianţe au fost iniţial beneficiari relativ pasivi care, în ciuda faptului că au
furnizat 80% din trupele NATO din Europa, depindeau de contribuţia mult mai semnificativă a americanilor,
fără de care propria lor contribuţie era nesemnificativă pentru principalele lor nevoi şi temeri. Deşi teoretic
tratatul era un acord colectiv de securitate, practic el era mai degrabă ceva asemănător tratatelor de tip
protectorat din epocile mai timpurii prin care o mare putere lua sub aripa ei ocrotitoare teritorii mai slabe.
Tratatul a creat o organizaţie permanentă (NATO - the North Atlantic Treaty Organization - Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord) în cadrul căreia să se poartă discuţii politice şi să se facă planificări de ordin
militar, iar unii dintre creatorii săi şi adepţii săi de mai târziu au studiat perspectiva dezvoltării a ceva mai mult
decât o alianţă militară - o înţelegere sau o comunitate sau o uniune. Nu s-a creat însă nimic asemănător din mai
multe motive: enorma disparitate dintre puterea Statelor Unite şi a oricărui alt membru, eşecul membrilor
europeni de a se asocia într-o organizaţie politică proporţională cu Statele Unite, lărgimea Oceanului Atlantic,
indiscutabila înclinaţie a americanilor spre suveranitate care li se părea însă de modă veche când era vorba de
alţii, reînvierea puterii europene şi a încrederii, precum şi scăderea ameninţării sovietice în parte datorită însăşi
existenţei tratatului.
Timp de aproape o jumătate de secol NATO a fost un instrument principal în Războiul Rece. Europa
occidentală, împreună cu zona Atlanticului şi a Mediteranei, era teatrul operaţiunilor sale. Membrii europeni ai
alianţei furnizau majoritatea forţelor sale, americanii majoritatea echipamentului şi majoritatea banilor.
Europenii aveau grijă să evite orice formă de asociere militară între ei care ar fi putut părea că slăbeşte legătura
euro-americană. Ei erau de asemenea mult mai refractari decât americanii în a recunoaşte faptul că o alianţă
antisovietică ar pune capăt ostilităţii cu germanii şi ar contribui la integrarea Germaniei de Vest în alianţă. Acest
pas -cel mai important din istoria NATO şi unul care avea să provoace o anumită confuzie atunci când
ameninţarea sovietică era pe punctul să dispară în anii '80-a fost grăbit de evenimente care se petreceau la mii de
kilometri depărtare în Asia: la mai puţin de un an după semnarea Tratatului Atlanticului de Nord izbucnirea
acestui război a creat noi şi substanţiale apeluri la adresa resurselor Statelor Unite şi teama de ostilităţi
asemănătoare în Germania. Washington a devenit de aceea nerăbdător să îşi transforme aliaţii din protejaţi
pasivi în parteneri mai tineri şi să creeze în Europa o contrafortă la armatele sovietice, o forţă distinctă de
rachetele americane cu rază lungă de acţiune care, deşi cantonate în Europa, erau sub comandă exclusiv
americană şi au rămas aşa chiar şi după ce a fost creată o comandă comună NATO. Aliaţii erau încă slabi.
Marea Britanie şi Franţa, având mare parte din forţe implicate în acţiuni în afara Europei, puteau acorda un
ajutor redus imediat şi erau de aceea
cel mai uşor de constrâns să accepte o decizie americană de urgenţă vizând re-înarmarea Germaniei. Alianţa
antisovietică de care se temea Moscova în perioada interbelică a căpătat acum consistenţă şi la sfârşitul anului
1950 generalul Eisen-hower a revenit în Europa în calitate de comandant suprem al unei alte mari alianţe, în
acelaşi an Grecia şi Turcia au fost invitate să coopereze cu aliaţii pentru a apăra zona Mediteranei, deşi nu au
devenit membri cu drepturi depline decât la începutul anului 1952: cooperarea lor a contribuit la crearea unui
flanc de est pentru a proteja sectorul aliat central şi pentru a ameninţa URSS din sud. La începutul anului 1951,
a fost creat un nou stat major {Supreme Headquarters, Allied Powers in Europe -SHAPE), iar un an mai târziu,
la Lisabona, consiliul NATO a aprobat un plan pentru a înzestra acest comandament până în 1954 cu nouăzeci şi
şase de divizii active şi de rezervă, incluzând cincizeci în sectorul central şi 9 000 de avioane. Deşi aceste
obiective nu au fost niciodată atinse, deciziile de la Lisabona au dat alianţei configuraţia pe care avea să o
114
păstreze pentru totdeauna, discuţiile ulterioare fiind canalizate pe doctrina strategică, arme noi şi desfăşurarea
lor.
Cu o singură excepţie. în 1952, problema Germaniei - adică statutul Germaniei de Vest ca entitate politică
şi rolul ei în planificarea şi operaţiunile NATO - nu era încă rezolvată. Datorită războiului din Coreea, presiunile
americanilor vizând, accelerarea procesului de dobândire a suveranităţii de către Germania de Vest şi o dată cu
el de reînarmare a acesteia au devenit foarte insistente, dar Franţa în mod special era dornică să găsească
modalitatea de a împiedica refacerea puterii militare autonome a Germaniei. Rene Pleven, ministrul francez al
apărării, a propus ca unităţile germane să fie create şi încorporate în diviziile multinaţionale, dar să nu se
permită Germaniei să aibă o armată separată, un stat major general sau un ministru al apărării. Adoptând
formula Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a fost lansată la iniţiativa Franţei şi care tocmai
urma să îşi înceapă activitatea, Pleven a plănuit înfiinţarea unei Comunităţi Defensive Europene (European
Defence Community - EDC) cu un consiliu de miniştri, o adunare şi un minister european al apărării. Obiectivul
francezilor era acela de a minimiza efectivele militare germane şi în acelaşi timp de a integra contribuţia militară
a Germaniei, atât din punct de vedere operaţional cât şi politic, într-o organizaţie internaţională. Participarea bri-
tanicilor era aproape esenţială de vreme ce fără ea viitoarea organizaţie internaţională ar fi fost reprezentată doar
de Franţa şi Germania cu câteva adaosuri nesemnificative. Pentru Franţa, implicarea Marii Britanii era unica
modalitate adecvată de a contrabalansa riscurile inerente ale reînarmării Germaniei şi ale reapariţiei unui stat
german suveran, dar în cei patru ani în care s-a discutat despre EDC, implicarea Marii Britanii nu a satisfăcut
aşteptările Franţei.
în mai 1952, prin semnarea tratatelor de la Bonn şi Paris s-a creat o nouă structură complexă: şase state
europene continentale au semnat un tratat vizând crearea EDC, trei dintre ocupanţii occidentali ai Germaniei au
fost de acord să pună capăt ocupaţiei prin ratificarea tratatului EDC, dar atât Marea Britanie cât şi celelalte
puteri membre NATO au semnat tratate auxiliare separate prin care se angajau să acorde ajutor militar în
eventualitatea unui atac îndreptat împotriva
oricăruia dintre partenerii EDC. Franţa a continuat însă să se teamă şi a rămas indecisă. Ea dorea ca Marea
Britanie să devină membru al EDC şi nu doar să promită ajutor, nefiind de acord cu prevederea din tratatul EDC
prin care se permitea refacerea tuturor diviziilor armatei germane şi nu doar a unor unităţi mai mici, aşa cum se
prevăzuse în planul Pleven, care să fie încorporate în diviziile internaţionale. Statele Unite şi Marea Britanie au
început să facă presiuni asupra Franţei, cea dintâi ameninţând cu „o deloc agreabilă reconsiderare" a politicii
americane dacă tratatul EDC nu va fi ratificat (ceea ce însemna stoparea ajutorului acordat de americani
Franţei), iar cea din urmă angajându-se din nou în 1954 că va coopera atât din punct de vedere militar cât şi
politic cu EDC (angajament repetat de preşedintele Eisenhower în limitele atribuţiilor sale constituţionale). în
august 1954, parlamentul francez a luat în sfârşit în discuţie problema tratatului, refuzând cu 319 voturi contra
264, printr-o moţiune procedurală, să dezbată ratificarea tratatului.
Datorită acestui vot, EDC precum şi tratatele de la Bonn şi Paris din 1952 au fost sortite eşecului. Decizia
parlamentului francez a provocat furie la Bonn, unde Ade-nauer a insistat asupra faptului că Germania trebuie să
îşi redobândească suveranitatea şi la Washington, unde Dulles a decis în mod ostentativ să scoată Parisul de pe
lista unui tur al capitalelor europene. La Londra, Eden a încercat, deşi târziu dar în mod constructiv, să refacă pe
cale diplomatică relaţiile, dând de înţeles în acelaşi timp că Marea Britanie îşi va da consimţământul. La
sfârşitul anului, prevederile Pactului de la Bruxelles din 1948 s-au modificat prin includerea foştilor inamici
Germania şi Italia, tratatul de securitate mutuală fiind redenumit Uniunea Europei Occidentale (UEO = WEU -
Western European Union); acest nou organism a preluat funcţiile nemilitare ale organizaţiei tratatului de la
Bruxelles şi a devenit din punct de vedere militar parte componentă a NATO; Marea Britanie a declarat că îşi va
menţine pe continent forţe echivalente celor aflate la dispoziţia Comandantului Suprem Aliat în Europa
{Supreme Allied Commander in Europe - Saceur), adică patru divizii şi o forţă aeriană tactică; ocupaţia din
Germania de Vest a luat sfârşit; Adenauer s-a angajat să nu producă arme atomice, bacteriologice sau chimice,
rachete cu rază lungă de acţiune sau teleghidate, bombardiere sau nave de război, decât la recomandarea Saceur
şi cu consimţământul a două treimi din consiliul UEO; Germania de Vest avea să devină membru permanent al
NATO, ceea ce s-a întâmplat în mod oficial anul următor, într-un fel sau altul situaţia Europei avea să se
lămurească. Franţa şi Germania de Vest au căzut de acord ca regiunea Saar, pe care Franţa sperase încă din 1945
s-o anexeze într-o formă sau alta, să constituie un teritoriu autonom special inclus în UEO, dar locuitorii acestei
regiuni au respins această soluţie, prin plebiscit în octombrie 1955, iar regiunea Saar a devenit, la începutul
anului 1957, parte componentă a Germaniei de Vest. Astfel primul deceniu postbelic a fost marcat de crearea
NATO, care urmărea să extindă protecţia Americii asupra Europei occidentale, de statutul Marii Britanii ca cel
mai ferm şi mai eficient dintre membrii europeni ai alianţei, şi de reafirmarea noului stat german în cadrul
comunităţii statelor din Europa occidentală.
Punctul slab era Franţa. în timp ce Marea Britanie şi-a revenit relativ rapid după război, iar Germania de
115
Vest era în pragul miracolului său economic, Franţa
recădea în instabilitatea politică ce o caracterizase în perioada interbelică, însoţită de incapacitate economică şi
de un efort colonial excesiv. Franţa se afla însă şi ea în pragul reformei economice şi al progresului; era pe cale
sa scape de povara intolerabilă a imperiului său colonial; şi, printr-un salt politic radical, avea să găsească în
parteneriatul franco-german o bază nouă pentru acţiunile ei în Europa şi dincolo de graniţele acesteia.
Franţa a fost o importantă putere terestră europeană şi o importantă putere imperială, dar a fost înfrântă în
bătălia cu Anglia pentru supremaţia ca putere maritimă. în secolul al XlX-lea declinul poziţiei Franţei în Europa
s-a combinat cu dobândirea unui al doilea imperiu de peste mări care să înlocuiască teritoriile pierdute în
favoarea Marii Britanii în războaiele din secolul al XVIII-lea, dar la începutul secolului XX Franţa, revenind în
cursa demografică şi industrială şi divizată în continuare din punct de vedere spiritual între moştenitorii
Iluminismului şi ai Revoluţiei şi cei care nu erau de acord cu nici unul dintre aceste evenimente, a început să fie
descurajată şi fără elan şi insensibilă faţă de guvernul central. Cumplitele sacrificii din primul război mondial şi
nu mai puţin cumplita umilinţă din cel de-al doilea război mondial, deosebindu-se numai prin incapacitatea de a
face faţă problemelor economice sau ameninţării lui Hitler la adresa valorilor esenţiale, au coborât Franţa în
proprii ei ochi până când acţiunile Rezistenţei şi conducerea lui de Gaulle au reînviat şi personificat spiritul
francez; propria identificare a lui de Gaulle cu Franţa şi folosirea în mod constant de către acesta a persoanei
întâi singular erau exact ceea ce lipsea după rănile fizice şi spirituale ale unui întreg secol.
Când războiul a luat sfârşit, francezii au încercat să intre într-o lume nouă cu unele dintre accesoriile celei
vechi până când şi-au dat seama că acest lucru nu e posibil. Au adoptat o constituţie şi metode politice care
aminteau în mod nefericit de cea de-a Treia Republică, au făcut eforturi mari pentru a-şi menţine sau reface
imperiul din Asia şi Africa, au încercat vechea formulă - aceea de a slăbi Germania permanent, şi au încheiat
tratate cu aliaţii lor tradiţionali Marea Britanie şi Rusia. Au revoluţionat însă politica lor externă alăturându-se
alianţei occidentale antisovietice deşi aceasta impunea reînarmarea Germaniei, au preluat conducerea creând noi
structuri politice potrivite noii poziţii a Europei în lume, au acceptat sfârşitul imperiului şi - ceea ce a fost mult
mai important - au adoptat sub conducerea lui Jean Monnet o formă de succes a planificării economice
centralizate pentru modernizarea industriei şi agriculturii. în timpul războiului producţia naţională scăzuse cu
65%, dar în primii doi ani după eliberare şi înainte de începera punerii în aplicare a planului Marshall, 90% din
această pierdere a fost recuperată. începând din 1947 seriile de planuri Monnet, elaborate şi aplicate de un
modest departament al guvernului central, folosind fonduri provenind din planul Marshall în special pentru
refacerea sau transformarea industriei, au alocat fonduri, au stabilit priorităţi şi au dirijat refacerea economiei
sector cu sector în asociere cu întreprinderile de stat şi particulare. De la data celui de-al doilea plan (1952-
1957), sectoarele socio-economice ca educaţia, cercetarea şi pregătirea profesională au fost incluse şi orientate
în stagiul următor către o conducere centralizată a politicii sociale şi un stat al bunăstării finanţat de patroni şi
angajaţi.
Renunţarea la imperiu a adus Franţa, cel puţin în privinţa Algeriei, în pragul unui război civil, de care a
fost salvată în 1958 de revenirea la putere a lui de Gaulle şi de zădărnicirea prin urmare a unei lovituri de stat,
organizate de un grup de militari de dreapta, care urmăreau să obţină controlul asupra capitalei şi statului. De
Gaulle i-a potolit pe generali şi colonei, s-a descotorosit de politicieni şi de coloniile rămase şi, profitând de o
îmbunătăţire rapidă a situaţiei economice, a salvat Franţa din postura în care trezea doar milă şi dispreţ şi a
readus-o în situaţia de stat suveran şi în atenţia opiniei publice internaţionale.
De Gaulle a moştenit două recente hotărâri ale predecesorilor săi - decizia de a deveni o putere nucleară şi
decizia de a se alătura unei comunităţi economice care să recunoască implicaţiile politice (Comunitatea
Economică Europeană - CEE -vezi secţiunea următoare). Cea dintâi dintre aceste decizii era pe placul lui. De
Gaulle considera că Franţa poate fi o mare putere şi credea că puterea trebuie să fie modernă. Aşa cum în timpul
războiului el s-a dovedit a fi un adept al folosirii tancurilor pe câmpul de luptă în timp ce mulţi dintre
colaboratorii săi susţineau încă necesitatea folosirii cailor, tot astfel acum, o generaţie mai târziu, el susţinea că
alegerea se putea face numai între putere nucleară sau nici un fel de putere, precum şi faptul că dincolo de un
anumit punct nu există mari deosebiri între o putere nucleară şi alta: o putere nucleară care a ajuns în acel punct
devine membru al primei ligi, chiar dacă are în dotare arme mai puţine sau mai puţin sofisticate decât alţi
membri ai ligii. Cea de-a doua decizie este posibil să nu-i fi fost la fel de mult pe plac, pentru că a evitat toate
tipurile de asociere sau noţiunile perimate despre abilitatea unei ţări ca Franţa de a se descurca singură, dar şi
mai sigur pentru că ideile lui despre natura asocierilor utile erau diferite de cele ale autorilor Tratatului de la
Roma. Deşi era conştient de faptul că statele suverane din Europa nu mai erau ceea ce fuseseră (chiar dacă,
devenind puteri nucleare, unul sau două dintre ele puteau să facă faţă singure în împrejurările excepţionale în
care ar fi fost adus în joc argurrientul nuclear), nu credea totuşi că judecata europenilor devenise suprana-
ţională. Potrivit punctului său de vedere, marea majoritate a europenilor erau încă sensibili la ideea de naţiune şi
116
de aceea politica lui europeană s-a bazat pe ideea de naţiune (dar nu neapărat pe ideea de suveranitate naţională)
cu rezerva, totuşi, că ideea de bază este un punct de plecare şi nu un factor permanent limitativ. La patrie a lui
de Gaulle nu era acelaşi lucru cu statul (Etat) şi se putea potrivi într-un parte-neriat sau asociaţie care să
recunoască şi să protejeze identitatea naţională. în plus, caracterul pragmatic al lui de Gaulle 1-a determinat să
insiste asupra deosebirilor dintre statele mai mult sau mai puţin puternice şi să susţină că orice asociaţie ar trebui
să fie guvernată sau dirijată de un directorat alcătuit din reprezentanţi ai statelor fondatoare - în acest caz fie
Franţa, Germania de Vest şi Italia, fie Franţa şi Germania de Vest. El considera că egalitatea dintre state, cu
consecinţa sa firească un stat un vot, este o pretenţie nesănătoasă, fie când e sugerată în cadrul CEE, fie când e
practicată în cadrul Adunării Generale a ONU. (Directoratul celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate se potrivea totuşi teoriei sale, cu condiţia stabilirii adevăratului delegat chinez.)
De Gaulle a moştenit şi o poziţie pe care a considerat-o intolerabilă într-un NATO pe care 1-a considerat
anacronic. Potrivit doctrinei sale privind directoratele, NATO trebuia să fie condus de Statele Unite, Marea
Britanie şi Franţa, dar în realitate el era dominat de Statele Unite cu o anumită influenţă specială a Marii
Britanii, datorată servilismului britanicilor faţă de politica americană. La scurt timp după revenirea sa la putere
în 1958, de Gaulle a încercat să alcătuiască împreună cu Statele Unite şi Marea Britanie un triumvirat în cadrul
NATO, dar ideile sale au fost respinse pe baza faptului că o alianţă în cadrul unei alianţe ar conduce la pierderea
celorlalţi aliaţi. în plus, Washingtonul şi Londra au subestimat Franţa în această etapă: ele au ridiculizat ambiţia
Franţei de a deveni putere nucleară, nu au crezut în stare Franţa să rezolve problema algeriană şi au refuzat să
accepte ideea că statutul Franţei se schimbă şi se va schimba şi mai rapid în viitorul apropiat.
De Gaulle nu şi-a dorit doar refacerea Franţei: el a observat pe bună dreptate că acest lucru se întâmplă. A
observat de asemenea că Europa seschimbă. Războiul Rece părea încheiat. El putea reîncepe într-o bună zi, dar
pentru moment teama de o agresiune sovietică, teamă care grăbise crearea NATO, dispărea cu repeziciune.
Urmarea acestui fapt era că americanii nu puteau rămâne la nesfârşit în Europa. Probabil că pâriă în 1980 ei s-ar
fi retras. Din nou de Gaulle, având o viziune limpede şi de perspectivă, a avut probabil dreptate, de vreme ce
dezvoltarea tehnologiei armelor transforma prezenţa americanilor în Europa dintr-o dispunere strategică într-un
gest politic, iar un gest politic este mai uşor de abandonat decât o poziţie strategică, mai ales dacă, aşa cum a
început să se întâmple după 1960, dificultăţile legate de balanţa lor de plăţi i-ar fi determinat pe americani să se
întrebe ce caută de fapt forţele lor armate în Europa. Europenii au început să se îndoiască de rapiditatea
automată a unui răspuns al americanilor la un atac sovietic, de vreme ce oraşele americane erau primele
ameninţate direct de rachetele intercontinentale sovietice: fie că ruşii nu vor ataca, fie vor face acest lucru în aşa
fel încât să evite o replică din partea americanilor. Imediat după revenirea lui de Gaulle, Dulles a oferit Franţei
arme nucleare în schimbul dreptului de a amplasa rampe de lansare în Franţa. De Gaulle a refuzat, iar în 1959 a
retras contingentul francez din flota NATO din Mediterana. El a refuzat să fie tulburat de criza Berlinului sau
cea cubaneză şi a considerat că ambele îl scutesc de presiunea pericolului sovietic. în 1962, când Kennedy a
oferit Franţei şi Marii Britanii arme nucleare, el a refuzat din nou, iar în 1966 el şi-a retras toate forţele de sub
comandamentul NATO. Această politică a provocat o anumită consternare în restul Europei. Estomparea
ameninţării sovietice şi a temerii de un colaps economic, realizarea principalelor obiective ale NATO şi planul
Marshall, le-au dat europenilor o nouă încredere pe care au tradus-o în dorinţa de a-şi vedea singuri de propriile
probleme (cu toate că în mare măsură ei făceau deja acest lucru). După ce Europa occidentală a fost salvată de
către americani de pericolul unei expansiuni sovietice, noua atitudine era una antiamericană, căci prezenţa
americanilor şi nu a ruşilor era cea care stârnea un nou val de naţionalism care s-a agravat în anii '60 datorită
resentimentului şi temerilor provocate de pătrunderea americanilor pe piaţa economică europeană, amploarea
investiţiilor americane
care le garantau americanilor controlul asupra întreprinderilor din Europa şi în egală măsură controlul asupra
angajărilor şi concedierilor. Antiamericanismul lui de Gaulle, izvorât din părtinirea pe care e arătase Roosevelt
regimului de la Vichy, precum şi generalilor şi liberalilor de dreapta în timpul războiului, nu era în dezacord cu
atitudinea generală din Europa - asta până în momentul în care a creat impresia că vrea să pună capăt definitiv
alianţei americane. Europa nu era pregătită pentru aşa ceva. Războiul Rece pierduse din intensitate, dar nu se
încheiase încă, el putea reizbucni oricând, şi atâta vreme cât acest lucru nu era sigur era mai bine să existe o
alianţă. De Gaulle el însuşi a afirmat în repetate rânduri necesitatea unei alianţe, dar dorinţa lui de a-i vedea pe
americani plecaţi din Europa crea impresia că alianţa este ea însăşi, după părerea lui, ceva consumat.
în anii '60, Franţa era gata să renunţe, sau în orice caz să se implice mai puţin, la o alianţă la care aderase
în anii '40 din necesităţi economice. Schimbarea situaţiei economice a Franţei era cel puţin la fel de importantă
ca instaurarea celei de-a V-a Republici şi alegerea ca preşedinte a lui de Gaulle din 1958, ceea ce producea o
schimbare politică. De Gaulle nu era un caz atipic în rândul francezilor şi al multor alţi europeni în dorinţa lui de
a diminua dependenţa politică şi strategică de Statele Unite, de îndată ce dependenţa economică nu mai era o
117
realitate. La sfârşitul războiului, de Gaulle şi alţi politicieni francezi de frunte şi-au dorit ca Franţa să adopte o
poziţie de intermediar între Statele Unite şi URSS, dar începutul Războiului rece şi slăbiciunea economică şi
militară a Franţei au forţat guvernul francez în 1947 să facă o alegere şi să aleagă tabăra americanilor. Nevoia de
bani şi de hrană au determinat politica Franţei. Planul Marshall a oferit salvarea, iar Franţa a profitat de ocazie.
Dar - asemeni americanilor înşişi - francezii au considerat programul ca o operaţiune de salvare pe termen scurt
şi - spre deosebire de americani - au presupus că alinierea care decurgea în mod logic va fi revăzută şi ea la
sfârşitul acestui termen scurt.
Această schimbare postbelică de la o politică de intermediar la una de aliniere a fost facilitată de, şi într-o
oarecare măsură cauzată de ieşirea comuniştilor de la guvernare. Comuniştii, după ce au jucat rolul de eroi
naţionali şi parteneri activi în rezistenţa împotriva germanilor, au revenit la o poziţie suspectă, sectară, în care
interesele Moscovei contau mai mult decât unitatea naţională şi regenerarea. Chiar şi înainte de aplicarea
planului Marshall şi respingerea lui de către URSS, continuitatea lor la guvernare a devenit aproape imposibilă
datorită doctrinei Truman în ceea ce priveşte ajutorul ce trebuie acordat Greciei şi Turciei pentru înfrângerea
comunismului, decizia de a abandona discuţiile cu Viet Minh-ul şi de a lupta împotriva acestuia, înăbuşirea
violentă a revoltei din Madagascar şi a revoltelor din întreprinderile naţionalizate Renault şi îngheţarea
salariilor; comuniştii fuseseră deja înlăturaţi din guvernele Belgian şi italian, încă din 1947. La sfârşitul acelui
an comuniştii francezi au încercat să exploateze politic amplele greve care aveau reale cauze economice în
politica financiară a guvernului lui Paul Ramadier, dar nu au reuşit, reprezentanţii lor au fost înlăturaţi din
guvern, iar partidul a intrat într-o îndelungată perioadă de opoziţie. Puterea politică s-a reorientat spre dreapta şi,
chiar şi atunci când a revenit spre stânga la jumătatea anilor '50, nu a mai apelat la
comunişti, iar Franţa a rămas timp de un deceniu un membru docil al alianţei occidentale. în anii '60, Franţa era
dispusă să îşi reconsidere rolul, dar situaţia a fost de aşa natură că, datorită loviturii de stat din 1958,
dezangajarea sa treptată din alianţa americană nu s-a petrecut la instigarea comuniştilor (care au rămas în afara
arcului guvernamental), ci sub conducerea lui de Gaulle.
Un al patrulea element important în moştenirea lui de Gaulle din 1958 -alături de programul nuclear al
Franţei, Tratatul de la Roma şi calitatea de membru al NATO - a fost apropierea de Germania. Principalii autori
ai acestui proces de apropiere au fost Robert Schuman şi Jean Monnet din partea francezilor şi Adenauer din
partea germanilor. Adenauer a propus în 1950 o uniune franco-ger-mană, la care puteau să adere Italia şi statele
Benelux şi poate Marea Britanie. De Gaulle, care ieşise la pensie, a primit cu entuziasm ideea, iar zece ani mai
târziu a materializat-o prin încheierea tratatului franco-german într-o epocă în care relaţiile sale cu grupurile
CEE şi NATO erau tensionate. Revenirea lui de Gaulle a coincis cu o înrăutăţire a relaţiilor germano-americane.
Atitudinea politică a lui Adenauer era deosebit de subiectivă, iar moartea lui Dulles a înlăturat principala
legătură dintre el şi Washington. în plus el nu avea încredere în spiritul de la Câmp David şi în tentativele lui
Eisenhower de a găsi puncte de înţelegere cu Hruşciov. Sentimentele lui Adenauer faţă de Marea Britanie au
fost reci încă de pe vremea când, după război, un ofiţer britanic 1-a considerat nepotrivit pentru funcţia de
primar al Koln-ului în ciuda faptului că el a deţinut-o fără întrerupere în perioada 1917-1933. El nu îl agrea pe
Macmillan, era caustic în privinţa tentativei acestuia de a juca rolul de mediator între Washington şi Moscova, şi
s-a înfuriat din pricina vizitei sale la Moscova în 1959 pentru a discuta un acord european - care afecta în mod
special Berlinul - fără să-i prevină pe aliaţii germani ai Marii Britanii care erau mai îndeaproape afectaţi de un
astfel de subiect decât oricine altcineva. Adenauer s-a simţit jignit şi de distanţarea Marii Britanii faţă de CEE şi
de încercarea acesteia de a bloca progresele în direcţia formării AELS (Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb- European Free Trade Association -EFTA). El era dispus să se apropie de Franţa şi, după unele ezitări
iniţiale, să îşi găsească un nou prieten personal în de Gaulle.
în 1959, Adenauer, după zece ani în funcţia de cancelar şi în vârstă de 83 de ani, a cochetat cu ideea de a
accepta funcţia de preşedinte al Germaniei de Vest. Pentru un om care era mai în vârstă decât Stresemann şi
care fusese avut în vedere pentru funcţia de cancelar al Republicii de la Weimar în 1921 şi în 1926 sfârşitul era
aproape, iar colaboratorii săi considerau că a venit timpul să se retragă într-un post mai puţin solicitant. Dar
pentru Adenauer transferul era doar plăcut dacă avea să fie însoţit de o transformare a funcţiei de preşedinte
dintr-una strict ornamentală într-una executivă. El îşi dorea să fie un preşedinte ca Eiesnhower sau de Gaulle,
dar nu un preşedinte ca predecesorii săi sau ca vecinul său italian. Când a devenit limpede că compatrioţilor săi
nu le surâde ideea unei democraţii prezidenţiale, el a decis să rămână cancelar. La alegerile din 1961 partidul
său, Uniunea Creştin-Democrată, a pierdut majoritatea parlamentară absolută, iar în cadrul negocierilor dintre
partide ce au urmat pentru
formarea noului guvern Adenauer a fost forţat să accepte un alt mandat condiţionat de cancelar de patru ani,
condiţia fiind ca el să se retragă cel târziu în 1965. In timpul întâlnirilor cu de Gaulle la Rambouillet în iulie
1960 şi la Paris în 1962 - aceasta din urmă fiind urmată în septembrie de un tur triumfător al lui de Gaulle în
118
Germania de Vest - Adenauer a optat pentru continuarea înţelegerii franco-germane în ciuda neliniştii provocate
de versiunea lui de Gaulle despre integrarea europeană şi a opoziţiei lui de Gaulle faţă de o uniune politică
europeană şi includerea Marii Britanii în CEE: în 1962, el era şi mai deziluzionat de Statele Unite conduse acum
de noua administraţie Kennedy şi de tentativele lăturalnice ale lui Macmillan de a se apropia de CEE, iar în
ianuarie 1963 a semnat cu de Gaulle un tratat care a oficializat înţelegerea franco-ger-mană şi s-a gândit să facă
din el miezul politicii europene, o alternativă în vigoare la sau o frână în calea NATO, a CEE, a parteneriatului
anglo-american, a apropierii americano-ruse sau a acordului americano-german din anii '50.Acest tratat era un
record al diplomaţiei lui de Gaulle, dar el nu şi-a păstrat acest statut căci momentul nu fusese bine ales.
Adenauer însuşi era la apusul carierei, iar succesorii lui imediaţi nu au fost încântaţi de această realizare a lui,
printre alte realizări personale. Tratatul franco-german a intrat aproape imediat în desuetudine, sau în cel mai
bun caz a devenit un indiciu al unei direcţii şi al unui sens nesigure. De Gaulle nu a reuşit să realizeze
schimbările pe care le dorea în modul de funcţionare al NATO la vârf. El credea că Marea Britanie este calul
troian al Washingtonului în Europa, dar ar fi fost mai corect să atribuie Bonn-ului acest rol, căci în timp ce
Marea Britanie din pricina situaţiei sale dezastruoase, depindea economic de Statele Unite, Germania de Vest a
rămas dependentă de Statele Unite doar pentru apărarea sa.
La sfârşitul anilor '50 s-au făcut simţite probleme legate de împărţirea puterii şi a armelor în "cadrul
alianţei, ceea ce a determinat stabilirea unor planuri bizare. Propunerile lui de Gaulle din 1958 vizând alcătuirea
unui directorat NATO compus din reprezentanţii celor trei puteri cu interese extracontinentale au fost făcute ca
răspuns la cererea americanilor de a se veni cu idei în acest sens, dar ele nu au fost agreate nici de Washington,
nici de Londra, unde au fost considerate nimic altceva decât o pretenţie a francezilor de a fi egali cu Statele
Unite şi Marea Britanie. Un an mai târziu, după instalarea în Europa a rachetelor balistice cu rază medie de
acţiune (IRBM - Intermediate Range Ballistic Missiles) cu dublu control sau cu sistem „două chei", comandantul
suprem, generalul Lauris Norstad, a evidenţiat necesitatea creării unei autorităţi nucleare multinaţionale, iar în
1960 Statele Unite au propus să instaleze în Europa 300 de rachete mobile Polaris pe rampe terestre, feroviare şi
maritime sub control american. De Gaulle, după ce i s-a cerut să accepte cincizeci de astfel de rachete, a spus că
va face acest lucru numai atunci când Franţa va produce propriile focoase, punând deci condiţia ca Franţa să
aibă şi ea controlul pentru a accepta propunerea; rezultatul a fost că americanii au renunţat la acest plan. Ruşii
au obiectat că acest plan contribuie la dotarea Germaniei cu arme nucleare.
Aceste discuţii, deşi ratate, au demonstrat că NATO nu va putea funcţiona la nesfârşit pe baza unui
monopol nuclear american. Era necesar fie ca europenii să producă ei înşişi o forţă de descurajare aproximativ
echivalentă cu contribuţia
nucleară a americanilor în cadrul alianţei, transformând-o astfel într-un parteneriat mai echitabil, fie să se
găsească o modalitate de a se crea o forţă nucleară americano-europeană. Cea dintâi soluţie - o foiţă europeană
distinctă - presupunea existenţa unei autorităţi europeane care să o controleze, dar deşi europenilor le-ar fi plăcut
să dispună de o astfel de forţă, ei nu au dat în nici un fel de înţeles că vor crea autoritatea politică necesară.
Soluţia rezida deci în varianta unei forţe ameri-cano-europene şi existau în acest sens două direcţii de gândire,
direcţia mul-tinaţionalistă şi direcţia multilateralistă. Multinaţionaliştii acceptau ideea controlului naţional
suveran şi vizau doar implicarea retractabilă a forţelor naţionale sub conducerea unui comandant NATO,
împreună cu o participare sporită a tuturor aliaţilor în ceea ce priveşte planificarea strategică şi hotărârile
politice. Multilateralişţii au elaborat un plan pentru crearea unor forţe mixte în care armele nucleare vor fi
manevrate de unităţi al căror personal va fi alcătuit din reprezentanţi ai unor state diferite. Administraţia
americană a adoptat în 1962 multilaţeralismul, cu puţin timp înainte ca guvernele britanic şi francez să-şi
exprime preferinţa pentru, în cazul Marii Britanii, multinaţionalism aşa cum îl înţeleg americanii şi pentru, în
cazul Franţei, un multinaţionalism care-i exclude pe americani. Daţ fiind că americanii sperau totuşi că
multilaţeralismul va oferi soluţia pentru problema germană - cum să li se asigure germanilor o participare
satisfăcătoare la operaţiunile nucleare fără să-i alarmeze pe ruşi - au continuat să îl susţină în ciuda opoziţiei
principalilor lor aliaţi. în martie 1963, ei au propus alcătuirea unei forţe multilaterale (MLF) alcătuite din
douăzeci şi cinci de nave de suprafaţă cu armament mixt, având la bord fiecare opt rachete Polaris, trei pătrimi
din costul acestora urmând să fie plătite de Statele unite şi Germania de Vest.
Germania de Vest a fost încântată de acest plan ca o modalitate de a reface relaţiile strânse cu Statele
Unite care au caracterizat anii '50; îngrijoraţi de apropierea americano-rusă care a condus la încheierea în 1963 a
tratatului de interzicere a testelor nucleare, ei considerau forţa multilaterală o modalitate de a obţine o poziţie
specială echivalenţă cu dreptul Marii Britanii şi al Franţei de a dispune de o forţă nucleară de descurajare
independentă, drept care lor le-a fost refuzat. Ruşii, din acelaşi motiv, au obiectat vehement împotriva forţei
multinaţionale şi au insistat asupra ideii că aceasta trebuie să fie considerată un caz de proliferare nucleară.
Francezii au ignorat-o, iar britanicii au considerat demnă de dispreţ valoarea ei militară, dar au acceptat, din
raţiuni politice şi după puternice presiuni din partea americanilor, să facă parte din ea. Italienii, grecii şi turcii au
119
acceptat şi ei să li se alăture. La sfârşitul anului 1964, noul guvern laburist britanic a propus un plan alternativ
fără o valoare sau un interes deosebit. în consecinţă proiectul vizând crearea unei forţe multilaterale a căzut
pentru că americanii au considerat că nu mai este necesar să îndepărteze Germania de Vest de Franţa şi pentru
că au ajuns să creadă că obiecţiile ruşilor sunt autentice şi nefaste pentru progresul acordurilor vizând controlul
proliferării nucleare. în ceea ce priveşte armonia în cadrul alianţei, ei au revenit la propunea de a acorda aliaţilor
o pondere mai importantă în cadrul comitetelor de planificare, iar în 1966 aceste probleme au fost temporar puse
în umbră de hotărârea Franţei de a se retrage din toate
militare ale NATO şi de a îndepărta din Franţa astfel de organisme. Franţa a rămas membru al alianţei şi a
continuat să insiste pe ideea necesităţii ca o astfel de alianţă să existe, dar a declarat că nu va participa la
operaţiunile sale atâta timp cât structura alianţei va rămâne neschimbată.
Restabilită îndeajuns după retragerea parţială din alianţă, Franţa a fost zguduită în mai 1968 de izbucnirea
unor puternice tulburări la Paris. Cauzele acestor tulburări nu erau specifice Franţei. în toată Europa occidentală
existau profunde motive de nemulţumire care s-au suprapus şi au fuzionat: mizeria urbană, revolta împotriva
ororilor războiului din Vietnam, supraaglomerarea din universităţi şi şcoli, lupta pentru salarii mai mari într-o
perioadă de inflaţie a preţurilor. în Franţa, guvernul lui de Gaulle i-a stârnit pe tineri datorită tonului paternalist,
iar liberalii prin încercările lor de a conduce radioul şi televiziunea şi de a controla presa: elementul progresist al
gaullismului a pierdut din intensitate în cei zece ani de când de Gaulle revenise să salveze Franţa de „fascism" şi
dictatură militară. Situaţia din universităţile şi şcolile franceze era departe de a fi cea mai dificilă din Europa (în
anumite zone din Italia şcolarii învăţau printr-un sistem de rotaţie pentru că nu încăpeau în clase toţi o dată), dar
era destul de grea pentru a stârni o generaţie pusă de acord cu activismul politic de războiul din Algeria şi mai
bine organizată din punct de vedere politic decât oriunde altundeva în Europa. După război numărul studenţilor
a crescut de patru ori datorită creşterii ratei natalităţii şi pentru că nici un guvern nu îndrăznea să schimbe regula
că orice băiat sau fată cu diplomă de bacalaureat putea merge mai departe la universitate. în Paris şi în afara
Parisului s-a început construirea unor noi universităţi, dariucrările au început prea târziu. Haosul creat a fost am-
plificat de centralizarea birocratică, de nemulţumirea provocată de programele învechite şi de regulile învechite
privind comportamentul personal (a căror încălcare era uneori sancţionată de poliţie). Noua universitate din
Nanterre, la marginea Parisului, a devenit celebră datorită ciocnirilor dintre studenţi şi conducere care au fost
tipice, dar nu unice, pentru că tulburări au avut loc şi la Sorbona, în inima Parisului, care au transformat aceste
ciocniri în ceva asemănător unei revolte. După ocuparea clădirilor universităţii de către studenţi conducerea a
chemat poliţia, dar poliţia s-a purtat atât de brutal încât, deşi iniţial opinia publică din capitală nu era favorabilă
studenţilor după intervenţia poliţiei aceasta a trecut de partea lor. Tulburările au culminat cu o noapte de lupte
de stradă în care poliţia (care acţiona de data aceasta la ordinele guvernului) şi studenţii au luptat pentru a
controla malul stâng al Senei în timp ce scenele de violenţă erau transmise în întreaga Franţă şi peste hotare de
reporteri care se aflau la faţa locului. Poliţia a câştigat bătălia, dar studenţii au continuat să ocupe câtva timp
anumite sectoare din universitate. In paralel, muncitorii din Paris şi din alte oraşe au intrat în grevă, au ocupat
fabricile şi au înfiinţat comitete de acţiune care au început să semene cu un nou guvern în faşă. Autoritatea
guvernului legitim a fost profund afectată. Primul ministru, Geor-ges Pompidou, era atât de speriat încât 1-a
sfătuit pe de Gaulle să demisioneze. S-a vorbit despre o nouă Revoluţie Franceză. O lună mai târziu însă de
Gaulle a participat la alegeri şi a câştigat rapid.
Existau mai multe motive pentru acest lucru. Deşi un nucleu de studenţi aveau obiective politice
revoluţionare, mulţi dintre ei nu voiau altceva decât o reformă în cadrul universităţii, iar greviştii nu erau defel
revoluţionari. Ei nu voiau să răstoarne guvernul, ci să obţină de la acesta salarii mai mari şi mai puţine
concedieri. Liderii Partidului Comunist erau mult prea implicaţi în sistem pentru a risca subminarea acestuia, se
temeau de grupurile de extremă dreapta şi nu erau de acord cu studenţii. De Gaulle şi-a păstrat însă calmul. Deşi
a trebuit să se întoarcă rapid dintr-o vizită de stat în România, la întoarcere nu a acceptat să ia hotărâri pripite.
După ce s-a asigurat printr-o vizită secretă la statul major că nu are nici un motiv să se teamă în ceea ce priveşte
loialitatea armatei, el a încercat să evalueze corect situaţia, a aşteptat ca reprezentanţii conducerii universităţilor
şi sindicatele să înceapă să repună stăpânire fiecare în sfera lor de activitate şi apoi, exprimându-şi
desconsiderarea pentru tentativa lui Francois Mitterand de a-1 înlocui în funcţia de preşedinte, la sfârşitul lui
iunie a câştigat o victorie răsunătoare datorită voturilor francezilor speriaţi şi 1-a demis pe Pompidou. L-a
sprijinit apoi pe ministrul educaţiei, Edgar Faure, care a atacat în mod radical problema învăţământului superior
în ciuda colegilor săi şi a unor păreri mai conservatoare. Faure a introdus conducerea comună profesor-student;
a desfiinţat sistemul centralizat potrivit căruia Franţa nu avea de fapt decât o singură universitate şi l-a înlocuit
cu unul alcătuit din şaizeci şi cinci de universităţi (treisprezece în Paris), nici una dintre ele neavând mai mult de
20 000 de studenţi; a descentralizat controlul în cadrul fiecărei universităţi prin crearea unor consilii comune
pentru fiecare nucleu de 2 500 de studenţi.
120
Zilele lui de Gaulle erau însă numărate. Una dintre aversiunile sale o constituia senatul francez. Una
dintre preocupările sale în acel moment era reforma aparatului guvernamental prin crearea unor adunări
regionale. A propus să lege reforma sa de desfiinţarea senatului şi a supus cele două probleme votului
electoratului în cadrul unui referendum. Senatul însă se bucura de o anumită popularitate, iar faptul că de Gaulle
a folosit formula unui referendum, care în cazul unui vot negativ presupunea în mod obligatoriu demisia
acestuia, a fost considerat o tactică necinstită. Majoritatea electoratului a votat NU. De Gaulle a demisionat
imediat. (A murit anul următor.) Preşedintele senatului, Alain Poher, a preluat potrivit constituţiei atribuţiile
preşedintelui, s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale, iar candidatul gaullist Georges Pompidou a câştigat
confortabil în al doilea tur de scrutin. Această schimbare la vârf la Paris a coincis cu o schimbare similară la
Bonn.
Stabilitatea lui Konrad Adenauer în funcţia de cancelar al Germaniei de Vest (1952-1963) a creat în
Europa un nou stat care a reînnoit dominanţa economică a Germaniei pe continent. Acest stat a fost creat pe
politica economică a ţărilor occidentale (reforma monetară şi planul Marshall) şi pe divizarea Germaniei.
Teritoriile pierdute în est erau mai puţin valoroase decât cele rămase în vest; munca refugiaţilor din est era
binevenită pentru reconstrucţie şi deosebit de schimbătoare. Investiţiile au încurajat dezvoltarea fără inflaţie.
Creşterea economică a restabilit starea morală a poporului german. I s-au adăugat un nivel ridicat în domeniul
educaţiei, al pregătirii profesionale şi al disciplinei, precum şi o conducere eficientă. în cei patru ani care
au precedat dobândirea suveranităţii, zonele occidentale federale au triplat producţia industrială şi au mărit cu
două treimi PNB. Populaţia şi-a refăcut efectivele dinainte de război şi s-a stabilizat la 60 milioane (Germania
de Est avea o populaţie de 17 milioane). Dat fiind că producţia creştea, dar şomajul nu, generoasele soluţii în
privinţa serviciilor publice şi un stat al bunăstării nu au atras decât o minimă opoziţie. Succesul pe plan material
a corespuns unui succes politic pe două fronturi: pe plan intern, o democraţie care funcţiona şi care (spre
deosebire de Republica de la Wei-mar) era respectată şi populară, iar pe plan extern, primirea în cea mai
puternică alianţă din lume.
în epoca Adenauer Occident însemna, în general, Statele Unite. De aceea Adenauer însuşi în ultimii săi
ani în funcţie a evoluat către o poziţie mai strict europeană, în special în relaţiile sale cu de Gaulle, iar succesorii
săi au început să cerceteze relaţiile tradiţionale ale Germaniei cu ţările din Europa centrală. Sarcina lui Adenauer
a fost aceea de a reşeza Germania în rândul ţărilor din Europa după dezastrul provocat de nazism. Alianţa lui cu
Statele Unite a fost o condiţie preliminară pentru stabilirea unor noi relaţii cu Franţa şi Uniunea Sovietică.
Relaţiile cu Statele Unite au fost clădite pe baze solide, dar cele cu Uniunea Sovietică au fost întrerupte de
construirea zidului Berlinului în 1961, care nu numai că izola o parte din Germania de cealaltă, ci a şi îndepărtat
Germania de Vest de URSS. Plecarea lui Adenauer a fost urmată de un postludiu la epoca Adenauer avându-1
pe Ludwig Erhard în funcţia de cancelar până în 1966, când acesta a fost silit să părăsească această funcţie de
propriul partid. în perioada 1966-1969 au guvernat în cadrul unei coaliţii creş-tin-democraţii şi social-
democraţii, avându-1 pe Kurt Kiesinger în funcţia de cancelar şi pe Willy Brandt în funcţia de vicecancelar şi
ministru de externe. Aceşti trei ani au constituit o punte între epoca Adenauer şi cea aproape la fel de lungă
socialistă ce avea să vină. Marea coaliţie a renunţat la atitudinea lui Adenauer de a considera jumătate din
Europa inexistentă. Sursa acestei evoluţii au fost destinderea în Europa şi preocuparea crescândă a
Washingtonului de a stabili relaţii mai bune cu Moscova fără a ţine la fel de mult cont, ca în trecut, de
susceptibilităţile Germaniei; renunţarea la pretenţia că securitatea europeană şi problema germană sunt
inseparabile şi că nu poate fi găsit nici un sistem european viabil în absenţa reunificării Germaniei; dezvoltarea
economiilor est-europene a condus nu numai la o oarecare nelinişte faţă de statutul de ţară satelit, ci şi la dorinţa
de a obţine produsele obţinute prin noile tehnologii (calculatoare, de exemplu) pe care Germania de Vest le
putea furniza; această dezvoltare i-a determinat pe germanii din vest să considere ca fiind lipsită de conţinut
promisiunea de reunificare prin intermediul unei alianţe occidentale şi să realizeze că drumul spre unificare nu
trece prin Washington. De aceea Bonnul a iniţiat convorbiri cu statele est-europene, iar în 1967 a stabilit relaţii
diplomatice cu România. Această politică faţă de Est a fost accelerată după 1969 când Willy Brandt a devenit
cancelar. Brandt şi ministrul său de externe, Walter Scheel, au început convorbiri cu Germania de Est, Polonia şi
URSS.
S-au înregistrat progrese modeste datorită complicaţiilor pe care le presupunea acest proces. Pe lângă
reluarea relaţiilor normale cu inamicii săi din timpul războiului
(URSS, Polonia, Ungaria şi Bulgaria) Bonnul a negociat un acord cu Cehoslovacia care cerea abrogarea
Acordului de Miinchen din 1938 şi cu Germania de Est care cerea recunoaşterea sa ca stat suveran. Această
ultimă problemă a fost complicată de problemele Berlinului, un oraş împărţit din punct de vedere politic şi
administrativ şi în care principale patru puteri învingătoare aveau încă drepturi speciale. în anul 1970 au fost
încheiate tratate cu URSS şi Polonia, care includeau recunoaşterea liniei Oder-Neisse, iar în 1972 au fost
121
ratificate după încheierea altor tratate. Acestea includeau: un nou acord semnat de cele patru puteri în problema
Berlinului care prevedea, printre alte lucruri, o mai lesnicioasă comunicare terestră, feroviară şi fluvială între
Germania de Vest şi Berlinul de vest şi un mai liber acces pentru berlinezii din vest în Germania de Est din
diverse motive; un tratat general privind relaţiile dintre cele două state germane, o serie de documente prin care
cele două state semnatare îşi recunoşteau reciproc suveranitatea şi frontierele şi se angajau să aibă în viitor
relaţii de bună vecinătate şi să rezolve neînţelegerile pe cale paşnică; au fost semnate de asemenea un acord prin
care se stabileau relaţii diplomatice între Bonn şi Praga şi o declaraţie prin care se invalida Acordul de la
Miinchen. Bonnul a stabilit de asemenea relaţii diplomatice cu Ungaria şi Bulgaria. Ambele state germane au
devenit membri ai ONU (1973). Un postludiu echivoc la aceste tranzacţii a fost solicitarea lansată în 1975 de
către Germania de Est de a se înapoia Berlinului lucrările de artă transportate în timpul celui de-al doilea război
mondial în locuri mai sigure din vest - circa 600 de picturi ale unor mari artişti inclusiv 21 semnate de
Rembrandt, peste 200 de desene aparţinând lui Diirer şi Rembrandt, un bust al reginei Nefertiti şi 3 000 de alte
opere de artă egipteană, şi multe altele. Dar pretenţia ca prevederile Convenţiei de la Haga din 1954 să fie
aplicate în această situaţie era greu aplicabilă din punct de vedere legal.
Toate aceste tratate, încheiate în perioada 1970-1973, au soluţionat multe dar nu toate problemele pe care
o conferinţă de pace din 1945 era de aşteptat să le rezolve. Berlinul în special nu a fost scutit de neregularităţile
care continuau să se petreacă. Cele patru puteri şi-au păstrat drepturile lor speciale în acest oraş, care era de fapt
două oraşe; deplasarea locuitorilor Berlinului de Vest spre Berlinul de Est a devenit mai uşoară, dar nu normală;
Berlinul de Vest a continuat să aparţină din punct de vedere constituţional Germaniei de Vest, dar vecin din
punct de vedere fizic cu Germania de Est. Reunificarea Germaniei nu a fost exclusă, deşi realizarea ei prin forţă
a fost considerată inacceptabilă. Politica lui Brandt, cunoscută ca Ostpolitik a fost intens criticată de concetăţenii
săi, iar el, deşi şi-a consolidat sprijinul parlamentar la alegerile din 1971, a pierdut teren în anii ce au urmat. în
1974, a fost obligat să demisioneze din funcţia de cancelar datorită descoperirii unui spion care activa chiar în
cadrul cancelariei sale. Succesorul său, Helmut Schmidt, a moştenit o situaţie în Europa de est care a fost
complet schimbată în timpul celor cinci ai mandatului lui Brandt. După vizita lui Brejnev la Bonn, din 1973,
principiul destinderii şi-a pus amprenta şi pe Europa de est.
Din nou, din coincidenţă, plecarea lui Brandt a fost urmată la scurt timp de schimbări în Franţa. în 1974,
Pompidou a murit. în primul tur al alegerilor ce au
fost organizate socialistul Francois Mitterand, sprijinit de comunişti, a ieşit pe primul loc dar fără a întruni
procentul necesar pentru a fi ales. în al doilea tur de scrutin, care i-a avut drept candidaţi pe Mitterand şi pe
contracandidatul său, Valery Gis-card d'Estaing, acesta din urmă a câştigat foarte strâns cu 50,8% faţă de 49,2%.
Candidatul gaullist s-a situat pe locul trei în primul tur de scrutin şi astfel a fost eljminat împreună cu alţi nouă
candidaţi care au întrunit doar procente foarte modeste. In Germania de Vest Schmidt a rămas cancelar până în
1982 când guvernul său a fost înfrânt în Bundestag, iar partenerii săi din Partidul Liberal Democrat (FDP) au
decis să îl susţină în funcţia de cancelar pe conservatorul Helmut Kohl; la alegerile din 1983 schimbarea
preferinţelor electorale a confirmat alegerea lui Kohl în funcţie pe care a deţinut-o până în anii '90, chiar şi în
1994 împotriva tuturor aşteptărilor. în 1981 Francois Mitterand a devenit preşedinte al Franţei.
Mitterand era un politician inteligent, versat şi perseverent. Pe plan intern, principala lui sarcină era aceea
de a reda socialiştilor statutul de principală forţă politică de stânga şi în măsura posibilului chiar şi de dreapta.
Pentru a putea face acest lucru el trebuia să atragă voturile pe care muncitorii le dăduseră lui de Gaulle, dar pe
care ei nu erau încă dispuşi să le dea succesorului de dreapta al generalului; trebuia de asemenea să sondeze
terenul în tabăra comuniştilor şi să reuşească să îi impună pe socialişti fără sprijinul comuniştilor. După moartea
lui Ppmpidou, Gis-card d'Estaing 1-a provocat şi 1-a învins pe presupusul urmaş pe linie gaullistă, Jacques
Chaban-Delmas, ceea ce a condus la fragmentarea dreptei. Stânga unită a suferit o grea înfrângere în 1978, iar
alianţa dintre socialişti şi comunişti a încetat să mai funcţioneze, dar rezultatul acestei înfrângeri a fost că
Mitterand şi socialiştii i-au devansat pe comunişti în toate circumscripţiile electorale, mai puţin în cele câteva
bastioane comuniste. Apoi, în 1981, Mitterand a devenit preşedinte al Franţei. El a fost de acord cu participarea
comuniştilor la guvernare, prima oară după 1947 şi a iniţiat o politică expansionistă la care a fost totuşi silit să
renunţe datorită afluenţei de produse germane. A adoptat o politică de centru-stânga nu prea diferită de cea de
centru-dreapta a predecesorilor săi şi a înregistrat progrese în domeniul unor relaţii mai apropiate cu Germania
de Vest în cadrul unui parteneriat european (politica respinsă de Thatcher). Economia franceză, deşi la vremea
respectivă avea un PNB mai mare decât al Marii Britanii, a schimbat climatul economic al anilor '70 mai puţin
însă decât Germania de Vest. Industriile vechi care erau acum în tranziţie au fost silite să facă faţă crizei,
precum şi eforturilor pe care le presupunea schimbarea; industriile noi pe care Franţa le-a încurajat au şovăit.
După realegerea lui Helmut Kohl în funcţia de cancelar, în 1987, Mitterand a întâmpinat cu bucurie o propunere
germană vizând o mai apropiată cooperare militară franco-germană şi crearea unei brigăzi franco-germane; cei
doi lideri au creat un consiliu de apărare franco-german. Mitterand a fost forţat de rezultatele alegerilor din 1986
122
să colaboreze cu dreapta, 1-a numit pe Jacques Chirac prim-ministru, dar a fost mai abil decât el, iar în 1988 a
fost reales în funcţia de preşedinte.
Mitterand era un pragmatic în tradiţia care mergea de la Talleyrand până la de Gaulle, un politician abil
pe plan naţional şi internaţional, dar neinteresat de ideile
politice şi care, în ultimii săi ani, a căzut pradă unor erori de judecată. In timpul războiului din Golf din 1991 a
plănuit să joace un rol activ împotriva Irakului în ciuda unor tulburări existente în relaţiile sale cu statele
Maghrebului şi a prezenţei a circa 3 milioane de musulmani în Franţa, dar atenţia i-a fost reţinută de alte
probleme: lovitura de stat împotriva lui Gorbaciov de la Moscova cu care iniţial a fost de acord şi propunerile
vizând admiterea fostelor state satelit ale Uniunii Sovietice în Comunitatea Europeană cu care deocamdată nu
era de acord. Relaţia sa cu propriul partid a devenit nesigură, iar cea cu prim-miniştrii săi ingrată, ba chiar
neloială. Sub conducerea sa Partidul Socialist a renunţat la mare parte din programul său tradiţional fără a mai fi
preocupat de altceva în afara oportunismului tactic. Devalizându-i pe comunişti de statutul de principală forţă de
stânga, el nu a reuşit să unească stânga sau sa construiască o alianţă împotriva dreptei împreună cu partidele de
centru sau să prevină neînţelegerile din cadrul Partidului Socialist, în 1991,1-a demis pe cel mai capabil dintre
prim-miniştrii săi, Michel Rocard şi a numit-o în funcţie pe Edith Cresson care, pe lângă o totală lipsă de
aptitudini pentru un astfel de post, era şi complet lipsită de tact şi a fost la rândul ei schimbată. Economia
franceză era prosperă în anumite domenii, dar rata şomajul era în creştere, anumite categorii (fermieri, pescari)
au început să protesteze tot mai zgomotos, iar imigrarea a devenit o problemă gravă cu evidente note de rasism.
Mitterand însuşi dădea semne de oboseală, datorate fie sănătăţii sale precare, fie plictiselii după prea mulţi ani în
funcţie. A devenit rezervat, capricios, adept al nepotismului şi (asemeni lui Thatcher cu care nu semăna deloc în
alte privinţe) prea detaşat de parlament şi parlamentarism.
în 1993, partidul lui Mitterand a fost înfrânt la urne, obţinând doar 19% din voturi, iar el a fost silit pentru
a doua oară să facă faţă unei perioade de guvernare cu un prim-ministru şi un cabinet de dreapta. Dat fiind că
principalii lideri ai dreptei - Chirac şi Giscard d'Estaing - au încercat să se sustragă acestei dificile situaţii,
Edouard Balladur a devenit prim-ministru. Atât preşedintele cât şi primul ministru erau conştienţi că mandatul
lui Mitterand trebuia să ia sfârşit în 1995, primul ministru s-a mulţumit să nu se atingă de politica externă,
aceasta fiind o garanţie pentru îndeplinirea obiectivului general de a asigura Franţei un rol cât mai important în
concertul statelor europene şi în lume ca aliat şi mai mult decât un aliat al Germaniei. Spre deosebire de
Thatcher care nu avea încredere în Germania şi dispreţuia Comunitatea Europeană, Mitterand considera că
bunele relaţii franco-germane au o importanţă vitală pentru Europa. El a apărat aceste raporturi cu un anumit
preţ pentru independenţa Franţei şi cu anumite eforturi pentru economia franceză, dat fiind că politica sa
presupunea o monedă naţională puternică şi dureroase măsuri antiinflaţioniste (pentru a menţine uniunea
monetară), a sporit rata şomajului, a redus cererea consumatorului şi a provocat manifestaţii populare violente
prin care se cereau subsidii protecţioniste, un control mai strict al imigraţiei şi ?X procesului de dobândire a
cetăţeniei. în ultimii ani ai mandatului său, situaţia s-a schimbat mai mult decât realiza probabil Mitterand, căci
refluxul puterii sovietice în Europa era o garanţie că mai devreme sau mai târziu Europa centrală - Miîîeleuropa
– va
reprezenta a forţă în politica europeană pe care nu şi-a manifestat-o timp de jumătate de secol şi care va oferi
Germaniei o serie de alternative la direcţia franco-germană a primelor faze ale Uniunii Europene.
Balladur a făcut dovada unor calităţi excepţionale în modul de a gira cu problemele emoţionale cu care s-
a confruntat atunci când a devenit prim-ministru. Deşi a insistat pe ideea înăspririi regulilor vizând imigrarea, a
susţinut ca locul de reşedinţă şi nu legătura de sânge să constituie argumentul dobândirii cetăţeniei şi a
dezamorsat conflictul provocat de solicitarea creării unei breşe în principiul ce stătea la baza Legii Falloux din
1850, potrivit căruia Franţa a rezolvat prea mult timp problema religiei în şcolile de stat şi a banilor de la guvern
pentru şcolile care nu erau de stat (mai ales cele romano-catolice). Conservatorismul său temperat, încrederea pe
care o inspira în ceea ce priveşte bunul mers al economiei au liniştit electoratul francez şi l-au transformat într-
un posibil candidat la funcţia de preşedinte, îi lipsea însă înzestrarea necesară pentru a reuşi împotriva unui
candidat mai sociabil şi flexibil ca Jacques Chirac şi prin urmare s-a situat pe locul trei după primul tur de
scrutin care nu a vădit prea mult entuziasm pentru vreunul dintre candidaţi. Socialistul Lionel Jospin, care a
intrat în competiţie după scoaterea din cursă a lui Jacques Delors, a cumulat mai multe voturi, dar Chirac a
câştigat al doilea tur de scrutin. El a moştenit problemele inevitabile ale oricărui lider naţional constrâns să fie
vioara a doua în faţa unei mai mari puteri, fie ea şi prietenă, precum şi problema deosebit de tracasantă de a
combina un naţionalism nobil cu un curent internaţionalist. In ceea ce priveşte problema dacă o comunitate a
liberului schimb este imperfectă fără integrare financiară, Chirac a susţinut ideea integrării, deşi împărtăşea în
egală măsură un naţionalism sentimental şi era uluit de consecinţele economice imediate - printre care reducerea
cu 12% a forţei de muncă - ale condiţiilor preliminare creării uniunii monetare pe care a continuat să o susţină.
123
Temperamental era, ca şi Mitterand, adeptul rezolvării problemelor pe căi ocolite, spre deosebire de Delors care
prefera să le înfrunte.
Reconstrucţia Marii Britanii după război a fost trainică, rapidă, dar nu susţinută. Starea de spirit pe plan
intern şi prestigiul pe plan extern aveau cote înalte. Pierderile de război au fost foarte grele, dar politica
financiară în timpul războiului a fost prudentă. Jumătate din cheltuielile de război au fost obţinute din impozite,
cealaltă jumătate din vânzarea de active străine şi împrumuturi. Brusca stopare de către americani a acordului de
împrumut şi închiriere în august 1945, urmată de un împrumut acordat de americani care era dezamăgitor de
mic şi în condiţii imposibil de respectat (convertibil în lire sterline numai pe durata unui an), au pus noul guvern
în faţa unei sarcini dificile care putea fi rezolvată printr-o combinaţie înţeleaptă de conducere înţeleaptă şi ajutor
american. Deşi fondurile provenite din planul Mars-hall erau disponibile timp de patru ani, britanicii au renunţat
la ele după doi ani. Ele au fost folosite în primul rând pentru refacerea industriilor afectate de război şi pentru a
finanţa un ambiţios program de reforme sociale în educaţie, sănătate şi asigurări sociale - dar nu şi pentru mai
ampla şi mai radicala restructurare a economiei industriale căreia Marea Britanie trebuia să-i redea locul în lume
pe care îl
pierduse de la sfârşitul secolului al XlX-lea în favoarea Germaniei, Statelor Unite şi al altor noi competitori.
Taxele au rămas mari, dar rata dobânzilor era scăzută; rata şomajului era scăzută, iar salariile erau sub control;
creşterea economică era în medie de 4% pe an. Producţia dinainte de război, valoarea dinainte de război a
activelor străine şi nivelul dinainte de război al veniturilor personale au fost toate restabilite până la sfârşitul
deceniului. Simultan a fost extins sistemul de educaţie şi a fost introdus un amplu sistem de asigurări sociale.
Declinul industrial pe termen mai lung al Marii Britanii nu a putut fi însă stăvilit şi de aceea ţara a rămas
foarte vulnerabilă la schimbările de pe plan extern şi la proasta gestionare a ţării pe plan intern. în ceea ce
priveşte primul aspect, cele mai dăunătoare au fost creşterile înregistrate de costul materialelor industriale
importate datorate războaielor din Coreea şi Vietnam şi amplele creşteri înregistrate la preţul petrolului datorate
războaielor din Orientul Mijlociu din anii '70. Slăbirea controlului şi liberalizarea comerţului, prin renunţarea la
protejarea industriilor refăcute, au determinat începând din anii '50 serioase dezechilibre datorate unor cauze
externe şi au distras atenţia - şi resursele - de la o mai radicală reînnoire a bazei industriale britanice. Această
bază a fost întotdeauna destul de limitată -exploatarea cărbunelui şi câteva industrii de primă importanţă ca de
pildă industria textilă şi metalurgică - şi a răspuns foarte încet la dezvoltarea noilor metode, a noilor competitori
şi într-un cuvânt a noilor ramuri industriale. S-a înregistrat o oarecare acomodare, dar nu suficientă pentru a feri
economia de loviturile inerente ale unei economii mondiale care nu mai era controlată de Marea Britanie. în
plus, Marea Britanie îşi pierdea prioritatea în furnizarea de servicii financiare şi alte tipuri de export invizibil. Pe
parcursul secolelor al XlX-lea şi XX s-a întâmplat arareori ca Marea Britanie să realizeze un excedent comercial
la produsele industriale, dar această lipsă a fost în mod consistent şi confortabil compensată până în anii '80 de
excedentul la exportul de „produse invizibile". Politica conservatoare de la începutul anilor '70 a produs un
boom, dar un boom speculativ care a deturnat profiturile şi economiile dinspre investiţiile industriale spre
speculaţii pe termen scurt şi a mărit salariile. Tentativele de a micşora salariile printr-o politică de impozitare a
veniturilor s-au dovedit a fi ineficiente şi au culminat cu o grevă de proporţii a minerilor şi căderea guvernului.
Noul guvern laburist a făcut apel la relaţiile de muncă (un alt eufemism folosit pentru a menţine salariile
scăzute), dar Harold Wilson a dat înapoi când a devenit limpede că rezultatul va fi scindarea partidului său.
Această laşitate politică i-a încurajat pe disidenţii de stânga în atitudinea lor potrivnică sindicatelor.
Marea Britanie se putea desprinde cu greu atât din punct de vedere politic, cât şi economic de un trecut
îndelungat a cărui principală caracteristică a fost izolarea. După ce şi-au pierdut posesiunile de pe continent
către sfârşitul Evului Mediu, englezii au preamărit statutul insulei lor şi l-au consolidat prin Reformă şi prin
gustul lor pentru navigaţie. Apoi, englezii au luptat cu alţi europeni, dar mai puţin decât s-au luptat între ei, dar
blândeţea lor era mai degrabă demobilizatoare decât pacifistă, iar simţul distanţei - ce nu putea fi întotdeauna
deosebit de un anumit simţ al superiorităţii
- nu dispăruse defel în secolul XX. în 1945, locuitorilor insulei le-a fost mai uşor să privească spre
Commonwealth şi Statele Unite decât spre Europa.
Commonwealth-ul, iniţial Commonwealth-ul britanic, rebotezat în lumina decolonizării de după război,
era un descendent al Imperiului britanic şi un accident fericit al istoriei, din care făceau parte în cele din urmă
cincizeci de state independente. Sfârşitul guvernării britanice în Asia, Africa şi zona Caraibilor a început cu
retragerea din India şi Burma în 1947-1948, un pas preconizat de multă vreme, dar care nu a fost programat cu
precizie decât după încheierea războiului. Această acţiune dramatică a avut consecinţe neaşteptate în întregul
imperiu colonial (cu notabila excepţie a Rhodesiei) care a fost părăsit politicos şi fără prea multă tevatură în
următorii douăzeci de ani. Commonwealth-ul care a apărut ulterior nu a fost un centru de putere, cu atât mai
puţin un instrument pentru exercitarea puterii britanice. Sediul său central era la Londra, dar întâlnirile liderilor
124
săi politici lăsau uneori Marea Britanie în minoritate - în epoca lui Thatcher într-o minoritate absolută - şi deşi
Commonweath-ul oferea Marii Britanii contacte şi înlesniri speciale, el nu a consolidat puterea acesteia în lume.
Acest lucru nu s-a întâmplat nici în cazul relaţiei speciale cu Statele Unite care, ca şi legăturile cu
Commonweath-ul, era o realitate, dar nu una care să dea Marii Britanii ceea ce aceasta spera să obţină. (Unica
relaţie specială a Washingtonului era aceea cu Israel.) înainte de război, relaţiile anglo-americane erau destul de
proaste. în timpul războiului au fost excelente, dar ele se datorau crizei şi anumitor personalităţi; ceea ce avea
special relaţia de război era neobişnuit de strânsa prietenie şi colaborare dintre Churchill şi Roosevelt. După
război multe prietenii de război şi canale au durat, înlesnite de o limbă comună şi de experienţele şi idealurile
împărtăşite, dar vechile neînţelegeri - legate de comerţ sau de imperiile coloniale - au reapărut şi tentativele
prim-miniştrilor britanici în vizită la Casa Albă sau în convorbiri telefonice de a continua relaţia iniţiată de
Churchill au degenerat într-un schimb de servicii şi favoruri reciproc avantajoase, nu fără a lăsa impresia unui
servilism din partea britanicilor. Relaţia specială nu numai că a deviat atenţia britanicilor de la evoluţia eve-
nimentelor politice de pe Continent, ci a dat continentalilor - Franţei în mod special
- motive să împiedice intrarea Marii Britanii în Comunitatea Europeană. în 1979, Margaret Thatcher a
devenit prim-ministru, prima femeie care a deţinut această funcţie. Ea a avut o influenţă hotărâtoare o perioadă
mai lungă decât oricine în acest secol. Era o femeie hotărâtă, energică şi muncitoare - poate cel mai muncitor
prim-ministru după William Pitt, dar nu şi cel mai inteligent. Ea avea un handicap datorat eşecului
predecesorilor săi de a înţelege serioasele probleme economice pe termen lung, proastei alegeri a colegilor săi
de cabinet şi stilului său autoritar care nu numai că a contribuit la dezbinarea administraţiei locale, a depreciat
atmosfera în Camera Comunelor şi ordinea democratică. Thatcher a venit la putere într-o perioadă de recesiune
şi a abandonat-o într-o alta. Ea a beneficiat de două neobişnuite avantaje economice, dar nu a ştiut să profite de
ele: producţia de petrol din Marea Nordului care a atins apogeul în anii ' 80 şi veniturile încasate datorită
programului său de deznaţionalizare care, oricât de discutabil ar fi fost, a adus guvernului importante sume de
bani care au fost
împrumutate sub formă de cont curent şi nu de cont capital şi i-a permis acestuia să prezinte iluzorii bugete
echilibrate.
Thatcher s-a concentrat asupra problemei alarmantei rate a inflaţiei cu o sinceritate întărită de o versiune
limitată a unui dogmatism monetarist care, acordând o atenţie mioapă procurării de bani în vederea excluderii
altor factori, a reuşit să reducă inflaţia, dar cu un preţ foarte mare. Lira a fost menţinută la o valoare mare printr-
o foarte mare rată a dobânzii care a sufocat industria, a distrus întreprinderile viabile şi pe bună dreptate
muribunde, a redus producţia industrială de patru ori şi de aceea a diminuat baza de taxe, a făcut ca Marea
Britanie să fie incapabilă să îşi finanţeze sistemul public de educaţie şi serviciile de asistenţă socială şi a ridicat
rata şomajului la un nivel neprevăzut de guvern. în epoca Thatcher o naţiune de persoane econome a devenit o
naţiune de jucători. Datoria internă privată s-a triplat, datoria sub formă de poliţe a crescut de patru ori, iar
economiile personale ca procent din venitului naţional au scăzut de la 16% la 2,5%. Se înregistra deci o revenire
la sărăcia generalizată care, deşi mai puţin dureroasă pe plan personal decât sărăcia din perioada marii crize din
perioada interbelică, a fost resimţită acut şi evident şi s-a reflectat într-o serie de statistici grăitoare ca de pildă
procese intentate unor oameni pentru cerşetorie sau pentru vagabondaj care au ajuns la 400 pe săptămână.
Renunţând la controlul asupra creditelor şi taxelor Thatcher a dat frâu liber speculaţiilor cu bunuri, a încurajat
naţiunea să trăiască dincolo de posibilităţi şi a creat cerinţe economice în întâmpinarea cărora nu se putea veni
decât prin importuri care au slăbit balanţa de plăţi. Sume mari de bani au fost împrumutate unor speculanţi şi
pierdute, bani care ar fi putut fi folosiţi pentru reutilarea sau transformarea unor întreprinderi nerentabile sau
pentru deschiderea altor noi. Marea Britanie a devenit primul exemplu de capitalism bolnav total opus
capitalismului mai sănătos al Germaniei şi Japoniei.
Thatcher avea un adevărat talent pentru luptă. Ea a cules aplauze pentru răspunsul dat Argentinei care a
ocupat Insulele Falkland şi a declanşat un atac total împotriva puterii sindicatelor - o putere mult exagerată de
guverne şi de liderii minerilor - dar planurile i-au fost zădărnicite atunci când a încercat să rezolve în acelaşi fel
problemele de politică externă şi cele legate de Common-wealth. Sub conducerea ei relaţiile Marii Britanii cu
Comunitatea Europeană au fost influenţate de o antipatie înnăscută faţă de străini, o înţelegere imperfectă a
politicii externe şi o ostilitate dogmatică faţă de orice depăşeşte o minimă cooperare cu Comunitatea şi o
minimă renunţare la suveranitatea formală. A renunţat în mod brusc la putere atunci când jumătate din membrii
conservatori ai Camerei Comunelor s-au revoltat împotriva stilului ei de guvernare, dispreţului faţă de
colaboratorii săi, atitudinii arogante faţă de constituţie (în special modul de a trata sistemul de organizare a
cabinetului), discordiei din cadrul administraţiei sale în ceea ce priveşte Comunitatea Europeană, acumulării de
dificultăţi economice şi mai presus de orice a perspectivei de a-şi pierde locurile din parlament la viitoarele
alegeri dacă ea va rămâne liderul lor. Lui Thatcher i-a urmat în funcţie John Major, a cărui modestie şi pricepere
au devenit datorită prestaţiei lui Thatcher
125
o adevărată scrisoare de recomandare, care a obţinut o neşteptată victorie la alegerile din 1991. Major avea
ferma convingere că, dat fiind că există Comunitatea Europeană şi că nu este disponibilă o altă zonă a liberului
schimb, Marea Britanie trebuie să joace un rol conducător în cadrul CE în loc să încerce să o scutească de
activităţi suplimentare. Tranziţia de la Thatcher la Major nu i-a dat însă mână liberă noului prim-ministru.
Thatcher însăşi, jignită de faptul că propriul partid a demis-o din funcţie, a devenit un focar de dezbinare în
cadrul acestuia. în noua Cameră a Comunelor, conservatorii erau împărţiţi într-o facţiune loială politicii lui
Thatcher şi o alta dispusă să îl urmeze pe Major în acţiunea sa de a pretinde pentru Marea Britanie un rol
constructiv în cadrul politicii europene şi o a treia facţiune dispusă mai degrabă să găsească lacune CE decât să
contribuie la viitorul ei şi să îi înţeleagă acţiunile. Major a fost stânjenit în momentul numirii sale în funcţie de
faptul că veniturile obţinute din petrol, care mascaseră jongleriile bugetare ale lui Thatcher, erau în scădere şi au
forţat guvernul să mărească în schimb taxele dacă voia să evite ca împrumuturile publice să atingă un nivel
dezastruos şi să menţină cel puţin nişte servicii publice adecvate. Victoria conservatorilor din 1991 a fost urmată
de refacerea economică care a avut drept rezultat o creştere cu aproape 4%, dar şi o dezvăluire a capcanei create
de politica anilor '80. Având încă o producţie industrială neadecvată, creşterea a stimulat din nou importurile
pentru a satisface puterea de cumpărare în continuă creştere, dar a ameninţat astfel balanţa de plăţi şi valoarea
monedei şi a obligat guvernul să mărească rata dobânzii (spre consternarea producătorilor) pentru a ţine sub
control creşterea, ceea ce se urmărea de altfel. în ceea ce priveşte politica sa externă, Marea Britanie era o ţară
care încerca zadarnic să rezolve probleme supărătoare - unele foarte grave în Irlanda de Nord şi Uniunea
Europeană, altele de mai mici proporţii în Hong Kong.
Thatcher a dat o notă politică xenofobiei, pe care aceasta nu a mai avut-o după ce o generaţie mai
timpurie de conservatori s-a complăcut în animozităţi faţă de regii din dinastia de Hanovra. Opoziţia britanică
faţă de CE era emoţională, iraţională, se datora unei informări lacunare şi avea ca obiect un fond de dezamăgire
resentimentară. Oricât de convins ar fi fost Major de caracterul inevitabil al intrării Marii Britanii în CE, el nu a
reuşit să scape, nici el şi nici partidul său, de imaginea creată de Thatcher care risca să pericliteze statul Londrei
de capitală financiară a Europei. Thatcher a venit la putere ca lider al Partidului Conservator, dar spiritual ea era
liderul unei facţiuni de dreapta din cadrai acestui partid. La începutul secolului XX, Marea Britanie a renunţat la
ceea ce lord Salisbury numea în 1885 „abisul izolării", dar nu a făcut niciodată altceva (pe timp de pace) decât
să îmbine izolarea cu ambiguitatea. Minoritatea thatcheristă din Partidul Conservator a tânjit după independenţa
neîncătuşată pierdută în jurul anului 1900 atunci când conservatorii lui Balfour şi Lansdowne au apreciat că
aceasta nu mai este perceptibilă sau sigură nici din punct de vedere politic, nici economic.
UNIUNEA EUROPEANĂ
Comunitatea Europeană a fost creată urmărindu-se două obiective esenţiale: a găsi o soluţie la problema
germană a Europei şi a-i face pe membrii ei mai bogaţi şi mai influenţi în lume ca parteneri decât puteau fi ca
state separate.
Germania din epoca lui Bismarck până la Hitler a fost, cu câteva intermitenţe, statul de care europenii s-
au temut cel mai mult. într-un sistem de state european, Germania era în mod inevitabil cel mai puternic stat,
căci deşi fusese de două ori învinsă în război şi putea fi îngenuncheată ca o consecinţă imediată a înfrângerii,
resursele şi calităţile cetăţenilor ei i-au asigurat refacerea. în plus vecinii ei, deşi probabil se temeau de ea,
depindeau de prosperitatea Germaniei pentru propria prosperitate. Chiar şi înainte de sfârşitul celui de-al doilea
război mondial unele state europene, în special Olanda şi Belgia, confruntându-se cu dilema de a reconcilia
dependenţa lor economică de reconstrucţia Germaniei cu teama lor de puterea militară germană, au studiat
posibilitatea unei noi ordini în Europa în care statul naţiune suveran să nu mai fie dominant. Chiar dacă un
sistem de state prin însăşi natura lui încuraja agresivitatea naţională, în cadrul unui parteneriat fiecare naţiune -
inclusiv cea germană - îşi putea dezvolta resursele şi păstra identitatea şi cultiva mândria într-un context mai
favorabil cooperării decât agresiunii. Atitudinea celor mai puternice state - Franţa, Marea Britanie - era aceea de
indiferenţă faţă de orice sistem care era restrictiv la adresa suveranităţii şi independenţei lor formale, dar la
câţiva ani după încheierea războiului liderii francezi s-au convertit la ideile legate de crearea unei asociaţii vest-
europene care, în domeniul economiei, să maximalizeze comerţul şi producţia, iar în domeniul politic, să
delimiteze puterea predominantă a Germaniei şi să-i redirecţioneze ambiţiile. Franţa a renunţat la politica,
practicată în 1945 şi 1919, de a slăbi Germania prin divizare teritorială şi dezarmare în favoarea unei politici
vizând sprijinirea şi participarea la reconstrucţia Germaniei. Marea Britanie, pe de altă parte, dat fiind că - sau
pentru că - propria ei refacere economică după război a fost iniţial mai bombastică decât cea a Franţei, nu a
reuşit să perceapă fie avantajul economic, fie calculul politic din spatele mişcării îndreptate spre un parteneriat
care ar fi transformat statul suveran într-un stat lipsit de suveranitate. Atitudinea Marii Britanii s-a schimbat într-
o oarecare măsură în anii '60 şi 70 când guvernele, atât de dreapta cât şi de stânga, au început să se teamă de
126
consecinţele excluderii dintr-o asociaţie economică, dar în anii' 80 Margaret Thatcher a întrupat şi a dat
amploare aversiunii atavice a britanicilor faţă de asocierea politică, ceea ce a avut drept rezultat faptul că Marea
Britanie a devenit un membru nemulţumit, chiar subversiv al Comunităţii Europene, a cărei dezvoltare a fost
mai degrabă influenţată în mod negativ decât întărită de aderarea Marii Britanii.
Pe continent, prestigiul statului naţiune a suferit în timpul războiului. Guvernele naţionale nu au reuşit să
împiedice distrugerea statelor naţiune sau uciderea, torturarea şi înrobirea cetăţenilor lor. în Marea Britanie însă,
instituţiile statului nu au fost afectate; ele au rămas intacte şi au funcţionat cu o remarcabilă eficienţă şi
nepărtinire. Pentru britanici separarea lor de continent prin Canalul Mânecii a rămas
axiomatică. Britanicii nu erau interesaţi să transfere conducerea unei asociaţii puternice şi cu un caracter mai
permanent pe care mulţi europeni şi-o doreau, dar pe care Marea Britanie, numai în 1945, a avut forţa şi
autoritatea să o ofere. Britanicii se considerau încă o putere maritimă şi o putere mondială, numai în mod
periferic europeană, lipsită de suveranitate. Timp de două secole şi jumătate Marea Britanie nu a avut frontiere
terestre, deşi tulburările din Irlanda sunt dincolo de mare. Principalele sale preocupări erau libertatea mărilor,
evoluţia comerţului şi pacea. Primele două obiective le-a realizat menţinându-şi superioritatea maritimă asupra
forţei reunite a altor importante puteri maritime şi asigurându-se pe cât posibil că naţiunile europene care
domină lumea includ o serie de puteri terestre de prim rang, dar numai o astfel de putere maritimă. în acest
context, continentul european era un loc în care se aplicau principii negative: nu trebuie să fie permis ca Marea
Britanie să fie hărţuită sau ameninţată, ea nu trebuie să fie dominată de vreuna din principalele puteri terestre.
Diplomaţia britanică urmărea menţinerea unui echilibru şi prevenirea existenţei unei hegemonii în Europa; dacă
diplomaţia britanică nu reuşea să realizeze aceste obiective, atunci forţele armate britanice trebuiau să îşi asume
sarcina care, deşi în sens negativ, era la fel de importantă pentru interesele britanice aşa cum au fost formulate
încă de pe vremea când reprezentanţii dinastiei Tudorilor au pus bazele unui anumit tip de putere britanică total
diferită de imperialismul continental al dinastiei Plantageneţilor. Britanicii şi-au format deci un mod de gândire
care nu făcea distincţie între noţiunile de aproape şi departe. Geografii pot vorbi despre Orientul „îndepărtat" şi
măsura distanţa până în India în mii de kilometri, dar pentru un englez Delhi şi Singapore şi Hong Kong nu erau
mai departe din punct de vedere psihologic decât Calais; acestea le erau adesea mai familiare şi erau, cu
siguranţă, „mai britanice".
în 1945, fireasca lipsă de atenţie a Marii Britanii faţă de politica europeană a fost sporită de victorie şi de
perspectiva păcii. în timpul războiului, fiecare combatant continental european, inclusiv URSS, a suferit de pe
urma ororilor războiului şi a fost într-o oarecare măsură învins sau aproape învins. Marea Britanie a suferit
numeroase presiuni şi a fost bombardată de aviaţia inamică, dar nu a fost nici invadată, nici ocupată sau înfrântă.
Victoria a justificat dreptul ei de a-şi continua drumul ca şi înainte, dat fiind că unul dintre prerogativele
victoriei este acela de a susţine trecutul, în timp ce vecinii ei din Europa distruşi şi deziluzionaţi căutau un nou
început şi nu refacerea vechii ordini care eşuase. De aceea, atitudinea britanicilor şi a statelor de pe continent
faţă de trecut erau total diferite, iar continentalii care aşteptau sprijinul Marii Britanii pentru un experiment
politic radical în Europa au trecut cu vederea nu numai dezvoltarea istorică separată a Marii Britanii, ci şi
psihologia britanicilor de după război, intenţia lor de a reface şi îmbunătăţi structura vieţii britanice, dar nu de a
o schimba fundamental sau de a fi nemulţumiţi de ea.
Venirea la putere a unui guvern laburist în Marea Britanie în 1945 ar fi trebuit să dezvăluie diferenţa, căci
Partidul Laburist, deşi un partid reformator şi nu unul conservator, nu era mai puţin tradiţionalist decât
conservatorii. El era format din
radicali pragmatici şi socialişti care voiau să facă viaţa mai fericită pentru clasele mai sărace continuând
adaptarea gradată şi nerevoluţionară a structurii sociale a Marii Britanii la noţiunea modernă de dreptate socială.
El nu intenţiona să strice rânduiala deja existentă în Marea Britanie şi nu era prea interesat de ordinea existentă
în alte state. Era o administraţie muncitoare şi moderată care încerca, în condiţii economice deosebit de dificile
(agravate de încetarea sprijinului acordat de acordul de împrumut şi închiriere american convertibilităţii
premature a lirei sterline), să refacă economia britanică şi să reformeze societatea britanică, dar care nu a dorit
ca atenţia să îi fie distrasă de la aceste sarcini de încurcături externe nelucrative. Pe continent domneau haosul şi
neajunsurile şi, aşa cum a demonstrat-o transferarea obligaţiilor pe care Marea Britanie le avea în Grecia şi
Turcia către Statele Unite, acesta putea înlătura mai lesne toate problemele cu un ajutor mai degrabă din partea
americanilor decât al britanicilor. în plus, noii lideri din Europa erau (pe lângă faptul că erau străini) în special
conservatori şi romano-catolici; în total dezacord, se credea în mod eronat, cu ideea de economie planificată,
parteneri deloc confortabili pentru socialiştii britanici. In măsura în care erau atraşi de ideile federale, aceşti
lideri erau consideraţi nişte vizionari nepractici. Pentru britanici statul naţiune era, fără putinţă de tăgadă,
puternic ancorat în trecut.
Winston Churchill le-a spus britanicilor în timpul războiului că au acţionat în trei cercuri - cel anglo-
127
american, cel imperial britanic şi cel european - şi că această triunghiularitate i-a oferit Marii Britanii nişte
condiţii speciale şi un statut aparte în lume. Până în 1961 când Harold Macmillan a decis să iniţieze aderarea la
CEE, cercul european era cel care părea să ofere cel mai puţin Marii Britanii. Cel mai important era cercul
anglo-american. Marea Britanie - sau cel puţin Ernest Bevin, care a devenit ministru de externe în 1945 - a
considerat că consolidarea Europei sub egida unei puteri unice nu mai poate fi împiedicată de diplomaţia
britanică sau doar de forţele militare britanice şi că, dacă acest coşmar al politicii externe britanice avea să fie
înlăturat, atunci americanii trebuie să devină o putere europeană. NATO a fost semnul vizibil al succesului său,
dar eforturile sale de a crea o contrapresiune anglo-americană în politica europeană, în locul puterii britanice
apuse care să intervină şi să rectifice, l-au făcut să se teamă de federaliştii continentali care puteau tânji după o
putere europeană independentă din care americanii ar fi excluşi. Politica federaliştilor era în cel mai bun caz
irelevantă, dacă nu chiar dăunătoare obiectivului său de a introduce Lumea Nouă pentru a crea un echilibru în
Europa. în plus, britanicii care erau ostili Statelor Unite sau îngrijoraţi de dominaţia acestora, nu erau neapărat
federalişti. în măsura în care în Marea Britanie exista un grup care credea că există „o a treia forţă" în politica
mondială, el a considerat în această perioadă că a treia forţă poate fi mai degrabă Commonwealth-ul decât o
Europă unită. Common-wealth-ul, precum şi armele nucleare şi lira sterlină ca monedă internaţională, vor
menţine Marea Britanie într-o categorie separată.
Schimbarea atitudinii Marii Britanii nu a început să fie vizibilă decât la zece sau cincisprezece ani după
război şi chiar şi atunci s-a manifestat mult mai intermitent şi mai încet decât revoluţia care a avut loc în
gândirea continentalilor care a fost
impusă de înfrângerile suferite în timpul războiului. Marea Britanie a continuat să se considere o putere
mondială, deşi nu mai era şi o putere imperială - se schimbase doar adjectivul. Una dintre cele mai uimitoare
consecinţe ale războiului a fost plecarea britanicilor din India în 1947 (urmată mult mai rapid decât era de
aşteptat de plecarea din Africa), dar această renunţare la imperiu s-a petrecut într-o atmosferă de automulţumire
ca şi cum nu se ţinea seamă de concomitenta pierdere a puterii. Pierderea Indiei a fost considerată de britanici o
victorie, ceea ce şi a fost, dar nu şi o diminuare a puterii britanice, ceea ce de asemenea a fost. Generaţii de-a
rândul, Marea Britanie a fost o putere mondială pentru că deţinea în Asia o zonă în care putea menţine, antrena
şi aclimatiza forţe armate pentru a le folosi în cele mai îndepărtate părţi ale globului, iar această rezervă de
putere era cel puţin la fel de importantă ca şi supremaţia maritimă pentru a face din Marea Britanie ceea ce era
în lume. Plecarea din India, însoţită de pierderea bogăţiei şi puterii în timpul războiului, a subminat puterea
Marii Britanii în Orientul Mijlociu şi a determinat Australia şi Noua Zeelandă să se orienteze spre Statele Unite
pentru a le garanta securitatea. ^(Pactul tripartit ANZUS din 1951, din care Marea Britanie nu făcea parte, a
confirmat această lecţie a celui de-al doilea război mondial. Pactul a fost una dintre cele mai echitabile alianţe
până în anii ' 80, când revenirea la putere a guvernelor laburiste care nu erau de acord cu testele nucleare atât în
Australia cât şi în Noua Zeelandă a creat dificultăţi în ceea ce priveşte exerciţiile şi vizitele maritime. In 1984,
Noua Zeelandă a cerut retragerea din porturile sale a tuturor navelor cu putere nucleară sau cu armament
nuclear.)
Marea Britanie nu a tras totuşi concluzia că sfârşitul imperiului şi al implicării sale în apărarea Asiei,
Africii şi a Australiei au transformat-o într-un stat esenţial-mente european. Imperiul a fost înlocuit de
Commonwealth, un concept ceva mai elevat poate, dar unul mult mai lipsit de substanţă de vreme ce îi lipseau
legăturile de loialitate faţă de Coroana britanică, guvernarea de către o clasă conducătoare care se considera a fi
o familie, înţelegerea reciprocă prin intermediul unui schimb excesiv de telegrame secrete şi o implicare a Marii
Britanii în apărarea tuturor teritoriilor sale. Commonwealth-ul a devenit o asociaţie de monarhii şi republici cu
tradiţii şi înclinaţii extrem de diferite, care aveau nevoie mai presus de orice de capital pentru dezvoltare pe care
Marea Britanie nu li-1 putea oferi şi a căror politică externă era independentă şi adeseori contradictorie pe baza
faptului că această liberate permisivă era un preţ necesar de plătit pentru menţinerea acestei asociaţii a cărei
existenţă era încă utilă. Şi poate aşa şi era, de vreme ce Commonwealth-ul s-a dovedit a fi o organizaţie
internaţională care a funcţionat până la un punct. Din păcate, în cadrul Commonwealth-ului existau conflicte
rasiale care au pus la grea încercare politica guvernelor britanice din această perioadă. In Rhodesia, Marea
Britanie a fost acuzată în mod verosimil că s-a purtat prea îngăduitor cu rebelii pentru că aceştia erau albi, în
timp ce pe plan intern aceluiaşi guvern i s-au pus în cârcă acuzaţii mult mai grave. în 1963, Marea Britanie a
acordat asiaticilor din Kenya dreptul de a opta pentru cetăţenia britanică, pe care mulţi dintre ei au adoptat-o. In
1968, cel mai important element al acestui drept - dreptul de a intra în
Marea Britanie - le-a fost ridicat de un guvern care, necunoscând faptele şi cifrele reale despre imigraţia şi
integrarea asiaticilor, şi-a permis să intre în panică şi să trântească uşa în nas unora dintre concetăţenii lor.
Această acţiune fără precedent, datorată unei prejudecăţi rasiale într-o anumită secţiune a societăţii britanice şi
discriminării rasiale operate de guvern, a transformat idealul Commonwealth-ului într-un nonsens - şi a fost
128
ulterior criticată şi condamnată în Consiliul Europei. Chiar dacă Marea Britanie a considerat în trecut
Commonwealth-ul o sursă de putere politică, liderii britanici din anii '60 au văzut în el mai degrabă o piedică
decât un sprijin. Comunitatea cu europenii părea mult mai reală şi fezabilă.
Au fost încurajate grupurile de presiune neoficiale favorabile uniunii europene, nu numai de Churchill
care a vorbit în repetate rânduri în timpul războiului despre necesitatea unităţii europene şi a susţinut într-un
faimos discurs rostit la Ziirich în septembrie 1945 ideea creării unui Consiliu al Europei. Aceste grupuri au
organizat o convenţie la Haga în mai 1948 care s-a desfăşurat sub patronajul multora dintre personalităţile de
seamă ale Europei, inclusiv Churchill, şi care a reuşit să convingă cele cinci puteri semnatare ale Tratatului de la
Bruxelles să înfiinţeze un Consiliu al Europei din care să facă parte ele însele şi Norvegia, Suedia, Danemarca,
Irlanda şi Italia - cărora li s-au alăturat în scurt timp Islanda, Grecia, Turcia, Germania de Vest şi Austria.
Membrilor acestui organism li se cerea, pe lângă calitatea de european, respectarea domniei legii şi a drepturilor
fundamentale ale omului. Sistemul de organizare era un hibrid, o adunare fără putere legislativă subordonată
unui consiliu de miniştri; membrii adunării erau numiţi de parlamentele naţionale, respectându-se reprezentarea
fiecărui partid în fiecare parlament; consiliul de miniştri, care a fost inclus în sistemul de organizare la
insistenţele reprezentanţilor britanic şi scandinav împotriva năzuinţelor mai federaliste ale altor membri, garanta
faptul că autoritatea Consiliului Europei, în orice fel ar fi ea exercitată, face obiectul controlului miniştrilor
naţionali care răspund în faţa parlamentelor naţionale. Adunarea nu a dispus niciodată de o autoritate reală, iar la
sfârşitul anului 1951 preşedintele acesteia, Henri Spaak, a demisionat din disperare.
O altă iniţiativă mult mai substanţială era pe cale de a se materializa. în mai 1950, ministrul de externe
francez, Robert Schuman, a propus crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO = European
Coal and Steel Community - ECSC). Deşi acest organism avea o structură multinaţională, organizaţia era o
tentativă în esenţă franco-germană cu obiective atât politice, cât şi economice. Ea a marcat acceptarea de către
Franţa a unui parteneriat cu Germania, fapt care a devenit una dintre principalele caracteristici ale Europei
postbelice. Cărbunele şi oţelul erau elementele esenţiale ale competiţiei economice şi militare franco-germane şi
propunând ca aceste industrii să fie plasate sub un control comun internaţional, Franţa a îngropat, în mod
deschis, securea războiului iar, în particular, a recunoscut nesăbuinţa de a fi încercat să concureze: a acceptat,
conştient sau nu, că în noua Europă ea va fi un asociat mai tânăr al Germaniei şi că fiind un asociat mai tânăr era
mai importantă decât încercând să fie un actor independent. Marea Britanie era sceptică în principiu şi oarecum
ostilă deoarece spera că oţelul britanic se va vinde
la un preţ mai mic decât cel european. S-a discutat dacă Marea Britanie a refuzat să intre în CECO sau Franţa a
făcut tot posibilul ca Marea Britanie să nu facă acest lucru; o variantă nu o exclude pe cealaltă. în aprilie 1951,
şase state au semnat un tratat de constituire a CECO care şi-a început activitatea anul următor. Acest organism
era alcătuit dintr-o înaltă Autoritate formată din nouă membri care funcţiona pe bază de vot majoritar, fiind
investită cu puterea de a lua decizii, de a face recomandări, de a impune impozite întreprinderilor, de a impune
anumite standarde şi un control general asupra producţiei şi investiţiei în cele şase ţări; o curte de justiţie
investită cu puterea de a se pronunţa asupra legalităţii deciziilor şi recomandărilor înaltei Autorităţi; un consiliu
de miniştri; şi o adunare investită cu puterea de a critica înalta Autoritate şi de a impune cu o majoritate de două
treimi demisia Consiliului de miniştri. La sfârşitul anilor '50, când cererea de cărbune a scăzut, au apărut
neînţelegeri între înalta Autoritate şi Consiliul de miniştri, iar înalta Autoritate a pierdut o parte din autoritatea ei
supranaţională.
La începutul anilor '50, Consiliului Europei i s-a alăturat pe scena europeană Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului şi o Comunitate Defensivă incipientă, iar în 1952 Eden a propus o unificare a acestor trei
organisme şi a instituţiilor lor paralele. Consiliul Europei a numit o adunare ad hoc care să elaboreze o schemă
în acest sens, să includă prevederi pentru crearea unei adunări alese prin vot direct şi a unui cabinet european.
Aceasta a fost o tentativă de a construi o asociaţie politică, numită cu titlul de încercare Comunitatea Europeană
Politică, pe baza cooperării economice şi militare şi care urma să cuprindă majoritatea statelor necomuniste din
Europa. Din această organizaţie urmau să facă parte în perspectivă numeroase state, chiar dacă neutralismul
empiric al Suediei, neutralismul doctrinar al Elveţiei şi autocratismul dezagreabil al Spaniei şi Portugaliei ar
putea exclude aceste ţări mai devreme sau mai târziu. Dar proiectul s-a născut mort. Desfiinţarea în 1954 a
Comitetului European Defensiv a pus capăt acestui proiect şi chiar şi fără această lovitură este greu de crezut că
asociaţia economică rudimentară din punct de vedere instituţional este suficientă pentru a susţine o structură
parlamentară atât de ambiţioasă. După ce statele naţiune din Europa s-au refăcut după război au început să fie
tot mai puţin dispuse să renunţe la identitatea lor, dar chiar şi aşa ele puteau fi pregătite pentru o cooperare
internaţională permanentă în alte domenii.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost încă de la început un prim pas şi nu un ţel în sine.
Pentru adepţii uniunii europene, acesta era un pas în plus într-un proces de creare a unei serii de asociaţii
funcţionale care puteau fuziona ulterior. Cărbunele şi oţelul nu mai erau materiile prime esenţiale pentru energie
129
într-o lume în care energia era furnizată de petrol şi care aştepta ca energia să fie în curând energie nucleară. în
1955, şase membri ai CECO au făcut suficiente progrese pentru a fi gata să convoace o întâlnire oficială la
Messina, unde au decis să înfiinţeze Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (Euratom). Britanicii au participat la conferinţă în calitate de observatori şi apoi s-au retras, în
parte din cauză că au considerat că noua tentativă va fi un eşec, în parte pentru că s-au opus unui tarif vamal
extern comun care ar fi fost

incompatibil cu ceea ce mai rămăsese din tarifele vamale preferenţiale din Common-wealth şi în parte pentru că
ei voiau să limiteze cooperarea prin crearea unei zone a liberului schimb - pe care au creat-o în cele din urmă,
dar care, spre deosebire de CEE, a fost un eşec. (Marea Britanie a propus crearea unei zone a liberului schimb
din care să facă parte CEE. Aceasta ar fi desfiinţat barierele interne în calea comerţului şi industriei, dar nu şi a
agriculturii; nu ar fi avut un tarif vamal extern şi ar fi permis fiecărui membru să-şi menţină tarifele vamale
preferenţiale existente; nu ar fi avut nici o obligaţie să permită libera circulaţie a mâinii de lucru şi a capitalului,
să alinieze politicile economice generale sau sociale, sau să creeze instituţii politice comune. Discuţiile au
început la sfârşitul anului 1957 şi au luat sfârşit un an mai târziu.)
Tratatele prin care au fost create CEE şi Euratom au fost semnate la Roma în martie 1957 şi ambele
organisme au apărut la începutul anului 1958 şi şi-au început activitatea un an mai târziu. în 1967, au fuzionat
cu CECO. Tratatul de la Roma a creat un organism alcătuit din patru părţi: un Consiliu de Miniştri, o Comisie,
un Parlament şi o Curte. Curtea celor şapte era garantul şi interpretul legislaţiei Comunităţii. Parlamentul
unicameral - membrii săi au fost aleşi după 1979 (dar mai târziu în Marea Britanie) - era iniţial un organism de
dezbateri. Creat printr-un tratat între state, el avea puteri limitate de tipul celor pe care le-au dobândit
parlamentele naţionale de-a lungul timpului în încercarea lor de a restrânge puterea executivă. El putea respinge,
dar nu şi amenda bugetul Comunităţii şi demite Comisia în ansamblul ei, dar nu şi parţial; avea o contribuţie
limitată la elaborarea legislaţiei, dar nu avea putere de control asupra Consiliului de Miniştri. Membrii Comisiei,
la început doi pentru fiecare stat membru, iar după lărgirea Comunităţii numai unul pentru statele membre mai
puţin însemnate, se ocupau în exclusivitate de problemele Comunităţii la sediul central al Comisiei din
Bruxelles. Majoritatea aveau o experienţă ministerială în propria ţară, dar la Bruxelles îndeplineau funcţii mai
apropiate de aceea de şef de departament în cadrul serviciul public naţional. (Aparatul birocratic de la Bruxelles
era totuşi mic în comparaţie cu aparatul birocratic naţional.) în cele din urmă, Consiliul de Miniştri, care
reprezenta mai multe state membre ale Comunităţii, era potrivit termenilor Tratatului de la Roma organul
dominant al Comunităţii. El era o replică a Consiliului similar care a fost inclus în ultima fază în planurile ce
vizau crearea CECO cu scopul de a se asigura că Comunitatea trebuie să fie mai puţin o entitate supra-naţională
şi mai mult una naţională colectivă, iar Consiliul CEE era în mod clar mult mai important în raport cu Comisia
de la Bruxelles decât era Consiliului CECO în raport cu înalta Autoritate din CECO. Prin urmare, cele mai
importante dezbateri şi decizii asupra evoluţiei CEE aveau loc în Consiliu şi nu gravitau în jurul problemei
distribuirii puterii la nivelul principalelor organisme ale Comunităţii, ci în jurul problemei exercitării puterii în
cadrul Consiliului - aceste probleme puteau fi rezolvate de o majoritate în primul caz, iar în al doilea caz
impuneau unanimitate. (Existau anumite probleme care puteau fi hotărâte de o majoritate „calificată". Această
era o majoritate prescrisă la care se ajungea după ce se atribuia votului fiecărui membru o greutate comparabilă
cu puterea sa economică.)
Primul stagiu al integrării economice, care urma să se încheie în doisprezece ani (şi s-a şi încheiat), era
cel comercial - o uniune vamală cu un tarif vamal extern comun, iar pe plan intern, desfiinţarea tuturor tarifelor
vamale şi eliminarea cotelor parte. Un al doilea stagiu concomitent prevedea o amplă uniune economică care să
includă, în particular, o politică agricolă comună (PAC = Common Agricultural Policy - CAP); libera mişcare a
mâinii de lucru şi a capitalului; omogenizarea politicilor sociale, a legislaţiei (în special a legislaţiei
întreprinderilor), sănătăţii şi siguranţei şi altor etaloane; şi o uniune monetară cu o monedă comună şi o bancă
centrală unică* Integrarea politică, în măsura în care era necesar să asigure obiectivele economice ale
Comunităţii, era o încununare inevitabilă, dar tratatul de la Roma nu prevedea nimic în acest sens. Pentru unii,
integrarea politică era un obiectiv în sine şi un mijloc necesar pentru a consolida influenţa Comunităţii nu numai
în Europa, ci şi în alte zone care prezentau un interes special pentru europeni, în special imperiile coloniale
aflate în pragul destrămării şi Orientul Mijlociu al cărui petrol era cel mai important articol de import al Europei
occidentale. Obiectivele paralele ale Eura-tom, prevăzute într-un tratat separat prin care se crea această
comunitate, urmau să dirijeze cercetarea în domeniul nuclear şi construirea de instalaţii nucleare, să redacteze
un cod de siguranţă şi să alcătuiască un organism care să aibă şi să garanteze drepturi de preempţiune asupra
materialelor prime nucleare.
Primilor şase membri li s-au alăturat în 1973 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, iar în
130
1987 Spania şi Portugalia. Aderarea Norvegiei, negociată de Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, a fost
respinsă prin plebiscit, iar Groenlanda, care s-a alăturat celorlalţi membri împreună cu autoritatea daneză, s-a
retras în 1986. Cea mai importantă şi mai contestată dintre toate aceste aderări a fost cea a Marii Britanii,
amânată şi regretată de propria ambivalenţă specifică acesteia, dar care a făcut de altfel obiectul dreptului de
veto al Franţei timp de mai mulţi ani.
^Scepticismul Marii Britanii faţă de CEE şi lipsa sa de bunăvoinţă în a saluta crearea unei asociaţii atât de
îngăduitoare a determinat-o să înfiinţeze în 1959 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS = European
Free Trade Associa-tion - EFTA) împreună cu trei state scandinave, Elveţia, Austria şi Portugalia. AELS era un
organism rival CEE. Obiectivul său era acela de a desfiinţa în următorii zece ani tarifele vamale între membrii
săi, dar fără a introduce un tarif extern comun sau orice altă formă de uniune politică. Britanicii au crezut că de
Gaulle - care la vremea aceea revenise la putere în Franţa - va distruge CEE, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa,
căci de Gaulle nu intenţiona să submineze CEE, ci doar să întârzie dezvoltarea ei în timp ce refacerea
economică a Franţei a progresat, iar importanţa politică a Franţei în Europa a crescut foarte mult. Obiecţia pe
care de Gaulle a declarat că o are împotriva aderării Marii Britanii la CEE pe baza faptului că aceasta este calul
troian pentru interesele americanilor era destul de plauzibilă pentru a-i convinge şi pe alţi membri ai CEE, în
ciuda dorinţei lor de a avea ca membru Marea Britanie pentru a contrabalansa dominaţia Germaniei şi a Franţei.
în 1960 însă, de Gaulle era dispus să ţină seama de aderarea Marii Britanii şi a declarat chiar public acest lucru.
Harold Macmillan, care a redresat relaţiile Marii Britanii cu Statele
Unite şi Commonwealth după criza Suezului din 1956-1957, era şi el nerăbdător să asigure Marii Britanii un rol
mai important în Europa. Vizita sa la Moscova din 1959 a evidenţiat calităţile sale de mediator onest în politica
internaţională, nelăsând însă să se înţeleagă că prezenţa sa este absolut necesară; suspendarea rachetei britanice
Bluestreak în 1960 a prezentat dificultăţile menţinerii unei forţe nucleare independente în cadrul unei economii
inegale; iar în 1961, el a răspuns deschiderii lui de Gaulle şi chiar în acel an au început negocierile pentru
aderarea Marii Britanii la Tratatul de la Roma. Aceste negocieri, deşi dificile, ar fi condus la rezultate pozitive
dacă nu ar fi fost întrerupte datorită unor neînţelegeri anglo-franceze. în iunie 1962, Macmillan 1-a vizitat pe de
Gaulle la Château de Champs. Nu se ştie precis ce s-a întâmplat între ei şi este posibil ca fiecare dintre ei să fi
interpretat greşit intenţiile celuilalt: o discuţie între un om ascuns şi unul tăcut nu lămureşte prea mult lucrurile.
Se pare însă că Macmillan, care făcuse din admiterea Marii Britanii în CEE piatra de încercare a politicii sale
externe şi economice, nu numai că a neglijat dificultăţile curente în ceea ce priveşte tarifele vamale preferenţiale
din cadrul Commonwealth-ului şi politica agricolă, ci i-a şi lăsat lui de Gaulle impresia că Marea Britanie este
pregătită pentru integrare în sfera militară cu vecinii săi de pe continent. Această integrare era o problemă de
primă importanţă pentru de Gaulle, care căuta modalităţi pentru a face ca Europa să fie independentă faţă de
Statele Unite, dar nu era capabil să creeze un sistem defensiv european credibil fără participarea Marii Britanii.
în Franţa opiniile erau împărţite în privinţa admiterii Marii Britanii în CEE. Interminabilele discuţii de la
Bruxelles referitoare la preţurile alimentelor i-au nemulţumit pe mulţi francezi, iar în timpul anului 1962
patronatul a devenit tot mai ostil admiterii Marii Britanii. Pentru de Gaulle însă, acestea erau probleme minore
dacă el ar fi putut obţine participarea Marii Britanii într-o asociaţie care să aibă în egală măsură un caracter
strategic şi economic. După iunie 1962, el părea încrezător în realizarea acestui lucru. Alegerile generale din
Franţa, din noiembrie 1962, i-au confirmat autoritatea acordându-i majoritate în parlament şi un binevenit
succes după insuccesul din octombrie când votul său în cadrul unui referendum constituţional a pierdut teren.
De Gaulle era la curent cu problemele pe care Macmillan le avea pe plan intern, datorate atitudinii Partidului
Laburist, care în octombrie a declarat că se împotriveşte aderării Marii Britanii la CEE, dar nu considera
probabil că acesta este un motiv pentru ca guvernul britanic să fie învins. (Este posibil sa se fi înşelat. Mac-
millan s-a simţit probabil constrâns să îşi consulte electoratul înainte de a face un pas . atât de important ca
aderarea la CEE şi nu este imposibil ca el să fi pierdut alegerile din pricina acestei probleme. Principalele
argumente împotriva CEE, altele decât neîncrederea compatrioţilor săi în asocierile cu străini erau: faptul că
CEE era un sistem birocratic şi nu unul democratic, adică din punct de vedere constituţional o formă de
guvernământ iresponsabilă; faptul că CEE era ataşat ideii de liberă concurenţă în opoziţie cu planificarea şi că
intrarea în acest organism însemna renunţarea la planificarea naţională, nu pentru o planificare internaţională, ci
pentru laissez-faire; faptul că parlamentul trebuia să renunţe la controlul asupra aspectelor vitale ale vieţii
publice britanice; faptul că CEE era o expresie interioară, o organizaţie eurocentrică JU tradiţii altele decât cele
britanice - ca de pildă guvernul de tip multipatid şi legislaţia romană-olandeză potrivit prevederilor căreia
funcţionarii publici britanici vor fi dezavantajaţi; şi faptul că sistemul de guvernare prin majoritate calificată -
adică, dând drept de veto unei combinaţii dintre un asociat major şi unul minor - este o modalitate sigură pentru
a crea facţiuni nemulţumite.)
La sfârşitul anului 1962, când liderii britanic şi francez păreau de acord cu aderarea Marii Britanii la
131
CEE, iar administraţia americană a salutat uniunea, o decizie a Pentagonului a declanşat o serie de evenimente
care au condus la întreruperea negocierilor. Decizia a fost aceea de a pune capăt fabricaţiei rachetelor nucleare
sol-aer Skybolt, pe care britanicii urmau să le cumpere pe bază de contract din Statele Unite. Decizia, luată în
noiembrie datorită costurilor ridicate, a lipsit Marea Britanie de instrumentul cu care spera, după anularea
proiectului Bluestreak, să menţină o forţă nucleară independentă până în 1970. Plătind jumătate din costurile de
producţie Marea Britanie putea salva Skybolt şi propriul program nuclear, dar preţul era prea mare, iar în
decembrie Macmillan a plecat la Nassau în Bahamas pentru a-1 întâlni pe Kennedy şi a găsi o alternativă. Nu a
reuşit acest lucru, spre nemulţumirea şi poate surpriza lui de Gaulle, s-a orientat atunci spre Franţa şi a folosit
eşecul Skybolt ca pe un prilej binevenit să renunţe la asocierea nucleară anglo-americană, în favoarea uneia an-
glo-franceză sau anglo-europeană. După ce însă Marea Britanie a demonstrat care este interesul său major, de
Gaulle a decis să pronunţe, la o întâlnire a presei din 14 ianuarie 1963, excluderea Marii Britanii din CEE.
La Nassau, Kennedy i-a oferit lui Macmillan rachetele submarine Polaris în locul celor de tip Skybolt.
Macmillan a acceptat. Kennedy i-a făcut aceeaşi ofertă şi lui de Gaulle. Aceasta a fost reversul deciziei din anul
precedent de a nu oferi Franţei arme nucleare. La această decizie s-a ajuns după o divergenţă intervenită între
cei care au propus tranzacţia şi care sperau ca în acest fel să îmbunătăţească relaţiile franco-americane (iniţiativa
aparţinându-i lui Kenendy care a început acest proces în cadrul unei întâlniri cu de Gaulle din iunie 1961) şi
oponenţii ei care au susţinut că această tranzacţie nu va schimba nimic, ci dimpotrivă va da un imbold
proliferării armelor nucleare. De Gaulle a refuzat oferta. Atât Macmillan cât şi de Gaulle au insistat asupra
suveranităţii nucleare a statelor lor. De Gaulle a refuzat să accepte rachetele de tip Polaris; Macmillan, deşi a
acceptat rachetele Polaris şi a propus să încredinţeze NATO bombardierele şi forţele aeriene tactice britanice,
precum şi unităţile deţinătoare de rachete Polaris, a insistat asupra dreptului britanicilor de a avea comandă
absolută şi de a se retrage. Cele două atitudini nu se deosebeau prea mult una de alta şi amândouă erau în esenţă
naţionaliste. Americanii căutau totuşi o soluţie supranaţională la problema dispunerii nucleare în cadrul NATO
şi au crezut poate la Nassau că Macmillan, spre deosebire de de Gaulle, a acceptat în schimbul rachetelor Polaris
să se asocieze cu planurile lor.
Macmillan şi de Gaulle s-au dezamăgit reciproc, iar aderarea Marii Britanii la CEE a ieşit din discuţie. în
1964, Partidul Laburist a revenit la putere avându-1 pe Harold Wilson ca prim-ministru. Wilson a reînnoit
cererea de aderare a Marii
Britanii. Modul său de a aborda problema a fost însă total diferit. Macmillan dăduse impresia că principalul
obiectiv al aderării era acela de a redresa în acest fel economia britanică şi faptul că pentru Marea Britanie
beneficiile economice ale aderării vor fi considerabile şi vor compensa atât pierderea suveranităţii cât şi
inconvenientele unor contacte mai apropiate cu alte popoare decât cele de origine britanică. Acest plan nu era
deosebit de convenabil nici pentru Marea Britanie, nici pentru Comunitate, iar procedura adoptată pentru a-1
realiza a fost una neobişnuită şi anume trimiterea unui ministru în vârstă la Bruxelles pentru a conduce
negocierile tergiversate la nesfârşit asupra detaliilor (numite în mod dispreţuitor sindromul cozii de cangur) şi
fără o decizie politică fermă în ceea ce priveşte principala problemă - aceea dacă Marea Britanie va dori în cele
din urmă sau nu să adere. Harold Wison, în schimb, a informat opinia publică din Marea Britanie că dez-
avantajele economice ale aderării vor fi considerabile; a afirmat însă că avantajele sunt pe termen lung mult mai
importante. A făcut de asemenea cunoscut în mod limpede obiectivul: aderarea la Comunitatea Europeană,
acceptându-i în prealabil toate regulile. El însuşi, un prozelit al ideii de aderare a Marii Britanii la Comunitate, a
fost foarte mult influenţat de conflictul dintre CEE şi Statele Unite în privinţa Rundei Kennedy (GATT), care a
evidenţiat vulnerabilitatea unei Mari Britanii izolate din punct de vedere economic în eventualitatea unui război
comercial între Europa occidentală continentală şi America de Nord. După părerea britanicilor, împotrivirea lui
de Gaulle faţă de Comisie a făcut ca aderarea să pară mai atractivă, dat fiind că a plasat undeva în viitorul
îndepărtat, care putea însemna şi niciodată, aspiraţiile federale care îngrozeau la fel de mult Marea Britanie pe
cât îl iritau pe preşedintele francez. Forma viitoare a unei entităţi europene a devenit şi mai vagă decât înainte,
iar britanicilor le convenea acest lucru. Deşi cinci din cei şase erau dispuşi şi chiar dornici ca Marea Britanie să
adere, de Gaulle o putea încă împiedica. Legăturile Marii Britanii cu Statele Unite şi dependenţa ei economică,
debitele ei repetate la creditele externe, precum şi permanenta ei implicare pe alte continente decât Europa au
oferit argumente, dacă mai era nevoie de argumente, pentru a categorisi Marea Britanie drept un caz aparte.
Problema era dacă Franţa va continua să insiste asupra acestor argumente. Ele au fost întotdeauna, chiar şi
în mintea lui de Gaulle, compensate de altele, în special de neliniştea Franţei în a accepta ideea unei Comunităţi
Europeane în care două state - Franţa însăşi şi Germania de Vest - s-ar situa înaintea celorlalte şi s-ar putea
înfrunta într-o bună zi datorită unei probleme de importanţă majoră. în timp ce pe de o parte Comunitatea era un
fel de anexă inacceptabilă a americanilor, pe de altă parte era un fel de contrapondere de dorit la puterea pe care
o reprezenta Germania, în perioada 1967-1969, acest ultim aspect a ajuns să îl devanseze pe cel dintâi, în parte
şi datorită evoluţiilor din cadrul Comunităţii şi în parte pentru că demisia lui de Gaulle din 1969 a determinat o
132
schimbare de atitudine la Paris.
în 1969, de Gaulle a făcut din nou aluzie la faptul că a venit poate timpul pentru ca Marea Britanie să fie
acceptată în CEE. El 1-a invitat pe nou numitul ambasador britanic, Christopher Soames, care era întâmplător
ginerele lui Chur-
chill, să aibă o discuţie despre relaţiile franco-britanice, în cadrul căreia a vorbit despre o mai strânsă colaborare
a celor patru puteri din Europa (Franţa, Marea Britanie, Germania de Vest şi Italia) şi despre o adaptare a CEE
pentru includerea Marii Britanii. Acestea erau vechi idei gaulliste de bază, dar ca urmare a multor inepţii pe care
le conţineau discuţia a produs un scandal diplomatic public atunci când partea britanică a relatat altor guverne
detalii despre conţinutul discuţiilor şi a lăsat impresia că Franţa avea de gând să ofere Marii Britanii un loc într-
un directorat european al principalelor state în schimbul desfiinţării CEE şi poate chiar şi a NATO. Şansele
Marii Britanii de a intra în CEE fie pe uşa din faţă, fie pe cea din spate, păreau deci să se fi diminuat. Nu însă
pentru multă vreme. în acel an de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedinte al Franţei, fiind înlocuit de un
om cu un temperament şi cu idei total diferite, Georges Pompidou. Peste câteva luni, datorită schimbării de
guvern din Marea Britanie, Edward Heath a devenit prim-ministru. Heath fusese protagonistul aderării Marii
Britanii la CEE pe vremea primei cereri făcute de aceasta, în 1961. în decembrie 1969, şefii de guverne ai celor
şase, la o întâlnire desfăşurată la Haga, s-au angajat să rezolve problema aderării Marii Britanii, iar Heath nu a
mai pierdut timp pentru a confirma că Franţa, deşi avea un nou preşedinte, va susţine o a doua cerere. Heath i-a
făcut o vizită lui Pompidou la Paris, în mai 1971 şi câteva luni mai târziu, negocierile în vederea semnării
tratatului erau încheiate. Prin tratatele semnate în ianuarie 1971 Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au devenit
membri ai CEE începând cu data de 1 ianuarie 1973. Guvernul Norvegiei, care a negociat cu CEE în compania
acestor trei state, a fost şi el de acord cu aderarea, dar acordul său a fost respins de norvegieni prin referendum.
în Danemarca şi Irlanda, rezultatele referendumurilor organizate în conformitate cu prevederile constituţiei au
fost favorabile tratatului de aderare.
Cazul Marii Britanii a fost un caz particular. împuternicirea unui guvern britanic de a încheia tratate nu
trebuia să se bucure de sprijinul populaţiei. Cu toate acestea s-a organizat un referendum, care a avut însă loc
abia la doi ani şi jumătate după data fixată pentru aderarea Marii Britanii. Această procedură neobişnuită s-a
datorat eschivărilor Partidului Laburist. Partidul Laburist era mult mai serios divizat decât Partidul Conservator
în privinţa CEE, iar Harold Wilson (caracterului său contradictoriu i s-au alăturat temerile de a nu-şi diviza
partidul şi de a nu-şi compromite perspectivele electorale) a declarat că termenii obţinuţi de conservatori pot fi
şi trebuie să fie îmbunătăţiţi. A mai spus că atunci când laburiştii vor reveni la putere aceşti termeni vor fi
renegociaţi. Aceasta era de fapt o ameninţare ce viza denunţarea tratatului în cazul în care ceilalţi semnatari nu
ar accepta să schimbe termenii tratatului. Wilson a promis de asemenea că termenii revizuiţi vor face obiectul
unui referendum, fiind supuşi spre aprobare cetăţenilor ţării, precum şi membrilor cabinetului. La începutul
anului 1974, Heath, calculându-şi greşit avantajul electoral, a convocat alegeri anticipate şi le-a pierdut, în timp
ce noua administraţie Wilson (un guvern minoritar până la organizarea de noi alegeri în octombrie) a iniţiat
convorbiri cu CEE în cadrul cărora principalul obiectiv al britanicilor, îndeplinit cu succes, a fost acela de a
obţine noi termeni destul de diferiţi de cei inseraţi în tratat
pentru a demonstra că Partidul Conservator s-a descurcat mai bine, în timp ce principalul obiectiv al
negociatorilor CEE era de a face concesiile necesare menţinerii Marii Britanii în CEE, şi nimic mai mult.
Principala problemă era mărimea contribuţiei britanice la bugetul Comunităţii, iar James Callaghan, ministrul de
externe britanic, a obţinut în acest sens concesii considerabile. Cabinetul britanic a aprobat noii termeni cu
câteva voturi contra. Electoratul, vădit derutat de argumentele economice complicate şi contradictorii, poate şi
plictisit într-o oarecare măsură de această afacere trenată la nesfârşit, şi impresionat de pretextul că nu ar fi bine
să anuleze ceea ce un guvern anterior a făcut cu toată seriozitatea şi devotamentul, a răspuns DA în iunie 1975
aderării la CEE cu un rezultat de doi la unu. Astfel, la douăzeci şi cinci după ce ar fi putut adera la o Comunitate
Europeană în conformitate cu termenii aleşi după bunul său plac, Marea Britanie şi-a negociat accesul într-o
Comunitate construită fără ea.
Elementul de bază al CEE consta în înţelegerea franco-germană, realizată cu titlu de încercare, dar trainic
în cadrul CECO. Se aştepta ca intrarea Marii Britanii în Comunitate să extindă şi să consolideze acest
fundament, dar nu a fost aşa. Dacă iniţiativa creării înţelegerii a aparţinut Franţei, recunoaşterea ei s-a datorat
Germaniei. Principala preocupare a lui Adenauer după crearea statului vest-german în 1952 a fost să
statornicească legăturile acestuia cu Occidentul prin intermediul unei indiscutabile asocieri cu Statele Unite şi
prin aderarea la NATO, dar în ultimii săi ani - şi în special după revenirea lui de Gaulle la putere în Franţa în
1958 - cancelarul a acordat tot mai multă atenţie locului pe care Germania îl ocupă în Europa. Franţa devenise,
potrivit spuselor lui Bismarck, mai Biind-nisfăhig - un aliat mai demn de respect -şi în acelaşi timp desprins de
Marea Britanie şi eliberat de disputele postbelice cu Germania. Plebiscitul din regiunea Saar din 1955 a înlăturat
133
de pe agenda politică şi ultima serioasă neînţelegere dintre Franţa şi Germania. Renunţarea de către Marea
Britanie sub presiunea americanilor la atacul francez împotriva Egiptului din Suez, care fusese prost organizat şi
prost executat, a tensionat relaţiile franco-britanice. Franţa şi-a depăşit reputaţia de stat caracterizat prin
instabilitate politică şi economică, iar după ce a gestionat în mod ferm criza din Algeria în mai 1958 au urmat
întâlniri între Adenauer şi de Gaulle la Colombey-les-Deux-Eglises şi Bad Kreuznach care au dat o nouă
orientare relaţiilor franco-germane. în intervalul dintre aceste întâlniri francezii au respins răspicat propunerile
britanicilor (susţinute de ministrul de finanţe al lui Adenauer, Ludwig Erhard, dar nu şi de acesta) vizând crearea
unei zone a liberului schimb.
Au existat totuşi serioase divergenţe între atitudinea Franţei şi cea a Germaniei faţă de dezvoltarea CEE.
Franţa, susţinută de Italia, a propus în 1959 organizarea unor întâlniri regulate între cei şase miniştri de externe,
cu sprijinul unui secretariat ce urma să fie înfiinţat la Paris. Tratatul de la Roma nu prevedea nimic în privinţa
integrării politice, iar Germaniei şi ţărilor Beneluxului, state membre ale Comunităţii, li s-a părut că francezii
încearcă să creeze la Paris o organizaţie politică cu caracter internaţional, distinctă de instituţiile de la Bruxelles
şi menită să evite, să stranguleze
sau chiar să preia activităţile economice supranaţionale care se desfăşoară acolo. Aceste suspiciuni s-au
accentuat anul următor când francezii au elaborat un plan propriu şi au propus crearea unui consiliu alcătuit din
şefii de guverne cu un secretariat la Paris. O atare „uniune de state", cu care de Gaulle a încercat să-1 pună de
acord pe Adenauer la Rambouillet în iulie, era în mod clar incompatibilă cu ambiţiile federaliste. Propunerea
franceză a fost prezentată de cei şase unui comitet special (Comitetul Fouchet, ulterior Cattani) care a discutat
două planuri succesive şi obiecţiile existente. Aceste obiecţii au condus la ideea că planurile nu ţineau cont de
principalele aspecte ale constituirii înseşi a CEE, de vreme ce ele nu conţineau nici o prevedere referitoare la
existenţa unui element parlamentar sau a unuia executiv independent sau la luarea deciziilor prin vot majoritar.
în cele din urmă, subiectul a dispărut de la sine. Dat fiind că iniţiativa a aparţinut Franţei, acest rezultat era un
eşec pentru Franţa, dar şi o dovadă că Franţa prefera să îşi asume unele eşecuri decât să distrugă Comunitatea.
Următoarea dispută s-a datorat propunerii de a se elabora o politică agricolă comună (PAC). PAC era una
dintre cele mai presante preocupări ale Comunităţii. Condiţiile elaborării nu au fost stabilite până în 1967
(procesul de elaborare a PAC este examinat mai târziu în acest capitol). Principalul motiv de discordie în cadrul
negocierilor a fost nivelul preţurilor uniforme ce urmau a fi stabilite la cereale. în 1963, Dr Sicco Mansholt, unul
dintre cei doi vicepreşedinţi ai Comisiei, însărcinat special cu problemele agrare, a elaborat un plan pentru
fixarea preţului comun deodată şi nu în rate. Preţul urma să fie mai scăzut decât preţul din Germania (şi Italia şi
Luxemburg), astfel încât nerăbdarea francezilor să se lovească de rezervele celor de la Bonn care erau mult mai
stăruitoare, deoarece în 1963 devenise cancelar Erhard, care era preocupat de alegerile generale ce urmau să
aibă loc la sfârşitul anului 1965. De Gaulle se baza pe faptul că Erhard, deşi nu era de acord să accelereze
elaborarea PAC, era nerăbdător să stabilească o poziţie comună a CEE în raport cu apropiatele negocieri sub
auspiciile GATT. Aceste negocieri, cunoscute sub numele de Runda Kennedy, s-au înscris într-o serie de
schimbări periodice ale reducerilor tarifelor vamale dintre membrii GATT, iar cei şase au propus să negocieze
ca o echipă unică cu cei mai importanţi parteneri comerciali, Statele Unite şi AELS. Preşedintele american a fost
împuternicit prin Trade Expansion Act (Legea de extindere a comerţului) din 1962 să reducă în mod reciproc
tarifele vamale cel puţin la jumătate, dar împuternicirea sa expira la 1 iulie 1967. tarifele impuse de cei şase erau
în mare parte strânse într-un raport cuprins între 6 şi 20%, în timp ce tarifele americane şi britanice erau fie mult
mai mari, fie zero. Prin urmare, Comisia CEE şi de asemenea guvernul francez au făcut presiuni pentru
retezarea (ecretemenf) Tarifelor mai mari mai degrabă decât pentru reduceri generale (la care au fost în cele din
urmă forţaţi să renunţe când americanii s-au dovedit a fi de neînduplecat). Unii americani şi britanici s-au
aşteptat şi au sperat că cei şase nu vor reuşi să ajungă la o părere comună în privinţa Rundei Kennedy, dar la
sfârşitul anului 1963 s-au acceptat o serie de compromisuri pentru ca atât Runda Kennedy cât şi PAC să ajungă
la bun sfârşit.
în timpul anului 1964 însă, diferendele între Germania şi Franţa, în loc să se estompeze, s-au agravat, căci
Franţa propunea în continuare să se cadă de acord asupra preliminariilor esenţiale la Runda Kennedy pentru a
obţine acceptul Bonnului în privinţa unui preţ uniform la cereale, dar şi pentru a-1 împiedica pe acesta să se
alăture forţei multilaterale (MLF) şi să penduleze astfel între grupările europene şi cele atlantice - o tentativă de
a obţine ce este mai bun din cele două lumi pe care de Gaulle era decis să o blocheze. Anul s-a încheiat cu unul
dintre compromisurile datorită cărora Comunitatea a devenit celebră. După ce administraţia americană a
renunţat în mod tacit la forţa multilaterală (MLF), Bonnul a fost de acord cu preţul unic la cereale în schimbul
unor subsidii speciale (plătibile în egală măsură şi Italiei şi Luxemburgului) şi cu amânarea PAC din 1966 până
în iulie 1967. Aceasta a fost o victorie pentru de Gaulle, dar Bonnul şi-a redobândit resentimentele şi dispoziţia
de a da un exemplu Franţei în noua criză pe care politica lui de Gaulle a stârnit-o anul următor.
134
Criza a fost provocată de propunerile Dr Hallstein, preşedintele Comisiei, de a extinde autoritatea
Comunităţii, a Comisiei şi a Adunării în detrimentul Consiliului de Miniştri mai întâi prin grăbirea schimbării în
cadrul Consiliului a votului unanim cu cel majoritar şi, în al doilea rând, prin trimiterea contribuţiilor băneşti din
agricultură direct Comisiei şi nu guvernelor naţionale, care abia apoi să le trimită Comisiei. Aceste propuneri
erau o provocare la adresa concepţiilor lui de Gaulle sau cel puţin la adresa priorităţilor sale şi câţiva dintre
colaboratorii lui Hallstein l-au avertizat că se grăbeşte prea mult şi nu e prudent. în plus, prezentându-şi
propunerile în primul rând în faţa Adunării, în loc să le prezinte în faţa Consiliului, aşa cum prevedea
regulamentul, Hallstein i-a dat ocazia lui de Gaulle să ia o atitudine hotărâtă şi să ceară explicaţii. Ambasadorul
francez pe lângă Comunitate a fost retras, iar Franţa nu a mai participat timp de şase luni la nici o şedinţă a
Consiliului. Tactica a dat rezultate. Criza „Scaunului gol" s-a rezolvat la începutul anului 1966 printr-o serie de
întâlniri la Luxemburg (nu la Bruxelles), care au fost de fapt nişte negocieri guvernamentale între Franţa şi cei
cinci asociaţi ai săi. Prin Compromisul de la Luxemburg, membrii Comunităţii au acceptat în mod neoficial că
orice membru poate insista asupra faptului că o anumită propunere pe care acesta o consideră de un deosebit
interes va continua să facă obiectul dezbaterilor până când se va vota în unanimitate. Franţa şi-a asigurat astfel
dreptul de veto în anumite împrejurări pe care le va stabili în funcţie de fiecare ocazie în parte. Acceptând acest
compromis, deşi nu s-a consemnat nimic în scris, asociaţii Franţei au recunoscut implicit că esenţa Comunităţii
constă în participarea Franţei şi deplina cooperare. După aceea Compromisul de la Luxemburg a fost trecut sub
tăcere. Nu a mai fost invocat de Marea Britanie atunci când, în anii '80, Marea Britanie i-a succedat Franţei în
rolul său de asociat revoltat şi recalcitrant: la acea dată o Comunitate care existase timp de decenii fără
participarea Marii Britanii nu-şi mai simţeapericlitată existenţa de ameninţări ca cele pe care le lansase Franţa în
anii '60.
Au existat dispute pe probleme organizatorice. Au existat de asemenea probleme de ordin financiar, în
special în legătură cu PAC, care în anii' 80 absorbea 70% din
bugetul Comunităţii şi se cheltuiau mai mulţi bani pe cumpărarea de excedente pentru a fi revândute în pierdere
decât pe acordarea de subsidii fermierilor. Comunitatea avea nevoie de o politică agricolă pentru că foarte mulţi
dintre locuitorii statelor membre lucrau în agricultură şi pentru că Comunitatea nu se putea bizui pe propriile
forţe în privinţa alimentelor, dar politica agricolă s-a dezvoltat impetuos şi în loc să transforme subproducţia în
îndestulare a transformat-o în excedente stânjenitoare. în plus, Comunitatea era stimulată de competiţia cu
Statele Unite, unde de asemenea subsidiile acordate fermierilor au produs excedente care a trebuit să fie vândute
sau depozitate în aceleaşi pieţe ca şi excedentele produse în cadrul Comunităţii. Problema Comunităţii a fost
agravată, din punct de vedere financiar, de fluctuaţiile în rata schimbului în rândul membrilor săi. Pentru a
reduce impactul acestor fluctuaţii, Comunitatea a creat o monedă „verde" specială, pe care dealerii au folosit-o
excesiv.
Principalul mecanism al PAC era fixarea anuală a preţurilor de către Comisie. Aceste preţuri erau stabilite
la un nivel oarecum superior preţurilor mondiale pentru a crea fermierilor şi lucrătorilor de la ferme un nivel de
viaţă atractiv. Comisia s-a angajat să cumpere excedente la preţurile fixate şi a impus taxe de import pe ali-
mentele străine ori de câte ori preţurile vor scădea sub preţurile nivelului fixat. Când acest sistem a transformat
producţia în excedent, Comunitatea s-a confruntat cu nevoia logică de a-şi reduce suprafaţa agricolă. în 1974,
Dr. Mansholt a propus în acest sens un program de zece ani, dar acesta a fost respins de Consiliul de Miniştri
care, individual, se temea să piardă voturi la viitoarele alegeri naţionale dacă susţine acest plan. A mai existat şi
o a doua obiecţie mai corectă faţă de plan. Reducerea producţiei agricole însemna scoaterea din cursă a
fermierilor mai mici care nu numai că inspirau admiraţie, dar reprezentau cel mai adesea inima comunităţilor:
dacă într-un district anume s-ar desfiinţa munca de fermier această măsură ar sărăci şi depopula întregul district.
în timp ce revoluţia industrială a avut drept rezultat înlocuirea unui tip de producţie cu altul, revoluţia agricolă
ameninţa să facă să dispară o activitate economică fără să o înlocuiască cu alta.
Comisia, pentru a finanţa PAC, a avut la dispoziţie sumele încasate din impozitele agricole şi taxele pe
import şi de asemenea un procent de 1% din PNB al fiecărui membru, dar aceste surse de venit urmau să
acopere toate cheltuielile Comisiei, nu numai pe cele impuse de PAC. Din 1979, Comisia putea acoperi deficitul
unui an prin rechiziţionarea de la membri a unei contribuţii suplimentare care să nu depăşească 1% din
încasările sale din taxa pe valoare adăugată (TVA). în anii' 80 această sursă suplimentară a încetat să aplaneze
divergenţele şi de atunci principala cauză a acestei instabilităţi a fost faptul că membrii PAC aveau serioase
motive să se îndoiască de intenţiile PAC şi să ceară o revedere radicală a subsidiilor pe care PAC le acordă
fermierilor ca o condiţie pentru creşterea procentului TVA ce urmează a fi transferat Comisiei. Dar în cadrul
acestui efort respectabil - în special al Marii Britanii a lui Thatcher, s-a apelat peste măsură la vorbăria goală, iar
adevăratele piedici sociale au făcut arareori obiectul unor schimbări radicale, încât s-a realizat foarte puţin, iar în
1984 plafonul TVA a fost ridicat fără să afecteze
135
prea mult excedentele PAC. Noile tentative de a înfrunta aceste probleme au fost şi ele sortite eşecului.
întâmplător, Comisia a făcut propuneri vizând reducerea subsidiilor cu 30% în următorii zece ani în timpul
desfăşurării ultimei runde a negocierilor GATT (Runda Uruguay, 1986-1990). O serie de membri, inclusiv
Germania, au obiectat că acest procent este mult prea mare pentru fermieri. Statele Unite, pe de altă parte, care
au cerut reducerea subsidiilor CE cu 70% sau chiar mai mult, au ameninţat că se retrag de la negocierile Rundei
Uruguay şi provoacă stoparea întregului proces GATT.
Thatcher a întârziat dezvoltarea uniunii economice, deşi obiecţiile ei faţă de această uniune nu constituiau
singurul obstacol. înrăutăţirea climatului economic general în anii '70, simultan cu intrarea Marii Britanii în
Comunitate, a provocat o gravă instabilitate monetară, a stopat dezvoltarea economică a Comunităţii şi a sporit
rata şomajului la 10% sau chiar mai mult din forţa de muncă. Obiectivele iniţiale ale uniunii vamale au fost
realizate înainte de data planificată, iar integrarea complementară a criteriilor şi a altor politici economice
interne s-a desfăşurat într-un ritm acceptabil, dar realizarea uniunii monetare a fost întârziată atât de recesiune
cât şi de Thatcher. O serie de programe pentru asimilarea monedelor şi a politicii de credit - două dintre ele
aparţinând lui Raymond Barre şi un al treilea lui Gustav Werner - au fost anulate. Cel din urmă propunea o
perioadă de zece ani în timpul căreia fluctuaţiile monedelor vor fi în mod progresiv limitate, mişcările de capital
vor deveni nelimitate, iar politicile economice şi bugetare naţionale vor face obiectul unor consultaţii comune,
urmărindu-se, în cele din urmă, realizarea unei depline uniuni monetare cu o monedă unică şi o bancă centrală a
Comunităţii. Acest plan a for repus în discuţie în perioada în care preşedinte al Comisiei era Roy Jenkins şi în
special printr-un nou impuls franco-german, venit din partea lui Valery Giscard d'Estaing şi a lui Helmut
Schmidt. Acesta din urmă a creat un Sistem Monetar European {European Monetary System - EMS) care
prevedea existenţa unor limite stricte pentru fluctuaţiile monetare, a unei rezerve monetare şi a unei rezerve cen-
trale de 50 000 de milioane în aur şi valută străină.
Sistemul Monetar European (EMS), care a luat fiinţă în 1979, a fost creat de cei doisprezece membri ai
Comunităţii, dar patru dintre ei - Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia - au rămas în afara mecanismului
(the Exchange Rate Mechanism - ERM - Mecanismul Ratei de Schimb) creat pentru a dirija sistemul. Rolul
sistemului era de a menţine stabilitatea monedelor fixate una faţă de alta, ale căror variaţii să nu depăşească un
procent de 4,5% (cu o libertate mai mare pentru Italia), care să fie anual revizuite, iar la nevoie, să se reajusteze
valorile fixate. Sistemul avea două obiective majore. Rata flexibilă a schimbului era un compromis între ratele
fluctuante şi ratele fixe, o modalitate de a controla fluctuaţiile monedelor a căror nestatornicie nu numai că a
descurajat comerţul făcând să pară nesigure preţurile viitoare, ci a şi permis rivalilor comerciali să se lanseze
într-o inflaţie competitivă pentru avantaje pe termen scurt. în al doilea rând, sistemul era un pas către o uniune
monetară (Uniune Monetară Europeană - European Monetary Union - EMU) cu o monedă unică. Această
monedă a căpătat formă sub numele de
ecu {European Currency Unit - ECU). La un an după încheierea acordului vizând crearea Sistemului Monetar
European s-au negociat împrumuturi şi datorii în ecu; iar după zece ani împrumuturile în ecu depăşeau ca
valoare împrumuturile în alte monede decât dolarul, yeni, mărci germane sau franci elveţieni, iar Consiliul de
Miniştri a însărcinat Comisia să pregătească paşi noi către uniunea monetară. Această decizie a venit după
semnarea în 1985 a Single European Act menit să definitiveze uniunea comercială la sfârşitul anului 1992.
Anii '80 au fost marcaţi de o criză economică, puternica aversiune a regimului Thatcher din Marea
Britanie faţă de CE şi ceea ce înseamnă ea şi brusca trezire a celui mai puternic membru al său - Germania - în
urma unificării Germaniei. în toţi aceşti ani membrii CE au fost preocupaţi să găsească un compromis între
Comisie şi cei mai mulţi dintre membrii săi pe de o parte şi Marea Britanie pe de altă parte. Succesorul lui
Jenkins, Jacques Delors, era un entuziast adept al uniunii economice şi monetare şi al dezvoltării unei politici
externe unitare sau comune. El era în egală măsură conştient de importanţa includerii Marii Britanii, precum şi
de nevoia cooperării britanice când progresul va atrage revizuirea Tratatului de la Roma. Atâta timp cât
Thatcher a rămas la putere progresul a fost obstrucţionat, adesea în mod vehement, dar nu a fost pus în pericol
în mod esenţial.
La sfârşitul anilor '80, când părea să debuteze o relansare a CE, a apărut un pericol mult mai serios dintr-o
zonă opusă: Germania şi impactul asupra Uniunii Europene al dispariţiei imperiului sovietic din Europa şi
precipita unificare a Germaniei. Acest impact avea două aspecte: slăbirea mărcii germane şi iureşul de aspiranţi
pentru acordarea calităţii de membru cu drepturi depline sau limitate al CE. Succesul economic al Germaniei a
fost un element esenţial în evoluţia integrării economice şi monetare a CE, deşi exista şi o oarecare teamă şi
invidie faţă de puterea mărcii. După unificarea Germaniei marca a devenit nu prea puternică, ci prea slabă. Ea
nu putea face faţă deocamdată costurilor unificării - convertirea mărcii est-germane şi investiţiile impuse de
salvarea industriei şi agriculturii est-germane lăsate în părăsire - şi în acelaşi timp să servească drept ancoră a
SME. Kohl, în parte pentru a răspunde generozităţii generale şi în parte pentru a câştiga voturi, neţinând cont de
Bundesbank, a promis să aducă marca est-germană la paritate cu marca vest-germană. Guvernul german, pentru
136
a evita inflaţia inerentă acestei generozităţi şi pentru a reabilita Estul, avea teoretic de ales, dar o devalorizare a
mărcii era considerată de neconceput, iar impunerea unor taxe mai mari mai apăsătoare decât împrumuturile. De
aceea a fost necesar ca rata dobânzii să fie mărită şi, datorită poziţiei mărcii în cadrul CE, s-a impus ridicarea
ratei dobânzii şi în alte zone ale CE - sau cel puţin menţinerea ei şi în nici un caz scăderea acesteia. Altfel spus,
ceilalţi membri ai CE plăteau sub forma unor dobânzi mai ridicate o parte din costul redresării Germaniei de
Est, când ei aveau nevoie de fapt de bani mai devalorizaţi pentru a-şi realiza propria dezvoltare. Bundesbank
trebuia să facă faţă pe de o parte nevoii de a impune dobânzi mai mari pentru a evita inflaţia din Germania şi, pe
de altă parte, nevoii din întreaga Europă de a scădea dobânzile pentru a stopa recesiunea. Banca a dat prioritate
celei dintâi, gest ce îi era impus de
propria structură. Ea nu era deloc entuziasmată de ideea integrării monetare care ar fi transmis puterea din
mâinile ei în mâinile unei Bănci europene centrale.
Creşterea numărului de membri ai Comunităţii a fost o problemă deschisă încă de la înfiinţarea acesteia.
Creşterea numărului de membri de la cei şase membri fondatori cu 50% în 1973 nu a dăunat omogenităţii sau
eficienţei sale. Primirea Greciei (1981) şi a Spaniei şi Portugaliei (1986) însă, precum şi faptul că uşa a
continuat să fie deschisă unor alţi aderenţi - Malta, de exemplu, sau Cipru sau Turcia - ameninţau să mărească
prea mult volumul Comunităţii. Cererea Turciei a fost respinsă sub pretextul că CE nu o poate analiza încă
pentru că este preocupată de realizarea pieţei unice până în 1993; motivul real era acela că CE nu era deloc
încântată să accepte printre membrii săi un stat în care nu erau respectate drepturile omului şi garanţiile civile.
Din punct de vedere economic, Comunitatea fusese concepută ca o organizaţie de întrajutorare a statelor indus-
trializate avansate din nord-vestul Europei cărora li se adăugase, printr-un accident politic, Italia care fusese
foarte apropiată de ţările vest-europene după căderea lui Mussolini în 1943. In anii '80 Comunitatea a devenit o
asociaţie de douăsprezece state, dintre care patru proveneau din zona Mediteranei sau Atlanticului şi care din
punct de vedere economic erau mai mult sau mai puţin confraţi. Această extindere a creat probleme
administrative, dificultăţi economice (în special în privinţa fondurilor destinate ajutorării regiunilor mai sărace)
şi complicaţii politice, dar presiunile vizând lărgirea CE nu au încetat, ele venind atât din partea statelor din
vest, care renunţaseră la ideea de a sta deoparte şi apoi din partea statelor foste comuniste care sperau să
găsească în cadrul CE posibilităţi pentru refacerea economică. Pentru a veni în întâmpinarea dorinţei statelor
vest-europene de a adera la CE, Comisia a redactat încă din 1984 un plan pentru crearea unei Zone Economice
Europene {European Economic Area - EEA), o zonă a liberului schimb în jurul CE însuşi din care să poată face
parte ca membri cu drepturi limitate încă şapte state. Statele avute în vedere erau Elveţia, Liechtenstein, Austria,
Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda (multe dintre ele încheiaseră acorduri bilaterale cu CE încă din anii '70),
iar la începutul anului 1994 această zonă era creată de toate aceste state (cu excepţia Elveţiei) împreună cu CE.
La acea dată însă, Zona Economică Europeană nu reprezenta o alternativă la calitatea de membru al CE, ci un
pas înainte spre calitatea de membru cu drepturi depline, pe care guvernele celor şapte state o solicitaseră deja.
Opinia publică din aceste state era însă mult mai puţin entuziasmată decât guvernele respective, iar atunci când
guvernul elveţian a supus cererea de aderare la Ce unui referendum, elveţienii au răspuns NU aderării, în special
pe temeiul faptului că structura CE este nedemocratică, dar şi de teama de a nu afecta neutralitatea permanentă a
Elveţiei, precum şi la fel de nepreţuita neutralitate a Crucii Roşii Internaţionale, care este un organism ale cărui
baze au fost puse în Elveţia. Pentru statele din estul Europei, CE a creat Banca Europeană pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (BERD) cu sediul la Londra şi a negociat o serie de acorduri de asociere, amânând problema
dobândirii calităţii de membru cu drepturi depline şi implicit perspectiva transformării CE într-o
organizaţie regională europeană potrivit prevederilor Cartei ONU (şi într-o oarecare măsură concurentă cu
CECO).
Aceste probleme generale au fost dezbătute vrând nevrând simultan cu problema mult mai importantă a
revederii structurii interne şi a obiectivelor CE. Evenimentele care au avut loc în perioada 1989-1990 în centrul
şi estul Europei au coincis din nefericire cu această revizuire şi au ridicat problema dacă CE ar trebui să frâneze
sau să accelereze procesul său de dezvoltare. Germania a decis să pună problema integrării mai presus de
propriile-i probleme şi, din nou de acord cu Franţa, să accelereze uniunea economică şi monetară, să coopereze
mai strâns politica externă şi în schimbările constituţionale care impuneau aducerea unor amendamente Tra-
tatului de la Roma. La sfârşitul anului 1990, la Roma au avut loc două conferinţe în vederea discutării unui
astfel de program, iar în acelaşi an cei cinci principali membri ai Comunităţii au căzut de acord să renunţe în
mod reciproc la vize şi la controlul de la graniţă. Acest aşa-numit acord Schengen (el se baza pe un sistem
informatizat Schengen) a fost introdus în 1995 de cei cinci iniţiatori ai săi, de Spania şi Portugalia. Aceste state
au stabilit de asemenea să aplice o politică comună în ceea ce priveşte acordarea azilului politic şi crearea unei
forţe comune de poliţie.
Acestea au fost preliminariile conferinţei care s-a desfăşurat la Maasîricht la începutul anului 1992. La
137
Maastricht toţi cei doisprezece membri ai Comunităţii au semnat un tratat al cărui principal obiectiv era acela de
a preciza etapele ce mai erau de străbătut pentru a se realiza uniunea economică şi monetară şi de a impune
politicii economice o serie de principii şi mecanisme pentru coordonarea politicii în alte zone. Tratatul a creat
Uniunea Europeană căreia i-au fost subsumate Comunitatea Europeană şi organele acesteia.
Uniunea Europeană era o federaţie, fără să se numească ca atare (o federaţie fiind în esenţă o uniune
stabilită prin tratat, nu prin cucerire). Proiectul tratatului făcea cunoscut acest lucru, dar cuvântul „federal" a fost
eliminat din respect faţă de susceptibilităţile britanicilor. Renunţarea la acest cuvânt nu a afectat esenţa pro-
blemei, de vreme ce în toate tipurile de asociaţii politice, indiferent cum s-ar numi ele, problema inevitabilă este
delimitarea puterilor în rândul autorităţilor la diferite nivele. în acest sens tratatul afirma principiul
„subsidiarităţii" care atribuie autoritate statului membru în toate cazurile de presupusă sau reală suprapunere
între stat şi Comunitate sau Uniune. Uniunea Europeană a introdus cetăţenia europeană în plus faţă de cetăţenia
fiecăruia dintre membrii săi şi a dat tuturor cetăţenilor dreptul ca din 1994 să voteze la alegeri în statul de
reşedinţă potrivit reglementărilor adoptate în unanimitate de Consiliul de Miniştri. (Aceste prevederi erau
similare propunerilor făcute de Churchill lui Roosevelt pentru o uniune anglo-americană: Churchill a propus de
asemenea o monedă unică.) A fost creat un Consiliu European format din şefii de guverne şi preşedintele
Comisiei, însărcinat să se întrunească o dată pe an şi să prezinte Parlamentului European un raport anual asupra
situaţiei Uniunii Europene. Uniunea era însărcinată de asemenea să se ocupe de politicile comune din zone din
afara preocupării imediate a Comunităţii privind integrarea economică şi monetară. în aceste probleme Uniunea
era de fapt Consiliul de Miniştri al
Comunităţii care acţiona în sfere din care Comisia era în întregime exclusă, iar parlamentul aproape în întregime
exclus. Aceste sfere erau politica externă şi de securitate şi politica internă referitoare, de exemplu, la imigrare,
droguri, terorism şi alte tipuri de crimă. Această secţiune a tratatului depăşea cu puţin nivelul declaraţiilor de
intenţii. Tratatul nu anula competenţa Comunităţii de a negocia acorduri economice în numele Comunităţii cu
state sau grupuri de state din afara Comunităţii.
Partea cea mai concisă a Tratatului de la Maastricht se referea la uniunea economică şi monetară, a cărei
primă fază se realizase deja. A doua fază, desemnată să pregătească condiţiile pentru faza a treia (deplina
implementare), urma să înceapă în 1994. în faza a doua un Institut Monetar European, o asociaţie a băncilor
centrale a statelor membre, urma să controleze şi să încerce să asigure premisele pentru introducerea monedei
unice şi crearea băncii centrale. Criteriile pentru uniunea monetară erau foarte precis definite în funcţie de
similitudine în patru categorii: inflaţia preţurilor, rata veniturilor în obligaţiuni pe termen de zece ani, deficite
bugetare ca procent din PNB şi datoria publică brută ca procent din PNB. La faza a treia urma să se ajungă în
1999. De la începutul anului 1997 Consiliul de Miniştri putea decide că o majoritate de membri (şapte) a întrunit
consensul necesar şi poate stabili în această eventualitate o dată pentru inaugurarea unei uniuni depline a acelor
membri. în absenţa unei astfel de decizii, uniunea deplină va fi totuşi inaugurată de la începutul anului 1999, sub
rezerva prevederilor pentru scutirea membrilor care nu îndeplinesc încă condiţiile pentru aderare. Cel dintâi
terminus ad quem îi va presa pe cei mai înceţi, dacă doresc să evite crearea unei Comunităţi de rangul doi.
Aceasta era singura parte a tratatului care îi angaja pe membri la ceva ce nu era prevăzut nici în Tratatul de la
Roma, nici în Single European Act. Aceste prevederi nu îi vizau şi pe britanici. în linii generale tratatul redefinea
sau extindea implicarea Comunităţii în armonizarea politicii şi a legii în anumite domenii ca de pildă
transportul, mişcarea fondurilor, calificarea profesională şi mediul. Nu era mai puţin important pentru ceea ce el
excludea din acţiunea sau dezbaterea comună: de exemplu, prevederea vizând serviciile de sănătate şi principiile
generale ale Comunităţii în relaţie cu aceste servicii. Principalul neajuns al acestei părţi a tratatului era
discrepanţa dintre programul destinat unităţii economice şi orarul acestui program.
Serviciile sociale şi zonele întunecate dintre politica economică şi socială au devenit obiectul unei vii
dezbateri, nu atât din cauza faptului că membrii nu erau de acord unii cu alţii, cât datorită unei neînţelegeri
dintre Marea Britanie şi ceilalţi unsprezece. Aceştia din urmă doreau să meargă mai departe de Social Charter
(Carta Socială) adoptată în 1989, dar conservatorii britanici se opuneau cu tărie acestei părţi a tratatului care a
fost de aceea modificată ca protocol separat neaplicabil Marii Britanii. La originea acestei neînţelegeri se afla
continua disponibilitate a britanicilor de a trata relaţiile de muncă ca o formă de luptă, ceea ce constituia un
punct de vedere total diferit de cel care a jucat un rol evident în miracolul economic german postbelic şi a fost
asimilat de majoritatea statelor europene şi potrivit căruia prosperitatea economică impune un parteneriat între
capital şi forţa de muncă. Succesorul lui Thatcher, John Major, a refuzat să aibă de-a face cu un Capitol sau
protocol social în speranţa de a-şi afirma mandatul naţionalist în cadrul Partidului Conservator, încercând în
acelaşi timp să schimbe desconsiderarea lui Thatcher faţă de Comunitate şi înstrăinarea britanicilor faţă de ea.
Ceilalţi unsprezece membri erau mulţumiţi să introducă problemele sociale într-un protocol opţional ca preţ
pentru a menţine Marea Britanie în Comunitate. Protocolul în sine era o declaraţie de principii foarte generale
138
care puteau fi invocate de Comunitate dacă se urmărea redactarea unor directive clare care puteau fi apoi
aprobate sau nu de Consiliul de Miniştri. Banca Europeană de Investiţii (European Investment Bank) a căpătat şi
ea o oarecare amploare prin crearea unui nou Comitet Regional, alcătuit din 169 de membri, cu puteri
consultative nedeterminate. Acest Comitet nu părea să aibă o mai mare influenţă decât Comitetul Economic şi
Social, ale cărui atribuţii consultative erau la fel de neclare. Toţi membrii CE, cu excepţia Danemarcei şi Marii
Britanii au ratificat tratatul până la sfârşitul anului 1992. în Danemarca el a fost respins în urma organizării unui
referendum pe această temă cu 50,7% voturi împotrivă, dar ulterior s-a revenit asupra acestei decizii, după ce
Danemarcei i s-a acordat dreptul (acordat deja Marii Britanii) de a opta pentru anumite secţiuni importante ale
tratatului sub pretextul că tratatul însuşi permitea astfel de manevre. în Marea Britanie, unde problema aderării
la CE a fost supusă aprobării parlamentului (deşi numai implicaţiile sale fiscale presupuneau aprobarea Camerei
Comunelor), Major a obţinut acceptul pentru fixarea datei ratificării după anumite eschivări şi discuţii secrete cu
partidele irlandeze din Camera Comunelor.
Semnarea Tratatului de la Maastricht a fost urmată la scurt timp de eşecul Mecanismului Ratei de Schimb
şi al Sistemului Monetar European. CE a aprobat în 1989 un plan (acceptat chiar şi de Thatcher) pentru integrare
economică şi monetară, iar acest plan a fost inclus în tratat, fără a se preciza însă limitele de timp pentru fiecare
fază. Planul susţinea extinderea Sistemului Monetar European şi a Mecanismului Ratei de Schimb la toţi
membrii CE şi deşi Thatcher a continuat să se opună acestui plan, logica evenimentelor a obligat Marea Britanie
să adere la Mecanismul Ratei de Schimb în 1990. Ea a făcut însă acest lucru printr-o supraevaluare de nesusţinut
a lirei şi la o rată stabilită fără consultarea asociatului său german sau a celorlalţi care puteau fi chemaţi să o
susţină. Marea Britanie a redus simultan rata dobânzii, ridicând astfel semne de întrebare în ceea ce priveşte
angajamentul ei de a reduce inflaţia şi de a realiza convergenţele necesare implementării uniunii monetare.
Sistemul Monetar European/Mecanismul Ratei de Schimb era în acelaşi timp un mecanism pentru
reglementarea valorilor schimbului pentru diferitele monede şi un pas înainte spre înlocuirea acestor monede cu
o monedă unică. Acest mecanism impunea şi prevedea reajustări periodice ale ratei de schimb prin acordul
regulat al guvernului şi nu prin speculaţii pe termen scurt care operau pe piaţa financiară pentru profitul imediat
al jucătorilor la bursă. Mecanismul încuraja de asemenea, ca fază preliminară în procesul de trecere la o monedă
unică, ideea că ajustările trebuie să fie tot mai rare până când nu va mai fi nevoie de ele: stabilitatea a ajuns să
fie confundată cu imobilitatea. în primii ani după înfiinţarea sa Mecanismul
Ratei de Schimb a fost folosit, aşa cum se intenţiona, pentru aplicarea unor mici dar frecvente ajustări ale ratei
de schimb, dar din 1987 nu s-a mai făcut nici o astfel de ajustare; iar după reunificarea Germaniei mecanismul
şi-a pierdut elementul de susţinere de bază - o monedă centrală care să nu fie vulnerabilă la inflaţie. în 1992, nici
lira italiană, nici lira sterlină nu au putut fi menţinute în limitele stabilite. Lira italiană s-a devalorizat cu 7% şi a
fost exclusă din sistem de jucătorii la bursă care şi-au însuşit rolul intervenţionist al Mecanismului Ratei de
Schimb datorită inacţiunii acestuia. Lira sterlină a fost atacată în acelaşi fel; guvernele francez şi german au
intervenit să o susţină pe piaţa de capital, dar Norman Lamont, ministrul de finanţe al lui Major, a preferat să
crească rata dobânzii cu 5% (inutil), a refuzat propunerile Germaniei vizând o reajustare generală a monedelor şi
o reducere a ratei dobânzii şi a subestimat eficienţa jucătorilor la bursă pe piaţa de capital. Când soluţia lui
Lamont a dat greş, lira sterlină a căzut sub limita stabilită de Mecanismul Ratei de Schimb, a fost exclusă din
Mecanismul Ratei de Schimb şi apoi devalorizată cu 17%; vistieria statului a pierdut miliarde de lire. S-au
acordat anumite compensaţii, în special exportatorilor, în cadrul acestei reajustări dure şi prost gestionate a unei
monede supraestimate, dar tentativa lui Lamont de a demonstra că poate gestiona economia britanică fără să ţină
cont de germani a fost pripită şi s-a soldat cu un eşec. însuşi Mecanismul Ratei de Schimb a fost discreditat, dar
ciudăţeniile ulterioare au fost înlăturate mult mai repede decât se aştepta. La începutul anului 1994, Institutul
Monetar European, viitoarea Bancă Europeană, şi-a deschis porţile la Frankfurt. Integrarea a rămas un proiect,
dar a fost amânată.
Dar dacă Tratatul de la Maastricht avea să fie următorul pas în dezvoltarea Comunităţii care se lărgise de
la şase la doisprezece membri, el a coincis cu evenimente care au făcut ca însăşi Comunitatea să pară demodată
- emanciparea statelor din centrul şi estul Europei de sub dominaţia sovietică şi războaiele din Iugoslavia care au
creat noi state independente şi au pus conducerea comună a UE într-o lumină proastă (vezi Capitolul 8). Noile
state care solicitau admiterea în UE depăşeau numărul existent de membri şi erau în cea mai mare parte ţări
agrare sărace a căror admitere va înrăutăţi politica agricolă comună şi va impune o revizuire radicală a
administraţiei şi finanţelor Uniunii. S-a planificat o amplă revizuire pentru anul 1994. în 1994, mandatul lui
Jacques Delors de preşedinte al Comisiei a luat sfârşit, iar Jean Santer a fost ales să îi urmeze în funcţie după ce
Major s-a opus, folosindu-şi dreptul de veto, alegerii lui Jean-Luc Dehaene, ca formă de protest împotriva
accelerării procesului de integrare în Uniune. (Punctele de vedere ale celor doi candidaţi erau de fapt
insesizabile.) în acelaşi an, Austria, Suedia şi Finlanda au devenit membri; Norvegia a respins prin referendum
admiterea în UE.
139
FLANCUL SUDIC
Autoritatea în zona Mediteranei, deşi disputată în timpul celui de-al doilea război mondial, nu a mai fost
un semn de întrebare după război şi toate statele europene riverane
(inclusiv Portugalia) au intrat în NATO şi apoi au devenit membri - în cazul Turciei membru asociat - ai
Comunităţii. Malta şi Cipru, membri ai Commonwealth-ului din 1964 şi 1961, au devenit de asemenea membri
asociaţi ai Comunităţii.
Un accident istoric - înregimentarea ei în alianţa anglo-americană împotriva Germaniei în 1943 - şi
neîntrerupta dominaţie a Partidului Democraţia Creştină după război au făcut din Italia un membru original şi
incontestabil al NATO şi al Comunităţii. Renunţarea Italiei la fascism a transformat-o într-o democraţie parla-
mentară, dar nu şi într-un stat prosper. Guvernele postfasciste au moştenit o situaţie caracterizată prin faptul că
din cele 20 milioane cât reprezenta populaţia activă, 2 milioane erau şomeri şi aproape jumătate din muncitorii
italieni erau angajaţi (sau şomeri) în agricultură. în 1970, această proporţie a fost redusă la doar 20%, dar
problema fundamentală rămânea cea a suprapopulaţiei economice, pentru care remediul clasic era emigrarea
(care nu era ceva nou, de vreme ce Iuliu Cezar înfiinţase colonia Narbonna în Galia tocmai în acest scop).
Principalul refugiu, Statele Unite, a încetat treptat să mai primească emigranţi datorită testelor ce urmăreau să
stabilească starea materială şi ştiinţa de carte a nou veniţilor. Circa 150 000 de italieni plecau în fiecare an în
Australia, Canada şi în alte zone, dar în continuare nu erau destule locuri de muncă pentru cei rămaşi (şi care,
dat fiind că cei ce plecau erau cei tineri, au devenit o populaţie îmbătrânită).Planurile menite să vină în ajutorul
sudului sărăcit nu au reuşit să facă să dispară prăpastia tot mai mare dintre cele două jumătăţi ale ţării, iar
problemele omonime - a excedentului de mână de lucru şi a zonelor sărăcite - au devenit două probleme
esenţiale ale politicii europene a Italiei postbelice. Contele Sforza 1-a convins pe de Gasperi că singura soluţie
este participarea la o confederaţie europeană şi astfel Italia a intrat în 1951 în Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului ca membru fondator, deşi nu avea cărbune. în loc să cultive portocale şi lămâi pentru
delectarea europenilor mai bogaţi de dincolo de Alpi, Italia va rivaliza cu aceste state, chiar dacă va fi nevoită să
importe fier tocmai din Venezuela pentru a alimenta oţelăriile care au fost construite la Taranto; iar douăzeci de
ani mai târziu Italia exporta 20 milioane tone de oţel pe an. In anu '50 PNB s-a dublat datorită modernizării
industriei, investiţiilor în domeniul calificării profesionale şi bunei gestionări a mâinii de lucru excedentare;
producţia industrială a crescut de la o pătrime la jumătate din producţia totală. Descoperirea gazelor naturale în
valea Padului a constituit un sprijin neaşteptat din 1958 deşi rezervele s-au dovedit a fi din nefericire limitate,
iar acest beneficiu neconvenţional a durat numai câţiva ani.
Pe durata întregii perioade postfasciste până la alegerile din 1987, Partidul Democraţia Creştină a fost cel
mai amplu reprezentat în parlament. Nermarcat de vreun stagiu în opoziţie şi nedorind sau incapabil să producă
o nouă generaţie de lideri politici, acest partid a dovedit un simţ de răspundere tot mai scăzut, o incapacitate de a
gestiona problemele economice şi slăbiciune în ceea ce priveşte standardele moralei publice ceea ce i-a fi adus
cu siguranţă înfrângerea dacă principalul său oponent nu ar fi fost Partidul Comunist. Stânga socialistă a fost
distrusă datorită numeroaselor fisuri, dar comuniştii, ca şi creştin-democraţii, şi-au
menţinut unitatea - în ciuda şocurilor din 1956 şi 1968 datorită cărora au pierdut sprijinul unei părţi a
electoratului reprezentând clasa mijlocie şi intelectualitatea," dar nu şi sprijinul popular de care se bucurau. In
timpul scurtului pontificat al papei Ioan XXIII (1958-1963), s-a înregistrat o scădere a amestecului papalităţii în
politica internă a Italiei, dar nu dreptul special al Vaticanului de a interveni potrivit prevederilor „Acordurilor de
la Lateran". A fost ridicată excomunicarea pronunţată de Papa Pius XII împotriva comuniştilor, nu s-au mai
repetat jignirile proferate la adresa preşedintelui Giovanni Gronchi pentru că a vizitat Moscova şi, deşi
discutarea problemei divorţului civil în Italia în 1969-1970 a condus la o recrudescenţă a intervenţiei clericale,
problema raporturilor biserică-stat nu a depăşit nivelul unei obişnuite, deşi uneori exasperante, dispute de
familie. Democraţia italiană nu a degenerat nici în comunism, nici în clericalism. Ea nu a avut nici soarta
democraţiei din Grecia, deşi în decembrie 1970 a fost depistat un complot fascist organizat de prinţul Valerio
Borghese. Cu toate acestea, în anii '90 Italia avea o situaţie precară din punct de vedere politic şi economic.
Guvernul nu inspira încredere, serviciile publice au fost distruse în mod constant, corupţia era un subiect
permanent de discuţie, inflaţia a crescut, iar în 1974, anul primei crize a petrolului, deficitul balanţei de plăţi a
ajuns la cifra îngrijorătoare de 825 milioane de dolari (dintre care 500 milioane se datorau petrolului). Germania
de Vest şi FMI i-ai sărit în ajutor, dar Italia părea a fi o scurgere continuă pentru CEE şi, mai ales după alegerile
regionale din iunie 1975, un risc politic dat fiind că procentul voturilor obţinute de comunişti a crescut
apropiindu-se de cel obţinut de creştin-democraţi, iar aliaţii Italiei se întrebau ce vor face dacă comuniştii vor fi
incluşi la guvernare (ultima dată când făcuseră parte din guvern fusese în 1947) sau dacă succesul comuniştilor
la alegeri va provoca o lovitură de stat din partea dreptei. Problema a fost evitată, şi deci prelungită, cu ocazia
140
alegerilor generale din 1976, când creştin-democraţii au reuşit să menţină un mic avantaj faţă de comunişti, dar
au fost forţaţi să formeze un guvern monocolor, care nu se bucura de majoritate în parlament şi depindea de
abţinerile comuniştilor. Căderea acestui guvern, doi ani mai târziu, a readus în discuţie argumentele pro şi contra
unei coaliţii a principalelor două partide, Partidul Democraţiei Creştine şi Partidul Comunist. Cei care se
opuneau, pe de o parte Statele Unite şi Vaticanul şi pe de altă parte extrema stângă, considerau o trădare
participarea comuniştilor într-o astfel de alianţă. Aldo Moro, preşedintele creş-tin-democraţilor, a fost răpit şi
asasinat de extremiştii de stânga care au vrut să îşi manifeste în acest fel dezaprobarea faţă de eventualitatea
unei coaliţii între creştin-democraţi şi comunişti.
Partidul Comunist Italian (PCI) era un caz special în rândul partenerilor săi. Era cel mai mare partid
comunist din afara graniţelor URSS; fie că era sau nu la putere, el juca un rol important în politica naţională şi
locală italiană; şi avea o puternică tradiţie intelectuală nativă, ceea ce a făcut ca în rândurile lui să fie incluşi
mult mai puţini străini decât în alte partide comuniste. Se afla în centrul Euroco-munismului, despre care a
început să se vorbească în anii '70 şi a atras în special partidele comuniste spaniol (PCS) şi francez (PCF).
Eurocomunismul reprezenta afirmarea ideii că partidele comuniste nu trebuie să se supună orbeşte unei
mişcări internaţionale şi în special Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS); era o încercare de a nega
trecutul stalinist. Reprezenta de asemenea o încercare de a susţine tradiţia comunistă centrală împotriva Noii
Stângi care, deşi în multe cazuri era mai de stânga decât stânga tradiţională, considera partidele comuniste drept
un anacronism fosilizat. Partidul italian a revenit la punctul de vedere specific secolului al XlX-lea potrivit
căruia socialismul ar putea obţine victorii semnificative prin mijloace democratice - că s-ar putea valorifica
alegerile corecte între o multitudine de partide. Acest punct de vedere a fost pus în umbră în secolul XX de
disciplinatul centralism democratic al lui Lenin, de imaginea democraţilor ţinând partea albilor în Rusia după
1917, şi ulterior de evidenta preferinţă a democraţilor occidentali pentru fascism în defavoarea comunismului. în
Italia nu s-a renunţat însă niciodată la vechiul punct de vedere.
Palmiro Togliatti a criticat în mod deschis URSS chiar şi în anii '50, iar la conferinţa partidelor comuniste
de la Moscova din 1969 el a fost singurul care nu a fost de acord cu tezele lui Brejnev care încercau să justifice
invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi care au fost acceptate chiar şi de către partidele comuniste
spaniol şi francez - cel din urmă fără nici un fel de rezerve. A găsit un aliat pentru punctul său de vedere mai
naţionalist în liderul spaniol Santiago Carillo care, după ce s-a opus ideii de Eurocomunism, a fost convins să
adere la această idee şi a scris lucrarea sa de bază Eurocomunismul şi Statul. PCI a sprijinit aşa-numitul compro-
mis istoric în Italia, alianţa tuturor partidelor antifasciste. A fost de acord cu aderarea Italiei la CEE, spre
deosebire de contradictoriul PCF, care a boicotat parlamentul european până în 1975 şi s-a opus alegerilor
directe pentru alegerea acestui organism până în 1977. (Primele astfel de alegeri au avut loc în 1979.) PCI a
declarat de asemenea în 1974 că nu impune Italiei să iasă din NATO.
Exemplul Italiei a condus partidele spaniol şi, mai puţin convins şi pe mai scurtă durată, francez într-o
prea generală antantă eurocomunistă, dar esenţa acesteia nu era îndeajuns de pozitivă, cu excepţia denunţării
acceptării trecute a tutelei ruseşti. Comuniştii din nord-vestul Europei, inclusiv Franţa, nu aveau nici o
perspectivă să vină la putere prin intermediul alegerilor, în special datorită existenţei unor importante partide
socialiste. în sudul Europei ei puteau spera să obţină rezultate mai bune, dar şi dacă le-ar fi obţinut, ar fi fost
aproape cu siguranţă împiedicaţi să vină la putere de armatele de neclintit anticomuniste.
Ordinea politică din Italia a decăzut brusc în preajma anului 1990. Principiul fundamental al politicii
italiene din 1947 fusese excluderea comuniştilor de la guvernare. Partidul Democraţiei Creştine a guvernat,
singur sau în cadrul unor coaliţii în care era principalul partener, în toată această perioadă şi a creat nucleul unei
clase conducătoare mai ample care includea oameni de afaceri, industriaşi, comisionari cu contrapartidele lor la
Vatican, în cadrul Mafiei şi alte interese mai mult sau mai puţin de dreapta, al căror anticomunism şi devoţiunea
faţă de diversele lor interese materiale nu au ţinut seama de deosebirile dintre ei, au subordont jocul politicii
democratice şi au alimentat corupţia la toate nivele atât prin intermediul
partidelor mai mici care obţineau un preţ pentru eforturile depuse de a-i împiedica pe comunişti să ajungă la
guvernare şi prin intermediul partidelor mai mari care aveau nevoie de tot mai mulţi bani pentru a-şi mulţumi
partenerii şi a asigura liderilor lor un stil de viaţă adecvat. După căderea regimurilor comuniste din Europa
raţiunea de a fi a sistemului anticomunist a dispărut. în aceeaşi perioadă, eforturile economice, pe lângă faptul
că ameninţau economia naţională şi starea de spirit a naţiunii, au distrus ordinea politică clădită cu eforturile
contribuabililor. Fenomenul delapidărilor, despre existenţa căruia se bănuia demult, din care făcea parte traficul
de influenţă practicat de liderii politici în atribuirea de contracte publice lucrative, era atât de răspândit - prim-
ministrul socialist Bettino Craxi a fost la fel de profund implicat ca şi liderii creştin-democraţi - încât sistemul
nu mai putea fi salvat doar din dorinţa segmentelor societăţii neatinse de acest flagel. Acţiunile de curaj ale unor
judecători şi procurori împotriva capilor Mafiei au fost urmate de pronunţarea unor acuzaţii de natură penală la
141
adresa unor proeminenţi politicieni şi oameni de afaceri. Alegerile locale din 1991 şi cele naţionale din anul
următor i-au redus la tăcere pe reprezentanţii nepătaţi ai creştin-democraţilor. Solicitărilor vizând o reformă
politică li s-a răspuns numai parţial în 1993, cu scopul de a reduce numărul partidelor mici. într-o atmosferă în
care mii de politicieni erau anchetaţi de poliţie, zeci de mii de funcţionari publici se temeau că vor fi inculpaţi
sau demişi şi toate partidele erau mai mult sau mai puţin discreditate, noile partide au apărut promiţând o
purificare radicală a vieţii publice şi remedii destul de miraculoase pentru o imensă datorie publică ce a crescut
anual cu sume echivalente cu 10% din PNB. Efectul general a fost polarizarea politicii în jurul unei zone de
centru pustii.
Rezultatul acestui cataclism complex a fost apariţia a două noi forţe politice: o nouă forţă de stânga al
cărei pilon principal a fost Partidul Stângii Democrate (format din cele mai flexibile şi mai moderate segmente
ale fostului Partid Comunist) şi o alianţă a aripii de dreapta formată dintr-un partid vechi, un partid nou şi ceva
ce cu greu putea fi denumit partid. Partidul vechi era Mişcarea Socială Italiană (MSI), înfiinţat în 1946 ca partid
neofascist. Acest partid a acţionat în conformitate cu reglementările politicii democratice, şi-a atras treptat
membrii şi voturile altor grupuri ale aripii de dreapta, a devenit un partid deloc lipsit de importanţă şi uneori a
furnizat voturile necesare menţinerii la putere a unui guvern creştin-democrat. După aproape o jumătate de secol
primul său lider Giorgio Almirante a cedat locul lui Gianfranco Fini care, deşi înlăturat temporar de la putere în
1990-1993, a revenit la timp pentru alegerile din 1994, an în care partidul şi-a schimbat numele în Alianţa
Naţională (AN). Fini reprezenta ramura conservatoare tradiţională a partidului care avea şi o ramură
revoluţionară radicală. în afara cauzei romano-catolicismului comună multor partide de dreapta din Europa, AN-
MSI păstra anumite noţiuni fasciste de tipul statului corporatist, destinului Italiei ca forţă mediteraneană şi a
unor revendicări teritoriale de-a lungul coastei de est a Mării Adriatice. Era mai puternic în sud şi centru decât
în nord.
în schimb nou creata Ligă a Nordului se bucura de un sprijin redus în sud şi în centru. Liga era un
amalgam de ligi mai mici, începând cu Liga Venetta înfiinţată
în 1983. Ea reprezenta conservatorismul micilor oameni de afaceri împotriva atotputernicului conglomerat al
atotprezentului stat. Reprezentanţii Ligii considerau centrul ţării şi Roma un tărâm al paraziţilor corupţi, iar
sudul ca un tărâm al unor pierde vară delincvenţi şi susţineau transmiterea puterii de la nivel regional la nivelul
unei Italii federative. Liderii Ligii în 1994 erau Umberto Bossi şi Gianfranco Miglio, liderii Ligii Lombarde care
a depăşit Liga Venetta în calitatea sa de purtător de cuvânt al Italiei de nord. Acestor două partide li s-a alăturat
în 1994 Forza Italia, iar Silvio Berlusconi, cel dintâi lider care reprezenta ceva mai mult decât un slogan şi care
era unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai Italiei, preşedinte al Fininvest, companie creată de el
însuşi ale cărei active includeau cele mai importante companii de presă şi televiziune din Italia. Motivul pentru
care Berlusconi a intrat în politică ca reprezentant al dreptei (anterior el sprijinise şi simpatizase cu politicienii
de stânga) era decăderea Partidului Democraţiei Creştine şi dorinţa sa de a lua locul acestuia, nevoia de a-şi
apăra imperiul personal (în special companiile de presă şi televiziune) împotriva oricărei tentative de a-1
restrânge sau de a-1 controla, teama datorată situaţiei dezastruoase a economiei şi a situaţiei politice
dezastruoase şi perspectivei victoriei comuniştilor la viitoarele alegeri, precum şi nevoia unor noi partide de a
aplana divergenţele dintre principalele două partide ale dreptei, AN-MSI şi Liga Nordului, în ianuarie 1994,
Berlusconi a creat cu aceste partide şi altele de dreapta Polul Libertăţii (Polo della Libertă), care a câştigat
alegerile două luni mai târziu. Programul său politic era mai degrabă retoric decât precis, el urmărea sa
încurajeze şi să elibereze iniţiativa privată, să reducă efectivele şi cheltuielile guvernului, să creeze un milion de
locuri noi de muncă şi să introducă un sistem prezidenţial în locul democraţiei parlamentare; principalul său
punct de interes îl reprezenta noutatea sa absolută.
Berlusconi şi aliaţii săi au câştigat 366 din cele 630 fotolii parlamentare, ceea ce reprezenta un procent de
43% din totalul voturilor exprimate; partidele de stânga au obţinut 213 mandate, ceea ce reprezenta un procent
de 34%; grupurile de centru au obţinut doar 46 mandate. Rezultatul alegrilor a fost deci o victorie a dreptei, dar
în mod evident nu în favoarea democraţiei şi a purificării politice. Dat fiind că Forza Italia a devenit cel mai
amplu reprezentat partid în parlament, Berlusconi a fost desemnat prim-ministru angajându-se să micşoreze
taxele, să asigure locuri noi de muncă şi să facă curăţenie la nivelul administraţiei. Puterii de care dispunea deja
prin intermediul ziarelor şi posturilor sale de televiziune i-a adăugat puterea oferită de urne. In ce măsură
considera el că aceste două surse de putere sunt compatibile nu este prea clar, dar problema era cu atât mai
presantă cu cât Forza Italia nu avea majoritate în parlament şi depindea deci de interesele regionale ale Ligii
Nordului şi de uneori îngrijorătoarele prejudecăţi ale semifasciştilor din AN-MSI. In calitatea sa de magnat al
mass media Berlusconi avea o concepţie europeană şi internaţionali stă, dar punctul de vedere al aliaţilor săi era
fie indiferent la aceste probleme de interes general, fie opus punctului său de vedere. Berlusconi se prezenta
drept o schimbare faţă de un trecut dezagreabil, dar propriile-i legături cu acest trecut nu erau deloc neglijabile.
Deosebirea cea mai flagrantă dintre Forza Italia şi creştin-democraţi o reprezenta legăturile mult mai firave ale
142
acesteia dintâi
cu Vaticanul şi ierarhia ecleziastică italiană - legături menţinute totuşi de ceea ce a mai rămas din creştin-
democraţi, rebotezaţi Partito Popolare. Promisiunile lui Berlusconi de a elimina corupţia, de a reduce taxele, de
a salva economia şi de a reforma constituţia nu au avut nici un rezultat. El însuşi a făcut obiectul unei anchete
sub acuzaţia de corupţie la nivelul principalei sale corporaţii Fininvest; a mărit taxele şi a introdus un buget care
a fost acuzat de Banca Mondială şi alte organisme internaţionale că nu a reuşit să rezolve problema unui deficit
înfricoşător; iar Berlusconi a refuzat să renunţe la controlul asupra imperiului său din domeniul presei şi al
televiziunii. (Am putea spune că Berlusconi a înţeles politica puterii din epoca sa aşa cum a înţeles-o Pompei cel
Mare cu două mii de ani înainte. Pompei a preferat să rişte să piardă dreptul de a fi consul la Roma decât să
renunţe la comanda armatei sale. Berlusconi a preferat să-şi rişte poziţia de prim-ministru decât să renunţe la
puterea pe care i-o asigura propriul imperiu media.) Şederea sa în funcţia de prim-ministru a durat doar şase
luni, mai puţin decât media celorlalţi cincizeci de prim-miniştri de după cel de-al doilea război mondial. A fost
silit să demisioneze în momentul în care Liga Nordului s-a retras din coaliţie. Cererile sale vizând dizolvarea
parlamentului şi organizarea de noi alegeri (în care spera să obţină mai multe mandate) au fost respinse de
preşedintele Oscar Scalfaro, care a găsit în Lamberto Dini un prim-ministru interimar cu o prestaţie modestă, pe
care 1-a numit la sfârşitul anului 1994 şi al cărui interimat a durat un an întreg. La trei ani după căderea vechii
ordini politice, nimic coerent nu părea să-i fi luat locul.
La limita estică a zonei mediteraneene alianţa occidentală şi-a consolidat poziţia în Grecia şi Turcia care
prezentau o importanţă strategică, dar un motiv de îngrijorare datorită slăbiciunii şi ostilităţii reciproce dintre
cele două ţări.
De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial până la sfârşitul Războiului rece Turcia a fost un punct
cheie în politica americană de îngrădire a URSS. Ea a făcut (împreună cu Grecia) obiectul Doctrinei Truman, a
fost inclusă în Planul Marshall şi a devenit membru al OECE şi al NATO. Ea se afla în egală măsură în Europa
şi în Orientul Apropiat fără să aparţină deplin nici celei dintâi, nici celui din urmă. Turcia a fost un binevenit
membru al organizaţiilor europene dominate de Statele Unite dar, chiar cu excepţia cazului special al ostilităţii
Greciei, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul organismelor pur europene, în special în cazul CE. Aceasta a
preferat să rămână străină de problemele Orientului Mijlociu, dar nu putea fi indiferentă faţă de acestea şi s-a
implicat cel puţin tangenţial datorită planului Dulles pentru extinderea în Orientul Mijlociu a cordonului
american în jurul URSS, în ciocnirile dintre vechea ordine şi noua ordine pe care o reprezentau Nasser şi adepţii
săi, în folosirea teritoriului turc de către Statele Unite în situaţii de urgenţă cum a fost cazul debarcării trupelor
americane în Liban în 1958 şi în Războiul din Golf din 1991, în creşterile revoluţionare ale preţului petrolului
din anii '70 şi în problema kurzilor pe care Turcia o împărţea cu vecinii săi din Orientul Mijlociu. Turcii nu erau
foarte conştienţi că reprezintă un avanpost occidental îndepărtat al unei mai ample naţiuni turce care a trăit în
marea ei majoritate în mijlocul Asiei şi a fost înghiţită de Rusia ţaristă şi de URSS.
Turcia era un stat nou creat din cenuşa Imperiului otoman de Mustafa Kemal. cunoscut sub numnele de
Atatiirk, un civil parvenit^ modernizator, care se aseamănă cu contemporanul său şahul Mohammed Reza Khan
din Iran. Atatiirk a condus Turcia din 1923 până la moartea sa în 1938. El considera că statul are un caracter
naţional, laic, occidental şi parlamentar. Credea că locul potrivit pentru liderii religioşi este moscheea şi nu
guvernul. Prietenul său şi camaradul de arme Ismetlnonu (preşedinte 1938-1950 şi prim-ministru 1961-1965) a
menţinut această tradiţie, dar mecanismele politice ale partidului-stat au funcţionat în cadrul unei naţiuni care nu
i-a avut la inimă: scena parlamentară era mult mai mică decât cea naţională şi în consecinţă despre partidele
politice şi liderii lor, care se tratatu reciproc drept adversari, se credea că sunt curelele de transmisie în cadrul
unui sistem pe care jumătate din ţară îl respingea. Autoritatea politicienilor a scăzut simţitor, iar politica lor a
pendulat între principiul de bază al unui stat laic şi ataşamentul alegătorilor faţă de vechea tradiţie islamică -
partidele laice făcând apel la masele musulmane de alegători. După Atattirk, Turcia a fost o ţară la fel de adânc
sfâşiată ca şi Rusia în secolul de după Petru cel Mare, ţarul modernizator. Politicienii şi sistemul politic au fost
şi mai mult slăbite atunci când ambiţiile lor vizând modernizarea nu au reuşit să ofere compensaţii economice
decât unei mici minorităţi. Una dintre consecinţe a fost influenţa dominantă a armatei, ea însăşi modernizată de
două ori (de Atatiirk şi prin filiera americană după cel de-al doilea război mondial), dornică să menţină sistemul
parlamentar democratic şi nedorind să îşi asume responsabilitatea guvernării decât în mod sporadic şi pe termen
scurt în momente de criză.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a apărut un nou partid, Partidul Democratic (PD), o aripă
a Partidului Republican Popular (PRP) al lui Atatiirk şi Inonu, iar în 1950 a înlăturat PRP di parlament. Liderii
acestui partid, Celal Bayar şi Adnan Menderes, au devenit unul preşedintele Turciei şi celălalt prim-ministru. Ei
au beneficiat de prima tranşă de ajutor acordată conform Planului Marshall, au încurajat întreprinderile private,
au subvenţionat agricultura şi au încercat să diminueze forţa politică a armatei. Zelul modernizator al PD a
143
îmbunătăţit infrastructura economică şi a extins sectorul industrial al Turciei, dar cu un preţ şi într-un ritm şi cu
o ostilitate dogmatică faţă de planificare care au condus ţara în pragul falimentului, de care a fost salvată de FMI
şi de acordurile semnate cu creditorii străini. Proasta gestionare a economiei s-a combinat cu tot mai nebunescul
despotism al lui Menderes, ceea ce a condus în doua jumătate a deceniului la demonstraţii şi revolte, inclusiv la
atacuri îndreptate împotriva grecilor şi a afacerilor acestora. După o lovitură de stat pregătită cu grijă în 1960,
armata i-a arestat pe toţi reprezentanţii PD în parlament, a desfiinţat partidul, a inculpat aproape şase sute de
persoane şi a executat trei dintre aceste persoane, inclusiv pe Menderes. Generalul Cemal Giirsel a devenit
liderul Comitetului Unităţii Naţionale care a preluat puterea, alcătuit din treizeci şi opt de persoane, iar colonelul
Alparslan Turkes - un cipriot şi un soi de fanatic din punct de vedere cultural, religios şi naţionalist - a devenit
(temporar) eminenţa cenuşie a regimului. Acest regim a fost slăbit de comploturile şi loviturile de stat puse la
cale de militari şi a
introdus o nouă constituţie care a fost adoptată în urma unui referendum. După desfiinţarea PD, din cenuşa
acestuia a fost creat Partidul Dreptăţii - unul dintre numeroasele partide nou înfiinţate - care la alegerile din
1961 s-a situat pe locul doi după PRP. A revenit la putere în 1965, avându-1 în frunte pe noul său lider
Siileyman Demirel, un inginer care s-a ridicat prin propriile mijloace, conservator prudent şi orator influent. La
putere sau nu, Demirel a devenit în următorii treizeci de ani o figură politică reprezentativă în Turcia.
Veşnicelor probleme legate de stabilitatea economică şi progres, anii '70 le-au adăugat o alta aceea a
ordinii interne, ameninţate de disidenţii provenind atât de la stânga cât şi de la dreapta eşicherului politic,
precum şi de separatismul kurd (vezi Nota A la Partea a Treia). In confruntarea cu aceste probleme, Demirel şi
principalul său adversar Biilent Ecevit, care a venit la conducerea PRP în 1972, au fost împiedicaţi de
proliferarea partidelor de extremă stânga şi de extremă dreaptă, în special de înfiinţarea de către Turkes a
partidului islamist şi naţionalist Lupii Cenuşii. Majoritatea parlamentară a fost din ce în ce mai greu de obţinut,
iar amestecul armatei din ce în ce mai deconcertant şi imprevizibil. Constituţia din 1961 acordase militarilor un
statut special în cadrul statului, dar intervenţiile militare au îmbrăcat o multitudine de forme - de la declararea
stării de necesitate şi introducerea legii marţiale până la crearea unor autorităţi militare temporare alături de şi
într-un tandem prost definit cu organismele civile. Demirel şi Ecevit s-au succedat la putere în timp ce economia
mergea tot mai prost, iar ordinea publică dispărea treptat. După 1977 nici unul dintre principalele două partide
nu a beneficiat de majoritate în parlament. Demirel a format o coaliţie cu Turkes, dar neregulile din sânul
propriului partid l-au silit să demisioneze. Ecevit a fost obligat să introducă legea marţială în 1978 şi să
demisioneze la rândul său în 1979. Măsurile anticomuniste -termenul comunist fiind interpretat foarte liber - au
inclus desfiinţarea libertăţii presei şi libertăţilor tradiţionale, mii de arestări şi recurgerea la teroare şi tortură ca
practică obişnuită. Dezordinea s-a amestecat cu prostia atunci când după peste o sută de tururi de scrutin nu a
putut fi ales un nou preşedinte în 1980. Dezordinea a distrus de asemenea speranţa într-o refacere economică
(care a fost întârziată şi mai mult de creşterile preţului la petrol din anii '70), a stimulat cele mai războinice
tendinţe în rândul kurzilor, s-a transformat în asasinat politic şi a determinat armata o dată în plus să îşi asume
prerogativele puterii pentru a înlătura anarhia. Au fost desfiinţate toate partidele, s-au operat mii de arestări în
rândul politicienilor atât pe plan local cât şi naţional; au fost interzise dezbaterile politice. Generalul Kenan
Evren a fost numit şef al statului, ordinea a fost restabilită cu o cruzime care de teamă li s-a părut multora
acceptabilă; în 1983, armata a instalat un nou regim civil.
Noul lider era Turgut Ozal, un alt inginer şi economist care a lucrat în Statele Unite şi la Banca Mondială,
precum şi în calitate de consilier al lui Demirel, care 1-a împuternicit în 1979 în cabinetul său cu puteri speciale
în domeniul economiei. Ozal a înfiinţat Partidul Patriei şi a câştigat în 1973 o victorie clară în faţa celorlalte
partide, inclusiv a unuia care se bucura de sprijinul armatei şi era condus de un general. A micşorat rata inflaţiei
şi a rectificat balanţa comercială şi balanţa de
plăţi printr-un riguros control monetar, deflaţie, o rată a dobânzii ridicată, salarii scăzute şi o reducere a
subsidiilor. Rezultatul a fost împărţit: pe de o parte, s-a înregistrat o creştere substanţială a PNB şi a exportului,
a lucrărilor publice în domeniul drumurilor, irigaţiilor şi telecomunicaţiilor şi s-a acordat sprijin pentru
dezvoltarea turismului; pe de altă parte, s-a înregistrat o explozie în domeniul speculaţiilor bancare şi al
corupţiei şi o scădere catastrofală a condiţiilor de viaţă
amalgam dificil de adepţi ai modernizării de tip occidental şi de puritani şi naţionalişti islamişti, iar Ozal
nu s-a bucurat de mai mult succes decât predecesorii săi în procesul de epurare a aparatului birocratic sau în cel
de impunere a taxelor şi de convingere a oamenilor să le plătească. Banii veniţi din Occident au început să fie
toţ mai puţini, dat fiind că muncitorii neîncrezători din Germania sau de oriunde altundeva preferau să îşi
păstreze banii acolo unde erau. Scandalurile financiare şi acuzaţiile de nepotism au distrus imaginea lui Ozal şi
încrederea opiniei publice în capitalismul său de piaţă doctrinar. în 1987, după îndelungate negocieri, a reuşit să
încheie un nou acord economic şi de apărare cu Statele Unite şi a obţinut readmiterea în Consiliul Europei din
144
care Turcia fusese exclusă 1980, când a fost abrogată constituţia. Ozal a fost treptat înlocuit de veşnic tânărul
Demirel. Ozal a trecut în 1989 din funcţia de prim-ministru în cea de preşedinte - primul preşedinte civil în
ultimii douăzeci şi opt de ani - iar în 1993, când a murit subit, a fost înlocuit în fiecare din aceste funcţii de
Demirel, care a numit în funcţia de prim-ministru pentru prima dată în istoria Turciei o femeie, Tansu Ciller.
Demirel s-a confruntat cu o înrăutăţire a situaţiei din Kurdistan şi cu Războiul din Golf împotriva
Irakului. Acesta din urmă a agravat situaţia din Kurdistan care era şi aşa greu de rezolvat, deoarece kurzii din
Turcia au refuzat să devină turci în timp ce turcii au refuzat să accepte ideea unui stat turco-kurd. în epoca
Imperiului otoman turcii şi kurzii, ca musulmani, erau aliaţi împotriva armenilor, persecutaţi din pricina
apartenenţei lor religioase, dar în epoca lui Kemal şi după această perioadă, relaţia care-i unea din punct de
vedere religios a constituit în mult mai mică măsură o contrapondere faţă de deosebirile etnice, iar kurzii nu au
reuşit nici să obţină o participare distinctă la guvernarea noului stat, nici un stat propriu: nici nu au fost uniţi
pentru a putea decide care dintre aceste variate era preferabilă. După Războiul din Golf un mare număr de Kurzi
a încercat să fugă din Irak în Turcia, care le-a refuzat accesul. Aţâţ Ozal cât şi Demirel au fost intrigaţi (aşa cum
fusese intrigat Enver Paşa în anii primii ani ai secolului) de oportunităţile oferite de apariţia unor noi state
turcice independente în Asia centrală (vezi Nota A de la Partea a Patra). Ozal a vizitat aceste state şi a invitat
liderii acestor sţaţe la Isţanbul. Demirel avea două opţiuni: o asociere a Turciei cu aceste state, precum şi cu
Iranul în cadrul unui bloc islamic, sau o asociaţie turcică fără şi în oarecare măsură împotriva Iranului care era
şiit, teocratic, fundamentalisţ şi nu era turcie. Turcia, deşi putea invoca relaţia de înrudire etnică cu toate aceste
noi state cu excepţia Tadjikistanului, nu avea graniţe comune cu nici unul dintre ele. Precauţia Turciei faţă de
aceste state mai mult sau mai puţin învecinate, în special Rusia şi Iran, era
contrabalansată de importanţa lor ca pieţe pentru produsele de export turceşti. De aceea Turcia a promovat ideea
unui Tratat de Cooperare Economică a zonei Mării Negre, care a fost semnat de unsprezece state în 1992, a unei
organizaţii similare a zonei Mării Caspice şi a unui Tratat de Cooperare Economică cu Iranul şi Pakistanul.
Statele Unite au rămas un prieten constant - preşedintele Bush a vizitat Turcia după Războiul din Golf - şi ar fi
dorit ca acest stat să devină membru CE, chiar dacă acest lucru ar fi fost numai o recompensă pentru contribuţia
sa la acest război, dar Turcia nu a obţinut decât calitatea de membru asociat al UEO în 1992 şi un acord vamal
cu UE în 1995.
Problemele economice nu au încetat, în ciuda ajutorului FMI. Datoria externă, care a crescut masiv în anii
'70 şi după aceea, a scăpat de sub control; capacitatea Turciei de a împrumuta era ameninţată de o balanţă
comercială aflată într-un continuu declin; privatizarea prevăzută de FMI era într-o situaţie confuză; deficitul
bugetar rămânea mare, iar rata inflaţiei ridicată; afluenţa de refugiaţi Kurzi în principalele oraşe a accentuat
sărăcia şi dezordinea. Guvernul a intensificat ostilităţile împotriva kurzilor, ajungând până la invazia terestră şi
aeriană a Irakului pentru a distruge bazele kurde şi a întrerupe aprovizionarea cu alimente. A recurs de
asemenea la violenţă împotriva membrilor grupării şiite alawi care demonstrau împotriva persecuţiilor oficiale
îndreptate contra învăţăturii lor relativ liberale. Gruparea politică aflată la guvernare, Partidul Calea Justă, a fost
afectat de un şir de eşecuri şi apoi, iniţial la alegerile municipale şi ulterior la alegerile generale, Refah sau
Partidul Bunăstării, condus de Necmettin Erbakan, a obţinut succese uimitoare lansând puternice apeluri la
revenirea la tradiţiile musulmane, la modelele puritane de comportament şi o nouă încredere de sine care nu era
departe de agresivitate (în special în relaţiile cu Cipru şi în relaţiile turco-greceşti în general). La alegerile
generale, Erbakan a întrunit mai multe voturi decât oricare dintre principalele două partide laice: toate cele trei
partide aflate la putere s-au detaşat la 1 -2 puncte unul de celălalt şi nu au reuşit să întrunească majoritatea în
parlament.
Lupta împotriva italienilor şi a germanilor în Grecia în cel de-al doilea război mondial a fost acerbă, dar
de scurtă durată, însă ocupaţia ce a urmat a fost extrem de dură. Economia eminamente agricolă era devastată:
podurile şi reţeaua feroviară erau aproape în totalitate distruse; trei pătrimi din flota greacă au fost distruse;
foametea la Atena era mai cruntă decât aproape oriunde altundeva în Europa. Războiul mondial a fost urmat de
un război civil care a durat câţiva ani şi, datorită atrocităţilor comise de ambele părţi, a stigmatizat conştiinţa
grecilor pentru câteva generaţii. Tentativa comuniştilor de a veni la putere în 1944 a fost dejucată de trupele
britanice. înfrângerea definitivă a comuniştilor în 1949 a fost posibilă cu ajutorul americanilor, ceea ce a
presupus folosirea pentru prima oară a napalmului. Oricât de binevenit a fost rezultatul acestei intervenţii, grecii
au resimţit insistenţa britanicilor în direcţia reinstaurării monarhiei şi sprijinul american în favoarea politicii de
dreapta care a caracterizat următorii treizeci până la patruzeci de ani. Linia regală, inaugurată de un prinţ danez
cu circa o sută de ani înainte, nu a fost compromisă numai de resemnarea din perioada dictaturii antebelice a
generalului
Ioannis Metaxas, ci a fost suspectată în general şi uneori pe nedrept de o voinţă de a se subordona intereselor
uneia sau alteia dintre puterile străine. Regele George II a revenit la Atena după război aproape la fel cum
145
Ludovic XVIII a revenit la Paris în 1814 - în vagonul pentru bagaje al străinilor - şi deşi fratele său Paul care i-a
urmat la tron în 1947 a fost acceptat de toată lumea ca simbol al unităţii anticomuniste atâta timp cât a continuat
să existe o reală ameninţare a comunismului, înfrângerea comuniştilor 1-a făcut pasibil de a fi acuzat că a
acţionat ca o unealtă în mâna americanilor şi a dreptei din Grecia. Această înfrângere a fost posibilă datorită
ieşirii Iugoslaviei din blocul stalinist (Tito a trebuit să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Statele Unite) şi datorită
creării unei armate greceşti -numeroasă, bine dotată şi bine antrenată - care avea în frunte ofiţeri de dreapta
selecţionaţi foarte riguros. Continuarea războiului civil până la sfârşitul anilor '40 a fost un dezastru economic şi
social, ale cărui urmări au fost parţial atenuate de ajutorul american, şi determinanta majoră a politicii externe a
Greciei. Grecia a aderat la NATO în 1952 şi a devenit o curea de transmisie în cadrul alianţei formale a Europei
occidentale cu Statele Unite împotriva Europei răsăritene şi a URSS, dar un partener incomod atâta vၮeme cât
permanenta preocupare a politicii greceşti a fost ostilitatea nu faţă de URSS ci faţă de Turcia, care era un prieten
valoros pentru Statele Unite.
După războiul civil şi o scurtă perioadă de instabilitate politică, guvernele conservatoare conduse de
feldmareşalul Alexander Papagos şi de Constantin Karamanlis (1952-1963) au asigurat linişte şi au iniţiat
procesul de refacere economică. în timpul guvernării Karamanlis, care a durat opt ani, moneda a fost salvată, iar
turismul, care a devenit un succes o dată cu inventarea vacanţelor organizate (cu itinerarul stabilit dinainte şi
achitate dinainte), s-a dezvoltat uimitor; dar modernizarea a fost interpretată drept industrializare care, la
concurenţă cu alte state industrializate, a avut rezultate dezamăgitoare şi a accentuat deosebirile dintre oraşe şi
zonele rurale neglijate. Partidul Comunist a reintrat în arena politică, dar nu a obţinut niciodată mai mult de 15%
din voturi, cu excepţia împrejurărilor speciale din 1958 când procentul de 25% obţinut de comunişti s-a datorat
votului de neîncredere acordat guvernului pentru modul în care a gestionat criza cipriotă. Partidul Uniunea de
Centru a fost dezbinat de invidiile personale şi nu a mai participat la guvernare până în 1963 când, sub
conducerea lui Gheorghios Papandreu, a obţinut mai multe fotolii în parlament decât orice alt partid. în
următorii câţiva ani, Papandreu a iniţiat un program de îmbunătăţire a vieţii sociale, în special în domeniul
educaţiei şi al sănătăţii, dar curând a început să aibă neînţelegeri cu palatul, unde domnea acum, după moartea
regelui Paul, fiul său Constantin - tânăr, lipsit de experienţă şi prost sfătuit - care a stârnit ostilitatea unei
categorii de persoane pentru care orice tip de reformă socială era sinonimă cu comunismul. Această ostilitate a
fost accentuată de activităţile fiului primului ministru Andreas, un economist care a fost convins de Karamanlis
să renunţe la o catedră în Statele Unite pentru un post neangajat politic la Atena. Andreas Papandreu era un
social-democrat de tipul celor din Scandinavia sau de tipul reprezentanţilor aripii de stânga a Partidului
Democrat
din Statele Unite (el participase în mod activ la campania prezidenţială a lui Hubert Humphrey); incursiunea sa
în viaţa politică grecească i-a iritat pe alţi lideri, în special pentru că partidul Uniunea de Centru condus de tatăl
său nu era un partid de stânga precum Partidul Laburist din Marea Britanie ci cu partid de centru sau de centru-
dreapta precum Partidul Socialist Radical din Franţa. A devenit o marotă folositoare pentru dreapta, care a
început să se plângă că ţara este ameninţată de comunism, iar în 1965 a fost acuzat că a avut legături cu o
societate secretă de stânga din armată cunoscută sub numele de Aspida - o societate care era greu de crezut că
putea fi de stânga dacă exista în cadrul armatei greceşti, iar acel lucru a fost probabil o înscenare, căci după
lovitura de stat dovezile aşteptate nu au mai fost făcute cunoscute.
Atâta timp cât regele şi primul ministru au conlucrat nu erau condiţii pentru o lovitură de stat dar, după o
relaţie iniţial amicală, cei doi au început să se certe în privinţa controlului asupra forţelor armate. Regele
considera că acest control face parte din prerogativele sale regale şi trebuie exercitat prin intermediul unui
ministru al apărării pe placul său. Papandreu, deşi a acceptat să menţină omul palatului în această funcţie,
considera că dimpotrivă forţele armate ar trebui să fie subordonate unui control civil exercitat prin intermediul
primului ministru şi al cabinetului. Conflictul s-a declanşat în momentul în care Papandreu a vrut să-1 schimbe
pe şeful statului major, iar ministrul apărării a refuzat să-1 demită pe cel aflat în funcţie sau să-i accepte demisia
din guvern. Papandreu a decis să rezolve încurcătura devenind el însuşi ministru al apărării, dar regele a refuzat
să-1 numească şi 1-a demis din funcţia de prim-ministru. Intre timp regele a uneltit cu unii colegi de partid ai lui
Papandreu care au fost convinşi să-1 abandoneze şi astfel să provoace căderea guvernului în parlament. A urmat
o perioadă de manevre murdare însoţite de neînsemnate manifestaţii de stradă şi de câteva greve, până când
elementele moderate aparţinând atât partidelor de dreapta cât şi de centru s-au unit pentru a pune capăt unui
spectacol needificator care a fost declanşat de comportamentul neconstituţional al regelui şi pentru a organiza
alegeri anticipate. Dar extremiştii de dreapta, presupunând ca şi majoritatea opiniei publice de altfel, că partidul
Uniunea de Centru va câştiga alegerile, au decis să împiedice desfăşurarea acestor alegeri.
Aceasta a fost cauza imediată a loviturii de stat din aprilie 1967, organizată de un mic grup de ofiţeri din
armată, ofiţeri de rang secund şi care nu făceau parte din înalta societate ce monopoliza de obicei gradele
superioare din armată. Ei îşi datorau avansarea în grad extinderii efectivelor armatei după cel de-al doilea război
146
mondial şi întrucât această extindere fusese o ripostă la adresa ameninţării pe care o reprezenta comunismul, ei
au fost într-o oarecare măsură produsul ei. Erau de asemenea fanatici, dacă nu chiar limitaţi, salvatori
anticomunişti care, asemeni lui Hitler, considerau că politica trebuie privită ca un fenomen clar, ori e albă ori e
neagră, ca o simplă şi aprigă luptă între bine şi rău. Lovitura de stat organizată de ei nu a fost prin urmare una
conservatoare ci una radicală, deşi s-a bucurat iniţial de consimţământul tacit şi chiar de sprijinul conservatorilor
tradiţionalişti (aşa cum naziştii fuseseră sprijiniţi de aristocraţi ca von Papen şi de industriaşii conservatori). Nu
se ştie cu precizie

dacă această lovitură de stat a fost susţinută şi de americani. Amestecul americanilor în politica internă a Greciei
era neîndoios, la fel şi suspiciunea acestora faţă de politicienii din Uniunea de Centru care au fost înlăturaţi de la
putere de această lovitură de stat, dar din varietatea de tipuri de lovituri de stat despre care s-a discutat mai mult
sau mai puţin deschis la vremea aceea, americanii este de presupus că ar fi preferat un tip mai tradiţional decât
cel la care s-a recurs de fapt. Coloneii Papa-dopoulos şi Makarezos şi generalul de brigadă Pattakos nici nu erau
nişte figuri deosebite ale armatei, nici nu prezentau interes pentru opinia publică. Ceea ce se ştie totuşi cu
siguranţă este faptul că s-a presupus că americanii au fost implicaţi în acest complot şi s-au purtat ulterior ca şi
când ar fi fost aşa. Sprijinul acordat de ei regimului a fost însă condiţionat de echilibrul forţelor americane şi
sovietice din zona estică a Mediteranei şi de continuarea războiului din Orientul Mijlociu.
După lovitura de stat nu s-a mai auzit nimic despre ameninţarea comunistă care se presupunea că a
justificat-o, iar după ce au fost confiscate documentele partidului de stânga nu s-a obţinut nici o dovadă în
sprijinul acestei idei. Lovitura de stat a fost o simplă lovitură de stat organizată de o mână de militari fanatici
pentru a pune mâna pe putere. La sfârşitul anului regele a organizat o contralovitură de stat care a fost tot atât de
nepricepută pe cât de ineficientă a fost cea dintâi; după câteva ore el a plecat cu un avion spre Roma. Noul
regim a distrus aparatul de stat, a epurat efectivele armatei şi ale Bisericii, a anulat reformele sociale ale lui
Papandreu, a terorizat sistemul judecătoresc şi a instituit un control strict asupra presei şi radioului. In plus, a
recurs la tortură şi brutalitate şi, după cum a constatat ulterior o comisie internaţională de avocaţi, au făcut din
acestea un adevărat instrument politic. Tortura ca practică a poliţiei nu era ceva nou în Grecia, dar amploarea pe
care a cunoscut-o acest fenomen şi faptul că regimul îl aproba au îngrozit opinia publică internaţională atunci
când faptele petrecute au devenit publice. Rezultatul a fost că acuzaţiile pe care guvernele scandinave şi olandez
le-au adus Greciei în Consiliul Europei pentru încălcarea drepturilor democratice au fost modificate în acuzaţii
mult mai grave potrivit prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar Grecia a fost silită să
părăsească Consiliul Europei fără a mai aştepta să fie suspendată din cadrul acestui organism. Guvernul
american a considerat totuşi că aceste măsuri sunt jenante şi după o scurtă perioadă de indecizie a recunoscut
acest guvern şi i-a furnizat arme. Grecia în calitate de place d'armes pentru NATO părea mai importantă decât
Grecia în calitate de membru care se conformează în cadrul unei societăţi alcătuite din naţiuni libere şi
democratice, care era NATO.
Dictatura din Grecia, care a început ca un triumvirat al coloneilor (Gheorghios Papadoupulos, Stylianos
Pattakos şi Nikolaos Makarezos), a fost modificată în 1971 când ultimii doi au fost înlăturaţi de cel dintâi; în
1973 când, după o revoltă a forţelor navale, monarhia a fost abolită; şi ceva mai târziu în acelaşi an, când armata
a transferat puterea efectivă din mâinile lui Papadoupulos în cele ale generalului de brigadă Dimitrios Ioannides,
şeful poliţiei militare. Funeraliile lui Gheorghios Papandreu, care au avut loc la începutul anului 1973, au
prilejuit o amplă demonstraţie la Atena împotriva regimului, iar studenţii au continuat să manifesteze cu un
curaj care avea să-i coste scump. Regimul a căzut în 1974 datorită greşelilor făcute în Cipru unde a încercat să îl
înlăture de la putere pe arhiepiscopul Makarios şi să anexeze insula în speranţa că americanii vor împiedica
Turcia să intervină. Americanii blocaseră până atunci de două ori invazia Turciei, dar de astă dată nu au mai
făcut acest lucru. Makarios a fugit, turcii au invadat insula, iar guvernul grec, pus în situaţia de a se confrunta cu
Turcia, a decretat mobilizare generală, dar nu s-au făcut nici un fel de pregătiri. Karamanlis, care trăise în exil la
Paris, a revenit în ţară pentru a forma un guvern democratic de coaliţie şi şi-a consolidat poziţia câştigând pentru
partidul său o majoritate absolută la alegerile care s-au desfăşurat la sfârşitul anului. Electoratul a votat de
asemenea cu un raport de doi la unu în favoarea abolirii monarhiei.
Karamanlis ştia că Grecia are nevoie de prieteni: el a reluat campania în favoarea aderării la CEE şi a
vizitat capitalele din Balcani şi alte capitale comuniste. A încercat de asemenea să atenueze conflictele cu
Turcia, care deveniseră tot mai numeroase şi acute. Se bucura de un sprijin popular extraordinar şi de o
majoritate absolută în parlament. Alegerile din 1977 au redus dacă nu chiar au distrus această majoritate, iar
atunci când a devenit preşedinte al Greciei în 1980, colegul său Gheorghios Rallis a devenit prim-ministru.
Conflictul greco-turc cel mai acut avea ca motivaţie supremaţia în Cipru (vezi Nota C de la sfârşitul
acestei părţi), dar nu era singurul. Existau numeroase dispute şi în ceea ce priveşte supremaţia în Marea Egee.
147
La vremea invaziei Turciei în Cipru, Grecia şi-a consolidat insulele din estul Mării Egee care fuseseră de-
militarizate în urma Tratatelor de la Lausanne (1923) şi Paris (1947). Existau dispute şi în ceea ce priveşte apele
teritoriale, platforma continentală şi controlul traficului aerian.
Apele teritoriale - adică, limitele suveranităţii dincolo de coastele unui stat - nu au creat probleme atâta
timp cât ambele părţi au respectat limita tradiţională de 9,6 km (6 mile). Conform acestui criteriu suveranitatea
Greciei se întindea asupra a 35% din suprafaţa Mării Egee, iar cea a Turciei asupra a mai puţin de 10%. Dacă
totuşi, limita ar fi fost extinsă la 19,2 km (12 mile), zona suveranităţii greceşti s-ar fi dublat, cea a Turciei ar fi
crescut foarte puţin; punctele de contact direct între apele internaţionale şi cele ale Turciei s-ar fi redus drastic;
iar vasele turceşti ar fi fost obligate să treacă prin apele greceşti sau să rămână acasă. Comunitatea internaţională
nu a susţinut ideea unei limite de 12 mile pentru apele teritoriale, dar a făcut paşi în această direcţie după prima
conferinţă internaţională privind legislaţia maritimă (1958) care a recomandat ca jurisdicţia naţională să fie
extinsă, în anumite împrejurări (vămi, imigraţie şi controlul sănătăţii), de la 6 mile la 12 mile. Nici Grecia, nici
Turcia nu au semnat convenţia redactată de conferinţă, dar tendinţa de a mări limita apelor teritoriale a fost de
natură să-i deranjeze pe turci. (Această problemă a fost reluată în 1994 când, după intrarea în vigoare a unei legi
maritime, Grecia a ameninţat să îşi va exercita dreptul de a avea o limită de 12 km care îi va asigura
suveranitatea asupra a aproape trei pătrimi din Marea Egee.)
Platforma continentală, un concept postbelic introdus în legislaţia internaţională de Statele Unite, a
provocat şi mai multe neînţelegeri. Problema în acest caz era dreptul de exploatare şi de proprietate asupra
fundului mării dincolo de limitele apelor teritoriale. Drepturile asupra fundului mării exclud drepturile în ape
sau spaţiul aerian de deasupra acestuia. Grecia, nu însă şi Turcia, a semnat o convenţie numită Convenţia de la
Geneva, elaborată de conferinţa din 1958. Aceasta definea zona care făcea obiectul disputei drept zona din
fundul mării de dincolo de apele teritoriale sau chiar mai adâncă de 200 m sau care poate fi exploatată pentru
extragerea de minereuri. Convenţia prevedea că insulele ar trebui să dea aceleaşi drepturi proprietarilor lor
suverani - iar Grecia avea peste 2 000 de insule în Marea Egee. Exploatarea drepturilor din platforma
continentală avea, totuşi, să facă obiectul libertăţii navigaţiei, pescuitului şi cercetării ştiinţifice. Când două state
suverane se confruntă în asemenea măsură încât ajung să creeze praguri continentale suprapuse, linia mediană ar
trebui să constituie frontiera lor submarină. In disputele privind Marea Egee, Grecia a afirmat că această
convenţie, exprimând voinţa legislaţiei internaţionale, este imuabilă din punct de vedere juridic şi nu este
negociabilă din punct de vedere politic. Această afirmaţie a Greciei a găsit un anumit sprijin în deciziile Curţii
Internaţionale de Justiţie, care au venit şi în sprijinul afirmaţiei mult mai energic contestate că insulele au
propriile platforme continentale. Toate aceste afirmaţii au fost contestate de Turcia.
Problema a devenit acută la sfârşitul anului 1973, când Turcia a publicat o hartă provocatoare a pragului
continental al Mării Egee şi a acordat licenţă pentru explorări submarine unei corporaţii multinaţionale. Câteva
luni mai târziu a trimis nava de supraveghere Candarli în Marea Egee cu o masivă escortă de nave de război.
Această manevră a fost urmată rapid, deşi întâmplător, de invazia în Cipru şi în consecinţă de o exacerbare a
conflictului în privinţa controlului traficului aerian.
Din 1952, controlul traficului aerian din zona Mării Egee a fost exercitat de Grecia; zborurile turceşti
trebuiau anunţate la Atena, iar piloţii turci din zonă trebuiau să ia instrucţiuni de la Atena. în timpul primei faze
a crizei cipriote însă, Turcia a pretins dreptul de a deţine controlul asupra jumătăţii estice a mării. Grecia nu a
fost de acord şi a declarat spaţiul aerian de deasupra Mării Egee nesigur ca o consecinţă a conflictului. Ulterior
Turcia şi-a extins pretenţiile de a acoperi zborurile internaţionale, precum şi pe cele greceşti şi turceşti, iar în
cazul Greciei, atât pe cele militare cât şi pe cele civile.
Anii 1974-1975 au fost o perioadă tensionată, sporadic destinsă de tentative de discuţii între miniştrii sau
avocaţii greci şi turci. Opoziţia parlamentară a fost de ambele părţi mult mai belicoasă decât guvernele. în
februarie 1976 un alt vas turc, Sizmik I, a îndeplinit o serie de misiuni de supraveghere însoţită de această dată
de un singur vas de război. Situaţia s-a încordat din nou, în special atunci când guvernul turc, sub presiunea
opoziţiei, a respins propunerea Greciei de a renunţa formal la forţă ca modalitate de rezolvare a disputelor dintre
cele două ţări. Intervenţiile Greciei pe lângă Consiliul de Securitate şi Curtea Internaţională de Justiţie nu au
detensionat situaţia. Curtea a refuzat să dea un ordin de protecţie provizoriu, în
timp ce Consiliul de Securitate a evitat să îşi asume răspunderea, punând-o în seama protagoniştilor şi
îndemnându-i să îşi rezolve singuri problemele. Aceasta a fost într-un anume fel o victorie pentru turci, care
preferau discuţiile politice bilaterale în locul intervenţiei internaţionale, juridice sau politice. Karamanlis şi
Ecevit s-au întâlnit în 1978 şi au iniţiat întâlniri regulate la nivel inferior cu o frecvenţă de trei sau patru întâlniri
pe an. Ei au încercat să prevină înrăutăţirea situaţiei, dar lucrurile nu s-au ameliorat până la lovitura de stat
militară din Turcia din 1980, când noul guvern turc a făcut o concesie pe un alt front.
Ca formă de protest împotriva inactivităţii aliaţilor săi în perioada invadării Ciprului de către Turcia în
148
1974, Grecia a încetat cooperarea cu NATO. Karamanlis dorea să revină la un parteneriat deplin, dar Turcia,
care avea un guvern civil a încercat să pună condiţii, pretinzând în special o redefinire a responsabilităţilor
Greciei şi Turciei zona Mării Egee. Aceste condiţii preliminare au fost respinse de noul guvern turc în schimbul
unei promisiuni a Greciei de a nu exclude nici o problemă greco-turcă din cadrul discuţiilor viitoare. Prin
urmare, Grecia a revenit în NATO cu toate aceste probleme deschise şi nerezolvate, dar negociabile.
Cel mai important obiectiv al politicii externe a lui Karamanlis a fost aderarea la CEE. Motivele lui erau
de ordin politic şi economic. în ceea ce priveşte latura politică, în 1974 aproape toţi grecii considerau că
dependenţa de Statele Unite este supărătoare pentru că ei credeau că americanii nu numai că au sprijinit
dictatura coloneilor, ci i-au şi ajutat pe aceştia să vină la putere. Cu excepţia comuniştilor, care obţinuseră
rezultate dezastruoase la alegeri, nimeni nu se gândea să treacă în tabăra sovieticilor. Dar Karamanlis spera să
găsească în CEE aliaţi împotriva Turciei (Statelor Unite le-a fost întotdeauna greu să aleagă între aceste două
state) şi o barieră în calea instaurării unei noi dictaturi în Grecia. Şi din punct de vedere economic Grecia avea
nevoie de CEE. Dictatura pusese capăt performanţelor economice favorabile din anii '60 când preţurile în Grecia
fuseseră foarte stabile, iar saltul economic al Germaniei oferise Greciei posibilitatea de a depăşi într-o oarecare
măsură situaţia cronică a suprapopulării economice. Dictatorii, nerăbdători să câştige sprijin pe plan intern, au
făcut anumite concesii unor categorii sociale. Pentru a putea face acest lucru au provocat o devalorizare a
monezii, ceea ce a avut ca rezultat faptul că norocoşii favoriţi au stimulat o creştere excesivă a importului care a
afectat serios balanţa de plăţi şi a produs mari datorii externe pe termen scurt. Inflaţia a atins o valoare
cunoscută de 35%, dar probabil că în realitate era mult mai mare.
în plus, Grecia, ca ţară predominant agrară, se confrunta cu o problemă de bază care era insolubilă din
punct de vedere politic fără imboldul unor presiuni străine pe care numai o organizaţie de tipul CEE le putea
face. Agricultura Greciei folosea 40% din populaţia activă, dar contribuia cu doar 16% la PNB. (la data intrării
în CEE aceste cifre se schimbaseră puţin: agricultura continua să ofere locuri de muncă la 32% din populaţia
activă şi contribuia cu 14% la PNB). Agricultura Greciei, ca şi cea din alte ţări din zona Mediteranei, era mai
degrabă un mod de viaţă decât o activitate economică. Pământul aparţinând ţăranilor era împărţit în loturi mici
şi adeseori separate (media naţională era de circa 12 pogoane, multe
proprietăţi erau chiar mai mici), tradiţia din Grecia şi legea testamentară încurajau fragmentarea, iar lipsa de
eficienţă i-a determinat pe proprietarii ţărani să plece la oraş şi să îşi neglijeze pământul fie datorită absenţei de
la faţa locului, fie datorită feudelor de familie care erau o consecinţă comună a împărţirii proprietăţii prevăzută
de lege. Produsele pământului luau în primul rând drumul pieţelor străine bogate din Europa occidentală; pieţele
interne primeau doar ceea ce rămânea, iar după ce cererea a depăşit producţia consumatorul grec a fost silit să
plătească preţuri tot mai mari. Comerţul, exterior şi interior, era în mâinile intermediarilor care obţineau
profituri nu numai din export, ci şi de pe piaţa internă, dat fiind că ei cumpărau toată recolta ţăranilor încă de la
începutul anului, înainte ca preţurile pe piaţa internă să crească şi o vindeau (după ce onorau comenzile externe)
cu preţuri mai mari. Pentru a calma spiritele în rândul ţăranilor, care reprezentau un însemnat procent din
electorat şi care se bucurau de mult mai multă simpatie decât intermediarii, guvernele au plătit subsidii care
treceau cu vederea deficienţele structurale ale industriei, dar care au fost suportate de contribuabili. Deşi
economiştii au susţinut că aceasta este o proastă gestionare a banului public, politicienii nu au găsit altă soluţie -
decât poate aderarea la CEE care să impună schimbarea unor practici ce erau incompatibile cu regulile interne
ale CEE. Dacă asta era ceea ce dorea CEE, lucrul nu s-a discutat în rândul membrilor ei atunci când Grecia a
cerut în mod oficial să devină membru cu drepturi depline. Potrivit tratatului de aderare semnat în 1979, Grecia
avea să devină membru cu drepturi depline la începutul anului 1981. Partidul PASOK (Mişcarea Socialistă
Panelenă) al lui Andreas Papandreu şi comuniştii au boicotat dezbaterile parlamentare care vizau ratificarea
tratatului şi s-au opus aderării Greciei la CEE, în special datorită faptului că acest lucru va stagna dezvoltarea
industriei greceşti şi va intensifica relaţia parazitară pe care aceasta o are cu economia europeană, dar când
Papandreu a revenit la putere în acelaşi an nu a întreprins nimic pentru a anula aderarea Greciei la CEE. în orice
caz, consecinţele economice ale aderării la CEE au fost înşelătoare: un important ajutor pentru cultivatorii de
fructe (diminuat după ce Spania şi Portugalia au aderat şi ele la CEE) şi un ajutor financiar substanţial care nu a
reuşit totuşi să amorseze reorganizarea industriei, să atragă investiţiile străine sau să micşoreze seriosul deficit
comercial şi de plăţi.
în 1981, partidul conservator Noua Democraţie a pierdut puterea în favoarea PASOK ca urmare a unei
dorinţe generale de schimbare şi datorită personalităţii lui Andreas Papandreu care, deşi era un economist
eminent, avea toate datele (şi multe dintre defectele) unui paşă. El a înţeles că Grecia nici nu este un stat indus-
trializat modern şi nici nu este capabil să devină un astfel de stat, ci doar o ţară săracă la jumătatea drumului
dintre Occidentul îmbelşugat şi o Lume a Treia dependentă de ţările mai bogate şi care este îndreptăţit să aştepte
o consideraţie specială din partea acestora. El era, ca şi mulţi greci de orice orientare politică, agresiv
antiamerican şi a promis să închidă bazele americane din Grecia (dar nu a făcut acest lucru). Partidul său avea
149
un program social care echivala cu principiile fundamentale ale unui stat al bunăstării pe care şi-a propus să-1
finanţeze făcându-i
pe oameni să-şi plătească taxele şi reducând cheltuielile administraţiei publice. A introdus reforme sociale
sensibile şi moderate şi a avut câteva succese modeste şi temporare în reducerea inflaţiei şi a deficitului balanţei
externe de plăţi. Nu a atacat însă problema aparatului guvernamental mult prea centralizat şi ineficient, regimul
său era autocrat şi imprevizibil, politica sa socială era atacată de Biserică şi de clasele avute, iar această
acumulare de obstacole a distrus guvernul atunci când, în plus, a fost asaltat de scandaluri publice şi private.
Aceste scandaluri, eşecul economic şi stilul autoritar de a conduce un guvern mediocru au provocat înlăturarea
de la guvernare a PASOK în 1988.
în politica externă Papandreu a urmat exemplu lui Karamanlis încercând să stabilească relaţii mai bune cu
vecinii Greciei din Balcani, dar nu în primul rând cu Turcia. Karamanlis a cultivat prietenia tradiţională a
Greciei cu Iugoslavia fără a ajunge însă la semnarea unui tratat oficial şi a încercat să promoveze o anumită
formă de înţelegere balcanică. L-a primit pe Jivkov în Corfu în 1979, iar ceva mai târziu în acelaşi an Grecia,
Iugoslavia, Bulgaria şi România s-au întâlnit în capitala Turciei, la o conferinţă pe teme de comunicaţii.
Karamanlis a devenit primul premier grec care a vizitat Moscova după 1917 şi cel dintâi care a vizitat vreodată
Beijingul. Papandreu a îmbunătăţit relaţiile cu Albania, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica înrăutăţirea
relaţiilor cu Turcia care au ajuns să fie extrem de încordate în 1987, datorită forărilor pentru petrol din Marea
Egee. In 1988, prim-ministrul turc a făcut o vizită fără precedent la Atena, iar relaţiile s-au mai detensionat.
Succesorul lui Papandreu, Constantin Mitsotakis, nu a avut timp să facă prea multe schimbări. Victoria lui
din 1988 nu a fost decisivă, el a fost forţat să se alieze cu partide incompatibile pe care le uneau doar opoziţia
faţă de PASOK, a obţinut majoritatea (simplă) abia în 1990 şi a fost afectat de criza economică - cea mai mare
rată a inflaţiei din CE, o datorie care se apropia de 150% din PNB, neînde-plinirea condiţiilor impuse de FMI
pentru a-i acorda ajutor şi serioase greve împotriva tentativelor sale de a se ocupa de problema surplusului de
mână de lucru în sectorul public. Dezintegrarea Iugoslaviei, reactualizarea problemei Macedoniei şi deschiderea
frontierei greceşti cu Albania (care a fost închisă cu gard de sârmă de foştii conducători comunişti) au
transformat zona Balcanilor într-o zonă instabilă, unde Greciei îi era foarte greu să nu facă un pas greşit. In
ciuda comportamentului brutal al sârbilor bosniaci, Mitsotakis a îmbrăţişat ideea prieteniei pe care Grecia o
avea în mod tradiţional cu Serbia. A cultivat de asemenea o altă veche prietenie cu România, în ciuda faptului că
Iliescu nu era mai puţin comunist decât Ceauşescu. A împiedicat recunoaşterea internaţională a Republicii
Iugoslave Macedonia ca stat independent sub numele de Macedonia, dar cu preţul amplificării sentimentelor
naţionaliste şi aşa destul de puternice în Balcani. Refugiaţii din Albania au fost iniţial primiţi cu mărinimie de
greci; ei au fost bineveniţi şi pentru că acceptau să facă muncile cele mai grele şi mai prost plătite. Dar cum
numărul a continuat să crească, au devenit tot mai incomozi şi mulţi au fost trimişi la grămadă înapoi în
Albania. Problemele de frontieră care au fost latente timp de mai bine de o generaţie au redevenit acute,
adăugându-li-se nemulţumirea albanezilor faţă de compor-
tamentul naţionalist agresiv al preoţilor greco-ortodocşi. In aceeaşi perioadă, după încetarea Războiului rece şi
datorită nemulţumirilor legate de integrarea în CE, Grecia a început să nu mai prezinte prea mult interes pentru
aliaţii săi din NATO şi să nu mai fie atât de încântată de partenerii ei din CE care, la rândul lor, considerau că
aceasta este extrem de costisitoare. în 1993, Papandreu şi-a luat revanşa electorală în faţa lui Mitsotakis, al cărui
guvern a fost acuzat de lipsă de eficienţă şi de nepotism şi că nu a avut planuri coerente pentru a micşora inflaţia
galopantă şi şomajul care se apropia de 10% din totalul populaţiei active. în 1994, Grecia şi-a afirmat, potrivit
legislaţiei maritime internaţionale, dreptul de a-şi extinde apele teritoriale de la 96 km (şase mile) la 192 km (12
mile), dar în urma protestelor Turciei a renunţat provizoriu la acest lucru.
Sfârşitul Războiului rece a afectat Grecia mult mai profund decât a părut la prima vedere. Războiul Rece
a exclus Grecia din zona Balcanilor din care făcea parte din punct de vedere geografic; a obligat-o să participe la
o alianţă incomodă (în cadrul NATO) cu permanentul său adversar Turcia; şi a anexat-o asociaţiilor vest-
europene (inclusiv CE) pentru care prezenta mult mai mică importanţă decât ele pentru ea. Ca şi Finlanda şi
Portugalia, Grecia era un mic stat-naţiune periferic dar, spre deosebire de acestea, ea nu se bucura de sprijin în
regiune.
Cât priveşte zona aflată în celălalt capăt al Mediteranei, toată lumea presupunea în mod axiomatic că în
Spania nu s-a petrecut mai nimic până la moartea lui Franco. Spania a avut după cel de-al doilea război mondial
o situaţie ambiguă. Generalul Franco a vrut iniţial să-şi reunească forţele cu Germania şi Italia, dar nu a mai
făcut acest lucru, mulţumindu-se să trimită o forţă simbolică să lupte alături de germani împotriva Uniunii
Sovietice. Preţul pe care 1-a cerut pentru o mai strânsă cooperare, dar pe care Hitler a refuzat să-1 plătească, a
fost să i se dea mână liberă să creeze un nou imperiu spaniol în nord-vestul Africii. Spania nu a fost acceptată ca
membru al ONU, dar peste scurt timp a fost curtată de Statele Unite care aveau nevoie în cadrul Războiului rece
150
să îşi instaleze baze militare în Spania. Naţionalismul conservator şi paternalist catolic al lui Franco - el mai
degrabă a înglobat decât a aderat la Falanga fascistă - a inclus o tentativă de a face din Spania un stat inde-
pendent din punct de vedere economic şi a adus ţara în pragul falimentului la sfârşitul anilor '50. După ce i s-a
acordat creditul pentru refacerea economiei, a fost convins, împotriva propriului instinct, să încurajeze o politică
economică cu un mai amplu caracter internaţional în avantajul Spaniei - şi al său personal şi a murit în funcţie şi
în propriul pat în 1975. Moartea sa a făcut din Spania un regat şi faptic şi prin nume. Franco a declarat Spania
regat în 1947, dar nu îl simpatiza pe primul fiu al regelui, Don Juan şi a refuzat să renunţe la controlul său
cvasimonarhic. De aceea nu a ţinut cont de actul de abdicare al lui Alfonso XIII în favoarea fiului său Don Juan
şi 1-a pregătit treptat pe fiul acestuia din urmă, Don Juan Carlos, pentru succesiune. Juan Carlos a jucat un rpl
echivoc într-o poziţie echivocă, astfel încât la moartea lui Franco caracterul său şi ideile lui politice constituiau
un mister. Primul guvern numit de Juan Carlos a fost un amestec de franchişti şi democraţi, dar peste un an 1-a
desemnat ca prim-ministru pe Adolfo Suarez, în vârstă de 47 de
ani, un politician capabil şi sincer, care nu reprezenta o anumită facţiune. Aceasta a fost o manevră abilă, care i-
a speriat pe conservatori şi pe reprezentanţii armatei fără să le dea un motiv clar pentru revoltă şi a fost pe placul
grupurilor moderate de dreapta şi de stânga care considerau că Spania are nevoie de o schimbare. Numirea lui
Suarez a însemnat intenţia regelui de a grăbi schimbarea şi în egală măsură dorinţa de a fi considerat un monarh
capabil să îşi aleagă singur oamenii. Voinţa sa a fost întărită de aprobarea Cortes-nrilor şi de un referendum în
favoarea unor schimbări constituţionale substanţiale. La doi ani după moartea lui Franco, regele şi Suarez îşi
consolidaseră îndeajuns puterea pentru a face faţă cu încredere unor alegeri parlamentare.
Spania lui Franco, deşi demodată din punct de vedere politic, nu a fost imună la schimbare. Politica
economică autarhică a lui Franco a început să se deterioreze în anii '50 sub povara propriei absurdităţi şi a
intervenţiei crescânde a Statelor Unite în politica internă a Spaniei indusă de politica Washingtonului vizând
diversificarea bazelor sale militare în Europa. Modernizarea pe care a operat-o Franco a fost însă prost
gestionată şi nu a ţinut cont de clasele sărace, iar noul regim a moştenit o economie deformată. A moştenit de
asemenea veşnica problemă a nemulţumirii la nivel regional, în special în Catalonia şi în Ţara Bascilor. Au fost
legalizate Partidul Socialist şi Partidul Comunist, acesta din urmă în pofida presiunilor americane şi militare.
Socialiştii, conduşi de Felipe Gonzales, s-au dovedit mai puternici decât comuniştii. Dreapta era divizată între
cei care doreau un nou Partid Creştin-Democrat purificat şi cei care doreau un partid mai amplu în care să fie
incluşi pe cât posibil şi foştii franchişti. La primele alegeri din 1977 comuniştii şi dreapta nu au reuşit să cadă de
acord, iar partidul de centru-dreapta al lui Suarez a triumfat. La alegerile din 1979 dreapta a fost scoasă din
cursă, comuniştii au recâştigat o parte din voturile pierdute anterior, iar alegătorii au optat pentru două grupări
de centru, oferindu-i în acest fel un uşor avantaj lui Suarez în faţa lui Gonzales. Dar modul în care Suarez a
gestionat problemele economice a fost empiric, iar cel al separatiştilor Basci neconcludent şi insensibil: în Ţara
Bascilor (Euskadi) violenţa a devenit un fenomen grav, iar extremiştii Basci şi-au deplasat protestele violente şi
în alte zone ale Spaniei.
In 1981, monarhia constituţională şi democratică reprezentată de rege s-a confruntat cu o lovitură de stat
organizată de armată. Armata, care nu avea o reală funcţie militară, era condusă de ofiţeri ale căror idei erau
învechite şi antidemocratice. Ei au organizat comploturi sporadice care, deşi ridicole, au fost destul de
periculoase până când, o tentativă pe faţă dar nereuşită de răsturnare a regimului, care a inclus şi un asalt
spectaculos asupra Cortes-urilor, 1-a forţat pe rege să-i dezavueze pe conducători şi să oblige armata în
ansamblul ei să aleagă între rege şi trecutul şi înclinaţiile sale franchiste. Suarez, însă, nu a supravieţuit şi nici
blocul de centru-dreapta condus de el. El şi-a dat demisia şi a fost înlocuit în funcţie de Leopoldo Calvo Sotelo,
dar la sfârşitul anului 1982 noile alegeri l-au adus pe Gonzales la putere. Susţinătorii săi includeau mulţi adepţi
ai ideii că Spania trebuie să iasă din NATO (în care de-abia intrase) şi a promis să organizeze un referendum
pentru a
lua o decizie în acest sens: ulterior s-a declarat în favoarea rămânerii Spaniei în NATO, deşi apoi Spania a cerut
cu insistenţă ca aviaţia americană să fie retrasă până în 1992 (Italia a fost de acord să găzduiască ea aceste
avioane). Economia spaniolă s-a dezvoltat vertiginos în cadrul CE, beneficiind de pieţe de desfacere mai
numeroase, de investiţii străine, de o parte din avântul economic mondial şi de beneficiile pe care le oferă o
mână de lucru relativ ieftină, dar avântul economic a fost însoţit cum era de aşteptat de amplificarea
fenomenelor speculative şi a corupţiei, în anii' 90 poziţia lui Gonzales a fost afectată de creşterea şomajului şi de
disensiunile din cadrul propriului partid, incluzând o scindare care a determinat demisia adjunctului său Alfonso
Guerra. După ce a obţinut cu greu majoritatea în 1986, a pierdut-o după alegerile din 1990 şi a cerut organizarea
de noi alegeri în 1993 într-o încercare de a-şi redobândi autoritatea pierdută. A rămas în funcţie, bucurându-se
însă numai de sprijinul unui mic partid catalan de dreapta. Conflictul cu Marea Britanie în problema
Gibraltarului a fost redeschis în măsura în care frontiera a fost redeschisă, iar guvernul britanic, deşi a repetat
151
promisiunea de a respecta voinţa locuitorilor Gibraltarului, a acceptat ideea că suveranitatea va face obiectul
unor discuţii în viitor. Convorbirile din 1987 au fost cordial, fără a schimba însă cu nimic punctul de vedere al
vreuneia din părţi.
Neaşteptata schimbare din Spania a fost precedată de schimbarea din Portugalia care s-a petrecut în
aprilie 1974, când un grup de ofiţeri de rang mediu şi tineri din armată au răsturnat dictatura şi au instalat junta
celor şapte sub preşedinţia generalului Antonio de Spinola, un sever guvernator revenit din Africa. Ulterior a
urmat o aprigă luptă pentru putere în cadrul formaţiunii Mişcarea Forţelor Armate şi între partidele politice
create după lovitura de stat. Generalul Spinola a demisionat în septembrie şi a părăsit ţara în martie următor
după ce a fost implicat într-o eşuată lovitură anticomunistă. Tentativa comuniştilor de a veni la putere ca putere
unică sau predominantă a eşuat. Alegerile din aprilie 1975 au adus socialiştilor conduşi de Dr Mario Soares 38%
din voturi şi i-au plasat pe comunişti cu 12,5% din voturi abia pe locul trei după partidul de centru-dreapta
Democrat Popular. Portugalia a fost de multe ori în pragul războiului civil. Mişcarea Forţelor Armate şi armata
însăşi au fost divizate, dar o lovitură de stat în favoarea extremei stângi i-a determinat pe autorii complotului şi
pe ofiţerii superiori din armată, îngrijoraţi de perspectiva anarhiei, să sprijine un guvern socialist minoritar şi
instalarea generalului independent Antonio Ramalho Eanes ca şef al statului major.
Alegerile din 1976 nu au oferit o majoritate clară nici unui partid, cel care s-a bucurat de cel mai mult
succes fiind Partidul Socialist, care a obţinut 107 mandate din cele 263 din parlament. La alegerile prezidenţiale
care au urmat generalul Eanes a câştigat 61,5% din voturile exprimate pentru cei patru candidaţi. Soares a
format un guvern socialist minoritar care a fost atacat atât de stânga comunistă, cât şi de dreapta care reprezenta
nu numai vechiul regim, ci şi pe fermierii săraci, anticomunişti şi conservatori din nordul ţării. Soares a
demisionat la sfârşitul anului 1977, a format un nou guvern de coaliţie, dar a fost destituit în 1978 de preşedinte
care a numit un guvern de tehnicieni şi, când acesta a căzut datorită lipsei de sprijin
parlamentar, a numit un altul condus de prima femeie prim-ministru, Măria de Lurdes Pintassilgo. Preşedintele a
încercat să găsească o coaliţie parlamentară sau neparlamentară care să împiedice reorientarea ţării în perioada
postrevoluţionară spre dreapta, dar această revenire a devenit mai evidentă la sfârşitul anului 1979, când
gruparea condusă de Francisco Sa Carneiro a câştigat jumătate din mandatele parlamentare. Acesta a devenit
prim-ministru, dar a avut neînţelegeri cu preşedintele, care folosindu-şi dreptul constituţional de a interpreta
constituţia, a blocat o serie de măsuri prin care Sa Carneiro intenţiona să reorienteze economia pe calea liberei
iniţiative. Preşedintele Eanes a câştigat un al doilea mandat în 1980. Politica portugheză a continuat să oscileze
între centru-dreapta şi centru-stânga. în 1983, Soares, nereuşind să obţină o majoritate deplină, a format un
guvern de coaliţie cu social-democraţii, dar în 1985 alianţa a încetat să mai funcţioneze şi Soares a demisionat.
El a devenit primul preşedinte civil al Portugaliei după aproape şaizeci de ani, avându-1 pe Cavaco Silva prim-
ministru - un economist care a fost de două ori pentru scurt timp ministru în cabinetul lui Sâ Carneiro, iar în
1987 a câştigat o victorie fără precedent, întrunind peste jumătate din voturile exprimate. S-au operat schimbări
minore în cadrul constituţiei pentru a urgenta deznaţionalizarea industriei şi decolectivizarea agriculturii. în
1991, Soares a fost reales preşedinte pentru următorii cinci ani cu un amplu sprijin popular. Săracă potrivit
standardelor occidentale, dar bucurându-se de un climat favorabil şi de beneficiile calităţii de membru al CE,
Portugalia s-a reorientat în 1995 spre stânga, când Partidul Socialist condus de Antonio Guterres a câştigat
aproape jumătate din voturi. în 1988, Portugalia a aderat împreună cu Spania la Uniunea Europei Occidentale.
7. EUROPA CENTRALĂ SI RĂSĂRITEANĂ

IMPERIUL LUI STALIN
împărţirea Europei după cel de-al doilea război mondial a fost consecinţa unei tendinţe şi un accident.
Tendinţa a fost declinul, accentuat de război, al statelor naţiune europene. Europa a fost un continent care a
funcţionat sub forma unor relativ mici şi destul de puternice entităţi, capabile să menţină existenţe separate
datorită unor industrii performante şi a unei înclinaţii a tuturor acestora faţă de principiul autodeterminării.
Astfel cele mai puternice state europene au existat pentru că erau puternice, în timp ce cele slabe au existat
pentru că celor puternice li se părea că este normal să existe şi unele slabe. Dar o dată cu declinul statelor
puternice, elementul de bază din sistemul Europei a dispărut, iar europenii nu au mai putut, pentru moment, să
menţină state cu adevărat independente. Problema era ce noi forme va impune dependenţa.
Răspunsul la această întrebare a fost dat, din întâmplare, de faptul că în centrul continentului - în
Germania - a apărut precipitata cauză a războiului, astfel încât desfăşurarea războiului presupunea o convergenţă
a forţelor antigermane dinspre extreme spre centru. în ciuda unor planuri care prevedeau contrariul, înaintarea
anglo-americanilor şi a sovieticilor în Germania au fost de fapt operaţiuni separate care au creat o dominaţie
separată americană asupra Berlinului de Vest şi sovietică asupra Berlinului de Est. Puterea maritimă a anglo-
americanilor a modificat această structură, prin decretarea Europei din zona Mediteranei şi până la Marea Egee
152
drept zonă ce intră în sfera de influenţă americană şi nu sovietică. Acaestă nouă împărţire a puterii a fost
recunoscută prin renunţarea de către Stalin la Grecia în favoarea lui Churchill, refuzul său de a acorda atenţie
revoltei comuniştilor din Grecia sau de a-i susţine şi ulterior prin includerea Greciei şi Turciei în NATO. La
cealaltă extremă a Europei, Finlanda a intrat sub sfera de influenţă a Uniunii Sovietice nu numai datorită
importanţei sale strategice pentru apărarea Leningradului, ci şi pentru că puterea maritimă a anglo-americanilor
nu a acoperit Europa şi în partea de nord aşa cum a făcut-o în sud. Numai Germania şi Austria au fost
desemnate drept teritoriu comun şi după cum am văzut deja, chiar şi aici noul principiu al împărţirii între
sovietici şi americani a predominat şi a creat în Germania o împărţire în cadrul unei împărţiri care a avut o
importanţă crucială şi decisivă în politica mondială ca element central al Războiul Rece. în restul Europei
americanii şi ruşii
au lăsat lucrurile aşa cum erau, dar în Germania nu au putut face acelaşi lucru - în parte pentru că Germania a
fost cauza războiului, datorită poziţiei sale centrale şi a puterii sale potenţiale, şi în parte pentru că vechea
noţiune de stat-naţiune a rămas destul de puternică pentru a face ca divizarea unui stat să pară mult mai
nefirească decât împărţirea tuturor statelor în sfere de influenţă ale marilor puteri.
S-a susţinut că împărţirea Europei şi dominaţia sovietică asupra Europei răsăritene nu au fost consecinţa
unui accident istoric, ci a unei înţelegeri, cunoscuta înţelegere de la Ialta dintre Churchill şi Stalin prin care
Stalin a fost investit cu o putere pe care altfel nu ar fi putut-o obţine. Această afirmaţie nu are susţinere.
Roosevelt şi Churchill nu au cedat la Ialta nimic din ceea ce le stătea în putere să reţină. Armata sovietică
ocupase deja anumite poziţii din Europa de unde nu putea fi îndepărtată, iar dominaţia de după război a lui
Stalin asupra Europei răsăritene a fost rezultatul victoriilor sale şi nu al unui târg cu aliaţii săi. Tot ceea ce
Roosevelt şi Churchill au mai putut face a fost să încerce să îl convingă pe Stalin să accepte anumite reguli care
guvernează exercitarea puterii care îi aparţinea deja. Au reuşit să facă acest lucru convingându-1 să susţină o
Declaraţie a Ţărilor Eliberate în care se promiteau alegeri libere şi alte drepturi şi libertăţi democratice. Când,
ulterior, Stalin nu a ţinut cont de angajamentele pe care le conţinea această declaraţie, guvernele occidentale nu
au putut face altceva decât să protesteze. O acţiune în Europa răsăriteană era imposibilă. Ele nu puteau acţiona
decât în Europa occidentală şi acţiuni d"e tipul creării unui stat vest-german au fost riposta lor; în egală măsură
acţiona o continuă manifestare a divizării continentului, care a precedat, dar nu a fost determinată de Ialta.
în cadrul sferei de influenţă sovietice problema lui Stalin era natura controlului sovietic şi mecanismele
exercitării lui. El a creat un imperiu satelit în care statele componente şi-au păstrat identitatea juridică separată -
separată unul faţă de altul şi faţă de URSS - dar trebuiau să respecte hotărârile Moscovei datorită puterii militare
sovietice, a metodelor PCUS, a regimului poliţienesc şi a tratatelor economice inechitabile. Curând aveau să
existe tot mai puţine deosebiri între foştii inamici ca Ungaria, România şi Bulgaria sau între aliaţii pe timp de
război ca Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Această situaţie s-a manifestat într-o fază de început: în Polonia
Comitetul Lublin, un grup de lideri dominat de comunişti, creat în iulie 1944 din rândul rezistenţei poloneze şi
apoi îndoctrinată la Moscova, s-a stabilit la Varşovia ca guvern al Poloniei pentru a dejuca planurile polonezilor
de la Londra care au condus din exil lupta împotriva germanilor; în România, regele a fost constrâns în martie
1945 să numească un guvern controlat de comunişti şi să cedeze URSS Moldova (care a făcut parte din Rusia în
perioada 1812-1917). De fapt, între inamicii înfrânţi şi aliaţi s-a pus semnul egal prin încheierea tratatului de
pace din februarie 1947 şi a tratatelor ulterioare dintre fiecare dintre ei şi URSS în timpul anului 1948 (URSS
încheiase tratate de pace cu aliaţii încă din timpul războiului). Tratatele de pace au obligat Ungaria să cedeze
Transilvania care (ca şi în 1920) a revenit României precum şi o mai mică porţiune de teritoriu acordată
Cehoslovaciei; au confirmat pierderea de către România a Basarabiei şi Bucovinei în favoarea
URSS şi a sudului Bucovinei* în favoarea Bulgariei; şi au acordat URSS zona Petsamo din Finlanda şi un acord
de închiriere pe o perioadă de cincizeci de ani a bazei navale Porkkala cu un coridor de acces. Tratatele din 1948
prevedeau acordarea de ajutor reciproc împotriva Germaniei şi interziceau orice alianţă încheiată de unul dintre
semnatari care putea fi interpretată ca fiind îndreptată împotriva celuilalt.
Dar Stalin urmărea să obţină ceva mai mult decât nişte acorduri formale şi la sfârşitul anilor '40 a
transferat, cu excepţia Iugoslaviei şi Finlandei, aparatul guvernamental în mâinile comuniştilor obedienţi care nu
numai că erau conştienţi de realitatea puterii de la Moscova, ci au şi impus guvernelor marionetă să le dea
ascultare. Acest transfer a impus desfiinţarea sau vlăguirea partidelor necomuniste şi eliminarea din rândul
comuniştilor a celor care preferau naţionalismul obedienţei faţă de Moscova. Acest proces a fost realizat cu
succes pe termen scurt, dar fără succes pe termen lung pentru că nu a reuşit să îi asigure Moscovei o zonă de
influenţă sovietică fără probleme la graniţele europene ale URSS. Iugoslavia a respins dominaţia sovietică în
1948, Polonia şi Ungaria au luptat împotriva ei în 1956, iar România a iniţiat o campanie antisovietică la
jumătatea anilor '60. în anii '70 dominaţia sovietică a cunoscut un evident declin, dar încă în picioare, deşi
folosirea forţei - care era principala sa garanţie - devenise mai curând o amintire şi o înşelăciune decât o
153
posibilitate plauzibilă.
în 1946, Iugoslavia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania aveau prim-miniştri comunişti: Tito, Klement
Gottwald, G.M. Dimitrov şi Enver Hoxha. în Ungaria şi România funcţia era deţinută de liderii Partidului
Ţărănesc**, în Polonia şi Finlanda de socialişti. Toate aceste ţări aveau guverne de coaliţie, deşi numai
guvernele de la Praga şi Helsinki lăsau impresia unei distribuţii reale a puterii. în Finlanda, comuniştii au fost
înlăturaţi din noul guvern format după alegerile din iulie 1948, care au avut rezultate defavorabile lor. în alte
zone controlul comunist a fost intensificat în perioada 1947-1948, deşi în Iugoslavia monopolul comunist asupra
puterii nu a acţionat în interesul sovieticilor, iar în 1948 Iugoslavia s-a retras din comunitatea statelor comuniste.
Istoria Poloniei este o luptă împotriva vecinilor, şi nu mai puţin împotriva Rusiei. Comunismul polonez a
avut latura lui antisovietică: Roşa Luxemburg s-a opus politicii agrare a lui Lenin, iar mai târziu Partidul
Comunist Polonez a dezaprobat campania lui Stalin împotriva lui Troţki. Conducerea partidului polonez a fost
epurată în 1937-1938, iar partidul însuşi a fost dizolvat de Comintem când Stalin şi-a prezentat planurile vizând
încheierea pactului cu naziştii. Partidul a reapărut în 1942, sub imboldul grozăviilor comise de germani în
Polonia, care au provocat o schimbare a sentimentelor faţă de sovietici şi faţă de comunişti. Descoperirea în
1943 a victimelor masacrului de la Katyn (atribuit de ruşi în mod neverosimil germanilor) a amintit polonezilor
că, pentru ei, a alege între ruşi şi
* Eroare. Este de fapt vorba despre sudul Dobrogei. [nota trad.]

** în România prim-ministru (până la 6 martie 1945) a fost generalul Nicolae Rădescu.
[nota trad.]

germani era un gest disperat, dar germanii reprezentau în acel moment ciuma de care sovieticii urmau să
elibereze Europa. La începutul anului 1944 ruşii au intrat în Polonia în urmărirea germanilor, iar în iulie acelaşi
an au acceptat Linia Curzon ca frontieră a Poloniei în est şi au aprobat înfiinţarea Comitetului Lublin, care la
scurt timp după aceea a devenit guvernul provizoriu al ţării. în august, populaţia din Varşovia s-a revoltat
împotriva germanilor în aşteptarea unui ajutor rapid din partea ruşilor care continuau să înainteze, ajutor pe care
nu l-au primit însă niciodată; victime au fost mulţi lideri ai rezistenţei, naţional-comunişti, precum şi
necomunişti. Revolta, în afară de faptul că era îndreptată împotriva germanilor, a fost o tentativă a polonezilor
de la Londra şi a armatei lor secrete de a se instaura în Varşovia înainte de sosirea sovieticilor.
Problema poloneză era o dublă problemă: care aveau să fie graniţele Poloniei şi cine avea să conducă?
Ruşii au vrut să împingă Polonia mai spre vest pentru a câştiga teritorii pentru ei în est şi, poate, pentru a
perpetua o tendinţă prosovietică şi antigermană adăugând statului polonez teritorii germane din vest; ruşii erau
de asemenea hotărâţi să insiste asupra formării unui guvern care să fie integral sau preponderent comunist. La
Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, americanii şi britanicii s-au împotrivit planurilor sovieticilor, dar în
mod foarte hotărât; ei au recunoscut forţa argumentelor lui Stalin în ceea ce priveşte importanţa creării unui stat
polonez sigur între URSS şi Germania, dar nu considerau că problema poloneză este cea mai importantă de pe
agenda lor de lucru şi credeau că faptul că nu se va specifica cu precizie componenţa viitorului guvern polonez
nu va dăuna nimănui de vreme ce aveau acordul lui Stalin în ceea ce priveşte lărgirea componenţei guvernului
provizoriu şi în ceea ce priveşte organizarea de alegeri corecte, imediat după încetarea războiului. înainte de
Conferinţa de la Potsdam, din iulie, polonezilor le-au revenit prin intermediul ruşilor teritorii germane din afara
graniţelor lor vestice, iar la acea conferinţă Churchill a lansat în zadar o serie de preziceri şi de proteste.
Britanicii şi americanii au acceptat faptul împlinit, dat fiind că se spunea că aceasta este o măsură provizorie
care va fi reanalizată după negocierea tratatului de pace cu Germania.
Stanislaw Mikolayczyk, şeful guvernului polonez aflat în exil la Londra şi lider al Partidului Ţărănesc
Polonez, a fost numit viceprim-ministru în guvernul provizoriu de la Varşovia. Celelalte figuri importante din
guvern proveneau din grupul Lublin: comunistul Boleslaw Bierut ca preşedinte, socialistul Edward Osobka-
Morawski ca prim-ministru şi comunistul Wladyslaw Gomulka ca viceprim-ministru. Alegerile promise s-au
desfăşurat în ianuarie 1947, însoţite fiind de toate abuzurile electorale posibile, şi nu au reuşit să asigure
Partidului Ţărănesc sprijinul popular necesar. S-a spus că acest partid a câştigat 10% din voturi şi 28 dintre cele
444 fotolii parlamentare, dar Mikolayczyk a crezut că este preferabil să părăsească ţara, ceea ce au făcut şi mulţi
alţi membri ai partidului. Rămăşiţele Partidului Ţărănesc au fost incluse în nou creatul Bloc Democrat, care a
luat locul Partidului Comunist. Anul următor Partidul Social-Democrat, care era condus de Josef Cyrankiewicz,
în locul lui Osobka-Morawski, a fuzionat cu Blocul Democrat devenind apoi Partidul Muncitoresc Unit Polonez
(PMUP). Americanii şi britanicii
au protestat zadarnic împotriva unui procedeu pe care nu aveau puterea să-1 rectifice. Dar în cadrul conducerii
comuniste vechea divizare între comunismul polonez şi cel moscovit, deja vizibilă în cazuri celebre ca cel al
Rosei Luxemburg, a reapărut datorită lui Gomulka, care era acum secretar general al partidului unic şi lider al
154
unei facţiuni care voia să dea un caracter mai specific polonez comunismului, mai popular şi mai puţin
subordonat Moscovei. Conflictul dintre Stalin şi Tito i-a dat ocazia să îşi exprime sprijinul faţă de titoism, ceea
ce a avut ca rezultat înlăturarea lui treptată din toate funcţiile şi dispariţia lui din arena politică pentru viitorii opt
ani.
Aceste evenimente au coincis cu transformarea scenei politice din Cehoslovacia. Eduard Benes, care a
deţinut funcţia de preşedinte al ţării după înfrângerea Germaniei, era principalul simbol din Europa centrală al
voinţei de a conduce un stat potrivit valorilor occidentale, rămânând prieten cu URSS. Această formulă, dacă nu
în mod intrinsec inoperabilă, a devenit astfel datorită dorinţei evidente a lui Benes şi a colaboratorilor săi
necomunişti de a integra Cehoslovacia în Planul Marshall care contravenea pretenţiei lui Stalin ca statele din
estul Europei să dovedească loialitate totală şi exclusivă faţă de Moscova. Benes a mai rezistat în funcţie doar
câteva luni. în februarie 1948, ministrul de interne, Vaclav Nosek, a demis opt inspectori de poliţie din Praga.
Cabinetul a votat în favoarea revenirii asupra acestei decizii, dar primul ministru 1-a susţinut pe Nosek, iar
sosirea la Praga a adjunctului ministrului sovietic de externe, Valerian Zorin, a evidenţiat interesul vădit pe care
îl are Moscova faţă de astfel de probleme. Nosek a refuzat să repună în drepturi pe cei opt inspectori de poliţie,
iar unsprezece miniştri şi-au înaintat demisiile. Aceştia erau miniştrii necomunişti, mai puţin socialiştii care,
deşi au votat cu majoritatea cabinetului împotriva lui Nosek, au refuzat să renunţe la asocierea lor cu comuniştii
din guvern -în ciuda faptului că cu trei luni înainte au ales un nou lider care să îl înlocuiască pe tovarăşul lor de
drum, Zdenek Fierlinger. în Praga au avut loc puternice demonstraţii anticomuniste, în special ale studenţilor. în
capitală au fost aduse efective ale poliţiei din afara oraşului. De teamă ca lucrurile să nu scape de sub control,
Benes a încercat să restabilească ordinea acceptând cele unsprezece demisii. Doi miniştri au murit căzând de la
ferestre, unul dintre ei - Jan Masaryk - fiind probabil împins. în iunie Benes a demisionat. I-a urmat în funcţie
primul său ministru, Klement Gottwald. în lunile care au urmat toate partidele ceheşti sau rămăşiţele partidelor
ceheşti s-au unit cu Partidul Comunist Ceh, la fel şi în Slovacia, unde unicul partid slovac s-a unit cu unicul
partid ceh pentru a forma Frontul Naţional. în 1948, în Finlanda s-a renunţat la o tentativă asemănătoare de
extindere a controlului sovietic, datorită dificultăţilor de care s-a lovit Moscova în aplicarea aceloraşi măsuri.
Concomitent în Ungaria, după abolirea monarhiei în ianuarie 1946 - la treizeci de ani după ce ea încetase
să funcţioneze - a fost format un guvern de coaliţie din Partidul Micilor Agrarieni şi partidele socialiste. Liderii
celui dintâi, Zoltan Tildy şi Ferenc Nagy, au devenit preşedinte şi prim-ministru şi au câştigat 56% din voturi la
primele alegeri de după război. în iarna 1946-1947 s-a descoperit un complot împotriva statului, s-au organizat
procese, iar secretarul general al Partidului Micilor Agrarieni, Bela Kovacs, a fost răpit de ruşi. Americanii şi
britanicii, care erau
parteneri cu sovieticii în Comisia Aliată de Control pentru Ungaria, au protestat dar fără succes. în mai 1947,
primul ministru a plecat în Elveţia să consulte un doctor şi, în timp ce era plecat, i s-a cerut să rămână acolo şi să
demisioneze. S-a descoperit un nou complot. Alegerile din august au fost în mod evident falsificate. Membrii
partidelor necomuniste au plecat din ţară sau au fost arestaţi şi condamnaţi, partidele lor distruse şi parţial
absorbite, ca şi în alte ţări din zonă, într-un unic Front Naţional Independent. în iulie, Tildy a demisionat din
funcţia de preşedinte, fiind înlocuit de un social-democrat tolerant, Arpad Szakasits.
în România, liderul ţărănist Iuliu Maniu a fost acuzat în 1947 de complot împotriva statului, organizat cu
ajutorul unor spioni britanici şi americani. El şi alţi membrii de frunte ai partidelor istorice au fost judecaţi şi
condamnaţi, iar Partidul Ţărănesc desfiinţat. în decembrie regele a abdicat. în februarie, anul următor, Partidul
Social-Democrat a fuzionat cu Partidul Comunist, iar în martie acest partid a câştigat 405 din cele 414 mandate
parlamentare. înainte de aceste alegeri însă au apărut disensiuni chiar şi în rândul Partidului Comunist, iar unul
dintre liderii de frunte ai acestuia, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost demis din guvern, arestat, exclus din partid şi,
potrivit unor zvonuri, trimis la închisoarea Lubianka din Moscova. în Bulgaria liderul Partidului Agrarian,
Nicola Petkov, a fost arestat împreună cu alţii în iunie 1947 şi executat. Anul următor a apărut Frontul Patriei,
rezultat al fuziunii obişnuite dintre socialişti şi comunişti.
în timpul acestei perioade de înregimentare principalul obiectiv al Moscovei a fost acela de a schimba
situaţia din fiecare stat satelit potrivit unui unic tipar general şi de a ataşa fiecare dintre aceste state Uniunii
Sovietice prin toate mijloacele exceptând încorporarea. Nici unul dintre ele nu a fost încorporat. Nou createle
state după modelul sovietic aveau să fie Democraţii Populare; ele nu aveau să devină Republici Sovietice. Au
existat anumite planuri ale Moscovei vizând încorporarea, sovieticii susţinând că o democraţie populară nu este
cu adevărat un stat comunist şi nici o Republică Sovietică. Comuniştii entuziaşti care visau admiterea într-un
commonwealth sovietic au fost dezamăgiţi. Raţiunea acestei politici poate fi găsită în caracterul foarte precaut al
lui Stalin; sau în faptul că el a realizat că aceste zone, dacă ar fi deplin încorporate, ar înceta să mai constituie o
zonă tampon; sau în incapacitatea URSS distrus de război de a face schimbări radicale în structura sa la
jumătatea anilor '40; sau în faptul de a şti că unele dintre statele satelit au beneficiat şi au aşteptat un nivel de
trai mai ridicat şi o administraţie publică mai bine organizată decât le putea oferi URSS; sau în dorinţa lui Stalin
155
de a evita provocările inutile ale puterilor occidentale şi de a le păcăli obţinând esenţa imperiului fără să facă
schimbările constituţionale pe care ei nu le-ar agrea.
în acelaşi timp, Stalin a împiedicat statele satelit de a crea noi asociaţii politice între ele. Fiecare vizita pe
fiecare şi încheia tratate bilaterale de prietenie şi de asistenţă mutuală până când au fost epuizate aproape toate
permutările posibile, dar schemele de un tip mai radical au căzut rapid în desuetudine. Imediat după război a
existat perspectiva unor astfel de scheme. Cehii se gândeau să revină la Mica Antantă încheiată cu Iugoslavia şi
România; iar Ungaria ale cărei relaţii cu
Cehoslovacia erau deteriorate datorită problemelor schimburilor de populaţie, a ripostat oarecum alarmată cu un
plan pentru crearea unei confederaţii danubiene. (Conferinţa internaţională privind problemele navigaţiei pe
Dunăre desfăşurată la Belgrad în iulie 1948 a acordat ruşilor controlul efectiv asupra unei jumătăţi din fluviu.
Americanii, britanicii, francezii, care au beneficiat de mai multe voturi, au protestat spunând că în absenţa unei
legislaţii noi, unanim acceptată, convenţia din 1921 rămâne în vigoare. Statele riverane nu constituiau o
contrapondere faţă de URSS atâta timp cât nu se constituiau într-o asociaţie.) în aval, a apărut ideea unei
federaţii a slavilor de sud, iar în replică au avut loc convorbiri vizând crearea unei asociaţii româno-ungare.
Federaţia slavilor de sud corespundea deplin ideilor de federalizare, chiar şi numai pentru că avea girul a doi
lideri de marcă, Tito şi Dimitrov. Planurile lor au devenit însă prea grandioase pentru Moscova, iar o uniune
iugoslavo-bulgară semăna prea mult cu o dominaţie iugoslavă asupra Bulgariei: oraşul cel mai important într-o
astfel de uniune urma să fie Belgrad şi nu Sofia. în iunie 1947, Tito a spus în mod public bulgarilor că urmăreşte
crearea unei entităţi monolitice a popoarelor libere din Balcani. în august, Dimitrov, vizitând Iugoslavia pentru a
semna patru pacte, a cedat în secret zona Pirin Republicii Iugoslave Macedonia. în decembrie, Traicio Kostov,
viceprim-ministru al Bulgariei, a vorbit despre crearea în viitorul apropiat a unei uniuni a tuturor slavilor de sud,
iar o lună mai târziu Dimitrov a vorbit în capitala României despre o uniune vamală care să conducă la crearea
unei federaţii sau confederaţii care să includă nu numai slavii de sud, ci şi slavii de nord (alţii decât cei din
URSS), precum şi Ungaria, România, Albania şi Grecia. în acest moment a intervenit Moscova, i-a convocat pe
liderii iugoslav şi bulgar la Moscova şi le-a spus că România trebuie exclusă din planurile lor, chiar dacă
Albania se va alătura ulterior unui stat iugoslavo-bulgar. Iugoslavilor li s-a mai spus de asemenea să renunţe la
planul de a trimite trupe în Albania. Nu s-a mai creat nici o uniune de nici un fel. Dimitrov a murit la Moscova,
în iulie 1949, la un an după ce Iugoslavia a fost exclusă din blocul comunist.
Disputa dintre liderii sovietic şi iugoslav a avut loc prin corespondenţă în lunile martie, aprilie şi mai
1948. Esenţa problemei o constituia refuzul lui Tito de a accepta ordine de la Moscova şi insistenţa lui asupra
dreptului de a analiza problemele Iugoslaviei în propriul lor context şi de a folosi propriile soluţii şi nu prin-
cipiile sau programele sovietice. Tito a susţinut că Iugoslavia nu este numai un stat separat, ci şi diferit de URSS
şi că doctrina şi practica comunistă nu sunt atât de rigide încât să nu poată ţine cont de diferenţe. La rândul său,
Stalin a renunţat la ideea că există diverse căi pentru a ajunge la socialism şi a devenit neîncrezător în Tito pe
care voia să îl înlocuiască cu unul dintre subordonaţii săi (Andrije Hebrang sau Sreten Zujovici). El voia să
instaureze în Iugoslavia un regim la fel de obedient ca oricare altul din Europa de est. Dacă Tito ar fi
recalcitrant, erau o mulţime de alţi iugoslavi pregătiţi să se alinieze la politica lui Stalin. Stalin nu intenţiona să
renunţe la Iugoslavia ci să-1 înlăture pe Tito, iar pedepsele severe pe care Tito le-a aplicat staliniştilor (în special
în Serbia) după ruptura cu Moscova sugerează faptul că lupta în interiorul partidului iugoslav era acerbă, iar
victoria lui Tito una limitată.
în cadrul disputei s-a discutat despre organizarea corespunzătoare a unui stat comunist, rolul Partidului
Comunist, politica agrară, nehotărârea cu care Iugoslavia acţionează în lichidarea capitalismului şi despre
persoana ministrului de externe iugoslav, Vladimir Velebit, pe care ruşii l-au acuzat că este agent britanic. Neîn-
ţelegerile au fost agravate de prezenţa în Iugoslavia a unor civili şi consilieri militari sovietici despre care
iugoslavii credeau că reprezintă voinţa ruşilor de a domina şi de a li se da mai mult decât merită; încercările
ruşilor de a face presiuni asupra iugoslavilor includeau ameninţarea că aceşti experţi vor fi retraşi. în toată
această corespondenţă iugoslavii au fost în mod evident dornici să evite o ruptură, o atitudine care ar fi putut
întări hotărârea ruşilor de a pretinde admiterea unor erori asupra problemelor în litigiu. Dar rezultatul a fost
refuzul iugoslavilor de a accepta statutul de stat sub tutelă, iar în iunie ruptura a fost făcută publică prin
înlăturarea Iugoslaviei din Cominform, asociaţia internaţională a partidelor comuniste care a fost înfiinţată în
septembrie pentru a asigura unitatea şi armonia ideologică.
Tito era un comunist convins, dar nu şi unul supus. El a luat în calcul problema aderării unei republici
comuniste iugoslave la Uniunea Sovietică, dar în tinereţea sa a fost tulburat de epurările făcute de ruşi în anii
'30, a fost contrariat de pactul sovieto-german din 1939 şi a avut ocazia să constate care era atitudinea lui Stalin
faţă de liderii comunişti mai puţin importanţi. în 1948, el a renunţat la viziunea stalinistă asupra
internaţionalismului comunist situat în afara mândriei naţionale şi personale; rădăcinile lui cu adevărat naţionale
156
îl deosebeau de liderii comunişti care au stat mai mult timp în URSS decât în patria lor natală, iar poziţia lui de
lider comunist care se bucură de succes în lupta împotriva germanilor 1-a făcut să fie încrezător în propriile
forţe şi i-a asigurat sprijin popular. A avut noroc că Iugoslavia nu avea graniţă comună cu URSS şi că ajutorul
occidental i-a permis să pareze blocada economică comunistă. Iugoslavia a devenit o anomalie pe plan
internaţional, un stat comunist dependent de ajutorul americanilor şi al altor state occidentale, un aliat al Greciei
şi Turciei în cadrul pactului balcanic din 1953 şi apoi un protagonist, alături de Nehru şi Nasser, al neutralităţii
şi nealinierii. Separarea Iugoslaviei a pus capăt planurilor vizând crearea unei uniuni balcanice în jurul unui
nucleu iugoslavo-bulgar, a determinat întreruperea relaţiilor diplomatice şi economice cu statele satelit şi
modificări în relaţiile Iugoslaviei cu vecinii săi necomunişti. A contribuit la înfrângerea revoltei comuniste din
Grecia şi la rezolvarea problemelor legate de Triest prin împărţirea Teritoriului Liber Triest în 1954 (Italia a
renunţat în cele din urmă la pretenţia sa asupra întregului Teritoriu Liber în 1975). A desfiinţat mitul potrivit
căruia un guvern comunist care nu este în slujba Moscovei este o contradicţie în termeni. A declanşat o
vânătoare de vrăjitoare în blocul statelor satelit, prin care ruşii au trecut la înlăturarea comuniştilor care puteau fi
de acord cu Tito sau au încercat să urmeze aceeaşi cale.
Cea mai spectaculoasă consecinţă a separării a fost procesul lui Laszlo Rajk din Ungaria. Secretarul
general al partidului ungar, Mâtyâs Râkosi, a fost unul dintre liderii suspectaţi, dar a supravieţuit pentru că şi-a
mărturisit greşelile. Apoi, în septembrie 1949, Rajk şi alţi comunişti ungari au fost aduşi în faţa instanţei pe baza
unor acuzaţii pe care ei şi le-au însuşit şi printre care se aflau spionajul în
favoarea regimului antebelic al lui Horthy, în favoarea Gestapoului nazist, în favoarea Statelor Unite şi Marii
Britanii şi, ceea ce era foarte important, în favoarea lui Tito. Procesul a fost o demonstraţie anti-Tito, cu atât mai
eficace cu cât s-a încheiat cu executarea acuzaţilor. Acest tip de proces s-a repetat şi în alte ţări. Traicio Kostov
a fost exclus din partid în martie 1949, arestat în iunie şi, împreună cu alţii, judecat şi executat în decembrie.
Acuzaţiile mergeau de la trotkism până la titoism; esenţa lor era conspiraţia împotriva statului. în Albania, Koci
Xoxe, care a susţinut o uniune cu Iugoslavia, a fost înlăturat de rivalul său antiiugoslav, Enver Hoxha (care a
supravieţuit unei tentative anglo-americane eşuate de a-1 răsturna de la putere în 1949 şi unei lovituri de stat
organizate de sovietici după o dispută cu Hruşciov în 1960, în 1978 i-a alungat pe prietenii lui chinezi de
odinioară şi a murit în 1985). în Polonia, Wladislaw Gomulka şi-a pierdut aureola de respectabilitate fiind
înlăturat, împreună cu alţii, din comitetul central al partidului după ce a fost acuzat de colaboraţionism cu
dictatura lui Pilsudski şi cu Gestapoul şi de naţionalism şi deviaţionism. El însă nu a fost judecat. Moscova a
preferat să îşi consolideze poziţia în cel mai important dintre sateliţi trimiţându-1 pe mareşalul sovietic
Konstantin Rokossovski la Varşovia, unde acesta a devenit cetăţean polonez şi ministru al apărării. în
Cehoslovacia, desprinderea lui Tito şi procesul lui Rajk au fost urmate de o epurare a celor suspectaţi de titoism
şi a comuniştilor care au stat la Londra în timpul războiului. Printre victime s-a aflat şi ministrul de externe,
Vladimir Clementis, care a demisionat în martie 1950, dar nu a fost judecat. La sfârşitul anului 1951, comuniştii
care în timpul războiului făcuseră parte din grupul Moscova, inclusiv secretarul partidului, Rudolf Slansky, au
fost judecaţi într-un proces cuvădit caracter antisemit şi care dorea să-i folosească pe evrei drept ţapi ispăşitori
pentru lipsa de popularitate a regimului.
Aceşti ani au fost nişte ani critici pentru dominaţia lui Stalin asupra statelor satelit - sau, judecând după
acţiunile ruşilor, au fost consideraţi de el critici. Respingerea Planului Marshall în 1947 a fost urmată de blocada
sovietică asupra Berlinului şi de acţiuni ale comuniştilor din Europa occidentală (în special în Franţa şi Italia),
dar aceste tentative au eşuat, iar eşecul lor a coincis cu o opoziţie faţă de dominaţia sovietică, care s-a bucurat de
succes în Iugoslavia şi părea să devină contagioasă. Prima replică a lui Stalin a fost dură şi practică: acolo unde
a putut, a etichetat aceste acţiuni drept ameninţări la adresa intereselor sovietice. în plus, a contribuit la crearea
structurilor necesare pentru integrarea în sistemul comunist în două moduri - creând în cadrul CAER o instituţie
pentru asimilare economică şi creând în egală măsură începuturile unei coordonări militare. Aceste măsuri, deşi
concepute iniţial ca riposte la măsurile luate de occidentali şi deşi nedezvoltate cât timp Stalin a mai fost în
viaţă, au afectat în cele din urmă natura relaţiilor dintre URSS şi statele satelit vecine.
CAER - Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (sau Comecon) - a fost creat în ianuarie 1949 ca o
replică la Planul Marshall. Membrii săi fondatori au fost URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi
Bulgaria, cărora li s-a alăturat aproape imediat Albania şi un an mai târziu Germania de Est. El constituia formal
o asociaţie de state suverane: propaganda comunistă urmărea la vremea aceea atacarea Planului Marshall ca
strategie a americanilor de a nesocoti suveranitatea statelor europene. Dar în cadrul CAER nu s-a pus multă
vreme problema dreptului statelor suverane de a avea păreri diferite, iar dominaţia URSS a fost subliniată de
excluderea Iugoslaviei. Timp de zece ani, CAER nu a avut o legislaţie, a beneficiat de un spaţiu şi personal
limitat la Moscova şi activităţi modeste. în măsura în care era ceva mai mult decât o iniţiativă antiamericană, era
un auxiliar al politicii sovietice, care urmărea de fapt ca folosindu-se de planificare să anexeze economia statelor
157
satelit nevoilor sovietice şi nicidecum să dezvolte zona în ansamblul ei în interesul tuturor părţilor. Guvernele
statelor satelit erau ele însele pe cale să adopte sistemul comunist rigid al planificării, stabilind obiective
naţionale şi trasând fiecărei întreprinderi sarcini precise în ceea ce priveşte contribuţia sa la avuţia naţională (un
sistem pe care şeful Comisiei de Stat pentru Planificare din Moscova, Nikolai Voznesenski, a încercat să îl
reformeze până când Stalin 1-a demis din funcţie în martie 1949). Până în momentul crizelor de la jumătatea
anilor '50, activitatea CAER consta în activităţi de cercetare în domeniul statistic, schimburi tehnice şi
promovarea unor tratate comerciale bilaterale sau trilaterale, dar după 1956 s-au mtrodus schimbări
considerabile. Au fost create douăsprezece comisii permanente cu sediul în diferite capitale, Iugoslavia şi China
au fost admise în calitate de observatori, s-a lucrat la o legislaţie care a intrat în vigoare în 1960, în 1962 a fost
inaugurat un organ executiv, iar aceste organisme se întâlneau regulat şi frecvent. După revoluţia din 1956,
CAER a organizat un ajutor pentru Ungaria constând în materiale şi credite, a promovat planificarea comună şi
investiţiile şi a extins cooperarea între statele satelit pe baze mult mai ample; de exemplu, în domeniul
distribuirii energiei electrice şi a construcţiei de conducte de petrol.
în ceea ce priveşte problemele de ordin militar, Moscova exercita un strict control şi o strictă
supraveghere prin intermediul ofiţerilor din cadrul forţelor armate ale statelor satelit care fuseseră pregătiţi şi
care erau în slujba URSS. Trimiterea mareşalului Rokossovski la Varşovia a fost unul dintre puţinele gesturi
publice, dar unul care a fost urmat de numeroase altele la nivel inferior. în 1952, această politică de tip
tentacular a fost suplimentată prin crearea unui comitet de coordonare militară, avându-1 pe mareşalul Bulganin
preşedinte, iar la conferinţa desfăşurată la Varşovia la sfârşitul aceluiaşi an a fost creat un stat major general
comun care îşi avea cartierul general în Cracovia, sub conducerea unui general rus. De-a lungul coastei baltice,
în Polonia şi Germania de Est şi în jurul Mării Negre au fost desfăşurate importante forţe militare, care au impus
şi considerabile strămutări ale populaţiei. Statele satelit contribuiau în acel moment cu circa 1,5 milioane
oameni la forţele militare şi de securitate, cu importante sume în bani şi erau obligate să îşi adapteze industria,
revoluţia industrială şi planificarea economică la cerinţele militare ale blocului comunist stabilite de URSS. Nu
a fost însă încheiat nici un tratat multilateral oficial de apărare până când, după moartea lui Stalin, admiterea
Germaniei de Vest în NATO a grăbit inaugurarea în mai 1955 a Tratatului de la Varşovia. Acest tratat, din care
făceau parte URSS şi toate statele satelit, a fost
definit drept un acord regional de autoapărare în conformitate cu prevederile articolului 52 al Cartei ONU; El a
fost înnoit în 1975 şi 1985. Au fost create organizaţii comune cu sediul la Moscova, sub comanda mareşalului
Koniev. Tratatul a regularizat prezenţa trupelor sovietice în România şi Ungaria unde altfel nu aveau nici o bază
legală să rămână după anularea drepturilor de ocupaţie în Austria prin tratatul care în acelaşi an recunoştea
suveranitatea Austriei. Tratatul de la Varşovia era de fapt un mod de a da contur dispoziţiilor existente şi de a le
da o anumită substanţă. Calitatea de membru al Tratatului de la Varşovia a devenit însă un criteriu de apreciere
a măsurii în care asociaţii Moscovei în cadrul Războiului rece erau demni de încredere.
DUPĂ STALIN
Moartea lui Stalin, în martie 1953, a stimulat o stare de agitaţie. însă moartea lui nu a inaugurat-o: în
Cehoslovacia, de exemplu, avuseseră loc greve cu un an înainte. Dar în iunie 1953, în Germania de Est au avut
loc tulburări serioase pe care guvernul nu le-a putut stăpâni fără ajutorul tancurilor ruseşti. în Ungaria zeci de
mii de oameni au fost închişi în lagăre în cadrul unei campanii îndreptate în mod special împotriva ţăranilor,
care reprezentau majoritatea populaţiei. în iunie 1954, Moscova a făcut dovada unui nou mod de a privi relaţiile
cu statele satelit, când a vândut guvernelor din statele satelit acţiunile deţinute de sovietici în cadrul companiilor
comune create după război pentru controlarea întreprinderilor industriale şi comerciale cheie şi cam în acelaşi
timp lichidarea lui Beria în URSS a fost copiată şi de alţii: în Ungaria, şeful poliţiei secrete, Gabor Peter, a fost
condamnat la închisoare pe viaţă, iar primul secretar al partidului de guvernământ, Istvan Kovacs, a fost silit să
recunoască arestările nedrepte şi mărturiile false. în 1956, Polonia şi Ungaria au demonstrat cât de nesigură este
dominaţia sovietică.
în iunie 1956, în oraşul polonez Poznan au avut loc greve şi dezordini. Acestea erau motivate în special de
salariile scăzute acordate pentru un număr foarte mare de ore de lucru. Agitaţia în mediul industrial a coincis cu
un ferment intelectual şi cu demonstraţiile romano-catolicilor din CzestochoNva, lăcaşul unei capele foarte
venerate a Fecioarei Măria. Gomulka a participat în iulie la o întâlnire a comitetului central a partidului, iar când
Bulganin şi Jukov au sosit de la Moscova în speranţa de a participa şi ei la această întâlnire, nu li s-a permis să
intre. Primul secretar al partidului, Edward Ochab, s-a convins într-o oarecare măsură că Gomulka trebuie să fie
repus în drepturi. -în timpul vizitei în URSS şi China Ochab părea să-i fi convins pe chinezi, dar nu şi pe ruşi, de
necesitatea acestei schimbări. în octombrie, politburo-ul a decis să se reconstituie admiţându-1 pe Gomulka şi
excluzându-1 pe Rokossovski. La 18 octombrie a sosit o importantă delegaţie sovietică alcătuită din Hruşciov,
Molotov, Mikoian şi Kaganovici, iar trupele sovietice din Polonia şi Germania de Est au început să se mişte.
158
Gomulka a fost inclus în echipa poloneză aleasă să se confrunte cu vizitatorii. Acestora nu li s-a permis să
participe la o
întâlnire a comitetului central polonez şi după douăzeci şi patru de ore au plecat. S-au spus vorbe grele, dar nu s-
a luat măsuri severe. Gomulka a fost numit prim-secretar la 21 octombrie. La 29 octombrie Rokossovski a
plecat la Moscova. A fost urmat la câteva zile de Gomulka. Concluzia acestor evenimente a fost că ruşii, care s-
au dus la Varşovia cu intenţia de a-1 verifica pe Gomulka şi partidul său, au decis după o scurtă analiză să îi
accepte. Alternativa, folosirea directă a trupelor sovietice în Polonia, era prea riscantă pentru că trupelor
sovietice le-ar fi putut opune rezistenţă armata poloneză, iar o ciocnire în Polonia ar fi putut conduce la serioase
tulburări în alte ţări. Gomulka era comunist şi era convins că Polonia trebuie să rămână în bune relaţii cu URSS.
El nu a propus ieşirea Poloniei din Tratatul de la Varşovia sau împărţirea puterii cu necomuniştii, cu care însă se
putea convieţui. Dacă ruşii s-au temut iniţial că un nou guvern polonez ar putea reprezenta o ameninţare prea
mare la adresa intereselor URSS, ei au realizat după ce s-au gândit mai bine că Gomulka nu va depăşi nişte
limite tolerabile. în decembrie un nou tratat a dat ruşilor dreptul să menţină trupe în Polonia.
In Ungaria, revoluţia care a urmat imediat după rezolvarea problemei din Polonia a depăşit aceste limite.
După moartea lui Stalin, Imre Nagy a fost purtat în funcţia de prim-ministru de valul unei relaxări generale şi al
unei reacţii împotriva aripii dure de şcoală veche. în aprilie 1955 însă, a fost înlăturat de Rakosi care a preluat el
însuşi postul şi a rămas în funcţie până în iulie 1956. Dar Rakosi nu a putut lupta împotriva primejdiei pe care o
reprezenta opoziţia ce emana de la grupul Petofi (centrul dezbaterilor intelectuale şi al nemulţumirii) şi de la
antipatia lui Tito, vecinul său din sud. Atunci când chiar şi ziarul partidului Szabad Nep i-a devenit defavorabil,
ruşii şi-au dat seama că a devenit un handicap şi l-au sprijinit pe Erno Gero. Dar nici Gero nu era pe placul celor
nemulţumiţi şi al lui Tito, iar în octombrie Nagy a revenit la putere. El a fost dacă nu reinstalat, măcar confirmat
de ruşi, care au fost forţaţi să accepte ideea că Rakosi, Gero şi comuniştii de acest fel trebuie înlăturaţi.
Operaţiunile militare ale ruşilor împotriva Budapestei au început la 24 octombrie, dar a doua zi Mikoian şi
Suslov au sosit la Buidapesta şi au dat de înţeles că acceptă regimul Nagy - dar fără a şti, poate, ce fel de guvern
intenţiona Nagy să formeze. Totul depindea de posibilitatea lui Nagy de a modela o politică acceptabilă atât
pentru ruşi cât şi pentru naţionalismul ungar în continuă creştere. El a anunţat componenţa guvernului la 27
octombrie şi a inclus în acest guvern şi doi lideri ai fostului partid al Micilor Agrarieni, Zoltan Tildy şi Bela
Kovacs. A doua zi s-a ajuns la o înţelegere privind încetarea focului, iar peste încă o zi ruşii au început să se
retragă din Budapesta. Apoi, Nagy a anunţat că încetează guvernarea partidului unic şi că trupele sovietice se
vor retrage definitiv din Ungaria. Nagy a mers mult mai departe decât Gomulka şi probabil, deşi nu este sigur,
că a depăşit limitele a ceea ce ruşii considerau că este tolerabil. La 30 decembrie se părea că abia retrasele trupe
sovietice se pregătesc să revină, sau cel puţin exista perspectiva unei posibile reveniri. Zarurile au fost aruncate
fie pe data de 31 octombrie când lui Mikoian şi Suslov li s-a spus că Ungaria intenţionează să părăsească
Tratatul de la Varşovia, fie cel târziu a doua zi după ce Nagy a făcut o declaraţie publică în acest
sens şi a declarat că Ungaria va deveni neutră. în acea zi ruşii au format un guvern alternativ, condus de Janos
Kădâr, iar atunci când, două zile mai târziu, generalul Pal Maleter, ministrul apărării din guvernul lui Nagy, s-a
dus să negocieze cu ruşii retragerea trupelor lor, a fost răpit. Budapesta a fost atacată la 4 noiembrie (ziua în
care Gomulka s-a dus la Moscova) şi apoi revoluţia a fost rapid înăbuşită. Mii de unguri au fost deportaţi în
URSS sau executaţi. Kâdăr s-a angajat să menţină Ungaria în limitele impuse de Moscova: nu se vor organiza
alegeri, iar Ungaria nu va părăsi Tratatul de la Varşovia. A rămas la conducerea Ungariei timp de treizeci şi doi
de ani. Era în termeni buni cu Hrusciov. în 1963, a decretat amnistie generală, a cultivat un stil neautocrat, a
abrogat folosirea torturii şi încarcerării şi a permis discutarea şi introducerea reformelor economice. în timpul
guvernării lui Gero, un economist, producţia industrială a Ungariei a crescut iniţial, dar productivitatea forţei de
muncă nu s-a îmbunătăţit, s-au înregistrat investiţii reduse în utilaje sau tehnologie, iar când forţa de muncă a
încetat să sporească numeric creşterea producţiei a ajuns la zero. Investiţiile în domeniul drumurilor,
construcţiei de locuinţe, educaţiei şi cercetării erau negliajbile. La mijlocul anilor '70, economiştii au susţinut
renunţarea la planificarea şi conducerea economică centralizată, eliberarea forţelor pieţei în domeniul cererii şi
ofertei şi metode de împărţire a profiturilor în întreprinderile private între muncitori, stat şi reinvestiţii. Aceste
discuţii au fost publice şi chiar transmise de televiziune. Dar barierele intelectuale au căzut mai rapid decât cele
politice. Reformele nu au avut un caracter eroic, iar partidul de guvernământ nu a fost prea îndrăzneţ, dat fiind
că spre deosebire de cele din Polonia şi Cehoslovacia era un partid mic.
înăbuşirea revoluţiei ungare din 1956 a fost unul dintre acele acte politice extrem de brutale care-i
afectează grav pe autori, dar care ţine seama de faptul că dacă o astfel de acţiune nu ar fi reprimată efectele ei ar
fi mult mai grave. Partidele comuniste au pierdut un număr mare de membri şi chiar şi guvernele comuniste care
au considerat că Nagy a mers mult prea departe s-au cutremurat în faţa demonstraţiei de foiţă şi atitudinii
hotărâte a ruşilor. La scurt timp după aceea au găsit noi motive de nelinişte în privinţa conflictului ruso-chinez.
159
Despre chinezi se aprecia că au dat sfaturi bune Moscovei în ceea ce priveşte Polonia şi Ungaria -adică de a
aproba în mod tacit schimbările, iar în Ungaria, de a folosi forţa numai după ce Nagy a dat revoluţiei un caracter
anticomunist - iar Zhou Enlai a vizitat Polonia şi Ungaria la începutul anului 1957 pentru a-şi consolida acest
avantaj şi a evidenţiat necesitatea unor bune relaţii ruso-chineze. Modul în care Hrusciov a gestionat disputa cu
Beijingul i-a nemulţumit pe liderii statelor satelit cărora le-a displăcut modul în care Hrusciov a insistat ca
această dispută să capete un caracter deschis, iar statele comuniste să-şi definească limpede poziţia. în iunie
1960. Hrusciov a profitat de congresul partidului din România pentru a organiza o demonstraţie împotriva
Chinei, şi deşi în noiembrie 1961 optzeci şi unu de partide comuniste (cu excepţia celui din Iugoslavia care s-a
abţinut) au semnat la Moscova o declaraţie menită să aplaneze această dispută, Hrusciov a continuat până la
înlăturarea sa de la putere în 1964 să conducă o campanie publică împotriva Chinei. România a adoptat o
atitudine distinctă în acest caz, insistând iniţial să soluţioneze
conflictul şi apoi refuzând să se declare de partea uneia sau celeilalte dintre părţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej,
conducătorul efectiv al ţării după sfârşitul războiului (şi conducătorul incontestabil după căderea de la putere în
1953 a Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a altor lideri moscoviţi), i-a înfruntat şi el pe ruşi în cadrul CAER unde,
în 1962, Hruşciov a propus să se creeze un organ de planificare supranaţional învestit cu puterea de a dirija
investiţiile în întregul bloc comunist şi de a indica ce trebuie şi ce nu trebuie să se facă în fiecare stat membru.
Românii, care voiau să îşi dezvolte industria metalurgică, dar fuseseră desemnaţi drept producători de materii
prime, au invocat principiul suveranităţii naţionale de care ruşii înşişi au făcut mare caz atunci când s-a înfiinţat
CAER. Ei şi-au manifestat nemulţumirea încheind un acord separat cu Iugoslavia pentru construirea unei
hidrocentrale electrice la Porţile de Fier pe Dunăre, propunând ca China să devină membru plin al CAER şi
ameninţând că vor părăsi acest organism. Liderii români au făcut vizite la Paris, la Londra, la Ankara şi în alte
capitale necomuniste. După moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, succesorul său în funcţia de secretar general al
partidului, Nicolae Ceauşescu, a vorbit şi el despre desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi despre pierderea
Basarabiei în favoarea URSS cu douăzeci şi cinci de ani înainte. După o vizită plină de tact a lui Brejnev la
Bucureşti în iulie 1965, cele mai incredibile propuneri româneşti au încetat să mai fie pronunţate pe măsură ce s-
a reafirmat realitatea situaţiei. România a continuat să îşi manifeste idiosincrasia stabilind în 1967 relaţii
diplomatice cu Germania de Vest.
Anul 1968 a însemnat o nouă provocare: Cehoslovacia. înainte de cel de-al doilea război mondial,
Partidul Comunist Cehoslovac nu era, spre deosebire de cele din ţările vecine, nici ilegal, nici clandestin. Era al
doilea partid ca mărime din ţară. A scăpat de compromisul de alianţei comuniste generale cu Hitler din 1939-
1941 pentru că Cehoslovacia era deja ocupată de germani, iar partidele din ţară interzise. A jucat un rol patriotic
în timpul războiului şi s-a afirmat după război ca cel mai numeros partid datorită interzicerii partidului
colaboraţionist al agrarienilor. Liderul său, Klement Gottwald, a fost deci în mod firesc prim-ministru. El şi
colaboratorii săi au conlucrat înainte de război în cadrul unui sistem democratic, iar acum cooperau cu alte
partide în cadrul a ceea ce fusese iniţial o coaliţie a tuturor grupărilor antifasciste. Rezultatele primelor alegeri
libere de după război au consolidat poziţia lui Gottwald, căci comuniştilor le-au revenit 39% din voturi, cel mai
mare procent obţinut de partidele înscrise pe listele electorale. în, plus, când în 1948 partidele necomuniste au
încercat să submineze autoritatea comuniştilor (un scop legitim de altfel) demisionând în bloc din guvern şi
forţându-1 pe preşedintele Benes să formeze un guvern de tehnocraţi (o procedură democratică foarte bizară),
Benes 1-a sprijinit pe Gottwald, iar planul a eşuat. Acesta a fost modul în care a procedat guvernul de coaliţie.
Comuniştii au început să ia în derâdere aşa-zisul stil democratic şi să guverneze în stil tiranic, semănând
teroarea. Cehoslovacia a devenit un stat poliţienesc. Separarea Iugoslaviei de blocul comunist i-a dat lui
Gottwald un motiv şi o scuză pentru a-şi înăspri controlul (în Ceholsovacia au avut loc mai multe execuţii decât
oriunde altundeva), iar anii întunecaţi ai Războiului rece în care se spunea că
americanii vor acţiona pentru a elibera Europa de est au pus capăt tuturor manifestărilor potrivnice guvernului.
Deşi guvernul nu se bucura de prea multă încredere, nu avea parte nici de o opoziţie reală; teama de poliţie
înăbuşea vociferările şi îi împiedica pe oameni să se organizeze. Discuţiile contradictorii au încetat să mai existe
chiar şi în cadrul partidului de guvernământ. Nici evenimentele din 1965 din Polonia şi Ungaria nu i-au
însufleţit pe cehi, Cehoslovacia ajungând să fie cel mai docil stat satelit. Cel care a dirijat această apatie a fost
Antonin Novotny, prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac din 1953 şi preşedinte al republicii din
1957. Novotny era un ceh care îi dispreţuia pe slovaci şi nu-şi ascundea sentimentele. Atitudinea lui a condus la
crearea unei mişcări de opoziţie care a determinat înlăturarea sa din funcţia pe care o deţinea în partid în
ianuarie 1968, din funcţia de preşedinte în martie şi din partid în mai acelaşi an. înlăturat din ordinul Moscovei,
el a fost înlocuit în cea dintâi funcţie de primul secretar al Partidului Comunist Slovac, Alexander Dubcek, iar în
cea de-a doua de generalul Jan Svoboda. Cea dintâi şi cea mai importantă dintre aceste schimbări s-a făcut în
cadrul unei reuniuni speciale a comitetului central al partidului convocate cu scopul de a soluţiona o
160
neînţelegere ivită în cadrul prezidiului. Conflictul s-a încheiat cu o reorientare a puterii în cadrul partidului,
provocată în mare măsură de slovaci.
Dubcek, în afară de faptul că era un slovac naţionalist, era un reformator în domeniul economic, în cadrul
guvernului un reformator relativ uman, iar în economie un reformator relativ liberal: soarta comuniştilor care îi
fac pe alţi comunişti să pară deosebit de tiranici şi incompetenţi. El a prezentat Moscova ca pe o problemă grea
şi timp de câteva luni autorităţile sovietice nu au reuşit să ia o decizie în privinţa a ce să creadă sau ce să facă în
legătură cu acest om. Primele măsuri ale noului guvern au fost vagi şi nu au reprezentat o ameninţare clară
pentru monopolul pe care îl aveau comuniştii asupra puterii sau pentru Tratatul de la Varşovia, dar Programul
său de Acţiune publicat în aprilie şi promisiunea că se vor organiza alegeri în mai au pus Moscova într-o situaţie
foarte delicată, pe care a rezolvat-o la sfârşitul lui august prin invadarea Cehoslovaciei.
Cehoslovacia era un stat industrializat, care a fost puternic afectat de trasarea Cortinei de Fier acolo unde
a fost trasată. Din punct de vedere economic, jumătatea ei de vest făcea parte din lumea occidentală, chiar dacă
nu se putea spune acelaşi lucru şi despre Slovacia. Economia ţării s-a refăcut simţitor după război, dar era
vlăguită şi chiar a stagnat în anii '60. Puterea ei de dinainte de război în domeniul industriei şi al exportului
bunurilor de consum a fost subminată de insistenţa cu care ruşii au impus extinderea industriei grele ale cărei
produse erau cerute de URSS, dar nu aveau pieţe de desfacere în afara blocului comunist - pentru că din punctul
de vedere al occidentalilor tehnologia statelor satelit era învechită. Tehnologiile sale erau (ca şi ale Poloniei)
extrem de poluante. Ea producea de două ori mai mult oţel decât putea vinde. S-a izolat de restul lumii.
Principala orientare a conducerii şi controlului comunist central impunea osificare, iar o revenire la bunurile de
consum era împiedicată de noi interese legitime în industria grea (care ar fi fost însă foarte vulnerabilă dacă s-ar
fi trecut la dezarmare). Cehoslovacia a evitat să se
îndatoreze prea mult în Occident, aşa cum o făcuseră Polonia sau Ungaria, dar nu îşi putea readapta şi reface
economia fără capital occidental.
Economiştii erau conştienţi de aceste pericole. în 1958 au fost iniţiate câteva reforme ineficiente, iar în
1965 un amplu program vizând descentralizarea conducerii la nivelul industriei, elaborat de profesorul Ota Sik,
a fost aprobat de Comitetul Central al partidului de guvernământ. Idei similare au fost discutate în ţările vecine,
inclusiv în URSS, iar în Ungaria au fost adoptate măsuri mult mai radicale decât cele prevăzute în programul lui
Sik. în 1968, nu exista nici un motiv care să dea de înţeles că Moscova se va opune tipului de politică
economică pe care Dubcek voia să îl promoveze.
Dar presiunile în favoarea acestor schimbări au fost însoţite de un al doilea tip de ferment.
Descentralizarea conducerii la nivelul industriei a fost echivalată cu liberalizarea conducerii şi a participării
muncitorilor (sau democraţie industrială) şi aceste tendinţe s-au suprapus în mod firesc cu cereri vizând o mai
mare libertate în general, în special libertatea exprimării în presă şi la radio şi democratizarea politicii partidului
şi a parlamentului - toate acestea creând şi mai serioase probleme pentru apărătorii sovietici ai ordinii instaurate.
Deşi în ianuarie 1968 ruşii au decis aparent că Novotny şi-a pierdut autoritatea şi trebuie înlăturat, şi că Dubcek
este un înlocuitor corespunzător (Dubcek a proclamat solidaritatea Cehoslovaciei cu URSS şi a făcut o vizită la
Moscova imediat după numirea sa), câteva luni mai târziu Brejnev şi colaboratorii săi au început să fie
îngrijoraţi de programul lui şi poate şi de perspectiva ca Dubcek să adopte probabil o orientare liberală datorită
entuziasmului produs de schimbarea de guvern de la Praga. Această schimbare a fost urmată de o considerabilă
relaxare a cenzurii, de o serie de schimbări la nivel ministerial şi de perspectiva unei democratizări politice,
precum şi a unei liberalizări economice. Opinia publică a făcut presiuni asupra lui Dubcek pentru a opera aceste
reforme radicale care vor pune probleme în privinţa relaţiilor externe ale Cehoslovaciei. Dubcek a avut grijă să
aibă anumite contacte personale cu liderii sovietic, polonez şi ungar înainte de întâlnirea cu românii îndoielnici
şi timp de câteva luni vecinii lui nu au manifestat neîncredere faţă de el sau politica promovată de el, dar de la
sfârşitul lunii martie au început să se facă auzite critici în Germania de Est şi Polonia, iar ruşii s-au întrebat dacă
schimbările din Cehoslovacia nu sunt mai însemnate decât păreau la început. Reformatorii se bucurau de tot mai
multă încredere, iar opinia publică îşi punea tot mai mari speranţe în ei. Programul lor de Acţiune, redactat la
începutul lunii aprilie, a făcut propuneri radicale în ceea ce priveşte reorganizarea anumitor funcţii din cadrul
partidului şi guvernului, reabilitarea victimelor epurărilor din 1949, poziţia Slovaciei, reînfiinţarea
parlamentului şi anumite libertăţi pentru partidele mici (în cadrul Frontului Naţional pe care comuniştii
continuau să îl controleze). Radicalismul lui Dubcek însă - asemănător cu cel al lui Gorbaciov de mai târziu -
era limitat şi se baza în mod nesăbuit pe capacitatea lui de a remodela Partidul Comunist şi de a obţine sprijinul
acestuia pentru programul său. El nu a plecat urechea la ameninţările vizând o intervenţie militară a Moscovei m
Cehoslovacia.
Pentru ruşi Programul de Acţiune era supărător în sine, dar şi în contextul mai amplu al Europei centrale
şi răsăritene. El aducea libertatea personală şi politică în centrul unei dezbateri care cu greu se putea menţine în
161
interiorul graniţelor Cehoslovaciei. Prima revoluţie majoră în cadrul blocului comunist postbelic s-a datorat
exemplului Iugoslaviei din 1948, cea de-a doua exemplelor Poloniei şi Ungariei din 1956. Ambele au impus,
după părerea Moscovei în mod justificat, recurgerea la măsuri violente incluzând asasinatul şi la forţa armelor.
Era deci vital ca Dubcek să fie împiedicat să dea un al treilea exemplu negativ. România, în special după venirea
la putere în 1965 a lui Ceauşescu, a devenit un partener incomod în cadrul CAER şi al Organizaţiei Tratatului de
la Varşovia; reprezentaţii României au încetat să mai participe la întâlnirile acestuia din urmă. Tito trăia încă şi
era foarte activ. (Aceşti doi lideri aveau să viziteze Praga în august la un interval de câteva zile unul faţă de
altul, stârnind puternice aclamaţii.) Cehoslovacia în timpul guvernării lui Gottwald şi Novotny a fost un element
cheie în sectorul vestic al dominioanelor URSS din Europa, alături de Polonia şi Germania de Est. Perspectiva
ca Cehoslovacia lui Dubcek să iasă din acest sub-bloc şi să se alieze cu Iugoslavia şi România era alarmantă din
punct de vedere strategic şi o manifestare inacceptabilă de independenţă politică. Schimbările politice de la
Praga, ele însele o consecinţă a schimbărilor economice şi manageriale, puteau avea la rândul lor consecinţe
strategice periculoase. în plus, la Moscova anumite cercuri s-au impacientat datorită semnalelor privind declinul
autorităţii comuniste în cadrul guvernului cehoslovac şi chiar în cadrul poliţiei cehe.
Dacă ruşii au început să se alerteze datorită acţiunilor Cehoslovaciei, la fel s-a întâmplat şi eu cehii când
au aflat despre posibilele reacţii sovietice, în special cele datorate faptului că Dubcek, sub presiunea opiniei
publice, a grăbit congresul partidului, fixându-1 la începutul lui septembrie, despre care se credea că va aclama
şi sprijini programul de reformă. La începutul lui mai, Dubcek şi alţi lideri ce reprezentau noul curent au plecat
la Moscova. Două săptămâni mai târziu, Kosîghin a făcut o vizită prelungită la Praga, iar în paralel au sosit la
Praga mareşalul Greciko, însoţit de mareşalul Epişev, şeful serviciului de informaţii politice al armatei. Aceste
vizite au evidenţiat o poziţie diferită a Moscovei. Kosîghin părea să caute o cale de înţelegere (de compromis),
în timp ce generalii se pregăteau să ia măsuri. în iunie, trupele Tratatului de la Varşovia au avut manevre în
Cehoslovacia. Manevrele fuseseră organizate cu mult timp înainte, dar proporţiile au fost amplificate, iar
tancurile ruseşti care au sosit o dată cu trupele nu păreau deloc grăbite să se retragă. Această aluzie sau
demonstraţie de forţă a ruşilor a coincis cu publicarea unui nou manifest liberal - cele Două mii de Cuvinte -
care au încurajat spiritul reformist al lui Dubcek şi au sporit tensiunea dintre elementele democratice şi
contrareformiste din Praga. Situaţia era acum atât de tensionată încât partidele comuniste francez şi italian au
încercat să reconcilieze cele două părţi, iar vest-germanii, îngrijoraţi şi ei de turnura evenimentelor, şi-au retras
trupele de la graniţa cu Cehoslovacia pentru a contrazice zvonurile că ei şi aliaţii lor instigă o rupere de blocul
de la Varşoviaj sau îşi propun să profite de pe urma neînţelegerilor din cadrul acestei organizaţii.
Amestecul în treburile interne ale unui vecin nu era nici o noutate nici un lucru total nejustificat din punct
de vedere ideologic, dar forma extremă de invazie militară trebuia pe cât posibil evitată - ţinându-se seama de
pagubele pe care astfel de metode le-ar provoca comunismului pe plan internaţional şi poziţiei URSS în cadrul
acestui sistem. In luna iulie şi până la jumătatea lunii august, liderii sovietici au fost preocupaţi de modul în care
să acţioneze şi de cât de dură să fie intervenţia lor. După o primă întâlnire organizată la Varşovia, la care cehii
nu au participat (şi nici românii), s-a redactat o scrisoare în care aceştia erau avertizaţi că reformele propuse de
ei sunt în măsură să permită preluarea puterii de către alt partid decât partidul comunist. Li s-a cerut să îşi
explice acţiunile. Această întâlnire a fost urmată de o întâlnire ruso-cehoslovacă care a avut loc, la insistenţele
părţii cehe, în Cehoslovacia - la Cierna-nad-Tisou pe graniţa slovacă. întâlnirea a început la 29 iulie şi a durat
patru zile şi a fost imediat urmată de o altă întâlnire, la Bratislava, a tuturor membrilor Tratatului de la Varşovia,
cu excepţia României. înainte de Cierna ruşii au dat o declaraţie de ameninţare în care se arăta că pe teritoriul
ceh s-au găsit arme de provenienţă americană şi că este dificil de apreciat dacă Cierna este ceva mai mult decât
praf în ochi. Bratislava a reafirmat ameninţarea militară. Trupele sovietice s-au retras din Cehoslovacia.
Propaganda Moscovei împotriva autorităţilor de la Praga a încetat. Dar la 20 august ruşii, însoţiţi de unităţi
aparţinând est-germanilor, polonezilor, ungurilor şi bulgarilor, au invadat Cehoslovacia.
Este greu de spus dacă decizia de a face acest lucru a fost luată în principiu înainte de întâlnirile din iulie
dau dacă a fost luată la scurt timp după acestea. Dacă a existat o schimbare de plan în timpul lunii august, atunci
cel mai probabil este ca ea să fi fost provocată de publicarea la 10 august a noului statut al Partidului Comunist
Cehoslovac, care consfinţea renunţarea la centralismul democratic şi garanta drepturi substanţiale partidelor
minore. Acest statut avea să fie discutat o lună mai târziu la congresul partidului şi avea cu siguranţă să fie
adoptat dacă nu cumva aveau să se ia măsuri drastice între timp pentru a schimba conducerea partidului şi
pentru a împiedica desfăşurarea congresului. Faptul că ruşii au invadat Cehoslovacia la scurt timp după aceea şi
nu mai târziu şi că această acţiune a fost premeditată este evidenţiat de faptul că acest program politic a fost
îndeplinit numai parţial. Deşi invazia a avut un caracter precis şi eficient din punct de vedere militar (trupele
cehoslovace nu au opus rezistenţă, iar guvernul condus de Dubcek a spus că nu se va întâmpla acest lucru), din
punct de vedere tactic a fost confuză, iar obiectivele ei politice au fost numai în parte atinse. Dubcek nu a fost
înlăturat de la putere. A fost arestat, dus la Moscova, este posibil să fi fost drogat şi silit să îşi dea
162
consimţământul în ceea ce priveşte invazia ruşilor în Cehoslovacia. A făcut acest lucru crezând că invazia este
inevitabilă şi că fără consimţământul său poporul său va opune rezistenţă inutil, iar această rezistenţă se va solda
cu multe victime. Dacă ruşii ar fi aşteptat ca prezidiul din Praga să îl înlăture pe Dubcek din funcţie şi să
formeze un nou guvern, ei ar fi fost prost informaţi, iar pregătirile lor insuficiente. Au venit în calitate de
cuceritori ostentativi şi, deşi puterea lor era copleşitoare, au fost obligaţi să negocieze cu Dubcek şi Svoboda.
Douăzeci de ani de regim comunist au înăbuşit viaţa culturală şi politică şi au creat un dezastru economic
datorită, în special, unei birocraţii sterile pe de o parte şi lipsei de realism pe de alta - nici unul din planurile
cincinale nu a funcţionat aşa cum au prevăzut autorii planificării. Reformatorii din anii '60, pe lângă faptul că
erau antisovietici, au vrut să creeze un alt tip de socialism, mai bun, pe care ruşii nu l-ar fi încurajat pentru că
reforma în oricare dintre statele satelit constituia în mod necesar o ameninţare la adresa întregului sistem
stalinist. Simbolul concret al acestui imperativ a fost un tratat semnat în octombrie care a permis trupelor
sovietice să staţioneze în Cehoslovacia cu un număr nedefinit de efective. Dubcek a fost treptat retrogradat,
trimis în Turcia ca ambasador şi apoi rechemat pentru a fi înlăturat din partid. S-a renunţat atât la reformă cât şi
la reformişti. Din punctul de vedere al ruşilor, invazia a fost o necesitate regretabilă şi o acţiune bine gândită. în
ciuda unor vagi proteste occidentale, această invazie nu a reprezentat o ameninţare la adresa păcii internaţionale
şi nu a oprit cursul destinderii sovieto-americane: s-a înregistrat doar o scurtă întrerupere a tratativelor care au
condus la începerea negocierilor SALT în 1969 şi la încheierea acordului cu Bonnul în 1970. Modul în care
Brejnev a gestionat criza a demonstrat că are multe dintre calităţile care i-au fost de folos lui Kennedy în timpul
crizei din Cuba din 1962. Invazia a obligat însă Moscova să adopte o doctrină extremă în ceea ce priveşte
limitele independenţei suverane în cadrul blocului comunist şi să dea de înţeles că destinderea sovieto-
americană nu implică pierderea frâielor puterii în interiorul acestui bloc. Invazia şi doctrina au zguduit Europa
de est prin violenţa acţiunii şi prin implicaţiile doctrinei, iar folosirea Tratatului de la Varşovia, despre care se
credea că este îndreptat împotriva Occidentului, împotriva unuia dintre membrii săi a evidenţiat tendinţele care
domină în cadrul blocului la douăzeci de ani după consolidarea lui.
Aceste tendinţe aveau două cauze principale: naţionalismul şi conflictele de interese economice.
Naţionalismul era o trăsătură specifică întregului bloc comunist, deşi era mai slab în anumite zone în comparaţie
cu altele. Bulgaria, aflată la unul din poli, a confirmat doctrina lui Brejnev în cadrul unei noi constituţii
elaborate în 1971 şi a plasat în acest fel internaţionalismul socialist mai presus de naţionalismul tradiţional şi
drepturile statelor. Acest stil era o combinaţie între comunismul internaţionalist de modă veche al lui Dimitrov
şi o permanentă înclinaţie a Bulgariei spre Moscova menită să compenseze permanentele sale relaţii dificile cu
vecinii. (în anii '70 însă, Bulgaria a încercat să îşi îmbunătăţească relaţiile cu România şi Iugoslavia şi chiar cu
Grecia şi Turcia.) Cele mai multe state est-europene însă, doreau la fel de puţin ca statele vest-europene - sau în
acest caz arabe - să îşi subordoneze identitatea naţională unor organizaţii sau cauze supranaţionale. URSS a
contribuit într-o oarecare măsură la apariţia acestei particularităţi nu numai prin brutalitatea cu care a intervenit
în momentele de criză, ci şi prin obstrucţionarea asociaţiilor regionale în cadrul sferei sale de influenţă (zona
balcanică, dunăreană sau alta). Orice asociaţie trebuia să cuprindă toate statele comuniste şi trebuia să includă
neapărat URSS.
Tratatul de la Varşovia, unul dintre cele două organisme ale integrării est-europene, era ceva mai mult
decât o expresie şi o desfăşurare a puterii sovietice.
Trupele sale erau comandate de un comandant suprem sovietic, iar statul său major era un birou
departamental al comandamentului sovietic. A fost creat ca o replică a NATO, iar principala sa funcţie era aceea
de a ţine piept trupelor NATO din Europa. Dar indiferent care era scopul lor mărturisit, trupele Tratatului de la
Varşovia aveau şi alte posibilităţi, dintre care invazia în Cehoslovacia era doar un episod neplăcut. Apărarea
Europei de Est includea, potrivit doctrinei lui Brejnev, foc deschis împotriva duşmanilor din interiorul porţilor.
Doctrina ridica probleme nu în ceea ce priveşte puterea, ci în ceea ce priveşte suveranitatea. Toate ţările est-
europene ştiau că trebuie să convieţuiască cu puterea sovietică şi să ţină cont de limitele pe care aceasta le
impune propriei lor libertăţi de acţiune, dar doreau în acelaşi timp să îşi menţină, chiar dacă nu puteau
întotdeauna să le exercite, drepturile lor suverane. Aceasta era în cea mai mare măsură o aspiraţie zadarnică, o
modalitate de a se opune exemplului României care continua să refuze (în ciuda vizitei la Bucureşti a
mareşalului Greciko în 1973) să participe la activităţile Tratatului de la Varşovia şi lui Ceauşescu care a făcut o
vizită simbolică în 1971 la Beijing şi i-a primit în 1972 la Bucureşti pe preşedintele american şi pe cel vest-
german.
în cadrul CAER, cel de-al doilea organism cvasiinternaţional, tensiunile aveau un caracter mult mai
concret. începându-şi activitatea la sfârşitul anilor '50 după un debut somnolent, CAER a fost dotat în 1962 cu
un Plan de bază pentru diviziunea internaţională socialistă a muncii. în 1971, a fost adoptat un alt document
fundamental: Programul Complex pentru Dezvoltarea Integrării Economice Socialiste, care includea un
163
program pe termen lung pentru următorii cincisprezece până la douăzeci de ani. (Tot în acest an Albania revine
în organizaţie după o absenţă de nouă ani.) Problemele practice ale CAER nu se deosebeau în mod fundamental
de cele ale oricărei alte organizaţii internaţionale care încerca să împace binele fiecăruia cu binele tuturor.
Membrii săi aveau păreri diferite în ceea ce priveşte propriile interese, iar punerea de acord a acestor păreri era
îngreunată de imensa preponderenţă a puterii fiecărui membru - o complicaţie absentă din problemele similare
ale CEE. în Europa de est diviziunea muncii însemna în special două lucruri: faptul că fiecare membru
nesovietic trebuia să se concentreze pe una sau două activităţi economice prevăzute pentru el de organizaţie în
ansamblul ei şi că schimburile care se fac prin urmare în interiorul grupului ar trebui să îmbrace forma
comercializării acestor produse în schimbul unor materii prime sovietice - în special petrol: exportul de petrol
sovietic către alţi membri CAER a crescut de la 8,3 milioane tone în 1965 la cifra de 50 milioane tone prevăzută
pentru 1975.0 astfel de diviziune a efortului în cadrul unui stat ar părea destul de naturală, dar când se pune în
practică înaintea unificării politice impune un supranaţionalism în care membrii - în special România - nu au
încredere pentru că el a îndepărtat controlul naţional asupra deciziilor (aceleaşi obiecţii s-au făcut auzite şi în
Occident) şi ameninţă să reducă membrii particulari la dependenţa de o unică industrie sau de un unic zăcământ,
ceea ce antrenează pierderea independenţei politice. S-a pus de asemenea problema plăţilor, teama că termenii şi
beneficiile comerţului cu CAER vor fi manipulate în dezavantajul celor slabi prin stabilirea în mod arbitrar a
unor parităţi dezavantajoase
ale monedelor. Programul Complex din 1971 a confirmat aceste temeri în măsura în care prevedea înfiinţarea
până în 1980 a unei monede comune sau a rublei convertibile după o perioadă în care monedele separate urmau
să fie ajustate în mod echitabil şi permanent una în funcţie de cealaltă.
Membrii CAER erau cu toţii interesaţi de creşterea performanţei lor economice şi a comerţului lor unul cu
celălalt, dar fiecare membru era la rândul lui interesat să facă comerţ cu, şi de aceea să producă pentru ţările din
afara blocului: unele dintre nevoile lor puteau fi satisfăcute cumpărând din ţările occidentale, iar o diversificare
comercială prezenta şi anumite avantaje politice care puteau reduce dependenţa economică de unul sau doi
vecini. URSS însuşi a dat un exemplu, lucru pe care însă îl critica la alţii, încheind un acord cu Statele Unite în
1972 menit să tripleze până în 1975 volumul schimburilor comerciale ruso-americane. (Acest acord a fost
restrâns de URSS la începutul anului 1975 după ce Congresul american a introdus în Trade Reform Act [Legea
pentru reforma comerţului] din 1974 un amendament care condiţiona extinderea comerţului ruso-american de
relaxarea politicii de emigrare a URSS. Autorul amendamentului, senatorul Henry Jackson, a sperat că va
facilita astfel imigrarea evreilor din URSS, dar a reuşit numai să frâneze schimburile comerciale dintre cele
două ţări.) începând din 1973, CAER a început negocieri cu CEE în privinţa unor acorduri între CEE şi membrii
particulari ai CAER vizând reducerea cotei parte şi acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Ţările
occidentale erau atrase în mod special de posibilitatea de a-şi mări achiziţiile de petrol de altă provenienţă decât
Orientul Mijlociu.
Aceste perspective nu erau însă toate senine. O creştere a schimburilor comerciale Est-Vest coincidea cu
o creştere pe plan mondial a preţurilor mărfurilor şi o creştere a inflaţiei în Vest. Europa de est, confruntându-se
cu inflaţia în economia fiecărui stat datorită unor motive de ordin intern precum salariile mari, avea de ales între
a importa o şi mai mare inflaţie o dată cu bunurile de provenienţă occidentală şi a reduce schimburile
comerciale. Când România, care şi-a redirecţionat jumătate din comerţul său extern către ţări din afara CAER,
pregătea un nou plan cincinal în 1975, ea şi-a modificat primele intenţii reducând procentul din comerţul pe care
şi-a propus să îl facă cu Occidentul; dar, nevoind să se retragă în cercul închis al CAER, ea a început să
exploreze perspectiva creşterii schimburilor comerciale cu Lumea a Treia şi în acest scop a solicitat şi i s-a
acordat calitatea de membru al conferinţei statelor nealiniate convocată la Lima în acel an (dar care s-a
desfăşurat la Colombo anul următor). Chiar şi Cehoslovacia, care avea în mod clar cea mai puternică economie
şi care era o ţară creditoare în cadrul blocului, a avut de rezolvat aceeaşi dilemă, în parte din cauza vigorii
comerţului şi industriei sale. Comerţul său cu Occidentul, facilitat într-o oarecare măsură de stabilirea de relaţii
diplomatice cu Germania de Vest în 1973, a adus în ţară bunuri din lumea întreagă, dar la preţurile mondiale
inflaţioniste şi pentru că Cehoslovacia nu putea renunţa la proiectele incomplete care depindeau de contractele
străine s-a aflat în situaţia de a mări valoarea exporturilor sale către Occident cu mai mult de 20% dacă voia să
plătească importurile prin comerţ.
Politica mondială după 1945
în Ungaria, descentralizarea problemelor economice i-a neliniştit pe ruşi şi aripa mai conservatoare a
aparatului comunist, dar vizita lui Brejnev la Budapesta în 1972 avea să marcheze faptul că sovieticii sprijină în
continuare pe Kâdâr şi liberalizarea prudentă. Kădâr a continuat însă să aibă probleme. Suma datorată de
Ungaria pentru importuri a crescut vertiginos, preţurile - atât ale ruşilor cât şi preţurile mondiale - au crescut atât
de mult încât guvernul, incapabil să acopere pierderile prin creşterea productivităţii şi a exportului, a fost obligat
să suporte creşterea preţurilor pe seama consumatorului. La cel de-al Xl-lea congres al partidului din 1975,
164
Kădâr însuşi a reuşit să supravieţuiască criticilor care i-au fost aduse, dar primul său ministru, Jeno Fock, şi alţi
colaboratori ai săi au fost obligaţi să demisioneze şi a fost adoptată o nouă politică de austeritate şi
recentralizare pentru a face faţă unui inimaginabil deficit al balanţei de plăţi.
Probleme mult mai serioase din punctul de vedere al sovieticilor ridica Polonia, unde dificultăţile
economice au condus la răsturnarea guvernului prin demonstraţiile muncitorilor, un fenomen rar în orice altă
zonă a globului şi foarte neobişnuită pentru statul comunist autoritarist. Polonia era un fel de caz special în
imperiul lui Stalin, căci polonezii nutreau o ostilitate naţională atavică faţă de ruşi fie ei ţarişti sau bolşevici, iar
ca romano-catolici, erau în egală măsură ostili creştinismului ortodox şi comunismului. Creşterile preţurilor
alimentelor au provocat la sfârşitul anului 1970 greve şi revolte pe care guvernul a încercat, dar nu a reuşit să le
stăpânească prin forţă. în cursul acestor ciocniri patruzeci şi cinci de oameni au fost ucişi şi peste o mie răniţi.
Gomulka, care a fost readus la putere în timpul tulburărilor din 1956, a demisionat. Un nou guvern condus de
Edward Gierek a anulat creşterile de preţuri, a mărit salariile şi ajutoarele acordate de serviciile de asistenţă
socială, a importat bunuri de larg consum din străinătate (la preţuri considerabile) şi a epurat partidul şi
administraţia prin concedierea unor funcţionari la toate nivelele şi prin plasarea unor noi angajaţi în jumătate din
posturile cheie la nivel central şi local. Presei i s-a acordat o mai mare libertate (care a fost restrânsă din nou în
1974), iar în 1972 salariile şi ajutoarele au crescut din nou - guvernul cerând în schimb să se muncească mai
mult şi mai multă punctualitate - şi a fost ales un nou parlament care avea o seamă de figuri noi, dar se respecta
şi procentul de 99% voturi pentru candidaţii comunişti. în 1973, mulţi indicatori economici erau atât de
favorabili încât se putea vorbi despre o creştere economică: producţia industrială şi agricolă a crescut, salariile
reale au crescut, investiţiile au crescut, preţurile au rămas stabile. Costul a fost o importantă creştere a sumelor
datorate pentru importuri şi a datoriei externe, pentru că guvernul a satisfăcut cererea consumatorului şi nevoile
modernizării industriale cumpărând produse din străinătate şi finanţând achiziţiile sale prin împrumuturi
contractate în străinătate şi încurajând investiţiile străine. în 1974, Polonia ca şi România, făcea jumătate din
schimburile sale comerciale cu Occidentul. Creşterile spectaculoase de preţuri, în special la alimente, au condus
în 1976 la greve, revolte, condamnări la moarte şi la ani grei de închisoare. A fost înfiinţat un Comitet pentru
Apărarea Muncitorilor (KOR) pentru a ajuta familiile celor morţi sau închişi şi pentru a protesta împotriva
cumplitei brutalităţi a poliţiei. Au fost
anulate creşterile de preţuri, au fost mărite salariile muncitorilor şi preţurile acordau ţăranilor, iar Gierek a
convins Moscova să trimită în Polonia importante cantităţi" de alimente şi utilaje industriale. Aceasta era o
politică represivă temperată prin concesii. Ea nu a funcţionat însă. Creşterile salariale au accentuat cererea de
bunuri de larg consum din import şi astfel a crescut inflaţia şi datoria deja greu de acoperit către partenerii
comerciali occidentali. Morţii din 1970 şi 1976 nu au fost uitaţi; noi demonstraţii şi greve ale foamei au forţat
guvernul să amnistieze în 1977 pe cei judecaţi pentru tulburările din anii trecuţi; iar Gierek, care avusese deja
prima întâlnire cu cardinalul Wysczynski, a cerut ajutorul Bisericii Romano-Catolice. Alegerea cardinalului
Wojtyla ca papă - primul papă polonez de la creştinarea Poloniei cu 1000 de ani în urmă - a avut un efect imens
şi foarte important într-o ţară care se considera o bijuterie a Contrareformei. Papa Ioan Paul II a făcut o vizită de
suflet în Polonia în 1979, un alt an cu rezultate proaste şi o datorie externă tot mai mare. Sarcina lui Gierek a
ajuns să îi depăşească puterile, iar muncitorii din industrie se îndreptau, deşi cu precauţie, spre o nouă
confruntare cu guvernul.
în 1980, au organizat noi manifestări de protest, declanşând grevă generală la şantierele navale de la
Marea Baltică pentru a protesta împotriva datoriilor externe ce nu mai puteau fi controlate, a preţurilor ridicate
şi a crizei severe. Veniturile obţinute din exporturi erau aproape integral absorbite de taxele datorate pentru o
imensă datorie externă de peste 20 000 milioane dolari, care creştea cu 2 000 milioane dolari pe an. Carnea era
greu de procurat şi avea un preţ prohibitiv. Creşterile salariale cu 10-20%, acordate de guvern în vara aceluiaşi
an, ameninţau să agraveze inflaţia fără a face viaţa suportabilă pentru cei care beneficiaseră de ele. Singurul care
purta răspunderea pentru crearea acestei situaţii era guvernul, deşi nu exista •nici o cale constituţională de a
acuza guvernul sau de a cere despăgubiri, sau explicaţii pentru această stare de fapt. Prin urmare grevele care au
urmat în august au avut în mod inevitabil şi imediat un caracter politic. Grevele nu numai că nu au mai putut fi
rezolvate prin negocieri între muncitori şi conducere; dar o astfel de negociere era imposibilă în sine pentru că
muncitorii nu aveau dreptul să aibă organizaţii legale care să-i reprezinte la negocieri. Sistemul nu putea rezolva
nimic. Dacă grevele nu încetau, guvernul trebuia să aleagă între a folosi forţa şi a evita sistemul.
Guvernul nu avea însă libertatea să aleagă. El trebuia să se consulte cu URSS. Gierek a plecat la Moscova
să-1 întâlnească pe Brejnev pentru a afla de ce libertate de mişcare dispune. Nici el, nici Moscova nu doreau să
aibă o discuţie lămuritoare cu greviştii (care s-ar fi transformat foarte curând într-o discuţie lămuritoare cu un
segment mult mai mare al populaţiei), dar posibilitatea folosirii forţei de către URSS nu putea fi înlăturată.
Gierek a trebuit să afle în ce măsură putea ceda, iar acordul încheiat cu greviştii la şantierele de la Gdansk în
august a demonstrat care sunt aceste limite. în acest acord, semnat în numele greviştilor de Lech Walesa şi care
165
ulterior a fost preluat în termeni similari de minerii din Silezia şi de muncitorii din alte zone, greviştii se
declarau de acord cu rolul conducător al Partidului Comunist, cu sistemul socialist al Poloniei şi cu apartenenţa
sa la blocul comunist. în schimb, pentru a fi recunoscut aceste limite, extrem de matura şi disciplinata opoziţie
din
Polonia a câştigat, pe hârtie, victorii uimitoare: dreptul la grevă, dreptul de a înfiinţa sindicate independente de
stat, o mai amplă discutare a politicii economice a guvernului, o reducere a cenzurii, numiri şi promovări în
funcţie pe merit şi fără a se ţine seama dacă cel numit sau promovat este membru de partid, creşterea salariilor şi
a pensiilor, promisiuni privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, construirea de locuinţe şi concediul de
maternitate, o a doua zi liberă în timpul săptămânii şi radiodifuzarea cu regularitate a serviciilor religioase
romano-catolice. Unele dintre clauze erau destul de vagi; altele puteau cu greu fi implementate fără ajutorul
unui miracol economic pe care însă nimeni nu-1 aştepta. Cu toate acestea nimeni nu se îndoia de faptul că ceva
extraordinar se întâmplase. O opoziţie care nu exista din punct de vedere oficial, folosind în mod paşnic forţa de
lucru din industrie, a silit un guvern totalitar să vină în întâmpinarea cererilor ei, să schimbe constituţia ţării şi să
reintroducă dialogul politic care fusese desfiinţat de mai bine de o generaţie. Cauza imediată şi cea mai
puternică a înfrângerii guvernului de către mişcarea muncitorilor Solidaritatea a fost eşecul acestuia pe plan
economic, dar cererile muncitorilor au demonstrat cât de mult s-a răspândit nemulţumirea în sfera pur materială
faţă de problemele care ţin de libertatea şi demnitatea omului, cum ar fi dreptul grupurilor industriale de a
gestiona (unele dintre) problemele lor pentru ei înşişi şi de a-şi exprima public propriile puncte de vedere.
Când generalul Jaruzelski, prim-ministru din februarie 1981, a fost numit conducătorul partidului ceva
mai târziu în acelaşi an, controlul comuniştilor a fost menţinut într-o formă temperată. Pentru a se asigura o dată
în plus de acest lucru, el a decretat legea marţială. în schimb, controlul lui Walesa asupra Solidarităţii a pălit pe
măsură ce măsurile guvernului şi arestarea unora dintre membrii de frunte ai acestei organizaţii au făcut ca
părerile să fie împărţite. După ce legea marţială a fost ridicată peste un an, principalul focar al opoziţiei a trecut
din sânul Solidarităţii în mâinile Bisericii Romano-Catolice, obişnuită în mod tradiţional şi dispusă să negocieze
cu puterea laică. S-a ajuns în mod tacit la o înţelegere pecetluită de vizita papei în 1983, urmată de o amnistiere
a (majorităţii) prizonierilor politici care a evidenţiat încrederea în armată. Dar încrederea nu a fost bine plasată,
căci ea nu putea oferi răspunsuri pentru tot mai numeroasele probleme economice sau pentru renunţarea în mod
tot mai frecvent la calitatea de membru de partid, care era unicul instrument recunoscut al guvernului.
Asasinarea în octombrie 1984 a părintelui Jerzy Popieluszko, unul dintre acei preoţi sinceri ale cărui predici
elogiau Solidaritatea în termeni patriotici, revela focul care domneşte dincolo de suprafaţa lucrurilor, în
predicile lui a vorbit de asemenea despre ineficienta controlului guvernului asupra propriilor organe şi activităţi:
părintele Popieluszko a fost răpit şi torturat până la moarte de poliţie.
Extraordinara semnificaţie a protestului polonezilor se află în chiar sursa sa -muncitorii din industrie. în
Rusia protestul împotriva unui guvern necorespunzător a avut un caracter local timp de mai bine de o sută de
ani, începând din vremea lui Aleksandr Herzen; acesta era însă un protest intelectual, pe atât de ineficient pe cât
era de onorabil şi de admirabil. A reapărut în URSS-ul postbelic şi în alte zone, de
pildă în Ungaria şi Cehoslovacia. Numai în Polonia însă - şi în Germania de Est (1953) - au existat, înainte de
sfârşitul anilor '80, proteste ale muncitorilor cu o semnificaţie politică atât de pregnantă. Stanislaw Kania, care
1-a înlocuit pe Edward Gierek în funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Polonez, s-a confruntat cu
o situaţie unică în cadrul blocului comunist. Pe plan extern situaţia s-a schimbat foarte puţin. în ciuda
convulsiilor interne care l-au adus la putere, Kania a fost obligat să ţină seama de faptul că Moscova era încă
stăpânul. Dominaţia Moscovei s-a intensificat datorită situaţiei economice a Poloniei. Polonia putea fie să-şi
plătească datoriile, fie să se întreţină singură, ambele variante erau însă imposibile: carnea care fusese motivul
esenţial al nemulţumirilor de peste vară putea fi ori exportată pentru a obţine valută străină, ori comercializată
pe piaţa internă unde, ca rezultat al creşterilor salariale acordate înainte şi după greve, cererea era mai mare ca
oricând. întâmplător sumelor ce trebuiau achitate pentru cereale şi alimente li s-a adăugat o recoltă proastă şi,
deşi principalii parteneri comerciali occidentali ai Poloniei - Statele Unite şi Germania de Vest fiind în fruntea
listei -doreau să acorde noi împrumuturi (limitate), numai de la Moscova putea obţine noul guvern creditul
necesar pentru a face faţă dificultăţilor prin care trecea Polonia, în 1980, situaţia din Polonia prevestea tulburări
în cadrul blocului, dar nu şi desprinderea din bloc, cum s-a întâmplat în cazul Iugoslaviei, atunci când Tito 1-a
înfruntat pe Stalin cu treizeci şi doi de ani înainte. După cum polonezii înşişi ştiau, poziţia geografică excludea
ceva semănător separării Iugoslaviei şi, în plus, lipsea masivul ajutor financiar şi politic din Occident care 1-a
sprijinit pe Tito după 1948. Măsura în care putea Kania reuşi acolo unde Gierek eşuase avea să se stabilească
deci la Moscova, de unde numai Kania putea obţine ajutorul economic sau concesiile necesare pentru a respecta
acordul încheiat cu greviştii - un compromis pe care Kania nu-1 putea onora dacă Moscova decidea să nu-i
permită acest lucru. URSS a fost de acord cu înţelegerea din august acceptându-o ca pe cel mai mic rău, dar nu
166
exista nici o garanţie ca va continua să fie de acord cu aceasta, cu atât mai puţin cu modificarea constituţiei sau
cu diminuarea dominaţiei Partidului Comunist.
Nu exista nici o îndoială în privinţa faptului că URSS era capabil să ocupe din nou Polonia, iar exemplele
Cehoslovaciei şi Afganistanului demonstrau că Kremlinului nu îi lipseşte disponibilitatea de a folosi forţa.
Existau totuşi motive serioase să se creadă că nu ţinea neapărat să facă acest lucru. Aceste motive nu se datorau
nici spiritului combatant al Poloniei, despre care se poate presupune că este la fel de minunat şi de ineficient ca
în 1939; nici politicii de descurajare a americanilor, căci o ameninţare militară americană nu era credibilă, iar
sancţiunile economice -aşa cum demonstrase recenta criză din Afganistan - se aplicau cu dificultate şi erau
destul de uşor de evitat. Ceea ce a determinat URSS să renunţe la o invazie în Polonia a fost perspectiva de a nu
găsi acolo pe nimeni potrivit să guverneze ţara -nici un Kâdâr ca în Ungaria în 1956 şi nici un Husăk ca în
Cehoslovacia în 1968. Comuniştii polonezi, care se identificaseră deja cu catastrofa economică şi represiunea
internă, nu puteau înfrunta naţionalismul polonez jucând un rol similar, şi astfel o invazie a ruşilor ar fi impus o
conducere sovietică directă - ca pe vremea
ţarismului. Aceasta era însă o politică pe care o respinseseră atât Stalin în 1945, când a spulberat ideea că ţările
din Europa de est trebuie să se alăture URSS ca Republici Sovietice (cu excepţia celor trei state baltice), cât şi
Brejnev când a respins în 1970 pretextul folosit de Gomulka de a folosi trupele sovietice pentru a-şi salva
regimul aflat în declin. De aceea Moscova a adoptat o politică minimală. A renunţat la serviciile Partidului
Comunist Polonez şi a apelat la armata poloneză în speranţa că Jaruzelski va putea menţine, prin legea marţială
la nevoie, Polonia în situaţia de stat unipartid şi în Tratatul de la Varşovia. în absenţa unui astfel de rezultat
reţeta lui Stalin pentru a deţine controlul în Europa centrală a fost - cel puţin în cazul Poloniei - un eşec. în
1944-1945, Stalin a ocupat această zonă ca un preludiu la numirea unor guverne care să fie şi utile Moscovei şi
să guverneze cu autoritatea adecvată fiecare în zona sa. După realizarea acestui lucru, Stalin îşi putea retrage
toate sau o parte din trupele staţionate în zonă. Dar dacă autoritatea acestor guverne ar fi slăbit sistemul ar fi
slăbit şi el. URSS ar fi trebuit atunci să aleagă între a tolera un sistem multipartid şi a reimpune conducerea
militară sovietică directă. Numirea generalului Jaruzelski în funcţia de prim-ministru a fost un răspuns paliativ
la o dilemă fără ieşire. Regimul militar polonez putea evita extremele unui dictat sovietic evident şi competiţia
politică de partid, dar nu putea rezolva nici principalele probleme ale Poloniei, nici pe cele ale URSS în Polonia.
Legea marţială decretată pentru perioada 1981-1983 a întârziat un dialog inevitabil cu Solidaritatea şi a dus noi
prejudicii economiei, nemulţumind ţările occidentale care şi-au revărsat asupra Poloniei supărarea faţă de
URSS, au refuzat să îşi reînnoiască împrumuturile sau să îsi extindă comerţul.
SFÂRŞITUL IMPERIULUI
în 1985, Gorbaciov a venit la putere la Moscova pregătit să renunţe la imperiul lui Stalin. în 1989 acesta a
dispărut. în toate ţările din blocul comunist, cu excepţia României, comunismul a dispărut aproape fără vărsare
de sânge. Sursa acestor revoluţii din Europa centrală şi răsăriteană au fost similare, consecinţele lor mai puţin.
Germania de Est a dispărut; în Europa centrală regimul comunist a fost respins în mod decisiv şi au fost instalate
guverne de centru-dreapta; mai la est, în Bulgaria şi România, vechiul regim cu o faţă nouă nu a fost înlăturat
atât de categoric.
în Polonia, guvernul lui Jaruzelski a încercat să oprească colapsul economic impunând o serie de reforme
dureroase, dar de vreme ce acest guvern nu se bucura de legitimitate în rândul populaţiei, programul său a fost
respins printr-un referendum popular în 1987. Doi ani mai târziu, în aprilie 1989, Jaruzelski, neţinând seama de
opoziţia militarilor şi a comuniştilor, a legalizat Solidaritatea. A fost de acord să introducă un sistem multipartid,
să înlăture cenzura presei şi a emisiunilor radiodifuzate şi să organizeze alegeri pentru Senat şi Seim (Camera
Inferioară), rezervând totuşi pentru comunişti şi aliaţii lor două treimi din mandatele din Seim. Două luni mai
târziu s-au desfăşurat alegeri şi comuniştii au fost înfrânţi. După cel de-al
doilea tur de scrutin Solidaritatea a câştigat 99 din cele 100 de fotolii din Senat şi maximum pe care îl putea
obţine în Seim (162 din 460). în ceea ce priveşte fotoliile rezervate, mulţi candidaţi comunişti oficiali nu au
reuşit să întrunească 50% din voturile cerute pentru a fi aleşi în primul tur de scrutin. Acest rezultat a produs
consternare în cercurile conducătoare şi uimire practic peste tot. Jaruzelski, după ce a demisionat din funcţia în
partid, a fost ales în unanimitate pentru funcţia de preşedinte al statului de către cele două camere ale
parlamentului, dar comuniştii nu au reuşit să formeze un guvern, iar aliaţii lor minori au trecut de partea
Solidarităţii care a fost propulsată în mod inexorabil, dar nu de bună voie, în guvern. După negocieri
interminabile, unul dintre liderii lor, Tadeus Mazowiecki, a fost desemnat prim-ministru, majoritatea
comuniştilor din Seim votând pentru el. Numirea lui a fost salutată de Gorbaciov. Dar economia a continuat să
se prăbuşească în mod atât de spectaculos încât Comunitatea Europeană a creat un fond special de urgenţă
pentru a cumpăra alimente pentru Polonia, iar principalele state membre ale CE, Statele Unite şi Japonia au
167
oferit subvenţii pe o durată de trei ani. în timpul acestui deceniu salariile au pierdut o cincime din puterea lor de
cumpărare, inflaţia a ajuns la aproape 500% pe an, iar datoria Poloniei către Occident de 35 500 milioane dolari
era de departe cea mai mare faţă de cea a celorlalte state satelit. (Cea a Ungariei, de 13 700 milioane dolari la
începutul anului 1989, era mai mare pe cap de locuitor. Cea a altor ţări era: a Germaniei de Est de 7 600
milioane dolari; a Bulgariei de 5 400 milioane dolari; a Cehoslovaciei de 4 000 milioane dolari; a României de 3
900 milioane dolari, care a fost plătită aproape integral de Ceauşescu. Iugoslavia datora Occidentului 17 600
milioane dolari.) în 1990, Jaruzelski a renunţat de bună voie la o poziţie lipsită de viitor demisionând prematur
din funcţia de preşedinte, pe care şi-au disputat-o ulterior Lech Walesa, care cerea să se acţioneze mai rapid,
fără a specifica în ce sens, şi, pe de altă parte, mai prozaicul, dar mai chibzuitul Mazowiecki: omul care a fost
predestinat să lanseze o provocare ordinii comuniste, împotriva omului care li s-a părut multora mai bine dotat
pentru a culege roadele. Confruntarea dintre cei doi a fost tulburată de apariţia unui al treilea candidat, Stanislaw
Tyminski, care îşi petrecuse ultimii douăzeci de ani în Canada şi Peru, devenind milionar prin propriile puteri
(sau cel puţin aşa susţinea) şi care a promis să facă acelaşi lucru pentru nenumăraţi polonezi. El 1-a învins pe
Mazowiecki trecându-1 pe locul trei după primul tur de scrutin şi deşi a fost copleşit de Walesa ocupând doar
locul doi, a reuşit să obţină o pătrime din voturile exprimate.
Terapia de şoc pentru economie a impus limite intolerabile pentru a face faţă imenselor datorii făcute în
anii '70 şi '80 la Clubul de la Paris al debitorilor şi al bancherilor privaţi şi să asigure un nou început. Statele
Unite, urmate de Marea Britanie şi Franţa, au anulat două treimi din datoria Poloniei ca o contribuţie la, şi o
recompensă pentru democraţie; CE a încheiat un acord util de asociere, iar FMI a furnizat fonduri în schimbul
unor drastice reduceri ale cheltuielilor guvernului, inclusiv scheme sociale şi ajutoare. Hiperinflaţia a fost redusă
la un procent mai puţin înspăimântător de 60% pe an, dar rata şomajului s-a dublat şi veniturile au scăzut.
Walesa şi parlamentul au discutat în contradictoriu în ceea ce priveşte
remediile şi distribuirea puterii: Walesa, care a jucat un rol fundamental în înlăturarea regimului comunist, a
considerat că acesta este neadaptabil la democraţia parlamentară. A crescut numărul partidelor. Dintre cele
şaizeci şi şapte care au participat la alegeri, douăzeci şi nouă au obţinut mandate - pluralism în adevăratul sens
al cuvântului. Uniunea Democratică a lui Mazowiecki şi Democraţia Socială a Republicii Polone* (SLD - fost
comunist) s-au plasat pe locul întâi şi pe locul doi. Walesa nu a reuşit să fie desemnat şi prim-ministru, ci doar
preşedinte. în 1993, SLD împreună cu aliaţii săi din Partidul Ţărănesc a câştigat alegerile, iar liderul acestuia din
urmă Waldemar Pawlak a devenit prim-ministru. Dar personalitatea incomodă a lui Walesa, insistenţa lui de a
controla numirile în funcţiile importante şi nerăbdarea de a fi reales în ciuda popularităţii sale în continuă
scădere au creat o stare de instabilitate politică. Pawlak a fost înlăturat din funcţie după ceva mai mult de un an
şi înlocuit de Josef Oleksi, fost comunist. Alegerile prezidenţiale din 1995 au fost reduse la o confruntare între
Walesa şi Alexander Kwasniewski, reprezentant al SLD, tânăr, inteligent, dar fost comunist care a făcut parte
din ultimul guvern comunist din Polonia. în timpul campaniei electorale Walesa şi-a recâştigat din popularitatea
pierdută, dar în ciuda unui sprijin agresiv din partea ierarhiei romano-catolice care a atras atenţia mai curând
asupra fostelor conflicte ideologice decât asupra problemelor economice curente, el a fost învins de oponenţi
care erau mai bine organizaţi şi mai progresişti.
Problemele externe ale Poloniei erau neobişnuit de echilibrate. Walesa a recunoscut frontierele actuale ale
Poloniei, nu existau frontiere cu Rusia, iar în Polonia nu mai existau germani.
în Ungaria, în aceeaşi lună cu alegerile din Polonia din 1989, corpul neînsufleţit al lui Imre Nagy
(asasinat de comunişti) a fost adus la Budapesta, unde a fost reînhumat, funeraliile lui transformându-se într-o
amplă demonstraţie împotriva regimului. Regimul lui Kâdâr, care a durat treizeci şi doi de ani, luase sfârşit cu
un an în urmă (Kâdâr a murit în 1989). El a fost adeptul introducerii unor reforme economice încă înainte de
venirea la putere a lui Gorbaciov în URSS, dar după acest eveniment concepţia sa despre reformă a părut mult
prea imperfectă şi a fost depăşită de un nou avânt. Succesorul său în funcţia de secretar general al partidului de
guvernământ, Karolyi Grosz, a ajuns la neînţelegeri cu colaboratorii săi în privinţa proporţiilor şi ritmului
schimbării - în special cu Miklos Nemeth, primul ministru şi Imre Poszgay, expertul regimului în probleme
economice, care voiau nu numai să accelereze reforma economică, ci şi să introducă schimbări politice radicale
ca de pildă renunţarea la monopolul comunist asupra puterii politice. S-a promis organizarea de alegeri în cadrul
unui sistem multipartid la începutul anului 1990, iar partidul a încercat să salveze o parte din puterea de care
dispunea schimbându-şi numele şi adoptând o nouă imagine publică: Partidul Muncitoresc Socialist Ungar
devine Partidul Socialist Ungar. Apar două principale partide de opoziţie: Forumul Democrat Ungar, un partid
de centru-dreapta, înrudit cu partidele creştin-democrate
Denumirea, după 1990, a Partidului Muncitoresc Unit Polonez
din Europa occidentală şi Alianţa Democraţilor Liberi, un partid al intelectualilor de la oraş. Au mai apărut
cincizeci de alte partide. Necomuniştii i-au învins pe comunişti (care au reuşit să obţină numai 10% din voturi)
168
şi au format o coaliţie care însă s-a dovedit dificilă şi s-a menţinut numai câteva luni. A fost înlocuită cu o
coaliţie de centru-dreapta sub conducerea discretă, dar fermă a lui Josef Antall care, până la moartea sa în 1993,
a fost iniţiatorul celei mai puţin turbulente tranziţii de la comunism la democraţie din statele foste sateliţi ai
URSS. Partidul său a câştigat aproape jumătate din fotoliile parlamentare (obţinând o pătrime din voturile
exprimate), dar nu a reuşit să găsească soluţii economice miraculoase şi a fost stânjenit de o minoritate de
extremă dreapta - două lacune care au contribuit la înfrângerea sa la alegerile din 1994 de către un partid
reînviat, în mare măsură fost comunist, Partidul Socialist Ungar condus de Gyula Horn. Criza din Iugoslavia a
accentuat îngrijorarea Ungariei în ceea ce priveşte situaţia minorităţii maghiare din România şi Slovacia,
precum şi din Serbia. Guvernul lui Horn a încercat să încheie tratate cu România şi Slovacia prin care să se
definească frontierele în schimbul garantării drepturilor minorităţilor. Aproape un sfert din unguri trăiesc în
afara graniţelor Ungariei - 2 milioane în România, 1 milion în Slovacia, Serbia şi Ucraina şi un număr mai mic
în Croaţia şi Slovenia.
Ungaria a jucat un rol incomplet în următorul act al dramei anului. în mai est-germanii au început să
emigreze masiv când Ungaria, printr-un gest care nu era neapărat legat de problemele Germaniei, a desfiinţat
restricţiile de la graniţa cu Austria. Est-germanii aflaţi în concediu în Ungaria au aflat că au drum deschis prin
Austria spre Germania de Vest, unde beneficiau automat de dreptul de acces şi cetăţenie. Iniţial numărul celor
care au făcut acest lucru a fost de 5 000 pe zi. Acest exod a luat proporţii câteva luni mai târziu, când Ungaria a
abrogat un acord încheiat cu Germania de Est şi s-a autoconstituit de fapt în zonă de tranzit pentru emigrarea în
masă a celor nemulţumiţi şi disperaţi. în Germania de Est au avut loc simultan demonstraţii antiguvernamentale
de proporţii în oraşe ca Leipzig, Berlin şi altele, iar sub această presiune - şi datorită exemplului evenimentelor
din Europa centrală despre care s-au obţinut informaţii de la televiziunea vest-germană - s-au creat noi căi de
acces în Germania de Vest prin Cehoslovacia, din Polonia prin Germania de Est în trenuri speciale şi în ultimă
instanţă direct din Germania de Est în Germania de Vest, La sfârşitul anului circa jumătate de milion de est-
germani plecaseră şi continuau să plece într-un ritm de 2 000 pe zi. La începutul anului, Erich Honecker dorea
să rămână la putere, la nevoie şi prin folosirea forţei şi să îşi trateze poporul aşa cum îi tratase Deng pe chinezi
în Piaţa Tiananmen. Poziţia lui Honecker însă, era într-o anumită privinţă cea mai slabă dintre liderii comunişti,
dat fiind că statul pe care îl conducea era o creaţie a sovieticilor fără identitate naţională proprie. URSS era sursa
fundamentală a puterii partidului de guvernământ (aşa cum se întâmpla în întregul imperiu sovietic), dar în cazul
Germaniei, el era şi sursa legitimităţii statului şi raţiunea lui de a fi. Când Gorbaciov a sosit în vizită la Berlin în
octombrie 1989, apariţia sa în plină criză nu numai că a amintit apariţia sa la Beijing în împrejurări similare cu
şase luni mai devreme, dar a şi subliniat deosebirea
fundamentală că, în timp ce la Beijing a fost un observator accidental, la Berlin el reprezenta cheia viitoarelor
evoluţii. El 1-a avertizat pe Honecker, într-un limbaj prudent, dar limpede, ce pericol îl paşte dacă nu acţionează
în spiritul vremurilor, iar în particular i-a spus cât se poate de clar că regimul est-german nu trebuie să aştepte
ajutor din partea URSS pentru a reprima demonstraţiile. Este posibil ca el să fi mers chiar mai departe şi să îşi fi
exprimat dezacordul faţă de disponibilitatea lui Honecker de a folosi trupele est-germane în maniera lui Deng şi
să fi încurajat înlăturarea lui Honecker de la putere. Printr-o evoluţie neaşteptată a evenimentelor Honecker a
fost înlocuit în funcţia de secretar general al Partidului Socialist Unit de Egon Krenz, un reprezentant mai tânăr,
dar la fel de lipsit de strălucire al elitei comuniste; Krenz la rândul lui, după mai puţin de un an, a fost înlocuit
de Gregor Gysi, sub conducerea căruia partidul a renunţat la monopolul său asupra puterii politice, şi-a schimbat
numele şi s-a pregătit pentru alegeri multipartide ce urmau să aibă loc la începutul anului 1990. Hans Modrow,
primar al Dresdei şi un comunist destul de respectabil, a devenit prim-ministru în cadrul unei administraţii
interimare formată pentru a desfăşura negocieri cu grupările necomuniste care se transformaseră în partide
politice. Aceste partide, a căror campanie electorală a fost organizată sub conducerea partidelor similare din
Germania de Vest, la alegeri, i-au devansat, dar fără a-i înlătura din competiţie pe comunişti, aproape jumătate
din voturile exprimate revenind partidelor de dreapta, mai puţin de un sfert socialiştilor şi 16% comuniştilor.
Zidul Berlinului a fost dărâmat, iar în oraşul reunit bărbaţii şi femeile din Est sau din Vest au fost din nou total
liberi să treacă dintr-o parte în alta. Germania s-a reunificat şi ea în fapt, în timp ce politicienii germani şi străini
şi-au disputat părerile în privinţa condiţiilor şi coordonării reunificării. Guvernul vest-german, hotărât să curme
emigrarea de proporţii a est-germanilor spre vest, a promis să convertească moneda est-germană în mărci
germane la o rată de bază a schimbului (au existat excepţii) de unu la unu - o măsură ce implica o creştere a
rezervelor valutare ale Germaniei de Vest cu 14% şi o inflaţie corespunzătoare pe o perioadă nedefinită -dar
nimic nu putea împiedica prăbuşirea industriei est-germane. Kohl a promis să ridice Germania de Est la nivelul
de prosperitate de care beneficiază Germania de Vest. Pentru ca acest lucru să fie posibil, germanii din Vest şi
alte state occidentale trebuiau să investească în Germania de Est. Rezultatul imediat a fost înjumătăţirea
producţiei industriale într-un singur an, o continuă emigrare a est-germanilor care nu mai fugeau de un stat
poliţienesc ci de dezastrul economic, iar şomajul în rândul celor care rămâneau a ajuns între o treime şi o
169
pătrime din forţa de muncă. Biroul special, Treuhandanstalt, creat pentru a vinde unor persoane particulare 14
000 de întreprinderi est-germane cât mai repede posibil şi la orice preţ, chiar şi în pierdere, a constatat că multe
dintre ele aveau mult prea mulţi angajaţi şi erau mult prea dăunătoare mediului înconjurător pentru a putea fi
vândute. Primul său şef a fost asasinat, iar biroul a fost închis la sfârşitul anului 1994.
Desfiinţarea statului est-german a catapultat unificarea Germaniei pe agenda politică internaţională.
Gorbaciov a încercat, dar evident nu a reuşit să asigure neutralitatea noului stat. La o întâlnire cu Kohl în
Caucaz, el a fost de acord cu in-
trarea Germaniei în NATO, dar a obţinut în schimb menţinerea trupelor sovietice pe teritoriul fostei Germanii de
Est până la sfârşitul anului 1995, o importantă contribuţie a germanilor la costurile pe care le presupunea
staţionarea acestor trupe şi promisiunea că pe teritoriul fostei RDG nu vor fi desfăşurate unităţi germane care fac
parte din NATO sau chiar unităţi NATO staţionate în Germania. în octombrie unificarea celor două Germanii a
fost încheiată în mod oficial, iar statul est-german a fost transformat în cinci landuri ale RFG. Această republică
nu era Germania de dinainte de război. Prusia Orientală a rămas parte din URSS, teritoriile pierdute dincolo de
linia Oder-Neisse au rămas parte din Polonia. Cu ocazia primei aniversări a dărâmării zidului Berlinului,
Germania a semnat tratate care confirmau aceste frontiere.
în Europa centrală, revoluţia din Cehoslovacia a fost ultima, dar cea mai rapidă. Opoziţia se cristalizase în
jurul Cartei 77 care era o declaraţie cumpătată a drepturilor de bază şi un protest concret împotriva persecuţiilor
îndreptate împotriva unui grup rock. Declaraţia era semnată de 1250 persoane. A urmat Forumul Civic, care a
avut discuţii cu guvernul pe tema eliberării prizonierilor politici şi înlăturarea din funcţii a unor comunişti
acuzaţi de comportament inuman în 1968 şi în represiunile ulterioare. Forumul a organizat şi controlat
demonstraţii la care au participat 1 000-2 000 de persoane. Partidul Comunist, conştient de lipsa sa de
popularitate şi de proasta gestionare a ţării, de apatia unora dintre membrii săi şi de vântul schimbării care bătea
dinspre Polonia şi URSS, a preferat să se aşeze la masa tratativelor decât să recurgă la forţă. Gustav Husâk a
fost înlăturat din funcţia de secretar general al partidului (funcţie pe care a deţinut-o împreună cu cea de
preşedinte din 1968) şi a fost numit un grup de comunişti mai concilianţi condus de Ladislas Adamec pentru a
discuta schimbările cu reprezentanţii Forumului Civic condus de Vâclav Havel. Comuniştii erau dispuşi să ofere
prea puţin, iar când a devenit evident că Gorbaciov, în cadrul unei vizite la Praga în 1987, îl preferă pe Havel lui
Adamec acesta din urmă s-a retras. Marian Calfa, un membru al guvernului Adamec, a format un guvern de
coaliţie în care comuniştii şi aliaţii lor docili deţineau numai unsprezece din cele optsprezece posturi. Durul
Milos Jakes, care i-a urmat lui Husak în funcţia de preşedinte, a demisionat în favoarea mai maleabilului Karel
Urbanek, ca urmare a tot mai amplelor demonstraţii populare care au accelerat destrămarea vechiului regim, fără
vărsare de sânge, dar definitiv. La sfârşitul anului 1989 Havel, care a fost de mai multe ori închis decât orice alt
erou naţional triumfător de la Mahatma Gandhi îndoace, a devenit preşedinte. Poziţia lui a fost confirmată de
alegerile din 1990, deşi aceasta era mai puţin solidă în Slovacia decât în „teritoriile istorice" ale Boemiei şi
Moraviei. Dubcek a reapărut şi a fost răsplătit pentru eforturile şi suferinţele sale trecute cu postul de preşedinte
al parlamentului. Numai în fostele state satelit ceh şi slovac comuniştii nu şi-au schimbat numele partidului lor.
Printr-un acord încheiat cu Moscova s-a stabilit ca trupele sovietice staţionate în Cehoslovacia, însumând
efective de 70 000 de oameni, să se retragă până în 1991 (Gorbaciov fusese deja de acord să retragă efectivele
de 50 000 de oameni din Ungaria până la acea dată).
Dar Cehoslovacia nu a supravieţuit eliberării ei. Ea s-a împărţit în două state. Prim-ministrul slovac
Vladimir Meciar, comunist devenit naţionalist, a cerut omo-
logului său ceh Vâclav Klaus mai mult decât acesta era dispus să cedeze şi în această situaţie, s-a văzut obligat,
poate nu chiar împotriva voinţei sale, să ceară independenţa. Slovacia, o ţară săracă cu 5 milioane de locuitori, a
trecut pe nesimţite, din punct de vedere economic, din Europa centrală în Europa de est, deşi a făcut parte din
grupul de la Vişegrad împreună cu Ungaria, Polonia şi noua Republică Cehă. (Grupul de la Vişegrad era mai
degrabă un acord convenabil din punct de vedere geografic decât o asociaţie politică.) în Republica Cehă, unde
Havel a fost convins să accepte funcţia de preşedinte, reforma s-a concentrat asupra privatizării întreprinderilor
mai mici de stat şi asupra eliminării controlului preţurilor. Industria prelucrătoare şi cea constructoare s-au
diminuat simţitor, iar inflaţia a crescut la 40%, dar şomajul a fost menţinut în limite acceptabile. în tratatul ceh-
german încheiat între cele două state se afirma că nici unul dintre state nu are pretenţii teritoriale asupra
celuilalt. Republica Cehă, ca şi Ungaria şi Polonia, au încheiat un acord de asociere cu CE. în Slovacia, Meciar,
tot mai autocrat şi mai irascibil, depăşind limita suportabilităţii colaboratorilor şi aliaţilor săi, a fost a doua oară
înlăturat din funcţie. A recuperat acest dezavantaj obţinând o victorie decisivă la primele alegeri generale (1994)
când a depăşit alte douăzeci de partide printr-o mulţime de promisiuni vizând îmbunătăţirea situaţiei economice
şi prin atacuri la adresa minorităţii ungare din Slovacia, a vecinilor săi cehi şi a capitalismului occidental. Un
semn mult mai promiţător a fost încheierea în 1995 a Convenţiei privind Protejarea Minorităţilor Naţionale,
170
semnată de Slovacia şi Ungaria.
în Bulgaria, Todor Jivkov s-a aflat la conducere chiar mai mult timp decât Kâdâr în Ungaria. în 1988, el a
încercat să îşi consolideze poziţia şi a luptat împotriva disensiunilor din cadrul şi din afara partidului său,
destituindu-1 pe cel mai liberal dintre deputaţi Ciudomir Alexandrov, dar fără nici un folos. Căderea sa un an
mai târziu a fost precedată de un episod specific Bulgariei: persecutarea şi fuga locuitorilor săi de origine turcă.
Numărul acestor oameni, numiţi pomaci, a crescut de la jumătate de milion în 1945 la un milion patruzeci de ani
mai târziu. Această rată de creştere nu era neobişnuită în sine, dar era mai mare decât rata creşterii în rândul
etnicilor bulgari, iar pomacii, fiind musulmani, erau dezavantajaţi ori de câte ori guvernul voia să se pună bine
cu creştinii bulgari distrăgându-le atenţia de la adevăratele probleme ale ţării şi îndreptându-le spre nişte oameni
care puteau fi stigmatizaţi drept străini nedoriţi. în 1950, Bulgaria a cerut Turciei să acorde vize unui număr de
250 000 de turci din Bulgaria şi potrivit unui acord încheiat în acel an 154 000 au părăsit Bulgaria îndreptându-
se spre Turcia fără rudele lor, cărora li s-a permis totuşi să emigreze potrivit unui al doilea acord din 1968. în
acel moment, guvernul bulgar a declarat că în Bulgaria nu mai sunt turci şi că toţi musulmanii rămaşi sunt
descendenţi ai bulgarilor care au fost obligaţi în trecut să se convertească la Islam, în 1985, acestor musulmani li
s-a cerut, din raţiuni legate de recensământ, să îşi schimbe numele în nume bulgăreşti. Acest decret a provovat
nemulţumire şi chiar panică, iar Turcia, constatând inflexibilitatea autorităţilor bulgare, şi-a deschis frontirele
pentru toşi eventualii emigranţi fără a mai cere vize. Rezultatul a fost un adevărat exod. Deşi Bulgaria a refuzat
să permită bărbaţilor de vârstă militară să
plece, cel puţin 300 000 de persoane au făcut acest lucru, siutuatie în care Turcia a revenit asupra deciziei
iniţiale şi a reintrodus vizele. (Bulgaria a evacuat circa 2 000 de turci în România şi Iugoslavia, de unde cei mai
mulţi au plecat în Turcia. După revoluţia din 1989, turcilor rămaşi în Bulgaria li s-a acordat dreptul de a-şi alege
singuri numele şi mulţi refugiaţi au revenit pentru a-şi revendica pământul, dar ostilitatea etnică a persistat.)
Lovitura finală dată regimului lui Jivkov nu a fost dată de pomaci, ci cu ocazia conferinţei ecologiştilor din
Sofia, care a fost transformată într-o manifestaţie de protest în care se cerea glasnost. Manifestaţia a fost
curmată cu brutalitatea cu care poliţia servea interesele regimului în anii trecuţi, dar care acum a condus la
înlăturarea lui Jivkov de către colaboratorii săi speriaţi. Jivkov, ca şi Honecker, a fost arestat şi acuzat de crime
împotriva statului. în timpul mandatului succesorului său, Petar Mladenov, Partidul Comunist Bulgar şi-a
schimbat numele în Socialist, a renunţat la monopolul său politic şi a început negocierile cu alte partide -
Uniunea Populară Agrariană Bulgară şi Uniunea Forţelor Democratice (UFD), aceasta din urmă reunind
grupările anticomuniste - pentru a forma un guvern tradiţional. Dat fiind că aceste convorbiri nu au condus însă
la nici un rezultat, comuniştii au rămas la conducere şi şi-au propus să câştige alegerile care păreau suficient de
bine manevrate, dar protestele populare l-au forţat pe Mladenov să demisioneze din funcţia de preşedinte în
favoarea lui Jeliu Jelev, liderul UFD (care a fost reales în 1992). Puterea politică a oscilat între comuniştii
rebotezaţi şi oponenţii lor. O scindare în cadrul partidului comunist-socialist şi creşterea inflaţiei 1-a costat pe
prim-ministrul Andrei Lukanov majoritatea parlamentară şi funcţia. Succesorul său, Dimităr Popov, a câştigat
cu o diferenţă mică alegerile din 1991 cu ajutorul Uniunii Minorităţii Turce şi a impus măsuri economice
severe. Dar în 1994 stânga, a cărei bună organizare a cântărit mai mult decât amintirea ideologiei la care
renunţase, a recâştigat destul din terenul pierdut pentru a obţine controlul în parlament. Noul prim-ministru, Jan
Videnov, era un personaj tipic pentru noul model de lider al stângii al unei noi generaţii care constituie o
prezenţă în ce mai mare parte din fostele state satelit: tineri cu spirit deschis, cu o educaţie mai temeinică şi
dispuşi îşi urmărească obiectivele de stânga în cadrul unui sistem democratic şi al unei economii capitaliste. Ei
au fost nevoiţi să găsească soluţii problemelor economice acute care au dezumflat partidele de dreapta într-o
ţară care nu îşi mai putea vinde tutunul în Rusia şi a cărei industrie era în pragul falimentului.
în România, căderea dictaturii comuniste a fost posibilă numai prin vărsare de sânge, dar puterea
comunistă nu a dispărut. Nicolae Ceuşescu a folosit Partidul Comunist Român, care nu a fost niciodată prea
numeros, ca bază pentru a transforma conducerea Partidului Comunist într-o tiranie personală sau de familie
extrem de dăunătoare, susţinută prin intermediul delaţiunii, un fenomen extins la nivel naţional şi foarte eficient,
al unei armate bine echipate, al unei poliţii nemiloase şi al megalomaniei. Ceauşescu, ca şi Stalin, pe care 1-a
admirat, era obsedat de ideea de a face totul, indiferent cu ce preţ. El a urmărit să modernizeze şi să mărească
România prin forţa, nu atât a doctrinei comuniste, cât a propriei sale autorităţi şi
personalităţi, dar asemeni altor dictatori el nu a mai reuşit cu timpul să facă deosebirea între România şi el însuşi
şi prin urmare a angajat ţara în realizarea unor obiective spectaculoase care aminteau de cele ale împăraţilor
romani. O vreme a fost aprobat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, datorită politicii antisovietice şi a
acţiunilor sale, inclusiv refuzul de a coopera cu Tratatul de la Varşovia sau de a permite prezenţa trupelor străine
pe teritoriul României. A fost răsplătit cu laude generoase de lideri precum Richard Nixon şi cu un titlu de
cavaler de britanici şi a fost primit călduros în ţări foarte diverse precum China, India şi Israel. Pe plan intern
171
însă, el a devalizat economia şi a ordonat chiar distrugerea a 7 000 de sate ai căror locuitori au fost obligaţi să
plece la oraş, unde au fost folosiţi la construirea unor palate ostentative în schimbul unor salarii mizere. Primele
manifestaţii de protest au avut loc la Braşov în 1987, iar la Timişoara, în Transilvania, la sfârşitul anului 1989
armata a refuzat să tragă în participanţii la amplele manifestaţii populare care s-au transformat într-o acţiune de
protest îndreptată împotriva persecuţiilor la care era supus pastorul protestant Laszlo Tokes. Această scânteie a
aprins un foc pe care Ceauşescu, întors dintr-o vizită la Teheran, nu a mai reuşit să îl stingă. Securitatea a ajuns
să lupte împotriva armatei şi a unui mare număr de oameni neînarmaţi, sute de oameni fiind ucişi înainte ca
Ceauşescu şi soţia sa să fugă cu un elicopter. Au fost prinşi şi executaţi după un proces formal. în mod
paradoxal, Ceauşescu, liderul comunist cel mai puţin convins de apartenenţa la sistemul statelor satelit, a plătit
cel mai cumplit preţ în procesul de prăbuşire a imperiului stalinist. Din nou, în mod paradoxal, înlăturarea lui de
la putere a permis altor comunişti, care au organizat o revoluţie de palat, să preia puterea. Aceştia au format
Frontul Salvării Naţionale, care s-a autointitulat guvern de tranziţie, a ieşit victorios la alegerile monitorizate de
organismele internaţionale şi a încredinţat preşedintelui său, Ion Iliescu, funcţia de preşedinte. El a fost reales în
1992. Românii care căutau o alternativă pentru ceea ce mai rămăsese din fostul regim păreau mai înclinaţi să
revină la ceea ce cunoşteau din trecut - dictatura naţionalistă a lui Antonescu, de exemplu - decât să accepte
ideile atât de puţin familiare lor ale grupurilor democratice care nu au reuşit să înfiinţeze partide eficace.
Dezintegrarea URSS a însemnat pentru România declaraţiile de independenţă ale RSS Moldovenească, cu
populaţia ei în parte românească şi a Ucrainei căreia, în 1939, i-a revenit o porţiune din România. încercările de
a reface industriile extractive de petrol gaz şi cărbune în speranţa de a le face profitabile până în 1996 au atras
numai în foarte mică măsură capital străin.
Anul 1989 a fost martorul revoluţiilor în marea tradiţie - afirmarea drepturilor civice şi a valorilor umane
- dar, ca şi în cazul Revoluţiei Franceze de acum două sute de ani, aceste revoluţii au ajuns într-un eşec
economic şi puteau fi susţinute numai prin îmbunătăţirea situaţiei economice. Au fost revoluţii împotriva
tiraniei, corupţiei şi incompetenţei. Dat fiind că partidele comuniste au fost răspunzătoare pentru tot acest rău,
revoluţiile au fost şi revoluţii împotriva acestor partide şi împotriva comunismului însuşi. Partidele au fost
înlăturate din poziţiile lor privilegiate şi înlăturate de la putere în cele mai multe ţări (probabil) pentru mult timp,
dar nu au fost eliminate definitiv şi este de aşteptat ca ele să îşi găsească un loc în spectrul
politicii pluripartidiste. Principalele particularităţi ale răsturnării imperiului stalinist în Europa au fost dezastrul
economic, Gorbaciov, persistenţa protestelor intelectualilor şi ale maselor populare timp de decenii şi faptul că
nici unul dintre conducători nu se bucura de legitimitate. Principala consecinţă a fost articularea în ambele
sensuri ale lumii: libera exprimare a opiniei triumfând asupra reprimării şi reapariţia modelului pe jumătate
îngropat al statelor naţiune suverane. Gorbaciov a constata că sistemul stalinist nu funcţionează. Era o greutate
mult prea mare atârnată de gâtul Moscovei şi îşi pierduse raţiunea strategică care fusese principala justificare a
creării lui în 1945. Patruzeci de ani mai târziu un atac american împotriva URSS, care era mult mai puţin
probabil decât Stalin însuşi şi-ar fi putut imagina, ar fi evitat statele satelit trecând la câteva mile de capetele lor
în loc să treacă pe teritoriile lor. Nemulţumirea lui Gorbaciov faţă de sistemul lui Stalin nu a fost un secret
pentru satrapii regionali a căror treabă era să îl menţină. în acest fel au aflat că nu mai sunt doriţi. Deveniseră
proconsuli într-un imperiu defunct şi nu puteau aştepta sprijin din partea concetăţenilor lor dat fiind că toţi
abuzaseră de putere şi, pe lângă faptul că au nimicit libertăţile fundamentale, au contribuit, fiecare în ţara lui, la
distrugerea economiei. Deşi în anii '50 creşterea economică a ajuns la 10% în cele mai favorizate părţi din zonă,
în anii '80 ea era zero sau aproape zero practic peste tot. De aici privaţiuni, indignare, demonstraţii, represiune
(adeseori extrem de brutală) şi astfel s-a ajuns la revoluţie. Toate revoluţiile au fost rapide şi profunde:
comuniştii de rangul doi cărora li s-au încredinţat funcţiile de conducere au dispărut aproape la fel de repede
cum au apărut. Cea mai importantă a fost poziţia lui Gorbaciov, preşedintele URSS, care a indicat ce regimuri
vor fi înlăturate. în loc să fie huiduit, el a fost aclamat de mulţime care i-a strigat numele cu entuziasm şi
recunoştinţă şi care a considerat că influenţa Statelor Unite şi a celorlalte democraţii occidentale a fost
periferică. Gorbaciov însă, oricât de crucial ar fi fost rolul său în transformarea situaţiei din Europa, nu a fost
singurul iniţiator al revoluţiilor din Europa centrală şi răsăriteană. Aceste revoluţii nu au fost atât de bruşte cum
şi-au închipuit mulţi observatori dezorientaţi. Ele au făcut parte dintr-o serie (cărora le-au datorat mult) de
revolte nereuşite care datau încă din primul deceniu după război: 1953,1956,1968,1980. Toate aceste revolte,
inclusiv înfiinţarea şi realizările timpurii ale Solidarităţii din Polonia, au antedatat venirea la putere a lui
Gorbaciov şi au fost făcute de oameni - unii dintre ei oameni ieşiţi din comun, dar cei mai mulţi oameni
obişnuiţi - care au atras atenţia asupra indignării lor şi asupra valorilor lor şi uneori au obţinut victorii în stradă
în tradiţia baricadelor. Solidaritatea, de exemplu, a iniţiat anumite mişcări populare care nu au putut fi
controlate. Distrugerea suprastructurii imperiale prin focul revoluţiei a dezvăluit veşnica alternativă:
Mitteleuropa articulată în state separate, concepută ca state naţiune, dar în realitate conglomerate mai mult sau
mai puţin coerente. Numai vechii conducători nu au avut legitimitate - cu excepţia Germaniei de Est care ea
172
însăşi ca stat era ilegitim. Revoluţia a avut prin urmare puternice componente naţionaliste. Liderii ei au avut un
angajament şi obiective comune şi au fost în acest sens legaţi pe plan internaţional, dar revoluţia nu a avut în
nici un caz un caracter supranaţional în ciuda faptului că supranaţionalismul punea stăpânire pe Europa
occidentală.
Aceste revoluţii nu au rezolvat problemele economice. Potrivit standardelor Europei occidentale, situaţia
materială a acestor state era vrednică de milă. Şi totuşi, mulţi oameni din Europa răsăriteană aveau o situaţie
materială mai bună decât mulţi oameni din Asia şi Africa. Economia lor a suferit din pricina distorsiunilor, nu
din cea a neproductivităţii. Aceste ţări aveau resurse agricole şi minerale şi au cunoscut o creştere a producţiei,
ajungând în unele locuri la 10% pe an - deşi creşterea s-a făcut de la o bază scăzută după război şi în direcţii
greşite. în amplul sector agricol al Poloniei, patru cincimi din el fiind privatizat, producţia a crescut în deceniile
de după război, dar investiţiile au fost neadecvate, iar forţa de muncă din agricultură nu a contribuit la PNB
corespunzător cu numărul celor implicaţi în acest sector sau pentru a putea asigura hrana populaţiei. Investiţiile
în industria Poloniei au crescut producţia, dar nu şi productivitatea; exporturile au scăzut, iar datoria externă a
crescut şi ea. Cehoslovacia, cu îndelungata ei istorie în ceea ce priveşte o bună educaţie, o bună administrare şi
o îndemânare tehnică, cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din Europa centrală, cu un export înfloritor şi cu
resurse naturale de invidiat, s-a transformat în timpul regimul comunist dintr-o ţară care era specializată în
anumite lucruri (în special industriile mijlocii, ca cea a încălţămintei) într-un stat care trebuia să slujească gustul
blocului statelor satelit pentru bunurile industriei grele şi armament. Ea şi-a pierdut vechile meserii şi s-a
concentrat asupra unor produse care, după sfârşitul Războiului rece, nu mai erau solicitate nici pe plan intern,
nici pe plan extern. Ungaria, cea mai mică membră a acestui trio din Europa centrală, poseda un teren agricol
bogat şi bine irigat şi importante resurse minerale, deşi acestea nu erau - cu excepţia bauxitei - de primă calitate.
Modernizarea de după război a ridicat producţia şi exportul de produse industriale, dar economia nu era nici
rentabilizată în mod adecvat, nici condusă în mod eficient, profiturile la investiţii erau scăzute, datoria externă
era mare. In toate aceste trei state, efortul era invers proporţional cu răsplata. Alimentele şi bunurile de consum
au devenit scumpe şi rare. Poluarea industrială era cea mai gravă din lume. în Europa de est situaţia nu era mai
bună. România s-a lansat într-un program ambiţios, deşi prea dur, de modernizare a economiei pe baza
resurselor sale de cărbune, petrol şi alte minerale, a industriei chimice, hidroelectrice şi metalurgice şi a forţei
sale de muncă prost plătită şi folosită la maximum. Megalomania lui Ceauşescu a transformat eşecul în
catastrofă. în Bulgaria, o extindere asemănătoare, dacă nu şi mai amplă, a industriei a determinat creşterea
producţiei, care în mare măsură nu putea fi vândută din pricina slabei sale calităţi. în concluzie, eforturile
considerabile făcute pentru a prinde din urmă Europa occidentală au lăsat Europa centrală şi răsăriteană mult în
urmă, sărăcită, poluată şi în pragul disperării.
8. IUGOSLAVIA SI ALBANIA
FEDERALIZAREA IUGOSLAVIEI
Tito a trăit treizeci şi doi de ani după conflictul lui cu Stalin din 1948. După moartea lui Stalin, Hruşciov
a făcut două vizite de împăcare în Iugoslavia. Cea dintâi, din 1955, a fost echivalentă cu o recunoaştere a
greşelii şi o apologie pentru poziţia Rusiei din 1948.Cea de-a doua, din iunie 1956, a urmat după cel de-al XX-
lea congres al PCUS, la care Hruşciov a declarat că relaţiile cu statele satelit trebuie să fie puse pe baze noi; a
urmat desfiinţarea în aprilie a Cominternului, organismul care a pronunţat excomunicarea lui Tito. Dar relaţiile
ruso-iugoslave au rămas distante şi neîncrezătoare, dacă nu chiar mai rău. Pe plan intern, Tito câştigându-şi
dreptul de a-şi rezolva problemele aşa cum crede de cuviinţă, a făcut acest lucru dar numai cu titlu de încercare,
deşi introducerea în 1950, în industrie, a conducerii de către muncitori a întreprinderilor şi renunţarea la
colectivizare în 1953 au demonstrat o voinţă de a modera rigiditatea doctrinară. Constituţia din 1945 a
naţionalizat toate întreprinderile industriale, comerciale şi financiare, a limitat suprafeţele de teren particulare la
şaizeci de pogoane şi a organizat restul de teren agricol în cooperative colective. Primul plan cincinal a fost un
proiect extrem de detaliat, voluminos şi birocratic pentru o economie planificată de tip sovietic. El a fost treptat
demontat în anii '50, în special pentru că era extrem de împovărător. In 1950 şi din nou în 1961 conducerea în
industrie a revenit consiliilor muncitoreşti care aveau puteri depline, inclusiv dreptul de a aloca fondurile de
investiţii şi de a decide la ce să se folosească profiturile. La începutul anilor '60 au fost puse la dispoziţie noi
linii de credit prin intermediul băncilor locale (care se deosebeau de banca centrală) şi a fost relaxat sistemul de
stabilire a preţurilor la nivel central. Noua constituţie din 1963 a introdus o descentralizare reală, dar limitată
fără a priva de putere însă partidul sau pe Tito însuşi. Aceste jumătăţi de măsură nu au reuşit să dea industriei
stimulul aşteptat, economia a continuat să stagneze, inflaţia a crescut şi în egală măsură a crescut dependenţa
Iugoslaviei de ajutorul FMI şi al Statelor Unite. S-a înregistrat o palidă reacţie în politica economică, dar
liberalizarea şi centralizarea au fost şi ele - la fel de rapid - reduse. Deci sectorul economic a fost fragmentat pe
173
apucate în mii de unităţi autonome. Dacă factorii psihologici care au încurajat eliberarea de sub controlul
statului şi autoconducerea au cântărit mai mult decât pierderile, în ceea ce priveşte eficienţa şi productivitatea
subiectul
a fost dezbătut în mod neconcludent atât pe plan intern cât şi în afara Iugoslaviei. în mod cert, aceste schimbări
în domeniul industriei au creat o bază nouă pentru puterea politică, oferindu-i posibilitatea de a promova în
industrie în afara scării ierarhice din cadrul Partidului Comunist şi a armatei.
Cea de-a doua preocupare majoră a lui Tito, în afara economiei, a fost coeziunea statului şi crearea unei
identităţi iugoslave mai presus de toate tipurile de naţionalism - sârb, croat - în interiorul federaţiei iugoslave.
Tito, jumătate croat şi jumătate sloven din naştere, era hotărât să menţină statul iugoslav care a fost creat în
urma distrugerii imperiilor habsburgic şi otoman în primul război mondial. Statul a fost consolidat datorită
camaraderiei din războiul de partizani din cea de-a doua conflagraţie mondială, în timpul căreia Tito a avut grijă
să reunească la conducerea Partidului Comunist şi a armatei reprezentanţi ai tuturor etniilor. Integritatea
Iugoslaviei nu a fost ameninţată în mod serios atâta timp cât această generaţie a rămas la conducere. în anii '70
însă, a apărut o nouă generaţie, care era mai naţionalistă şi separatistă, în parte pentru că magia războiului a pălit
şi în parte pentru că competiţia pentru bunuri şi investiţii pe timp de pace a atins limite nebănuite. în Croaţia,
agitaţia pentru obţinerea unei mai ample autonomii a ajuns până la solicitarea suveranităţii (dar în cadrul unei
confederaţii iugoslave) şi a unui loc separat în cadrul ONU aşa cum i s-a acordat şi Ucrainei şi RSS Bieloruse.
Când Tito se apropia de optzeci de ani a început o perioadă de tulburări. în 1971, Tito a decis să-şi înlăture
colaboratorii mai tineri care deviau de la politica sa. Le-a dat de înţeles că el este cel care apreciază când
lucrurile merg prea departe şi că după părerea lui separatismul croat ameninţă într-un mod de neiertat
integritatea şi bunăstarea statului iugoslav. O dată ce s-a decis să intervină, a repurtat o victorie. Trebuie să
remarcăm faptul că mai vârstnicul politician croat Vladimir Bakaric 1-a
susţinut. Liderii mai tineri au demisionat. Tito a făcut apoi acelaşi lucru în Serbia. unde politicienii mai tineri
erau naţionalişti; şi în Slovenia şi Macedonia (dar aici neînţelegerile nu erau de ordin strict naţionalist).
Separatismul era o formă extremă a problemei descentralizării, care punea la îndoială puterea guvernului
central şi - o problemă chiar mai delicată - organele centrale ale Partidului Comunist. în anii '50 şi '60 au fost
puse la îndoială atât centralismul, cât şi regimul comunist însuşi. Centralismul a fost atacat în temeiul eficienţei
şi a rănit patriotismul local. Critica era pe faţă şi vehementă. Problema care se punea era în ce mod poate fi
divizată autoritatea politică fără a afecta controlul comunist. Susţinătorii descentralizării au pledat ca tehnocraţi,
conducători şi politicieni de masă. Argumentele lor fie se învârteau în jurul problemei consecinţelor asupra
controlului comunist fie, ca în cazul lui Djilas, acceptau concluzia că Partidul Comunist nu avea automat dreptul
de a deţine puterea permanent. Aceste argumente au devenit o dublă sursă de atac la adresa susţinătorilor
centralizării care, în special Rankovic, nu numai că preferau puterea centrală separării puterii, dar vedeau în
descentralizare o ameninţare la adresa monopolului comunist asupra puterii. Tito a permis escaladarea
conflictului între cele două tabere până în momentul în care acesta părea să fi devenit un real motiv de
dezbinare. El nu era un adept al controversei limitate, dar nu intenţiona să permită nici uneia din tabere să
câştige, în atmosfera de liberalizare caracteristică anilor '50, prima necesitate a fost aceea de a-i ţine în frâu pe
adepţii liberalizării. Djilas a fost persecutat şi închis. Rankovic a rămas în funcţie - ba a fost chiar promovat -
până când campania sa antiliberală a depăşit limitele, a fost surprins spionându-1 chiar şi pe Tito, după care a
fost demis. La sfârşitul acestei faze Tito a promulgat o nouă constituţie prin care lua fiinţă un Birou Executiv
sau o Comisie Prezidenţială formată din doi reprezentanţi ai fiecărei republici federale şi unul din fiecare
regiune autonomă, iar Tito era declarat preşedinte federal permanent. (După moartea sa funcţia de preşedinte va
fi deţinută prin rotaţie.) Acest aranjament urmărea să creeze un compromis, dar realitatea a rămas aceeaşi, iar
conflictul s-a atenuat.
Rezultatul curentelor separatiste şi descentralizatoare din anii '50 şi '60 era acela de a bloca secesiunea,
dar de a permite în acelaşi timp federalizarea în jurul unui centru puternic care să se dezvolte în ceva asemănător
unei confederaţii mai destinse de entităţi suverane, după modelul Elveţiei. Iar statul a rămas unul de tip
comunist. în 1958, Partidul Comunist a fost rebotezat Liga Comuniştilor. Această schimbare indica faptul că
partidul nu este întotdeauna organul potrivit pentru a conduce organismele administraţiei locale sau
întreprinderile industriale. Dar partidul, sau Liga, a rămas unic, astfel încât unitatea Iugoslaviei a rămas legată
de regimul comunist, spre deosebire de dezvoltarea naţionalismului iugoslav. Naţionalismul de odinioară a
supravieţuit şi a luat amploare, iar atunci când federalismul iugoslav s-a dezintegrat, liderii din diverse republici
- Miloşevici în Serbia este doar cel mai evident exemplu - s-au transformat din comunişti în naţionalişti
stridenţi, reînviind animozităţile etnice şi religioase care au folosit la înlăturarea suzeranilor străini (turci,
austrieci) şi care acum erau folosite împotriva conaţionalilor.
174
La moartea lui Tito în 1980, Iugoslavia era un caz unic. Era singura ţară comunistă neutră din lume. Era
însă în egală măsură fragmentată şi săracă. Ea nu era mai capabilă de coeziune ca federaţie comunistă decât
fusese ca regat. Sarcina dinastiei lui Karagheorghievic a fost de a amesteca sârbii, croaţii şi slovenii într-un stat
iugoslav şi o naţiune iugoslavă, dar această sarcină nu s-a realizat decât pe jumătate înainte ca cel de-al doilea
război mondial să reînvie vechile divergenţe, în special între sârbi şi croaţi, al căror înspăimântător lider din
timpul războiului Ante Pavelic a încercat să creeze un stat croat separat, cumpărând sprijinul italienilor prin
cedarea teritoriilor croate marginale Italiei fasciste (care căuta să-şi realizeze dincolo de Adriatică versiunea sa
în ceea ce priveşte Lebensraum - spazio vitale -în Albania şi Dalmaţia). Pe de altă parte, rezistenţa comunistă
împotriva italienilor şi germanilor a creat o aură frăţiei iugoslave pe care, după război, Tito s-a gândit să o
întărească acordând minorităţilor etnice - muntenegreni, macedoneni, albanezi (în Kosovo), unguri - un statut
egal sau aproape egal cu cel al celor trei etnii care au creat iniţial statul iugoslav. Dar Tito nu a putut oferi
acestor grupuri diferite nimic în ceea ce priveşte calitatea economică. Deosebirile lor naţionale şi religioase - în
cadrul creştinismului, iar pentru musulmani dincolo de acesta - nu au fost compensate în nici un fel de roadele
federaţiei. Ajutorul primit din Occident după ruptura cu Moscova a fost folosit în special pentru a dezvolta
industria. Deplasarea dinspre ţară spre oraş, care a avut loc ca urmare a acestui proces a fost iniţial o rezolvare
binevenită pentru problema suprapopulării rurale insuficient temperată de emigraţie, dar pe termen lung a slăbit
agricultura fără ca industria să ofere beneficii proporţionale; industria a început să se poticnească atunci când
reformele în domeniul conducerii şi finanţării au fost aplicate prea încet şi fără a transforma dreptul de a
conduce într-o conducere competentă. Străinii care au acordat ajutoare şi-au pierdut interesul atunci când şi-au
pierdut banii şi când ajutorul pentru Iugoslavia şi-a pierdut avantajul politic o dată cu atenuarea Războiului rece.
Datoria externă a crescut, astfel încât plata dobânzilor a devenit o povară pentru economia iugoslavă mai mare
decât beneficiile oferite iniţial de împrumuturi. Balanţa economică pregătită timp de o generaţie a evidenţiat o
pierdere netă. în 1989, prim-ministrul federal, Ante Markovic, un croat, a adoptat măsuri disperate, creând o
monedă convertibilă, bănci comerciale, o bursă de valori şi alte elemente specifice unei economii capitaliste de
piaţă. El intenţiona ca prin consolidarea economiei să prevină naţionalismul sârb, croat şi sloven. El a câştigat
un oarecare sprijin pe plan internaţional, dar nu suficient şi nici destul de repede. Inflaţia a fost redusă de la
2000% la zero în câteva luni, iar exporturile şi rezerva monetară au crescut, dar cu preţul unui şomaj catastrofal,
a unor bancrute şi a unor cumplite nevoi. Tensiunile endemice dintre republici s-au accentuat. în cea mai mare
dintre ele, Serbia, care includea 40% din populaţie, naţionaliştii conduşi de exuberantul Slobodan Miloşevici -
care a împlinit în naţionalismul sârb ceea ce.era în pericol să piardă în calitate de comunist - au intenţionat în
primul rând să anexeze provinciile autonome Kosovo şi Vojvodina; în al doilea rând să restructureze federaţia în
forma ei originală tripartită; şi în al treilea rând, să absoarbă noile republici şi să domine întreaga federaţie.
Problema din Kosovo datează din al doilea război mondial sau, mai bine zis, din Evul Mediu. în timpul
războiului, promisiunile de autonomie au fost folosite pentru a atrage cooperarea albanezilor împotriva
italienilor şi germanilor. Dar Kosovo, deşi este locuit acum în proporţie de 90% de albanezi, a fost în secolul al
XlX-lea leagănul istoric al naţionalismului şi simbolul rezistenţei sârbe împotriva turcilor în secolul al XlV-lea -
aniversarea a şase sute de ani de la hotărâtoarea bătălie de la Kosovo care a marcat pierderea independenţei de
către Serbia a căzut exact în 1989. în 1990, majoritatea albaneză din Kosovo a proclamat statutul de republică al
provinciei lor, iar sârbii au replicat cu aceeaşi monedă adoptând o nouă constituţie care anula autonomia celor
două provincii Kosovo şi Vojvodina. Retorica lui Miloşevici şi o victorie rapidă la alegerile pluraliste din 1990
au accentuat tendinţele secesioniste ale croaţilor şi slovenilor care nu agreau ideea unei Serbii Mari. în Croaţia,
Franjo Tudjman, un comunist devenit şovin, a câştigat peste 40% din voturi şi 70% din fotoliile parlamentare.
La alegerile pluraliste din 1990, croaţii şi serbii s-au confruntat unii cu alţii în Slavonia Orientală şi provincia
dalmată Knin (două zone croate cu un număr însemnat de sârbi) şi în privinţa sorţii Bosniei, unde Croaţia a
pretins o fâşie din republică, iar sârbii au pretins-o în întregime.
DEZAGRAGAREA UNUI STAT: SÂRBI, CROAŢI ŞI SLOVENI

De la moartea lui Tito în Iugoslavia de altădată au apărut semnalele unor tensiuni care prevesteau fie o
schimbare constituţională în direcţia unei federaţii mai libere sau, în absenţa ajungerii la o înţelegere,
dezagregare şi război. Forţa conducătoare era Serbia, cea mai puternică dintre cele şase republici, cel mai mare
grup etnic şi cea care avea cel mai mare număr de etnici în afara republicii: 2 milioane de sârbi în Croaţia şi
Bosnia în afară de cei 10 milioane din Serbia. Liderii sârbi se bucurau şi de sprijinul Bisericii Ortodoxe în
interiorul şi în afara Serbiei - în special în Grecia şi Cipru - care avea să joace un rol important în atenuarea
sancţiunilor economice impuse din 1991. Religia reprezenta încă un element important al naţionalismului din
Balcani, războaiele care erau pe cale să izbucnească erau printre altele războaie religioase, iar intersectarea
paranoiei etnice şi religioase a conferit acestor conflicte o brutalitate nemaiîntâlnită în restul Europei. Cel mai
175
important lucru pentru Belgrad era faptul că el era cel care controla armata federală iugoslavă de. 135 000 de
oameni, în marea lor majoritate sârbi.
Temperamentul sârbilor era întruchipat de Slobodan Miloşevici care provenea din Liga Comuniştilor şi
ajunsese preşedinte al Republicii Serbia. Era un sârb naţionalist şi un politician abil, loial ideii de Iugoslavia. în
1989, a anulat statutul de autonomie celor două provincii Kosovo şi Vojvodina - cea dintâi având o populaţie
alcătuită în proporţie de 90% din albanezi (un mic grup de comunişti albanezi a colaborat cu Belgradul în acest
sens), iar cea de-a doua având o populaţie majoritar ungurească; el a acordat ajutor militar şi propagandistic
sârbilor din Croaţia care se agitau pentru crearea unei regiuni sârbe autonome; el a reluat pretenţiile
sârbilor asupra unor părţi din Bosnia; a obstrucţionat numirea croatului Stipe Mesic în funcţia de preşedinte al
federaţiei; iar în Krajina, o provincie din Croaţia, a trecut cu vederea şi a încurajat activităţile sârbilor care
aminteau de Henlein şi de germanii sudeţi din Cehoslovacia în 1938. A susţinut menţinerea federaţiei iugoslave
în cadrul frontierelor existente şi de aceea s-a bucurat de bunăvoinţa CE şi a Statelor Unite care, deşi ameninţau
cu impunerea de sancţiuni economice, doreau să obţină sprijinul său în instalarea lui Mesic în funcţia de
preşedinte al federaţiei şi în pacificarea situaţiei din Kosovo. Pentru statele din afara Iugoslaviei federaţia
reprezenta stabilitate, dar pentru sloveni şi croaţi ea reprezenta dominaţia sârbilor în timp ce pentru sârbi era o
entitate artificială în care sârbii trăiau în republici cu majoritate nesârbească. Această consideraţie nu era
valabilă în cazul Sloveniei, unde nu existau sârbi aproape deloc. In iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat
independenţa, respingând nu numai federaţia în forma ei actuală, ci şi orice modificare a ei.
Slovenia, compactă, omogenă, destul de izolată şi având o populaţie de numai un milion de locuitori, a
făcut pregătiri pentru a-şi respecta hotărârea. Fiecare republică iugoslavă avea propriile forţe de apărare distincte
faţă de armata federală, ale cărei unităţi erau izolate unele de altele şi de rezervele lor; tentativele ei de a prelua
conducerea Sloveniei au fost curmate. Miloşevici era mulţumit de cum evoluau evenimentele. El intenţiona să
concentreze armata federală împotriva Croaţiei. Această deosebire esenţială nu a fost percepută iniţial de
negociatorii CE, care aveau o viziune tot mai confuză asupra situaţiei.
Croaţia, care reprezenta o cincime din teritoriul Iugoslaviei, având o populaţie de 4,5 milioane, găzduia
un număr de 600 000 de sârbi, în special în zona estică (Slavonia Orientală) şi în Krajna între coasta adriatică şi
Bosnia. Istoria ei (ca şi cea a Serbiei) purta amprenta unor lupte crâncene între croaţi şi sârbi în cel de-al doilea
război mondial, instigate de bisericile rivale romano-catolică şi ortodoxă greacă cărora le aparţineau aproape toţi
croaţii şi sârbii. Armata federală, deşi a fost înfrântă în Slovenia, a invadat simultan Croaţia, a pus stăpânire pe o
treime din teritoriul acesteia, semnând şi anulând în tot acest timp o serie de acorduri de încetare a focului.
Croaţii au pierdut Slavonia Orientală în favoarea trupelor federale, iar Krajna în favoarea sârbilor din regiune. In
Slavonia, ororile comise de sârbi la Vukovar au adus croaţilor simpatie pe plan internaţional, de care duseseră
lipsă până atunci, singura excepţie fiind Germania şi i-au ajutat să obţină recunoaşterea internaţională a
independenţei lor. Atacul sârb împotriva Croaţiei, deşi s-a soldat cu un succes rapid, a fost suspendat în prima
parte a anului 1992, când atât sârbii cât şi croaţii şi-au îndreptat atenţia spre Bosnia. în această fază slovenii,
croaţii şi sârbii au dezmembrat efectiv federaţia şi au creat state separate. Croaţii şi sârbii nu erau însă dispuşi să
permită Bosniei să devină un al patrulea stat. (Krajina era la origine o zonă tampon croato-sârbă, un fel de Zidul
lui Hadrian, creată în secolul al XVI-lea de Habsburgi împotriva turcilor, sârbii fiind refugiaţi din Imperiul
otoman. în epoca modernă Krajna s-a extins spre sud pentru a include Knin şi zona dimprejur populată cu sârbi,
care erau mult mai îndârjiţi anticroaţi decât sârbii din Krajna.)
Intervenţia internaţională a avut o dublă motivaţie. Cea dintâi a fost aceea de a pune capăt luptelor, de
teama de a nu cuprinde întreaga Iugoslavie şi zonele dimprejur. în acest scop, în 1991, ONU a impus în prima
fază sau cea sârbo-croată a războiului, un embargo asupra furnizării de arme oricărei zone din Iugoslavia. în
plus, CE, ulterior CE împreună cu ONU şi - din 1994 - CE şi ONU împreună cu un Grup de Contact al celor
cinci (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania) au încercat să negocieze pe cale diplomatică un
acord între combatanţi. Luptele care au început în republicile din nord, ameninţau să se extindă pentru că
proclamarea independenţei de către Slovenia şi Croaţia avea să dea cu siguranţă tonul şi celorlalte republici să
facă la fel; pentru că Serbia şi Macedonia găzduiau pe teritoriul lor minorităţi etnice, iar populaţia Bosniei era
alcătuită în exclusivitate din minorităţi; şi pentru că sângerosul conflict din Iugoslavia a atras atenţia opiniei
publice internaţionale şi a stârnit susceptibilităţile naţionale în Albania, Grecia şi (într-o mai mică măsură) în
Bulgaria. Obiectivul iniţial al diplomaţiei internaţionale a fost de a negocia un acord politic între sârbi şi croaţi
care să pună capăt altor tulburări de acest fel înainte să devină violente. Acordul putea presupune refacerea
federaţiei iugoslave - o soluţie la care s-a renunţat rapid - sau să se accepte dezmembrarea ei şi trasarea unor noi
graniţe. O troică alcătuită din miniştrii de externe ai CE a fost urmată de un sigur negociator, lordul Carrington,
care a fost rapid înlocuit de lordul Owen şi în cele din urmă de Karl Bildt. ONU 1-a numit iniţial pe Cyrus
Vance şi apoi pe Thorvald Stoltenberg să colaboreze cu lordul Owen până când acest efort a fost înlocuit în
176
1994 de Grupul de Contact al celor cinci. Toate aceste persoane remarcabile s-au străduit să obţină semnarea
unor acorduri de încetare a focului şi să stabilească o împărţire general acceptabilă a Bosniei în cadrul graniţelor
existente, dar cu o nouă structură. Acordurile de încetare a focului au fost adoptate şi încălcate cu cinism, în
timp ce propunerile teritoriale au fost toate refuzate fie de una din tabere, fie de cealaltă, cu o uşurinţă care i-a
dezarmat pe autorii acestora care depuseseră atâtea eforturi pentru o soluţionare a problemei.
Un alt aspect al intervenţiei internaţionale 1-a constituit ajutorarea victimelor de război şi protejarea celor
care acordă aceste servicii. în această direcţie au fost implicate diferite agenţii, inclusiv agenţii ONU, precum şi
o forţă ONU -UNPROFOR - ai cărei membrii au fost recrutaţi din peste douăzeci de ţări şi care a fost
desfăşurată pentru a ajuta şi proteja pe cei care ofereau ajutor, dar care nu avea menirea să se implice în
ostilităţi. UNPROFOR nu a fost o forţă de menţinere a păcii. O forţă ONU de menţinere a păcii a fost trimisă în
Macedonia şi a contribuit poate la menţinerea păcii acolo, dar UNPROFOR a fost trimisă iniţial în Croaţia şi
apoi în Bosnia, pentru a proteja agenţiile care ofereau ajutor, pentru a ajuta victimele din diferite zone unde
pacea nu a fost menţinută şi a le scoate din zona luptelor. Această forţă a fost desfăşurată în scopuri umanitare,
dar contrar practicii obişnuite a ONU de a trimite misiuni umanitare sau de menţinere a păcii numai în zonele
unde ostilităţile au luat sfârşit. UNPROFOR a constituit în parte o tentativă de a pune capăt luptelor şi în parte o
reacţie la neaşteptat de atrocele violenţe comise în timpul luptelor. Această forţă ONU a fost trimisă în plin
război fără a avea auto-
ritatea sau capacitatea de a se implica în război şi în speranţa că şi-ar putea îndeplini sarcinile în ciuda războiului
care se desfăşura în zonele în care ea opera: aceasta a fost o operaţiune unică în analele Consiliul de Securitate
al ONU. UNPROFOR a obţinut unele succese în diferite zone şi în moduri diferite, dar ea a reprezentat în
permanenţă un zălog ce aştepta să fie confiscat de una sau cealaltă dintre părţile beligerante. Activitatea ei a fost
în permanenţă susţinută de tentativele diplomatice vizând stoparea războiului.
Efortul diplomatic al CE de a aduce pacea în Iugoslavia, iniţiat de teama ca nu cumva tulburările să se
extindă şi intensificat datorită ororii produse de brutalitatea nemaintâlnită a combatanţilor, a fost zădărnicit încă
de la început. Membrii CE au căutat o ocazie pentru a-şi afirma - sau cel puţin pentru a testa - puterea colectivă,
dar nici Comunitatea şi nici mulţi dintre membrii ei nu s-au gândit prea mult că această criză avea să dureze un
deceniu sau chiar mai mult. CE nu era îndeajuns pregătită pentru această misiune. în calitatea ei de comunitate
nu se bucura de o anumită poziţie în afara teritoriului pe care îl reprezenta spaţiul locuit de membrii săi, nu
dispunea de forţe armate, nu întrunea o voinţă comună şi nu dispunea de un mecanism care să pună de acord
politica externă a Comunităţii. Ba chiar dimpotrivă, se afla în faza incipientă în procesul de creare a unui astfel
de mecanism şi a căzut în păcatul de a crede că singura modalitate de a face acest lucru este acela de a acţiona
ca şi cum ar avea deja ceea ce spera să creeze. Potrivit prevederilor articolului 52 al Cartei ONU, CE nu este o
organizaţie regională pentru Europa. Tentativele CSCE* (un organism şi mai puţin evoluat, care la rândul său
nu dispune de forţe armate) de a o investi cu autoritate au fost un subterfugiu neconvingător, cu atât mai mult cu
cât Iugoslavia era membru CSCE, dar a fost suspendată temporar. CE a făcut presiuni pentru acceptarea lui
Mesic ca preşedinte al Iugoslaviei, pentru suspendarea pe o durată de trei luni a declaraţiilor de independenţă ale
Croaţiei şi Sloveniei, pentru retragerea tuturor forţelor armate în cazărmi şi organizarea unei conferinţe pe tema
viitoarei structuri a Iugoslaviei. Nu a reuşit să realizeze nimic din toate acestea şi, deşi a negociat o serie de
acorduri sârbo-croate de încetare a focului, acordurile au fost ca de obicei încălcate. Luptele din Croaţia au
încetat numai pentru că sârbii au cucerit aproape tot ce îşi doreau, iar Bosnia a devenit noul punct de atracţie atât
pentru sârbi, cât şi pentru croaţi.
CE - şi în special Germania - a fost cea care a cerut recunoaşterea imediată şi necondiţionată a
independenţei Slavoniei şi Croaţiei. Acesta a fost un act politic. Din punct de vedere legal, un popor sau o
naţiune nu are dreptul să se desprindă dintr-un stat suveran invocând principiul autodeterminării deşi alte state
pot, folosind criterii diplomatice stabilite, alege să recunoască pretenţia la suveranitate. Slovenia întrunea
criteriile generale ale practicii internaţionale, dar Croaţia nu. Un judecător consultat de CE - Robert Badinter,
fost ministru francez - a declarat că situaţia în Croaţia nu garantează recunoaşterea imediată. Croaţia nici nu
oferea, nici nu i se
Conference on Security and Cooperation in Europe - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa [nota trad.]

cerea să ofere garanţii minorităţii sârbe, amplu reprezentată pe teritoriul său; croaţilor nu li s-a amintit că dacă
Croaţia se desprinde de Iugoslavia, sârbii din Croaţia pot pretinde în egală măsură dreptul de a pleca din
Croaţia; iar în Croaţia nu exista un guvern croat care să controleze întreg teritoriul pretins de noul stat. Croaţiei i
s-a garantat recunoaşterea ca stat independent în paralel cu Slovenia şi în speranţa că astfel se va preveni
extinderea războiului în Bosnia şi în celelalte zone. Punctul de vedere opus, exprimat de secretarul general al
ONU şi de alţii, era acela că recunoaşterea independenţei nu va contribui în nici un fel la încetarea ostilităţilor
177
sârbo-croate, ci va da un imbold Bosniei-Herţegovina de a-şi declara independenţa, provocând în acest fel
invazia sârbilor şi a croaţilor care se vor alia pe termen scurt în acest sens. Bosnia-Herţegovina întrunea
criteriile pentru declararea independenţei şi mai puţin decât Croaţia.
Poziţia lui Miloşevici în Serbia a început să fie oarecum ameninţată în 1992. Milan Panici, care a revenit
din Statele Unite după ce a făcut avere şi a fost numit prim-ministru al Republicii Serbia, s-a lămurit în privinţa
lui Miloşevici. în aceeaşi situaţie se afla şi Dobrica Ciosici, un remarcabil naţionalist sârb care a fost numit în
funcţia rămasă vacantă de preşedinte al Iugoslaviei. La conferinţa de la Londra, Ciosici a făcut un târg cu
preşedintele croat, Franjo Tudjman: Serbia va recunoaşte independenţa Croaţiei şi dreptul său asupra Krajnei în
schimbul acordării drepturilor garantate pe plan internaţional sârbilor din Croaţia. Această înţelegere era un eşec
pentru Miloşevici chiar şi numai pentru că a fost negociată de altcineva. El a trebuit să aleagă între a o susţine
sau nu cu preţul de a intra în conflict cu sârbii naţionalişti mai înflăcăraţi din Serbia şi cu sârbii bosniaci conduşi
de Radovan Karadzici şi omologul său militar, generalul Radko Mlădiei care intenţiona să anexeze Krajna la
Bosnia. Miloşevici a profitat de o dispută asupra controlului armatei pentru a-1 demite pe Ciosici, 1-a înfrânt
decisiv pe Panici la alegerile prezidenţiale şi şi-a afirmat autoritatea la alegerile parlamentare - în cadrul cărora
Vojislav Seselj, care a militat totuşi pentru evacuarea tuturor neslavilor din Bosnia şi Kosovo, a obţinut 20% din
voturi, punându-i astfel sub semnul întrebării poziţia lui Miloşevici de apărător al celor mai puri naţionalişti.
Seselj şi Karadzici, care în 1992 au declarat independenţa Republicii sârbe din Bosnia, au fost pentru Miloşevici
conducătorii sârbi rivali care trebuiau ţinuţi în frâu sau manevraţi cu pricepere.
Pentru moment Miloşevici şi-a consolidat poziţia şi a devenit figura cheie în ceea ce priveşte negocierea
păcii. Străinii trebuiau să aleagă între a ajunge la o înţelegere acceptabilă cu el sau a fi în război cu el prin
intermediul armelor economice sau poate chiar mai mult. Dat fiind că la acea dată el invadase deja cu succes
Bosnia, singura înţelegere acceptabilă trebuia să includă acceptarea cuceririlor făcute de sârbi în Bosnia, precum
şi în Croaţia, ambele recunoscute acum pe plan internaţional ca state suverane. Alegerea sau riscul unui război
militar împotriva Serbiei însemna perspectiva unor operaţiuni de lungă durată, costisitoare, cu pierderi de vieţi
omeneşti, poate chiar ineficiente, având un scop prost definit, consecinţe imprevizibile şi provocând, în mod
cert, neînţelegeri între strategi în privinţa operaţiunilor la care să se recurgă şi a forţelor care să fie implicate în
luptă. Unul
dintre punctele forte ale lui Miloşevici era conştiinţa faptului că un astfel de război nu este posibil. El nu a fost
foarte afectat de embargoul impus de ONU în 1991 în privinţa armelor pe întreg teritoriul Iugoslaviei pentru că
interdicţia afecta mai mult celelalte părţi implicate decât pe sârbii care erau şi aşa foarte bine înarmaţi; iar
sancţiunile economice impuse Serbiei în 1992 de CE şi de ONU nu şi-au atins scopul. De la jumătatea anului
1992 şi până în 1995 problema lui fundamentală a fost cât anume să anexeze din Bosnia în situaţia, pe de o
parte, a creşterii ostilităţii faţă de el şi faţă de sârbi pe plan internaţional şi a sancţiunilor, iar pe de altă parte, a
succesului obţinut de sârbii bosniaci, ale căror calcule şi ambiţii nu se potriveau întotdeauna. Sârbii din Serbia
erau dispuşi să sufere pentru refacerea Serbiei Mari, dar nu şi pentru o Serbie Mare avându-1 în frunte pe
Radovan Karadzici. înfăptuitorii Serbiei Mari se aflau la Belgrad nu în Bosnia; aceştia sunt Miloşevici şi
ierarhia ortodoxă sârbă, iar nu Karadzici şi Mlădiei.
DEZMEMBRAREA: BOSNIA-HERŢEGOVINA
Bosnia-Herţegovina era o parte distinctă de Serbia şi Croaţia, dar nu ca republică iugoslavă separată, ci ca
entitate politică, în interiorul unor graniţe variabile, care a fost acceptată ca atare în mod oficial încă din secolul
al XVI-lea, iar practic cu multe generaţii înainte. Mulţi dintre locuitori au avut afinităţi cu sârbii sau croaţii; alţii
au fost diferiţi pentru că erau musulmani. Sârbii bosniaci reprezentau mai puţin de o treime din populaţie, croaţii
bosniaci aproximativ o şesime, musulmanii aproape jumătate. Cu toţii erau slavi prin rasă şi limbă ca rezultat al
invaziilor slavilor de tot felul de la începutul Evului Mediu care au acoperit popoare ilire, celtice sau avare şi
alte elemente trace. Dintre aceşti invadatori, sârbii şi croaţii s-au remarcat în mod special şi au pătruns în Bosnia
şi şi-au întemeiat principate în trei părţi diferite ale acesteia. Au ajuns în Balcani ca păgâni, dar s-au creştinat şi,
deşi s-au aliat adeseori împotriva puterii dominante, dar în declin a Imperiului bizantin, s-au divizat depunând
jurământ de credinţă autorităţilor ecleziastice rivale bizantine şi romane. Relativ inaccesibila Bosnie a devenit
un mozaic de domenii mari şi mici, care au fost relativ independente de dominaţia străină până la cucerirea
întregii zone de către turcii otomani după bătălia de la Adrianopol din 1463. Biserica bosniacă era catolică, nu
ortodoxă, dar era suspectată de erezie de Roma, unde nimeni nu ştia prea multe despre ea. Slăbiciunea verigii
ecleziastice, dezvoltarea oraşelor sub regim turcesc şi adoptarea credinţei noilor conducători au contribuit la o
convertire de proporţii neobişnuite a bosniacilor la Islam. în jurul anului 1600, jumătate din ei erau musulmani.
Ţăranilor care încercau să trăiască suportând un minim amestec al superiorilor, negustorilor dornici să îşi
menţină şi extindă comerţul în noul ambient al administraţiei turceşti, al legii turceşti şi al favorurilor turceşti li
s-a părut o bagatelă să renunţe la o credinţă în favoarea celeilalte - sau invers, când a fost oportun.
178
De la începutul până la sfârşitul dominaţiei turceşti, soarta Bosniei a fost condiţionată de războaiele
frecvente dintre imperiile habsburgic şi otoman.
Frontierele sale au fost fixate prin tratate care au punctat aceste războaie în secolul al XVIII-lea. Noul
secol a marcat pierderea controlului de către turci, iar Bosnia era o ţintă potrivită pentru politica de acaparare.
După ce Serbia şi Muntenegru au devenit state independente şi clienţi ai Rusiei, Austro-Ungaria a început să fie
mult mai îngrijorată din pricina ruşilor decât a turcilor, iar Bosnia tot mai vulnerabilă pentru vecinii ei cu
tendinţe expansioniste. După înfrângerea turcilor de către ruşi în 1877, puterile europene s-au reunit la Berlin
pentru a trasa o nouă hartă a Balcanilor. Ei au decis că Bosnia va fi administrată de Austro-Ungaria (fiind
anexată în 1908, dar pierdută la sfârşitul primului război mondial care a fost declanşat în capitala bosniacă
Sarajevo în 1914). între cele două războaie mondiale s-a căzut de acord asupra ideii creării unui stat iugoslav,
dar nu s-a căzut de acord asupra împărţirii puterii între guvernul central şi provincii. Bosnia, împreună cu
Croaţia, s-a opus centralizării, care însemna de fapt putere în favoarea sârbilor. Problema a rămas nerezolvată
până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, iar ulterior a fost disimulată, parţial, de Tito care, în
calitatea sa de comunist, era un adept al centralizării dar, ca sârbo-croat nu. în Iugoslavia lui Tito, Bosnia a
devenit una dintre cele mai sărace zone ale federaţiei. Una dintre consecinţe a fost creşterea tensiunii comunale;
o alta a fost plecarea multor sârbi bosniaci în Serbia, musulmanii ajungând în acest fel să fie cea mai numeroasă
dintre cele trei comunităţi din Bosnia. Tito i-a încurajat pe musulmani să se considere o comunitate distinctă şi
au fost recunoscuţi ca atare în mod oficial în 1971. Existau şi în rândul lor musulmani comunişti şi
anticomunişti: Alija Izetbegovici, viitorul preşedinte al Bosniei-Herţegovina, era un important lider
anticomunist.
în 1990, guvernul Bosniei-Herţegovina (Herţegovina fiind colţul sud-vestic) era o coaliţie alcătuită după
alegerile din acel an. Din el făceau parte musulmani, sârbi şi croaţi, dar sârbii au părăsit coaliţia - primul lor pas
în direcţia constituirii unui stat sârb distinct în cât mai mult teritoriu puteau cuceri din Bosnia. Când au început
luptele în Croaţia, preşedintele Izetbegovici a trebuit să aleagă între a rămâne în cadrul unei noi Iugoslavii fără
Slovenia şi Croaţia sau să ceară independenţa, aşa cum au făcut Slovenia şi Croaţia. A ales cea de-a doua
variantă. Se temea de planurile pe care şi le făcuseră sârbii şi croaţii în privinţa teritoriului republicii sale şi voia
să aibă posibilitatea să solicite ajutor din afară pentru a apăra acest teritoriu. Bosnia-Herţegovina a fost
recunoscută pe plan internaţional şi acceptată ca membru al ONU la începutul anului 1992, dar nu înainte ca
ONU, ca reacţie la dublarea forţelor sârbeşti regulate din Serbia (cifra oficială fiind de circa 45 000 de oameni)
şi creşterea numărului de unităţi neregulate sârbeşti, să impună un embargo în privinţa livrării de arme oricărei
părţi din Iugoslavia, inclusiv Bosniei. Serbia a tratat aceste evenimente din primăvara anului 1992 ca un semnal
pentru declanşarea ostilităţilor de către forţele regulate şi neregulate. în câteva zile au reuşit să controleze
jumătate din Bosnia. Metodele lor au inclus teroare şi atrocităţi care au schimbat natura războiului şi a
intervenţiei ONU care, urmărind iniţial să protejeze agenţiile care acordau ajutor şi victimele civile care aveau
nevoie de hrană şi medicamente, s-a implicat în soarta a sute de ani de refugiaţi adunaţi şi asediaţi în enclave
aducătoare
de moarte şi care preferau să fugă din Bosnia decât să primească ajutor acolo. în acest moment Serbia şi
Muntenegru au proclamat constituirea noii Iugoslavii alcătuite din aceste două provincii, un alt stat nou.
în ceea ce fusese Iugoslavia existau acum mai multe state noi, iar două dintre ele erau în război unul cu
celălalt: Bosnia-Herţegovina şi noua federaţie iugoslavă redusă. Ceea ce fusese un război civil în Iugoslavia se
transformase într-un război între două state suverane membre ale ONU, iar Consiliul de Securitate putea înfiera
Serbia ca stat agresor. Dacă războiul ar fi fost într-un anume sens război civil, atunci era un război civil în
Bosnia, nu un război civil în Iugoslavia. în această situaţie nu mai era cazul să se aplice un embargo Bosniei,
dacă acesta nu exista deja. Dar ridicarea unilaterală a embargoului implica o angajare în ostilităţi, variantă pe
care în 1992 nici un guvern nu o sugerase sau nu o luase măcar în calcul, în parte pentru că a face acest lucru
însemna să pună în pericol sarcina UNPROFOR precum şi politica de mediere diplomatică a CE/ONU şi în
parte pentru că administraţiile Bush şi Clinton nu au fost de acord cu acest tip de intervenţie ONU care
presupunea implicarea în mod activ a americanilor la faţa locului. Rezultatul a fost echivoc la nivel internaţional
şi a acoperit furnizarea de arme către toate părţile beligerante, inclusiv către guvernul bosniac. în 1992-1994
negociatorii CE/ONU şi Grupul de Contact au pus la punct o serie de planuri pentru împărţirea Bosniei în
segmente sârbeşti, musulmane şi croate în cadrul entităţii bosniace. Aceste planuri au fost acceptate de
principalele partide din Bosnia, dar niciodată simultan şi probabil doar din viclenie şi nu în mod sincer. Ele au
acceptat principiul divizării, dar nu divizările propuse. Musulmanii considerau aceste divizări nişte invitaţii
absolut nedrepte la adresa lor de a se sinucide, în timp ce sârbii le considerau o recunoaştere inadecvată a
cuceririlor lor şi denumiri etnice. în Serbia, sancţiunile, înăsprite în timpul anului 1993, au provocat multă
nefericire, dat fiind că şomajul a cuprins jumătate din forţa de muncă, iar economia naţională a fost sărăcită de
179
pierderea accesului la ajutorul şi investiţiile internaţionale. Deşi cele mai grave efecte au fost câtva timp evitate
cu ajutorul Greciei, al Ciprului şi (pentru scurt timp) al Rusiei, Miloşevici a fost silit să ţină cont de revenirea
sârbilor în Bosnia şi să aplice propriile sancţiuni sârbilor bosniaci care depindeau de Serbia în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu combustibil a maşinii lor de război. în 1994, el a închis graniţa dintre Bosnia şi Serbia după ce
Grupul de Contact a făcut o nouă serie de propuneri care alocau sârbilor 49% din Bosnia-Herţegovia. Această
propunere era, din punct de vedere teritorial, o ofertă generoasă, dar Karadzici şi colaboratorii săi au considerat
că puteau obţine chiar mai mult, pretinzând în special o porţiune mai mare în est, acces la Marea Adriatică în
vest şi jumătate din Sarajevo. Grupul de Contact a sperat să obţină acceptul lor prin intermediul lui Miloşevici
care, în afară de problemele economice, nu avea încredere în expansionismul independent al lui Karadzici şi
atitudinea lui sfidătoare.
Sârbii bosniaci se simţeau mai degrabă încurajaţi decât admonestaţi de intervenţia internaţională care, în
măsura în care era reprezentată de UNPROFOR, le stârnea râsul. Această confruntare cu ONU s-a cristalizat pe
parcursul anului

1993, când Consiliul de Securitate a fost convins de membrii săi de frunte să desemneze şase zone de siguranţă
(prin analogie cu cele şase refugii sigure proclamate în Irak în 1991, dar în împrejurări şi pe un teren total
diferite) şi a autorizat UNPRO-FOR să facă uz de forţă pentru a preveni bombardarea acestor zone. Membrii
Consiliului nu au oferit însă UNPROFOR, deja supraîncărcat, mijloacele necesare pentru a îndeplini această
nouă funcţie. Aceste zone de siguranţă erau populate de musulmani şi ameninţate de sârbi. Ele erau sigure
numai atâta timp cât sârbii se abţineau să le atace. Existau şase astfel de zone: patru în zona de est a Bosniei în
apropierea graniţei cu Serbia şi importante din punct de vedere strategic pentru comunicaţiile dintre Serbia şi
Bosnia; Bihac şi zona dimprejur era o enclavă bosniacă ce putea fi atacată din trei părţi: din vest de sârbii din
Krajina, din est de sârbii bosniaci şi din nord de musulmanii disidenţi care se opuneau guvernului din Sarajevo
şi care erau conduşi de un musulman ciudat care voia să îşi creeze un oraş stat personal. în 1995, sârbii bosniaci
au atacat refugiile din Srebrenica şi Zepa, i-au izgonit pe locuitorii care nu erau sârbi şi pe cei 400-500 de
oameni din trupele olandeze şi ucrainene ale UNPROFOR şi au purificat prin teroare şi crimă noi zone ce urmau
a fi ataşate la Serbia Mare. Au demonstrat în acest fel şi cât de puţin le pasă de intervenţia internaţională. în
iunie 1995, s-au declarat în război cu ONU şi NATO şi, încălcând flagrant regulile şi obiceiurile războiului, au
luat ostatici circa 380 de membrii ai unităţilor UNPROFOR - un gest mult prea necugetat care i-a permis mai
circumspectului Miloşevici să îşi afirme autoritatea pansârbă şi să insiste ca aceştia să fie eliberaţi. (în acelaşi
timp, el 1-a închis pe adversarul său extremist din Serbia, Vojislav Seselj.)
Timp de trei ani sârbii bosniaci au înregistrat numai succese. Existau însă şi factori potrivnici cărora
Karadzici le-a acordat poate prea puţină atenţie. El depindea în ceea ce priveşte aprovizionarea, în special cea cu
combustibil, de Miloşevici, dar nu şi-a dat seama că acesta îşi dorea aproape la fel de mult să fie ridicate
sancţiunile economice şi noi victorii ale lui Karadzici în Bosnia; iar succesele şi excesele sârbilor bosniaci
(nestăvilite de decizia din 1993 a Consiliului de Securitate prin care se înfiinţa la Haga un tribunal pentru
judecarea crimelor de război comise în Iugoslavia) au provocat o reacţie care, în special în cazul Statelor Unite,
s-a transformat într-o ameninţare cu declanşarea unui război aerian împotriva lor şi în încercarea de a contribui
cu orice chip - închizând ochii sau dând chiar o mână de ajutor - la furnizarea de arme pentru guvernul bosniac
prin folosirea clandestină şi neautorizată a aviaţiei NATO.
Acest ultim factor a constituit o sursă de disensiune între statele din exterior şi în egală măsură o
ameninţare pentru sârbii bosniaci. Pacea în regiune a rămas obiectivul cel mai important al statelor membre CE,
dar în Statele Unite a câştigat teren un obiectiv contradictoriu - dreptate pentru bosniacii nesârbi, în special
musulmani. Europenii au considerat că sârbii au câştigat războiul în Bosnia şi că este inutil să-i încurajezi pe
musulmani sau o alianţă croato-musulmană să continue războiul. Franţa şi Marea Britanie, care au furnizat cele
mai numeroase contingente pentru UNPROFOR, s-au opus cu hotărâre oricăror măsuri care ar putea
provoca atacuri împotriva acestuia şi ar impune retragerea acestor trupe şi a tuturor agenţiilor care acordă ajutor
şi le-ar da musulmanilor speranţe deşarte. Americanii, pe de altă parte, s-au decis să ajute guvernul bosniac să
redreseze balanţa militară ridicând embargoul asupra armelor în cazul guvernului bosniac şi folosind puterea
aeriană pentru a pune capăt agresiunii sârbilor şi a apăra zonele de siguranţă. Clinton, considerând că hotărârea
de a ridica embargoul va fi respinsă în Consiliul de Securitate, a decis în schimb să recheme vasele americane
care patrulau în Marea Adriatică pentru a veghea la respectarea embargoului. Efectul practic al acestei decizii a
fost mic, dar implicaţiile sale, vizând dezavuarea unei rezoluţii pe care Statele Unite au susţinut-o şi votat-o în
Consiliul de Securitate, mult mai grave. Hotărârea lui Clinton - care a fost luată, dar nu şi anunţată, înainte de
gravele pierderi înregistrate de democraţi la alegerile parţiale din noiembrie - a însemnat susţinerea
musulmanilor şi croaţilor împotriva sârbilor, riscând în acest fel un sprijin deschis acordat de ruşi sârbilor şi
180
curmarea speranţelor vizând încheierea războiului pe calea negocierilor. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul
războiului civil din Spania din anii '30, războiul din Bosnia s-a internaţionalizat pe nesimţite. Statele Unite şi
Rusia ofereau încurajări şi chiar mai mult decât încurajări părţilor beligerante, în timp ce statele islamice din
Orientul Mijlociu se întreceau în a aproviziona sau a promite ajutor musulmanilor. (Unele dintre aceste ţări
trimiseseră ajutor umanitar încă din anii '70. Prin conducte treceau cantităţi mari de petrol.)
Pledoaria americanilor pentru folosirea forţei aeriene nu era mai puţin discutabilă. Puterea aeriană
însemna de fapt forţa aeriană a NATO, dat fiind că aceasta era singura forţă aflată permanent la dispoziţia
Consiliului de Securitate. Folosirea ei era discutabilă din motive politice şi tactice. Ruşilor, pe care Grupul de
Contact se baza pentru a-1 convinge pe Miloşevici să îl constrângă pe Karadzici să accepte ultimul plan de pace
elaborat de reprezentaţii grupului, li s-a părut greu de suportat amestecul NATO, organism în esenţă antirus, în
Bosnia, amestec pe care îl considerau un şiretlic folosit pentru a evita Consiliul de Securitate şi dreptul de veto
de care ruşii puteau face uz acolo şi erau foarte indignaţi de faptul că prin intermediul NATO se înarmează
guvernul bosniac împotriva prietenilor lor sârbii. Europenii atribuiau preferinţa americanilor pentru operaţiunile
aeriene neplăcerii lor de a înregistra pierderi în cadrul operaţiunilor terestre. Europenii, precum şi unii strategi şi
comandanţi americani, au contestat în egală măsură eficienţa loviturilor aeriene pe baza faptului că ţintele din
Bosnia sunt greu de găsit, dar şi mai greu de lovit. în privinţa Bihaciului aceste îndoieli păreau justificate.
Atunci când sârbii, respingând ofensivele mult prea optimiste îndreptate împotriva lor, au pus stăpânire pe oraş,
comandanţii ONU au recurs la represalii aeriene, dar acest lucru s-a dovedit a fi nesigur şi au renunţat.
Principalul impediment în folosirea oricărui tip de forţă nu au fost însă neînţelegerile de ordin tactic sau
presentimentul politic, ci vulnerabilitatea unităţilor UNPROFOR, mult prea dispersate şi pasibile să fie luate
ostatice de către sârbii bosniaci.
Croaţii au aşteptat momentul potrivit. Fie că preşedinţii Tudjman şi Miloşevici aveau sau nu o înţelegere
tacită în ceea ce priveşte împărţirea Bosniei, preşedintele croat dispunea şi el de o armă secretă: o alianţă cu
guvernul bosniac. (în timpul
celui de-al doilea război mondial statul marionetă, dar independent croat creat de Italia şi Germania s-a extins
asupra celei mai mari părţi din Bosnia.) în 1993, guvernele Croaţiei şi Bosniei au căzut de acord să alcătuiască
un stat federal croato-musulman care păstra slabe legături confederale cu Croaţia - un important pas înainte spre
împărţirea Bosniei între un stat sârb sau substat şi un rest federal cu şi dependent de Croaţia. Tudjman, după ce
şi-a reorganizat şi reechipat armata, a lansat ofensiva în 1995 prin care a redobândit neaşteptat de repede Krajina
şi a evacuat 100 000-200 000 de sârbi înspăimântaţi care, îndreptându-se spre est, au alcătuit cea mai mare
emigrare forţată din timpul războiului şi una dintre cele mai atroce calamităţi umane; ei au copleşit agenţiile de
ajutor şi pe protectorii lor din cadrul ONU. Croaţii au redobândit şi cea mai mare parte din Slavonia Orientală
pe care o pierduseră în favoarea sârbilor în 1991. Sârbii bosniaci au trecut la represalii împotriva zonelor de
siguranţă, punând stăpânire pe Srebrenica şi Zepa şi măcelă-rindu-le locuitorii, şi lansând unul din cele mai
înfricoşătoare bombardamente din acest război asupra oraşului Sarajevo. Principalele puteri occidentale, după ce
şi-au mutat contingentele UNPROFOR din poziţiile lor expuse, au lansat împotriva sârbilor bosniaci, de jur
împrejurul zonelor de siguranţă rămase, un atac aerian (folosind forţele NATO) şi un altul cu ajutorul artileriei
din dotarea Forţei de Reacţie Rapidă creată de Franţa, Marea Britanie şi Olanda. Operaţiunile aeriene, care au
fost cele mai ample din întreaga istorie a NATO, s-au desfăşurat fără ca Elţîn să fie anunţat în prealabil. în fond,
Statele Unite şi-au dominat aliaţii europeni, au umilit Rusia, au efectuat operaţiuni care nu intrau pe agenda de
lucru a ONU - şi au obţinut rezultate. Unul dintre aceste rezultate a fost discreditarea ONU tot atât de grav cum
a fost discreditată Societatea Naţiunilor de către Franţa şi Marea Britanie cu ocazia crizei din Etiopia din anii
'30. Statele Unite au insistat ca operaţiunile militare să se desfăşoare sub controlul NATO.
Dar cel mai important rezultat a fost perspectiva păcii. Statele Unite au început atacul împotriva sârbilor
bosniaci fără a îndeplini formalităţile şi anume fără a-i condamna la ONU că reprezintă o ameninţare la adresa
păcii internaţionale şi după ce au creat o stare tensionată între ei şi Miloşevici. Preşedinţii Serbiei, Croaţiei şi
Bosniei-Herţegovina au fost convocaţi la convorbiri la o bază aeriană din Dayton (Ohio) şi ţinuţi acolo trei
săptămâni până când au acceptat condiţiile care le-au fost prezentate. Guvernul bosniac, care era cel mai
îndreptăţit să respingă aceste condiţii, le-a acceptat sub ameninţarea, implicită sau explicită, că se va pune capăt
ajutorului american care le permisese să lupte până acum. Sârbii bosniaci, care nu au fost invitaţi la Dayton, au
acceptat condiţiile cu o repulsie făţişă. Miloşevici i-a abandonat pe liderii sârbilor bosniaci, dar nu şi perspectiva
Serbiei Mari. De fapt, aceste condiţii urmau după propunerile făcute cu câtva timp înainte privind împărţirea
Bosniei-Herţegovina în două jumătăţi aproximativ egale (o republică sârbă bosniacă şi o federaţie croato-
musulmană) în cadrul unui stat bosniac suveran cu un guvern central slab şi cu o capitală prost integrată,
Sarajevo, sub un control atotcuprinzător croato-musulman. Fiecare dintre cele două jumătăţi urma să aibă
dreptul de a-şi crea o armată proprie; era deci un stat cu toate atribuţiile specifice, mai puţin un nume bine
definit. Persoanelor
181
acuzate de a fi comis crime de război avea să li se interzică să deţină funcţii oficiale; circa cincizeci de persoane,
inclusiv Karadzici şi Mlădiei, au fost daţi în urmărire la tribunalul înfiinţat de ONU, dar numai unul a fost
reţinut şi acuzat; restul au fost inaccesibili tribunalului şi au avut norocul să rămână aşa. Pentru a se urmări
respectarea acordului de la Dayton a fost creată o forţă internaţională de implementare (I-FOR), în mare măsură
americană şi în afara controlului ONU.
Din punct de vedere internaţional, războaiele din Iugoslavia au fost de fapt un fiasco. S-au făcut multe
pentru a ajuta victimele să scape de pericolele obişnuite ale războiului şi de intensificarea ororilor provocate de
răzbunarea etnică. Prima fază a ciocnirilor dintre sârbi şi croaţi s-a încheiat prin intermediul medierii in-
ternaţionale, dar şi pentru că ambele tabere ale combatanţilor aveau motive să se oprească: extinderea războiului
în Bosnia a suspendat acest conflict timp de trei ani. Acesta a fost în egală măsură testul real pentru intervenţia
internaţională.
Obiectivul major al principalelor organisme internaţionale a fost mai tot timpul să pună capăt războiului.
Nu au reuşit pentru că, iniţial, nu erau pregătite să desfăşoare forţa necesară şi, ulterior, pentru că nu căzut de
acord ce tip de forţă să folosească. Cel mai afectat de aceste eşecuri a fost ONU, care a fost discreditat ca
organizaţie, dar vina a căzut de fapt pe principalii membrii ai Consiliului de Securitate: ei au evitat problema
încercând să folosească UNPROFOR pentru misiuni pentru care nici nu era destinată, nici echipată de aceştia,
iar după ce au recunoscut Bosnia-Herţegovina ca stat suveran independent, au refuzat să acţioneze în
conformitate cu gestul lor. Consiliului de Securitate nu i s-a cerut să trateze războiul din Bosnia ca pe o
ameninţare la adresa păcii internaţionale (deşi era în mod clar) sau să autorizeze măsurile ce decurgeau din acest
lucru, aşa cum era prevăzut de Carta ONU. Rolul ONU a fost mult diminuat după ce Statele Unite, decizându-se
să participe activ, au preferat să facă acest lucru nu prin intermediul ONU ci prin intermediul NATO, despre ai
cărui membri ştiau că îşi vor atenua pe moment obiecţiile faţă de politica americană.
Toate statele din afara Iugoslaviei au subestimat în mod grav cruzimea sârbilor şi în special a sârbilor
bosniaci. In etapa bosniacă a dramei din Iugoslavia sârbii au dat tonul până când au fost opriţi de croaţi. CE, şi
câtva timp Statele Unite, preferând diplomaţia internaţională acţiunii internaţionale, au considerat în mod
eronat, iniţial, că părţile beligerante sunt dispuse să ţină cont de propunerile rezonabile pentru pace, iar mai
târziu au supraestimat capacitatea sau bunăvoinţa lui Miloşevici, lider cu o extraordinară stăpânire de sine, de a-
i controla pe sârbii bosniaci. Au realizat care sunt calităţile şi de ce influenţă se bucură Miloşevici, dar nu şi-au
dat seama că R. Karadjici este călcâiul lui Ahile. S-au bazat pe Miloşevici pentru exact acel lucru pe care el li-1
putea oferi mai puţin. Aceste greşeli au prelungit conflictul.
Introducerea UNPROFOR în absenţa unei încetări a focului a fost o acţiune fără precedent care, în ciuda
unor vagi promisiuni în Croaţia în prima fază, a evoluat foarte prost în cea de-a doua fază. Iniţiativele de început
ale CE au fost pline de bune intenţii, dar nu au fost însoţite de o apreciere exactă a situaţiei. Ba chiar dimpotrivă,
ele au fost prost concepute şi prost informate.
In cele din urmă, soluţia finală adoptată şi în mod energic aplicată de către Statele Unite a lăsat o
puternică impresie de nereuşită. A dat Serbiei şi Croaţiei mult din ceea ce îşi doreau şi a obţinut victoria în mod
ilicit şi brutal. Oficial, a menţinut un singur stat bosniac; în realitate, a împărţit Bosnia în două entităţi aşteptând
să fie anexate de Serbia şi Croaţia. Comunitatea musulmană, cea mai numeroasă, şi-a păstrat o oarecare
influenţă într-o jumătate a ţării şi deloc în cealaltă. Circa un sfert de milion de oameni au murit ca rezultat direct
al războaielor de agresiune şi al purificărilor etnice. într-o lume obişnuită să vorbească despre „trimiterea unor
semnale corecte", acest rezultat pare extrem de pervers.
Această performanţă mediocră poate fi atribuită relativei lipse de importanţă a Europei de sud-est în
comparaţie cu, de exemplu, Orientul Mijlociu, a cărui importanţă economică şi strategică a determinat, aproape
simultan, statele majore să intre în război şi să plătească pentru el. Cu parţiala excepţie a războiului din Coreea
care a avut loc cu patruzeci de ani înainte, nu a existat un precedent clar sau apropiat pentru intervenţia ONU
într-un război internaţional cum a fost acest război, ţinând cont de recunoaşterea independenţei Bosniei-
Herţegovina. Hotărâtoare, intervenţia americană - acolo unde s-a produs, pe teren - nu a fost peste tot posibilă.
MACEDONIA ŞI ALBANIA
Temerile vizând izbucnirea unor conflicte secundare provocate de dezintegrarea Iugoslaviei s-au
concentrat asupra Albaniei şi Macedoniei. Pentru sârbi, Kosovo a fost un nume magic ce aminteşte de curajul
rezistenţei sârbeşti împotriva turcilor în secolul al XlV-lea, dar în secolul al XlX-lea populaţia din provincia
Kosovo din Serbia era preponderent albaneză. Abrogarea de către Miloşevici a autonomiei acestei provincii în
1989 a grăbit o zadarnică declaraţie de independenţă. Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în 1992, dar sârbii
au împiedicat parlamentul să se întrunească. Liderii albanezi din regiune nu au recunoscut nici o intenţie de a
folosi forţa (nu aveau arme) sau dorinţa de a se uni cu Albania, iar preşedintele albanez Săli Berisha s-a limitat
182
la a-şi exprima simpatia. Puterea lui Miloşevici a fost constatată mai puţin de albanezi decât de bandele
neregulate şi brutale de naţionalişti sârbi din regiune şi de naţionaliştii extremişti din Serbia conduşi de Vojislav
Seselj.
în Macedonia, al cărei nume provoca puternice emoţii în Grecia şi Bulgaria, tensiunile interne din aceşti
ani au fost internaţionalizate de reacţiile exagerate de peste graniţe, în special din Grecia unde era invocată
istoria străveche pentru a aţâţa naţionalismul modern (şi a câştiga alegerile). Când în 1389 sultanul Murad I a
nimicit regatul Serbiei în bătălia de la Kosovo (Kossovopolje), el a anesteziat pentru cinci secole ceea ce avea să
devină problema macedoneană. Numele de Macedonia provine din antichitate şi de la regii războinici care au
cucerit Grecia pentru a cuceri apoi mare parte din lumea ce le era cunoscută. Macedonienii din timpurile mai
apropiate însă erau slavi, dar problema înrudirii lor cu sârbii sau bulgarii era viu disputată - bulgarii susţinând
această înrudire cu ajutorul afinităţilor
de limbă, iar sârbii cu ajutorul riturilor culturale comune necunoscute de bulgari. Descreşterea puterii otomane
în Europa în secolul al XlX-lea a resuscitat vechile principate sârb şi bulgar, a reînviat bisericile separate sârbă
şi bulgară dornice să se afirme împotriva patriarhului elen al Constantinopolului şi a creat tensiuni între Serbia,
Bulgaria şi Grecia care s-au concentrat în special asupra Macedoniei şi a portului Salonic. Dacă din punct de
vedere politic separatismul statelor slave a fost antiturcesc, din punct de vedere religios a fost antigrecesc. După
războiul ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la San Stefano, impus de Rusia, a acordat Bulgariei toată
Macedonia, dar nu şi Salonicul. Tratatul de la Berlin, prin care alte Mari Puteri au insistat să atenueze această
victorie a ruşilor, a retrocedat Macedonia Turciei şi a împărţit Bulgaria în două părţi (care au reuşit să se
unească în 1885). în ultimul deceniu al secolului, Bulgaria a încurajat organizaţiile macedonene, dar acestea s-au
dezbinat rapid datorită neînţelegerilor privind tactica şi strategia lor şi în acelaşi timp declinul Imperiului
otoman a condus la războaiele balcanice din 1912-1913. Serbia şi Grecia au descoperit un obiectiv comun în
aîmpiedica Bulgaria să obţină Salonicul. A doua fază a războaielor balcanice s-a încheiat cu Tratatul de la
Bucureşti, prin care Macedonia era împărţită astfel încât Bulgaria a primit numai o zecime din ea, restul fiind
acordat Serbiei şi Greciei, aceasta din urmă primind o parte mai mare decât Serbia, precum şi Salonicul. Ca
urmare a acestei împărţiri s-a înregistrat un val de emigrare, care s-a amplificat după primul război mondial, mai
mult sau mai puţin voit. Aceste deplasări de populaţie au determinat rămânerea unui număr foarte redus de
vorbitori de limbi slave în Grecia, dar grecii s-au temut permanent că într-o bună zi vor reînvia planurile pentru
crearea unui stat macedonean distinct, ceea ce va însemna pentru Grecia pierderea celei mai rodnice provincii şi
a unei populaţii de 1,5 milioane locuitori.
După cel de-al doilea război mondial, planurile vizând o uniune între Iugoslavia şi Bulgaria au fost
frânate de Stalin, iar reorganizarea de către Tito a Iugoslaviei tripartite dinainte de război într-o federaţie
alcătuită din şase părţi a creat Republica Iugoslavă Macedonia. După patruzeci şi cinci de ani această Republică,
având o populaţie de 2 milioane de locuitori, din care o pătrime erau albanezi, iar restul împărţiţi într-o mulţime
de alte etnii, avea o economie fărâmiţată, în realitate nu avea industrie sau cumpărători pentru principala sa
cultură (tutun), nici o monedă în afară de dinarul iugoslav fără nici o valoare şi nici armată. Kiro Gligorov - un
fost comunist care a devenit preşedinte în 1992 - a obţinut o slabă adeziune în afara capitalei Skopje. în 1991,
macedonenii au confirmat prin plebiscit o declaraţie de independenţă, dar albanezii au boicotat votul, iar
guvernul grec a împiedicat timp de doi ani recunoaşterea internaţională a independenţei ţării şi au menţinut pe
durata 1992-1994 o blocadă economică a acesteia. Albanezii din Macedonia au dus-o mult mai bine decât rudele
lor în regiunea Kosovo, dar au fost excluşi şi din guvernul republicii şi din armată şi au tânjit după autonomie
sau independenţă sau uniune cu o Albanie mărită - lucru pe care Albania nu era dispusă sau nu avea condiţii să-
1 facă.
Preocuparea grecilor în ceea ce priveşte noul stat se datora unor varii motive. Cel mai recent era războiul
civil din Grecia, în timpul căruia mulţi slavi au fost
recrutaţi în rândurile ELAS. Existau de asemenea suspiciuni adânc înrădăcinate în privinţa implicării în ceva cu
numele de Macedonia; reacţii exagerate la apariţia în Skopje a unor hărţi arătând Macedonia extinzându-se
asupra unor părţi din Grecia; temeri că statul Macedonia de la graniţa Greciei ar putea emite pretenţii şi în
privinţa minorităţilor albaneză şi turcă. Şi în fine şi cel mai important motiv, faptul că liderii politici de la Atena
reînviau iluzii romantice despre permanenta relevanţă pentru lumea modernă a domniei lui Alexandru Macedon
din secolul trei î.Hr. pe care grecii din vremea aceea l-au considerat mai mult barbar decât grec. Acceptarea
Greciei ca membru CE a asigurat o oarecare notorietate poziţiei şovine, care altfel ar fi trecut neobservată.
înainte de a fi primită în ONU, Macedonia a fost obligată să adopte denumirea greoaie de Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei (FYROM). Pe teritoriul ei s-a menţinut pacea cu ajutorul unei forţe ONU de menţinere
a păcii puţin numeroasă (la care în 1993, Statele Unite au contribuit cu unităţi) şi în ciuda unor manifestări
violente izbucnite în 1995. Mai puţin oscilantă decât Bosnia, Macedonia avea totuşi graniţe cu patru state
183
neprietene, dar mai serios consolidate - Albania, Bulgaria şi Serbia, precum şi Grecia - şi era un stat închis. în
1995, Gligorov abia a scăpat dintr-o tentativă de asasinat. El obţinuse recunoaşterea de către Bulgaria, Turcia,
Serbia şi chiar Grecia, dar ţara lui era în mare pericol datorită victoriei sârbilor şi croaţilor în Bosnia împotriva
ideii unui stat multietnic aşa cum Macedonia trebuia să fie.
Independenţa Albaniei faţă de Imperiul otoman a fost recunoscută în 1912, cu preţul unui prinţ german
drept rege (pentru câteva luni), mare parte din teritoriul său fiind încredinţat Serbiei, Muntenegrului sau Greciei;
în timpul primului război mondial şi mare parte din teritoriu a fost ocupat de forţele italiene şi franceze. Din
1878 încoace, Grecia a pretins cu diferite ocazii ceea ce ea numea nordul Epirului, o zonă variabilă reprezentând
cam o treime din teritoriul Albaniei, locuită de o importantă minoritate greacă. Mărimea acestei minorităţi erau
greu de evaluat atâta timp cât singura formă de recensământ valabilă era religia, nu limba sau naţionalitatea. Un
anumit număr de albanezi vorbeau greceşte, dat fiind că turcii interziseseră învăţarea sau folosirea limbii
albaneze, dar nu şi a limbii greceşti. în timpul primului război mondial a apărut la un moment dat posibilitatea
împărţirii Albaniei între Grecia, Italia şi noul regat al Iugoslaviei, dar Woodrow Wilson s-a opus acestor planuri.
Graniţa de sud, delimitată de o comisie internaţională în 1913, a fost susţinută de Liga Naţiunilor în 1921 şi
acceptată în 1926 de statele pe care le privea direct, inclusiv Grecia şi Italia.
După primul război mondial, situaţia din Albania a fost un haos până când Ahmet Zogu şi-a instaurat
regimul asupra unei mari părţi a ţării şi s-a autoproclamat rege în 1928 (a murit în timpul celui de-al doilea
război mondial). în 1939, Italia invadează Albania cu scopul de a ataca Grecia, dar Albania reuşeşte cu ajutorul
Germaniei să obţină teritorii de la Serbia şi Muntenegru, chiar dacă numai temporar. Rezistenţa împotriva Axei
a fost condusă de Enver Hoxha (Hodja) cu ajutor din partea Marii Britanii. Hoxha, un profesor monoman din
clasa mijlocie, educat în parte în Franţa şi Belgia, a instaurat o dictatură de tip stalinist. I-a înlăturat pe Koci
Xoxe şi pe alţi colaboratori apropiaţi pe care îi suspecta că au fost câştigaţi de ideea
lui Tito de a îngloba Albania într-o federaţie iugoslavă. Un alt colaborator apropiat, Mehmet Shehu, un veteran
al războiului civil din Spania, a fost prim-ministru până în 1981 când s-a sinucis şi a fost atacat post mortem ca
agent atât al CIA cât şi al KGB. Hoxha a devenit ostil URSS-ului lui Hruşciov şi a răcit relaţiile cu el în 1961. A
elogiat China lui Mao până în 1978, când a atacat-o pentru revizionism. A izolat Albania pe care a încercat să o
revoluţioneze şi modernizeze cu o incompetenţă crasă, irosindu-i resursele minerale şi potenţialul hidroelectric.
A murit în 1985. Succesorul său, Ramiz Alia, a încercat câtva timp să menţină sistemul creat de Hoxha în ciuda
revoluţiilor din lumea comunistă, dar situaţia din ţară a devenit anarhică, numeroşi albanezi au plecat în Italia,
Grecia şi Iugoslavia, iar Alia a fost obligat să accepte în 1991 desfăşurarea de alegeri generale. Comuniştii s-au
descurcat destul de bine, dar guvernul a căzut, iar în 1992 Săli Berisha a fost ales preşedinte de către parlament
în locul lui Alia care a fost arestat, fiind acuzat de fraudă.
Două treimi din albanezii din Albania sunt musulmani aparţinând unor secte diferite. Restul sunt în marea
majoritate creştini ortodocşi şi romano-catolici, ortodocşii fiind de două ori mai numeroşi. Din punct de vedere
etnic, principalele minorităţi sunt grecii al căror număr este de circa 40 000 sau 100 000 potrivit unui criteriu de
ordin politic; şi vlahii care începuseră să îşi afirme ascendenţa românească. în afara Albaniei trăiesc la fel de
mulţi albanezi ca şi în interiorul ei, majoritatea în Serbia (Kosovo), Macedonia şi Muntenegru, dar şi în Turcia,
Grecia şi Italia datorită emigrărilor mai timpurii şi în Statele Unite şi Canada datorită emigrărilor mai recente.
NOTE
A. IRLANDA DE NORD
Irlanda de Nord, numită în mod frecvent, dar greşit Ulster, a fost acea parte din Irlanda care a continuat să
facă parte din Regatul Unit atunci când în 1922 restul Irlandei s-a desprins din uniunea creată în 1800. în timpul
iernii 1921-1922, englezii şi irlandezii au avut de rezolvat două probleme majore. împărţirea Irlandei era numai
a doua dintre acestea pentru că era considerată de toată lumea ca fiind inevitabilă, dar cele mai aprigi dispute, la
Londra şi chiar în rândul liderilor irlandezi, priveau statutul statului irlandez care, după părerea englezilor cu
care au fost de acord şi o infimă majoritate a membrilor parlamentului provizoriu irlandez, trebuia să fie acela
de stat liber în cadrul Common-wealth-ului şi Imperiului britanic, loial Coroanei britanice şi condus de un
guvernator general britanic. în Irlanda, minoritatea republicană şi-a susţinut cu atâta ardoare punctul de vedere
încât s-a ajuns la război civil, republicanii au fost învinşi, iar Irlanda, deşi membru separat al Ligii Naţiunilor
din 1923, nu a devenit o republică deplin independentă decât în 1937.
în 1925, s-a căzut de acord asupra creării unei frontiere în nord-est. Provincia Irlanda de Nord a moştenit
potrivit „Act of Union" din 1800 dreptul de a alege membrii pentru parlamentul de la Westminster. De
asemenea, potrivit „Government of Ireland Act" din 1920, avea un parlament bicameral şi un guvern propriu cu
un considerabil
184
grad de autonomie internă (extinsă în 1948). Provincia a fost guvernată de la început până în 1972 de o oligarhie
protestantă dominată de proprietarii de pământ, dar în ultimii ani şi de reprezentanţi ai celor mai prospere clase
urbane şi profesionale, unul dintre aceştia, Brian Faulkner, devenind ultimul său prim-ministru. Puterea acestei
oligarhii se baza în mod corect şi echitabil pe electorat, protestanţii fiind mai numeroşi decât romano-catolicii
într-un raport de doi la unu. Populaţia Irlandei de Nord era divizată din trei puncte de vedere. Putem vorbi în
primul rând de cea mai izbitoare şi emoţională divizare pe criterii religioase, o relicvă a politicii perimate a
Europei secolului al XVII-lea. Exista apoi divizarea dintre cei care doreau unificarea Irlandei, cei care se
opuneau acestei idei şi cei care nu erau prea preocupaţi de ea; şi, în fine, exista divizarea dintre proprietari şi
muncitori, dintre bogaţi şi săraci. Aceste divizări se suprapuneau, iar suprapunerea făcea politica provinciei.
Patronii erau toţi protestanţi, dar nu toţi protestanţii erau patroni. Partizanii Irlandei unite erau toţi romano-
catolici, dar nu toţi romao-catolicii doreau o Irlandă unită; sau nu imediat; sau prin forţă. Obiectivul clasei
dominante — majoritatea din motive religioase, dar şi o minoritate din motive so-cio-economice — era de a
rămâne la putere, făcând numai acele concesii reformiste impuse de calcul (deşi părerile vor fi diferite).
Obiectivele opoziţiei şi tactica lor au fost variabile, dar în 1969 IRA (descendenţii Armatei Republicane
Irlandeze creată pentru a-i alunga pe englezi din Irlanda) s-a dezmembrat. Cel mai numeros grup, adoptând o
interpretare marxistă a situaţiei, urmărea să îşi extindă baza în rândurile minorităţii romano-catolice atrăgându-şi
sprijinul protestanţilor săraci; acest grup şi-a fixat ca principal obiectiv socialismul şi a renunţat la violenţă în
favoarea propagandei. Celălalt grup, numit Provisional IRA, a menţinut politica tradiţională a realizării unităţii
Irlandei prin alungarea englezilor (care s-au întors) prin arma tradiţională a violenţei. Ei interpretau situaţia nu
ca pe un conflict de clasă, ci ca un război naţional. Şi, în fine, obiectivele englezilor erau negative. Englezii îşi
pierduseră întreaga voinţă de a rămâne oriunde în Irlanda şi considerau Irlanda unită o eventualitate firească, dar
probabil îndepărtată. Ei se simţeau obligaţi să apere ordinea stabilită în Irlanda de Nord, dar atât guvernele
conservatoare cât şi cele laburiste au considerat necesar să determine oligarhia din provincie să treacă la reforme
civile şi politice, din motive de oportunitate şi dreptate. Şi unii şi ceilalţi credeau sau acţionau ca şi când ar fi
crezut că acest lucru este necesar, o iluzie din care şi-au revenit după evenimentele din 1969-1972.
Aceştia au fost ultimii ani ai vechii ordini şi în aceşti ani provincia a avut trei prim-miniştri. Tulburările,
în special cu ocazia sărbătorilor istorice sau religioase, au fost o trăsătură normală a vieţii politice, dar nu
provocatoare de moarte. în 1966, dezordinile s-au agravat datorită unei serii de asasinate comise de nou creata
Ulster Volunteer Force (UVF) (protestantă), dar autorităţile au reuşit să restabilească ordinea până în 1969 când
a reapărut asasinatul politic. în acel an şi următorul numărul victimelor a fost mic (respectiv treisprezece şi
douăzeci de victime), dar ele au fost de ajuns pentru a determina guvernul britanic să trimită trupe. Aceasta
reacţie aparent extremă a fost un aspect al dilemei specifice provinciei. Forţele legii şi ordinii de pe plan local -
Royal Ulster Constabulary (RUC) suplimentată de B-Special Constables - erau alcătuite din protestanţi şi erau
considerate de romano-catolici ca instrumente ale supremaţiei sectare protestante. Folosirea lor pentru a pune
capăt dezordinilor, chiar dacă acestea constituiau o permanenţă, era incompatibilă cu o politică de recunoaştere
şi rectificare a nemulţumirilor romano-catolicilor. Prin urmare, a fost necesară aducerea
în provincie a unor alte forţe. în sens contrar, desfiinţarea trupelor B-Special şi dezarmarea RUC, asupra cărora
guvernul britanic a insistat în 1970, a intensificat temerile protestanţilor pentru soarta lor şi le-a accentuat
intransigenţa.
Englezii, după ce au intervenit atât de profund, dornici să se retragă din nou cât mai curând, au făcut
presiuni asupra guvernului local să introducă reforme pentru a da satisfacţie acelor romano-catolici care militau
pentru drepturi civile. Prim-miniştrii succesivi, Terence O'Neill şi James Chichester-Clark, au fost binevoitori,
dar împiedicaţi de proprii lor susţinători care considerau reformele un preludiu pentru viitoare concesii care să
conducă la unificarea Wandei cu consecinţe grave pentru situaţia protestanţilor şi economia provinciilor din
nord. Autoritatea unor astfel de lideri asupra majorităţii protestante a fost mult atenuată de apariţia unor noi
lideri fie, ca Ian Paisley, fervenţi opozanţi ai papalităţii cum numai în Irlanda de Nord mai puteau exista fie, ca
William Craig, susţinători ai dreptului majorităţii de a avea propria cale şi de a lupta pentru ea. Totuşi, o serie de
reforme au fost adoptate. Din nefericire, prea târziu. Aceste reforme i-au divizat pe protestanţi şi nu i-au
mulţumit pe romano-catolici, a căror atenţie s-a îndreptat de la drepturile civile asupra sectarismului adepţilor
lui Paisley pe de o parte şi a membrilor Provisional IRA pe de altă parte. Asasinatele s-au înmulţit (173 în
1971), iar în august un nou prim-ministru, Brian Faulkner, a trecut la măsuri severe; s-au operat arestări şi
încarcerări fără proces. într-o singură noapte au fost arestate 342 de persoane. O parte din acestea erau în mod
evident nevinovate. în plus, nici o persoană nu era protestantă. Acest lucru nu era deloc surprinzător dat fiind că
scopul era distrugerea IRA.
Dar operaţiunea a avut un efect contrar. A consolidat Provisional IRA. A schimbat opinia romano-
catolicilor, care la început au fost încântaţi de venirea trupelor britanice ce îi puteau proteja împotriva
185
militanţilor protestanţi, în favoarea IRA şi a obligat IRA oficială să se alăture Provisional IRA în acţiunea de
denunţare a guvernului, fără sprijinul căruia Faulkner nu ar fi putut acţiona. Relatările despre brutalitatea şi
tortura la care au recurs britanicii în anchetarea suspecţilor, susţinute ulterior de Comisia Europeană pentru
Drepturile Omului, au pus paie pe foc. Protestanţii erau şi încurajaţi şi alarmaţi, o combinaţie fatală: îmbărbătaţi
pentru că Faulkner nu s-a aventurat să închidă nici pe cel mai activ dintre liderii UVF şi alarmaţi pentru că s-au
simţit descoperiţi în faţa violenţei tot mai sălbatice a IRA şi datorită secătuirii propriilor lor mijloace de a
asigura legea şi ordinea. A apărut o nouă forţă de întrajutorare, Ulster Defence Association, ca o contrapondere
la Provisional IRA. Guvernul local a devenit ineficient, iar în martie 1972 a fost suspendat. Guvernul britanic şi-
a asumat responsabilitatea directă.
Guvernarea directă de la Westminster a implicat Marea Britanie într-o confruntare directă cu opoziţia, iar
opoziţia în acel moment nu o constituiau partidele romano-catolice sau mişcările pentru drepturi civile, ci
Provisional IRA. Cu toate acestea, guvernul Heath a încercat să găsească o soluţie constituţională pentru
problemele Irlandei de Nord. Politica avea doi stâlpi de sprijin, care erau incompatibili. Unul îl constituia
împărţirea puterii, insistenţa pe ideea ca romano-catolicii să participe la guvernare la toate nivelele, inclusiv
refacerea unei puteri executive la nivel local care avea să fie în permanenţă o coaliţie şi, în al doilea rând,
sprijinul democratic acordat de electorii din provincie. în 1972, majoritatea protestantă a electoratului nu era
pregătită să sprijine aşa ceva. Protestanţii erau furioşi pe bună dreptate din pricina crimelor comise de
Provisional IRA, iar militanţii protestanţi au ucis de două ori mai mulţi civili decât membrii Provisional IRA
(ale căror atentate vizau în mod special trupele britanice).
Astfel, politica guvernului britanic, menţionată în Cartea Albă din martie 1973 şi aparent triumfătoare la o
conferinţă desfăşurată la Sunningdale în decembrie, a fost sortită eşecului pentru a doua oară datorită
irealismului ei, iar. iniţiativa de la Sunningdale vizând unificarea prin crearea unui Consiliu al Irlandei (de Nord
şi de Sud) nu a făcut decât să certifice o dată în plus respingerea acestei politici. Alegerile generale din Marea
Britanie, solicitate pe neaşteptate de Heath în februarie 1974, au dat ocazia electorilor din Irlanda de Nord să îşi
spună părerea şi deci să respingă în mod hotărât planul de la Sunningdale şi să îl anuleze în acest fel. Puterea
executivă refăcută pe plan local a supravieţuit câtva timp, dar a fost înlăturată în mai de demonstraţiile
protestanţilor şi de o grevă generală împotriva împărţirii puterii, care a condus la declararea stării de necesitate.
Răspunsul Londrei a fost sporirea efectivelor trupelor britanice şi reluarea în mai a guvernării directe: cele două
lucruri pe care şi le dorea cel mai puţin.
Din iarna 1972-1973, în cadrul ambelor tabere din cadrul provinciei au apărut grupuri care au încercat să
se înţeleagă unele cu altele, dar erau prea empirice şi prea împovărate pentru a se putea face auzite în mijlocul
zăngănitului de arme şi vorbăriei goale. Ororile au sporit, dar pe moment au produs alte orori şi nicidecum
reacţii. Englezii au încercat să îşi mascheze neputinţa şi şi-au justificat prezenţa prezicând, deşi argumentele lor
nu erau plauzibile, o baie de sânge în caz că ar pleca. Faptul că într-o bună zi vor pleca era un lucru evident
pentru toată lumea, mai puţin pentru ei înşişi: situaţie ce repeta lipsa de clarviziune a francezilor în ceea ce
priveşte statutul lor în Algeria. Faptul că trebuiau să procedeze astfel mai curând decât se aşteptau era un
argument pe care cei mai mulţi dintre ei nu erau pregătiţi emoţional să îl accepte. în 1980, doi noi prim-miniştri,
Margaret Thatcher şi Charles Haughey, au încercat să găsească o cale de a debloca situaţia creată de pretenţia
protestanţilor din Irlanda de Nord - şi acceptată de toate guvernele britanice - că, reprezentând o majoritate de-
mografică în cadrul provinciei, au dreptul democratic de a se împotrivi schimbărilor constituţionale şi, în aceeaşi
măsură, de a reglementa relaţiile dintre Marea Britanie şi Irlanda. Discuţiile au continuat după schimbarea de
guvern de la Dublin (guvernul Haughey a fost înlocuit de guvernul Garret Fitzgerald, dar cele două guverne se
deosebeau foarte mult, nu din cauza atitudinilor divergente faţă de violenţă, ci datorită presupunerilor lor.
Dublinul nu vedea posibilă încetarea tulburărilor fără schimbări politice semnificative; nu a încercat să facă
schimbări imediate sau premature, dar diferitele schimbări pe care le-a sugerat la un moment dat se îndreptau
toate în acest sens. Thatcher, pe de altă parte, considera că principala sarcină era curmarea violenţei recurgând la
forţă, iar disponibilitatea ei de a avea în vedere schimbarea, chiar şi pe termen lung, era circumscrisă ideii —
familiare din criza din insulele Falkland, deşi mai puţin inflexibilă decât în cazul Gibraltarului şi exclusă în
Hong Kong - că politica britanică trebuie să fie subordonată voinţei majorităţii populaţiei din teritoriul respectiv.
Când în 1984 New Ireland Forum, o asociaţie a partidelor republicane irlandeze, a emis o serie de formule
posibile de adoptat în cazul unor manevre politice vizând unificarea sau un condominiu în nord, Thatcher a
refuzat cu severitate să mai discute cu reprezentanţii forumului. Cu toate acestea, în 1985, ea şi Fitzgerald au
fost de acord prin intermediul acordului Hillsborough sau a acordului anglo-irlandez să se creeze un organism
comun permanent sau o „conferinţă ministerială". Scopul practic imediat al acestui acord era îmbunătăţirea
cooperării în cadrul poliţiei şi al controlului la graniţă. Scopul său mai larg era marginalizarea IRA. Guvernul
britanic, aşteptând ajutor de la
186
Dublin în ceea ce priveşte cel dintâi obiectiv, era dispus să permită Republicii să se implice în problemele
provinciei. Guvernele irlandeze s-au simţit constrânse să coopereze cu britanicii într-o oarecare măsură dat fiind
că stătu quo-\x\ era, din punctul de vedere al Republicii, mai puţin hazardat decât în cazul celorlalte alternative:
fie, pe de o parte, războiul din nord va conduce la victoria protestanţilor sau a extremei dreapte; fie, pe de altă
parte, o uniune care va împovăra Republica cu un milion de disidenţi protestanţi şi o va ruina. Acordul avea,
totuşi, un preţ pentru ambele părţi. Evidenţierea unor serioase erori judiciare în tribunalele britanice, pe care nici
Fitzgerald, nici Haughey (care a revenit la putere în 1987) nu le puteau trece cu vederea cu uşurinţă, a făcut ca
acordul să fie deosebit şi neaşteptat de incomod pentru irlandezi. în ceea ce-i priveşte pe britanici, acordul
impunea o stagnare politică în provincie şi o încetare a tentativelor de readucere a acesteia la regimul
parlamentar, atâta timp cât partidele unioniste (protestante) condiţionau problema transmiterii puterii de
abrogarea acordului. Liderii unionişti, James Molyneaux şi Ian Paisley, profund ostili implicării Dublinului în
problemele provinciei sub orice formă sau în orice măsură, considerau că ei puteau invalida acordul
necooperând cu secretarul de stat britanic. Guvernul britanic, deşi era la fel de decis ca unioniştii să păstreze
provincia în cadrul Regatului Unit, nu şi-au afirmat niciodată în mod elocvent această hotărâre şi, deşi acordul
prevedea că „statutul Irlandei de Nord" nu va fi schimbat fără asentimentul majorităţii din provincie, unioniştii
au ripostat indicând articolul din constituţia irlandeză care descrie întreaga insulă ca fiind teritoriul unei singure
naţiuni - prevedere ce a fost interpretată de Curtea Supremă din Dublin ca o datorie a guvernului irlandez de a
reintegra Irlanda de Nord. Faţă de unionişti guvernul britanic a fost ipocrit când a semnat acordul anglo-irlandez
fără a garanta sau fără măcar a cere abrogarea acestui articol din constituţia irlandeză. De aceea unul dintre
efectele acordului a fost acela de a marginaliza nu IRA, ci partidele unioniste. Acestea se înşelau totuşi crezând
că vor putea anula acordul, dat fiind că britanicii refuzau chiar şi temporar să suspende manifestările sale cele
mai neplăcute (conferinţe comune ale miniştrilor şi altor oficialităţi). Acordul a realizat foarte puţin în ceea ce
priveşte paza frontierei, ceea ce nu s-ar fi putut realiza în absenţa acordului. El nu a reuşit să pună capăt sau să
reducă activităţile criminale ale IRA în Irlanda sau în Anglia şi a îngheţat - cel puţin pentru un număr de ani -
tentativele de a pune capăt guvernării directe. Campania IRA ce urmărea alungarea englezilor prin intermediul
forţei - campanie care a inclus şi o tentativă de asasinare a prim-ministrului, Margaret Thatcher şi a altor
miniştri la Brighton în 1984, iar din 1988 a intensificat violenţa datorită unor arme şi explozivi din import, la
care britanicii au răspuns cu încercări de a-i prinde şi asasina pe activiştii de frunte ai IRA - a menţinut
conflictul, dar cu şanse minime de succes pentru IRA. în ciuda numelui său, IRA (Armata Republicană
Irlandeză) nu era o armată şi nu putea înlătura armata britanică, care trebuia să trimită în Irlanda nu mai mult de
15 000-20 000 de oameni (al căror număr a crescut pentru scurt timp în 1972 în cazul unei operaţiuni speciale).
începând de la sfârşitul anilor '80 o anumită secţiune a naţionaliştilor din care făcea parte Gerry Adams,
preşedintele partidului Sinn Fein (Noi singuri) - dinamul naţionalismului irlandez - s-au convins că obiectivele
lor politice nu vor fi realizate prin acţiune militară. Ei s-au convins de asemenea că guvernul britanic nu mai are
raţiuni strategice şi economice pentru a menţine puterea britanică în Irlanda de Nord, deşi Marea Britanie nu va
renunţa la putere împotriva voinţei majorităţii populaţiei din
provincie. Britanicii însă, nu aveau deloc încredere în naţionalişti şi întâmplător guvernul condus de John Major
a ajuns să fie dependent de voturile unioniştilor irlandezi în Camera Comunelor după ce alegerile din 1992 i-au
asigurat o majoritate precară în dezbaterea Tratatului de la Maastricht. Unioniştii şi-au folosit puterea
parlamentară pentru a bloca propunerile vizând o administraţie anglo-irlandeză în Irlanda de Nord. Pe termen
scurt, unioniştii erau neîncrezători în încercările Londrei de a pune capăt luptelor prin intermediul unui acord cu
Dublinul şi făcând anumite concesii acestuia, încercări care nu erau agreate în Marea Britanie, unde simpatia
faţă de protestanţi s-a diminuat tot mai mult pe măsură ce aceştia s-au înarmat şi, în 1992 pentru prima oară, au
ucis mai mulţi catolici decât viceversa. Pe termen lung, unioniştii au fost obligaţi să ţină cont de o schimbare de
ordin demografic, dat fiind că în decurs de o generaţie catolicii aveau să ajungă din urmă majoritatea
protestantă. Şi în fine, în provincie sprijinul religios secular pentru conflictul armat a slăbit, politica s-a
secularizat, liderii se puteau baza mai puţin pe demagogia sectară şi temeri, iar neîncrederea protestanţilor din
nord faţă de catolici a început să se atenueze pe măsură ce puterea politică în Republica Irlanda a trecut din
mâinile unei biserici atotputernice şi ultrasecrete în mâinile unei clase politice laice.
Revolta din Dublin, din 1991, împotriva lui Haughey, deşi iniţial un eşec, s-a soldat cu demisia acestuia şi
înlocuirea lui de către Albert Reynolds ca lider al partidului Fianna Fail şi ca Taoiseach (prim-ministru).
Alegerile au slăbit poziţia lui Reynolds în Dail* încât a fost obligat să acorde o pondere substanţială în cabinetul
său Partidului Laburist, condus de Dick Spring, iar Ministerul Afacerilor Externe să îl cedeze aceluiaşi partid.
Această coaliţie s-a rupt cu brutalitate în 1994, când a fost format un nou guvern de către John Bruton, lider al
partidului Fine Gael, în coaliţie cu Partidul Laburist şi Democraţii Progresişti. în ciuda acestor schimbări, liderii
irlandezi au continuat să urmărească ceea ce ei considerau a fi o ocazie pentru încheierea unui armistiţiu şi a
unei păci permanente. Speranţele au renăscut atunci când în urma unei serii de întâlniri între Adams şi John
187
Hume, lider al Partidului Laburist Social-Democrat din Irlanda de Nord şi un membru al parlamentului britanic,
a fost redactat (dar nu a fost dat publicităţii) un set de propuneri pentru încheierea păcii. în replică, prim-
miniştrii britanic şi irlandez au dat o declaraţie la Dublin care consta într-o ofertă de discuţii, dat fiind că IRA
renunţase din proprie iniţiativă la violenţă, fără echivoc şi permanent. Pentru ceea ce părea a fi echivoc IRA a
cerut clarificări, pe care cele două guverne au refuzat să le dea fără renunţarea în prealabil la violenţă şi a
avansat propunerea ca modificările constituţionale din Irlanda să fie supuse aprobării populaţiei Irlandei în
ansamblu şi nu separat în cadrul unui plebiscit în nord. Această propunere era în mod clar inacceptabilă pentru
britanici şi nu a reuşit, dacă acesta era scopul ei, să creeze o punte între Londra şi Dublin, chiar dacă Dublinul
era convins, iar Londra nu, că Adams era serios şi capabil să încheie un acord de pace. Tărăgănarea precaută la
care a făcut apel Major s-a bucurat de sprijinul general al Partidului Laburist britanic, iar Major a reuşit să
câştige încrederea lui James Molyneaux, liderul celui mai mare partid protestant din provincie, ceea ce a
contribuit la temperarea lui Ian Paisley, cu care se colabora foarte greu şi a facţiunii sale protestante. Când IRA
a proclamat încetarea focului, tactica lui Major a părut câtva timp justificată.
Dail Eireann - Camera Deputaţilor în Republica Irlandeză, [nota trad.]

Transformarea treptată a situaţiei s-a bazat însă pe o schimbare majoră care presupunea noi obstacole în
calea ajungerii la semnarea unui acord. Pe măsură ce anii treceau a devenit tot mai limpede că elementul de
forţă îl constituie stabilirea unui acord continuu şi strâns între guvernele britanic şi irlandez, care era considerat
de protestanţii din nord ca fiind mecanismul prin care se vor face concesii naţionalismului irlandez şi renunţarea
estompată de către Marea Britanie la unirea cu Irlanda de Nord. Timp de doi ani guvernele au lucrat din
răsputeri şi în secret la un document comun ce urma să fie prezentat tuturor partidelor ca bază de discuţie în
ceea ce priveşte viitorul provinciei. Acest document a fost publicat în 1995 şi i-a şocat nu numai pe membrii
partidului lui Paisley, ci şi pe membrii Ulster Unionist Party (UUP) al lui Molyneaux datorită propunerilor pe
care le conţinea vizând crearea unor autorităţi comune anglo-irlandeze care să coordoneze problemele
administrative, cum ar fi cele legate de controlul frontierelor. Guvernul britanic a prezentat acest document
„cadru" ca fiind nimic altceva decât o bază de discuţie pentru o conferinţă în cadrul căreia toate partidele pot
prezenta alte propuneri şi a evidenţiat faptul că acest document constituie o garanţie pentru unionişti prin
insistenţa cu care se vorbeşte despre aprobarea lui de către partidele politice din nord, printr-un referendum
organizat în nord şi de către parlamentul britanic. Dar unioniştii, ale căror poziţii în cadrul tratativelor depindeau
de importanţa votului lor într-o Cameră a Comunelor echilibrată, erau foarte îngrijoraţi datorită elementelor
panirlandeze din documentul cadru şi datorită simpatiei în continuă scădere de care se bucurau în restul
Regatului Unit unde erau consideraţi falşi militarişti cu iz de funda-mentalism protestant. Enigmaticul
Molyneaux a fost înlocuit în funcţia de lider al UUP de David Trimble, mai realist, aparent mai intransigent, dar
inteligent. între principalii protagonişti - guvernul britanic şi IRA - nu putea fi vorba de încredere, astfel încât se
înregistrau tot mai greu progrese pe măsură ce anumite probleme cruciale pentru ambele părţi - depunerea
armelor - se aflau pe ordinea de zi a discuţiilor. John Major, precaut din fire şi constrâns de consideraţii politice
conflictuale (necesitatea de a opera schimbări majore versus loialitatea faţă de Uniune) a pierdut iniţiativa. Aşa
cum s-a întâmplat şi în cazul Rhodesiei în anii '60, dar mult mai aproape de casă, sfârşitul chestiunii irlandeze a
însemnat pentru britanici o problemă ale cărei emoţii profund incomode au blocat predispoziţia britanică spre
pragmatism şi bun simţ.
B. BASCII
Bascii sunt un popor cu o puternică conştiinţă şi cu origini obscure. Ei şi-au păstrat o identitate culturală
bazată pe o limbă neafiliată şi pe revendicări istorice romantice. Locuind zona Pirineilor occidentali, au fost
docili în Franţa, dar în stare de permanentă fierbere în Spania. Prosperitatea din regiunile basce spaniole în anii
'60 a determinat, aşa cum s-a întâmplat şi în anii 1890, un influx de muncitori neBasci care a scindat
nemulţumirea pe plan local între un separatism naţionalist şi o mişcare a muncitorilor. După violenţele de la
sfârşitul anilor '60, şaisprezece persoane, provenind în marea lor majoritate din clasa de mijloc şi o parte din ei
din rândul preoţilor, au fost judecate în 1970 de un tribunal militar din Burgos, acuzate de crimă, atac cu bombe,
deţinere ilegală de arme şi propagandă ilegală. Procesul a durat câţiva ani şi a dat un imbold mişcării separatiste
basce ETA, care în 1973 şi-a desfăşurat războiul în capitala spaniolă,
unde a fost asasinat primul ministru al lui Franco, amiralul Carrero Blanco. După moartea lui Franco, noul
regim de la Madrid a oferit Bascilor atâta autonomie cât şi-au dorit şi a divizat astfel ETA între cei care
acceptau autonomia şi cei care o respingeau. Dar în ciuda unor succese ale poliţiei împotriva liderilor ETA şi a
brutalităţii poliţiei în ceea ce a degenerat într-un război civil în anii' 80, ambele tendinţe ETA au supravieţuit.
188
C. CIPRU
în 1878 Disraeli, îndemnat de opinia armatei britanice, şi-a propus să ocupe Cipru, dar a reuşit să facă
acest lucru pe cale diplomatică. în ajunul Congresului de la Berlin a încheiat un tratat cu turcii prin care se
angaja să le apere imperiul împotriva Rusiei, iar turcii îi permiteau în schimb să ocupe Cipru care, oricât de mult
îl considerau turcii o bază antirusească, pentru britanicii de atunci era cheia Asiei de Vest. Marea Britanie,
având în vedere căderea Imperiului otoman sau înlocuirea influenţei germane cu cea britanică la înalta Poartă,
urmărea cu mare atenţie obţinerea unei poziţii avantajoase în estul Mediteranei. Ocuparea Ciprului din 1878 a
fost urmată câţiva ani mai târziu de ocuparea Egiptului. Britanicii au rămas în aceste teritorii timp de trei
generaţii.
Ciprul a fost anexat de Marea Britanie în 1914 pe baza declaraţiei de război dintre Marea Britanie şi
Turcia, iar suveranitatea britanică a fost recunoscută de Turcia prin Tratatul de la Lausanne din 1923. în
perioada interbelică stăpânirea britanică a fost contestată de partizanii enosis sau unirii cu Grecia, dar nu a fost
niciodată ameninţată în mod serios. Pentru britanici, Ciprul era o colonie căreia i se putea acorda treptat dreptul
de a se autoguverna compatibil cu utilitatea sa ca post de îmbarcare şi ca bază în schema de funcţionare a
Imperiului britanic. Pentru populaţia greacă însă, britanicii înşişi şi programul lor de dezvoltare democratică
limitată erau simple obstacole pentru o orânduire a lucrurilor mai naturală în cadrul căreia toţi grecii urmau să
trăiască la un loc în cadrul unui singur stat-naţiune care a fost inaugurat de revolta grecilor împotriva turcilor în
1821. Minoritatea turcă asista ca un spectator la conflictul anglo-grec, îngrijorată uneori, iar alteori nu. La
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, britanicii au considerat că valoarea Ciprului a crescut ca rezultat al
retragerii din Palestina şi a slăbirii poziţiei lor în Egipt. Britanicii au considerat de aceea că vor rămâne şi că
trebuie să rămână în Cipru. Ciprioţii greci au considerat exact contrariul. Ei au aşteptat o răsplată pentru
loialitatea lor faţă de Marea Britanie în timpul războiului şi au apreciat că retragerea britanicilor din Egipt este
un pas care ar trebui să fie în mod logic urmat de retragerea din Cipru şi nu de o consolidare a stăpânirii
britanice acolo. Discuţiile vizând un progres constituţional în direcţia autoguvernării au fost ratate. Pentru greci
ele au fost lipsite de relevanţă.
în 1946, episcopul exilat al Kyreniei a revenit pe insulă, iar în 1950, la vârsta de 37 de ani, a fost
desemnat să ocupe tronul arhiepiscopal al bisericii autocefale a Ciprului, vacant în perioada 1937-1947. El şi-a
luat numele de Makarios III şi a devenit în acelaşi timp etnarh sau lider naţional al comunităţii greceşti.
Makarios era prin urmare atât capul uneia dintre cele mai vechi şi respectate biserici din cadrul comunităţii
ortodoxe (a fost întemeiată de apostolul cipriot Barnaba), cât şi liderul unei mişcări naţionaliste moderne care a
luptat împotriva turcilor timp de un secol şi jumătate şi trebuia acum să lupte atât împotriva turcilor cât şi
britanicilor pe acest ultim câmp de luptă. El şi confraţii
săi enotişti considerau că regatul Greciei are datoria sacră de a-i sprijini, credinţă împărtăşită de foarte mulţi -
probabil de majoritatea - greci din afara Ciprului, dar stânjenitoare totuşi pentru guvernele greceşti care nu
doreau să îşi înrăutăţească bunele relaţii cu Marea Britanie şi aveau chiar motive să coopereze cu duşmanul
tradiţional Turcia după admiterea atât a Greciei cât şi a Turciei în NATO. în 1950, un plebiscit organizat de
biserică a făcut cunoscut inevitabilul (dar nu şi falsificatul, aşa cum îşi imaginau în mod greşit britanicii)
răspuns în favoarea enosis-u\m; prim-ministrul grec, generalul Plastiras, a răspuns şi el în mod inevitabil cu un
ton din care răzbăteau în egală măsură îmbărbătare şi moderaţie. Cât despre caracterul grec al Ciprului, nici un
grec nu punea la îndoială acest lucru. Patru ciprioţi din cinci erau greci prin origine, limbă şi religie şi îşi
spuneau greci. Fie că susţineau partidul de stânga AKEL sau de dreapta KEK, împărtăşeau un naţionalism
comun, pentru care aveau să lupte în curând împreună în cadrul mişcării insurecţionare EOKA.
Populaţia de origine turcă (18%) era la fel de conştientă de caracterul grec al insulei, dar ajungea la cu
totul alte concluzii pornind de la aceleaşi fapte. Deşi guvernarea trecuse de la turci la britanici, turcii ştiau că
rămân principalii duşmani ereditari ai grecilor şi se temeau de o guvernare greacă. Aceste temeri nu au fost
poate prea mari în anii imediat următori războiului, dat fiind că reputaţia grecilor în relaţie cu minoritatea turcă
nu era una proastă, dar existau temeri latente care puteau fi cu uşurinţă întărâtate. Statul turc, spre deosebire de
turcii din Cipru, se temea şi el de enosis pentru că Ciprul se află la doar 60 km de costa Turciei, pentru că Grecia
postbelică a părut pentru scurt timp a fi expusă comunismului şi pentru că Grecia putea încă nutri ambiţia de a
cuceri Constantinopolul şi coastele Asiei Mici (ceea ce a şi încercat să facă, fără succes, imediat după sfârşitul
primului război mondial). Guvernele turceşti au manifestat totuşi o foarte vagă dorinţă de a interveni în
problemele interne ale Ciprului, până când Marea Britanie a încurajat acest lucru.
în 1951, guvernul grec a căutat o modalitate de a da satisfacţie compatrioţilor săi ciprioţi şi aliaţilor săi
britanici oferind Marii Britanii baze militare în Cipru - şi chiar şi în Grecia - în schimbul enosis, dar Eden nu era
interesat de o soluţie care ar fi fost mai atractivă pentru Marea Britanie decât posibilul acord din 1959 şi ar fi
evitat multă vărsare de sânge. în 1953, Eden a agravat în mod catastrofal situaţia, declarând că nici nu se pune
problema retragerii britanicilor. Această declaraţie i-a obligat pe greci să aleagă între o acceptare nedefinită a
189
poziţiei existente şi recurgerea la forţă pentru a schimba această poziţie. Iniţial Makarios a încercat să adopte o
cale de mijloc. în 1954, a plecat la Atena pentru a încerca să convingă guvernul grec să ridice problema cipriotă
la ONU. Eden a repetat faptul că Marea Britanie nu mai acceptă nici un fel de discuţii pe tema Ciprului, iar un
ministru britanic mai tânăr, cu un lamentabil simţ al istoriei şi cu o evidentă lipsă de precauţie, a declarat că
Ciprul nu va fi „niciodată" deplin independent; iar ministrul coloniilor a înfruntat guvernul grec avansând ca un
motiv în plus pentru menţinerea stăpânirii britanice argumentul că situaţia din Grecia este prea instabilă pentru a
i se permite să îşi extindă stăpânirea asupra Ciprului. Guvernul grec a ridicat atunci la ONU problema
autodeterminării în cazul Ciprului, dar fără entuziasm şi fără a insista asupra acestui caz, care a fost clasat.
Enotiştii, dezamăgiţi de acest efort, au revenit la faţa locului şi au organizat demonstraţii care au stârnit o
contrareacţie britanică excesivă (incluzând măsuri împotriva elevilor). Britanicii din Nicosia şi Londra au crezut
că mişcarea enosis este un balon de săpun creat de un mic şi nereprezentativ
grup de agitatori iresponsabili care a reuşit să sperie majoritatea unei populaţii paşnice şi probritanice. Aceasta
era totuşi o exagerare grosolană, aşa cum era şi părerea britanicilor care considerau că Ciprul are o serioasă
valoare ca bază militară: Ciprul, deşi valoros în chip de cartier general (Cartierul General al forţelor terestre şi
aeriene din Orientul Mijlociu a fost tranferat acolo în 1954) şi ca un punct de lansare aerian, era o ţară săracă cu
resurse limitate, cu o populaţie ostilă, cu o bază navală neadecvată (Famagusta fiind prea puţin adâncă) şi
extrem de vulnerabilă în cazul unui atac nuclear sovietic. Războiul Suezului din 1956 a demonstrat că Ciprul
avea doar o oarecare valoare pentru Forţele Aeriene Regale.
în 1955, Eden şi ministrul său de externe, Harold Macmillan, au decis să consolideze poziţia Marii
Britanii în Cipru, implicând oficial guvernul turc în această afacere. Guvernele grec şi turc au fost invitate la o
conferinţă la Londra. Rezultatul a fost încetarea alianţei greco-turceşti. în Turcia, rezidenţii greci au devenit
ţinta unor crâncene atrocităţi, iar Grecia a boicotat întâlnirile Pactului Balcanic şi exerciţiile NATO.
în Cipru, guvernatorul şi arhiepiscopul s-au întâlnit pentru prima oară şi pe insulă a apărut tot pentru
prima oară un secretar britanic pentru colonii. La sfârşitul anului guvernatorul a fost înlocuit de Sir John
Harding, feldmareşal şi fost şef al Statului Major Imperial. Sarcina lui era aceea de a-1 despărţi pe
arhiepiscopul-etnarh de mişcarea insurecţionară, care devenise activă în 1954, să negocieze cu cel dintâi şi să o
desfiinţeze pe cea de-a doua. Această politică, căreia i s-a dat curs până în 1957, a fost un eşec total pentru că s-
a bazat pe premise false şi pe o informaţie redusă şi pentru că, într-un moment decisiv, guvernul britanic a
renunţat la ea. Negocierile Harding-Makarios au debutat la începutul anului 1956 îndreptându-se spre o soluţie
promiţătoare, până când guvernul britanic a intervenit şi a decis deportarea arhiepiscopului în Seychelles. Eden
a fost influenţat se pare în acest moment de presiunile aripii drepte a Partidului Conservator, de demiterea
generalului Glubb de către regele Iordaniei (pe care Eden a interpretat-o ca pe un gest de dispreţ la adresa
guvernului său) şi de eşecul înregistrat în manevrarea Iordaniei în cadrul creaţiei sale de preţ, Pactul de la
Bagdad. Aceste impedimente l-au făcut să se simtă un om slab şi s-a decis prin urmare să dea o lecţie
duşmanilor săi, în special lui Nasser şi Makarios. Dar Makarios a fost eliberat anul următor, spre dezamăgirea
turcilor şi fără nici o compensaţie de vreme ce arhiepiscopul a refuzat să revină în Cipru şi s-a stabilit la Atena.
încercarea britanicilor de a pune capăt insurecţiei s-a soldat şi ea cu un eşec. Această revoltă era condusă
de colonelul Grivas, ofiţer în armata greacă, dar cipriot la origine, care s-a decis să îi alunge pe britanici printr-o
combinaţie de iscusinţă militară, credinţă şi brutalitate. Grivas a luptat în aceeaşi tabără cu britanicii în două
războaie şi a ajuns să descopere la sfârşitul celui de-al doilea că, în ciuda prevederilor Cartei ONU şi a
frecventelor promisiuni ale britanicilor din trecut, Marea Britanie nu are intenţia să permită ciprioţilor să aleagă
cum şi de către cine să fie guvernaţi. Asemeni lui Cavour după războiul Crimeii, Grivas considera că
compatrioţii săi au plătit cu sângele lor pentru autodeterminare, iar atunci când a văzut că britanicii sunt de altă
părere, a hotărât să verse şi mai mult sânge. A decis, potrivit punctului său de vedere, să recurgă la violenţă în
1951, dar şi-a întocmit planurile cu mult profesionalism, a avut grijă să analizeze cu grijă terenul şi a aşteptat
până în 1954 înainte de a începe achiziţionarea de arme şi de a-şi stabili cartierul general într-o suburbie a
Nicosiei locuită în special de familii britanice. Şi-a declanşat revolta în aprilie 1955, a supravieţuit unei ofensive
îndreptate împotriva lui în momentul deportării lui Makarios în martie 1956 şi a ripostat imediat. Principalele lui
arme au fost spiritul de orientare, disciplina şi terorismul, victimele lui foarte adesea civili greci, arsenalul lui şi
efectivele lui întotdeauna reduse. I-a provocat pe britanici să recurgă la represalii care nu şi-au atins scopul -
amenzi colective pe sate, sume mari alocate drept mită, dar fără efect, recurgerea la spânzurare şi tortură. A
zădărnicit politica pe care Harding fusese trimis să o implementeze.
în cursul anului în care Makarios era în Seychelles şi avea loc duelul Harding-Grivas s-au înregistrat şi
primele revolte greco-turce, iar guvernul britanic a început, deşi neintenţionat, să transfere iniţiativa de la
Londra la Ankara şi Atena. în timpul anului 1956, Eden a pus la punct un plan prin care Ciprului urma să i se
acorde autodeterminarea după zece ani de autoguvernare, dar în loc să-şi aplice propria schemă a supus-o spre
190
aprobare guvernelor turc şi grec şi a adăugat o propunere vizând încheierea unui tratat tripartit. Guvernul turc a
respins planul, iar această respingere a contribuit în egală măsură la anularea planului şi la situarea Turciei pe o
poziţie dominantă. Ceva mai târziu, în acelaşi an, noile propuneri constituţionale elaborate de un eminent
judecător britanic, lordul Radcliffe, au fost supuse din nou atenţiei guvernelor turc şi grec. Planul Radcliffe
respingea autodeterminarea şi se referea în schimb la împărţire. A fost de această dată a fost respins de greci, în
timp ce Turcia a fost încurajată să sugereze că oricare jumătate a Ciprului ori Ciprul în întregime vor fi anexate
Turciei. Grecii, foarte alarmaţi, au ameninţat că părăsesc tabăra occidentală. în 1957, generalul Ismay, secretarul
general al NATO, s-a oferit să medieze acest conflict, dar deşi turcii au fost dispuşi să accepte acest lucru, grecii
au refuzat. Turcii credeau că majoritatea membrilor NATO erau de partea Turciei; grecii credeau că dimpotrivă,
cauza lor va precumpăni în cadrul ONU, dar nu în cadrul NATO. S-a ajuns într-un impas pe plan internaţional şi
la noi dezordini şi asasinate pe plan local. Guvernul lui Harold Macmillan a revăzut politica lui Eden în privinţa
Ciprului şi, confruntat cu ameninţarea la adresa flancului estic al NATO creată de aceasta, a decis că Marea
Britanie nu mai are nevoie să deţină suveranitatea în întreg Ciprul. Se vor crea baze suverane, iar guvernele grec
şi turc trebuie convinse să accepte independenţa pentru restul insulei. Pentru Turcia independenţa era
acceptabilă, de vreme ce ea excludea enosis-ul. După părerea Greciei independenţa putea fi forţată, de vreme ce
Grecia detesta ideea împărţirii şi se temea că în absenţa unei înţelegeri grecii din Istanbul şi alte părţi ale Turciei
vor fi deposedaţi de proprietatea lor şi chiar ucişi sau izgoniţi.
în decembrie 1957, Harding a fost înlocuit de Sir Hugh Foot care a elaborat un nou plan: autoguvernarea
cu statut de colonie pentru câtva timp urmată de autodeterminare, cu condiţia ca enosis-ul să fie aprobat de turci.
Simpla menţionare a enosis-ului era deja prea mult pentru turci şi în Ankara s-au organizat demonstraţii atunci
când Selwyn Lloyd (noul ministru de externe) şi Foot au vizitat acea capitală. Planul Foot a dispărut. I-a urmat
planul Macmillan care era un nou pas în direcţia înlăturării guvernării integrale britanice. Macmillan a propus să
se introducă reprezentanţi ai guvernelor grec şi turc alături de guvernatorul britanic şi să se creeze un cabinet
mixt şi administraţii locale cipriote separate turcă şi greacă. Această ultimă prevedere era inacceptabilă atât
pentru Makarios cât şi pentru prim-ministrul grec, Constantin Karamanlis. Respingerea de către ei a acestei
prevederi a condus la noi revolte în Cipru, în cadrul cărora turcii au făcut presiuni pentru a asigura acceptarea
planului Macmillan. Revoluţia din Bagdad, din iulie 1958, este posibil să fi determinat
guvernul britanic, ameninţat cu pierderea aliatului său irakian şi cu eşecul Pactului de la Bagdad, să încline în
favoarea părţii turce din Cipru, iar Macmillan a plecat într-o vizită în cursul căreia şi-a modificat vag planul, nu
a reuşit să obţină aprobarea lui Makarios şi Karamanlis pentru el, dar a decis să îl aplice oricum. Violenţele au
căpătat un curs ascendent.
Răspândirea vrajbei a şocat şi alarmat guvernele grec şi turc, determinându-le să încheie un acord. După
câteva contacte de tatonare la ONU şi NATO între miniştrii lor de externe, şefii celor două guverne s-au întâlnit
la Zurich în februarie 1959 şi au anunţat că au căzut de acord asupra faptului că Ciprul trebuie să fie
independent. Marea Britanie va beneficia de drepturi de suveranitate în anumite zone care vor fi baze militare
britanice. Noul stat va avea un preşedinte grec, un vicepreşedinte turc care va beneficia de drept de veto în
anumite situaţii şi un cabinet alcătuit din şapte greci şi trei turci; această proporţie de şapte la trei se va păstra şi
la nivele inferioare ale administraţiei. Statele grec şi turc vor staţiona armate mici de respectiv 950 şi 600 de
oameni în Cipru. Această schemă a fost acceptată foarte anevoie de Makarios, care a declarat că este imposibil
de pus în practică. Makarios era însă ameninţat să fie abandonat de guvernul grec, iar la 1 martie 1959 a revenit
în sfârşit în Cipru. Grivas, înfuriat din pricină că politicienii au trădat cauza enosis-ului, a fost sărbătorit,
promovat şi trimis înapoi la Atena. Campania lui, în loc să îi alunge pe britanici şi să integreze Ciprul Greciei, s-
a încheiat în situaţia în care britanicii continuau să posede baze suverane, iar Ciprul continua să nu facă parte
din regatul grec. Ciprul şi-a dobândit independenţa în august 1960, a devenit membru al ONU luna următoare şi
un destul de ciudat membru al Commonwealth-ului în 1961.
Acordul de la Zurich a fost o tentativă a unor oameni îngroziţi de a împiedica situaţia să scape de sub
control. Acesta a fost singurul lui merit. Dar Makarios era îndreptăţit să considere schema ca impracticabilă.
Ciprioţilor turci le reveneau 30% din posturile din administraţie, deşi ei nu dispuneau de oamenii pe care să-i
numească în aceste posturi. Fiecare dintre cele cinci oraşe principale urmau să aibă două organisme municipale
separate, deşi această concesie făcută neîncrederii publice a produs asemenea absurdităţi în practică încât
schema nu s-a aplicat niciodată. Discuţiile vizând îmbunătăţirea sistemului au eşuat, iar atunci când liderii turci
de pe insulă au propus extinderea pe durata încă unui an a acordurilor existente, majoritatea greacă din
parlament a respins propunerea. Curtea Constituţională, căreia i-a fost supusă spre analiză problema, a
considerat că nici una dintre părţi nu are dreptate, iar în decembrie 1963 Makarios a făcut propuneri menite să îi
forţeze pe turci să participe la noi discuţii, dar aceştia au considerat că aceasta este o încălcare a constituţiei şi
un atac la adresa siguranţei lor. Toate acestea au condus la noi ciocniri, iar încercările liderilor ambelor tabere
de a negocia şi consolida acordurile de încetare a focului au eşuat. în plus, autorii acordului de la Zurich ieşiseră
191
de acum din scenă. Atât guvernul Karamanlis de la Atena, cât şi guvernul Menderes din Ankara au căzut. Cel
dintâi a fost înlocuit de un guvern condus de Gheorghios Papandreu care şi-a început existenţa fără a beneficia
de majoritate parlamentară, în timp ce în Turcia o lovitură de stat militară a răsturnat sistemul parlamentar în
mai 1960, iar regimul venit la putere a pus sub acuzaţie 400 de oameni şi a executat pe cincisprezece dintre ei,
inclusiv pe Menderes. Generalul Giirsel, care a fost succesiv şef provizoriu al statului şi apoi în octombrie 1961
preşedinte, a instalat un guvern de coaliţie, dar noul regim militar a fost la rându-i victima unei lovituri de
stat eşuate, organizată de chiar unii reprezentanţi ai acestui regim în mai 1963 şi de recrudescenţa Partidului
Democrat al lui Menderes, rebotezat Partidul Dreptăţii. în decembrie 1963, când în Cipru au reizbucnit luptele,
veteranul Ismet Inonii care tocmai demisionase din funcţia de prim-ministru a fost convins să revină asupra
deciziei, deşi beneficia în parlament de o majoritate de doar patru mandate.
De astă dată au fost ucişi circa 400 de turci. Avioane cu reacţie turceşti au survolat ameninţător Nicosia, o
invazie navală turcă a fost contracarată de Flota a Şasea americană aflată în vecinătate, trupele greceşti şi
turceşti din Cipru au luat poziţii de luptă, iar secretarul britanic pentru colonii, Duncan Sandys, a renunţat la
vacanţa de Crăciun pentru a pleca peste noapte în Cipru. După patru ani de independenţă, Ciprul a adus Grecia
şi Turcia în pragul războiului.
Marea Britanie a încercat să transfere NATO problema Ciprului. Guvernele grec şi turc erau dispuse să
accepte intervenţia NATO, dar Makarios nu; nici alţi membri ai NATO nu doreau să fie implicaţi în această
afacere. în februarie, o a doua ameninţare a unei invazii turceşti a fost respinsă fără probleme de flota
americană, iar Marea Britanie a acceptat nevoia de a se apela la ONU. Crearea unei forţe ONU a coincis cu o a
treia ameninţare cu invazia, dar la jumătatea lunii martie avangarda canadiană a unei forţe ONU a ajuns în
Cipru. Aceste trupe au fost urmate de unităţi din Irlanda, Suedia, Danemarca şi Finlanda care, împreună cu
unităţile britanice au transferat comanda ONU, au alcătuit o forţă de 7 000 de oameni sub comanda generalului
indian Gyani şi ulterior sub comanda compatriotului său generalul Thimayya, iar după moartea acestuia în 1966,
a generalului finlandez A.E. Martola. Această forţă a ajuns să deţină treptat controlul, deşi ocazional au mai avut
loc violenţe - şi a recurs ocazional la represalii împotriva grecilor din Istanbul.
Secretarul general al ONU a numit pe lângă forţa de pace un mediator care să găsească o soluţie politică,
dar nici unul dintre cei doi titulari ai acestei funcţii nu a reuşit să găsească o soluţie acceptabilă pentru ambele
părţi. Statele Unite, îngrijorate de consecinţele unui conflict greco-turc, s-au implicat şi ele prin intermediul
fostului secretar de stat Dean Acheson care a elaborat o schemă pentru enosis, excluzând o zonă din nord-estul
Ciprului care va reveni Turciei. Ulterior, turcii au cerut o zonă mai amplă şi astfel planul a fost schimbat printr-o
împărţire într-o nouă formă. Acheson şi-a revizuit atunci planul şi a propus ca zona de nord-est să fie acordată
Turciei pe o •perioadă cuprinsă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani. Planul a devenit în acest moment
inacceptabil pentru toată lumea, iar turcii, deja dezamăgiţi de speranţele pe care şi le puseseră în NATO şi ale
căror planuri fuseseră dejucate de flota americană, s-au reorientat spre ruşi (care era posibil ca în acel moment
să fi găsit o modalitate de a submina în întregime Pactul de la Bagdad, dat fiind că Pakistanul era şi el dezamăgit
de Statele Unite, iar Iranul se caracteriza prin instabilitate internă şi flexibilitate pe plan internaţional). La
începutul anului 1965, mediatorul ONU a propus ca Ciprul să fie un stat independent demilitarizat, căruia să nu
i se permită enosis-ul, în care minoritatea turcă să fie protejată de un garant ONU şi de un comisar rezident
ONU. Noul guvern de la Ankara a respins ideea.
Dat fiind că forţa ONU prevenea reizbucnirea războiului civil, s-a reafirmat faptul politic fundamental: şi
anume faptul că Turcia, cel mai apropiat vecin al Ciprului şi o ţară având o populaţie de trei ori mai numeroasă
decât cea a Greciei, a fost capabilă să împiedice enosis-ul, dar nu a fost capabilă să recucerească insula. De aici
şi statutul
Ciprului de stat independent, o independenţă rezultând dintr-un echilibru al forţelor externe care a fost
contracarat de un echilibru opus al forţelor interne. Pe plan extern, puterea este de partea statului turc şi nu de
partea statului grec; pe plan intern, puterea este de partea comunităţii greceşti şi nu de partea comunităţii turce.
Puterea comunităţii greceşti era limitată de puterea statului turc, iar puterea statului turc era limitată de forţe
care nu proveneau din zonă. Prin urmare, Ciprul a fost un copil-problemă pe plan internaţional destinat, atâta
vreme cât această situaţie a dăinuit, unei independenţe temperate de caracterul său de stat neguvernabil. ONU a
pus capăt masacrului, dar nu a reuşit să rezolve disputa. Doi mediatori ONU au încercat, dar nu au reuşit, după
care guvernele turc şi grec au insistat să îşi asume acest rol, dar au făcut foarte puţin în acest sens. -
An de an, şi chiar de două ori pe an, mandatul forţei de menţinere a păcii a fost reînnoit de ONU care se
temea de consecinţele pe care le-ar putea avea retragerea acestei forţe pentru a economisi bani. Au fost iniţiate
convorbiri între cele două comunităţi, care au fost întrerupte în repetate rânduri. Orice aluzie la enosis venită din
partea grecilor era întâmpinată de turci cu abordarea problemei unui dublu enosis, o nouă denumire pentru
împărţire şi ataşarea părţii de nord a Ciprului la statul turc. în 1971, Grivas a revenit la Nicosia. Singurul
192
element nou era în acel moment înrăutăţirea relaţiilor dintre Makarios şi junta militară care deţinea controlul în
Grecia după lovitura de stat din 1967. Junta i-a susţinut pe urmaşii lui Grivas, care îşi spuneau acum EOKA B,
împotriva lui Makarios pe care militarii îl considerau un soi de preot roşu stingheritor. Au încercat să îl forţeze
să îşi schimbe guvernul (şi au reuşit să îl determine să îşi schimbe ministrul de externe) şi i-au incitat pe ceilalţi
episcopi să îl acuze de simonie pentru că a amestecat funcţia de preşedinte cu cea de arhiepiscop. Erau tot mai
dornici să obţină o victorie populară forţând ritmul în Cipru, pentru a putea poza în chip de patrioţi greci care au
unit Ciprul cu patria mamă Grecia. Dar Makarios a fost reales preşedinte în 1973 fără opoziţie, i-a alungat pe
episcopi şi i-a obligat să lepede rasa şi s-a adresat din nou Atenei în 1974 cerând rechemarea din Cipru a
ofiţerilor Gărzii Naţionale Cipriote care acţionau la ordinele juntei şi contribuiau astfel mai degrabă la
dezmembrarea decât la protejarea statului cipriot. în acest moment, la 15 iulie, junta a acţionat. Makarios, care
supravieţuise deja cel puţin unui atentat îndreptat împotriva sa, a fost atacat în palatul său de Garda Naţională. A
scăpat fugind cu un elicopter cu ajutorul britanicilor şi zburând în Anglia. Insurgenţii l-au proclamat preşedinte
în locul său pe Nikos Samson, o alegere pe cât de puţin înţeleaptă pe atât de nepotrivită, dat fiind că Samson
fusese un binecunoscut reprezentant al EOKA şi a fost obligat să demisioneze la sfârşitul săptămânii.
Independenţa şi integritatea Ciprului au fost garantate de Grecia, Turcia şi Marea Britanic Grecia era pe
cale să distrugă atât independenţa, cât şi integritatea Ciprului. Turcia a văzut în acţiunea temerară a Greciei o
ocazie de a interveni şi de a ocupa cel puţin o parte din insulă. Marea Britanie nu a vrut să întreprindă nimic, în
parte datorită dificultăţii de a găsi întăriri pentru unităţile sale în bazele britanice, dar mult mai probabil pentru
că a interveni însemna a interveni împotriva Turciei şi deci de partea juntei din Atena şi de partea lui Samson.
Prin urmare, Turcia a invadat Ciprul la cinci zile după lovitura de stat împotriva lui Makarios. Două zile mai
târziu s-a impus încetarea focului, iar ziua următoare junta din Atena a pierdut partida.
Cei trei garanţi ai independenţei şi integrităţii Ciprului s-au întâlnit la Geneva. Atitudinea Turciei era
ameninţătoare dar realistă: fie se ajungea la o nouă schemă acceptabilă pentru Turcia, fie Ciprul rămânea
defacto împărţit. Soluţia propusă a fost
o confederaţie indefinită ai cărei componenţi urmau să fie lipsiţi de independenţă, iar propunerea a fost însoţită
de un ultimatum. Convorbirile nu au dus la nici un rezultat. Turcia a atacat din nou, a ocupat 40% din insulă în
două zile şi a transformat 200 000 de greci în refugiaţi fără adăpost. Ambasadorul american la Nicosia a fost
asasinat de greci, care au considerat neimplicarea americanilor drept simpatie sau chiar complicitate cu Turcia.
Britanicii au fost şi ei aspru criticaţi în Cipru şi în Grecia pentru că nu au făcut mai mult, în calitate de garant,
pentru a ajuta Ciprul să scape de situaţia în care a ajuns datorită guvernului grec. Makarios a revenit în ţară la
sfârşitul anului. Ciprul era în fapt împărţit, dar nimeni nu era dispus să recunoască acest lucru, iar problemele
sale au ajuns să facă din nou obiectul unor convorbiri între comunităţi, stânjenite de neplăcerile războiului,
acuzaţii şi contraacuzaţii vizând atrocităţile comise, situaţia refugiaţilor, decăderea economică şi lipsa de realism
a oricărei tentative de a reface integritatea şi independenţa Ciprului, în timp ce într-o mare parte a ţării controlul
era deţinut de armata turcă. Makarios, care a murit în 1977, a fost înlocuit de Spiros Kiprianou.
Atât ONU, care a încercat să medieze din 1977, cât şi grecii au fost obligaţi să accepte tacit federalismul
ca bază pentru orice posibil acord. în cadrul discuţiilor dintre liderii celor două comunităţi din Cipru, şi dintre
guvernele grec şi turc, grecii au încercat să obţină un puternic centru federal, precum şi retragerea substanţială a
trupelor turceşti din teritoriile ocupate. La sfârşitul anului 1983 însă, turcii au forţat nota declarând independenţa
părţii de nord a insulei - împărţirea era deci fapt împlinit, dar sub altă denumire. Secretarul general al ONU,
Javier Perez de Cuellar, care cunoştea îndeaproape situaţia din Cipru, a încercat să-i convingă pe liderii ambelor
părţi să discute posibilitatea federalizării: turcii, care deţineau 37% din teritoriu, păreau dornici să îşi reducă
partea la doar 29% şi să accepte un preşedinte grec; grecii păreau dornici să acorde turcilor 30% din mandate în
camera superioară şi 50% în camera inferioară a parlamentului. Nu s-au înregistrat însă progrese concrete în
acest sens. în 1986, regimul turc a acceptat planul ONU pentru reunificare, dar grecii, sperând să obţină termeni
mai avantajoşi, s-au împotrivit propunând un alt plan. Convorbirile au continuat, dar au fost întrerupte în 1987
de alegerea unui nou preşedinte al Ciprului, Ghiorghios Vassiliou, care a promis că va face tot posibilul pentru a
se face progrese în direcţia încheierii unui acord, dar nu a reuşit să facă nimic în acest sens. Preşedintele Bush a
încercat să medieze această stare conflictuală, dar momentul a fost prost ales. Alegerile din zona turcă a Ciprului
i-a consolidat pe separatişti, alegerile din Turcia au avut ca rezultat un parlament eterogen, iar grecii din Atena
şi Cipru s-au opus unei cereri a lui Denktash ca dreapta consolidată să se retragă din orice federaţie care s-ar
crea.
193
PARTEA A TREIA
ORIENTUL MIJLOCIU
9. ARABII SI ISRAELUL ÎN RĂZBOIUL SUEZULUI

în secolul VII d. Hr. arabii, uniţi de o singură limbă şi o singură credinţă, s-au ivit din Peninsula Arabă şi
au creat un imperiu care s-a întins în epoca sa de apogeu de la Pirinei, de-a lungul Africii de Nord, pe teritoriul a
ceea ce mai târziu se va numi Orientul Mijlociu şi până în Asia centrală. Succesorii lui Mahomed, califii, nu au
reuşit să menţină unitatea acestui vast şi tot mai poliglot tărâm, dar şi-au impus religia popoarelor nearabe, astfel
încât în secolul XX au fost musulmani sub stăpânire rusească după ce au încetat să fie arabi sub stăpânirea altor
europeni. Acest imperiu arab şi-a pierdut întâi unitatea şi apoi independenţa, şi timp de circa 1000 de ani arabii
au fost supuşii kurzilor, turcilor, britanicilor şi francezilor. Ei nu şi-au pierdut însă niciodată puternicele legături
pe care le creează o limbă comună şi o credinţă comună, iar când au început să îşi redobândească independenţa
aceste legături au reînviat şi au dat substanţă viziunilor referitoare la o unitate reînnoită. Căderea Imperiului
otoman în Asia în 1918a oferit supuşilor săi arabi o perspectivă total diferită de cea oferită de mult mai gradata
retragere a aceluiaşi imperiu din Europa creştinilor din Balcani, divizaţi din punct de vedere rasial şi lingvistic.
In 1919 însă, arabii au fost dezamăgiţi. Imperiul otoman era virtual împărţit între britanici (care deţineau
deja Egiptul şi Ciprul) şi francezi, şi unul dintre efectele acestei balcanizări a Orientului Mijlociu a fost de a
încuraja separatismul arab (sirian, irakian, iordanian etc.) şi feudele dinastice în detrimentul unităţii arabe:
lumea arabă a fost mai unită sub stăpânirea turcilor decât după plecarea lor. Noii stăpânitori din vest, ademeniţi
de politica internaţională şi de petrol din nou pe teritoriile unde odinioară se desfăşuraseră cruciadele, au devenit
un obstacol atât pentru unitatea arabilor cât şi pentru independenţa acestora, dar în nici un caz datorită efectelor
minore ale puterii lor copleşitoare asupra voinţei arabilor de a se lupta pentru aceste aspiraţii; a fost nevoie de un
al doilea război mondial pentru a-i alunga pe occidentali. Stăpânirea francezilor a fost înlăturată de britanici
atunci când autorităţile franceze din Siria şi Liban au declarat că sprijină regimul de la Vichy; pe de altă parte,
stăpânirea britanicilor s-a menţinut, ba chiar temporar s-a consolidat în ciuda unor puternice curente
antibritanice din Egipt şi a unei tentative de lovitură de stat progermană din Irak din 1941, organizată de Rashid
Aii el-Gailani. Ocupaţia voalată instaurată în
de Marea Britanie şi URSS nu i-a înfruntat imediat pe arabi, iar la sfârşitul războiului britanicii au rămas
de aceea unica ţintă a naţionalismului arab, accentuat nu numai de această concentrare a unui duşman unic, ci şi
de administrarea prin
mandat de care Marea Britanie dispunea asupra Palestinei unde, datorită sprijinului acordat de britanici în 1917
obiectivului sionist care viza crearea Patriei Evreieşti (Declaraţia Balfour), o nouă comunitate nearabă şi
nemusulmană a pus stăpânire treptat pe zonă şi a pretins dreptul de a fi nu o patrie ci un stat.
Arabii, confruntaţi cu această puternică şi stăruitoare rămăşiţă a secolelor imperialiste şi cu noua
ameninţare a sionismului, s-au divizat în numeroase comunităţi.
La nivelul puterii suveranii, saudiţi şi haşemiţi s-au divizat pe baza rivalităţilor moştenite; trebuie să
menţionăm ca mult mai importantă existenţa unei divizări între o veche ordine, în mare măsură monarhică şi
tradiţionalistă în privinţa părerilor sale asupra societăţii şi religiei şi o ordine nouă care, avându-şi obârşia în
mişcările arabe ale intelectualilor din secolul al XlX-lea, aspira să modernizeze gândirea şi formele de
manifestare ale religiei şi politicii şi să reducă amplele diferenţe dintre stilul de viaţă al celor foarte bogaţi şi al
celor foarte săraci. Această reevaluare a produs în mod inevitabil în lumea arabă conflicte interne şi tensiuni
care au slăbit capacitatea arabilor de a-i înlătura pe britanici sau de a-i înfrânge pe evrei. Britanicii erau dispuşi
să plece în ritmul lor care era foarte lent; iar evreii au creat statul Israel.
CREAREA ISRAELULUI
Britanicii au luptat timp de o generaţie pentru a-şi împăca angajamentele cu evreii şi arabii (cu aceştia din
urmă din dorinţa Marii Britanii de a fi în bune relaţii cu statele arabe producătoare de petrol şi de a-şi menţine
baze în lumea arabă), dar cele două lumi erau ireconciliabile, iar tentativa de a găsi o soluţie a devenit în mod
imperceptibil evazivă pentru a se evita cele mai urgente complicaţii curente, până când, în 1948, s-a renunţat la
194
întreaga responsabilitate a mandatului. La un moment dat Marea Britanie a încercat împărţirea. Comisia Peel a
propus (1937) o divizare tripartită într-un stat arab şi un stat evreu, lăsând Marii Britanii un mandat asupra unei
zone reduse care va include locurile sfinte de la Ierusalim şi Bethleem cu acces la Marea Mediterană. Dar la o
analiză mai atentă această schemă s-a dovedit impracticabilă, iar Marea Britanie, forţată de apropierea
războiului în Europa să aleagă între cele două părţi, a ales lumea arabă şi a încercat, prin Cartea Albă din 1939,
să menţină elementul evreu în populaţia Palestinei la o treime (acest procent a crescut din 1919 de la 10% la
aproape 30%) şi să pună astfel capăt imigraţiei evreilor după ce au fost admişi încă 75 000 de evrei. Astfel
oprobriul general pe care Hitler 1-a atras asupra Marii Britanii pentru a fi refuzat să acorde azil evreilor
persecutaţi în Germania datorită iminenţei unui război împotriva Germaniei a făcut ca Marea Britanie să fie şi
mai sensibilă la nevoia de a strânge relaţiile cu lumea arabă: marea strategie, precum şi strategia petrolului, au
dictat termenii Cărţii Albe.
După Cartea Albă din 1939, sioniştii şi-au reorientat principalul lor efort de la Marea Britanie spre Statele
Unite, renunţând la speranţa de a-şi realiza obiectivele prin convingerea Londrei, în favoarea unei politici active
antibritanice care să fie finanţată (după război) cu bani americani. în timpul războiului eficacitatea politică
a sionismului a crescut în Statele Unite, iar cauza sionistă a fost îmbrăţişată de cei doi lideri americani ai anilor
'40, Franklin D. Roosevelt şi Harry S. Truman. In acelaşi timp alţi americani au început să simtă vechea ispită a
petrolului şi strategiei, ceea ce a avut drept rezultat faptul că Statele Unite au ajuns pe nesimţite, în parte
fără să bănuiască ceva şi în mult mai mare măsură fără să dorească acest lucru, pe aceeaşi poziţie cu Marea
Britanie. Iniţial, şi din cauza sionismului, această implicare a situat Statele Unite şi Marea Britanie pe poziţii
opuse una faţă de cealaltă. Principala preocupare a americanilor era de a convinge Marea Britanie să admită
evrei în Palestina cu cât mai multă generozitate şi cât mai curând posibil. Pe baza faptului că circa 100 000 de
evrei (cifra este dificil de verificat) au supravieţuit represiunii naziste Statele Unite au adoptat apelul lui David
Ben-Gurion, făcut în august 1945, în ceea ce priveşte problema eliberării acelui număr de permise de intrare.
Atât
Churchill cât şi Attlee, oameni foarte generoşi şi care şi-au manifestat simpatia faţă de cauza sionistă, au vrut să
facă ceva pentru nefericiţii supravieţuitori şi au sperat să obţină în acelaşi timp sprijinul americanilor pentru
politica britanică în Orientul Mijlociu. Dar această cooperare avea să rămână un proiect. Americanii voiau să îi
ajute pe evrei fără să se implice în poziţiile britanicilor de natură imperialistă (britanicii au devenit aliaţi
respectabili în aceste ţinuturi în ochii americanilor numai în condiţiile ameninţării unui război rece cu URSS); ei
nu au realizat întreaga amploare a dificultăţilor Marii Britanii în Palestina în condiţiile cedării puterii în India în
1947 şi pericolul la adresa poziţiei occidentalilor în Berlin în 1948; au acceptat fără să comenteze acuzaţiile de
antisemitism adresate noului ministru de externe britanic, Ernest Bevin, care nu avea nici cea mai mică vină în
acest sens.
Campania prin care se urmărea convingerea Marii Britanii să elibereze cele 100 000 de permise de intrare
a fost socotită la Londra o extravaganţă bazată pe iresponsabilitate şi ignoranţă şi inspirată de motive obscure.
Sprijinul american pentru această campanie i-a deranjat, în special atunci când evreii au recurs la acţiuni
teroriste în Palestina, aşa cum i-a iritat o parte a lor după sfârşitul războiului. Cu toate acestea, guvernul britanic
a optat pentru o abordare comună anglo-americană a problemei, iar în octombrie 1945 s-a înfiinţat un comitet
format din şase britanici şi şase americani să testeze terenul în Palestina, în cinci state arabe şi în tabăra statelor
europene unde aşteptau supravieţuitorii nazismului. Raportul acestei comisii, publicat în aprilie 1946, a
confirmat numărul de 100 000 de oameni rămaşi fără adăpost în Europa şi a sprijinit apelul pentru imediata lor
admitere în Palestina; în raport se respingea ideea împărţirii, se recomanda continuarea administrării sub mandat
a Marii Britanii şi - pe lângă faptul că se insista pentru o masivă imigrare a evreilor - se propunea desfiinţarea
limitelor existente în ceea ce priveşte achiziţionarea de pământ de către evrei. Comitetul a sperat să obţină un
acord global acceptabil, dar Truman a sprijinit numai apelul privind eliberarea celor 100 000 de permise de
intrare, iar guvernele arab şi britanic au respins propunerile în ansamblu. Apariţia raportului comitetului a
coincis cu un atac terorist al evreilor în Tel Aviv care nu părea să aibă alt scop decât asasinatul şi care s-a soldat
cu moartea a şapte persoane. Acest atac a provocat riposte antiterbriste ale britanicilor, care au indicat faptul că
răbdarea britanicilor din Palestina a luat sfârşit, iar nervii britanicilor de la Whitehall au început să cedeze. Deşi
se presupunea că atrocităţile evreilor sunt opera independentă a unor unităţi speciale (Stern gang şi Irgun Zvai
Leumi) şi nu sunt aprobate de principala forţă de apărare a evreilor (Haganah) sau de organismele politice
constituite (Agenţia evreiască şi organizaţiile sioniste), existau deja dovezi că lucrurile nu stau aşa şi că
autorităţile britanice se confruntă cu o tentativă naţionalistă concertată de a-i constrânge sau de a-i îndepărta.
Amploarea violenţei de care se va face uz a fost evidenţiată în iunie 1946, când o parte a Hotelului King David a
195
fost aruncată în aer, iar nouăzeci şi unu de persoane nevinovate au fost ucise.
După respingerea de către Marea Britanie a raportului comitetului an-glo-american a reapărut ideea
împărţirii. Ambasadorul Henry Grady în numele Statelor Unite şi ministrul de interne britanic, Herbert
Morrison, au elaborat în

iulie un plan vizând crearea a două provincii autonome, dar nu şi suverane şi eliberarea celor 100 000 de
permise la un an după crearea acestui stat hibrid. Truman a respins planul, iar guvernul britanic a încercat apoi
să organizeze o conferinţă, dar evreii au refuzat să se implice în orice altceva decât discuţii bilaterale cu
britanicii. De data aceasta americanii nu erau implicaţi, iar repetarea de către Truman a sprijinului său în
favoarea eliberării celor 100 000 de permise de intrare în timpul campaniei sale electorale prezidenţiale nu a fost
de nici un ajutor. Discuţiile au continuat totuşi sporadic în perioada septembrie 1946-februarie 1947. Nu s-a
ajuns însă la nici un rezultat. Situaţia era tot mai încordată, acţiunile teroriste s-au înmulţit, iar executarea prin
spânzurare a unui tânăr evreu, Dov Grtiner, a fost prima măsură luată de britanicii exasperaţi.
în februarie 1947, Marea Britanie a anunţat că problema, şi probabil şi teritoriul (deşi acest lucru nu era
clar), va fi transferată ONU. în mai, o sesiune specială a Adunării Generale a creat Unscop (Comitetul Special al
Naţiunilor Unite pentru Palestina) şi cei unsprezece membri au plecat la Ierusalim. în timp ce erau acolo, şi
poate pentru că erau acolo, 4 554 de refugiaţi îmbarcaţi la bordul Exodus 1947 au sosit la Haifa după ce au fost
adunaţi de Agenţia evreiască la Sete în sudul Franţei şi li s-au procurat documente de călătorie pentru Columbia.
Autorităţile britanice au refuzat să permită acestor pioni în jocul sionist să debarce şi au fost trimişi înapoi la
Sete, unde din nou nu li s-a permis să debarce, fiind expediţi fără nici o mustrare de conştiinţă într-un port
german. în iulie, preţul acestei suferinţe inocente a crescut în mod dramatic, atunci când doi sergenţi au fost
spânzuraţi de o bandă Irgun*. Britanicii, incapabili să îşi rezolve problema sau să păstreze ordinea sau măcar să
se apere, erau acum gata de plecare. Când Unscop a adoptat, în majoritate, un nou plan pentru împărţire, extrem
de complex (trei segmente arabe şi trei segmente evreieşti urmau să fie legate într-un soi de uniune economică
cu Ierusalimul sub tutelă internaţională), au spus că aşa vor face.
Planul Unscop a fost adoptat cu modificări de ONU în noiembrie. A fost acceptat cu nelinişte de evrei şi
respins de arabi. Evreii au acceptat planul în mod superficial şi înşelător: ei erau înclinaţi să accepte public
promisiunea vizând crearea unui stat evreu indiferent ce rezerve aveau în privinţa mărimii şi configuraţiei
acestuia, dar nu erau de acord cu crearea unui stat arab palestinian şi au iniţiat convorbiri secrete pentru
anexarea sectoarelor arabe desemnate de emirul Abdullah din Transiordania. Preîntâmpinarea creării unui stat
palestinian a fost piatra de temelie a politicii israeliene timp de o generaţie şi chiar mai mult, începând de la
întemeierea statului Israel. Planul ONU, indiferent de legalitatea lui (ONU nu avea autoritatea să creeze state), a
devenit rapid irelevant, iar evreii şi-au dobândit statul prin ocuparea teritoriului. Luptele au început înainte de
sfârşitul anului 1947 cu încercări din partea evreilor de a pune stăpânire pe o serie din sectoarele care le fuseseră
destinate. S-au
* Irgun - prescurtarea pentru Irgun Zvai Leumi (Societatea Militară Naţională), un grup de gherilă evreiesc activ
împotriva administraţiei britanice în Palestina în perioada 1946-1948. Atentatul cu bombă de la Hotelul King David din 22
iulie 1946 a fost opera lor. [nota trad.]

înregistrat tulburări şi în oraşele arabe. Britanicii erau neputincioşi şi şi-au pierdut până şi reputaţia de a fi
cinstiţi, calitate pe care ei o considerau a fi una dintre principalele lor contribuţii la morala publică. La 11
decembrie au declarat că vor depune mandatul la 15 mai 1948. Ciocnirile s-au înteţit. Evreii au reuşit să îşi
procure arme în cantităţi importante, cu care să poată face faţă aşteptatei invazii a trupelor regulate din statele
arabe vecine. în aprilie 1948, au pus la cale la Deir Yasin un masacru care a provocat un exod de refugiaţi care
aveau să constituie, împreună cu odraslele lor încă nenăscute, mărul discordiei dintre arabi şi evrei şi unul dintre
cele mai jalnice spectacole umane înregistrat vreodată.
Retragerea oficialităţilor britanice din Palestina s-a încheiat la 14 mai 1948. Statul Israel a fost proclamat
într-un mod patetic de Ben Gurion care a devenit prim-ministru, simbolul şi sufletul acestui stat; Chaim
Weizmann, liderul veteran al sionismului care se bucura de un deosebit prestigiu pe plan internaţional, a devenit
primul preşedinte în ciuda faptului că, în decembrie trecut, cel de-al XXII-lea Congres sionist de la Basel a
marcat sfârşitul influenţei sale, iar în cadrul lucrărilor acestui congres el a făcut obiectul unor critici destul de
dure. Truman a recunoscut imediat noul stat, iar Stalin s-a grăbit să facă şi el acelaşi lucru. în anii săi de început,
Israelul a fost mai îndatorat URSS decât Statelor Unite pentru ajutor practic, dar curând s-a observat că Statele
Unite au mult de oferit în ceea ce priveşte banii şi armele, iar începând din 1950 alianţa cu Statele Unite a
devenit unica speranţă a noului stat. Tot în aceşti ani, Israelul şi-a creat o alianţă la fel de durabilă, chiar dacă nu
la fel de hotărâtoare cu Iranul, care a oferit azil evreilor fugiţi din Irak la sfârşitul anilor '40 şi care a recunoscut
196
Israelul în 1950. Această alianţă a fost consolidată în deceniile următoare de legăturile comerciale şi de
schimbul de informaţii militare şi, supravieţuind căderii şahului, a contribuit la rezistenţa lui Khomeini
împotriva atacului organizat de Irak împotriva Iranului în 1980. Esenţa sa era ostilitatea faţă de arabi, care a fost
o temă durabilă în istoria Iranului şi a devenit un factor determinant în lupta Israelului pentru supravieţuire.
în 1948, statele arabe declanşează un război împotriva Israelului, dar promptitudinea reacţiei lor nu indica
şi zelul lor de a lupta sau eficienţa lor în luptă. Sirienii au făcut puţin, dar libanezii şi mai puţin; irakienii s-au
retras curând, iar egiptenii s-au implicat târziu; apărarea de către evrei a Ierusalimului, care a dejucat planurile
iordanienilor, s-a combinat cu incoerenţa arabilor şi a condus la victoria Israelului. ONU a intervenit prin
numirea ca mediator a contelui suedez Folke Bernadotte. El a contribuit la încheierea unui acord de încetare a
focului care a durat de la 11 iunie până la 9 iulie şi a fost urmat de noi lupte în care israelienii au obţinut victoria
decisivă. Bernadotte a fost ucis la 17 septembrie de gruparea Stern; el a fost înlocuit de un oficial ONU,
americanul Ralph Bunche. Israelienii au obţinut succese şi în noile lupte care au avut loc în octombrie, dar la
sfârşitul anului războiul era practic încheiat, Palestina şi Ierusalimul au fost împărţite în urma verdictului dat de
arme, iar în timpul primei jumătăţi a anului 1949 Israelul a încheiat tratate de armistiţiu cu cei patru agresori ai
săi (Irakul absent fiind cel de-al cincilea). în cea de-a doua fază a luptelor israelienii şi-au apărat statul suveran
înfrângând trupele
regulate ale statelor arabe, precum şi pe arabii palestinieni, fiind pregătiţi să-şi consolideze cuceririle.
Arabii, cu excepţia palestinienilor, nu şi-au dorit niciodată foarte mult să lupte împotriva Israelului. Ei
erau dispuşi să accepte un stat israelian, dar Ben Gurion şi alţi lideri israelieni, mai intransigenţi, au preferat să
dea crezare dominaţiei militare, în timpul războiului, Ben Gurion le-a reproşat generalilor săi că nu au alungat
mai mulţi palestinieni din Palestina, iar în perioada 1948-1950 proprietăţile palestinienilor au fost în mod
sistematic ruinate şi 700 000 de palestinieni au fost izgoniţi sau, potrivit terminologiei sioniste, transferaţi. Când
regele Faruk al Egiptului încearcă să înceapă negocierile în timpul războiului, iniţiativa lui este respinsă de Ben
Gurion, iar când Husni Zaim, după ce a venit la putere în Siria în 1949, a propus încheierea păcii şi o alianţă şi
adăpost pentru 300 000 de palestinieni în Siria, Ben Gurion, care pe bună dreptate îl considera pe Zaim o
persoană cu un caracter schimbător, nici nu a răspuns şi nici nu a dat curs acestor propuneri cu succesorii lui
Zaim. (Acţiunile ulterioare ale părţii arabe, inclusiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, din anii '70 au fost
ignorate de Israel şi respinse de Statele Unite.) Dar datorită caracterului său războinic, Israelului nu şi-a putut
însoţi pacea formală medie - sau obiectivele pe termen lung - cu securitate şi recunoaştere. Arabii, depăşindu-şi
profunda umilire şi justa preocupare faţă de soarta refugiaţilor din Palestina, au refuzat să recunoască existenţa
statului Israel sau să încheie pace cu acesta şi au continuat războiul prin mijloace economice -în special
închizând Canalul Suez vaselor israeliene şi mărfurilor destinate sau venind din Israel. Această acţiune a fost
condamnată, fără nici un rezultat, de Consiliul de Securitate care la rându-i, tot fără nici un rezultat, a afirmat că
Israelul trebuie fie să îi reprimească pe refugiaţi, fie să le plătească despăgubiri. De vreme ce aceşti refugiaţi
depăşeau numeric evreii din Palestina, israelienii au afirmat un lucru mult mai plauzibil şi anume că nimeni nu
trebuie să se aştepte ca ei să îi reprimească pe aceşti refugiaţi atâta timp cât naţiunile arabe în ansamblu continuă
să îşi afirme intenţia de a distruge statul Israel. Arabii înşişi au făcut foarte puţin în direcţia integrării refugiaţilor
în taberele de refugiaţi dat fiind că, din punct de vedere politic, cel mai important element în ceea ce priveşte un
refugiat îl constituie statutul şi situaţia lui de refugiat. Din cauze naturale, numărul acestor refugiaţi a ajuns de la
700 000 în 1949 la peste 1,25 milioane.
Crearea statului Israel a fost un fenomen politic ieşit din comun. Israel s-a născut ca rezultat al amintirilor
înverşunate ale unui popor persecutat ale cărui nenororciri în diferite părţi i-au făcut pe evrei să aibă o intensă
aplecare spre cuvintele cărţilor lor sfinte; ca rezultat al crimelor atroce comise împotriva evreilor din Europa şi
din lume; şi ca rezultat al eforturilor depuse de liderii evreilor care nu au precupeţit nici un efort fizic sau
intelectual pentru pune mâna pe o bucată de teritoriu care nu le aparţine, şi care probabil nu ar fi reuşit să facă
acest lucru dacă nu ar fi crezut că scopul lor este unul dintre acelea care justifică orice mijloace şi nu ar fi
profitat de avantajele pe care le aveau de a acţiona sub protecţia britanicilor. Statul pe care ei l-au întemeiat a
fost un stat de excepţie, ca şi originile lui. Acest stat, adoptând principiul că uşa sa trebuie să fie deschisă
evreilor de pretutindeni, a devenit un amestec de
limbi şi culturi şi calificări foarte diferite, reunite de puterea unificatoare a renaşterii iudaice şi de o comunitate
de rasă şi speranţă (deşi nu şi de religie, dat fiind că religia iudaică nu avea prea multă însemnătate pentru
majoritatea cetăţenilor israelieni). Legea Reîntoarcerii din 1950 a dat tuturor evreilor dreptul de a veni în Israel.
Legea Cetăţeniei din 1952 însă, le acorda cetăţenia evreiască, nu israeliană, iar arabii din Israel erau numiţi
persoane de naţionalitate arabă, nu cetăţeni israelieni. Aceşti arabi au avut anumite dezavantaje - de exemplu, în
achiziţionarea şi deţinerea de pământ. Israelul era dependent de ajutorul extern, pe care 1-a primit din belşug de
la americani şi alţi evrei şi, ca reparaţii de război, de la Republica Federală Germania; iar existenţa lui era
197
condiţionată de ostilitatea externă, dat fiind că arabii au refuzat să accepte existenţa sa şi au insistat asupra ideii
că acest stat, în calitatea sa de subterfugiu imperialist pentru menţinerea puterii anglo-americane în Orientul
Mijlociu, trebuie să fie desfiinţat. Israelul a adoptat, în ciuda situaţiei economice şi militare dificile, o formă de
guvernare extrem de democratică. Politica sa externă a fost modelată de victoriile sale pe de o parte şi de
instabilitatea sa pe de altă parte, ceea ce i-a asigurat perspectiva unor noi victorii. Pentru a-şi apăra frontierele a
recurs la represalii prompt, cu forţă şi adeseori orbeşte împotriva oricărui atac de mare sau mică amploare, prin
intermediul unităţilor speciale aflate (iniţial) sub comanda generalului Ariei Sharon. Această escaladare a
violenţei a fost eficientă pe termen scurt, dar s-a făcut cu preţul accentuării psihologiei agresive a noului stat,
grăbind contraacţiunea arabilor şi prelungind un lanţ de operaţiuni defensive şi ofensive împotriva duşmanilor
înverşunaţi. Faptul că aceste operaţiuni erau îndreptate împotriva statelor arabe a contribuit la estomparea
problemei esenţiale a palestinienilor care nu aveau un stat.
NASSER ŞI REVOLUŢIA
Pentru arabi faptul că evreii au suferit de-a lungul secolelor datorită europenilor creştini pare a fi un motiv
insuficient pentru a le permite să îşi însuşească o parte din teritoriul lumii arabe şi să izgonească de aici un
milion de musulmani. Faptul că trupele a cinci state arabe nu au reuşit să împiedice crearea statului Israel a fost
o umilinţă care poate fi îndurată numai învinuindu-i pe liderii care au eşuat atât de lamentabil şi declarând că
verdictul din 1948 a fost numai unul provizoriu ce poate fi schimbat ulterior. Cei care - în special cei neimplicaţi
- au crezut că timpul va aplana sau măcar va tempera într-o oarecare măsură duritatea acestui conflict au fost
obligaţi să revină la un punct de vedere mai pesimist, respectiv că propaganda întreţinută de arabi a întreţinut un
antisemitism nociv şi că tânăra generaţie din taberele de refugiaţi era hrănită în mod conştient cu idei despre
revenirea în Palestina după un război glorios care ar putea rade Israelul de pe hartă. Naţionalismul sionist şi
extremismul sionist corespundeau unui naţionalism arab şi unui extremism arab. Deşi situaţia a rămas îngheţată
datorită factorilor externi - în special datorită Declaraţiei Tripartite din 1950 prin care Statele Unite, Marea
Britanie şi Franţa au încercat să menţină un echilibru al înarmărilor între arabi şi evrei şi să se consulte
asupra oricăror încălcări ale frontierelor - atitudinea generală în zona de conflict s-a schimbat foarte puţin, dacă
nu chiar deloc. Ceea ce s-a schimbat ca urmare a războiului din 1948 a fost puterea în statele arabe direct
implicate. înfrângerea din 1948 a accelerat dispariţia unor regimuri perimate. în Siria, Husni Zaim a venit la
putere în martie 1949, a rămas în funcţie câteva luni înainte de a fi înlăturat de Sami al-Hinnawi, care la rândul
lui a fost înlăturat după câteva luni de Adib Shishakli care a rămas la putere până în februarie 1954. în iulie
1951, Abdullah, care şi-a transformat emiratul Transiordania în regatul Iordania, a fost ucis când intra în
moscheea Al Aqsa din Ierusalim; nici atunci, nici mai târziu palestinienii nu l-au putut ierta cu uşurinţă pentru
că a colaborat cu evreii pentru a-şi mări propriul principat în defavoarea palestinienilor care, potrivit planului
ONU acceptat de evrei, urmau să aibă un stat al lor. Un fapt şi mai semnificativ este acela că în iulie următor
monarhia Egiptului a fost răsturnată printr-o lovitură militară a ofiţerilor care au resimţit cel mai acut lipsa de
pregătire şi incapacitatea trupelor lor din 1948 şi l-au trimis în exil pe ultimul reprezentant pe linia lui Mohamed
Aii.
Liderul formal al revoluţiei egiptene din 1952 a fost generalul Muhammad Neguib, dar adevăratul lider a
fost colonelul Gamal Abdel Nasser, care a devenit prim-ministru în aprilie 1954 şi 1-a înlocuit câteva luni mai
târziu pe Neguib în funcţia de preşedinte. Nasser era un tânăr de 36 de ani care a făcut carieră în armată,
provenind din ceea ce se cheamă clasa mijlocie inferioară. Avea impetuozitatea şi spiritul de revoltă necesare
pentru a deveni un revoluţionar naţionalist, dar şi îndrăzneala, ascuţimea minţii şi tăria de caracter care îl fac pe
revoluţionar să rămână raţional şi pe linia de plutire după succes. Era îndeajuns de inteligent pentru a ţine pasul
cu problemele care îl asaltau atunci când trebuia, ca şef al celei mai importante dintre ţările arabe, să elaboreze
şi să aplice o anumită politică în contextul politicii mondiale. Cea dintâi dintre aceste probleme a fost afacerea
neterminată a înlăturării britanicilor. în plus, el trebuia să îşi găsească locul în lumea arabă, africană, precum şi
asiatică şi să adopte o poziţie în cadrul Războiului rece în favoarea sau împotriva occidentalilor sau a ruşilor sau
să nu se implice în nici un fel.
Ocupaţia britanică în Egipt a început în 1881 cu o expediţie destinată colectării datoriilor, dar scopul ei
real a fost şi a rămas strategic - să menţină controlul asupra zonei de est a Mediteranei (ameninţat atunci când
influenţa britanică asupra guvernului sultanului de la Constantinopol a fost pusă la încercare de influenţa
germană), asupra drumului spre India şi spre est şi asupra văii Nilului. Egiptul a rămas formal o provincie a
Imperiului otoman sub conducerea ereditară a moştenitorilor lui Mohamed AH, dar în fapt a devenit un stat
semiindependent sub stăpânire britanică în loc de stat semiindependent sub stăpânire turcă. Când Marea Britanie
şi Imperiul otoman au intrat în război în 1914, Marea Britanie şi-a proclamat protectoratul asupra Egiptului care
a fost transformat în 1922, sub presiunea naţionaliştilor, într-un tratat de prietenie. Marea Britanie a obţinut în
1936 dreptul de a staţiona timp de douăzeci de ani 10 000 de oameni în zona Canalului Suez, această înţelegere
198
fiind acceptabilă pentru egipteni pentru că această bază putea servi la protejarea Egiptului împotriva ambiţiilor
lui Mussolini care, la vremea
respectivă, era angajat în cucerirea Etiopiei. în timpul celui de-al doilea război mondial, Churchill a decis să
menţină şi să consolideze poziţia Marii Britanii în Orientul Mijlociu. Arabii au demonstrat că ar avea anumite
propensiuni progermane, ceea ce crea perspectiva ameninţătoare ca Germania să îşi făurească un dominion în
Orientul Mijlociu după cucerirea Balcanilor şi Cretei în 1941. De aceea britanicii au ocupat Siria, Libanul şi
Iranul şi au curtat Turcia (fără succes până în 1944 când Turcia a rupt relaţiile cu Axa - ea a intrat în război în
februarie următor); ei i-au impus de asemenea regelui Faruk să îl numească prim-ministru pe probritanicul
Nahas paşa. Nahas a sperat că în schimb britanicii vor acorda Egiptului după război mult aşteptata independenţă
pe care le-au promis-o de peste şaizeci de ori după 1881, dar regele, preferând un joc mai dur decât o continuă
aşteptare, în octombrie 19441-a demis pe Nahas.
Cam tot în aceeaşi perioadă Eden pregătea poziţia postbelică a Marii Britanii în Orientul Mijlociu, bazată
pe o asociere a statelor arabe probritanice. Eden 1-a încurajat pe înverşunatul probritanic Nuri es-Said, prim-
ministrul irakian, să reînvie conceptul Semilunii roditoare {Fertile Crescent) ca unitate politică având capitala la
Bagdad şi care să includă comunităţile autonomă sionistă şi (creştină) maronită. Eden a iniţiat de asemenea o
Ligă Arabă probritanică, dar în septembrie 1944 la Alexandria, Egiptul, precum şi Irakul, Siria, Libanul şi
Transiordania au încheiat protocolul de la Alexandria care a precedat tratatul din martie 1945 prin care aceste
cinci state precum şi Arabia Saudită şi Yemenul au constituit Liga Arabă: această formă la care s-a ajuns nu era
însă liga iniţiată de Marea Britanie. încă de la început Egiptul a fost cel mai important membru al Ligii în
virtutea populaţiei sale mai nobile şi a rafinamentului său şi a influenţei care radia din universităţile, ziarele şi
radioul din Cairo. Dar interesele britanicilor şi egiptenilor în Liga Arabă erau total opuse. Pentru Marea Britanie
Liga avea să fie un aliat şi un punct de sprijin; Egiptul însă, obsedat de permanenta ocupaţie britanică nu numai
din zona Canalului ci şi de zonele din Cairo şi Alexandria unde a fost găzduit în timpul războiului Union Jack*,
considerau Liga un mijloc de acţiune antibritanică şi nu un simbol al asocierii. Implicarea Marii Britanii în
Palestina a contribuit la reunirea arabilor într-o atitudine comună antibritanică care a convenit Egiptului şi a
înşelat speranţele lui Eden. (Palestina, sau mai curând Israelul, atunci când a apărut, a influenţat Liga Arabă,
transformând-o dintr-o organizaţie regională care, după părerea membrilor săi, nu privea pe nimeni altcineva
decât pe ei înşişi într-o alianţă cu obiective mai ample şi de aceea cu importanţă pe plan internaţional.)
După război, Marea Britanie a recunoscut necesitatea unei revizuiri a relaţiilor ei cu Egiptul şi deci a
tratatului care reglementa acest lucru - şi de asemenea cu Irakul şi Transiordania - dar nu a luat în calcul
retragerea mai timpurie din Orientul Mijlociu. Trupele britanice au fost retrase din delta Nilului în zona
Canalului, dar foarte lent; continua să fie evident faptul că Marea Britanie, victorioasă într-un
* Steagul naţional britanic. Este numit popular Union Jack, deşi această denumire se referă numai la cazul în care
steagul este arborat pe prova unui vas de război, [nota trad.]

război în care eforturile şi tenacitatea britanicilor în Orientul Mijlociu au jucat un rol important, era şi trebuia să
rămână o putere în Orientul Mijlociu. în plus, retragerea din India în 1947 a îngreunat situaţia noului guvern
laburist britanic, acuzat de opoziţie că în India a aplicat „politica fugii", care urmărea să propună renunţări
substanţiale în Orientul Mijlociu. Dar poziţia britanicilor devenise extrem de vulnerabilă. Marea Britanie datora
Egiptului 400 milioane de lire sterline şi Irakului 70 milioane lire sterline; iar aceste datorii constituiau numai o
parte din eforturile economice care s-au agravat datorită întreruperii bruşte a acordului de împrumut şi închiriere
cu americanii şi care aveau să oblige curând Marea Britanie să ceară Statelor Unite să îşi asume
responsabilităţile britanicilor în Grecia şi Turcia. In 1948, eforturile au fost amplificate de deznodământul din
Palestina şi de nevoia de a apăra poziţiile occidentale din Berlin prin intermediul podului aerian. Acestea erau
împrejurările în care Bevin a iniţiat negocierea unor noi tratate cu Egiptul, Irakul şi Transiordania. A reuşit rapid
acest lucru în cazul Transiordaniei (1946), dar regele Abdullah a fost aspru criticat pentru că a fost de acord să
închirieze trupelor britanice pentru încă douăzeci şi cinci de ani teritoriul iordanian. Bevin a reuşit să încheie
acorduri şi cu guvernele egiptean şi irakian, dar proiectele tratatelor acceptate de Sidky paşa pentru Egipt şi
Salih Jabr pentru Irak (Tratatul Portsmouth, 1948) au fost respinse de parlamentele şi popoarele lor pentru că nu
prevedeau completa evacuare a trupelor britanice.
A urmat o perioadă grea şi neproductivă care a luat sfârşit în 1951 printr-un conflict între două concepţii
opuse. în aceeaşi perioadă a izbucnit războiul din Coreea, iar aliaţii occidentali erau nerăbdători să creeze în
Orientul Mijlociu o alianţă anti-sovietică asemănătoare cu NATO. Având pe agendă acest obiectiv guvernele
american, britanic, francez şi turc au elaborat planuri pentru crearea Organizaţiei de Apărare a Orientului
Mijlociu (Middle East Defence Organization - MEDO) din care urmau să facă parte Egiptul şi baza din zona
Canalului Suez; britanicii urmau să evacueze baza, iar aliaţii, adaptând o idee ce îi aparţinuse lui Bevin, urmau
199
să aibă dreptul de a reveni în anumite împrejurări. Acest plan, rod al situaţiei internaţionale, contravenea
concepţiei Egiptului despre existenţa unei garnizoane străine pe Canal ca simbol al umilinţei şi de vreme ce
Egiptul nu resimţea teama faţă de URSS, pe care o resimţea tot Occidentul, Egiptul a respins ideea MEDO. în
paralel Egiptul a denunţat în octombrie 1951 tratatul anglo-egiptean din 1936, care a fost în vigoare timp de
cinci ani şi a început atacuri de gherilă în zona Canalului. în ianuarie 1952, revoltele antibritanice din Cairo au
provocat mari pagube.
Atunci când Neguib şi Nasser au venit la putere câteva luni mai târziu s-au confruntat nu numai cu
problema tradiţională a britanicilor, a căror ocupaţie constituia un afront la adresa întregii naţiuni, ci şi cu noua
problemă creată de dorinţa întregului Occident de a implica Egiptul în Războiul Rece şi de a transforma zona
Canalului Suez într-o bază şi un arsenal antisovietice. Noii lideri egipteni, cu condiţia de a putea asigura
retragerea totală a britanicilor, erau dornici să ajungă la o înţelegere cu Marea Britanie, dar nu erau foarte
încântaţi de ideea unei asocieri cu Occidentul.
în cei doi ani care au urmat după revoluţie, Egiptul şi Marea Britanie şi-au rezolvat neînţelegerile. Nu au
început însă cu problema Canalului, ci cu cea a Sudanului, care din 1899 când a fost scos de sub stăpânirea
Imperiului otoman a devenit un condominiu anglo-egiptean. Egiptul a vrut să refacă uniunea Egiptului cu
Sudanul datorită importanţei vitale a Nilului şi datorită vechilor idealuri ale faraonilor de a crea o uniune în
valea Nilului. Britanicii, care au fost adevăraţii stăpâni ai Sudanului timp de jumătate de secol, au insistat asupra
ideii că sudanezii trebuie să îşi hotărască singuri destinul, iar egiptenii, sperând că Sudanul va opta pentru unirea
cu Egiptul, au fost şi ei de acord cu acest lucru în februarie 1953. în cele din urmă Sudanul a ales independenţa
în ciuda (sau datorită) propagandei şi presiunilor egiptene şi a devenit stat suveran în 1956. Nasser a acceptat
această primă schimbare în domeniul politicii externe cu o resemnare pragmatică pe care o va mai arbora şi cu
alte ocazii pe viitor.
în iulie 1953 s-a ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte zona Canalului Suez (iar tratatul a fost semnat în
octombrie), pe baza faptului că britanicii vor pleca în decurs de douăzeci de luni, dar vor avea dreptul să revină
dacă vreunul dintre membrii Ligii Arabe sau Turcia va fi atacat de vreun duşman din afară cu excepţia
Israelului. Iranul nu era inclus în clauza reversibilă, în ciuda faptului că britanicii au încercat să îl includă.
Tratatul conţinea anumite concesii importante, deşi sensibile ca nuanţă, ale Marii Britanii care nu au fost pe
placul unora dintre membrii Partidului Conservator >de guvernământ, dar au fost acceptate de guvern în parte
pentru că existenţa bombelor nucleare a transformat baza într-o capcană a morţii şi în parte ca răspuns la
presiunile făcute de Statele Unite, unde proastele relaţii dintre Marea Britanie şi Egipt erau socotite un serios
impediment pentru segmentul ce priveşte Orientul Mijlociu al politicii externe americane. Pentru Egipt însă,
acordul din 1954 cu Marea Britanie nu a însemnat pregătirea pentru alinierea cu Occidentul. Occidentul pe de
altă parte considera că mai bunele relaţii cu Egiptul din perioada 1952-1954 implică această aliniere. Prin
urmare, mai bunele relaţii s-au înrăutăţit foarte curând.
în 1955, anul Conferinţei de la Bandung a ţărilor neutre, Egiptul a decis să rămână în tabăra ţărilor
nealiniate. Această decizie nu a fost luată în primii ani de după război pentru că alinierea însemna atunci aliniere
împotriva ruşilor şi nu se putea vorbi încă de o prezenţă a ruşilor în lumea arabă împotriva căreia aceste ţări să
se alinieze. Sferele tradiţionale ruseşti de activitate în Orientul Mijlociu erau statele nearabe Turcia şi Iran şi în
ambele URSS avusese parte deşi aparent acceptase eşecuri la sfârşitul războiului; pretenţiile vizând retrocedarea
provinciilor Kars şi Ardahan (pierdute în favoarea Turciei în 1921) şi revizuirea Convenţiei de la Mon-treux
care reglementa trecerea prin strâmtorile Constantinopolului au fost infructuoase, în tifnp ce tentativa de a
răsturna regimul din Iran sprijinind crearea unei republici azerbaidjene şi încercarea kurzilor de a-şi dobândi
independenţa a fos-t contracarată de neaşteptata viclenie a lui Qavam es-Sultaneh şi de neaşteptatele reacţii
ferme ale Statelor Unite şi Marii Britanii. Prompta recunoaştere de către : sovietici a Israelului nu a fost urmată
de exemplul altor state şi a părut a fi considerată de Moscova o acţiune fără perspective.
De aceea, atunci când planul MEDO a fost prezentat pentru prima dată Egiptului, el părea străin şi
irelevant pentru interesele egiptenilor. Era într-o oarecare măsură şi contradictoriu faţă de acestea. Războiul din
Coreea era considerat de majoritatea arabilor ca o problemă ce nu-i priveşte, astfel încât toţi membrii arabi ai
ONU, cu excepţia Irakului, s-au abţinut de la vot în această privinţă în Adunarea Generală. Nasser însuşi a intrat
sub influenţa lui Nehru, în special după vizita celui din urmă la Cairo în august 1953 şi în perioada 1953-1954,
când ambasador la Cairo a fost K.M. Pannikkar. Dar principalul factor în orientarea lui Nasser spre neutralitate
şi spre spiritul Conferinţei de la Bandung din 1955 i-a fost. oferit chiar de puterile occidentale.
IRAK: PACTUL DE LA BAGDAD

în 1954, americanii contribuiau la înarmarea Turciei şi a Pakistanului. Ei au decis să ajute şi Irakul m
acest sens şi să reunească aceste ţări şi Iranul într-o nouă organizaţie antisovietică, care să grupeze ţările
200
cuprinse între Bosfor şi râul Indus. Includerea Irakului a fost primită cu entuziasm de britanici, care vedeau în
această acţiune o modalitate de a încheia un nou tratat cu Irakul în locul tratatului existent care urma să expire în
1957 şi pe care negocierile lui Bevin cu prietenii Marii Britanii irakieni nu au reuşit să îl prelungească.
Includerea Irakului a constituit însă o greşeală capitală. în 1953, Dulles a decis că nu are nici un sens includerea
arabilor în Războiul Rece (politica MEDO) şi că de aceea Occidentul trebuie să construiască un grup nearab de
prieteni de-a lungul şirului de ţări care se învecinează cu URSS. Irakul nu era în mod necesar membru al acestui
grup, de vreme ce nu avea frontieră cu URSS şi era în tot cazul un stat arab. în plus, atragerea Irakului pe
această orbită din nord a stârnit cele mai serioase suspiciuni la Cairo atât datorită tensiunilor existente între
Egipt şi Irak, cât şi ca o manevră a celor din afara acestui cerc de a distruge unitatea lumii arabe. Americanii s-
au angajat să contribuie la înarmarea Irakului şi Pakistanului împotriva URSS, dar Egiptul a interpretat
acordurile ca pe o consolidare a poziţiei Irakului în politica arabă (aşa cum India considera înarmarea
Pakistanului o ameninţare la adresa sa în Kashmir).
Egiptul şi Irakul au susţinut diferite tipuri de constituire a unităţii arabe, cu mult înainte ca revoluţia din
Egipt din 1952 să transforme Egiptul într-o republică socialistă în contrast cu monarhia tradiţională care a
dăinuit în Irak până în 1958. Atât înainte cât şi după 1952, liderii Egiptului au dorit să fie lideri în lumea arabă şi
au plănuit să folosească Liga Arabă în acest scop; ei erau conştienţi de pretenţia pe care Egiptul o avea în mod
natural de a conduce lumea arabă şi au realizat care ar fi avantajele lor în relaţiile cu alte state din afara acestei
lumi dacă Egiptul ar fi liderul recunoscut al unui commonwealth arab, precum şi un stat suveran. Modul în care
ei abordau politica arabă era mai întâi egiptean şi apoi arab, iar planurile lor au încetat cu mult înainte de a se
realiza unitatea arabă fie în sens organic, fie instituţional. Irakienii pe de altă parte au moştenit alte idei, în
special visul despre un vast
regat arab care a fost alimentat de britanici şi francezi în timpul primului război mondial şi apoi a fost zădărnicit
tot de ei. Deşi urmaşii şerifului din Mecca - haşemiţii - au venit la putere în Bagdad şi Amman şi pentru scurtă
vreme în Damasc, ei au fost alungaţi din Arabia Saudită de revolta Ibn Saud şi învinşi mai la nord de sistemul
mandatelor (care nu îi deranja pe egipteni). Visul a continuat să existe, regrupând în formele sale schimbătoare -
fie Siria Mare, fie Semiluna Rodnică - Irakul, Siria, Libanul şi Palestina. Dar orice uniune între Irak şi Siria va
contribui la înlăturarea Egiptului din poziţia sa de lider al lumii arabe.
Regentul haşemit al Irakului, Abd ul-Ilah (care nu a uitat niciodată că el trebuia să urmeze tatălui şi
bunicului său ca rege al Hejazului (provincie din Arabia Saudită), şi-a propus să devină rege în Siria atunci când
a încetat să mai fie regent în Irak. Dacă el ar fi reuşit acest lucru, haşemiţii ar-fi format un bloc puternic, căci
vărul mai tânăr al lui Abd ul-Ilah, Feisal, a devenit rege în Bagdad, iar unchiul său, Abdullah, a fost emir şi apoi
rege la Amman. După prima revoluţie siriană postbelică Husni Zaim a revenit în Irak, deşi ulterior în această
scurtă perioadă în care s-a aflat la putere el s-a reorientat spre Egipt şi Arabia Saudită; succesorul său, Sami al-
Hinnawi, a favorizat o uniune irakiano-siriană, dar făcând acest lucru el şi-a grăbit propria cădere, iar
înlocuitorul său, Adib Shishakli (1949-1954), omul forte al lumii arabe înainte de venirea la putere a lui Nasser,
a respins orice apropiere de Irak pentru că era monarhic şi probritanic. Răsturnarea de la putere a lui Shishakli în
februarie 1954 de către armata siriană, cu ajutorul aurului irakian şi al excesivei bunăvoinţe a britanicilor, a
reînviat pentru Nasser pericolul unei uniuni irakia-no-siriene în momentul în care principalul său oponent, Ibn
Saud, tocmai murise, iar puterile occidentale pregăteau noul lor tratat cu Irakul. In schimb, opoziţia din rândul
sirienilor faţă de familia regală irakiană şi legăturile sale cu Marea Britanie, manifestate la alegerile din 1954, a
împiedicat realizarea uniunii.
Primul pas oficial pe calea încheierii Pactului de la Bagdad a fost tratatul din 4 aprilie 1954 dintre Turcia
şi Pakistan. Tratatul a fost urmat de acordurile de ajutor militar american cu Irakul (21 aprilie) şi Pakistan (10
mai). Turcia şî Irakul au semnat un pact de asistenţă mutuală la 24 februarie 1955.,Acesta a fost chiar Pactul de
la Bagdad şi el a fost deschis tuturor membrilor Ligii Arabe şi altor state interesate de pacea şi securitatea din
Orientul Mijlociu. Marea Britanie s-a alăturat şi ea la 5 aprilie 1955, iar Pakistanul şi Iranul în septembrie şi
octombrie. Nici un alt stat arab nu a urmat însă exemplul lui Nuri de a se înregimenta în tabăra occidentală.
Arabii au respins concepţia lui Nuri potrivit căreia salvarea stă în alianţa cu vechii prieteni din vest - în parte
pentru că, pentru mai tânăra generaţie, Marea Britanie nu constituia un prieten. Siria, respingând pactul, a mutat
centrul lumii arabe în Cairo şi departe de Bagdad, iar în martie 1955 s-a creat o contraalianţă din care făceau
parte Egiptul, Siria şi Arabia Saudită. Aceasta a constituit o victorie a lui Nasser în defavoarea lui Nuri şi a
britanicilor. Momentul a marcat de asemenea sfârşitul perioadei îmbunătăţirii relaţiilor dintre Egipt şi Occident
şi începutul unor polemici violente în cadrul lumii arabe. La scurt timp după tratatul din martie 1955, Nasser a
plecat la Bandung unde, ca semn de supunere faţă de vântul anticolonial şi
neutralist care predomina, Irakul a fost împiedicat să se alăture Pactului de la Bagdad, iar Pakistanul să se
alăture echivalentului răsăritean al acestui pact, SEATO {South EastAsian Treaty Organization - Organizaţia
201
Tratatului Asiei de Sud-Est). Indiferent care au fost meritele relative ale modului în care britanicii şi americanii
au abordat problemele Orientului Mijlociu la vremea acea, eşecul Londrei şi al Washingtonului de a găsi o
politică comună a fost evident şi semnificativ. Marea Britanie a acţionat poate înţelept sau necugetat folosind
Pactul de la Bagdad pentru propriile sale obiective speciale în Irak, iar Statele Unite au acţionat poate înţelept
sau necugetat alăturându-se numai acelor comitete ale pactului care aveau obiective economice şi
antisubversive, dar cea mai evidentă consecinţă pentru arabi a fost discrepanţa dintre cele două puteri
occidentale şi încercarea americanilor de a proceda altfel decât britanicii nesemnând pactul sau alăturându-se
organelor sale centrale. O politică mai deschisă a americanilor ar fi convins poate monarhiile iordaniană şi
saudită să se alăture unei alianţe prooccidentale în 1954, dar la vremea aceea antiimperialismul american (care
nu fusese încă curmat în Vietnam) şi rivalităţile anglo-americane datorate petrolului continuau să determine
Washingtonul să fie precaut în ceea ce priveşte legăturile cu Marea Britanie în Orientul Mijlociu, astfel încât
exista un interval de timp între adoptarea unor atitudini politice esenţiale iniţial la Londra şi apoi la Washington.
RĂZBOIUL SUEZULUI
Nasser, pe lângă problema divizării lumii arabe, era preocupat de duşmănia de durată dintre arabi şi
Israel, precum şi de faptul că represaliile israelienilor împotriva propagandei arabe şi raidurile provocatoare au
fost îndreptate împotriva Egiptului. Cu puţin timp înainte de semnarea tratatului din martie 1955, Egiptul a
suferit de pe urma unui extrem de violent atac israelian din fâşia Gaza. Acest raid s-a făcut la ordinul lui Ben-
Gurion care revenise de curând la putere după ce se pensionase şi care, după informaţiile de care dispunea
Nasser, căuta să obţină arme din Franţa. Această asociere franco-israeliană, deşi nu s-a concretizat niciodată
într-o alianţă oficială, a devenit un factor primordial adiţional în politica din Orientul Mijlociu şi unul dintre
principalele elemente în războiul Suezului din 1956. Declaraţia Tripartită din 1950, despre care se credea că va
preveni cursa înarmărilor în Orientul Mijlociu, a fost zădărnicită de Israel care şi-a găsit în Franţa simpatizanţi
gata să ajute Israelul în secret. Motivele francezilor erau foarte diverse: ei se simţeau obligaţi faţă de evrei ca
popor care a avut prea mult de suferit; împărtăşeau un sentiment de admiraţie pentru ceea ce aceştia au realizat
în Israel; exista un sentiment de solidaritate socialistă între oameni ca Guy Mollet şi Ben-Gurion. De aceste
afinităţi a profitat abilul lobby israelian, a cărui sarcină a fost cu mult uşurată atunci când revolta algeriană din
1954 şi ajutorul pe care Nasser 1-a acordat rebelilor i-au făcut pe mulţi francezi să creadă că un atac împotriva
lui Nasser ar fi calea cea mai potrivită pentru a le rezolva problemele în Algeria - sau în orice caz o precondiţie
necesară.
în plus, unii francezi împărtăşeau punctul de vedere al lui Eden potrivit căruia Nasser reprezintă o
ameninţare ca şi Hitler şi trebuie înlăturat înainte de a fi prea târziu. Politica franceză, în mod tradiţional
proarabă, a căpătat prin urmare o nouă direcţie. Franţa a fost de acord în 1954 să furnizeze Israelului avioane de
luptă.
La întoarcerea sa de la Bandung, Nasser a început să se înarmeze în mod serios. Cei trei semnatari ai
Declaraţiei Tripartite au refuzat să furnizeze Egiptului şi Siriei tot ceea ce aceste ţări cereau. Siria s-a reorientat
cu succes spre URSS, care a devenit interesat de posibilitatea de a juca un rol mai activ în Orientul Mijlociu
după ce raidul asupra fâşiei Gaza a evidenţiat slăbiciunea Egiptului. Dar Nasser a refuzat iniţial să cumpere
arme de la ruşi. După ce a încercat la Beijing (unde i s-a recomandat să încerce la Moscova) şi apoi la
Washington şi încă o dată la Londra, a acceptat formula de a apela la ruşi şi în septembrie 1955 a anunţat că va
primi arme de provenienţă cehă în mod nelimitat. Era acum deci rândul Israelului să se alarmeze. Prin acordul
cu cehii Egiptul urma să primească o gamă largă de arme inclusiv 80 de avioane de vânătoare de tip Mig 15
(cele folosite în Coreea), 45 Iliuşin, 28 de bombardiere şi 115 tancuri egale ca performanţe cu cele mai bune din
armata sovietică şi mai bune decât orice avea Israelul în dotare. Israelul a făcut presiuni asupra Franţei să
revizuiască acordul din 1954 furnizând avioane de vânătoare cu reacţie de tip Mystere 4 în loc de cele de tip
Mystere 2. Franţa aYost de acord, iar Israelul a primit în aprilie 1956 un contingent din cele mai bune avioane
de luptă din Europa. (Sosirea lor în Israel chiar după ce ministrul francez de externe, Chris-tian Pineau, a făcut o
vizită rodnică la Cairo a provocat o puternică dezlănţuire antifranceză din partea lui Nasser şi a distrus orice
şansă ar mai fi existat ca arabii să aibă o mai mare influenţă decât israelienii în cabinetul francez).
Ca şi alte ţări, Egiptul dorea să obţină atât arme cât şi alimente. Nasser a sperat să obţină şi una şi alta de
la Occident, dar a fost obligat să cumpere arme comuniste sau să continue fără garanţia de care avea nevoie.
Ulterior s-a confruntat cu problema dacă poate obţine ajutor economic de la Occident după ce a acceptat ajutor
militar de la blocul comunist. Răspunsul s-a dovedit a fi în cele din urma negativ, dar acest lucru a fost
îndoielnic timp de câteva luni. Testul a fost Marele Baraj de la Assuan şi s-a dovedit că nu numai Franţa, ci şi
Marea Britanie şi Statele Unite s-au întors împotriva lui Nasser.
Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia şi societatea Egiptului, adăugând 860 000
hectare zonei de teren arabil, făcând din Nil un râu navigabil până la frontiera sudaneză în sud şi furnizând
202
electricitatea deservirii întreprinderilor industriale care urmau să asigure astfel un mijloc de trai populaţiei tot
mai numeroase. Barajul avea să coste 1 400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane în monedă forte, din care
Banca Mondială va avansa suma de 200 milioane de dolari, iar Statele Unite şi Marea Britanie 56 milioane de
dolari şi respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari rămase mai târziu. în 1955,
negocierile destinate acestei probleme au decurs fără prea multe obstacole. în prima jumătate a anului 1956 însă,
s-au încheiat. Marea Britanie şi Statele Unite au decis să nu dea nici o mână de ajutor. Creditul lui Nasser, în
ambele sensuri ale cuvântului, a scăzut simţitor, în special ca rezultat al achiziţionării de arme din blocul
comunist.
Pe parcursul anului 1956, i-a stârnit şi mai mult pe duşmanii săi recunoscând regimul comunist de la
Beijing - pas ce a provocat o puternică iritare în Congresul de la Washington, chiar dacă adevăratul motiv al
acestei acţiuni ar fi putut fi teama lui Nasser că noii lideri sovietici ar putea fi convinşi, în timpul vizitei lor la
Londra, să se alăture puterilor occidentale în cadrul unui nou embargo impus Orientului Mijlociu în privinţa
armelor. Afacerea încheiată de Nasser pentru procurarea armelor de provenienţă cehă a încălcat embargoul din
1950, spre încântarea generală a lumii arabe care resimţea acest embargo ca pe o piedică în calea suveranităţii,
dar acel embargo ar fi putut fi reimpus dacă ruşii ar fi căutat căi ieftine de a-şi demonstra bunăvoinţa faţă de
Occident, iar în această eventualitate Beijingul ar fi rămas unica sursă alternativă de aprovizionare. în plus,
lobby-ul bumbacului din Congresul american nu era de acord să se acorde sprijin material Egiptului pentru a-1
ajuta să cultive mai mult bumbac spre a concura bumbacul american. Egiptul a fost acuzat că nu a ajuns la o
înţelegere cu celelalte state riverane Nilului (Sudan, Etiopia şi Uganda) şi pentru că s-a angajat în procurarea de
arme, ceea ce necesita împrumuturi străine. In Statele Unite se susţinea că este imprudent să se aloce sume atât
de mari din bugetul american pentru realizarea unui singur proiect, pentru că Statele Unite vor fi obligate
ulterior să refuze orice alte cereri de ajutor ale Egiptului timp de mai mulţi ani, făcând în acest fel loc ruşilor
care vor accepta aceste cereri. Dincolo de aceste raţionamente însă, se afla simplul fapt că Washingtonul şi
Londra nu îl agreau pe Nasser şi ideea (pe care o împărtăşeau şi francezii din cu totul alte motive) că ar fi fost o
măsură salutară ca acestuia să i se aplice o corecţie şi să fie pus la punct. Această atitudine era extrem de
puternică în Marea Britanie unde şi-a croit drum în obsesivele interpretări greşite şi calcule eronate ale primului
ministru, Eden, care 1-a considerat pe Nasser în mod eronat un dictator de tip fascist, ce poate fi lesne înlocuit.
(Animozitatea lui Eden s-a accentuat în martie datorită demiterii generalului Sir John Glubb şi a altor ofiţeri
britanici din cadrul Legiunii Arabe din Iordania, al cărei comandant era generalul Glubb. întâmplător, această
manevră antibritanică a regelui Hussein a coincis cu vizita la Cairo a ministrului de externe britanic, Selwyn
Lloyd, şi a fost interpretată de aceea în mod greşit de Eden ca un afront deliberat la adresa Marii Britanii pus la
cale de Nasser.)
La 19 iulie 1956, Dulles 1-a informat pe ambasadorul Egiptului la Washington că oferta anglo-americană
de a finanţa barajul a fost revocată. Ambasadorul Franţei la Washington, Maurice Couve de Murville, a prezis
că în această situaţie Nasser va recurge la represalii însuşindu-şi beneficiile datorate Canalului Suez. La 26 iulie,
într-un discurs rostit la Alexandria, Nasser a declarat exact acest lucru.
Canalul Suez era în mod neîndoielnic o parte componentă a statului egiptean, dar făcea în egală măsură
obiectul a două, foarte diferite, instrumente - un acord de concesionare şi un tratat internaţional. Cel dintâi,
acordat lui Ferdinand de Lesseps de chedivul sau viceregele Egiptului, Said paşa, şi confirmat de sultanul
otoman, cesiona dreptul de a exploata canalul pe o durată de nouăzeci şi nouă de ani de la inaugurarea sa, care a
avut loc în 1869. Acest acord de concesionare a fost transferat Companiei Maritime Universale a Canalului Suez
(Universal Maritime Suez Ca-
nai Company), care era o corporaţie egipteană cu sedii în Cairo şi Paris şi cu o diversitate de acţionari, incluzând
guvernul britanic şi o mulţime de rentiers francezi, în 1956, acordul de concesionare, foarte preţios, mai era
valabil timp de doisprezece ani. După acest interval drepturile de exploatare reveneau statului egiptean.
Acţiunea lui Nasser a culminat cu naţionalizarea companiei, dar dat fiind că a promis să acorde despăgubiri a
fost dificil să susţină că nu a comis nici o ilegalitate sau, pentru secolul XX, ceva foarte neobişnuit - deşi
compania putea întreba de unde va obţine banii pentru aceste despăgubiri. Dacă încălca însă prevederile celui
de-al doilea instrument pertinent, Nasser comitea oricum o ilegalitate. Cel de-al doilea instrument era convenţia
încheiată în 1888 între nouă puteri inclusiv Imperiul otoman, care la vremea aceea era suzeranul Egiptului.
Părţile contractante s-au angajat să menţină canalul deschis tuturor vaselor comerciale sau de război, pe timp de
pace sau război, şi să nu îl blocheze niciodată. Dacă Nasser închidea canalul liberei navigaţii, el încălca
prevederile convenţiei, iar părţile semnatare ar fi fost îndreptăţite să ia măsuri pentru redeschiderea lui. Exista
temerea că dacă piloţii canalului vor fi retraşi, canalul va înceta să funcţioneze şi în acest caz se va putea face uz
de dreptul de a interveni, dar în cele din urmă canalul a continuat să funcţioneze până la bombardamentele
britanicilor şi francezilor, deşi piloţii companiei au fost aproape toţi retraşi ca rezultat al presiunilor unor puteri
203
din afară.
Naţionalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii şi Franţei o scuză pentru acţiunea de forţă pe
care voiau să o declanşeze împotriva Egiptului. Cabinetul britanic a alocat 5 milioane de lire sterline
(„imperialism plătit") şi a decis să recurgă la forţă în decurs de o săptămână, numai că s-a descoperit că situaţia
militară nu îi permitea Marii Britanii să acţioneze până la jumătatea lunii septembrie sau fără să mobilizeze şi
cadrele de rezervă. Această amânare a permis Statelor Unite să intervină. Eisenhower şi Dulles au fost de acord
cu guvernele britanic şi francez în dorinţa lor de a pune canalul sub control internaţional, dar deşi nu îl agreau pe
Nasser, s-au opus folosirii forţei până când au fost epuizate toate metodele paşnice. Eisenhower, care şi-a expus
părerea în scrisori adresate lui Eden şi în declaraţii publice, se opunea în mod structural folosirii forţei şi era de
asemenea convins ca recurgerea la forţă era nepotrivită pentru că va antrena sabotarea conductelor de petrol, va
încuraja alţi lideri (de exemplu Chiang Kaishek şi Syngman Rhee) să ceară ajutor americanilor pentru a folosi
forţa şi în cadrul confruntărilor lor şi va stârni ţările neimplicate împotriva Occidentului. Eisenhower a trimis un
emisar special la Londra care a raportat la 31 iulie 1956 că britanicii au intenţia să recurgă la forţă şi în
consecinţă între Eden şi Dulles, duşmani încă din momentul crizei din 1954 din Indochina, s-a declanşat un
duel, Eden încercând să acţioneze în aşa fel încât să obţină aprobarea americanilor pentru viitoarea sa politică,
iar Dulles încercând să câştige timp.
Iniţial, britanicii şi francezii, cu sprijinul americanilor, au organizat la Londra o conferinţă a principalilor
beneficiari ai canalului şi au prezentat în cadrul acestei conferinţe un plan vizând crearea unui nou comitet de
conducere care să asigure un control internaţional asupra canalului. Conferinţa nu a aprobat în unanimitate acest
plan; el a fost calificat drept o încălcare nejustificată a suveranităţii Egiptului. Cu
toate acestea, prim-ministrul australian, Robert Menzies şi alţi patru membri, reprezentând punctul de vedere al
majorităţii, s-au dus la Cairo pentru a-i prezenta planul lui Nasser, care 1-a respins declarând că deocamdată
canalul funcţionează normal. Apoi Dulles, probabil în dorinţa de a continua tratativele şi de a evita recurgerea la
forţă, a propus crearea unei Asociaţii a Beneficiarilor Canalului Suez {Suez Canal Users' Association), care să
aibă dreptul să organizeze escorte de protecţie şi să perceapă taxe vaselor care îl folosesc. Acest plan convenea
britanicilor care vedeau în el o şansă de a organiza o escortă de protecţie pe canal împotriva opoziţiei egiptenilor
şi să-i pună astfel pe egipteni într-o lumină proastă în ochii americanilor. Dulles, care în această fază era extrem
de pragmatic, a renunţat la plan devenind foarte suspicios în privinţa faptului că Marea Britanie şi Franţa l-ar
putea folosi ca pretext pentru a declanşa ostilităţile; el a declarat că guvernul american nu are puterea de a-i
obliga pe proprietarii vaselor americane să plătească taxe asociaţiei şi nici guvernului egiptean. Marea Britanie
şi Franţa au supus această problemă atenţiei Consiliul de Securitate, deşi au declarat în mod explicit că îşi
rezervă dreptul de a recurge la forţă. Când Consiliul de Securitate s-a întrunit la 5 octombrie, Egiptul a propus
începerea unor negocieri, în timp ce Marea Britanie şi Franţa au propus un plan vizând instituirea unui control
internaţional asupra canalului. Negocierile neoficiale desfăşurate în afara Consiliului de Securitate au înregistrat
progrese substanţiale, dar Egiptul a continuat să refuze să accepte controlul internaţional, iar planul anglo-
francez a fost respins datorită folosirii de către URSS a dreptului său de veto.
Pe parcursul acestor luni francezii au început să fie tot mai exasperaţi de atitudinea englezilor. La
începutul lunii august se crease un comandament comun anglo-francez, dar perspectiva de a acţiona prin
mobilizarea de trupe s-a diminuat, dat fiind că britanicii oscilau între dorinţa de a ţine pasul cu francezii şi teama
de a nu strica relaţiile cu americanii. La sfârşitul lui septembrie sau la începutul lui octombrie, francezii au
revenit la vechea lor linie politică de a coopera cu Israelul, de la care s-au abătut datorită perspectivei unei
operaţiuni comune anglo-franceze ca răspuns la naţionalizarea companiei canalului.
Israelul avea motive temeinice să îşi dorească să declanşeze un război împotriva Egiptului. Raidurile
împotriva Israelului făcute defedayeen-ii cantonaţi în peninsula Sinai au devenit tot mai îndrăzneţe şi mai
frecvente. Pământul din apropierea graniţelor devenise prea periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul israelian
se temea de comiterea unor acte teroriste chiar şi în centrul oraşelor. Numai un gest spectaculos putea pune
capăt acestor atacuri. în plus, Israelul voia să distrugă blocada arabă asupra golfului Aqaba şi să câştige astfel o
ieşire sigură spre ţările din Asia şi Africa din portul Eilat care se afla la capătul golfului; chiar şi legăturile
aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure. Deschiderea strâmtorilor Tiran la intrarea în golf putea constitui o
compensaţie pentru Israel care ar mai fi estompat refuzul Egiptului de a permite vaselor în drum spre Israel sau
dinspre Israel să folosească Canalul Suez. Dar posibilităţile Israelului nu erau la înălţimea intenţiilor sale. Noile
bombardiere ruseşti de care dispunea Egiptul erau în măsură să bombardeze oraşele israeliene şi să creeze
panică în rândul celor mai noi imigranţi care nu se obişnuiseră
încă cu traiul într-un stat asediat. Forţele aeriane de care dispunea Israelul abia dacă puteau apăra aceste oraşe,
chiar şi cu ajutorul noilor sale avioane de luptă de provenienţă franceză, sau proteja forţele terestre israeliene
care luptau în zona de deşert şi erau incapabile să bombardeze aerodromurile egiptene şi să împiedice astfel
204
forţele aeriene egiptene să le suprime. Atunci când francezii s-au gândit din nou la atacul israelian împotriva
Egiptului pentru care ei furnizaseră arme şi-au dat seama că israelienii vor mai mult decât arme. Ei voiau o
participare activă din partea francezilor sub forma unor unităţi din cadrul forţelor aeriene franceze care să
staţioneze pe aerodromurile israeliene pentru apărarea oraşelor israeliene şi doreau de asemenea participarea
activă a britanicilor şi bombardarea aerodromurilor egiptene de către singurele bombardiere capabile să facă
acest lucru - şi anume de bombardierele britanice ce foloseau bazele britanice din Cipru.
Francezii au început să pregătească această operaţiune tripartită combinată şi au reuşit. Pe parcursul lunii
octombrie, oficialii francezi au divulgat planurile Israelului oficialilor britanici; întâlnirea care a avut loc la 16
octombrie la Paris între Mollet şi Pineau, Eden şi Lloyd fără participarea altcuiva a fost extrem de importantă.
Miniştrii britanici însă, au refuzat să se angajeze în orice altceva decât o cooperare foarte secretă cu Israelul
datorită repercusiunilor pe care le-ar avea un asemenea gest în lumea arabă. Ben-Gurion a insistat însă ca
britanicii, în care nu avea încredere, să se implice oficial şi a reuşit să obţină acest lucru în cadrul unei întâlniri
secrete care a avut loc în ziua de 23 sau 24 octombrie la Sevres unde ministrul de externe britanic s-a alăturat
miniştrilor francez şi israelian, autorizând în consecinţă semnarea unui tratat tripartit secret. în acel moment,
comandantul şef israelian şi-a schimbat ordinele de luptă, care prevedeau desfăşurarea unui raid israelian
asemănător ca forţă raidurilor anterioare, dar de mai mare amploare şi a propus în schimb să îşi trimită forţele în
deşert presupunând că atacurile britanice împotriva aerodromurilor egiptene vor feri trupele israeliene de
atacurile aeriene.
Israelul a declanşat atacul la 29 octombrie şi în timp util a primit sprijinul anticipat al Marii Britanii şi al
Franţei (francezii au împiedicat în acelaşi timp flota egipteană să atace coasta israeliană), dar forţele aeriene
egiptene au fost scoase din zona de luptă dat fiind că ruşii, care controlau încă din punct de vedere operaţional
avioanele de tip Iliuşin 28, au ordonat piloţilor lor să părăsească zona de luptă. Marea Britanie şi Franţa au
adresat de asemenea Israelului şi Egiptului un ultimatum, cerând ambelor ţări combatante să se retragă la 16 km
de canal. Acesta a fost un şiretlic prin care se urmărea să dea de înţeles că Marea Britanie nu a căzut la învoială
cu Israelul. Nici una dintre părţi nu a dat atenţie ultimatumului, Egiptul pentru că acest canal se întindea pe o
porţiune de 160 km în interiorul graniţelor sale, iar Israelul pentru că forţele sale se aflau la o oarecare distanţă
de canal şi nu intenţionau să se apropie de acea zonă. Campania Israelului s-a încheiat efectiv la 2 noiembrie,
când principalele sale obiective - îndepărtarea bazelor fedayeen-ilor, deschiderea strâmtorilor Tiran şi o victorie
răsunătoare împotriva Egiptului - au fost atinse.
La câteva ore după atacul israelian iniţial, Consiliul de Securitate s-a întrunit pentru a discuta o rezoluţie
americană care cerea Israelului să revină în cadrul
graniţelor sale. Marea Britanie şi Franţa s-au opus acestei rezoluţii, dar Adunarea Generală, convocată potrivit
prevederilor rezoluţiei Unitingfor Peace (o procedură adoptată în 1950 la iniţiativa Occidentului pentru a
permite Adunării Generale să examineze şi să facă recomandări în privinţa unor probleme asupra cărora
Consiliul de Securitate nu era în măsură să se pronunţe), a adoptat în primele ore ale zilei de 2 noiembrie un
apel vizând încetarea focului. La ONU, un mic grup din care făceau parte secretarul general, Dag Hammarskjold
şi ministrul canadian al afacerilor externe, Lester Pearson, a încercat să oprească înaintarea trupelor anglo-
franceze pe mare şi atacul terestru împotriva Egiptului (care, spre deosebire de cel israelian, nu fusese încă
declanşat) şi să reinstaureze controlul asupra unei situaţii alarmante impunând încetarea focului şi desfăşurând
în zonă o forţă internaţională de pace. Atacul anglo-francez a început prin paraşutarea de trupe la 5 noiembrie. A
doua zi, au debarcat trupe din Malta, dar în aceeaşi zi Marea Britanie a declarat sistarea atacului, iar Franţa,
după unele ezitări, a declarat şi ea stoparea acţiunii.
Decizia britanicilor a fost rezultatul acumulării unor presiuni, dintre care una a fost decisivă. Marea
Britanie, spre deosebire de Franţa, era dezbinată. Opoziţia parlamentară, o mare parte din presă şi o mare parte
din opinia publică s-au opus politicii guvernului. Propriul partid al lui Eden şi majoritatea ţării l-au sprijinit
substanţial cu excepţia problemei recurgerii la forţă, în sprijinul căreia nu s-a înregistrat niciodată un sprijin
popular majoritar. Faptul că în interiorul guvernului existau îndoieli era un lucru binecunoscut. Membrii
independenţi ai Commonwealth-ului erau dezbinaţi şi ei; Australia şi, cu mai puţin entuziasm, Noua Zeelandă l-
au sprijinit pe Eden, dar Canada şi cele mai noi dominioane nu (la vremea aceea nu existau încă membri
independenţi africani). Această opoziţie era însă previzibilă şi stânjenitoare şi din acest motiv procedurile
obişnuite de consultare din cadrul Commonwealth-ului au fost omise, iar guvernele Commonwealth-ului,
precum şi consilierii superiori de la Whitehall şi toţi ambasadorii britanici din străinătate nu au fost informaţi.
Motivul decisiv pentru anularea operaţiunii a fost eşecul în a obţine sprijinul americanilor şi eşecul de a înţelege
ce rezultat are opoziţia americanilor.
Atacul îndreptat împotriva Egiptului a provocat în Marea Britanie cea mai mare criză financiară de după
1945. In timpul ultimului trimestru al anului 1956, Marea Britanie a pierdut 400 milioane de dolari; retragerile
de capital au reprezentat şi ele probabil jumătate din această sumă, dar au fost în parte compensate de una sau
205
două încasări excepţionale care au fost creditate în timpul ultimului trimestru. Lira sterlină era sănătoasă, iar
rezervele mai mult decât adecvate obiectivelor obişnuite, dar pierderile de acest fel puteau fi susţinute doar un
număr de săptămâni fără ajutor extern pentru a menţine rata schimbului lirei. A devenit limpede că Marea
Britanie va trebui să împrumute pentru a salva lira (care, cu excepţia perioadei războiului, nu a fost ameninţată)
şi că nici Statele Unite, nici FMI nu vor acorda sumele necesare până la încetarea ostilităţilor. Marea Britanie nu
putea să susţină o monedă internaţională şi în acelaşi timp să ducă o politică externă agresivă. Cu toate acestea,
prezisă devalorizare a lirei care i-a înspăimântat pe Eden şi pe mulţi colegi din cabinetul său, determinându-i să
renunţe la operaţiunile militare fără a-şi
avertiza aliaţii, a fost se pare exagerată de ministrul de finanţe, Harold Macmillan, care avea să devină după
această criză prim-ministru.
în evaluarea întregii situaţii exista şi un alt element subsidiar care este posibil să fi avut efect asupra
unora. Este vorba despre intrarea în scenă a ruşilor. Până la 5 noiembrie, ruşii au fost prea preocupaţi de
înăbuşirea revoluţiei ungare pentru a se implica în problemele din Orientul Mijlociu, dar în acea zi ei au propus
Washingtonului o acţiune comună pentru a forţa Marea Britanie şi Franţa să sisteze operaţiunile şi au ameninţat
în mod vag că vor folosi rachete împotriva Marii Britanii şi a Franţei. Ei au mai precizat că vor permite unor
voluntari să meargă în Orientul Mijlociu, dar aceste declaraţii au fost făcute numai după încetarea ostilităţilor,
cu o singură excepţie şi anume remarcile făcute de Hruşciov la o petrecere la nivel diplomatic care a avut loc la
Moscova, remarci despre voluntari care nu au fost prezentate în presa sovietică. Ameninţarea ruşilor de a folosi
rachetele - care a fost luată în serios de serviciile secrete britanice timp de câteva săptămâni - a fost contracarată
de o ameninţare a americanilor de a trece la represalii, după care nu s-a mai spus nimic în acest sens. Prin
intervenţia lor, ruşii au obţinut o considerabilă victorie propagandistică în lumea arabă; este foarte puţin
probabil că au avut şi alte intenţii vreodată.
10. DE LA RĂZBOIUL SUEZULUI LA MOARTEA LUI NASSER

Războiul Suezului a ridicat foarte mult prestigiul lui Nasser. El şi-a asigurat poziţia de lider în Egipt
numai în 1954. Războiul Suezului 1-a confirmat în această funcţie şi 1-a transformat într-un lider popular,
precum şi într-un conducător militar. El şi-a ţinut fruntea sus şi a rămas demn, a rămas neatins după un atac
imperialist şi o invazie israeliană şi şi-a demonstrat puterea în lumea arabă chiar şi atunci când Irakul lui Nuri s-
a simţit obligat să condamne acţiunea Marii Britanii şi să propună înlăturarea acesteia din cadrul Pactului de la
Bagdad. Iordania a renunţat şi ea la legăturile sale tradiţionale cu Marea Britanie şi la subvenţiile care decurgeau
din acestea, a denunţat tratatul său cu Marea Britanie şi s-a alăturat în schimb alianţei egipteano-siriană din 1955
(din care făceau parte acum Arabia Saudită şi Yemenul). Nasser a păstrat canalul şi a demonstrat că îl poate
folosi şi a obţinut şi barajul. Americanii, despre care se poate spune că au precipitat întreaga afacere abandonând
proiectul barajului, au fost obligaţi să sprijine un regim cu care nu erau de acord şi au rămas prin urmare fără o
politică clară. Ruşii au încercat să îşi aroge tot creditul, au obţinut mare parte din el şi şi-au asumat finanţarea
barajului Assuan în locul americanilor şi al britanicilor.
In cele din urmă Statele Unite au adoptat o nouă iniţiativă cunoscută sub numele de Doctrina Eisenhower.
Aceasta tentativă pornea de la de la premisa că, după înfrângerea Marii Britanii, Statele Unite au obligaţia să ia
iniţiativa şi că declinul puterii britanicilor a creat un vid care trebuie umplut de Statele Unite, dacă nu ocupat va
fi de URSS. în decurs de doi ani urmau să fie cheltuiţi între 400 şi 500 milioane de dolari sub forma unui ajutor
economic şi militar acordat celor care solicitau acest ajutor încheind acorduri cu Statele Unite, prin care se
autoriza şi se sugera folosirea armelor de provenienţă americană pentru a apăra integritatea şi independenţa
ţărilor semnatare în cazul în care acestea erau ameninţate cu agresiunea de orice naţiune aflată sub influenţa
comunismului internaţional. Era foarte probabil ca nici Egiptul şi nici Siria să nu încheie un astfel de acord cu
Statele Unite, dar preşedintele Eisenhower a trimis un emisar special în Orientul Mijlociu pentru a găsi cât mai
mulţi doritori posibil. Singura lui reuşită a fost înregistrată în Liban unde, mai mult din curtoazie decât din
entuziasm, un lider creştin a acceptat să
încheie acest acord - decizie pentru care avea ulterior să suporte o serie întreagă de consecinţe. Regele Saud al
Arabiei Saudite a fost şi el politicos şi a făcut o vizită la Washington, dar a evitat să semneze orice acord. în
Iordania au avut loc la vremea aceea manifestaţii antiamericane. Doctrina Eisenhower era o nouă versiune a
planului mai vechi vizând crearea unui front antisovietic în Orientul Mijlociu, iar eşecul său s-a datorat
succesului politicii de neutralitate în rândul statelor arabe care au realizat, în special după lecţia războiului
Suezului, că nu mai sunt neajutorate împotriva puterilor din afară şi că declinul Marii Britanii nu va fi în mod
necesar urmat de o nouă dominaţie străină.
206
REVOLUŢIA DIN IRAK
La sfârşitul anilor '50, atât americanii cât şi ruşii şi-au însuşit această lecţie. Pentru ruşi testul 1-a
reprezentat situaţia din Siria şi apoi în mod decisiv cea din Irak, unde evenimentele au fost favorabile unei
intervenţii în stil clasic, dar au provocat în schimb deziluzie. Revoluţiile din aceste două ţări au oferit Moscovei
posibilitatea încheierii unor alianţe şi chiar a creării unor baze în Orientul Mijlociu, de unde puterea putea fi
exercitată în stil imperialist. Siria, de unde în 1957 au sosit rapoarte despre răspândirea comunismului, a încheiat
acorduri economice şi militare cu URSS, i-a alungat pe diplomaţii americani şi a declanşat un proces de epurare
în cadrul armatei. Turcia, îngrijorată de aceste evoluţii, şi-a concentrat forţele la graniţa de sud. Egiptul a trimis
trupe care au fost primite cu aclamaţii la Damasc. Situaţia a fost temporar detensionată, dar în ianuarie 1958,
nişte ofiţeri sirieni s-au dus în Egipt şi i-au cerut lui Nasser să declare unirea celor două ţări cu scopul de a evita
intrarea Damascului sub influenţă comunistă. Naţionaliştii panarabi din cadrul Partidului Baas din Siria au
devenit tot mai îngrijoraţi de creşterea influenţei ruşilor şi a principalului, şi oarecum singurului lider comunist
Khaled Bakdash. Prefe-rându-i pe egipteni comuniştilor ei au iniţiat o manevră politică pe care Nasser, deşi
deconcertat şi nehotărât, nu s-a simţit în stare să o respingă, dat fiind că i s-a servit argumentul că un refuz din
partea Egiptului va da sorţi de izbândă comunismului. La 1 februarie a fost proclamată constituirea Republicii
Arabe Unite, alcătuită din Egipt şi Siria. In martie, s-a alăturat şi Yemenul.
Monarhii haşemiţi din Irak şi Iordania au replicat creând o federaţie arabă. Această unire a fost însă
nefondată şi de scurtă durată, căci la 14 iulie acelaşi an regele Feisal II, fostul regent şi alţi membri ai familiei
regale şi Nuri es-Said au fost asasinaţi în timpul unei insurecţii armate conduse de generalii Kassim şi Aref.
Printre revoluţionari se aflau şi comunişti, a căror prezenţă în centrele de putere a îngrijorat Occidentul şi i-a
încântat pe ruşi. Americanii şi britanicii, consternaţi de această revoluţie petrecută în centrul Pactului de la
Bagdad, şi-au deplasat imediat trupele în Liban şi Iordania pentru a preveni extinderea conflictului, preşedintele
Camille Chamoun al Libanului invocând Doctrina Eisenhower, iar regele Hussein al Iordaniei tratatul anglo-
iordanian. (Cererea
adresată Marii Britanii de Iordania, în care se solicita intervenţia acesteia, a fost redactată la Londra.) în
Iordania, trupele britanice au salvat monarhia într-un moment în care căderea ei ar fi produs dezordine,
favorizând un atac din partea Israelului. în Liban, era în plină desfăşurare războiul civil, care ameninţa echilibrul
religios pe care se bazau de decenii viaţa şi prosperitatea ţării. Guvernul libanez s-a adresat în mai ONU, dar
datorită revoluţiei din Irak din iulie pericolul amplificării conflictelor civile şi religioase a devenit atât de mare
încât trupele de infanterie marină trimise de preşedintele Eisenhower au fost întâmpinate cu entuziasm de marea
majoritate a populaţiei. Prin urmare, în ambele ţări intervenţia străină a fost un factor de stabilitate şi de acea nu
li s-a reproşat nimic ţărilor care au intervenit, mai ales că acestea s-au angajat să se retragă rapid cu ajutorul lui
Hammarskjold. în Liban, noul preşedinte, generalul Fuad Shehab, membru al unei vechi familii maronite, a fost
capabil să restabilească echilibrul tradiţional al ţării. Revoluţia din Bagdad a părut la prima vedere a fi o altă
verigă în prelungirea lanţului de ocazii oferite ruşilor, printre care se numărau ostilitatea arabilor faţă de Pactul
de la Bagdad, afacerea privind armele de provenienţă cehă, războiul Suezului, finaţarea barajului Assuan,
participarea ruşilor la Conferinţa afro-asiatică de la Cairo din decembrie 1957 şi o vizită a lui Nasser în URSS
efectuată în aprilie-mai 1958. Irakul a ieşit din Pactul de la Bagdad (care a fost redenumit Central Treaty
Organization - Organizaţia Tratatului Central - CENTO - şi şi-a mutat sediul central la Ankara). Dar Kassim nu
era comunist, comuniştii nu au reuşit să-şi consolideze sau sporească avantajele, iar Irakul a devenit la rândul
său un stat neutru în care ruşii erau la fel de puţin bineveniţi ca orice altă mare putere. Ruşii, care au avut grijă
să nu rănească orgoliul naţionaliştilor implicân-du-se de partea comuniştilor, şi-au ascuns dezamăgirea şi s-au
adaptat la specificul lumii arabe. Au revenit de asemenea pe un teritoriu mai familiar. în 1959, au încercat (fără
succes) să îl îndepărteze pe şahul Iranului de tabăra occidentală şi au început să manifeste interes în crearea unor
mai bune relaţii cu Turcia după căderea lui Menderes în 1960, acţiune ce le-a fost înlesnită de dezamăgirea
resimţită de guvernul turc în urma refuzului americanilor de a permite invadarea Ciprului de către Turcia. URSS
a recunoscut în 1963 Kuweitul şi Iordania în 1964, iar prezenţa lui Hruşciov la deschiderea barajului Assuan în
1964 a reafirmat utilitatea prezenţei sovietice în lumea arabă.
Revoluţia din Irak a prilejuit şi intervenţia Chinei în problemele Orientului Mijlociu sau, potrivit
terminologiei chineze, a Asiei de Vest. Până în acest moment interesele americanilor şi ale ruşilor în Orientul
Mijlociu au fost în mod clar antagonice. Politica URSS în Iran în 1945 pe de-o parte şi pe de altă parte doctrina
Truman, Pactul de la Bagdad, bazele americane de la Dhahran în Arabia Saudită şi Wheelus Field în Libia şi
flota a şasea americană din Mediterana au făcut Orientul Mijlociu să pară o anexă a Războiului Rece. în 1956
însă, americanii şi ruşii au căzut de acord asupra necesităţii de a dejuca planurile britanicilor şi francezilor în
zona canalului Suez, iar ruşii au propus chiar o acţiune comună ruso-americană; iar ca urmare a revoluţiei din
Irak din 1958 a apărut perspectiva unui acord deschis sau
207
tacit între cele două mari puteri, a unei declaraţii care să confirme faptul că ambele puteri au interese legitime în
Orientul Mijlociu şi că unele dintre aceste interese ar putea fi aceleaşi. Acest acord nu era pe placul chinezilor,
iar atunci când s-a discutat despre organizarea unei conferinţe pe tema problemelor din Orientul Mijlociu
Beijingul a obiectat împotriva desfăşurării unei astfel de conferinţe fără participarea Chinei. Conferinţa nu a mai
avut loc niciodată. Deşi eficacitatea Chinei în Orientul Mijlociu era minimă, China a început în 1958 să îşi
încerce norocul în această zonă. Ea a acordat sprijin exclusiv comuniştilor din Irak, în timp ce ruşii susţineau o
politică comună; i-a apărat pe comuniştii închişi, ale căror probleme nu ajungeau la urechile ruşilor; a acordat
ajutor republicanilor din Yemen; mult mai porniţi împotriva israelienilor decât ruşii, 1-a primit pe liderul arab
palestinian, Ahmed Shuqeiri, la Beijing cu aproape la fel de mult fast ca cel cuvenit unui şef de stat şi i-a promis
ajutor militar. Zhou Enlai a făcut vizite la Cairo în decembrie 1963 şi aprilie 1965. Dar chinezii, deşi se aflau
departe, s-au dovedit a fi ceva mai populari decât alţi străini.
în interiorul lumii arabe revoluţia din Irak, despre care s-a crezut în mod greşit că va determina dispariţia
monarhiei în Iordania, a creat un nou model, trecând Irakul din categoria monarhistă tradiţionalistă într-una
republicană revoluţionară. Dar răsturnarea monarhiei a avut ca urmare decenii de instabilitate politică în care
puterea militară predominantă şi lumea politică civilă au fost dezbinate în interiorul lor, fiind în egală măsură
opuse una faţă de cealaltă. Cei dintâi lideri militari, Abdul Karim Kassim şi Abdul Salem Aref, au fost în mod
reciproc ostili şi în dezacord asupra multor probleme, în special a relaţiilor cu Egiptul lui Nasser şi nou creata
Republică Arabă Unită. Dintre principalele partide civile, Baas îi era ostil lui Kassim care a încercat de aceea să
se folosească de comunişti pentru a menţine ceea ce devenise o simplă acţiune de păstrare a echilibrului.
Reprezentanţii Partidului Baas au încercat să îl asasineze pe Kassim în 1959, au contribuit la căderea lui de la
putere în 1963 şi l-au sprijinit pe Aref pentru funcţia de preşedinte, care ajunsese să fie mai degrabă decorativă
decât executivă. Peste un an însă, Aref a pus mâna pe întreaga putere în cadrul unui evident regim militar. în
1966, a fost ucis într-un accident, funcţia lui fiind preluată de fratele său mult mai lipsit de fermitate, Abdul
Rahman Aref. După alţi doi ani Partidul Baas a venit din nou la putere decis să redreseze echilibrul între civili şi
militari, deşi funcţia de preşedinte o deţinea un general din cadrul acestui partid, Hassan al-Bakr. Politicienii
Baas nu s-au bucurat de succes în această încercare. Sub protecţia noului preşedinte, Saddam Hussein a încercat
să creeze o puternică armată profesionistă modernă şi să transforme Irakul într-o autocraţie totalitaristă
dominată de el şi familia lui numeroasă. Viziunea lui Saddam Hussein despre Irak nu era însă într-atât de
exclusivistă încât acesta să aspire să îşi folosească baza puterii sale personale ca motor al unui stat-naţiune care
va deveni un actor important în Orientul Mijlociu datorită puterii sale militare, bogăţiei sale economice şi
sentimentelor naţionaliste: timp de câţiva ani i-a curtat în egală măsură şi pe şiiţi, şi pe musulmanii suniţi.
DECLINUL LUI NASSER

La începutul anilor '60 prestigiul lui Nasser a început să scadă în comparaţie de apogeul pe care îl atinsese
după războiul Suezului. Revoluţia din 1952 a avut un. puternic caracter socialist în rândul ofiţerilor care
proveneau în mare măsură din rândul ţărănimii şi aveau mari, deşi vagi speranţe privind beneficiile pe care le
vor obţine de pe urma distribuirii pământului şi a creării cooperativelor agricole, dar rezultatele dezamăgitoare
au condus la o reorientare spre dezvoltare industrială, naţionalizare şi control de stat. în politica externă căderea
ramurii vechi (irakiene) a liniei haşemite nu a însemnat un câştig pentru Egipt. Unirea cu Siria nu a fost un
succes: Egiptul şi Siria nu aveau frontieră comună; Nasser şi partidul Baas aveau prea puţine lucruri în comun
dincolo de un socialism superficial; iar afluxul de egipteni în Siria şi politica lui Nasser privind reforma
pământului şi încercarea de a forţa toate partidele politice să fuzioneze într-o singură mişcare sau front a
reprezentat o unire care a fost silită încă de la început; sirienii au revenit la ideea că o unire cu Irakul ar fi mai
potrivită (mai ales după ce partidul irakian Baas a contribuit la înlăturarea lui Kassim). în 1961, o revoluţie de
scurtă durată organizată de partidele de dreapta din Siria a provocat disoluţia unirii.
în Yemen, care s-a alăturat încă de la început de bună voie Republicii Arabe Unite, tentativa de a răsturna
imamatul şi de a instaura republica a condus la război civil, în cadrul căruia Nasser 1-a susţinut pe liderul
republican generalul de brigadă Sallal, fără să realizeze că astfel se va încurca el însuşi în Yemen câţiva ani şi va
implica şi efective ale armatei de circa 50-60 000 de oameni. Imamul, pe de altă parte, era susţinut de Arabia
Saudită, astfel încât războiul civil din Yemen s-a transformat într-o confruntare între două dintre principalele
state arabe. După doi ani, ambele tabere au considerat efortul inutil, iar în 1965, Nasser a călătorit în capitala
saudită Riyadh pentru a-1 întâlni pe regele Feisal (un membru relativ progresiv al casei care cu un an înainte îl
înlăturase de la putere pe fratele său Saud), pentru a pune capăt războiului civil şi pentru a realiza chiar o
apropiere între Egipt şi Arabia Saudită, protagoniştii celor două tendinţe opuse - socialistă şi tradiţională - din
lumea arabă. Cu puţin timp înainte a realizat o apropiere de Iordania.
Reapariţia temei unităţii arabe s-a datorat probabil la fel de mult cunoaşterii planurilor Israelului vizând
devierea apelor Iordanului cât şi saţietăţii de război în Yemen. Arabii au respins în 1955, din raţiuni politice, un
208
plan american pentru o împărţire echitabilă a acestor ape valoroase, după care Israelul a început să construiască
lucrări menite să aducă apa din regiunea Galileea din nord în deşertul Negev din sud. Israel a declarat că apa
pompată din principalul curs al Iordanului nu va depăşi cota Israelului din planul din 1955 şi nici nu va lăsa
cursul inferior al râului exagerat de sărat. Arabii au negat ambele aserţiuni. Ei au constatat că lucrările Israelului
vor deveni operaţionale în 1964, iar în luna ianuarie a acelui an au convocat o conferinţă la Cairo, la care au
participat monarhiile tradiţionale şi în egală măsură republicile progresiste, pentru a se cădea de acord asupra
unor contramăsuri. Aceste măsuri includeau devierea a doi dintre afluenţii Iordanului, Hasbani în Liban şi
Banias în Siria - acesta din urmă se întretăia pe alocuri cu frontiera Israelului; ele mai includeau constituirea
unui înalt Comandament Arab unificat care să fie creat fie ca modalitate de a preveni atacurile israeliene
împotriva lucrărilor de pe Banias, fie ca o modalitate ascunsă de a-i împiedica pe sirieni, aliaţii arabi cei mai
imprevizibili, să înceapă ceva pe cont propriu. Iar în al treilea rând, contramăsurile arabilor includeau
constituirea arabilor palestinieni în ceva asemănător unui stat suveran cu o Organizaţie de Eliberare, o armată şi
un sediu în Gaza.
Unitatea era însă imperfectă. Pentru regele Hussein pretenţiile palestinienilor reprezentau o ameninţare la
adresa integrităţii statului iordanian creat prin anexarea unor părţi din Palestina şi sfârşitul monarhiei. Siria,
Libanul şi Iordania ezitau să accepte ideea de a avea trupe egiptene staţionate pe teritoriul lor. Feisal s-a dovedit
a fi un aliat dubios. Nu numai că acordul din 1965 asupra Yemenului nu a avut nici un efect, dar Feisal a început
să creeze un bloc tradiţional sau islamic în cadrul lumii musulmane. A făcut vizite şahului Iranului şi lui
Hussein şi a cerut arme din Occident în cantităţi alarmante. Astfel în ciuda conferinţelor panarabe de la
Alexandria din 1964 şi de la Casablanca din 1965,, unitatea arabă şi rolul lui Nasser ca lider al său au fost în
vădit declin în aceşti ani.
1967: A TREIA RUNDĂ

în deceniul de după războiul din 1956, Israelul a profitat de izbânzile sale fără să le confirme. Liniştea de
la graniţa egipteană realizată prin alungarea/edayeerc-ilor a fost menţinută şi s-a instaurat pentru câtva timp şi
pe alte graniţe ale Israelului. Eilat a căpătat amploare ajungând dintr-un mic oraş cu mai puţin de 1 000 de
locuitori un port înfloritor cu peste 13 000 de locuitori, care făcea comerţ cu întreaga lume şi care făcea ca
blocada continuă din Canalul Suez să nu afecteze în nici un fel Israelul. Spiritul beligerant al Israelului a fost şi
el menţinut şi împreună cu oportunităţile sale tehnice, a creat Israelului posibilitatea, dacă voia să aleagă această
soluţie, de a deveni o putere nucleară. Deşi convorbirile ţărilor arabe vizând eliminarea Israelului au continuat
fără întrerupere, anumite cercuri erau de părere că acest lucru a devenit doar o mască, ce ascunde convingerea
secretă că Israelul va dăinui. Israelul a continuat să se bazeze pe propria voinţă, iar diviziile duşmanilor săi s-au
întărit, în a doua etapă, prin continuarea alianţei cu Franţa, alianţă ce a precedat războiul din 1956 şi prin noi
acţiuni ale Statelor Unite şi Marii Britanii, precum şi ale Franţei, de după război. Aceste state au declarat în
martie 1957 că ele consideră strâmtorile Tiran un canal navigabil internaţional şi vor acţiona pentru a asigura
libera trecere prin ele în Golful Aqaba. (Strâmtorile erau în mod neîndoielnic ape teritoriale, dar legea
internaţională cerea puterilor riverane să permită trecerea autorizată a tuturor vaselor prin astfel de strâmtori
dacă ele conduc în ape neteritoriale sau pe teritoriul unui alt stat.)
De aceea, până în 1967 s-a sperat că cea de-a treia rundă în conflictul ara-bo-israelian va putea fi amânată
sine die, dar în acel an tot mai frecventele ameninţări
ale Siriei şi ale organizaţiei teroriste Al Fatah sprijinită de Siria au schimbat climatul. Se făceau frecvent
speculaţii în privinţa unui atac al Israelului împotriva Siriei, care era posibil să conducă la un război atât cu Siria
cât şi cu Egiptul. Răspunsul Israelului la raidurile Al Fatah, care au început în 1956, a fost recurgerea la
represalii în forţă şi în timpul zilei cu ajutorul trupelor regulate împotriva satelor din Iordania şi Liban, de unde
erau lansate aceste raiduri. Incursiunile dincolo de graniţa siriană erau mult mai dificile pentru că configuraţia
terenului era favorabilă sirienilor şi pentru că trupele israeliene nu aveau obiective specifice limitate; o expediţie
în Siria ar fi constituit o promenade militaire fără nici un loc de oprire precis în afară de Damasc. Principalul
atac din cadrul contramăsurilor Israelului a avut loc împotriva Iordaniei, în special un raid asupra satului Es
Samu din noiembrie 1966, în timpul căruia au fost ucişi optsprezece iordanieni şi o mare parte din sat a fost
distrusă.
Acţiunile Egiptului care au iniţiat cea de-a treia rundă au fost în mare măsură grăbite de situaţia politică
din Siria. Partidul Baas, înfiinţat în Siria la începutul anilor '40 ca partid panarab de orientare socialistă şi care
promova reforma temperată - nu antireligios, dar care se opunea amestecului preoţilor musulmani în politică şi
fanatismului de orice fel - a fuzionat în 1950 cu Partidul Socialist Arab de orientare stângistă. A fost desfiinţat
(în Siria) în 1958 după unirea cu Egiptul, dar s-a aliat cu un grup din cadrul armatei condus de generalul Salah
Jadid, un alawi. Alawii, o ramură a şiiţilor, una dintre principalele comunităţi din Siria, puternici în părţile din
209
vestul ţării, care nu se bucurau de încrederea suniţilor, a druzilor şi a creştinilor, au fost favorizaţi de francezi în
timpul administrării prin mandat. Grupul alawi dominant din armată a iniţiat un parteneriat lucrativ cu civilii din
Partidul Baas; acest parteneriat a fost pus în dificultate de elementele marxiste şi ateiste ale aripii de stânga din
Partidul Baas, dar pe de altă parte liderii militari au considerat că înclinaţiile antiparlamentare ale aripii de
stânga sunt neglijabile dar oportune în orice caz pentru a le asigura controlul unei mari părţi din filialele locale
ale Partidului Baas. în 1966, Jadid a condus o lovitură de stat militară victorioasă, dar treptat el a pierdut teren în
favoarea colegului său mai subtil ministrul al apărării, generalul Hafez Assad. în 1970, Siria se afla în faţa unei
dileme - cea mai acută dat fiind că Siria nu avea prieteni în lume cu excepţia Algeriei - cauzată de conflictul din
Iordania dintre regele Hussein şi armata sa pe de o parte şi palestinieni, pe de altă parte, care fuseseră găzduiţi în
Iordania şi despre care se credea că urmăresc să preia controlul în ţară. Palestinienii au cerut ajutor Siriei, Jadid
fiind de acord să le acorde acest ajutor. Assad însă, mai circumspect, a trimis tancuri, dar nu avioane, iar
iordanienii au fost în măsură să distrugă tancurile neapărate şi să le forţeze să se retragă. Dat fiind că Jadid
urmărea să pună întreaga vină pentru umilinţa suferită pe Assad, acesta a organizat o lovitură de stat, 1-a
întemniţat pe Jadid şi 1-a ţinut închis până la moarte, timp de mai bine de douăzeci de ani.
Poziţia lui Jadid, care a fost înşelat de Assad, a fost slăbită de un scandal provocat de publicarea unui
articol ateu care a provocat demonstraţii împotriva guvernului. Guvernul, dornic să devieze aceste atacuri, a
încercat să dea vina pe sionişti şi pe americani, pe care i-a acuzat că au răspândit minciuni pentru a-1 distrage.
Ruşii, alarmaţi că eventuala cădere a lui Jadid ar putea antrena o contrareacţie, au încurajat zvonul
referitor la o ameninţară externă la adresa Siriei. La fel au procedat, din motive asemănătoare, şi palestinienii.
Zvonul a străbătut întreaga lume arabă, astfel încât până şi regii Feisal şi Hussein au protestat împotriva acestui
fapt şi au promis ajutor. S-a spus că Israelul şi-a deplasat trupe la graniţa cu Siria, iniţial crezându-se că această
ştire a ajuns în Siria din Liban, deşi putea fi dată sirienilor şi de către ruşi. In Israel, ambasadorul sovietic a
refuzat invitaţia de a merge şi de a vedea că nu s-au operat astfel de mişcări de trupe.
Pe toată durata acestor proteste, Nasser nu s-a manifestat în nici un fel. Nu îi plăcea guvernul sirian, dar
nu se putea ridica împotriva revărsării sentimentelor arabilor şi, aşa cum s-a întâmplat şi în 1958, a fost prost
informat despre adevărata situaţie din interiorul Siriei şi s-a temut că guvernul acesteia s-ar putea să cadă şi să
fie înlocuit de un altul care i-ar plăcea şi mai puţin. Poziţia sa în lumea arabă se diminuase în ultimii ani, în
special datorită tentativei sale nereuşite din Yemen; Iordanul şi Arabia Saudită i-au reproşat lipsa de activitate;
treptat s-a convins că trebuie să facă ceva. A trecut deci la acţiune. La 16 mai a prezentat o cerere pentru
retragerea Forţei ONU pentru cazuri de necesitate (UNEmergency Force - UNEF) care se afla în Sinai din 1957
şi a desfăşurat trupe pentru a ataca poziţiile ONU. Două zile mai târziu, dat fiind că cererea lui a fost respinsă de
comandantul ONU care a spus că nu are autoritatea necesară să accepte această cerere, Nasser a repetat-o lui U
Thant. După ce şi-a consultat comitetul consultativ asupra problemei UNEF, U Thant a fost de acord cu cererea
sa şi la 23 mai forţele ONU au plecat din Sharm es-Sheikh, lăsând Egiptului controlul asupra strâmtorilor Tiran.
în ziua precedentă, Nasser declarase că strâmtorile vor fi închise vaselor sub pavilion israelian şi contrabandei
de război pe orice vas (dar nu şi comerţului israelian pe vase aparţinând altor ţări decât Israelul).
Acţiunile din aceste zile au creat un pericol real de război între Egipt şi Israel. Problemele Siriei au fost
depăşite. în 1957, Israelul s-a retras din Sharm es-Sheikh ca semn de încredere faţă de promisiunile
Occidentului de a garanta libera trecere prin strâmtori, deschiderea acestora fiind unul dintre principalele
obiective ale Israelului în declanşarea războiului împotriva Egiptului în 1956. Israel a declarat că închiderea
strâmtorilor va constitui un casus belii, iar în ziua în care trupele ONU au plecat primul ministru israelian, Levi
Eshkol, a cerut public puterilor occidentale să îşi respecte promisiunea. Washingtonul şi Londra au făcut
declaraţii în privinţa căilor navigabile internaţionale, iar ministrul englez de externe, George Brown, a propus
adoptarea unei declaraţii maritime, care nu avea însă nici o legătură cu criza. De Gaulle a propus iniţierea unor
convorbiri la nivelul celor patru puteri, dar ruşii au refuzat. în primele ore ale dimineţii de 26, ambasadorul
sovietic la Cairo 1-a trezit pe Nasser să-1 pună în gardă, dar acţiunile egiptenilor au produs un val de entuziasm
în lumea arabă, ceea ce 1-a determinat pe Nasser să continue. Regele Hussein a sosit la Cairo pentru a se împăca
cu Nasser, s-a semnat un pact de apărare şi s-a constituit un comandament comun, Irakul s-a alăturat şi el
pactului câteva zile mai târziu, iar trupele egiptene s-au îndreptat spre Iordania. Israelul,
care a asistat cu calm la primele manevre ale Egiptului, a ajuns la concluzia că există un pericol real de
declanşare a unui război, şi la câteva ore după ce Irakul a aderat la pactul egipteano-iordanian - după o amânare,
în parte sub presiunile americanilor, mai mult timp decât unii membri ai cabinetului au considerat prudent - a
lansat primul atac. Victoria a fost rapidă şi totală. Deşi războiul a fost denumit ulterior „războiul de 6 zile",
Israel a înfrânt atât Egiptul cât şi Iordania în numai două zile, anexând Ierusalimul şi ocupând tot Malul de Vest
al râului Iordan şi întreaga peninsulă Sinai. Apoi a venit rândul Siriei, care a fost înfrântă la fel de rapid. Nasser,
care a revenit în centrul scenei numai pentru a eşua într-un mod mult mai umilitor decât Faruk cu douăzeci de
210
ani înainte, a demisionat, dar au fost găsiţi (şi executaţi) alţi ţapi ispăşitori, iar Nasser a supravieţuit pentru a
cădea într-un război ulterior.
S-a discutat mult despre legalitatea şi consecinţele politice ale deciziei lui U Thant de a retrage UNEF şi
de a face acest lucru rapid. UNEF a fost desfăşurată cu acordul Egiptului, care era absolut necesar pentru că
operaţiunea s-a desfăşurat potrivit prevederilor Capitolului VI şi nu VII al Cartei ONU. Dar Hammarskjold
încheiase un acord cu Nasser, iar problema care se punea era aceea dacă, potrivit acestui acord, Nasser a abrogat
într-o oarecare măsură dreptul suveran al Egiptului de a cere retragerea acestei forţe. S-a spus, pe de o parte, că
efectul corespondenţei Nasser- Hammarskjold a fost acela că staţionarea UNEF pe teritoriul Egiptului urma să
ia sfârşit numai cu consimţământul ambelor părţi. Pe de altă parte, s-a spus că această condiţie, dacă ea a fost cu
adevărat specificată, se aplica numai atâta timp cât UNEF îşi îndeplinea rolul său iniţial de a pune capăt
ostilităţilor din 1956-1957, rol pe care şi 1-a îndeplinit cu siguranţă cu mult înainte de anul 1967. (Niciodată nu
s-a menţionat că rolul UNEF ar fi şi acela de a menţine deschise strâmtorile Tiran. Această obligaţie, dacă era a
cuiva, revenea desigur puterilor occidentale.) Dar indiferent care era adevărata configuraţie a documentelor
relevante, U Thant trebuia să ţină cont şi de aspectele practice ale problemelor. Consiliul său Consultativ a fost
divizat, forţele ONU de pe teren au fost silite să îşi părăsească poziţiile, două dintre guvernele care au furnizat
contingente au declarat că ele îşi vor retrage oamenii indiferent care va fi decizia lui U Thant. In aceste
împrejurări este dificil de apreciat dacă U Thant avea şi alte alternative. Chiar dacă U Thant a fost evaziv şi a
amânat luarea deciziei, aşa cum au afirmat unii dintre criticii săi, nu ar fi reuşit probabil să facă altceva decât să
contribuie la uciderea unora dintre oamenii săi.
Datorită noilor sale cuceriri Israelul şi-a dobândit mai multă siguranţă. Deşi teritoriul său era mult mai
mare, frontierele sale erau mai mici şi mai uşor de apărat. Trupele sale au ocupat poziţii în zona canalului Suez
şi a strâmtorilor Tiran, în timp ce în nord înălţimile Golan au trecut din posesia Siriei în cea a Israelului. La
vremea aceea pentru mulţi israelieni (dar numărul lor a scăzut tot mai mult cu trecerea anilor), acest nou
teritoriu nu era un teritoriu de păstrat, ci un teritoriu cu care se putea negocia. Israelul spera că acum are puterea
şi mijloacele pentru a-şi sili vecinii să încheie pace şi să recunoască statul Israel, ale cărui graniţe nu erau foarte
diferite de cele dinaintea războiului. Cu excepţia detaliilor strategice, singurul câştig la care Israelul nu voia să
renunţe era vechiul oraş Ierusalim. Timp de câteva luni, această stare de spirit a fost dominantă, dar nu a fost
susţinută de acţiuni concrete, deşi mulţi observatori au sfătuit Egiptul şi Iordania să îşi exprime dispoziţia de a
negocia. în august, liderii arabi s-au întâlnit la Khartoum. Arabia Saudită şi Kuweitul au fost de acord să
compenseze Egiptului pierderile datorate închiderii canalului şi Iordaniei pierderile datorate deposedării sale de
toate terenurile aflate pe malul vestic al Iordanului, care includeau şi veniturile obţinute de pe urma turiştilor şi a
pelerinilor care vizitau Ierusalimul. în schimb, Egiptul a acceptat să se retragă din Yemen şi să nu facă prea
mare caz în ceea ce priveşte încheierea ineficientului şi împovărătorului boicot pe care ţările producătoare de
petrol l-au aplicat clienţilor din Occident. Iordania a acceptat în mod neoficial să participe la discuţii separate şi
secrete cu Israelul. S-au discutat condiţii de pace diverse, inclusiv libera trecere a vaselor sub pavilion israelian
prin strâmtorile Tiran şi Canalul Suez şi eventuala recunoaştere de către Egipt a statului Israel. Dar această
abordare fragmentară nu a fost pe placul Israelului, care a rămas inflexibil în privinţa ideii organizării unei
conferinţe oficiale de pace şi a desfăşurării negocierilor arabo-israeliene fără intermediari (idee opusă aşa-
numitei formule Rhodes prin care fiecare dintre părţi va comunica cu cealaltă prin intermediul unui mediator
ONU sau de altă natură). Luptele au început din nou. URSS, care pierduse în egală măsură prestigiu şi material
de război, a decis să reînarmeze Egiptul. în octombrie, un distrugător israelian a fost scufundat de egipteni cu
ajutorul unor arme de provenienţă sovietică. Dat fiind că schimburile de focuri peste canal s-au intensificat,
Israelul a decis să forţeze Egiptul prin ample represalii să revină la încetarea focului, dar Egiptul, în loc să
consimtă, a cerut şi a primit ajutor de la ruşi. Poziţia ruşilor în Egipt a fost consolidată; americanii erau tot mai
îngrijoraţi. Pe frontul din Iordania, principalele schimbări provocate de războiul din 1967 au fost, în plus faţă de
deplasarea frontierei, influxul unui număr de 250 000 de refugiaţi palestinieni în Iordania, o mai eficientă
organizare a forţelor de gherilă palestiniene şi transformarea prin urmare a Iordaniei într-o principală ţintă a
atacurilor israeliene. Eşecul umilitor al armatelor regulate ale statelor arabe a întărit credinţa palestinienilor că
este inutil să se bazeze pe aceste state pentru redobândirea teritoriilor şi a drepturilor pe care le-au pierdut în
Palestina. S-au decis să se descurce singuri şi, de vreme ce cauza lor avea un rol emoţional coercitiv în întreaga
lume arabă, palestinienii aveau o anumită influenţă politică în capitalele arabe care depăşea proporţiile eficienţei
lor militare şi au considerat de aceea că sunt în măsură să blocheze propunerile vizând o reconciliere cu Israelul
care nu considerau că le-ar satisface cererile iredentiste. Principala lor armă era ameninţarea vizând scindarea
regatului iordanian unde, pe lângă faptul că reprezentau mai mult de jumătate din populaţia ţării, aveau acum şi
forţe armate. Din punct de vedere militar, ei nu reprezentau o ameninţare serioasă pentru Israel - un motiv în
plus pentru care erau obligaţi să îşi atingă scopul ameninţând Iordania - dar tactica lor de gherilă a provocat
Israelul să recurgă la represalii care s-au răsfrânt asupra ţărilor din vecinătate. în 1968, un grup de palestinieni
211
au început să atace avioane. în iulie, un avion al liniei aeriene isrealiene El Al a fost forţat să aterizeze la Alger,
unde pasagerii israelieni au fost ţinuţi ostatici până când au fost eliberaţi datorită unei medieri a italienilor, iar în
decembrie, forţele aeriene
israeliene au distrus treisprezece avioane la sol în Beirut ca răspuns la atacul palestinian împotriva unui alt avion
aparţinând companiei El Al la Atena.
In noiembrie 1967, Marea Britanie a reuşit să obţină sprijinul Statelor Unite, URSS şi al Franţei pentru o
rezoluţie a Consiliului de Securitate care condamna dobândirea de teritorii prin forţă, cerea Israelului să se
retragă din teritoriile recent cucerite şi susţinea o rezolvare a acestei situaţii care să includă recunoaşterea
statului Israel şi o soluţie corectă pentru refugiaţii palestinieni. Această rezoluţie (242/67) a fost susţinută de
statele arabe (cu excepţia Siriei) după anumite ezitări; ea a fost respinsă însă de Israel. Această neobişnuită
solidaritate în rândul marilor puteri -îndelung, dar fără succes urmărită de Franţa - a fost facilitată de teama
Washingtonului şi a Moscovei de a nu se afla în tabere opuse într-un război care, din fericire pentru ei, nu a
durat decât şase zile. Ambele superputeri doreau stabilitate în Orientul Mijlociu. Pe toată durata stării de război
americanii erau implicaţi, deşi în mod incert, de partea Israelului şi nu îşi puteau permite prin urmare să îşi
îmbunătăţească relaţiile cu statele arabe. Din această cauză ruşii îşi puteau îmbunătăţi poziţia ca putere în
Orientul Mijlociu şi avantajele lor militare din zonă.
încetarea ajutorului american pentru Egipt în 1966 (incluzând alimente gratuite potrivit Public Law 480) a
aruncat Egiptul în braţele URSS chiar înainte de dezastrul campaniei din 1967 şi nu a mai permis astfel
Moscovei să obţină poziţia avantajoasă spre care îşi croise drum după ce Eden, aderând la Pactul de la Bagdad,
şi Ben-Gurion, prin raidul din Gaza din 1955, au iniţiat alianţa ruso-egipteană. Rezultatele lor în atât de scurt
timp au sporit interesul ruşilor faţă de stabilitatea din Orientul Mijlociu, unde ei deveniseră deja un soi de putere
stătu quo; iar apariţia unei puteri palestiniene independente, ostilă guvernelor arabe prietene cu URSS, susţinută
în parte de China, ameninţa să complice problemele diplomatice ale Moscovei dacă nu se încheia pace.
Moscova dorea de asemenea să asiste la redeschiderea canalului pentru trecerea proviziilor destinate
Vietnamului de Nord şi pentru flotila devenită simbol al sferei ei de influenţă şi al pretenţiilor din Oceanul
Indian. Franţa, care nu a mai depins de petrolul din Orientul Mijlociu după deschiderea exploatărilor petroliere
din Algeria şi Liban, s-a desprins din alinierea faţă de Israel la care a împins-o guvernul Mollet şi, îngrozită de
creşterea puterii maritime a URSS în zona de est şi (în perspectivă) în zona de vest a Mediteranei, a încercat să
fractureze monopolul sovietic din lumea arabă şi să le ofere arabilor o anumită libertate de mişcare în domeniul
diplomatic şi comercial oferindu-se să vândă arme Irakului şi Libiei. Principala preocupare a Franţei, ca şi în
1956 şi 1967, o constituiau implicaţiile evenimentelor asupra balanţei puterii în zona de vest a Mediteranei.
Marea Britanie, dependentă încă de petrolul din Orientul Mijlociu şi încă imobilizată în Golful Persic, dorea
pacea în general, dar şi în particular pentru beneficiul comercial pe care îl reprezenta redeschiderea canalului.
Dar rezoluţia 242 din noiembrie 1967 nu a dat roade.
în 1968-1969, un război de uzură s-a declanşat pe frontul din zona canalului Suez, căruia Israelul a reuşit
să îi pună capăt la începutul anului 1970 prin raidurile aeriene asupra Egiptului până la câţiva kilometri de
Cairo. Această tactică a eşuat pentru că a determinat URSS să susţină capacitatea de apărare a Egiptului cu
ajutorul
rachetelor sovietice, a piloţilor sovietici şi a echipajelor rachetelor: la sfârşitul anului URSS avea în Egipt 200
de piloţi şi circa 15 000 de oameni care manevrau optzeci de rampe de lansare de rachete care se adăugau la cele
amplasate anterior şi manevrate de egipteni, dar echipate tot cu rachete sovietice. Israelul a fost obligat să
renunţe. Luptele s-au limitat din nou la zona canalului şi la împrejurimi. Statele Unite şi URSS au făcut presiuni
asupra clienţilor lor să înceapă convorbirile în locul luptelor. Israelul a acceptat să discute pe baza retragerii în
cadrul graniţelor de dinainte de 1967, iar Nasser a declarat că Egiptul va recunoaşte Israelul. Israel a fost de
acord ca aceste convorbiri să fie indirecte (prin intermediul unui negociator ONU, ambasadorul suedez Gunnar
Jarring) sau directe. De aceea în iunie, secretarul de stat american William Rogers a elaborat un plan pentru
încetarea focului ca preliminar pentru negocierile indirecte care aveau ca obiectiv retragerea israelienilor şi
recunoaşterea de către Egipt a Israelului. Israelul nu a fost de acord cu acest plan şi nici palestinienii; Nasser 1-a
respins. Dar în iulie, Nasser a petrecut două săptămâni la Moscova, iar Egiptul şi Israelul au acceptat în egală
măsură ideea încetării focului. în august, a fost încheiat un acord de încetare a focului şi de menţinere a acestei
stări pe o durată de nouăzeci de zile: pe o rază de circa 50 km de fiecare parte a canalului luptele vor înceta şi nu
vor fi aduse unităţi noi în zonă, iar convorbirile vor debuta sub patronajul lui Jarring. Acest acord a fost reînnoit
în noiembrie şi din nou în februarie 1971, dar a fost imediat încălcat de Egipt, care şi-a amplasat rachete în zona
de încetare a focului. Israelul a replicat retrăgându-se de la negocierile patronate de Jarring şi cerând un ajutor
american masiv. I s-au satisfăcut doar o parte din cereri, a fost nemulţumit de reacţia Washing-tonului şi a fost
forţat să revină la convorbiri înainte de sfârşitul anului.
212
Aceste convorbiri i-au neliniştit pe palestinieni care prevedeau încheierea unui acord israeliano-egiptean,
urmat poate de un acord israeliano-iordanian, care îi vor scoate pe ei din joc. Au decis să facă în aşa fel încât să
dejoace planurile israelienilor şi ale partenerilor lor de discuţii. Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, condus
de George Gysi, un grup mic, dar extrem de activ dintre cele aproximativ zece organizaţii palestiniene, a
deturnat patru avioane americane şi britanice, a luat pasagerii şi echipajele ca ostatici şi a dat foc avioanelor. La
Amman, regele Hus-sein, răspunzând presiunilor făcute de consilierii săi antipalestinieni extremişti, a decis să ia
măsuri ferme împotriva palestinienilor care au transformat această ţară şi capitala ei într-o tabără înarmată şi le-
au expus atacurilor duşmane. A demonstrat puterea armatei sale care a provocat mari pierderi palestinienilor,
dar a şocat lumea arabă prin spectacolul războiului fratricid şi a suferit un eşec politic atunci când pacea a fost
reinstaurată prin intervenţia altor state arabe (în special Siria care a invadat Iordania) şi a fost obligat să
semneze, în ambasada unui stat străin, ceea ce era de fapt un tratat de pace cu liderul palestinian Yasser Arafat,
care şi-a însuşit în acest fel prerogativele unui şef de stat fără a fi în situaţia de a avea un teritoriu ce trebuie
apărat şi controlat. Regele s-a angajat să sprijine obiectivele palestinienilor, deşi la scurt timp după aceea a
început convorbiri secrete cu Israelul, deşi era greu de crezut că acestea vor avea ca rezultat condiţii pentru
încheierea păcii acceptabile atât pentru Israel, cât şi pentru palestinieni.
în timpul luptelor din Iordania, trupele irakiene staţionate în această ţară nu au întreprins nici o acţiune
pentru a veni în ajutorul palestinienilor. Siria, pe de altă parte, a trimis un mic detaşament de tancuri dincolo de
graniţă, dar 1-a retras, probabil sub presiunea sovieticilor, indusă la rândul ei de perspectiva unei intervenţii a
Israelului sau a americanilor împotriva acestei incursiuni. Nefericita iniţiativă a generalului Jadid a amintit
eşecul înregistrat de acesta în 1967 în apărarea înălţimilor Golan împotriva Israelului şi a contribuit la
răsturnarea guvernului sirian ceva mai târziu în acelaşi an de către rivalul său şi ministrul apărării, generalul
Hafez al-Assad, un lider nu mai puţin antiisraelian decât Jadid, dar mai preocupat de bunele relaţii cu Egiptul şi
cu alte ţări arabe. Cel mai important eveniment, dintre consecinţele războiului intern din Iordania, a fost moartea
subită a lui Nasser în urma unui atac de cord provocat de eforturile depuse de acesta în direcţia reinstaurării
păcii în Iordania. Locul său a fost ocupat de vicepreşedintele Anwar El Sadat.
MOARTEA LUI NASSER

Moartea lui Nasser 1-a scos din scenă pe primul egiptean care a guvernat în Egipt după cei de dinainte de
epoca glorioasă a lui Alexandru cel Mare. Mişcarea ce 1-a adus la putere a avut surse complexe. Ea urmărea
emancipare naţională, o renaştere spirituală (islamică), reforme sociale şi modernizare economică şi militară.
Nasser a vrut să scape Egiptul de o monarhie şi de o clasă superioară parazitare, să înlăture dominaţia britanică
asupra Egiptului şi a Sudanului şi să ridice nivelul mizerabil de viaţă al poporului egiptean printr-o mai
echitabilă împărţire a pământului, extinderea zonei de teren arabil şi promovarea industriei. A urmărit de ase-
menea să îi conducă pe toţi arabii împotriva Israelului şi împotriva regimurilor arabe considerate reacţionare.
Mişcarea revoluţionară, în cadrul căreia a fost iniţial doar unul dintre lideri, a fost predominant, dar nu exclusiv
o colectivitate militară în care Nasser a devenit curând figura conducătoare datorită puternicei sale personalităţi
şi datorită eliminării posibililor rivali. Duşmanii vechiului regim au inclus elemente - Frăţia Musulmană la
dreapta şi comuniştii la stânga - care au constituit centre distincte de putere. Ei au fost suprimaţi aproape la fel
de repede ca paşalele din vechiul regim. Partidele politice au fost interzise. Nasser 1-a manevrat cu multă
iscusinţă pe liderul nominal al loviturii de stat, Neguib, care a fost suspectat de a nu fi îndeajuns de ferm faţă de
anumite elite prerevoluţionare. Monarhia a fost abolită; marii proprietari de pământ au fost deposedaţi de unele
dintre pământurile lor; marii industriaşi au fost permanent sabotaţi de naţionalism; în 1954, Nasser a negociat
retragerea trupelor britanice din zona Canalului Suez şi a stăpânirii britanice din Sudan. Situaţia părea propice
reformelor economice care vor transforma lovitura de stat din 1952 într-o revoluţie socială şi economică.
Economia Egiptului era modestă atât pe plan intern cât şi extern. Egiptul avea prea puţin teren arabil, o
economie unilaterală (bumbac), o agricultură în stagnare, ducea lipsă de bogăţii minerale, participa în foarte
mică măsură la comerţul
internaţional, industria sa era slab dezvoltată, dispunea de un capital redus pentru dezvoltarea industriei şi avea
o populaţie a cărei rată de creştere era de 3% pe an. Sectorul relativ mic al industriei moderne era deţinut de
firme străine. Exista totuşi o burghezie nativă, care dispunea de anumite resurse de capital, iar Nasser a urmărit
iniţial să obţină cooperarea acestei categorii în direcţia dezvoltării şi diversificării economiei egiptene. Dar
această clasă nu a avut încredere în noul regim şi a preferat să îşi economisească banii în ţară sau în străinătate
decât să îi investească în industrie. La sfârşitul anilor '50 numărul mare de şomeri şi sărăcia îngrozitoare l-au
determinat pe Nasser să caute alte soluţii. Refuzul occidentalilor de a finanţa barajul Assuan şi atacul anglo-
francez împotriva Egiptului din 1956 i-au furnizat motivele necesare pentru a pune stăpânire pe activele
companiilor străine, iar la începutul anilor '60 a mers şi mai departe şi a introdus controlul statului asupra celei
213
mai mari părţi a economiei (alte domenii decât comerţul în detaliu). A extins reforma pământului de la primii
paşi modeşti şi aproape ineficienţi din 1952 (când se stabilise o limită de 200 de feddani pentru terenurile
individuale, o reformă ce a fost eludată prin diferite mijloace, ca de pildă transferarea unor părţi de pământ pe
numele unor rude: această reformă nu s-a aplicat terenurilor aparţinând statului sau bisericii). Planul cincinal pe
anii 1960-1965 viza creşterea PNB cu 7% şi a reuşit să facă acest lucru cu 5,5%, dar acest progres a fost resimţit
din greu de populaţia muncitoare al cărei număr a sporit în aceşti ani cu 4%.
Problema economică a lui Nasser nu a fost nicicând uşoară şi a fost imposibil de rezolvat datorită politicii
sale externe. Este posibil ca el să fi intenţionat în 1954 să acorde mai multă atenţie şi resurse problemelor
interne, dar rezolvarea în acel an a divergenţelor sale cu Marea Britanie a fost urmată aproape imediat de o
politică mai agresivă a Israelului şi de aderarea Marii Britani la Pactul de la Bagdad, fapt pe care Nasser 1-a
interpretat drept o intervenţie a Marii Britanii în politica arabă de partea adversarilor menită să reprime revoluţia
din Egipt. Astfel Nasser a fost tot mai preocupat de politica externă, în loc ca lucrurile să se petreacă exact
invers. Autorii revoluţiei au urmărit să creeze o armată mai puternică, mai eficientă şi mai bine dotată decât cea
a lui Faruk. Acest obiectiv a fost amplificat de aparenta nevoie de a apăra ţara împotriva Israelului şi de
revoluţia împotriva Irakului lui Nuri şi împotriva prietenilor săi britanici. Dorinţa lui Nasser de a procura arme -
şi de a găsi mijloacele de a plăti aceste arme - a determinat iniţial alocarea unor sume atât de mari apărării încât
depăşeau cu mult procentul normal al venitului naţional, iar apoi 1-a obligat pe Nasser să împrumute sume pe
care Egiptul avea şanse foarte mici să le returneze. Ajutoarele şi alte resurse care ar fi putut fi destinate
dezvoltării au fost alocate finanţării deficitului conturilor externe care a crescut alarmant după 1961. Războiul
din Yemen a înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Continuarea războiului cu Israel a lipsit Egiptul de ajutorul
american şi de alimentele gratuite. în momentul morţii lui Nasser egiptenii o duceau mult mai greu decât cu
optsprezece ani înainte (deşi se înregistrase o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă în oraşe); iar Egiptul era
îndatorat URSS.
11. Focus PE LIBAN
în 1970, când a murit Nasser, politica din Orientul Mijlociu (cu excepţia Iranului) era dominată de un
sistem bipolar: Israel-Statele Unite versus Egipt-URSS. în decurs de câţiva ani situaţia s-a schimbat foarte mult.
Alianţa ruşilor cu Egiptul a fost anulată. Statele Unite, deşi nu au abandonat Israelul, se descurcau tot mai greu
în rolul lor de protector care nu era compatibil cu acela de creator de pace pe care de asemenea şi-1 doreau.
Palestinienii au devenit şi mai puternici, reprezentând o ameninţare reală. Statele arabe exportatoare de petrol au
făcut o uimitoare demonstraţie în ceea ce priveşte eficienţa sancţiunilor economice. Statul libanez era aproape
distrus.
Sadat, ca şi Nasser, a fost presat de Moscova să încheie un acord cu Israelul, presupunându-se că şi
Israelul suporta aceleaşi presiuni din partea Washingtonului. De fapt, atât Statele Unite cât şi URSS oscilau între
a face presiuni asupra clienţilor lor şi a da curs cel puţin parţial cererilor acestora de ajutor şi arme: la sfârşitul
anului 1971 ajutorul american către Israel, după ce a fost stopat din motive politice, a fost substanţial. După
luptele din Iordania din 1970 şi moartea lui Nasser, Egiptul, Siria, Libia şi Sudanul au căzut de acord să formeze
o nouă federaţie a republicilor arabe, dar diplomaţia lui Sadat a îmbrăcat multe aspecte. El voia să
îmbunătăţească relaţiile cu monarhiile saudită şi iordaniană şi să realizeze o reconciliere între Siria şi Iordania,
care au fost la un pas de a se lupta una cu alta din pricina palestinienilor. Era bine dotat în această privinţă, de
vreme ce i-a speriat mai puţin decât Nasser pe alţi şefi de stat şi, deşi a făcut greşeala de a se angaja şi de a
spune că va rezolva problema arabo-israeliană în decurs de un an, a reuşit nu numai să îşi consolideze poziţia pe
plan intern, ci şi să consolideze în mare măsură lumea arabă, desfăşurând în acelaşi timp o politică de stimulare
a unui acord bilateral cu Israelul. Dat fiind că moştenise acordul de încetare a focului şi de menţinere a încetării
focului din august 1970 şi convorbirile desfăşurate în acest sens, în februarie 1971, s-a oferit să deschidă canalul
vaselor sub pavilion israelian în schimbul unei retrageri parţiale a Israelului sau a convocării unei conferinţe la
care să participe cele patru mari puteri, dar nici astfel, nici în cadrul convorbirilor patronate de Jarring (pe care
israelienii le-au acceptat cu răceală) nu s-a înregistrat vreun progres în acest an. Anul următor, Sadat a fost de
două ori la Moscova, a constatat că nu poate obţine ajutorul de care are nevoie, a tras concluzia că Brejnev a
trădat Egiptul promiţându-i lui Nixon că va fi atent la fiecare mişcare a Egiptului şi cu un curaj neaşteptat a spus
specialiştilor şi consilierilor sovietici din Egipt să plece. Aceştia s-au conformat peste câteva
săptămâni, determinând Moscova - care pierduse deja platforma pe care şi-o crease în Israel - să caute noi centre
de influenţă în Orientul Mijlociu.
RĂZBOIUL DIN 1973

In 1973, Sadat a căpătat şi mai mult curaj. Dat fiind că a reuşit să îşi consolideze poziţia în lumea arabă,
214
deşi speranţele sale vizând încheierea unui acord bilateral au fost spulberate de sporirea ajutorului acordat de
americani Israelului, ceea ce a contribuit la consolidarea poziţiei Israelului în teritoriile ocupate prin încălcarea
legislaţiei internaţionale, a decis să treacă la ofensivă şi la 6 octombrie Israelul şi restul lumii au fost luate prin
surprindere de un atac arab pe două fronturi. Armata egipteană a atacat dincolo de canal şi a străpuns poziţiile
israelienilor, dar acest succes a fost anulat atunci când egiptenii s-au aventurat să acţioneze împotriva forţelor
aeriene de escortă, iar americanii s-au grăbit să ajute Israelul cu ajutorul oricărui avion militar civil sau militar
disponibil. Ruşii, hotărâţi să nu rămână în afara evenimentelor, au trimis ajutor Siriei, Irakului şi Egiptului. La
nouă zile după primul atac Israelul a contraatacat, a găsit o breşă în mijlocul frontului egiptean şi, traversând
canalul spre vest, a înconjurat trupele egiptene. Atacul egiptenilor a fost blocat, iar a doua zi Kosîghin a sosit la
Cairo. De fapt, războiul încetase, deşi aveau să urmeze şi alte lupte. în nord a fost de şi mai scurtă durată.
Sirienii, cu ajutorul unităţilor Iordaniei, Irakului, Arabiei Saudite şi Marocului, au atacat înălţimile Golan, dar
atacul lor a fost respins şi ei determinaţi să se retragă după două zile. Situaţia de impas în care s-a ajuns
convenea Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, celei din urmă imediat ce a fost limpede că arabii nu vor câştiga şi
celor dintâi pentru că, o dată ce Israelul fusese salvat, principala preocupare a americanilor a fost de a preveni
un contraatac israelian care ar fi provocat o ripostă sovietică mult mai puternică. Prin urmare, Kissinger a fost
invitat la Moscova de unde a plecat spre Ierusalim, iar Statele Unite şi URSS au prezentat Consiliului de
Securitate o rezoluţie comună prin care se solicita încetarea focului, aplicarea rezoluţiei ONU 242/67 şi
organizarea unor tratative de pace sub auspicii „adecvate". Egiptul şi Israelul au acceptat această rezoluţie, care
a fost adoptată de Consiliul de Securitate la 22 octombrie. Ruşii au propus în particular americanilor să fie
trimise trupe americane şi ruseşti în orientul Mijlociu, dar Washingtonul a respins în mod vehement această
idee. Ideea a fost reluată de Egipt, spontan sau la instigarea sovieticilor, iar URSS a susţinut-o în mod public.
Reacţia americanilor a fost radicală. Toate trupele americane din lumea întreagă au intrat în stare de alertă, după
care ruşii au retractat. Washingtonul şi-a demonstrat opoziţia implacabilă faţă de sosirea unităţilor sovietice în
Orientul Mijlociu; dar unii aliaţi europeni au fost deranjaţi de ceea ce ei au numit reacţia exagerată a
americanilor, provocând în schimb unele remarci acide ale lui Kissinger pe tema calmului şi încrederii pe care
aceştia o prezintă.
Existau două căi prin care se putea pune capăt războiului - o conferinţă sau schimburi diplomatice. La
sfârşitul anului 1973, a fost convocată o conferinţă la
Geneva, la care au participat Kissinger, Gromîko şi secretarul general al ONU, Kurt Waldheim, dar anul care a
urmat a fost dedicat în primul rând activităţii diplomatice personale a lui Kissinger, în timp ce conferinţa a
rămas în aşteptare ca o plasă sub un acrobat. In ianuarie 1974 s-a încheiat un prim acord israeliano-egiptean de
dezangajare; ambele părţi şi-au retras trupele şi o forţă ONU a ocupat poziţii între cele două părţi beligerante. Pe
frontul de nord negocierile s-au desfăşurat mai lent pentru că Israelul a insistat să obţină o situaţie clară cu
numărul, numele şi situaţia israelienilor capturaţi de sirieni, pe care sirienii fie nu au vrut, fie nu au putut să le-o
dea şi pentru că era imposibil ca Israelul să se retragă mai mult de 2 sau 3 kilometri fără să îşi pună în pericol
întreaga poziţie strategică şi amplasamentele din zona înălţimilor Golan. Cu toate acestea, Kissinger, pendulând
insistent între capitale, a reuşit să obţină un prim acord şi în această zonă. (Ambele acorduri au fost extinse în
noiembrie pe o durată de şase luni şi ulterior pe o durată de încă şase luni.) In următoarea etapă, principala
dificultate a fost statutul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi pretenţiile acesteia. Israel a refuzat
să recunoască OEP ca fiind altceva decât o organizaţie teroristă, sau pe palestinieni ca fiind altceva decât
refugiaţi. Israel a refuzat de asemenea să accepte ideea retragerii din teritoriile cucerite, declarând că va accepta
acest lucru numai în contextul unui acord general de pace. OEP a declarat că nu acceptă existenţa statului Israel,
dar s-a presupus că va fi determinată să negocieze pe baza graniţelor obţinute înainte de războiul din 1967. A
insistat să fie una dintre principalele părţi la negocieri, opunându-se ideii ca palestinienii să fie reprezentaţi de
un guvern arab. Israel dorea să încheie o serie de acorduri bilaterale începând cu Egiptul (şi excluzându-i pe
palestinieni). Sadat era dispus să accepte un astfel de acord, dat fiind că acesta era în foarte scurt timp urmat de
acorduri similare încheiate între Israel şi ceilalţi vecini ai săi, astfel încât Egiptul nu putea fi acuzat că a ieşit din
rândul ţărilor arabe sau că i-a părăsit pe palestinieni la nevoie. Kissinger voia ca în cel mai scurt timp să se
încheie un acord israeliano-egiptean; el voia ca Statele Unite şi nu o conferinţă internaţională să fie autorul păcii
în Orientul Mijlociu; şi voia să consolideze legăturile americano-egip-tene fără să rănească prea mult Israelul
sau evreimea americană: orice alte probleme puteau aştepta. Kissinger considera că un acord de pace isrealiano-
egiptean reprezintă un pas pe calea instaurării păcii în Orientul Mijlociu şi nu credea că pacea în Orientul
Mijlociu poate ff-wOţinută altfel decât treptat. în plus, pacea era tot mai importantă pentru Statele Unite, ale
căror tentative de a renunţa la o politică axată pe acordarea de ajutor Israelului au fost încurajate de ruptura
dintre Sadat şi URSS şi urgentate apoi de folosirea de către arabi în timpul războiului a sancţiunilor în privinţa
petrolului. Punctul slab al tacticii lui Kissinger îl constituia atenţia pe care o acorda Egiptului şi dependenţa sa
de acesta, care se constituiau într-o ofensivă bilaterală împotriva aliaţilor arabi ai Egiptului şi într-o neglijare a
215
palestinienilor, ale căror solicitări rămâneau totuşi o problemă mai importantă în cadrul conflictului arabo-
israelian decât problemele egipteano-israeliene, ca de pildă frontiera lor comună sau trecerea vaselor sub
pavilion israelian prin canalul Suez. Pentru a reuşi, Kissinger a trebuit să separe, şi să îl determine şi pe Sadat să
separe problemele
egipteano-israeliene de problemele mai generale arabo-israeliene şi mai presus de orice de cauza palestinienilor.
A riscat prin urmare să aducă pagube noului său prieten egiptean în întreaga lume arabă.
Arabii nu erau dispuşi să îi abandoneze pe palestinieni, oricât de mult şi-ar fi dorit ei să nu fi auzit
vreodată de aceştia. Palestinienii pricinuiseră probleme şi reprezentau un pericol, dar în cadrul unei conferinţe a
statelor arabe care a avut loc la Rabat în octombrie 1974 chiar şi cel mai temut duşman al lor, regele Hussein,
care ordonase să se tragă în ei cu patru ani înainte şi obligase 15 000 de palestinieni să plece din Iordania în
Siria, s-a alăturat celorlalte state arabe pentru a recunoaşte că OEP reprezintă Palestina arabă; iar de la Rabat,
Yasser Arafat, preşedintele consiliului executiv al OEP, s-a îndreptat spre Adunarea Generală a ONU care 1-a
primit şi 1-a ascultat ca şi cum ar fi fost un şef de stat şi a adoptat o rezoluţie favorabilă palestinienilor, în care
se recunoaşte dreptul palestinienilor de a beneficia de suveranitate în interiorul Palestinei şi de a fi parte în
cadrul unei conferinţe de pace. în iarna 1974-1975, OEP urma să se declare guvern în exil şi să fie recunoscută
de majoritatea membrilor ONU, în ciuda prejudiciilor care i-au alterat pretenţia de a-i reprezenta pe toţi
palestinienii şi în ciuda extremismului practicat de anumite grupuri desprinse din OEP ale căror acţiuni teroriste
au şocat multă lume. (OEP a fost înfiinţat în 1964 şi s-a făcut remarcat în ajunul războiului din 1967, iar sediul
său s-a aflat în Iordania până în 1970, în Liban până în 1982 şi în Tunisia până în 1994. Cea mai puternică
componentă a sa, creată în anii '50, a fost Al Fatah, care a devenit important din 1965 datorită organizării unor
operaţiuni de comando. Cea mai combativă grupare FPEP (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei), condusă
de George Gysi, a fost creată din grupurile iniţiale în 1967. Din cadrul ei s-au desprins ulterior FDPEP (Frontul
Democratic Popular de Eliberare a Palestinei) şi înaltul Comandament al FPEP. Al-Saiqa, organizaţia
palestinienilor din Siria, a fost creată în 1966 cu sprijinul partidului sirian Baas. Au mai existat şi alte grupuri.
Dacă războiul din 1973 ar fi dat palestinienilor un ajutor şi o şansă să se refacă după înfrângerea din
Iordania din 1970, ar fi ajutat în egală măsură starea de spirit şi speranţele arabilor. Pe lângă faptul că a
demonstrat că armata egipteană a devenit un adversar pentru israelieni (cel puţin timp de o săptămână), acest
război a demonstrat puterea arabilor împotriva altor state mai mari. Statele arabe producătoare de petrol, reunite
în cadrul Organizaţiei Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (Orga-nization of Arab Petroleum Exporting
Counîries - OAPEC, o secţiune a OPEC), au şocat întreaga lume dezvoltată încetând furnizarea petrolului şi
ridicându-i preţul. Aceste măsuri au fost foarte eficiente şi existau toate motivele să se creadă că într-o nouă
situaţie de urgenţă arma petrol va fi folosită şi mai eficient.
Pentru statele producătoare de petrol, petrolul nu a fost iniţial o armă. El constituia mai presus de orice o
sursă de venit şi pentru unele ţări singura sau principala sursă. Toate aceste state erau interesate să îşi menţină şi
să sporească veniturile obţinute de pe urma petrolului, iar în 1971 au încheiat, la Teheran şi Tripoli, acorduri
prin care să garanteze aceste obiective pentru viitorii cinci ani. Ele au insistat de asemenea prin intermediul
OPEC ca ţările cumpărătoare care
şi-au devalorizat moneda să revizuiască termenii acestor acorduri astfel încât producătorii să nu piardă prin
devalorizare. Şi-au schimbat de asemenea atitudinea faţă de modul în care îşi vor încasa profitul. Ţinând cont de
faptul că până atunci au făcut acest lucru mai ales prin intermediul măsurilor fiscale, prin taxe la capătul
oleoductului, acum au trecut la coparticipare sau la deţinerea unei cote din acţiunile companiilor de exploatare şi
au decis să îşi însuşească 25% din capitalul în acţiuni al principalelor companii, ridicând acest procent la 51% în
1982. în plus, ei considerau că ceea ce au stabilit să obţină vor obţine pentru că - chiar înainte de războiul din
1973 - ţările dezvoltate erau îngrijorate de o criză a materiilor prime energetice care va conduce la o criză
energetică. Această criză a început să determine o creştere alarmantă a preţurilor în 1970-1971 şi i-a făcut pe
producători să fie mai conştienţi de avantajul pe care îl reprezintă o producţie limitată: restricţiile în domeniul
producţiei vor prelungi viaţa rezervelor unor bunuri patrimoniale de neînlocuit, îi vor obliga pe clienţi să strângă
şurubul şi vor menţine veniturile producătorilor dacă vor creşte preţurile - ceea ce se va întâmpla pe piaţă în
raport cu cererea şi oferta - pentru a compensa un volum mai scăzut al vânzărilor. Ţările importatoare erau
vulnerabile în oricare din aceste situaţii. Restricţiile, fără a vorbi de un stopaj, vor pune în pericol industria şi
viaţa de zi cu zi a acestor ţări; creşterile de preţuri le vor afecta grav balanţa de plăţi. (Companiile însă, nu se
aflau în aceeaşi situaţie ca ţările importatoare. Acestea erau afectate într-un singur sens. Restricţiile şi stopajul
le-ar afecta profiturile, preţurile mai mari nu.)
Când a început războiul, producătorii din Golf au crescut preţurile cu 70%. OAPEC a ameninţat că va
reduce livrările cu 5% pe lună până când Israelul se va retrage din teritoriul arab ocupat şi va recunoaşte
drepturile legitime ale palestinienilor. Arabia Saudită a redus livrările cu 10%; pe cele destinate Statelor Unite şi
216
Olandei, principalii susţinători ai Israelului, le-a stopat. Irakul a naţionalizat o parte din companiile străine, iar
Libia a pus problema exproprierii totale. Ca rezultat al acestei acţiuni diversificate, deşi prost coordonate, a
ţărilor arabe, preţul petrolului în Iran, Nigeria şi alte ţări a crescut rapid. Un alt rezultata a fost acela că CEE şi-a
exprimat simpatia faţă de palestinieni, Marea Britanie a oprit furnizarea de arme către Israel, iar Japonia şi-a
schimbat înclinaţiile proisraeliene. Ameninţările statelor arabe nu s-au materializat deplin - nu a fost posibil, de
pildă, ca Olanda să fie boicotată atunci când petrolul expediat spre alte ţări putea fi transbordat spre Rotterdam -
iar în cadrul lumii arabe existau păreri care susţineau că, dat fiind că ţările occidentale sunt principalii clienţi,
dacă economia acestora va fi afectată de acest boicot efectele nu vor întârzia să se facă simţite chiar şi în ţările
producătoare şi exportatoare de petrol. Ţelul a fost însă atins. Un factor major al politicii mondiale a fost
zdruncinat. Principalii producători nu mai erau cei exploataţi ci, acolo unde exista cooperare şi criză, se putea da
tonul şi folosi puterea economică în scopuri politice. Schimbarea era atât de evidentă pentru opinia publică din
lumea industrială încât a fost întâmpinată cu acuzaţii de şantaj. Pentru Orientul Mijlociu acest lucru însemna că
atâta timp cât exista o criză energetică, cu ţările arabe nu se putea glumi.
Astfel axa Kissinger-Sadat era o axă dificilă, şi deşi stilul diplomatic al lui Kissinger, care presupunea să
se acţioneze etapă cu etapă, era perfect motivat, acesta nu era la fel de bine definit în termeni practici.
Argumentele pe care Kissinger le putea aduce lui Sadat pentru ca acesta să îi acorde sprijin fără a-1 face îfrsă de
ruşine în propria sa ţară erau limitate de faptul că noua armă extrem de eficace nu era foarte disponibilă şi de
creşterea importanţei palestinienilor. Nici asupra israelienilor nu se puteau face presiuni atât de uşor. Ei nu au
fost învinşi. Ba chiar dimpotrivă, ei aveau satisfacţia că în ciuda insucceselor iniţiale au fost pe cale să obţină o
nouă victorie. Ei au fost însă puternic marcaţi de eşecul înregistrat de serviciile lor secrete care, într-o ţară atât
de mică, aveau un rol vital în prevenirea unei distrugeri rapide. La alegerile de la sfârşitul anului 1973, partidele
de la putere au pierdut şase mandate; victoria a fost favorabilă dreptei, dar se bucurau în continuare de mult
sprijin pacifiştii care criticau politica Israelului faţă de arabi. Şeful statului major şi alţi ofiţeri superiori au
demisionat. Moshe Dayan, care răspundea în calitate de ministru al apărării de securitatea naţională, şi-a pierdut
imaginea de erou şi a fost înlăturat din noul guvern format în aprilie 1974, când generalul Yitzhak Rabin a
urmat doamnei Golda Meir în funcţia de prim-ministru. Spectacolul unui preşedinte american făcând turul
capitalelor arabe în iunie a fost de natură să tulbure multe spirite, deşi Nixon a vizitat şi Ierusalimul. Viteza cu
care URSS a reuşit chiar mai mult decât să mascheze pierderile suferite de Siria şi Irak în materie de armament
a fost şi mai îngrijorătoare, deşi Statele Unite au făcut acelaşi lucru pentru Israel. La sfârşitul anului 1974, Siria,
propunând alcătuirea unui nou comandament militar comun cu Egiptul, Iordania şi OEP, a subliniat profunda
unitate dintre vecinii Israelului şi dorinţa lor de a-i sprijini pe palestinieni. Israelul nu a fost probabil niciodată
atât de indecis. Opinia publică era de părere că aceasta nu este o situaţie în care un secretar de stat american să
îşi poată impune punctul de vedere.
La începutul anului 1975, Kissinger şi-a reînceput activitatea diplomatică paralelă cu scopul de a obţine
un acord de dezangajare israeliano-egiptean. La început nu s-a bucurat de succes, în special datorită
inflexibilităţii israelienilor. Sadat, după o întâlnire pe care a avut-o în luna mai cu preşedintele Ford la Salzburg,
a anunţat redeschiderea Canalului Suez, iar în septembrie s-a încheiat un nou acord. Au fost acceptate noi
fronturi şi noi nivele de forţă; menţinerea acordului urma să fie monitorizată de o serie de staţii de avertizare,
unele dintre ele manevrate de civili americani; Israelul a renunţat la trecătorile Mitla şi Gfddi şi la exploatările
petroliere ale Egiptului din Sinai, în schimbul cărora i s-a promis un masiv ajutor american şi libera trecere a
cargourilor (dar nu şi a vaselor) sub pavilion israelian prin canal. Aceasta a fost încununarea eforturilor lui
Kissinger, care părea mult prea modestă prin comparaţie cu situaţia de pe frontul din nord, unde îndârjirea
adversarilor şi insistenţa cu care Israelul continua să îşi fixeze noi amplasamente în teritoriile ocupate
împiedicau o atare relaxare. Şi totuşi în această zonă avea să se declanşeze următoarea criză.
RĂZBOI CIVIL ÎN LIBAN

Una dintre particularităţile periodice ale politicii din Orientul Mijlociu începând din 1919 a fost tentaţia
de a neglija problemele palestinienilor. Palestinienii au fost trecuţi cu vederea sau chiar mai rău, încă de pe
vremea când emirul Faisal şi Chaim Weizmann au discutat la Conferinţa de pace de la Paris fără să-i preocupe
problemele acestora, dar ei au refuzat să dispară sau să îşi piardă identitatea. în 1975, existau peste 3 milioane
de palestinieni, dintre care aproape jumătate trăiau în Israel sau sub ocupaţie israeliană. Restul erau distribuiţi
astfel: 750 000 trăiau în Iordania, 400 000 în Liban, 200 000 în Siria. Timp de o jumătate de secol ei au
reprezentat o permanentă problemă politică, au făcut apel la conştiinţă (atât cea a arabilor cât şi a nearabilor) şi
au recurs la mijloace violente - inclusiv operaţiunile de gherilă din anii '70, răpiri, asasinate şi deturnări de
avioane - pentru a atrage atenţia asupra lor şi asupra dorinţelor lor. După izgonirea lor în Liban în 1970, centrul
acestor activităţi a fost Libanul.
217
Libanul a fost denumit Elveţia Orientului Mijlociu. Ceea ce însemna două lucruri: în primul rând faptul
că libanezii erau negustori şi bancheri de succes, pricepuţi la a face bani, mai bogaţi decât vecinii lor şi bogaţi
datorită serviciilor pe care le făceau şi nu datorită resurselor naturale ale ţării lor; şi în al doilea rând, faptul că
ţara era un mozaic de comunităţi menţinute laolaltă datorită priceperii politice şi toleranţei în serviciul propriului
interes material. Acest mozaic era impus în egală măsură de specificul geografic şi istoric, iar coeziunea
mozaicului a fost una dintre condiţiile supravieţuirii statului. Două lanţuri muntoase paralele, unul în apropierea
mării şi cel de-al doilea separat de o vale îngustă, taie ţara în fâşii verticale care sunt din nou împărţite de bariere
transversale, iar în interiorul acestei reţele comunităţi separate şi-au păstrat individualitatea şi ostilitatea
reciprocă. Această ostilitate a fost întreţinută de deosebirile de ordin religios - în ţară trăiesc musulmani şi
creştini - şi de alte divizări survenite în cadrul acestor două religii: suniţi, şiiţi şi druzi; maroniţi, ortodocşi de rit
grec şi greco-catolici. Această ostilitate a fost accentuată şi de deosebirile de natură economică, căci nu toţi
libanezii erau bogaţi. Cel mai bogat grup era acela al creştinilor maroniţi, care deţineau în plus şi conducerea
ţării, acordată prin constituţie, într-o epocă în care numărul creştinilor era mai mare decât cel al musulmanilor.
(Tensiunile din Liban au fost motivate în mare măsură de modificarea acestei proporţii în favoarea
musulmanilor.) Celelalte comunităţi creştine nu erau nici bogate, nici puternice, dar atâta timp cât Libanul
apărea drept o comunitate comercială prosperă în chip de stat, el era în egală măsură creştin şi nu musulman.
Cea mai mare comunitate musulmană era cea a şiiţilor, dar suniţii, care au monopolizat postul de prim-
ministru pe cale constituţională, aveau o mai mare influenţă din punct de vedere politic. Şiiţii, dintre care mulţi
ajunseseră din ţărani săraci orăşeni săraci, se simţeau neglijaţi şi de creştinii maroniţi şi de musulmanii suniţi. Ei
erau cei mai expuşi incursiunilor israeliene. Druzii, pe de altă parte, care se considerau încă o comunitate aparte,
ale cărei origini se aflau undeva în secolul
XI, erau încrezători şi agresivi pentru că, deşi au fost mai tot timpul săraci şi revoltaţi, alcătuiau o societate
compactă şi închegată într-o regiune ereditară muntoasă, sub conducerea unui lider ereditar, Kamal Jumblatt,
care le comanda fidelitatea şi era adeptul unei filosofii proletare de stânga.
în această atmosferă de tensiuni religioase şi economice au sosit în 1948 refugiaţii din Palestina care, în
1975, erau în număr de circa 400 000, cei mai mulţi găzduiţi (un cuvânt ironic) în lagăre înspăimântătoare.
Printre ei se aflau circa cinci sau şase mii de terorişti activi, care urmăreau să redobândească pământurile
pierdute din Palestina prin orice mijloace şi desfiinţarea - dacă acest lucru era necesar şi ei au proclamat că era
necesar - statului Israel. Dat fiind că un astfel de obiectiv nu putea fi realizat de câteva mii de oameni înarmaţi,
el trebuia realizat cu ajutorul statelor arabe care trebuiau să fie determinate să declare război Israelului. Dat fiind
că numai jumătate din aceste state ei au de tcord să facă acest lucru şi pentru că atunci când au făcut-o n\\ fost
învinse, palestinienii au ajuns să se confrunte cu problema supravieţuirii care i-a determinat să caute în
continuare ajutor şi simpatie, în special în rândul puterilor comuniste, China şi URSS (deşi aceasta din urmă
prefera să ajute material mai degrabă guverne decât mişcări care atacau guverne) şi în rândul opiniei publice
internaţionale de stânga care va accepta să fie alături de cei deposedaţi şi săraci şi nu va fi prea şocată de
folosirea terorii ca armă îndreptăţită de disperare. în Liban, palestinienii puteau conta pe sprijinul, nu al elitei
politice şi comerciale care îi considera o pacoste, ci al altor categorii ale populaţiei care i-au recunoscut drept
confraţi arabi şi drept confraţi oprimaţi. în anii '70, palestinienii erau mai mult decât o pacoste. Organizaţiile lor
militante, cantonate pe teritoriul Libanului, se considerau a fi în război cu Israelul, care era vecinul Libanului şi
nu a ezitat să riposteze atunci când a fost atacat din Liban. Maroniţii, în special, în calitatea lor de creştini
conservatori, nu erau de acord şi se temeau de organizaţiile palestiniene pentru că erau de stânga, erau militante,
musulmane şi constituiau o ameninţare la adresa stabilităţii statului căruia maroniţii îi datorau bogăţia şi
influenţa de care se bucurau. Ar trebui să subliniem faptul că în cazul maroniţilor era vorba şi de o importantă
coincidenţă şi anume poziţia maroniţilor în Liban era deja ameninţată de schimbarea echilibrului demografic al
ţării şi de răzbunarea care (ca şi în Irlanda de Nord) vizează o comunitate prea prosperă.
în 1975, un grup de pescari musulmani care s-au simţit lezaţi de o concesie făcută unui grup de pescari
creştini a organizat o demonstraţie care s-a transformat într-o manifestaţie violentă. Nişte palestinieni au trecut
de partea musulmanilor. Creştinii au văzut în acest episod o prevestire funebră: palestinienii, care deja stârniseră
agresiunea Israelului împotriva Libanului, se amestecau acum şi în echilibrul politicii interne a Libanului. Au
urmat o serie de incidente antipalestiniene, provocate de Falangă, o facţiune de dreapta creştină. Acţiunile
violente au început să ia proporţii; guvernul, întotdeauna slab atunci când se confrunta cu o criză datorită
conflictului de interese provocat de constituţie, a căzut; armata, mică şi ea însăşi divizată, nu a reuşit să menţină
ordinea. Dezordinile, care au început ca o luptă între diversele facţiuni, s-au transformat într-o luptă pentru
teritoriu. Palestinienii,
care aveau suficiente arme, s-au implicat tot mai mult (împotriva voinţei unora dintre liderii lor), iar oponenţii
lor au devenit din ce în ce mai provocatori. S-au declarat numeroase armistiţii, dar toate au fost de foarte scurtă
218
durată. După ce s-au implicat în luptă, ambele părţi au profitat de ocazie. S-a creat o alianţă de stânga între druzi
şi palestinieni care urmărea să preia controlul în ţară, druzii pentru a înlocui grupurile existente la putere, iar
palestinienii pentru a transforma Libanul într-un loc sigur pentru palestinieni şi într-o bază împotriva Israelului.
De cealaltă parte, maroniţii şi aliaţii lor au încercat să facă palestinienilor în Liban ceea ce le-a făcut regele
Hussein în Iordania: să alunge cât mai mulţi posibil, să ucidă pe unii dintre lideri şi poate chiar, dat fiind că
spiritele se încinseseră şi situaţia nu mai putea fi controlată, să îi extermine cu ajutorul Israelului.
Dat fiind că războiul civil ameninţa să antreneze distrugerea statului, Siria s-a gândit ce să facă. Libanul
făcuse parte din Siria (ca şi Palestina) în timpul stăpânirii otomane şi înainte, dar Siria a ezitat să intervină din
mai multe motive. Dacă armata siriană ar fi intrat în Liban, armata israeliană ar fi făcut probabil acelaşi lucru şi
ar fi început un nou conflict, nedorit de Siria şi nici de protectorii ei sovietici. Nici Iordania, cu care preşedintele
Assad îmbunătăţise relaţiile de câţiva ani, nu ar fi fost de acord cu nici o acţiune care putea să pară un pas în
direcţia refacerii Siriei Mari. Acelaşi argument a fost valabil şi în cazul Irakului. De aceea Siria, deşi era
înclinată ca stat musulman şi de stânga să favorizeze tabăra druzo-palestiniană, a fost mult mai preocupată să
pună capăt luptelor şi repună pe picioare statul libanez; iar Assad a încercat să găsească o modalitate de a
reinstaura ordinea de drept sub conducerea unui preşedinte maronit (deşi unul nou), chiar dacă acest lucru
însemna să îi atace pe palestinieni. Intervenţia Siriei a căpătat de aceea o tentă antipalestiniană şi promaronită
care a deranjat alte state arabe care, suspicioase faţă de intenţiile Siriei, au încercat să facă în aşa fel încât
gestionarea crizei să revină nu Siriei, ci unei forţe panarabe combinate şi unui mediator din partea Ligii Arabe.
Dar aceste acţiuni nu au dat rezultate. Assad a ales momentul pentru a-şi trimite trupele şi a impus un acord
provizoriu prin care maroniţii vor deţine de jure preşedinţia, dar preşedintele nu va mai fi cel care alege prim-
ministrul, iar musulmanii vor beneficia de reprezentare egală cu cea a creştinilor în parlament. Această acţiune a
însemnat o reistaurare a ordinii de drept, dar pentru şiiţii şi druzii de stânga, care adulmecaseră şi puterea la care
nu au mai avut acces apoi datorită unei intervenţii străine, era similară cu o înfrângere (Kamal Jumblatt a fost
ucis, probabil asasinat); ea a fost o înfrângere şi pentru palestinieni, care au făcut cauză comună cu druzii şi alte
elemente antimaronite şi făcând acest lucru au susţinut partea perdantă şi au fost nimiciţi mai întâi de maroniţi,
apoi de sirieni. A fost o înfrângere şi pentru ruşi care, schimbându-şi vrând-nevrând pivotul din Orientul
Mijlociu de la Cairo la Damasc, au privit Siria acţionând într-un mod oarecum independent şi într-o direcţie care
au displăcut Moscovei. Moscova nu a acordat însă ajutor lui Jumblatt sau Arafat; influenţa ei pe parcursul
acestei crize a fost minimă. Assad, şi nu Arafat, a devenit forţa dominantă în stat. Libanul era în ruine şi sub
tutelă. El putea elimina Siria din teritoriul său numai cu preţul de a da frâu liber unor noi conflicte între armatele
maroniţilor, druzilor şi altora, pe care
armata libaneză nu le-ar putea stăpâni. Maroniţii, deşi au fost salvaţi de Siria, i-au rămas la fel de ostili şi au
continuat să cocheteze cu Israelul în ciuda faptului că acest lucru contribuia la divizarea lor. Palestinienii, fiind
atacaţi de Iordania şi de Siria, şi-au pierdut bastionul din Liban şi conştienţi că simpatia lui Sadat faţă de ei era
contrabalansată de interesul Egiptului de a încheia pacea cu Israel, au rămas din nou fără nici un sprijin. Arafat a
căutat ajutor acolo unde nu trebuia. Deziluzionat de guvernele arabe şi supărat din pricina desprinderii din
cadrul propriei sale mişcări a unor facţiuni de stânga, el a format o alianţă cu stânga arabă şi a devenit astfel o
ţintă pentru guvernele arabe decise să anihileze stânga. Războiul civil din Liban, care a durat din aprilie 1975
până în noiembrie 1976, s-a soldat cu 40 000 de morţi şi mari pierderi materiale şi comerciale. Noul preşedinte,
Elias Hrawi, mai puţin fidel ascendenţei maronite în forma ei veche decât predecesorul său Suleiman Franjieh,
nu dispunea de autoritatea şi de puterea armată necesare pentru a pune în aplicare programul guvernului său.
Intervenţia sirienilor a pus capăt luptelor, dar poziţia lui Assad în Liban era în acelaşi timp încordată şi
stânjenitoare. Siria era prost văzută de tot restul lumii arabe; Irakul a încetat să îi furnizeze petrol (dar Arabia
Saudită i-a oferit credite care să acopere această lipsă). Assad nu avea nici mijloacele, nici probabil voinţa de a-
şi asuma răspunderea pentru problemele Libanului. A revenit la masa tratativelor. în iulie 1977, la Shtoura,
Siria, Libanul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei au reafirmat un acord încheiat între Liban şi
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei încheiat la Cairo în 1969 în care se stipula că aceasta din urmă îşi va
retrage unităţile din Beirut şi din zona frontierei din sud. Dezarmarea palestinienilor a fost operată în Beirut, dar
nu şi în sud, unde luptele au început din nou între palestinieni şi libanezii creştini, Israelienii au invadat Libanul
şi cu ajutorul lor maiorul Saad Haddad a constituit (într-o zonă majoritar musulmană) un stat creştin
semiindependent -Libanul Liber. Nici armata libaneză, întotdeauna neputincioasă în faţa luptelor colective, nici
Forţa Interimară ONU din Liban (UN Interim Force in Lebanon -UNIFIL) nu au putut face nimic pentru a
contracara crearea unui stat israelian marionetă, în timp ce în restul ţării armatele izolate şi-au reluat luptele şi
asasinatele, în acest mie stat existau circa patruzeci de armate şi bande înarmate. în 1980, luptele dintre
principalele două forţe maronites-au soldat cu o victorie a Falangei şi a familiei Gemayel asupra Partidului
Naţional Liberal aparţinând clanului Chamoun şi altor clanuri importante maronite. Clanurile victorioase erau
foarte hotărâte să alunge din Liban toţi palestinienii, refugiaţii civili, precum şi unităţile armate şi beneficiau de
219
sprijinul trupelor blindare israeliene. în zona Beirutului şi în împrejurimile acestuia s-a creat o nouă zonă de
impas, ca cea creată de maiorul Haddad şi peste puterile guvernului, un canton falangist autonom.
SADAT ÎN IERUSALIM: CÂMP DAVID

Israelul era cel care promova această sistematică dezintegrare a Libanului. Libanul de Sud făcea parte din
teritoriile, reclamate pentru Israel de iredentismul
sionist, dar aceste pretenţii nu s-ar fi exprimat poate dacă zona nu ar fi devenit în anii '70 un refugiu al
revanşismului palestinian. Israelul era decis să desfiinţeze prin forţă armata activă a palestinienilor şi cei mai
mulţi israelieni priveau orice acţiune agresivă destinată acestui scop dreptn exercitarea legitimă a dreptului la
autoapărare. Iniţial, ameninţarea la adresa existenţei statului Israel a venit din partea statelor arabe. Israel credea
că, datorită eficienţei sale net superioare şi ajutorului american, îşi va putea înfrânge întotdeauna duşmanii care
se vor lupta unii cu alţii. în această fază palestinienii nu erau nimic altceva decât un instrument minor al statelor
arabe, folositor în special în scopuri propagandistice. Ei au devenit însă problema centrală, creându-şi o forţă de
luptă proprie, atrăgându-şi simpatie pe plan internaţional şi dispunând de ajutorul statelor arabe - o inversare de
roluri care i-a transformat într-un pericol şi mai statornic pentru Israel decât pentru orice guvern arab.
Replica din ce în ce mai agresivă a Israelului a însemnat o recunoaştere a acestei schimbări. Dat fiind că
statele arabe nu puteau fi distruse, puterea politică a palestinienilor ar putea fi distrusă dacă ar putea fi ucişi sau
dispersaţi destui palestinieni. Schimbarea de guvern din Israel a contribuit la punerea în practică a acestei
intenţii. în timpul anului 1976, coaliţia dominată de Partidul Muncii s-a luptat zadarnic cu problemele
economice şi cu ciocnirile din zona Malului de Vest al Iordanului. în cadrul coaliţiei şi al Partidului Muncii au
început să apară sciziuni. La ONU, Statele Unite au rămas unicul stat care se opunea rezoluţiilor împotriva
Israelului în cadrul Consiliului de Securitate şi în cele din urmă s-au alăturat majorităţii pentru a condamna
comportamentul brutal şi ilegal din zona Malului de Vest al Iordanului. Primul ministru, Yitzhak Rabin, a
demisionat atunci când soţia sa a fost acuzată de corupţie, dar succesorul său Shimon Perez nu a supravieţuit
alegerilor generale, iar în 1977 Menachem Begin, un vechi luptător împotriva britanicilor şi a
fundamentalismului religios, a format primul guvern israelian fără Partidul Muncii. El a declarat că Israelul
trebuie să păstreze Malul de Vest al Iordanului şi să accelereze crearea de noi colonii acolo. Preşedintele Carter,
printre alţii, a afirmat că aceste colonii sunt ilegale. El a propus reconvocarea Conferinţei de la Geneva (cu
participarea URSS) la care să fie invitată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, cu condiţia ca aceasta să
recunoască dreptul la existenţă al statului Israel. Begin nu a avut nimic împotrivă ca palestinienii să participe la
conferinţă, dar a fost neînduplecat în a susţine că nu va accepta nicicând să negocieze cu Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei, permiţându-i în acest fel lui Arafat să evite să dea un răspuns categoric problemei
recunoaşterii dreptului la existenţă al statului Israel. în noiembrie, Begin, spre surprinderea tuturor, 1-a invitat pe
Sadat la Ierusalim, iar Sadat, despre care s-a crezut că a pus la cale această invitaţie, probabil prin intermediul
lui Ceauşescu, a acceptat imediat. Lui Sadat, pacea îi era absolut necesară. Tocmai ieşise dintr-un război de
patru zile cu Libia; economia egipteană era într-o stare jalnică; nemulţumirile interne degeneraseră în revolte.
Adresându-se Knessetului cu o sinceritate şi o modestie care i-au atras laudele tuturor, Sadat a deplâns
întârzierea în a se reconvoca Conferinţa de la Geneva şi a făcut apel la pace între Egipt şi Israel, la retragerea
Israelului în cadrul frontierelor sale din 1967 şi la
recunoaşterea dreptului de autodeterminare şi suveranitate al palestinienilor; nu a rostit numele Organizaţiei
pentru Eliberarea Palestinei.înainte de sfârşitul anului, la Cairo au început convorbirile între Egipt şi Israel, iar
Begin a vizitat Ismailia unde a vorbit despre crearea unei entităţi palestiniene autonome în prezenţa unor trupe
israeliene pe parcursul a douăzeci de ani. Propunerile sale oficiale pentru Malul de Vest al Iordanului, publicate
chiar la sfârşitul anului, vizau menţinerea unui control israelian permanent în ceea ce priveşte securitatea şi
menţinerea ordinii publice, posibilitatea pentru locuitorii acestei zone de a alege între cetăţenia israeliană şi
iordaniană (dar nu şi palestiniană), imigrarea arabilor „în număr rezonabil" să se facă printr-un acord încheiat
între Israel, Iordania şi noua autoritate a teritoriului autonom, libertatea pentru israelieni de a cumpăra pământ.
Carter a aprobat acest răspuns, opunându-se în acest fel creării unui stat palestinian.
Acesta a fost începutul procesului care a pus capăt războiului dintre Egipt şi Israel dar, contrar aşteptărilor
multora, nu a făcut nimic pentru palestinieni. Begin, deşi era dispus să renunţe la poziţiile avansate şi de apărare
din Sinai (care erau demilitarizate) nu avea deloc intenţia să renunţe la controlul asupra Malului de Vest al
Iordanului; a propus dimpotrivă să se accelereze transformarea sa demografică prin încurajarea coloniilor fără a
ţine seama de stricta lor justificare militară; populaţia evreiască din zona ocupată a Malului de Vest a crescut de
cinci ori în trei ani ai acestei guvernări. Egiptul şi-a asigurat o pace mult dorită şi revenirea teritoriului şi a
exploatărilor petroliere din Sinai pe care le pierduse în 1973. Dar Sadat a fost atacat violent de mai toată lumea
arabă pentru că nu a reuşit ca acest acord de pace încheiat cu Israelul să fie condiţionat de un acord echitabil
220
pentru palestinieni. El a pierdut subvenţiile de la Arabia Saudită şi a devenit dependent de filantropia
americanilor.
Carter, deşi nu a reuşit să reactiveze Conferinţa de la Geneva, a devenit un înflăcărat campion al acestui
ciudat acord israeliano-egiptean pe care el îl considera precursorul unei serii de acorduri între Israel şi toţi
duşmanii săi dimprejur. Statele Unite şi-au asumat rolul de principal negociator între Israel şi Egipt, iar la o
conferinţă tripartită organizată la Câmp David în septembrie 1978 au obţinut atât acordul lui Begin cât şi pe cel
al lui Sadat pentru ceea ce era desemnat a fi, pe lângă termenii bilaterali de pace, cadrul general pentru un acord
în zona Orientului Mijlociu: Israelul urma să părăsească treptat Malul de Vest al Iordanului (şi Gaza), dând
astfel posibilitatea creării unei entităţi palestiniene autonome cu prezenţă temporară israeliană, toate celelalte
probleme urmând a fi amânate cu cinci ani. Begin şi Sadat - ca şi Kissinger şi Le Duc Tho cu câţiva ani înainte -
au primit Premiul Nobel pentru Pace, repetându-se în acest fel ciudata deviere prin care premiul era acordat
unor luptători care şi-au rectificat poziţia şi nu unor pacifişti exemplari.
Euforia provocată de apariţia lui Sadat la Ierusalim în 1977 a durat aproape un an. Presiunile făcute de
americani asupra Iordaniei şi Arabiei Saudite de a fi de acord cu ceea ce s-a făcut şi se va face pe viitor nu au
avut nici un efect. Arabii erau împărţiţi în ostili şi foarte ostili. Israelul şi-a continuat declinul economic (rata
inflaţiei în această ţară a devenit una dintre cele mai mari din lume) şi politica dură pe malurile sale nordice şi
pe Malul de Vest al Iordanului. Cabinetul lui Begin şi-a
pierdut cei mai de seamă membri şi sprijinul popular; generalul Dayan, care a trecut dintr-un partid în altul
atunci când Begin a câştigat alegerile din 1977, 1-a abandonat la insistenţele guvernului acestuia de a promova
acordurile care aveau un scop politic, dar nu şi strategic, iar generalul Ezer Weizmann a făcut şi el acelaşi lucru
din aceleaşi motiv. Deşi stilul dur şi inflexibil a lui Begin i-a îndepărtat pe mulţi dintre prietenii săi, nu s-au
înregistrat semnale că obiectivele lui de bază ar fi devenit nepopulare. Alegerea lui Ronald Reagan, un
proisraelian făţiş, ca preşedinte al Statelor Unite a fost binevenită pentru israelieni, care au început să reflecte
asupra viitoarei politici a unei administraţii americane forţată să aleagă între fidelitatea sa faţă de Israel şi
interesele sale materiale şi strategice în Arabia Saudită şi în Golf. Iar războiul declanşat în 1980 de Irak
împotriva Iranului a reliefat din nou fisurile dintre duşmanii Israelului, dat fiind că unele guverne arabe
susţineau Irakul, iar altele nu.
La Câmp David, Begin a câştigat de partea sa Egiptul, un important pas diplomatic în istoria triumfurilor
militare ale Israelului. El şi-a consolidat însă flancul sudic ca parte a unei politici expansioniste în alte direcţii.
Israelul şi-a păstrat fără dificultate poziţiile din zona Malului de Vest al Iordanului. Deşi a fost obligat să
folosească măsuri dure care i-au creat o imagine defavorabilă în lume, pe plan intern s-au înregistrat puţine
critici atât la adresa ocupaţiei cât şi a aspectului său neortodox, iar Begin şi-a folosit libertatea de mişcare spre
sud şi est pentru a declanşa un război în nordul Libanului. Victoria electorală limitată din 1981 1-a adus în
situaţia de a depinde în Knesset de anumite partide mici şi cu vederi strict religioase, al căror impact asupra
politicii era puternic şi periculos. Colonizarea progresivă de către Israel a Malului de Vest al Iordanului a
devenit mai brutală şi precipitată -populaţia evreiască avea să crească până în 1985 de la 20 000 la 120 000 - iar
trupele aeriene israeliene şi-au etalat forţa distrugând un obiectiv nuclear de lângă Bagdad în iunie şi făcând
raiduri asupra Beirutului în iulie: un atac concentrat împotriva Irakului pe de-o parte şi împotriva Siriei pe de
altă parte. Cel dintâi atac, menit să împiedice sau să amâne afirmarea Irakului ca putere nucleară ofensivă, a fost
condamnat la ONU chiar de Statele Unite care au amânat, cu câteva săptămâni, trimiterea în Israel a unor noi
avioane militare. Atacul împotriva Beirutului a fost grăbit de neînţelegerile din Liban în privinţa prezenţei
forţelor siriene - aşa-numita Forţa Defensivă Arabă {Arab Defence Force - ADF), creată pentru a menţine
integritatea şi independenţa Libanului, forţă care era însă siriană. Forţa Defensivă Arabă a fost contestată de
Falanga Creştină care era ostilă Siriei şi era îngrijorată de declinul treptat al puterii creştinilor (în special
maroniţi) în comparaţie cu cea a musulmanilor în Liban. Atunci când la sfârşitul anului 1980 sirienii au evacuat
oraşul Zahle aflat la est de Beirut, Falanga a înlăturat armata libaneză regulată şi a ocupat oraşul. Sirienii au
susţinut încercările armatei de a înlătura Falanga. Luptele au luat amploare. Israelul a considerat că aceasta este
o ocazie potrivită pentru a-şi pune planurile în aplicare. Pe lângă raidurile efectuate în sudul Libanului, a
întreprins şi raiduri demonstrative asupra Beirutului, iar atunci când Siria a introdus în luptă rachetele sol-aer,
Israelul le-a atacat. Israelul a sperat să îl determine pe preşedintele
Bashir Gemayel, care nu era doar creştin maronit ci şi fiul fondatorului Falangei, să ia atitudine împotriva
acestui organism militant şi să întărească în acest fel o atitudine creştină şi antisiriană în unele zone ale
Beirutului şi în împrejurimile acestuia. Dar preşedintele Gemayel a fost convins de Siria şi alte state arabe să
condamne o alianţă între Israel şi Falangă. Prinşi la mijloc între Siria şi Israel, maroniţii se aflau pe o pantă
alunecoasă, ameninţaţi fiind să piardă rolul dominant pe care l-au avut în Liban.
La sfârşitul anului 1981, primul ministru saudit, prinţul Fahd, a prezentat un plan pentru pace care
221
impunea retragerea Israelului în interiorul frontierelor sale din 1967 şi implica recunoaşterea statului Israel
delimitat în cadrul acestor graniţe. Acest plan a fost un blestem pentru Israel, dar a fost respins chiar de arabi
atunci când preşedintele Assad a refuzat să participe la o conferinţă la Fez pentru a-1 discuta. Regele Hussein a
susţinut cu tărie iniţiativa saudită, şi-a rezolvat pe o durată de cinci ani neînţelegerea cu Marocul întreprinzând
prima sa vizită în această ţară, dar a stârnit nemulţumirea preşedintelui Reagan datorită insistenţei cu care a
susţinut includerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în orice proces de pace, deşi Consiliul Naţional
Palestinian a refuzat în mod oficial să îşi reducă pretenţiile în ceea ce priveşte eliminarea statului Israel.
Reagan continua să susţină punctul de vedere potrivit căruia pacea poate fi obţinută fără participarea
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, dar angajamentele lui faţă de Israel şi faţă de programul de la Câmp
David al predecesorului său au primit două lovituri la sfârşitul anului 1981. în octombrie, preşedintele Sadat a
fost asasinat. Considerat un erou mai curând în afara ţării sale decât pe plan intern, Sadat i-a revoltat pe mulţi
egipteni prin stilul său şi prin politica lui. O particularitate notabilă a morţii sale a fost transferul paşnic de
putere care i-a revenit lui Hosni Mubarak, demonstrând relativa stabilitate a sistemului politic al Egiptului. Noul
preşedinte, deşi precaut în a opera schimbări politice majore, a fost preocupat să culeagă roadele acordului de la
Câmp David în măsura în care acestea garantau retragerea Israelului de pe teritoriul Egiptului (care s-a încheiat
în aprilie 1982), dar şi să îmbunătăţească relaţiile Egiptului cu restul lumii arabe, înrăutăţite de acceptarea deloc
precaută de către Sadat a referirilor, foarte vagi ale acordului la pretenţiile palestinienilor. în domeniile în care
Sadat a făcut caz de maniera occidentală de a rezolva lucrurile, Mubarak a adoptat-o în mod convenabil pe cea
islamică; el a relaxat sistemul opresiv adoptat de Sadat (şi Nasser) împotriva oponenţilor politici, a obţinut
ajutor extern pentru serviciile publice ale Egiptului şi a redus discret cheltuielile militare. în 1984, s-a simţit
destul de puternic pentru a legaliza Wafd (partid naţionalist) şi pentru a-i permite să participe la alegerile
generale. La rândul său, Reagan a fost obligat să recunoască unele legături dintre diferite părţi ale Orientului
Mijlociu şi să îşi modifice implicit părerea că problema palestiniană poate fi ţinută în frâu. Preocupat de
extinderea războiului ira-kiano-iranian în zona Golfului, el a fost de acord şi a reuşit să convingă Senatul să fie
şi el de acord să se vândă Arabiei Saudite (livrarea urmând să aibă loc în 1986) avioane de recunoaştere
AWACS, dar cu preţul acordării unui nou ajutor militar Israelului, al unui acord pentru „cooperare strategică" şi
al unei capacităţi sporite
pentru acţiuni independente. în plus, spaţiul de manevră al Statelor Unite în Orientul Mijlociu a devenit tot mai
restrâns chiar înainte ca Israelul să anuleze toate planurile de pace, declanşând la 6 iunie 1982 invadarea
Libanului.
INVADAREA LIBANULUI DE CĂTRE ISRAEL

Obiectivul evident şi limitat al acestei operaţiuni era acela de a-i alunga pe palestinienii din sudul
Libanului care atacau Israelul, dar existau şi cauze mai profunde şi ambiţii mai ample. Pentru Menachem Begin
şi sioniştii de tipul lui anumite părţi din Liban aparţineau Israelului prin drept divin şi biblic, iar toate guvernele
israeliene de după crearea statului au discutat problema distrugerii Libanului punând faţă în faţă comunitatea
creştină şi cea musulmană. Scânteia care a declanşat invazia a fost aprinsă de tentativa de asasinare a
ambasadorului israelian la Londra. Scopul acestei invazii a devenit imediat limpede pe măsură ce trupele
israeliene au avansat rapid din sudul Libanului în suburbiile Beirutului. Această acţiune a fost un succes militar,
dar un dezastru politic. în prima fază, Israelul nu a reuşit să înlăture Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei din
Beirut, dat fiind că guvernul israelian s-a retras în urma unui atac asupra capitalei care ar fi antrenat mari
pierderi israelienilor şi nemulţumirea americanilor, dar în iulie Beirutul de Est a fost ocupat cu ajutorul
creştinilor, iar luptătorii palestinieni au fost evacuaţi pe mare. în septembrie, preşedintele Gemayel a fost
asasinat, probabil cu ştirea sau la instigarea Siriei. Israelul a atacat Beirutul de Vest. în acest moment şi drept
răzbunare pentru moartea lui Bashir Gemayel, în două tabere la Sabra şi Chatila au avut loc masacre
înspăimântătoare îndreptate împotriva refugiaţilor lipsiţi de apărare. Autorii acestor masacre au fost falangişti,
dar israelienii erau şi ei prezenţi în cartierul general al falangiştilor pe toată durata celor trei zile şi trei nopţi cât
au durat atrocităţile, care au continuat neîncetat cu ajutorul unor surse de lumină furnizate de israelieni. A urmat
o anchetă oficială israeliană, impusă guvernului israelian de protestele internaţionale şi de îngrijorarea opiniei
publice interne, care a tras la răspundere o serie de personalităţi israeliene pentru implicarea în aceste acţiuni.
Invadând Libanul, Israelul a riscat să piardă sprijinul în principiu necondiţionat pe care i l-au acordat
guvernele americane succesive. Probabil că dacă israelienii s-ar fi limitat la a invada Libanul acest sprijin ar fi
fost acordat în continuare, dar masacrul a lăsat o puternică impresie asupra punctului de vedere american despre
Israel, punct de vedere care, încă de la întemeierea statului după holocaustul nazist, a permis aplicarea unui
dublu criteriu valoric acţiunilor mai dubioase ale israelienilor. Chiar şi în Israel şocul a fost profund şi, cuplat cu
continuele complicaţii şi decese care au însoţit ocupaţia din sudul Libanului timp de câţiva ani, a creat
începuturile unei reacţii împotriva aspectelor cele mai puţin acceptabile ale agresivităţii israelienilor,
222
suspiciunea că politica Israelului este disperată pe termen lung şi o anumită reticenţă în a accepta punctul de
vedere potrivit căruia numai palestinienii
sunt de vină. Mai presus însă de orice, scopul declarat al invaziei - anume acela de a instaura pacea în Galileea,
nu a fost atins.
O forţă multinaţională de menţinere a păcii alcătuită din unităţi franceze, italiene şi americane, cărora li s-
a adăugat la scurt timp un contingent britanic, a sosit în Liban înainte de masacru cu scopul de a supraveghea
evacuarea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi a sirienilor din Beirutul de Vest. în această fază pierderile
erau de circa 12 000 de vieţi omeneşti, inclusiv civili libanezi (şi 350 israelieni). Tot atunci preşedintele Reagan
a elaborat un alt plan de pace. Dat fiind că el includea interdicţia ca Israelul să opereze noi anexări, punea capăt
implantaţiilor israeliene din zona Malului de Vest al Iordanului şi prevedea crearea unui stat autonom în zona
Malului de Vest împreună cu Iordania, a fost imediat respins de Begin. Apelul lansat simultan de Reagan pentru
retragerea reciprocă a trupelor israeliene şi siriene a fost ignorat de ambele părţi şi a fost sortit eşecului încă de
la început. Arabii au elaborat şi ei un plan care recunoştea implicit existenţa unui stat Israel (în cadrul
frontierelor din 1967), dar cereau şi constituirea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim: acesta era o
reluare a planului Fahd din anul precedent (Fahd devenise rege în iunie la moartea fratelui său Khaled). Luptele
dintre facţiunile rivale din Liban au continuat, iar sirienii şi israelienii au rămas în ţară. Luptătorii palestinieni
(circa 7 500) au fost împrăştiaţi în zece direcţii diferite, jumătate din ei în Siria, dar Siria nu a reuşit să ofere o
alternativă la Arafat ca lider incontestabil al palestinienilor.
Poziţia sirienilor a fost iniţial nesigură, dar treptat s-a consolidat, în special pentru că nici frontul
israeliano-american, nici statele arabe duşmane Siriei nu aveau nimic viabil să ofere. Israelienii erau foarte
tensionaţi şi nefericiţi, armata libaneză neputincioasă, forţa multinaţională s-a retras în grabă atunci când a fost
prinsă în focul încrucişat al politicii libaneze: 239 de soldaţi din infanteria marină americană au fost ucişi într-un
singur raid sinucigaş în octombrie 1983, după ce marina americană a bombardat dinspre coastă poziţiile şiiţilor
şi druzilor. Begin a demisionat în 1983 determinat de o combinaţie de probleme personale, respectiv durerea pe
care i-o pricinuise moartea soţiei, şi de frustrare politică, lăsând Israelul slăbit din punct de vedere militar,
politic şi moral. Preşedintele Assad pe de altă parte, după ce a supravieţuit la două runde de revolte organizate
împotriva lui în primele luni ale anului 1982 (deşi numai cu costul masacrării duşmanilor săi interni în număr de
circa 10 000-20 000) şi-a păstrat controlul local. în Liban, Amin Gemayel nu putea apela decât la Assad, iar
când în 1983 Gemayel a încercat să obţină o retragere a israelienilor prin negocieri directe cu Israelul, partenerii
săi din guvernul libanez l-au acuzat pentru eforturile pe care le face, iar Assad 1-a obligat să anuleze înţelegerea
pe care o făcuse cu israelienii. Sarcina lui Gemayel de a realiza o coaliţie a forţelor beligerante ale ţării a fost în
mod repetat zădărnicită de reprezentanţii acestora, iar Gemayel a devenit complet neinteresant.
Retragerea israelienilor s-a încheiat în 1985. Israelienii au luat cu ei 1 000 de libanezi prizonieri. Pentru a
obţine eliberarea acestora, un grup numit al-Jihad a deturnat un avion B-727 american care efectua un zbor de la
Atena la Roma şi i-a obligat pe piloţi să aterizeze la Beirut. Guvernele american şi israelian, exprimându-şi
refuzul de a negocia cu terorişti, nu au acceptat să negocieze pentru eliberarea pasagerilor şi a echipajului, dar
liderul şiit, Nahib Berri, a făcut acest lucru şi a obţinut eliberarea lor în schimbul eliberării celor 1 000 de
prizonieri luaţi de israelieni. Americanii s-au rezumat la ameninţări cu represalii care însă nu s-au materializat.
Siria nu a reuşit să găsească o cale de a pacifica sau de a unifica Libanul. Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei, împotriva căreia se lupta cu orice mijloace, dar nu a fost distrusă, şi-a redobândit poziţiile în taberele
dimprejurul Beirutului şi Sidonului şi a pus astfel Siria în situaţia de a fi din nou atacată de israelieni. De această
dată Siria, renunţând la politica sa de a reface ascendenţa maronito-sunită, a promovat o alianţă a partidului şiit
Mişcarea Amal al lui Nabih Berri cu druzii conduşi de fiul lui Kemal Jumblatt, Walid, dar palestinienii s-au
opus în mod hotărât tentativelor de a-i izgoni din tabere şi şi-au făcut din nou simţită prezenţa în aceste tabere.
Alianţa dintre şiiţi şi druzi i-a alungat pe maroniţi din Beirutul de Vest, dar nu şi pe palestinieni. Necazurile
Siriei au fost temperate de activităţile clandestine ale presupusului său aliat, Iranul, care i-a scindat pe şiiţi între
partidul prosirian Mişcarea Amal şi Partidul lui Dumnezeu - Hezbollah, proiranian, al cărui scop era acela de a
crea un stat islamic în Liban şi de a folosi acest stat ca pe un cap de pod pentru declanşarea războiului împotriva
Israelului şi de a redobândi Ierusalimul -politică apreciată de Siria nerealistă şi sinucigaşă. Amal şi Hezbollah au
ajuns la confruntări în Beirutul de Vest, iar cel din urmă a atacat Armata Libaneză de Sud care se afla sub
protecţia israelienilor. In plus, Iranul îi sprijinea pe suniţii funda-mentalişti (Tawhid al-Islam) care şi-au creat
propria armată şi au folosit-o pentru a lupta împotriva unităţilor siriene din Liban. Sirienii considerau că
Gemayel, dintre maroniţi, este o persoană pe care nu se pot baza; alăturându-se Siriei el şi-a atras duşmănia unei
j umătăţi a comunităţii sale, j umătate din membrii Falangei şi j umătate din armata libaneză (creştină) - toate
organismele în care Siria se bucura de la fel de puţină consideraţie ca şi Israelul. Reprezentantul Falangei, Samir
Geagea, comandant al trupelor libaneze, a pus la îndoială autoritatea lui Gemayel, dar maroniţii, temându-se de
223
aceste divizări în interiorul comunităţii lor, au creat un Consiliu al Salvării ca mijloc de a scăpa de Geagea şi de
a-şi menţine dominaţia asupra Beirutului de Est. Un alt lider maronit, Elie Hobeika - fost comandant al trupelor
libaneze, care fusese înlăturat din funcţie de Geagea în 1986 - s-a alăturat Siriei, s-a dus la Damasc şi a fost de
acord să încheie un armistiţiu cu şiiţii şi druzii şi a acceptat programul politic al Siriei: egalitate între creştini şi
musulmani, reducerea prerogativelor preşedintelui maronit şi o relaţie specială între Liban şi Siria. Dar aceste
manevre nu au reuşit să refacă unitatea cu Libanul sau să pună capăt luptelor. Preşedintele Gemayel care nu a
fost deloc consultat, a respins acordul cu Berri şi Jumblatt, iar maroniţii l-au renegat pe Hobeika în favoarea lui
Geagea. în 1987, maroniţii l-au asasinat pe primul ministru sunit, Rashid Karami şi au determinat în Beirutul de
Est o ostilitate deschisă şi activă faţă de sirieni, care au revenit în forţă.
Libanul a fost împărţit iniţial în trei zone distincte, apoi în patru. în sud, Israelul susţinea regimul său
marionetă sub control militar creştin. Restul ţării avea guverne rivale conduse de succesorul lui Karami, Selim
al-Hoss (sunit) şi Michel Aoun

(comandant creştin al armatei libaneze). Principalul obiectiv al lui Aoun era înlăturarea trupelor siriene cu un
efectiv de 30 000 de oameni, iar în această întreprindere el se bucura de sprijinul veşnicului duşman al Sriei,
Irakul. Luptele au luat amploare. în 1989, un parlament lung ales în 1972 a fost convocat la Taif în Arabia
Saudită. Obiectivul acestuia era să ofere Libanului un nou început după cincisprezece ani de război civil, invazii
străine şi dezintegrare progresivă. Acest parlament a recunoscut principalele schimbări în politica libaneză
lăsând maroniţilor preşedinţia ţării, dar acordând în acelaşi timp mai multă putere primului ministru sunit şi mai
multe fotolii parlamentare şiiţilor, cea mai mare comunitate separată. Preşedintele Elias Hrawi 1-a demis pe
Aoun, dar armata i-a rămas loială. Aoun şi Geagea s-au luptat până când Aoun, în urma unor puternice
bombardamente efectuate de rachetele siriene în 1990, a fost obligat să capituleze: luptele dintre aceste două
forţe creştine au marcat dezintegrarea schismatică a puterii maronite. Geagea şi-a retras trupele din Beirut
lăsând aparent liber guvernul lui Hrawi şi efectiv Siria să controleze capitala şi mare parte din ţară. Israelul şi-a
menţinut controlul indirect în sud prin intermediul Armatei Libaneze de Sud marionetă şi prin evidenta sa
disponibilitate de a recurge la folosirea forţei - aşa cum s-a întâmplat de exemplu în 1993, când un
bombardament foarte puternic a determinat înaintarea a jumătate de milion de refugiaţi spre Beirut în încercarea
de a constrânge Libanul să înlăture unităţile Hezbollah de pe teritoriul său. Această tentativă a rămas fără nici un
rezultat, iar acţiunile Israelului au mărit şi mai mult popularitatea Hezbollah. Alegerile din 1992 au demonstrat
puterea şiiţilor, dar şi divizarea lor între principalul partid al lui Nabih Barri Amal şi Hezbollah, fiecare dintre
acestea având armata sa proprie. Lui Al-Hoss i-a urmat în funcţia de prim-ministru Rafiq al-Hariri, un om de
afaceri prosper care a reuşit să stăpânească fenomenul inflaţiei, să menţină taxele şi rata şomajului la nivele
scăzute, să aducă balanţa de plăţi în situaţia de a avea excedent şi să obţină ajutor şi investiţii externe. El a redat
o oarecare vigoare economiei urbane, dar nu a putut stopa declinul zonelor rurale şi nici atenua sărăcia celor 250
000 de palestinieni, cei mai mulţi fără adăpost, alături de o populaţie libaneză de nu mai mult de 3,5 milioane de
locuitori.
DIPLOMAŢIA REGELUI HUSSEIN

în urma invadării Libanului de către Israel, regele Hussein şi-a concentrat eforturile în direcţia încheierii
unui acord între Israel şi vecinii săi. Eşecul înregistrat de Israel în Liban şi înfrângerea Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei de către Siria au reînviat speranţele regelui de a încheia un acord prin care Israelul va ceda
o parte din teritoriu în schimbul păcii. Aceste speranţe au fost împărtăşite şi de Shimon Perez, liderul Partidului
Muncii din Israel şi de conducerea comună a coaliţiei formate în 1984 cu Partidul Likud, condus după demisia
lui Begin de Yitzhak Shamir; potrivit unui acord de împărţire a puterii Perez a fost prim-ministru din 1984 până
în 1986, când a făcut schimb de posturi cu Shamir şi a devenit
ministru de externe. Aceste speranţe erau însă nerealiste. Printre prevederile unui astfel de acord fiecare dintre
părţi avea o chestiune care nu se putea negocia şi care nu putea fi acceptată de cealaltă parte. Partidul Likud,
deşi aparent dispus să discute acordarea unei anumite forme de autonomie palestinienilor, a insistat să se
menţină controlul asupra întregului teritoriu cucerit în şi după 1967 şi să se negocieze numai cu Iordania. încă
de la începuturile sale, Israelul a refuzat să susţină crearea unui stat palestinian distinct şi a refuzat să angajeze
convorbiri cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sau cu o echipă mixtă din care să facă parte reprezentanţii
acestei organizaţii şi Iordania. Hussein, pe de altă parte, considera că pacea nu este posibilă sau nu poate fi
menţinută fără participarea palestinienilor şi că Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei este reprezentantul lor
firesc şi foarte potrivit. Punctul său de vedere era împărtăşit de guvernele vest-europene, în timp ce Statele
Unite, dând ascultare insistenţelor Israelului, au considerat că negocierile directe înseamnă convorbiri numai
între Israel şi Iordania, fără a fi vorba despre o conferinţă cu o mai amplă participare internaţională. Dat fiind că
224
unul dintre principalele elemente în cadrul negocierilor de pace trebuia să fie cedarea (sau o altă dispunere) a
teritoriului ocupat de Israel, nu Iordaniei ci palestinienilor, problema era total nefirească dacă Iordania nu
abandona ideea de a include Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, iar aceasta din urmă nu dădea regelui
Hussein un mandat deschis pentru a negocia soarta palestinienilor independent de ei înşişi. Sarcina lui Hussein
în aceste împrejurări era aceea de a reuşi să participe la conferinţă folosind vreun subterfugiu inteligent, ceea ce
bineînţeles nu a reuşit.
A început prin a încheia un acord cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei pe baza principiului teritoriu
pentru pace şi a convocării unei conferinţe internaţionale la care să participe cei cinci membri permanenţi ai
Consiliului de Securitate al ONU, Israelul şi o delegaţie comună din care să facă parte reprezentanţi ai Iordaniei
şi ai Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Această formulă a îngropat Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei într-o amplă adunare, dar a respins implicit pretenţia Israelului de a avea loc negocieri directe şi,
nefăcându-se nici o aluzie la rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate, nu a ţinut cont de cererea Israelului de a
se recunoaşte cu prioritate dreptul acestuia de a exista ca stat. Manevra lui Hussein nu a fost sprijinită de
celelalte state arabe cu excepţia Egiptului (care continua să aibă statut de paria în cadrul lumii arabe datorită
faptului că Sadat nu a ţinut cont de fondul problemei în privinţa palestinienilor în cadrul acordului de la Câmp
David) şi a divizat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. în 1985, Hussein a făcut una dintre vizitele lui
repetate la Washington pentru a asigura Statele Unite că Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei va sprijini
rezoluţia 242. A cerut de asemenea arme de la americani. Reagan a refuzat să modifice formula americano-
israeliană pentru negocieri directe, dar a nemulţumit Israelul acceptând să furnizeze Iordaniei rachete şi avioane.
Faptul că a respins planurile lui Hussein vizând organizarea unei conferinţe de pace a constituit penultimul cui
bătut în coşciugul acestora, iar ulterior ele s-au prăbuşit definitiv atunci când chiar şi arabii moderaţi ca regele
Fahd au refuzat să participe la o întâlnire a statelor arabe pentru a discuta aceste planuri.
Hussein a acuzat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei pentru acest eşec. încurajaţi de parţiala lor
refacere în Liban, cei mai activi dintre liderii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei voiau să atragă atenţia
asupra lor şi asupra cauzei lor prin acţiuni răsunătoare şi violente. în timpul unui incident petrecut în Cipru au
ucis trei israelieni. La sfârşitul anului 1985, patru palestinieni s-au urcat la Genova la bordul vasului italian
Achille Lauro, plecat într-o croazieră în estul Mediteranei. Ei intenţionau (după cum au declarat ulterior) să
părăsească vasul la Ashdod în Israel şi acolo să treacă la distrugerea exemplară a bunurilor şi vieţilor
israelienilor. Au fost însă descoperiţi la bord înainte de a ajunge la Ashdod, iar apoi - şi aparent nepremeditat
-au pus stăpânire pe vas şi au cerut eliberarea unui număr de palestinieni ţinuţi prizonieri în Israel. Unul dintre
terorişti a omorât un pasager american. Alarmaţi de această întorsătură a lucrurilor, liderii palestinieni - în
special Abu Abbas, un asociat al lui Arafat, chiar dacă nu era întotdeauna de acord cu el - a dat ordin teroriştilor
să predea căpitanului conducerea vasului şi să coboare în Egipt dându-li-se toate asigurările că vor fi duşi într-
un loc sigur (probabil în Tunisia). Rezolvarea a incidentului a fost posibilă datorită preşedintelui Mubarak, care
a oferit mijloacele necesare pentru ca teroriştii să fie debarcaţi de pe Achille Lauro şi scoşi din Egipt. Dar
americanii, înfuriaţi de moartea nefericitului pasager, au interceptat avionul egiptean la bordul căruia se aflau
teroriştii şi Abu Abbas în drum spre Tunisia şi, ameninţând că vor doborî avionul, l-au forţat să aterizeze în
Sicilia unde americani înarmaţi dintr-o unitate NATO au încercat să pună mâna pe pasageri. Această ultimă
parte a întâmplării a fost dejucată de italieni care i-au arestat şi pus sub acuzaţie pe terorişti, dar i-au permis lui
Abu Abbas să fugă în Iugoslavia. Consecinţele acestor evenimente au inclus căderea guvernului italian (care
ulterior a fost repus în drepturi); scăderea autorităţii preşedintelui Mubarak, care datorită implicării sale a
suportat umilinţa de a asista la doborârea unui avion egiptean de către americani; sporirea acţiunilor violente
ilegale, nu numai de către Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, ci şi de către Israel care a bombardat sediul
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei de pe teritoriul Tunisiei; revocarea definitivă a planurilor de pace
elaborate de Hussein şi a cooperării sale cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei; şi un nou gol în care nici
una dintre părţi nu putea oferi propuneri viabile pentru abordarea problemei păcii în Orientul Mijlociu.
Anul următor (1986), Statele Unite au încercat să dea un nou curs procesului de pace, oferindu-se să
accepte participarea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei la o conferinţă internaţională dacă aceasta va
accepta rezoluţia 242 şi va condamna violenţa - o târzie schimbare a defunctului plan de pace al regelui Hussein.
Dar Hussein, tot mai ocupat cu Războiul din Golf dintre Irak şi Iran, a renunţat să mai sprijine Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei; Peres şi-a încheiat mandatul de prim-ministru; iar Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei a ripostat iniţiativei americane cerând ca Statele Unite să sprijine în mod public dreptul la autodeter-
minare al palestinienilor - adică de a avea un stat al lor. în 1987, Consiliul Naţional Palestinian a abrogat acordul
din 1985 încheiat de Arafat şi Hussein şi şi-a afirmat cererea vizând constituirea unui stat palestinian
independent şi reprezentarea separată la orice convorbiri de pace.
La sfârşitul anului 1987, palestinienii sub ocupaţie israeliană au surprins o lume întreagă, inclusiv pe
225
israelieni, declanşând o revoltă- intifada. Totul a început de la un accident rutier în Gaza, în care palestinienii s-
au comportat în mod ruşinos, iar poliţia israeliană a intervenit cu excesivă brutalitate. S-a aruncat cu pietre, în
cele mai multe cazuri copiii făcând acest lucru, iar israelienii au ripostat deschizând focul şi ucigând oameni.
Revolta s-a extins în zona Malului de Vest şi în Ierusalim şi a provocat din partea israelienilor speriaţi o ripostă
atât de dură încât reputaţia şi-aşa pătată a Israelului a fost profund afectată în întreaga lume, iar guvernele au
protestat în mod public. Israelul nu a reuşit să curme intifada. Iar intifada nu a reuşit să obţină nici un rezultat
concret, cu excepţia unor serioase avertismente la adresa pretenţiilor palestinienilor. Sosirea la sfârşitul anilor '
80 a mii de evrei din URSS a încordat şi mai mult tensiunea de ambele părţi: 200 000 de imigranţi în 1990 şi
perspectiva ca numărul acestora să crească a creat probleme Israelului în ceea ce priveşte găzduirea acestora şi
asigurarea unui loc de muncă, probleme greu de rezolvat. Israelul îşi pierdea puterea în sudul Libanului, iar
criza din Kuweit avea să se adauge motivelor sale de îngrijorare, Siria profitând de această situaţie şi câştigând o
oarecare bunăvoinţă (limitată şi destul de forţată) la Washington; criza a contribuit la strângerea de către
americani de forţe armate în Arabia Saudită împotriva Irakului. Iordania, interlocutorul sporadic al Israelului, a
ieşit din scenă.
Intifada şi modul în care Israelul a ripostat l-au determinat în cele din urmă pe regele Hussein să renunţe
la implicarea sa în zona Malului de Vest al Iordanului, lăsând Israelului întreaga responsabilitate pentru
problemele sale şi accentuând transformarea Iordaniei într-o anexă a ostilităţii palestinienilor faţă de Israel. Hus-
sein a cerut ajutor Irakului împotriva Israelului tot mai bătăios. Statele Unite, care au oferit Israelului ajutor de
până la şi peste cifra de 2 miliarde dolari pe an (în ciuda legilor care interziceau să se acorde ajutor guvernelor
care încalcă drepturile omului), au fost nemulţumite de comportamentul Israelului şi de năruirea procesului de
pace şi s-au implicat în 1989 pentru prima oară în mod oficial şi direct în convorbiri cu Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei. Dar în Israel, Shamir, sub presiunea unor colaboratori ca David Levy şi Ariei Sharon, a
revenit la poziţia lui Begin de la Câmp David. Partidul Likud a declarat că nu va accepta cedarea de teritorii în
schimbul păcii, că se va continua construirea de amplasamente evreieşti în zona malului de Vest al Iordanului,
că nu va acorda niciodată voturi arabilor din Ierusalimul de Est şi nu va participa la nici o conferinţă atâta timp
cât va dura intifada. Anul următor Shamir a sporit presiunile asupra politicii sioniste demisionând din cabinet.
Coaliţia dintre Partidul Likud şi Partidul Muncii, căutând căi pentru a împiedica o conferinţă de pace fără a
nemulţumi prea mult Statele Unite, s-a dezmembrat, iar după îndelungi tratative duse de aceste două importante
partide cu partide religioase minore, Shamir a fost capabil să formeze un nou guvern, dar un guvern dependent
de extrema fanatică. Partidul Muncii s-a împărţit în mod clar între adepţii lui Peres şi cei ai lui Rabin. Arafat,
datorită aceloraşi presiuni din partea colaboratorilor săi, s-a refugiat şi el pe poziţii extremiste. Statele Unite au
încercat să îl folosească pe Mubarak ca mediator, dar fără nici un rezultat.
Invadarea Kuweitului de către Irak (vezi capitolul următor) a îndreptat atenţia către conflicte mai
presante. Acest nou conflict însemna un nou pas înapoi pentru perspectiva atât de redusă a unităţii arabe şi a
păcii în lumea arabă. Arabii nu erau mai uniţi sau mai dornici de a se uni decât alte neamuri. Dar după căderea
puterii otomane, şi mai ales după crearea Ligii Arabe în anii '40, ei şi-au făcut un scop din realizarea unităţii
arabe şi au fost profund mâhniţi şi luaţi în derâdere de cei din afara acestei lumi pentru că nu au realizat acest
lucru. Sfârşitul anilor '70 nu a fost prielnic unor astfel de întreprinderi. Egiptul, cel mai important stat arab, a
devenit un proscris datorită politicii sale de la Câmp David şi nu a mai fost invitat să participe la conferinţa
statelor arabe de la sfârşitul anilor '80. Siria a fost etichetată şi ea drept stat deviaţionist datorită intervenţiei sale
în Liban, sprijinită doar de Libia şi Algeria în vestul îndepărtat şi de Yemenul de Sud în sudul îndepărtat. în
timpul primului război din Golf, Arabia Saudită, care a antrenat toate statele din Golf, a sprijinit Irakul
împotriva Iranului, în timp ce Siria a sprijinit Iranul; Iordania a trecut în mod foarte hotărât de partea Irakului.
Atunci când războiul a luat sfârşit, regele Hussein a încercat să remodeleze politica din lumea arabă. Obiectivele
sale erau instaurarea păcii în Orientul Mijlociu şi menţinerea propriului său regat: aceste obiective erau legate
unul de altul. Atât la nord cât şi în vest regele a avut de înfruntat duşmani în Siria şi Israel; în sud se afla
monarhia saudită, duşman ereditar al haşemiţilor; la est se afla Irakul, care devenea tot mai puternic datorită
unui lider pe atât de ambiţios pe cât de imprevizibil, dar pentru care regele avea sentimente nepotrivite de
prietenie şi încredere; şi apoi mai era Egiptul care a fost readmis în Liga Arabă în 1989. In timpul eforturilor
sale susţinute, dar nerodnice, de a inaugura convorbirile de pace dintre palestinieni şi Israel, regele a devenit mai
suspicios faţă de Statele Unite şi într-o mai mică măsură faţă de Marea Britanie şi tot mai convins că arabii sunt
de fapt cei cărora le revine sarcina de a adopta o iniţiativă în ceea ce priveşte spaţiul lumii arabe. La invitaţia sa,
preşedintele Irakului şi cel al Egiptului -şi al recent conciliatului Yemen cu Arabia Saudită - s-au întâlnit la
Amman la începutul anului 1990. Dar peste câteva luni ambii săi musafiri de vază i-au torpilat planurile şi i-au
pus în pericol tronul, Saddam Hussein invadând Kuweitul, iar Hosni alăturându-se forţelor reunite de Statele
Unite în Arabia Saudită. Regele a condamnat invadarea Kuweitului de către Irak şi luarea de ostatici, a insistat
ca Irakul să se retragă, redându-i-se Kuweitului independenţa, şi a sprijinit sancţiunile ONU; a continuat însă să
226
importe petrol din Irak şi a susţinut să se furnizeze Irakului alimentele şi medicamentele necesare. A continuat
de asemenea să susţină ideea unei rezolvări exclusiv panarabe a crizei. Atitudinea sa a fost apreciată în Iordania,
dar nicăieri altundeva şi chiar şi în Iordania poziţia sa a fost afectată de apariţia unor noi dificultăţi economice,
care se adăugau celor deja existente. încercând încă o dată să joace rolul unui mediator cinstit a fost atenţionat
de preşedintele Bush şi a fost primit de Thatcher cu multă răceală. Criza din Kuweit a demonstrat că era cel mai
bine intenţionat, dar cel mai puţin eficient şef de stat din Orientul Mijlociu.
Războiul din Golf (vezi capitolul următor), precum şi extinderea influenţei sovietice în Orientul Mijlociu
au încurajat Statele Unite să încerce să obţină un
acord de pace multilateral între Israel şi statele arabe vecine şi între Israel şi palestinieni. Cu Egiptul, Israelul
încheiase deja un acord de pace. între Israel şi Iordania nu se mai înregistraseră conflicte de mai bine de
patruzeci de ani, deşi în mod formal cele două ţări erau în război. Nici Egiptul, nici Iordania nu au avut un
conflict serios de interes naţional cu Israelul, iar Iordania a profitat de crearea statului Israel mărindu-şi teritoriul
şi a fost tentată să şi-1 mărească din nou în defavoarea palestinienilor. Cazul Siriei era diferit, dat fiind că Siria
era decisă să îşi redobândească teritoriul pierdut în favoarea Israelului şi spera chiar să poată ajunge să refacă
teritoriul Siriei Mari în defavoarea nu numai a palestinienilor şi Libanului, ci chiar şi a Israelului. Angajamentul
palestinienilor şi aspiraţiile lor au creat legături între Israel şi Iordania, dar nu şi între Israel şi Siria. Israelul
dorea pacea cu Iordania şi Siria, dar se opunea din răsputeri, ca întotdeauna, creării unui stat palestinian sau
recunoaşterii unei identităţi palestiniene distincte. El era dispus să facă concesii minime palestinienilor pentru a
răspunde presiunilor făcute de americani şi să încheie tratate de pace cu statele vecine, dar nu era dispus să
accepte sau să discute problema statului palestinian care a constituit o parte din planul ONU de împărţire pe care
Israelul a dat de înţeles că 1-a acceptat în 1948.
Războiul din Golf a aliniat Statelor Unite Siria şi Egiptul şi a ostracizat Iordania şi Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (care au susţinut acţiunea ONU pentru înlăturarea Irakului din Kuweit, dar s-au opus unui
atac direct împotriva Irakului şi tentativei de a-1 înlătura de la putere pe Saddam Hussein). Statele Unite s-au
gândit să-i îmbuneze pe arabi opunându-se dezvoltării amplasamentelor israeliene din teritoriile ocupate şi
sprijinind principiul pământ-contra pace. Ele au asigurat participarea Israelului la o conferinţă de pace printr-un
amalgam de concesii (nu se discuta problema unui stat palestinian independent) şi prin constrângere (reţinerea
unei garanţii de 10 miliarde de dolari destinaţi rezolvării problemei instalării evreilor veniţi din Rusia).
Guvernul Likud era divizat în ceea ce priveşte problema pământ-contra pace, dar unit în a refuza să accepte o
delegaţie palestiniană separată la convorbirile pentru pace şi în a face doar propuneri vagi în ceea ce priveşte
autonomia palestinienilor. După multe dispute în 1991, la Madrid, s-a deschis o conferinţă care ulterior a fost
transferată la Washington, unde disputele referitoare la organizare au redus convorbirile la simple întâlniri pe
coridoare. Aceste convorbiri erau ceva mai mult decât o şaradă, iar asasinarea liderului Partidului Hezbollah,
şeicul Abbas Musavi de către israelieni în Liban la începutul anului 1992 a creat noi obstacole. Ceva mai târziu
în acelaşi an Partidul Muncii din Israel a învins Partidul Likud la alegerile generale (câştigând 44 fotolii în
Knesset faţă de cele 32 ale Partidului Likud) şi a format un guvern împreună cu partide mai mici, avându-1 pe
Yitzhak Rabin prim-ministru.
Principalul obiectiv al Israelului a rămas acelaşi - să ajungă la o înţelegere cu Iordania şi Siria şi să îi
izoleze şi dividă pe palestinieni - dar tactica s-a schimbat, întrucât Rabin a declarat că doreşte să discute cu Siria
problema ocupării de către Israel a înălţimilor Golan. Această disponibilitate a liderului israelian, care părea a
conduce la o foarte rapidă înţelegere cu Siria, a rămas fără nici un rezultat atunci
când s-a dovedit a însemna de fapt o reducere a forţelor israeliene şi nu retragerea lor sau cedarea unei părţi din
teritoriul ocupat. în ceea ce priveşte Palestina, Rabin a propus un experiment de cinci ani, timp în care o
autoritate palestiniană locală să aibă puteri limitate asupra (în special) serviciilor sociale, dar o foarte redusă
autoritate politică sau putere poliţienească. Problema Ierusalimului a fost scoasă din discuţie, iar poziţia
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei din punctul de vecjere al israelienilor a rămas nerezolvată.
Nici Rabin, nici Arafat nu aveau o poziţie forte. Nici unul dintre ei nu se bucura de suficient sprijin pentru
a ajunge la o înţelegere semnificativă, dar nici nu era clar dacă vreunul dintre ei dorea acest lucru. Arafat şi
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei au fost puternic afectaţi de poziţia pe care au adoptat-o în timpul
războiului din Golf, care s-a adăugat eşecului înregistrat de-a lungul anilor în încercarea de a constitui un stat
palestinian. Prestigiul lui Arafat a atins cote înalte în anii '70 când a reuşit să îşi creeze un statut asemănător cu
acela al unui şef de stat şi să stabilească legături oficiale cu Comunitatea Europeană (1974). El s-a diminuat însă
cinci ani mai târziu atunci când acordurile de la Câmp David, foarte bine primite de CE, nu au oferit
palestinienilor nimic altceva decât vorbe goale. Arafat şi-a refăcut într-o oarecare măsură poziţia politică atunci
când CE şi-a reafirmat la Veneţia în 1980 sprijinul pentru rezoluţia 242 a Consiliul de Securitate, dar el a
continuat să fie un modest actor într-un teatru neînsemnat, rolul lui fiind diminuat nu numai de grupurile mai
227
active, ci şi de intifada, ai cărei lideri din Israel au părut - cel puţin în ochii israelienilor - că vor să constituie o
conducere palestiniană alternativă. De aceea, la începutul anilor '90, Arafat era un lider nesigur pe următoarea sa
mişcare. El continua să fie, totuşi, liderul palestinian recunoscut pe plan internaţional; iar palestinienii continuau
să fie superiori numeric israelienilor în Orientul Mijlociu şi reprezentau circa o cincime din populaţia Israelului.
Victoria înregistrată de Rabin la alegeri 1-a privat însă de majoritatea de care beneficiase până atunci în
Rnesset şi este foarte limpede că ar fi pierdut avantajul parlamentar şi electoral dacă ar fi făcut cea mai mică
concesie Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Conul de umbră în care intraseră Arafat şi Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei i-a oferit o ocazie, deşi riscantă: aceea de a-i discredita pe principalii lideri palestinieni,
astfel încât să evite apariţia unora noi şi mai eficienţi. Rabin spera să găsească în Israel alţi palestinieni cu care
să negocieze un tip strict limitat de autonomie în cadrul unei zone strict delimitate, dar aceste speranţe s-au
dovedit zadarnice. Sub presiunile făcute de americani pentru a începe convorbirile cu palestinienii, precum şi cu
Iordania şi Siria, a constatat că nu există o altă autoritate decât Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, ba chiar
mai mult, posibila alternativă la Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei o reprezenta cel mai militant grup -
Hamas, un grup extremist foarte violent, al cărui principal obiectiv era nimicirea statului Israel. Hamas, care a
devenit cunoscut în 1990, şi-a consolidat puterea după fiecare compromis sau ezitare a lui Arafat şi după fiecare
nelegiuire sau brutalitate comisă de Israel (de exemplu, în 1992 au fost expulzaţi în zona deşertică din sudul
Libanului peste 400 de palestinieni arestaţi în Gaza, încălcându-se în acest fel legislaţia internaţională).
Dat fiind că Rabin şi Arafat aveau păreri total opuse în problema creării unui stat palestinian, singura
posibilitate de a angaja convorbiri între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei era aceea de a aborda
alte subiecte. Au avut loc prin urmare convorbiri secrete, mediate de guvernul norvegian, în urma cărora s-a
semnat declaraţia de la Oslo din 1993, care au marcat doar începutul unui proces al cărui obiectiv a fost păstrat
secret. Israelul a recunoscut Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei ca reprezentant al palestinienilor, iar
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a acceptat dreptul la existenţă al statului Israel şi a fost de acord să con-
damne recurgerea la violenţă. Planul Oslo menţiona trei etape: prima etapă includea retragerea trupelor
israeliene din oraşul Ierihon şi din fâşia Gaza şi transferarea puterii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei; a
doua etapă prevedea organizarea de alegeri în decurs de trei luni pentru desemnarea autorităţilor palestiniene din
aceste zone; şi în sfârşit, a treia etapă cuprindea discuţii referitoare la rezolvarea problemei celor 140
amplasamente din teritoriile ocupate şi din Ierusalim. In ciuda lipsei de precizie şi a unor serioase obstacole,
negocierile pentru implementarea primei etape au continuat şi Israelul şi-a retras trupele din zonele desemnate.
Etapele următoare au fost însă zădărnicite de permanentele hărţuieli între cele două părţi, de acţiunile
israelienilor din fostele zone ocupate care ameninţau că vor face presiuni asupra guvernului Rabin sau îl vor
face să cadă, de ostilitatea Hamas care încerca să îl discrediteze pe Arafat şi să distrugă Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei, de lipsa de bunăvoinţă a lui Rabin în a continua mai rapid procesul început şi de
confiscarea de pământ de către Israel în teritoriile ocupate pentru a crea noi amplasamente israeliene. Pentru
Israel cedarea fâşiei Gaza a însemnat o bună ocazie de a scăpa de o zonă săracă şi violentă de pe urma căreia nu
obţinea nici un profit, ba chiar dimpotrivă nu avea decât de pierdut, o zonă care transferată fiind sub autoritatea
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei va crea neajunsuri lui Arafat ca posibil şef de stat. Cedarea Ierihonului,
pe de altă parte, nu era deloc binevenită pentru că ea presupunea cedarea unei importante zone din Malul de
Vest al Iordanului guvernului palestinian.
Către sfârşitul anului 1995 s-a încheiat o a doua etapă a acestui proces de pace, deşi după mai bine de un
an decât fusese programat, când şase oraşe şi câteva sute de mici oraşe şi sate din zona Malului de Vest au fost
transferate administraţiei (limitate) palestiniene - excluzând însă Hebronul, principalul oraş din sud, care a fost
în 1994 scena asasinării a douăzeci şi nouă de musulmani într-o moschee sub ochii poliţiei israeliene, unde
coloniştii israelieni au reuşit să impună un regim mixt. Noua zonă a autorităţii palestiniene era un mozaic în care
şase oraşe erau separate unul de altul, alimentarea lor cu apă şi alte produse de strictă necesitate era controlată
de Israel, iar poliţia şi armata israeliană aveau în continuare dreptul să acţioneze în spaţiile de intervenţie care
cuprindeau două treimi din Malul de Vest al Iordanului. Poliţiei palestiniene i s-a declinat dreptul de a aresta
israelieni. La începutul anului 1996 aveau să fie alese un Consiliu Palestinian şi preşedintele executivului
palestinian. Configuraţia care a rezultat în urma acestui proces a fost o succesiune de două şiruri dispersate şi
ostile de oraşe palestiniene şi amplasamente
israeliene, toate aflate efectiv sub controlul israelienilor. în ceea ce priveşte soarta refugiaţilor palestinieni,
dintre care cei mai mulţi continuau să trăiască în lagăre, nu s-a rezolvat nimic. Rabin şi Arafat au continuat să
fie de păreri total opuse în privinţa problemei cruciale de a se şti dacă la capătul acestui proces de pace se va
ajunge la constituirea unui stat palestinian.
Pentru Rabin, procesul de pace părea a reprezenta drumul către dezastrul electoral pentru el însuşi şi
pentru partidul său şi probabil că a continuat acest drum de nevoie, dar fără optimismul manifestat de ministrul
228
său de externe, Shimon Peres. Rabin a continuat cu mai multă convingere procesul de îmbunătăţire a relaţiilor
cu Iordania prin intermediul unei declaraţii de nebeligeranţă reciprocă adoptată după încheierea unui tratat de
pace. Cele două state nu s-au angajat în ostilităţi timp de mai bine de jumătate de secol, dar strategii israelieni
erau destul de îngrijoraţi de perspectiva unui atac din partea Iordaniei declanşat de iordanieni sau de alţi arabi
folosind teritoriul iordanian. Rabin şi Hussein împărtăşeau o aversiune comună faţă de Arafat personal, şi exact
aşa cum Ben-Gurion negociase cu bunicul regelui Hussein pentru ca Iordania să îşi însuşească pământuri
atribuite statului palestinian conform planului de împărţire al ONU, tot astfel Rabin a încercat să obţină
cooperarea lui Hussein împotriva pretenţiilor palestinienilor asupra Ierusalimului, acordând drepturi de tutelă
asupra locurilor sfinte musulmane unui organism religios din Iordania. Israelul a trecut apoi la exproprierea
pământului aflat în jurul Ierusalimului pentru construirea de amplasamente israeliene, evitând cenzura
internaţională prin folosirea dreptului de veto de către americani în Consiliul de Securitate. Rabin a pus capăt
acestor operaţiuni numai atunci când a fost ameninţat să fie înfrânt în Knesset prin pierderea voturilor arabilor în
favoarea partidului Likud.
Acordul de pace pe care Rabin 1-a încheiat cu Iordania a fost un pas în strategia sa de a face pace cu
vecinii Israelului cu scopul final de a îngropa premisa, veche de aproape cincizeci de ani, că pe vechiul teritoriu
al Palestinei trebuie să existe în egală măsură un stat palestinian şi unul israelian. Cheia acestei strategii o
reprezenta însă nu Iordania, ci Siria. Iordania nu avea nici un drept să revendice teritoriul care făcuse parte din
teritoriul sub mandat, Siria avea în schimb acest drept. Principala prioritate a lui Assad era redobândirea
înălţimilor Golan, dar obiectivul mai vechi şi mai stăruitor al Siriei era acela de a reface Siria Mare. Siria era, ca
şi Israelul, un stat iredentist, iar orizontul său cuprindea întregul Israel şi Libanul şi părţi din Iordania. După cum
Assad ştia, iar Rabin se temea de acest lucru, Siria avea o alternativă la pacea cu Israelul. Cu ajutor din partea
Iranului şi a Pakistanului ea ameninţa să devină o a doua putere nucleară în Orientul Mijlociu care să elimine
monopolul Israelului şi să străpungă strategia acestuia de apărare.
în 1995, supravieţuirea Israelului depindea, aşa cum depinsese timp de jumătate de secol, de armele şi de
banii americanilor. Cheltuielile militare ale Israelului depăşeau suma de 7 miliarde de dolari pe an, dar Israelul
reuşise, datorită încurajărilor şi finanţelor americane, să îşi procure armament nuclear. Subvenţiile americanilor
nu puteau continua la nesfârşit la un nivel de 3 miliarde de dolari pe an, iar arsenalul nuclear al Israelului a
determinat statele arabe si alte state musulmane să i se alăture
într-o cursă regională a înarmărilor şi o falimentare reciprocă. Cu toate acestea politica lui Rabin nu părea să
difere de cea a predecesorului său, Shamir, care a mărturisit că urmăreşte să prelungească convorbirile cu
palestinienii pe o durată de zece ani. Rabin s-a confruntat foarte vag cu necesitatea de a încheia pace cu Siria
prin cedarea înălţimilor Golan, riscând în acest fel să piardă alegerile din 1996 -alegeri în cadrul cărora, potrivit
unui amendament din 1992 la constituţie, primul ministru al Israelului urma să fie ales pentru prima oară prin
vot popular. Supliciul său destinat căutării unei modalităţi de a îmbina securitatea cu pacea a luat sfârşit în 1995
când a fost asasinat de un tânăr israelian, convins că eforturile lui Rabin în direcţia soluţionării problemei păcii
au fost prost orientate şi abătute de la direcţia reală datorită corupţiei.
12. RĂZBOAIELE DIN GOLF
Despre Iran se spune în mod tradiţional că face parte din Orientul Mijlociu, dar se insistă asupra ideii că
nu face parte din lumea arabă. El rememorează cu mult mai puternice resentimente cucerirea arabă din secolul
VII decât cucerirea mongolă care este cu 600 mai recentă. El reprezintă singura fortăreaţă a religiei şiite
islamice, care constituie o deviere rigidă şi stridentă de la ortodoxia sunită: unică pentru că şiiţii, deşi majoritari
în Bahrain, Irak şi poate şi în Oman, sunt peste tot, mai puţin în Iran, supuşii unei dinastii sau ai unei clase
conducătoare sunite. Iranul este bogat în petrol dar, spre deosebire de lumea arabă, nu numai în petrol. Iranienii,
care sunt majoritari, domnesc asupra unei varietăţi eterogene de rase şi religii. Iranul nu a făcut niciodată
obiectul imperialismului occidental, deşi a fost uneori obligat să se umilească în faţa puterilor imperialiste, în
special în faţa britanicilor şi a ruşilor. Setea de petrol a lumii întregi i-a oferit mijloacele necesare pentru a
deveni o putere industrială şi militară fără egal în regiune.
Dacă datele sale istorice şi geografice au îndemnat Iranul să se teamă atât de britanici cât şi de ruşi,
petrolul 1-a determinat să fie foarte suspicios mai ales faţă de cei dintâi. în cel de-al doilea război mondial
ambele puteri au ocupat Iranul sub pretextul necesităţii strategice (iranienii au rezistat timp de trei zile) şi au
forţat abdicarea fondatorului noii dinastii iraniene, Reza Pahlavi, care a fost exilat pe insula Mauritius şi ulterior
a murit în Africa de Sud în 1944. Fiul şi succesorul său, Mohammad Reza Pahlavi, nu a avut nici timpul
necesar, nici ocazia să se remarce în ochii poporului său până când războiul şi ocupaţia au luat sfârşit. Tratatul
din 1942 prin care se ratifica ocupaţia străină prevedea retragerea britanicilor şi a ruşilor la şase luni după
încheierea ostilităţilor. Rusii au încercat să îşi menţină influenţa în provincia Azerbaidjan, relativ bogată, ostilă
229
în mod tradiţional guvernului central şi aflată la graniţa cu URSS. Ei au sprijinit în egală măsură mişcarea
separatistă a kurzilor şi au sperat poate să creeze o zonă de influenţă sovietică care să se întindă din sud de la
republica kurdă Mahabad prin alte teritorii kurde până la Golful Persic. Tentativa lor a fost sprijinită de Partidul
Tudeh, un amalgam de comunişti marxişti cu o mai veche tradiţie liberală care a inspirat Mişcarea
Constituţională la începutul secolului.
Trupele britanice au părăsit Iranul foarte punctual în martie 1946, dar trupele ruseşti nu au putut fi
determinate să plece de guvernul iranian. Qavam es-Sultaneh, un mai vârstnic priceput om politic iranian, care a
devenit prim-ministru în ianuarie 1946, a făcut o vizită la Moscova în februarie, în urma unei plângeri depuse de
Iran
la nou înfiinţatul Consiliu de Securitate şi a încercat să îl convingă pe Stalin că interesele ruşilor în Iran s-ar
realiza mai uşor păstrându-se bune relaţii cu guvernul iranian decât menţinându-se trupe sovietice în nord-vestul
Iranului. Ruşii, dornici în egală măsură să obţină un acord cu guvernul central în privinţa petrolului, dar şi să
încurajeze mişcările separatiste împotriva acestuia, şi-au retras trupele abia peste câteva săptămâni. Qavam a
început convorbiri pe tema încheierii unui acord în privinţa petrolului, dar a evitat orice pas decisiv sub
pretextul că, din punct de vedere constituţional, decizia finală revenea parlamentului care era pe punctul de a fi
ales; prin urmare a amânat alegerile. Qavam a jucat simultan joc dublu cu Partidul Tudeh. După ce i-a acceptat
pe unii dintre membrii acestui partid în guvernul său pentru a-i calma pe ruşi, apoi a fost încântat (ca să nu
spunem chiar mai mult) de revolta unor puternice triburi din sud care cereau demiterea miniştrilor din Partidul
Tudeh şi a celorlalţi membri ai acestui partid aflaţi în posturi importante. Noua Adunare Consultativă Islamică -
Majlis (camera inferioară a parlamentului iranian) 1-a criticat pe bună dreptate pe Qavam pentru că a început
convorbirile cu ruşii în vederea încheierii unui acord în privinţa petrolului şi a declarat aceste convorbiri nule şi
neavenite. în ciuda acestor realizări indirecte, Qavam a fost înfrânt şi a demisionat la sfârşitul anului. După ce i-
a păcălit pe ruşi şi i-a văzut pe britanici plecând, a adoptat o politică de colaborare cu Statele Unite, de la care
spera să obţină ajutor financiar şi sprijin diplomatic în încercarea tradiţională a Iranului de a-i ţine la distanţă
atât pe ruşi cât şi pe britanici.
PETROL ŞI NAŢIONALISM ÎN IRAN

Succesorii lui Qavam aveau să fie totuşi implicaţi într-un conflict cu britanicii în care Statele Unite, după
unele ezitări, au sprijinit în mod ferm Marea Britanie. Deşi trupele britanice au părăsit Iranul potrivit
prevederilor tratatului din 1942, relaţiile anglo-iraniene s-au înrăutăţit datorită existenţei Companiei Petroliere
anglo-iraniene care deţinea monopolul asupra exploatărilor petroliere din Iran şi în care însuşi guvernul britanic
deţinea un număr substanţial de acţiuni. Această relaţie neobişnuită a conferit companiei o nuanţă politică şi a
implicat guvernul britanic în afaceri comerciale, două aspecte care erau, după părerea iranienilor, consecinţa
nefirească şi nedorită a acordării unui teritoriu concesionat unei persoane particulare la începutul secolului.
Nemulţumirea iranienilor a sporit datorită suspiciunii că această companie străină bogată va vinde petrol
marinei britanice în condiţii foarte favorabile, datorită caracterului secret al datelor referitoare la amploarea
acestor vânzări şi al conturilor sale în general şi datorită faptului că nu a făcut cunoscute în restul Iranului
salariile convenabile, condiţiile de muncă şi alte beneficii pe care le oferea angajaţilor săi. Pe de altă parte,
responsabilitatea pentru deficienţele companiei nu îi revenea .numai acesteia: nu şi-a făcut publicitate pentru că
fiind practic singura companie de acest fel care trebuia să respecte legile care reglementau munca, nu putea
pretinde faimă de vreme ce nu avea concurent.
Concesiunea moştenită de companie a fost acordată în 1901 unui anume W.K. D'Arcy şi obţinută de
companie înainte de primul război mondial. Guvernul iranian a negociat pentru a primi un procent din
profiturile nete ale companiei, dar aceste negocieri s-au încheiat prost pentru Iran, dat fiind că partea ce revenea
Iranului a ajuns să depindă de nivelul taxelor din Marea Britanie. Ulterior a fost afectată de criza din perioada
interbelică, iar în 1932 Iranul a declarat că vrea să anuleze concesionarea. Ca rezultat al negocierilor dintre şahul
Reza şi companie s-a încheiat un nou acord, ratificat de parlamentul iranian, prin care se acorda companiei o
nouă concesionare pe o durată de şaizeci de ani începând din 1933 (în loc de şaizeci de ani din 1901) asupra
unei zone reduse simţitor; concesionarea prevedea ca
drepturile Iranului să fie calculate în funcţie de cantitatea de petrol extrasă. în 1950, această producţie era de
32,5 milioane de tone metrice, de trei ori mai mult decât producţia din 1938; Iranul era cel mai mare producător
de petrol din Orientul Mijlociu şi avea la Abadan cea mai mare rafinărie din lume.
Veniturile obţinute de pe urma petrolului erau absolut necesare. După cel de-al doilea război mondial,
Iranul a început dezvoltarea economică, iar planul adoptat de Majlis în 1947 presupunea cheltuieli de 651
230
milioane de dolari, dintre care 242 milioane de dolari urmau să fie obţinute de pe urma petrolului. Dar veniturile
petroliere în 1947 şi 1948 au fost o dezamăgire, în ciuda creşterilor foarte mari înregistrate de profiturile
companiei, iar compania, simţind pericolul, a început convorbiri pentru revizuirea acordului din 1933. In 1949 a
fost încheiat un acord suplimentar: rata drepturilor ce trebuiau să revină iranienilor a crescut cu 50%, iar
compania a fost de acord să plătească imediat din rezervele ei suma de 5,1 milioane de lire sterline şi ulterior
plăţi din aceste rezerve anual în loc să aştepte până în 1993, aşa cum prevedea acordul din 1933. Acest acord era
extrem de favorabil Iranului, dar şi foarte greu de înţeles şi de neacceptat pentru un grup de naţionalişti care
voiau să pună capăt acestei concesionări, iar conducerea şi profiturile industriei petroliere să fie preluate de
iranieni. Generalul Aii Razmara, care a devenit prim-ministru în 1950, a întârziat o vreme să supună spre
aprobare Majlis-ului acordul suplimentar. Atunci când a recomandat adoptarea lui - în mare măsură pe baza
faptului că Iranul nu dispune de personal calificat în domeniul petrolier -comitetul special pentru petrol al Majlis
a cerut naţionalizarea exploatărilor petroliere şi a rafinăriei; iar primul ministru a retras acordul. Compania, care
în mod neaşteptat era la curent cu condiţiile oferite de Compania Petrolieră Arabo-Americană (Aramco)
guvernului din Arabia Saudită - condiţii care erau mult mai favorabile (ca termen) şi în special mai uşor de
înţeles - s-a pregătit să redeschidă discuţiile şi să simplifice acordul suplimentar. Razmara a elaborat o serie de
rapoarte prin intermediul unor experţi care se opuneau naţionalizării, dar a fost asasinat în martie 1951 de un
naţionalist fanatic aparţinând grupării semireligioase Fidayan-i-Islam. A doua zi Majlis a aprobat propunerile
comitetului pentru petrol, iar câteva săptămâni mai târziu a naţionalizat industria petrolieră.
Generalului Razmara i-a urmat în funcţie Husain Ala, un prieten şi un candidat propus de şah care voia să
evite numirea preşedintelui comitetului pentru petrol, Dr. Muhammad Musaddiq, ceea ce însă nu a reuşit. Dr.
Musaddiq a venit la putere la sfârşitul anului 195Îşi a rezistat numai până în august 1953. Musaddiq era un
aristocrat bogat, cu toane şi ipohondru, care a încecat cât a fost la putere să facă apel la cele mai variate
sentimente; el era sprijinit de şovini xenofobi, de fanatici religioşi, de radicali comunişti şi necomunişti, de
vechea aristocraţie funciară din care făcea parte, şi de toţi cei care nu aveau încredere în încercarea şahului de a
reinstaura autoritatea dinastiei care decăzuse datorită abdicării tatălui său şi datorită ocupaţiei străine din timpul
războiului. Capitalul său politic de bază era un naţionalism limitat care, deşi a folosit poate iniţial numai drept
paravan, a devenit esenţa acţiunilor sale politice. Dacă, şi acest lucru pare probabil, Musaddiq a intenţionat să
combine
naţionalizarea industriei petroliere cu folosirea şi în continuare a tehnicienilor străini şi a folosirii finanţelor
străine, el a fost curând înfrânt de propriile sale declaraţii extreme şi de susţinătorii săi. Musaddiq a devenit o
figură nostimă pentru lumea întreagă, cu siguranţă pentru Occident, dar în ţara lui s-a bucurat de o mare popu-
laritate (dincolo de sprijinul cumpărat al mulţimii din capitală) şi chiar şi oponenţii săi politici au fost obligaţi să
recunoască succesul obţinut de el în diminuarea fenomenului corupţiei în viaţa publică. Nu a reuşit însă să
menţină controlul asupra evoluţiei disputelor legate de petrol sau să îşi menţină încrederea în sine, a devenit
prizonierul propriilor sale atitudini imprudente şi a subestimat eficienţa sancţiunilor economice pe care guvernul
britanic le-a folosit împotriva lui.
Legea pentru naţionalizarea petrolului a expropriat compania britanică şi a creat o nouă companie
iraniană care să îi ia locul. Pe tot parcursul controverselor care au urmat Dr. Musaddiq a insistat ca britanicii să
recunoască valabilitatea decretului de naţionalizare ca premisă pentru orice negocieri referitoare la despăgubirile
cuvenite companiei britanice. Britanicii, pe de altă parte, au declarat că decretul este ilegal şi inoperant, că titlul
companiei rămâne intact şi că acordul de concesionare din 1933 nu poate fi revocat printr-un decret unilateral al
uneia dintre părţi, chiar dacă acea parte este un stat suveran. Prin urmare, Marea Britanie a pretins nu numai
despăgubiri pentru pierderea beneficiilor la care compania avea dreptul potrivit acordului de concesionare, ci şi
o altă sumă reprezentând daune rezultând din încălcarea contractului.
în această dispută a fost implicată nu numai compania, ci şi guvernul britanic care răspundea de siguranţa
cetăţenilor britanici (a căror viaţă putea fi pusă în pericol de frenezia naţionalistă) şi dorea să îşi apere
importanţa financiară în cadrul companiei britanice; el era obligat de asemenea să ia atitudine pentru a apăra
drepturile statului britanic, de teamă că slăbiciunea într-o anumită zonă a Orientului Mijlociu ar putea provoca
atacuri la adresa intereselor britanice şi în alte zone. In timpul anului 1951, s-au făcut numeroase tentative de a
negocia cu Dr. Musaddiq -de către compania britanică, de un emisar special al preşedintelui Truman şi de o
delegaţie britanică condusă de un ministru din cabinetul britanic. Administraţia americană a trecut după unele
ezitări de partea britanicilor. Simpatia sa faţă de cauza britanicilor era într-o oarecare măsură contracarată de
dorinţa sa de a atrage Iranul în tabăra statelor occidentale; dat fiind că disputa în problema petrolului ameninţa
dimpotrivă să separe Iranul de Occident, unii americani erau nerăbdători nu numai să medieze, ci şi să asigure o
soluţionare a acestui conflict fără a se respecta întru totul ceea ce Londra considera necesar. Dar cabotinismul
extravagant al Dr. Musaddiq a îndepărtat simpatia americanilor, iar vizita făcută de el la New York (pentru a se
adresa Consiliului de Securitate) şi la Washington în octombrie 1951 nu l-au ajutat cu nimic, ba chiar
231
dimpotrivă. Faptul că a cochetat cu Moscova şi faptul că le era dator comuniştilor iranieni i-au determinat pe
americani sa treacă de partea britanicilor şi să îi sprijine pe duşmanii din interior al lui Musaddiq pentru a-1
răsturna de la putere.
Cauza disputei nu o constituiau legalitatea sau ilegalitatea măsurilor lui Musaddiq, ci lipsa de voinţă a
guvernului britanic de a recurge la forţă (cu excepţia

cazului în care se punea problema securităţii cetăţenilor britanici); de incapacitatea companiei iraniene de a
vinde petrol iranian în situaţia obstacolelor interpuse de compania britanică şi de lipsa de solidaritate în rândul
producătorilor; şi de eşecul economic înregistrat de regimul lui Musaddiq care, lipsit de veniturile pe care i le
furniza compania britanică, a fost incapabil să găsească o altă sursă de bani. Nereuşind să obţină împrumuturi de
la Statele Unite sau de la banca Mondială, Musaddiq a apelat la renumitul Dr. Hjalmar Schacht care la câteva
zile după ce s-au cunoscut în septembrie 1952, i-a spus că îl consideră unul dintre cei mai chibzuiţi oameni
politici ai vremii, dar nu 1-a putut ajuta. între timp, unii dintre aliaţii lui Musaddiq au început să şovăie. In iulie
1952, el a fost din nou desemnat prim-ministru, după o demisie de rutină în urma convocării unui nou Majlis,
dar membrii acestuia au manifestat o oarecare reţinere în a-i acorda puteri depline aşa cum a cerut. Când şahul a
refuzat să îl numească la Ministerul de Război, a demisionat. Dar Qavam, succesorul său, nu a reuşit să rămână
în funcţie decât patru zile, după care s-a retras; populaţia a demonstrat în favoarea lui Musaddiq, Majlis-ul i-a
acordat puteri depline, tronul însuşi părând să fie ameninţat. Numai armata avea capacitatea să îl înlăture din
funcţie, ceea ce a şi făcut un an mai târziu.
Triumful lui Musaddiq a evidenţiat faptul că poziţia lui politică depinde de voinţa mulţimii fără a mai
vorbi de dependenţa sa financiară faţă de britanici, care la rândul ei era condiţionată de dependenţa lui faţă de
preotul musulman Kashani, un naţionalist extremist care a devenit preşedintele Majlis-ului şi nu a permis o
apropiere de britanici. La sfârşitul anului 1952, între Musaddiq şi Kashani au apărut neînţelegeri. Anul următor
Musaddiq 1-a învins pe Kashani şi a dizolvat Majlis, dar nu a reuşit să îl înfrângă şi pe şah. în august, şahul 1-a
demis pe Musaddiq şi 1-a numit în locul său pe generalul Zahedi. Trei zile mai târziu, atât şahul cât şi generalul
au fost înlăturaţi, dar în timp ce şahul a plecat la Roma, generalul s-a retras la o distanţă mult mai mică şi la o
săptămână de la numirea sa iniţială a revenit pentru a pune capăt regimului Musaddiq o dată pentru totdeauna cu
un important ajutor din partea CIA şi a serviciilor secrete britanice. Şahul a revenit şi el. Mâna de ajutor pe care
au dat-o Statele Unite a fost un lucru binecunoscut şi nimeni nu a uitat acest lucru atunci când şahul a fost din
nou silit să plece douăzeci şi cinci de ani mai târziu.
Curând disputa în problema petrolului a luat sfârşit. Au fost elaborate noi acorduri care se bazau, în mod
ironic, pe recunoaşterea validităţii decretului iranian de naţionalizare. Compania iraniană a petrolului a continuat
să existe, iar petrolul a rămas în posesia sa. A fost creat un consorţiu de opt companii străine - britanice,
americane şi franceze. Compania britanică a acceptat, nu fără obiecţii, un procent de 40% în acest consorţiu şi a
primit de la cei şapte asociaţi 214 milioane de lire sterline pentru restul de 60% pe care aceştia le-au împărţit
între ei. Compania britanică urma să mai primească 25 milioane de lire sterline, pe parcursul anilor
* Schacht, Horace Greely Hjalmar - Bancher şi om politic german, care a fost consultat de guvernele Siriei,
Indoneziei şi Egiptului în calitate de consilier financiar, [nota trad.]

1957-1977, de la guvernul iranian, ca despăgubiri pentru pierderile suferite datorită naţionalizării. Consorţiul a
obţinut controlul efectiv asupra rafinăriei Abadan şi asupra principalelor exploatări petroliere pe o durată de
douăzeci şi cinci de ani, cu posibilitatea reînnoirii acestui contract şi s-a angajat să plătească guvernului iranian
50% din profit. în acest fel doctrina naţionalistă a fost satisfăcută, consumatorii au fost asiguraţi că li se vor
satisface cerinţele, iar producătorii că vor obţine veniturile cuvenite. Relaţiile diplomatice dintre Iran şi Marea
Britanie au fost restabilite deplin la începutul anului 1954. Musaddiq a petrecut următorii doi ani în închisoare.
DOMNIA ŞAHULUI
Căderea de la putere a lui Musaddiq a însemnat o victorie pentru şah. Susţinătorii de stânga ai lui
Musaddiq au fost persecutaţi cu asiduitate, iar şahul a instaurat treptat absolutismul dinastic, mai întâi printr-un
regim militar care a durat până în 1957 şi apoi prin intermediul unor prim-miniştri care fie erau foarte obedienţi,
fie erau înlăturaţi. Moartea unicului frate al şahului la sfârşitul anului 1954 a ameninţat dinastia şi 1-a obligat pe
şahul fără moştenitor să divorţeze de cea de-a doua soţie şi să se căsătorească cu o a treia, care i-a oferit un an
mai târziu un fiu. Faptul că a dobândit un moştenitor a consolidat poziţia şahului şi 1-a determinat să instituie o
politică de împărţire a pământului şi de reformă care s-a dovedit atât de nepopulară în rândul proprietarilor de
pământ şi a Majlis-ului (în care aceştia erau reprezentaţi) încât şahul s-a lipsit de serviciile parlamentului timp
de doi ani (1961-1963). In 1963, considerând că poziţia sa este îndeajuns de solidă, a organizat un plebiscit care
232
a confirmat ascendenţa sa şi declinul puterii notabilităţilor din provincii. Mediul politicienilor de la oraş, şefii
tribali şi tinerii educaţi au rămas din diferite motive nemulţumiţi, dar profitul obţinut de pe urma petrolului a
crescut, iar produsul naţional brut al Iranului a început să înregistreze creşteri anuale de circa 7%.
Pe plan extern, şahul a trebuit să decidă dacă să se alăture Pactului de la Bagdad şi să-şi orienteze ţara
spre Occident. A făcut acest lucru în 1955, după ce a devenit primul beneficiar al ajutorului American Point
Four (Punctul Patru American), iar în 1959 a făcut o vizită de stat la Londra şi 1-a primit pe preşedintele
Eisenhower la Teheran. După o scurtă perioadă de răceală, relaţiile ruso-iraniene s-au îmbunătăţit, iar în 1963
preşedintele Brejnev a fost şi el primit în vizită oficială în capitala Iranului, care a repus pe tapet faptul că
neîncrederea care se manifestă în mod tradiţional între cele două ţări trebuie să ţină cont de faptul că Iranul are o
frontieră neapărată cu URSS şi să ia în calcul drumurile comerciale din nord pentru exportarea produselor din
provinciile sale nordice. Şahul nu a fost de acord să se instaleze rachete nucleare pe teritoriul Iranului şi, fără a
se retrage din CENTO (cum se numea acum Pactul de la Bagdad) sau să se alinieze unui grup de ţări nealiniate,
a preferat o poziţie mai independentă în politica mondială. în perioada 1969-1970 a reuşit să joace un rol decisiv
în prefigurarea viitoarei politici din Golful Persic după plecarea britanicilor şi, savurând rolul de antreprenor
încoronat, să

folosească bogăţiile minerale şi o economie limitată pentru a transforma Iranul într-o importantă putere militară
şi industrială. Politica şi obiectivul şahului erau dezvoltarea cu orice preţ, iar cheia succesului o reprezenta
petrolul, deşi petrolul nu era unica bogăţie a ţării. (Iranul avea importante rezerve de gaze naturale, alte minerale
şi o agricultură prosperă, iar dezvoltarea industriei se făcea într-un ritm atât de intens cât permitea o ţară în care
50% din populaţia ţării era analfabetă, iar sistemul de învăţământ era lamentabil.) Atunci când în 1973, războiul
din Orientul Mijlociu a oferit ocazia producătorilor de petrol să mărească preţurile, şahul a insistat ca aceste
creşteri să fie maxime, alte state arabe mai precaute au refuzat să aducă pagube atât de mari ţărilor occidentale
care erau de fapt clienţii lor cei mai buni. în doi ani beneficiul guvernului iranian pe barilul de petrol a crescut
de zece ori, iar beneficiile anuale la petrol au crescut de la 2,3 miliarde de dolari la 18,2 miliarde de dolari. în
anul de după creşterea preţului petrolului din 1973, PNB a crescut cu 42,5%. Au crescut însă şi cheltuielile, în
special cele destinate apărării, care au sporit şi ele de zece ori în cinci ani şi au depăşit cu 10 milioane de dolari
cifra standard; în 1975, Iranul cheltuia pentru apărare un procent mai mare din PNB decât orice altă ţară din
lume cu excepţia Israelului. Rezultatele acestei întreprinderi nu au fost tocmai fericite: anul 1975 a înregistrat un
deficit al balanţei de plăţi de aproape 1 miliard de dolari. Risipa şi corupţia au luat proporţii îngrijorătoare;
inflaţia a pus stăpânire pe societatea iraniană. Cei atinşi de inflaţie şi care nu au fost capabili să-şi facă o
profesie din corupţie a trebuit să fie despăgubiţi, iar în perioada 1974-1975 salariile aproape s-au dublat, ceea ce
a antrenat coşmarul ciclic obişnuit: cerere de bunuri, aprovizionare necorespunzătoare, creşterea preţurilor şi a
exporturilor pentru a umple golurile, noi creşteri de preţuri şi noi cereri de creşteri salariale. Şahul, care la
începutul anilor' 60 a tratat foarte greu cu aristocraţia funciară, s-a arătat nemulţumit de noua clasă bogată
alcătuită din persoane corupte şi care afişau o bogăţie ostentativă şi a vehiculat planuri care presupuneau
transferarea a jumătate din drepturile de proprietate şi din veniturile din industrie în proprietatea muncitorilor.
Salariile au continuat să fie derizorii, iar Teheranul a devenit un oraş plin de cocioabe cu o populaţie de 5
milioane de locuitori, pentru care sistemul de locuinţe era total neadecvat. Minusurile regimului său erau
nesiguranţa ce domnea într-un sistem autocratic cu un moştenitor minor, opoziţia preoţilor musulmani, opoziţia
studenţilor radicali şi a altor categorii de protestatari pe care nici unul dintre cele mai feroce aparate poliţieneşti
din lume nu-i putea reduce la tăcere şi refuzul şahului de a-i asculta pe ceilalţi. Şahul era preocupat în mod
obsesiv de conspiraţiile puse la cale de stânga, dar orb şi surd la ameninţarea pe care o reprezenta radicalismul
clerical şi a devenit periculos de neştiutor în ceea ce priveşte situaţia din propria sa ţară, unde brutalitatea
poliţiei sale SAVAK (antrenată de americani şi de israelieni) şi izbitoarea inegalitate în rândul noilor îmbogăţiţi
prin mijloace frauduloase au făcut ca atunci când s-a dat semnalul mii de civili să iasă în stradă neînarmaţi,
pregătiţi să înfrunte înfricoşătorul său aparat militar, în perioada cuprinsă între revenirea sa din 1953 şi cea de-a
doua înlăturare de la putere din 1979, şahul a produs o revoluţie în Iran, folosindu-se de bogăţia ţării pentru a
crea prosperitate şi forţă; dar ritmul nechibzuit şi caracterul inuman al
acestei revoluţii au contribuit la unirea conservatorilor, radicalilor şi liberalilor împotriva ei şi astfel s-a produs o
contrarevoluţie. Când în ianuarie 1979 şahul 1-a desemnat pe Dr. Shahpur Bakhtiar pentru funcţia de prim-
ministru, Bakhtiar a acceptat numai cu condiţia ca şahul să părăsească ţara.
Dacă şahul a fost principalul autor al propriei sale distrugeri, principalul beneficiar a fost ayatollahul
Ruhollah Khomeini, un cleric în vârstă şi inflexibil, iritat de valorile materiale ale şahului şi animat de o ură
personală provocată de refuzul şahului de a-i permite să participe la funeraliile unuia dintre fiii săi. Khomeini
era principalul purtător de cuvânt al celor care se opuneau guvernului laic şi considerau că modernizarea
233
Iranului în stil american constituie un păcat. Această mişcare a început să se facă simţită la începutul anilor' 60,
a organizat ample revolte care au făcut obiectul unor reprimări sângeroase în anii 1962-1963 şi a condus la fuga
şi exilul lui Khomeini în Turcia în 1964 - iniţial la Najaf în Iraq şi apoi în Franţa - de unde a continuat să
organizeze opoziţia împotriva şahului. Punctul culminant al acestui conflict 1-a constituit fuga şahului şi
revenirea lui Khomeini: triumful imamului împotriva şahului. Peste o lună şi Bakhtiar a părăsit ţara.
TRIUMFUL LUI KHOMEINI

Khomeini era atotputernic. Alte grupări care au făcut opoziţie şahului au considerat că este bine să se
ralieze lui Khomeini sau să se retragă din viaţa politică. Khomeini a proclamat Iranul o republică islamică şi a
instituit un regim cu mult mai intolerant decât cel al şahului, deşi poate mai puţin violent şi mai puţin corupt. L-
a numit ca prim-ministru pe Mehdi Bazargan, un intelectual musulman liberal cu educaţie ştiinţifică, care a fost
aruncat în închisoare de şah, dar în realitate nu exista un guvern central. Bazargan a fost hărţuit când de stânga,
când de dreapta, de minorităţile kurdă şi arabă şi, nefiind de acord adeseori cu declaraţiile ayatollahului care se
retrăsese în oraşul sfânt Qum, s-a manifestat pe scena politică prin intermediul unor luări de poziţie sporadice şi
a permis unui tip de huliganism religios să domine viaţa publică în Iran. Comitetele islamice locale şi-au
petrecut timpul adu-nându-i şi executându-i pe cei care, datorită unor denunţuri, au ajuns să facă obiectul furiei
lor. în noiembrie, radicalii din Teheran au pătruns în ambasada americană şi au luat ostatici cincizeci şi trei de
angajaţi. Această acţiune îl viza în parte pe Bazargan, care în cele din urmă a căzut de la putere, dar era
îndreptată în mod evident împotriva Statelor Unite. Acest incident i-a neliniştit însă şi pe ruşi, care s-au temut că
americanii vor recurge la represalii în Iran într-un moment în care şi situaţia lor de putere dominantă în ţara
vecină, Afganistan, devenise nesigură.
Readus pe tron în 1953 de către americani şi copleşit apoi de ajutorul acestora de tot felul, şahul a fost
considerat un individ cu structură de american, iar guvernul american ca fiind complicele acestuia la proasta sa
guvernare. Şahul a ajuns în Statele Unite via Egipt şi Mexic, în căutarea unui tratament medical cât mai bun
pentru boala care avea curând să-1 ucidă, dar multă lume din Iran a considerat
sosirea sa la New York un preludiu al unei alte încercări a americanilor de a-1 readuce pe tron. în plus, militanţii
mai tineri erau de aceeaşi părere cu clericii revanşarzi care susţineau că şahul trebuie adus în Iran şi judecat
pentru crimele comise împotriva statului. Luarea de ostatici la ambasada americană din Teheran a fost un prim
pas în realizarea acestui obiectiv, iar antiamericanismul care a alimentat acţiunea i-a folosit lui Khomeini pentru
a reuni sub influenţa sa societatea iraniană atât de divizată. Următoarele douăsprezece luni ayatollahul a fost de
partea celor care luau ostatici, căci dorinţa acestora de a pune mâna pe şah şi de a umili Statele Unite
precumpănea asupra sfaturilor mai temperate ale celor numiţi în funcţia de preşedinte în ianuarie 1980 -
Bazargan şi, după el, Abolhassan Bani-Sadr - care doreau să reinstaureze relaţii normale cu Washingtonul, chiar
şi numai pentru a dezgheţa activele iraniene din băncile americane, iar după atacul Irakului, să obţină piese de
schimb pentru armele sale. Bani-Sadr a fost silit să fugă de un nou val de teroare din 1981 căruia succesorul său
i-a căzut victimă, una dintre multele.
Puterile imperialiste au fost obişnuite să accepte cu resemnare nenorocirile care i-au lovit pe supuşii lor în
ţinuturi străine. Dar nu şi opinia publică americană. Nu exista nici o dovadă că ostaticii au fost maltrataţi, dar
simplul fapt că au fost reţinuţi a fost considerat o calomnie şi o ruşine. Soarta lor a devenit o obsesie, iar situaţia
a fost agravată de invadarea Afganistanului de către URSS câteva săptămâni mai târziu. Statele Unite erau
interesate pe de o parte să menţină regimul lui Khomeini pentru că el părea a fi singurul capabil să împiedice
Iranul să se dezmembreze; un război civil în această zonă nu era de dorit nu numai din considerente generale, ci
şi pentru că acesta ar fi putut oferi URSS scuza legală pentru a interveni potrivit prevederilor tratatului încheiat
cu Iranul în 1921. Pe de altă parte, Statele Unite considerau că politicienii ca Bani-Sadr sunt aliaţii săi naturali şi
doreau să consolideze puterea acestora împotriva coaliţiei extremiştilor reprezentaţi de aya-tollah şi radicali.
Washingtonul a calculat că, impunând sancţiuni severe, va consolida puterea moderaţilor, dar pentru a face acest
lucru avea nevoie de colaborarea europenilor şi a japonezilor. Această strategie a fost însă viciată de o
contradicţie latentă. Bani-Sadr a încercat să negocieze un acord bunuri-contra-petrol cu Europa şi Japonia, astfel
încât tentativei? Statelor Unite de a impune sancţiuni Iranului au întâmpinat opoziţia lui Bani-Sadr, pe care
americanii sperau ca ajutându-1 să îl facă să îşi schimbe poziţia.
în ceea ce-i priveşte, aliaţii Washingtonului nu aveau prea mare încredere în sancţiuni, dar erau dispuşi să
se alinieze în parte pentru a-şi demonstra solidaritatea cu Washingtonul împotriva unei încălcări flagrante a
practicii diplomatice şi în parte pentru a împiedica Washingtonul să recurgă la forţă pentru a elibera ostaticii. Ei
considerau că forţa nu va fi de nici un folos şi ar putea determina închiderea Golfului şi pierderea în consecinţă
a transportului de petrol mult mai important decât cel al Iranului. Iranul a răspuns la această ameninţare cu
impunerea de sancţiuni prin încheierea unor acorduri economice cu URSS, Germania de Est, Cehoslovacia şi
234
Bulgaria. Aceste acorduri erau neînsemnate din punct de vedere economic, dar stânjenitoare din punct de vedere
economic pentru Occident.
La începutul anului 1980, preşedintele Carter a declarat în faţa Congresului american că folosirea forţei
pentru a-i salva pe ostatici nu va da mai mult ca sigur roade şi poate conduce chiar la moartea acestora. în aprilie
a încercat totuşi această soluţie. A fost o încercare disperată, dar s-a soldat cu un eşec. Opt americani au fost
ucişi şi şase elicoptere şi un avion militar au fost pierdute. Ostaticii nu au fost ucişi, dar au fost dispersaţi.
Prestigiul americanilor a avut mult de suferit. Aliaţii, care se pregăteau să aplice sancţiuni ca alternativă la
folosirea forţei, s-au simţit jigniţi că nu li s-a spus că se va recurge totuşi la forţă. Moscova era foarte încântată
că lumea va avea ca subiect de discuţii o altă incursiune militară decât acţiunea lor din Afganistan. Ţările
musulmane s-au simţit obligate să se alăture lui Khomeini, a cărui putere a fost consolidată de acest episod şi de
cel de la sfârşitul anului, când Iranul a fost atacat de Irak.
SADDAM HUSSEIN
în Irak, regimul Aref a fost înlăturat de la putere în 1968 printr-o lovitură de stat, în urma căreia generalul
Ahmad Hassan al-Bakr a devenit preşedinte. Aceasta a fost o victorie pentru ramura irakiană a Partidului Baas
şi în special pentru Saddam Hussein Takriti, omul forte al noului regim. Saddam Hussein a mai rămas în umbră
până în 1979, când a preluat în mod făţiş controlul, după un complot cu origine obscură (pus la cale probabil de
un clan sunit rival nemulţumit). El a căutat sprijin mai degrabă în sud decât în vest. Prima sa ambiţie a fost să
readucă Irakului poziţia de care acesta se bucura în Golf. Prin.urmare, principalii săi adversari nu erau Siria,
Egiptul sau Israelul, ci Iranul şi Arabia Saudită şi de vreme ce aceste două ţări erau sprijinite de Statele Unite s-a
reorientat spre URSS şi a încheiat în 1972 un tratat vizând, printre altele, aprovizionarea cu arme. Dar Saddam
Hussein nu intenţiona să se înhame la căruţa ruşilor şi trei ani mai târziu a încheiat un acord cu Franţa care se
angaja să îi furnizeze un reactor nuclear şi să pună la punct un institut pentru cercetări în domeniul nuclear cu un
personal de 600 de ingineri. Irakul, care semnase Tratatul de Neproliferare Nucleară, a declarat că au fost luate
toate măsurile de siguranţă indicate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, dar adversarii Irakului -
în special Israelul - s-au temut că acesta se pregăteşte să producă arme nucleare: uzina unde a fost construit
reactorul în Franţa a fost sabotată, materialul destinat Irakului a fost sabotat la Toulon, un fizician egiptean,
specializat în fizică nucleară, aflat în serviciul irakienilor a fost asasinat la Paris. Irakul s-a orientat şi spre Italia
pentru a obţine ajutor în dqmeniul pregătirii ofiţerilor din marină şi aviaţie şi pentru furnizarea a zece nave de
război. Ţinând cont de poziţia geografică a Irakului, toate acestea nu-i puteau folosi decât în Golf. După ce ruşii
şi-au extins sfera de influenţă în Golful Aden şi Etiopia la sfârşitul anilor '70, Irakul şi-a înmulţit contactele, pe
lângă cele cu URSS şi Europa de est, în special cu Germania de Vest şi Japonia, în 1980, instalaţiile nucleare ale
Irakului au fost bombardate de Israel.
Dezvoltarea Irakului nu s-a făcut numai pe plan militar. Guvernul s-a preocupat de alfabetizare şi de alte
programe educaţionale, de pregătire tehnică, extindere industrială şi a elaborat un plan în domeniul agriculturii
care să permită Irakului să producă toate alimentele necesare. Toate aceste măsuri guvernamentale se bazau pe
beneficiile obţinute din exploatarea petrolului. Veniturile obţinute din petrol reprezentau 98% din cifrele de
export ale Irakului şi din ele se finanţa 90% din programul de investiţii al guvernului. Producţia a ajuns la 2
milioane de barili pe zi în 1973 şi 2,5 milioane de barili pe zi în 1977 şi a atins un record de 3,7 milioane de
barili înainte de sfârşitul deceniului. Irakul a devenit a doua ţară exportatoare de petrol din lume. (Cifrele
exportului destinat URSS au ajuns neînsemnate: 220 000 de barili pe zi în 1973 şi numai 70 000 de barili pe zi
în 1979.)
In 1980, Irakul a atacat Iranul. Printre cauzele acestui război se numărau slăbiciunea Iranului după
căderea şahului - de unde tentaţia de a elimina Iranul de pe arena internaţională; faptul că Saddam Hussein nu îl
agrea deloc pe ayatollahul Khomeini, pe care îl considera un nebun religios; neliniştea în ceea ce priveşte
consecinţele fanatismului şiiţilor lui Khomeini şi intrigile din rândul şiiţilor irakieni, o majoritate lipsită de
privilegii care a organizat numeroase revolte la sfârşitul anului 1979; o posibilă suspiciune legată de posibila
implicare a lui Khomeini într-o lovitură de stat nereuşită organizată în acea vară împotriva regimului său; şi, în
fine, veşnica problemă a kurzilor, o minoritate destul de numeroasă în Irak (18%) şi care avea pretenţii
incomode în regiunea bogată în petrol Kirkuk şi o înclinaţie şi mai incomodă de a se lăsa folosită de Iran
împotriva Irakului.
Saddam Hussein spera că în 1975 a rezolvat problema kurzilor (pentru amănunte vezi notele de la
sfârşitul acestei părţi). După ce i-a acceptat pe Kurzi în cabinetul irakian în 1973 şi a acordat autonomie regiunii
Kirkurk în 1974, Irakul a obţinut în 1975 o promisiune din partea şahului că nu va mai acorda ajutor disidenţilor
Kurzi. Dar Saddam Hussein nu putea fi sigur că promisiunea şahului va fi onorată de Khomeini şi în orice caz
resimţea prea mult preţul pe care a fost nevoit să îl plătească şi de aceea a vrut să revină asupra propriei sale
235
promisiuni. Aceasta a fost cauza imediată a războiului. Ea se referea la drepturile pe care Irakul şi Iranul le
aveau asupra Canalului Shatt al-Arab.
Canalul Shatt al-Arab poarta apelor raurilor Tigru si Eufrat spre Golful Persic. Aceste râuri se află în Irak,
dar Canalul însuşi marchează frontiera dintre Irak şi Iran, iar la jumătatea drumului de-a lungul traseului său de
200 km i se adaugă râul iranian Karun. Canalul reprezintă singura ieşire a Irakului spre mare şi găzduieşte în
egală măsură traficul porturilor iraniene Khorramshahr şi Abadan din provincia Khuzistan, a cărei populaţie este
alcătuită din cetăţeni iranieni de rasă arabă. Golful în care se varsă Canalul nu conduce direct în mare, ci în
strâmtoarea Hormuz care se află la 800 km de Irak şi poate fi cu uşurinţă controlată de Iran. Când în 1971,
Iranul a pus stăpânire pe micile insule din strâmtoare (insulele Tunb şi Abu Musa) pe care Marea Britanie dorise
să le transfere în proprietatea a două dintre emiratele arabe, Irakul nu a fost capabil la vremea aceea să facă
altceva decât să întrerupă relaţiile diplomatice cu Iranul şi să îi expulzeze pe iranieni din Irak.
Primul tratat referitor la frontiera dintre imperiile iranian şi otoman de-a lungul Canalului Shatt al-Arab a
fost semnat în 1555. Au urmat o mulţime de alte tratate. Nici unul dintre ele nu a mulţumit însă ambele părţi, iar
complicaţiile au fost agravate de schimbări ale terenului, ale canalelor navigabile şi ale insulelor şi (în ultimă
instanţă) de descoperirea de petrol. La începutul secolului XX, Imperiul otoman a deţinut controlul aproape
asupra întregului Canal, iar poziţia sa a fost moştenită în perioada interbelică de statul succesor Irak. Iranul, în
timpul regimului dinastiei Pahlavi, a pretins ca frontiera să fie mutată la jumătatea Canalului. în 1937, un nou
tratat a îmbunătăţit considerabil poziţia Iranului, în special prin declararea liberului acces pe Canal al vaselor
maritime şi comerciale ale ambelor ţări. După cel de-al doilea război mondial, şi mai ales după revoluţia din
1958 din Irak, Iranul a început să facă presiuni asupra Irakului. In 1969, Iranul a abrogat tratatul din 1937. Irakul
a ripostat declarând întregul parcurs al Canalului ca făcând parte din apele teritoriale irakiene, dar sprijinul
acordat de Iran revoltelor organizate de Kurzi împotriva Bagdadului a determinat Irakul să accepte în 1975 o
înţelegere prin care şahul se angaja să nu mai dea ajutor kurzilor în schimbul recunoaşterii frontierei de la
jumătatea Canalului. în 1978, înlăturarea şahului de la putere a schimbat din nou situaţia. Situaţia din Iran a
devenit haotică, iar Iranul a pierdut sprijinul americanilor, sprijin care contribuise în mod evident la extinderea
puterii iraniene. Irakul, pe de altă parte, a devenit tot mai puternic după lovitura de stat din 1968. în 1980,
Saddam Hussein a abrogat acordul din 1975 şi a invadat Iranul.
El şi-a făcut însă greşit calculele. Războiul nu s-a soldat cu victoria uşoară pe care o aştepta. Iranul lui
Khomeini nu a fost zdrobit, iar Irakul a fost implicat în operaţiuni obositoare care i-au evidenţiat slăbiciunea şi
ambiţiile. Iranienii au stăvilit atacul irakian în ciuda proastei organizări a ţării şi refuzului clerului de a da
armatei - posibilul său rival la putere - mână liberă. Saddam Hussein, ca şi Ayub Khan în Kashmir în 1965, nu a
reuşit să obţină victoria rapidă, singura care ar fi avut cu adevărat valoare. Războiul s-a transformat într-un
măcel interminabil. Miza Irakului pe o victorie rapidă, inspirată de haosul postrevoluţionar care domnea în Iran,
o perioadă de acalmie în revoltele kurzilor şi o vistierie umplută datorită creşterilor înregistrate de preţul
petrolului, a căzut şi o dată cu ea şi năzuinţa sa de a domina regiunea Golfului şi lumea arabă. Khomeini a fost
capabil să arunce în luptă mii de recruţi iranieni, mânaţi de o barbarie revoluţionară şi religioasă fără limite şi a
declarat că nu este dispus să accepte nici un fel de condiţii de pace dacă acestea nu vor include şi înlăturarea de
la putere a lui Saddam Hussein.
Dat fiind că Irakul nu a câştigat războiul în primele săptămâni de lupte, a încetat să mai creadă că este
posibil acest lucru. Iranul a ţinut piept principalei ofensive irakiene şi a făcut faţă extinderii frontului spre nord
spre Desful; a trecut la represalii atacând Basra dinspre mare şi ţinte din nordul îndepărtat, ca Mosul, pe calea
aerului; a obţinut succese limitate în următorii doi ani; a încurajat Siria să blocheze fluxul petrolului irakian prin
Siria spre Marea Mediterană; iar în 1982 şi-a făcut cunoscute obiectivele de război care culminau cu o cerere
vizând capitularea Irakului - înlocuirea regimului din Irak şi importante despăgubiri pentru
actul de agresiune al Irakului. Succesele militare ale Iranului au fost însă prea modeste pentru a se potrivi
acestor obiective. An de an s-au înregistrat mici succese cu preţul oribil al unor pierderi de vieţi omeneşti,
mutilări şi distrugeri, dar fără a clinti ambiţia de neclintit a Irakului. Irakul, ale cărui atacuri terestre au fost con-
tracarate, a recurs la o nouă dublă strategie: a atacat instalaţii petroliere ale Iranului (exportul de petrol era
crucial pentru finanţarea efortului de război al Iranului) şi a internaţionalizat războiul, stârnind temeri în privinţa
scăderii cantităţii de petrol livrate ca o consecinţă a periclitării navigaţiei în Golf şi închiderii de către Iran a
strâmtorilor Ormuz. Veniturile obţinute de Iran din export s-au redus, dar acesta a reacţionat cu precauţie la
escaladarea războiului şi iniţial s-a abţinut să se amestece în navigaţia străină. In 1985, Irakul a declanşat o a
doua ofensivă terestră majoră -cea dintâi după începerea războiului - dar acest atac şi contraofensiva iraniană au
avut un impact redus şi au confirmat impasul terestru. Chiar şi atunci când trupele iraniene au trecut Canalul
anul următor şi au supus Bagdadul unui bombardament regulat nu a părut a se fi înregistrat nici o victorie
militară; chiar şi o nouă ofensivă iraniană împotriva oraşului Basra în 1987 a fost neconcludentă.
236
în Golf însă, Irakul a înregistrat anumite succese datorită războiului economic şi politicii sale de a implica
Iranul în activităţi care să impună o intervenţie internaţională. Economia Iranului era mai predispusă decât cea
irakiană la pierderea veniturilor de pe urma petrolului, dat fiind că Iranul finanţa războiul în mare măsură
exportând petrol în exces faţă de cotele prevăzute de OPEC, în timp ce Irakul - deşi pierduse una dintre
principalele sale pieţe de desfacere la începutul războiului - îşi susţinea efortul de război cu subsidii din Kuweit
şi din alte state arabe: Kuweitul, deşi era în mod tradiţional ostil Irakului care avea pretenţii teritoriale asupra
acestuia, era neliniştit în privinţa unor posibile acţiuni subversive ale şiiţilor, al căror număr reprezenta aproape
o treime din populaţia ţării. Noua strategie a Irakului a pus Iranul în situaţia de a determina Kuweitul să se
teamă de Irak şi să înceteze să acorde ajutor acestuia, fără a speria însă şi statele occidentale care să se implice
direct în conflictul din Golf împotriva Iranului. Aceasta a fost o operaţiune extrem de delicată, dat fiind că
războiul a oferit preşedintelui Reagan posibilitatea să plătească o poliţă mai veche Iranului în problema luării de
ostatici americani la Teheran şi o poliţă mai nouă datorită revelării umilitoare a traficului arme-contra-ostatici în
care Statele Unite (şi Israelul) se implicaseră. Reagan, sperând să reuşească acolo unde Carter a dat greş, a dorit
să determine Iranul să asigure eliberarea ostaticilor americani din Liban în schimbul furnizării de arme
americane şi israeliene. Această manevră ascunsă contravenea principiului Statelor Unite de a nu negocia
niciodată cu persoanele care iau ostatici sau cu teroriştii. Ea a fost ulterior justificată pe baza faptului că scopul
său era acela de a-i încuraja pe aşa-zişii moderaţi din Iran, dar aceşti moderaţi erau în mare măsură o născocire,
iar dacă existau cu adevărat, influenţa lor a scăzut oricum atunci când propunerile americanilor şi vizitele
ascunse la Teheran au fost făcute cunoscute.
Irakul, deschizând un al doilea front, urmărea să antreneze Statele Unite să organizeze o blocadă
împotriva Iranului şi poate chiar să declanşeze ostilităţi
împotriva acestuia. Iniţiativa a aparţinut Kuweitului care, fiind dependent din punct de vedere economic de
liberul flux al petrolului prin Golf, a cerut Statelor Unite să protejeze tancurile petroliere kuweitiene
permiţându-le să arboreze steagul american (contrar prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1959) şi să trimită
o importantă forţă navală în Golf unde urma să se angajeze în conflictul cu Iran. Această cerere a urmat după un
atac împotriva fregatei Stark care a fost lovită de o rachetă Exocet (deşi fusese lansată de Irak şi nu de Iran) şi a
fost întărită de rapoartele care vorbeau despre instalarea unor rachete sol-mare la Ormuz şi de un apel similar al
Kuweitului la adresa URSS privind folosirea drapelului sovietic, care a trezit temeri americanilor în ceea ce
priveşte o amplă prezenţă navală sovietică în Golf sau în apropierea acestuia. Simultan cu aceste manevre,
Consiliul de Securitate a aprobat în unanimitate un apel pentru încetarea focului în termeni care au evitat cererea
Iranului ca Irakul să fie etichetat drept agresor în acest război. Prin urmare Iranul a fost evaziv, iar Irakul s-a
oprit în speranţa unui ajutor american sporit. Statele Unite au ajutat pe ascuns Irakul cu informaţii, arme şi
instrucţiuni pentru folosirea acestora şi s-a crezut că se va recurge la invocarea Capitolului VII al Cartei ONU şi
la sancţiuni militare împotriva Iranului. în Golf, prevederea de a se asigura escorte înarmate vaselor nu s-a
bucurat decât de un succes moderat, dar datorită ei au fost atrase şi forţele europene în acest proces şi în darea în
vileag a vaselor lansatoare de mine iraniene. Dar Statele Unite s-au retras din războiul împotriva Iranului în
sprijinul agresorului irakian, iar războiul a continuat până în 1988 când ambele părţi au acceptat un acord de
încetare a focului. Anul următor a murit Khomeini. El a creat un stat autocrat şi a devenit simbolul internaţional
al opoziţiei active faţă de civilizaţia occidentală, dar a impus în ţara sa un regim tiranic la fel de crunt ca cel al
şahului şi un război care a presupus un adevărat măcel şi catastrofa economică (inflaţie de 30-40% pe an, o
producţie apăsătoare, investiţii negative în ţară şi peste hotare, pierderea beneficiilor încasate de pe urma
petrolului care reprezentau 90% din veniturile străine ale Iranului). încheierea armistiţiului şi propunerile vizând
schimbul de prizonieri au condus la concluzia că după un război atât de lung ambele tabere sunt extenuate. Nici
una dintre părţi nu a înfrânt-o pe cealaltă. Principala problemă în ceea ce priveşte drepturile în zona Canalului a
fost rezolvată numai atunci când Saddam Hussein, care a provocat o criză diferită, a cedat noului guvern al lui
Aii Akbar Hashemi Rafsanjani tot ceea ce constituise obiectul luptei lui atât de ucigătoare şi nemiloase
împotriva lui Khomeini.
KUWEITUL ŞI RĂZBOIUL DIN GOLF

La 2 august 1990, Irakul a invadat şi a anexat Kuweitul. Şeicatul Kuweitului era un soi de anomalie în
Golf. Mult mai mic decât Iranul, Irakul sau Arabia Saudită, el era mult mai populat şi mai bogat decât alte state
mici din Golf şi se afla la mare distanţă de acestea: era un stat mic solitar înconjurat de state mai mari. Făcuse
parte din Imperiul otoman sub conducerea autonomă a unei dinastii care şi-a instaurat
stăpânirea la nivel local în secolul al XVIII-lea şi care încă se afla la conducere şi în secolul XX. Kuweitul a
făcut de asemenea obiectul unor tratate speciale între imperiile otoman şi britanic. Spre deosebire de restul
Golfului, Kuweitul a preocupat Marea Britanie nu datorită pirateriei care afecta comerţul britanic şi a grăbit
237
intervenţia britanică, ci de teama extinderii în Golf a influenţei germane şi ruseşti prin intermediul
concesionărilor de căi ferate şi a favorurilor otomane. Pentru a atenua aceste temeri, în 1899 şi 1913 au fost
încheiate tratate, iar după primul război mondial Kuweitul a devenit protectorat britanic. în anii '30, noul stat
Irak a pretins că teritoriul Kuweit, ca fostă parte componentă a paşalâcului otoman Basra, aparţine prin drept de
succesiune Irakului. Irakul avea pretenţii în mod special asupra insulelor Bubijan şi Warbah de la una dintre
extremităţile Golfului şi până la capătul exploatării petroliere Rumila care, în special în Irak, se întindea dincolo
de frontiera cu Kuweitul. (Aceste pretenţii nu erau în sine foarte substanţiale. Insulele erau aride, fără petrol,
inundate o mare parte a anului şi care nu afectau în nici un fel comerţul Irakului dinspre şi înspre Golf.
Cantitatea de petrol extrasă de Kuweit din exploatarea Rumelia reprezenta 1% din producţia sa totală. Dar
aceste pretenţii teritoriale puteau fi folosite pentru a obţine preţuri mai mari în partea de nord a Kuweitului.) în
1961, Marea Britanie s-a retras din Kuweit, care şi-a dobândit deplina independenţă şi calitatea de membru al
ONU. Generalul Kassim a repetat pretenţiile tradiţionale ale Irakului, iar conducătorul Kuweitului, temându-se
de un atac irakian, a cerut ajutorul Marii Britanii. O forţă britanică de dimensiuni reduse a fost trimisă rapid,
irakienii (care au rămas departe de frontieră) s-au potolit, trupele britanice au fost retrase rapid şi au fost
înlocuite pentru scurt timp de contingente din alte state arabe. Doi ani mai târziu, Irakul a recunoscut
independenţa şi suveranitatea Kuweitului, care a devenit membru al Ligii Arabe.
După invazia irakiană din 1990, emirul Kuweitului şi familia sa au fugit, a fost instalată o administraţie
marionetă, iar Kuweitul a fost declarat o provincie a Irakului. A fost de asemenea prădat. Motivele intervenţiei
lui Saddam Hussein au fost lăcomia şi nevoia. El îşi reînarmase pe ţara pe credit după războiul cu Iranul, iar
furnizorii îi stopaseră creditul. A cheltuit sau a amanetat poate în război suma de 100 miliarde de dolari într-un
deceniu, marea majoritate pentru a cumpăra din ţări cărora rezoluţiile ONU (cu care ele au fost de acord) le
interziceau să aprovizioneze Irakul sau Iranul. în ajunul invaziei din Kuweit, datoria Irakului către creditorii săi
nearabi era de circa 35 miliarde de dolari, mare parte datorată unor companii comerciale, dar subscrisă de
guverne şi deci o datorie publică. Bogăţia Kuweitului era fabuloasă, nevoile postbelice ale Irakului erau urgente,
iar Saddam Hussein a crezut poate că Kuweitul abia aştepta ca el să se înfrupte din aceste bogăţii. în 1986,
emirul a dizolvat parlamentul kuweitian, iar în 1989 a respins apelurile de a-1 repune în drepturi; jumătate din
populaţia emiratului o constituiau emigranţii fără cetăţenie sau drepturi civile depline; beduinilor nomazi li se
refuzau aceste drepturi pentru că ei nu puteau face dovada locului de reşedinţă, la fel şi palestinienilor şi altora,
chiar dacă aceştia erau născuţi în Kuweit. Dar dacă Saddam Hussein se aştepta să fie primit cu braţele deschise,
s-a înşelat amarnic. S-a înşelat şi în ceea ce priveşte
reacţia statelor arabe şi a opiniei publice internaţionale. Invazia a fost un act de agresiune incontestabil, comis
de un membru ONU împotriva unui alt membru şi de către un stat arab împotriva unui alt stat arab şi, spre
deosebire de actul de agresiune flagrant comis de Irak împotriva Iranului cu un deceniu mai devreme, atacul
împotriva Kuweitului constituia o ameninţare la adresa intereselor Statelor Unite şi ale altor ţări. însuşirea
exploatărilor petroliere ale Kuweitului a sporit considerabil importanţa Irakului în cadrul OPEC şi influenţa sa
asupra stabilirii preţului petrolului pe plan mondial şi a circulaţiei acestuia spre şi dinspre Orientul Mijlociu.
Acest atac împotriva Kuweitului putea constitui un preludiu la un atac îndreptat împotriva Arabiei Saudite, care
ar fi plasat în mod virtual tot petrolul arab sub controlul Irakului, ar fi provocat un haos politic general prin
înlăturarea monarhiei saudite şi prin slăbirea altor regimuri arabe şi ar fi precipitat o instabilitate şi o recesiune
economică mondială dacă, atacând sau nu Arabia Saudită, preţurile petrolului s-ar fi dublat sau s-ar fi triplat.
Acţiunea lui Saddam Hussein a constituit de aceea o greşeală de proporţii, care a determinat crearea unei
coaliţii impresionante împotriva lui şi, ţinând cont de gravitatea posibilelor sale consecinţe pe de o parte şi de
propria lui încăpăţânare pe de altă parte, o confruntare greu de înlăturat fără război. în deceniile anterioare,
Irakul a beneficiat de ajutor occidental şi sovietic pentru a-şi crea forţe armate puternice şi în parte modernizate.
în cazul agresiunii Irakului împotriva Iranului, Statele Unite, Marea Britanie şi alte ţări au închis ochii; unele
dintre ele au acordat un semnificativ ajutor direct sau indirect efortului de război irakian, aşa cum au făcut şi
numeroase state arabe. Lideri şi mai reprobabili din marea majoritate a acestor state au trecut cu vederea
măcelărirea miilor de Kurzi de către Saddam Hussein cu ajutorul armelor chimice; în Statele Unite tentativele
de a pedepsi Irakul prin sancţiuni economice au fost zădărnicite de Congresul american şi de Casa Albă. Spre
dezamăgirea lui Saddam Hussein, în ceea ce priveşte efectele internaţionale ale celui de-al doilea act major de
agresiune, statele străine s-au implicat direct, iar principala preocupare a Washingtonului în lunile de după
invadarea Kuweitului a fost aceea de a transmite mesajul că, după părerea americanilor, acest act nu va fi trecut
cu vederea aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte nelegiuiri comise de Irak. în plus, în 1990 altul era contextul
şi alta miza. După înlăturarea de la putere a şahului în Iran, Statele Unite au decis să prevină o situaţie similară
în cazul monarhiei saudite. Războiul Rece s-a încheiat şi ambele tabere căutau ocazii să îşi demonstreze dorinţa
de cooperare. Guvernele arabe care au sprijinit Irakul împotriva Iranului au fost nemulţumite de atacul lui
Saddam Hussein împotriva unuia dintre ele. Ele s-au temut de pretenţiile acestuia de a conduce sau stăpâni
238
lumea arabă -pretenţii bazate în parte pe faptul că Saddam Hussein se considera urmaşul lui Michel Aflaq,
fondatorul Partidului Baas care a murit în 1989 la Paris, după un îndelungat exil în Irak din ţara sa de baştină
Siria.
Replica americanilor a fost bifurcată: invocarea Capitolului VII din Carta ONU : o expediţie militară
americană distinctă şi masivă în Orientul Mijlociu. Dar, deşi -i-pjjnsul americanilor a fost rapid şi ferm,
motivele sale au fost confuze. Ocuparea

Kuweitului oferea justificarea, chiar obligaţia de a acţiona la nivel internaţional pentru a anula invazia prin
intermediul embargoului, extins la nevoie până la nivelul unei blocade şi aplicarea acestor măsuri prin forţă,
potrivit prevederilor articolelor 41 şi 42 ale Cartei ONU (vezi Capitolul 4). Dar ocuparea Kuweitului nu a fost
principala cauză a acţiunii americane distincte, iar anularea ocupaţiei nu a fost unicul obiectiv al Statelor Unite.
Dat fiind că alte încălcări similare ale legislaţiei internaţionale de către Irak (şi alţii) nu au provocat o replică de
asemenea proporţii, desfăşurarea în Orientul Mijlociu a unor efective militare de un sfert de milion de oameni
nu poate fi atribuită numai situaţiei Kuweitului. Cauza acestui vast efort era mult mai mult decât solicitudinea
pentru legea internaţională sau pentru emirul Kuweitului; cauza era teama de alte agresiuni pe care le-ar putea
comite Irakul cu posibile consecinţe menţionate deja şi o teamă generală faţă de toanele şi intenţiile regimului
de la Bagdad. Teama faţă de un atac iminent al Irakului împotriva Arabiei Saudite era probabil nemotivată, dar
în lipsa unor informaţii şi evaluări politice şi militare adecvate, această posibilitate nu putea fi ignorată, iar
preşedintele Bush -aparent luat prin surprindere în ciuda unor avertismente repetate - nu a putut să nu ia în
calcul problema dacă un astfel de atac este probabil sau posibil. El s-a angajat prin urmare într-un proces de
etalare şi desfăşurare de forţe care, chiar dacă i-a înlăturat teama pe moment, nu i-a fost de prea mare ajutor: i-a
limitat spaţiul de manevră pentru viitor, a pus la îndoială sinceritatea sprijinului ONU faţă de strategia sa
bifurcată (care constituia piesa de rezistenţă a apelului său pentru sprijin internaţional), a provocat nelinişte în
privinţa obiectivelor şi metodelor sale şi i-a creat probleme pe plan intern atât prin declaraţia că această
capacitate ofensivă evidentă este strict defensivă, cât şi prin angajarea Statelor Unite la cheltuieli imense şi la o
umilitoare nevoie de a căuta contribuţii străine. Folosirea unor forţe cotropitoare are puncte slabe care, spre
deosebire de cele ale unui embargo ONU, au fost accentuate de trecerea timpului. Embargoul, dacă se aplică cu
adevărat, va funcţiona accele-rando după un interval de timp destul de lung: călcâiul lui Ahile al economiei
irakiene era nevoia sa de cereale şi deci nevoia ca veniturile provenite din exportul petrolului să achite aceste
cereale din primăvara sau începutul verii anului 1991 până la suma de circa 2 miliarde de dolari. Ameninţarea
pe care o reprezenta forţa militară americană, pe de altă parte, era o ameninţare cu efecte reduse, de vreme ce cei
200 000 de oameni desfăşuraţi de Bush la sfârşitul anului nu au dublat ameninţarea pe care o reprezentau cei
250 000 de oameni desfăşuraţi la începutul crizei şi, în al doilea rând, intenţia implicită a americanilor de a
renunţa la strategia embargoului a îndepărtat opinia publică americană şi bisericile şi a dat ocazia aliaţilor
oportunişti - Siria, de exemplu - să profite, ceea ce americanilor (şi israelienilor) le-a displăcut foarte mult.
Succesul iniţial şi impresionant al lui Bush s-a bazat pe faptul că a reunit un amplu sprijin internaţional atât la
ONU, cât şi pentru forţele sale din Arabia Saudită: alianţa saudită activă era o condiţie sine qua non. Problema
lui a reprezentat-o menţinerea coaliţiei atunci când obiectivele sale s-au dovedit a fi altele decât cele ale
membrilor acestei coaliţii. Forţele reunite în Arabia Saudită cuprindeau, pe lângă cooperarea esenţială a Arabiei
Saudite înseşi, unităţi din Egipt, Siria, Maroc, Marea
Britanie, Franţa, Pakistan, Bangladesh şi alte ţări (amintind într-o oarecare măsură de desfăşurarea de trupe din
Sardinia de către Cavour în cadrul războiului Crimeii ca făcând parte din efortul său diplomatic de a rezista
acolo unde merită.) Dar această varietate încurajatoare a creat probleme. Agresiunea Irakului a însemnat altceva
de fiecare dată când s-a produs: obiectivele alianţei antiirakiene erau diverse. Obiectivul comun era de a reda
Kuweitului independenţa pierdută. Americanii - dar în mod mult mai exagerat administraţia Thatcher din Marea
Britanie - voiau să profite de ocazie şi să răstoarne regimul existent în Irak sau măcar să-1 înlăture de la putere
pe Saddam Hussein, să pretindă despăgubiri pentru importantele pagube şi suferinţe provocate Kuweitului, să
intenteze procese pentru crime de război şi să iniţieze distrugerea armelor Irakului, inclusiv a acelor arme care,
deşi extrem de distrugătoare, nu intrau sub incidenţa legilor internaţionale şi erau fabricate şi deţinute de o serie
de state. Toate aceste obiective au ajuns să fie mai presus de obiectivul iniţial - acela de a-i înlătura pe irakieni
din Kuweit, care a impus dublarea numărului de soldaţi americani staţionaţi în Arabia Saudită; tot aceste
obiective au fost cele care au amânat momentul în care americanii să fie pregătiţi să atace, dat fiind că forţele
care păreau a fi suficiente pentru apărarea Arabiei Saudite au rămas timp de luni de zile insuficiente pentru
atacarea Irakului; şi tot ele au dezvăluit faptul că Washingtonul era mai preocupat de Arabia Saudită şi Irak
decât de eliberarea Kuweitului.
în ceea ce-i priveşte pe arabi, pe de altă parte, de la regele Fahd al Arabiei Saudite până la preşedintele
239
Hosni Mubarak al Egiptului, acţiunea lui Saddam Hussein reprezenta mai presus de orice o încălcare a propriilor
principii, expuse de el însuşi în 1980 şi anume faptul că nici un stat arab nu trebuie să atace un alt stat arab şi că
toate problemele din lumea arabă ar trebui rezolvate numai de arabi fără a solicita sau provoca o intervenţie
nearabă. Desconsiderând aceste principii, Saddam Hussein i-a pus pe ceilalţi lideri arabi în situaţia neplăcută de
a fi obligaţi să aleagă între două atitudini dezagreabile - să fie de acord cu o extindere a abuzului de putere
neprincipial al Irakului sau să se alieze cu americanii, a căror conduită şi prezenţă în forţă în Orientul Mijlociu
constituiau o ameninţare pentru mulţi arabi şi musulmani. Chiar şi acei arabi care au ales a doua variantă au
început să se teamă câteva luni mai târziu. în noiembrie, regele Marocului a readus în discuţie ideea organizării
unei conferinţe arabe; în decembrie, Arabia Saudită discuta în secret prin intermediari arabi o posibilă revizuire
a frontierelor dintre Irak şi Kuweit; kuweitienii aflaţi în exil au actualizat o veche propunere vizând
concesionarea pe termen lung către Irak a insulelor Bubiyan şi Warbah aparţinând Kuweitului; în ianuarie,
Mubarak avea să fie văzut în mod neverosimil în prezenţa lui Moammer al-Geddafi, pe care 1-a vizitat la Tripoli
împreună cu Hafez Assad; nici un arab nu a rămas indiferent la perspectiva, lansată de Saddam Hussein şi
aprobată în mod precaut de unele state europene şi de URSS şi China, unei conferinţe internaţionale asupra
Orientului Mijlociu care să analizeze problema ocupaţiei israeliene din zona Malului de Vest al Iordanului, fâşia
Gaza şi Ierusalim şi care să se desfăşoare în tandem cu o rezolvare a crizei din Kuweit sau imediat după aceea.
(Liga Arabă număra la acea dată douăzeci şi unu de membri: douăzeci de state şi Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei.)
Agitaţia iniţială a activităţii diplomatice şi militare a fost urmată de o pauză neliniştitoare care a durat
câteva luni, impusă în parte de însăşi natura acţiunii care trebuia să respecte prevederile Capitolului VII din
Carta ONU, în parte de faptul că americanii erau decişi să declanşeze imediat un atac zdrobitor şi în parte de
speranţa sinceră, deşi palidă, de a-1 determina pe Saddam Hussein să se retragă din Kuweit prin intermediul
unor demonstraţii de forţă militară, dar pe cât posibil fără vărsare de sânge. Statele Unite, în perioada cuprinsă
între invazia Irakului de la 2 august şi invocarea la 29 noiembrie a Articolului 42 al Cartei ONU (suplimentarea
măsurilor care nu implică recurgerea la forţă potrivit Articolului 41), şi-au menţinut coaliţia disparată,
acumulând în acelaşi timp tot mai multă forţă în Orientul Mijlociu, în speranţa de a se asigura că, în
eventualitatea unui război, un prim atac împotriva Irakului (eventualitatea ca acesta să aibă loc în Kuweit sau în
Irak a rămas însă un lucru neclar) va conduce la realizarea obiectivului lor fără să fie necesare operaţiuni de prea
lungă durată şi prea costisitoare. în mod public cel puţin, Statele Unite au evitat problema incomodă de a şti
dacă aceste obiective, indiferent care ar fi ele, merită să facă obiectul unui război ale cărui costuri în vieţi
omeneşti, bani, descompunere economică generală şi influenţă pe termen lung în Orientul Mijlociu s-ar dovedi
dezastruoase. Statele Unite nu au ţinut cont, încercând chiar să o anuleze, de acea parte a primei rezoluţii a
Consiliului de Securitate care - pe lângă faptul că cerea retragerea completă a Irakului din Kuweit - cerea de
asemenea o rezolvare a crizei pe calea negocierilor: negocieri pentru Statele Unite (şi Marea Britanie) însemnau
negocierile de după încheierea crizei şi nu cele care să conducă la acest rezultat. în ceea ce-1 priveşte, Saddam
Hussien a avut o prestaţie militară modestă, cu unele dovezi de dexteritate, dar cu rezultate limitate. El a
îmbarcat toţi străinii din Kuweit (al căror număr se ridica la câteva mii şi proveneau din douăzeci de ţări) şi i-a
transportat pe unii dintre ei în Irak, unde circa 340 au fost dispersaţi în zonele posibile ţinte din interiorul şi din
afara Bagdadului, ca un scut împotriva unui atac armat; a interzis străinilor din Irak şi din Kuweit să părăsească
ţara; a ameninţat că va incendia regiunile petrolifere şi instalaţiile petroliere din Arabia Saudită şi că va ataca
Israelul dacă el va fi atacat de Statele Unite; a încercat, fără succes, să semene discordie între asociaţii Statelor
Unite şi să stârnească sentimentele antiamericane ale arabilor şi musulmanilor; a căutat să îşi îmbunătăţească
relaţiile cu Iranul în speranţa de a crea o breşă importantă în cordonul economic al ONU. Refuzul său de a
permite străinilor să plece din Irak sau Kuweit şi amplasarea lor în zona şi în jurul zonei instalaţiilor mai
vulnerabile (o încălcare clară a Convenţiei de la Geneva în ceea ce priveşte tratamentul civililor) a oferit motive
pentru ca numeroase ţări să denunţe barbaria sa şi repetatele încălcări ale legislaţiei internaţionale, dar prezenţa
acestor posibile victime constituia un impediment pentru guvernele lor care au fost obligate să demonstreze că
nu sunt descurajate, dar sunt revoltate şi au criticat tentativele neoficiale de salvare aparţinând unor emisari de
tot felul -Kurt Waldheim, Jesse Jackson, Edward Heath, Yasuhiro Nakasone, fostul senator american John
Connally, parlamentarul britanic Tony Benn - ale căror motive guvernele au încercat în mod indirect să le
conteste. începând din septembrie,
femeilor şi copiilor li s-a permis să plece, iar în decembrie, dată la care dezavantajele propagandei făcute acestor
încălcări ale legislaţiei internaţionale au depăşit avantajele strategice anticipate, Saddam Hussein a declarat că
toţi cei care doresc pot fi acasă de Crăciun.
La 29 noiembrie, Consiliul de Securitate a aprobat o rezoluţie - încununarea unei serii de douăsprezece -
prin care se autoriza folosirea după 15 ianuarie 1991 a oricăror măsuri necesare pentru a asigura retragerea
240
Irakului din Kuweit şi reinstaurarea vechiului regim. Această legitimare explicită a recurgerii la război era
menită să trezească temeri lui Saddam Hussein şi nicidecum să tulbure opinia publică din Statele Unite, care
avea încă foarte vii în amintire războiul din Vietnam şi eşecul înregistrat atunci de americani. Diplomaţia
americană a asigurat aprobarea acestei rezoluţii cu douăsprezece voturi la două (Yemen şi Cuba) şi o abţinere
(China). Fermitatea membrilor arabi şi nearabi ai alianţei antiirakiene a fost sprijinită de schimbarea de atitudine
a americanilor şi britanicilor faţă de Siria, a cărei poziţie antiirakiană venea să compenseze ostracismul său
iniţial în calitate de susţinător al terorismului internaţional; şi de subvenţiile acordate Egiptului care, deşi
profund afectat de diminuarea turismului şi de pierderea banilor expediaţi de egiptenii siliţi să îşi părăsească
slujbele din Kuweit şi Irak, s-a bucurat de o substanţială diminuare a datoriilor sale externe şi de acordarea unor
importante credite noi (în special din Statele Unite şi Arabia Saudită). Saddam Hussein, deşi speranţele sale de a
pune capăt puternicului curent creat împotriva lui erau foarte reduse, a continuat să insiste asupra ideii că
ocuparea Kuweitului are un caracter ireversibil. Bush, refuzând să dea crezare acestei afirmaţii, a adoptat o
tactică tot mai vădit vindicativă, plân-gându-se în repetate rânduri că obstacolul în calea implementării paşnice a
rezoluţiilor ONU îl constituie faptul că Saddam Hussein nu înţelege poziţia americană, într-un ultim efort de a
salva pacea (cum şi-a autodenumit această tentativă), Bush a propus organizarea unor convorbiri la Washington
şi Bagdad bazându-se pe faptul că acestea vor avea un caracter de tatonare şi nu vor impune negocieri. Saddam
Hussein a fost evaziv în ceea ce priveşte sincronizarea acestor convorbiri şi a avut obiecţii susţinând că aceste
convorbiri nu vor face decât să reafirme poziţiile deja cunoscute. Miniştrii de externe ai celor două ţări s-au
întâlnit totuşi la Geneva. Nici una dintre părţi nu a cedat, irakienii dovedindu-se a fi la fel de neînduplecaţi ca şi
americanii. Secretarul general al ONU, Javier Perez de Cuellar, a făcut o tentativă disperată de a îndepărta
perspectiva războiului, întâlnindu-se cu Saddam Hussein cu două zile înainte de data stabilită de Consiliul de
Securitate ca dată limită pentru folosirea forţei pentru a asigura aplicarea rezoluţiilor sale. Cu o zi înainte
Senatul Statelor Unite şi Camera Reprezentanţilor l-au autorizat pe preşedintele Bush, deşi cu o majoritate
simplă, să declanşeze războiul.
Toate aceste manevre s-au desfăşurat în umbra datei limită adoptată de Consiliul de Securitate la 29
noiembrie la insistenţa americanilor. Statele Unite au vrut iniţial să stabilească 1 ianuarie ca dată limită, dar au
acceptat data de 15 ianuarie ca răspuns la replica potrivit căreia sancţiunile impuse Irakului nu au avut timp să-şi
facă simţit efectul. Dat fiind însă că se aştepta ca efectele sancţiunilor să se simtă în
mod serios abia în primăvară sau la începutul verii, diferenţa între 1 şi 15 ianuarie nu avea nici o importanţă.
Data limită a fost stabilită nu pentru că sancţiunile nu au avut efectul scontat, ci pentru că Bush nu îşi putea
permite să menţină inactive forţele ample desfăşurate în Orientul Mijlociu: costul întreţinerii acestora, deşi era
garantat în proporţie de peste 50% de Arabia Saudită, era alarmant, iar alianţa care le susţinea era mai puţin
trainică şi în pericolul de a fi expusă ca atare. Criza s-a datorat invadării Kuweitului de către Saddam Hussein şi
intenţiei acestuia de a anexa Kuweitul încălcând prevederile Cartei ONU. Acest lucru a devenit imposibil
datorită desfăşurării unor ample forţe de către Statele Unite, al căror obiectiv iniţial nu a fost îndreptarea
situaţiei ci apărarea Arabiei Saudite şi a intereselor americane din zonă şi, în al doilea rând, distrugerea
regimului din Irak şi a capacităţilor acestuia de război. Aceste obiective, indiferent de valoarea şi legitimitatea
lor, erau incompatibile cu o rezolvare paşnică, în limitele prevederilor rezoluţiilor ONU, a crizei provocate de
agresiunea irakiană.
O dată venită ziua de 15 ianuarie Statele Unite nu au pierdut nici o clipă şi au declanşat ostilităţile în
noaptea de 15-16 ianuarie. Au făcut acest lucru fără a-1 informa pe secretarul general al ONU în numele căruia
au declanşat ostilităţile. Timp de şase săptămâni aceste ostilităţi au fost trecute sub tăcere, timp în care Statele
Unite şi aliaţii lor au adunat forţe şi mai ample şi au încercat să câştige războiul prin bombardamente pe rază
mare şi fără să îşi asume riscurile unui război terestru general. Forţele aeriene irakiene au fost reduse la tăcere şi
puse pe fugă, căutând refugiu în Iran unde au fost internate în lagăre; nici forţele maritime nu au avut o soartă
mai bună; forţele terestre irakiene, trupele blindate şi mijloacele de comunicaţie au fost serios afectate, iar
Bagdadul a fost distrus cum nu mai fusese în ultimii 700 de ani. Irakul a replicat cu ajutorul unor rachete
ineficiente îndreptate împotriva Arabiei Saudite şi a oraşelor israeliene şi devastând Kuweit City şi maltratându-
i în mod barbar pe locuitorii acestui oraş. Dat fiind că inegalitatea în luptă devenea tot mai evidentă, Saddam
Hussein a acceptat să participe la negocieri, dar a făcut acest lucru în mod echivoc şi indirect. Bush a răspuns
insistând asupra acceptării necondiţionate a tuturor rezoluţiilor pertinente ale ONU, invitându-i pe irakieni să se
revolte împotriva guvernului lor şi adăugând propriile condiţii cu scopul de a menţine presiunile în vederea
capitulării necondiţionate. Tentativele, aparţinând în special URSS, de a intermedia o retragere a Irakului din
Kuweit în condiţii acceptabile au fost respinse de Statele Unite, care au evitat discutarea acestora de către
Consiliul de Securitate, iar la 23 februarie, dată aleasă cu zece zile înainte, au transformat războiul de şase
săptămâni într-un atac general pentru înfrângerea Irakului care va presupune, sperau americanii, înlăturarea de
la putere sau moartea lui Saddam Hussein, dar care nu va conduce la dezmembrarea Irakului, pe care Bush a
241
dezaprobat-o în mod explicit (deşi ea părea totuşi consecinţa firească ce trebuia evitată).
Etapa finală, care a durat mai puţin de o săptămână, a fost pentru americani şi aliaţii lor ceva mai mult
decât o promenade militaire, pentru irakieni o masacrare a fugarilor de către forţele aeriene cărora nu li se mai
opunea nimeni, masacru ce putea fi redus numai prin capitulare. Victoria, obţinută în special prin încercuirea
principalelor formaţiuni irakiene, a fost rapidă şi a fost obţinută cu preţul a foarte puţine vieţi omeneşti din
tabăra forţelor aliate. Kuweitul a fost eliberat, iar regimul de la Bagdad cu o reputaţie atât de proastă a fost
umilit. Circa 50 000 de irakieni au fost ucişi, poate chiar 100 000. înfrângerea completă şi de netăgăduit suferită
de un dictator neîndurător s-a bucurat de aprecierea opiniei publice internaţionale, dar dat fiind că acest obiectiv
al Statelor Unite nu a fost nici mărturisit de Statele Unite, nici autorizat de ONU, Statele Unite au fost acuzate
de ipocrizie, iar ONU şi-a pierdut din prestigiu.
Din punct de financiar şi politic, costurile războiului au fost foarte grele, deşi cele din urmă nu au putut fi
imediat evaluate. Secretarul de stat american şi ministrul britanic de externe au făcut un turneu în Orientul
Mijlociu şi în alte capitale bogate solicitând contribuţii şi au reuşit să adune sume în valoare de circa patru
cincimi din costurile războiului. Ei au demonstrat însă, că s-au angajat într-un război pe care şi-1 puteau cu greu
permite, iar punând ONU în imposibilitatea de a se implica în acest război, ei au fost obligaţi să îşi asume
responsabilitatea de a strânge contribuţii, obligaţie care ar fi revenit în mod normal secretarului general al ONU.
Costurile politice au inclus o evidentă încordare a relaţiilor sovieto-americane, dar interesele reciproce ale
superputerilor au prevalat; s-a înregistrat de asemenea o accentuare a sentimentelor antiamericane din Maroc
până în Iran, dar mai degrabă la nivel declarativ decât durabil. Aceste costuri crescânde au fost suficient de
evidente pentru Statele Unite pentru a-1 convinge pe preşedintele Bush să declanşeze atacul mai repede decât
sfârşitul lunii februarie şi să îl încheie rapid după înfrângerea evidentă a Irakului, chiar dacă în acel moment
Saddam Hussein nu fusese înlăturat de la putere. Războiul nu a transformat Orientul Mijlociu într-o zonă mai
stabilă. Intervenţia americanilor pentru a proteja Arabia Saudită a evidenţiat incapacitatea acestei ţări şi a altora
de a se autoapăra şi a introdus în Orientul Mijlociu spectacolul regulilor de comportament - extinzându-1 de la
democraţie la ireverenţă la lipsa de reacţie sexuală - pe care conducătorii arabi trebuie că îl consideră greu de
digerat şi dificil să i se opună. Opoziţia faţă de regimurile din Egipt şi ţările Maghrebului (Maroc, Algeria,
Tunisia şi uneori Libia) a fost stimulată. Deşi Mubarak a profitat de anularea unui sfert din datoria externă de 50
miliarde de dolari a Egiptului şi de reeşalonarea celei rămase (în 1993, a câştigat un al treilea mandat
prezidenţial) brutalitatea guvernului, corupţia, ineficienta şi politica nepopulară prooccidentală şi manierismul
acestuia au încurajat o serie de tentative de asasinat la adresa preşedintelui. El a rămas însă simbolul rectitudinii
personale, dar nu a reuşit să ţină în frâu sau măcar să diminueze amploarea tot mai mare a fenomenului corupţiei
la nivel tot mai înalt şi folosirea terorii şi a torturii. Sprijinul Iordaniei în favoarea Irakului a unit ţara, dar a
adus-o în pragul falimentului. Ostilitatea dintre Arabia Saudită şi Yemen s-a accentuat. Kuweitul a fost împins
pe calea unui experiment neplăcut, temperând absolutismul instaurat cu un anume grad de democraţie. în ceea
ce priveşte viitorul Irakului, cu sau fără Saddam Hussein, vecinii săi au păreri contradictorii, iar americanii par a
nu avea nici o părere. în Golf, Iranul s-a apropiat tot mai mult de recuperarea poziţiei sale de ţară dominantă. în
zona de nord, folosirea
bazelor aeriene turceşti a reamintit pretenţiile Turciei asupra nordului Irakului. Comerţul internaţional cu arme,
la fel de rentabil ca şi afacerile cu petrol, a fost mai degrabă stimulat decât strangulat. Intransigenţa israelienilor
a devenit, dacă acest lucru era posibil, şi mai accentuată. în ciuda atacurilor cu rachete îndreptate împotriva
oraşelor sale Israelul, presat şi în mod generos recompensat de Statele Unite, s-a abţinut să se implice în război
şi s-a folosit de această abţinere pentru a obţine cât mai multe subvenţii din partea americanilor: faptul că Statele
Unite au dobândit o mare parte din aceşti bani din Arabia Saudită şi Kuweit nu a rămas neobservat în lumea
arabă. Israelul şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Statele Unite şi a asistat la distrugerea şi umilirea principalului său
duşman, iar Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei - care a condamnat agresiunea Irakului împotriva
Kuweitului, deşi în multe privinţe a sprijinit Irakul - a fost discreditată şi şi-a pierdut din forţă. în cele din urmă,
Bush - nereuşind să obţină moartea sau înlocuirea lui Saddam Hussein -a declarat public că irakienii vor face ei
înşişi acest lucru şi prin urmare kurzii din nord şi şiiţii şi alte grupuri din sud s-au revoltat crezând că puterea
militară a lui Saddam Hussein a fost distrusă. Acest lucru nu era însă adevărat şi revoltele lor au fost curmate cu
deosebită cruzime. Kurzii în special au avut foarte mult de suferit în timpul luptelor şi în timp ce încercau să
fugă. (Despre Kurzi vezi nota de la sfârşitul acestei părţi.)
Irakul a fost atacat şi înfrânt pentru că a invadat Kuweitul şi pentru că s-a presupus că are de gând să
invadeze şi Arabia Saudită, dar cea din urmă ameninţare (presupunând că ar fi fost reală) nu putea fi înlăturată
înlocuind un regim irakian cu altul. Agresivitatea Irakului, indiferent de dimensiunile ei, a ridicat una dintre
principalele probleme în politica mondială în cea de-a doua jumătate a secolului XX: cum să se asigure
aprovizionarea cu resurse esenţiale care se află în afara limitelor teritoriale ale consumatorilor puternici şi avizi.
242
Statele Unite şi alte state puternice erau dependente de petrolul Orientului Mijlociu, dar nu puteau să îşi asigure
acest petrol ocupând sau dominând zonele relevante în acelaşi mod ca în cazul Imperiului otoman sau al
sistemului mandatelor anglo-franceze. (Războiul din Kuweit a avut loc pentru a se impune domnia legii,
interzicându-se unui stat să îşi însuşească teritoriul sau resursele altui stat.) Alternativa la acest imperialism
demodat era aceea de a salva interesele naţionale prin pace şi stabilitate pe plan internaţional şi prin acţiunea
forţelor pieţei. Atunci când această ordine nu mai există, cum s-a întâmplat în cazul anexării Kuweitului de către
Irak, trebuie să se recurgă la forţă, iar Carta ONU prevede acest lucru. Dar casus belii a fost încălcarea
suveranităţii naţionale, nu întreruperea comerţului sau ameninţarea la adresa schimburilor comerciale. Prin
urmare, acţiunea internaţională legitimă în apărarea aprovizionării naţionale a depins de o încălcare simultană a
legii vizând independenţa şi suveranitatea. Statele Unite au demonstrat că pot lupta şi vor lupta pentru interesele
lor. Evidenţierea voinţei americane, cu nimic mai prejos de evidenţierea unei imense competenţe tehnice, atât
logistice cât şi operaţionale, a fost un eveniment major în politica internaţională, dar exista o condiţie: trebuia să
existe o portiţă legală de scăpare, care în acest caz era reprezentat de încălcarea suveranităţii şi independenţei
Kuweitului. Cum vor reacţiona Statele Unite în faţa unei ameninţări la adresa intereselor lor, ameninţare
provocată de o revoluţie internă şi nu de o agresiune internaţională era un lucru greu de ştiut, dar şi extrem de
specific Orientului Mijlociu unde conflictul (cu excepţia Israelului) a izbucnit mai degrabă datorită unor
ameninţări interne la adresa guvernelor decât datorită ostilităţii dintre acestea. Până atunci când Irakul a atacat
Kuweitul, nici un stat arab nu a atacat un altul timp de şaptezeci de ani, iar dacă războiul din Kuweit avea să
refacă acest sistem ocaziile pentru o intervenţie americană sau o altă intervenţie străină se vor limita la o
agresiune comisă de Israel sau împotriva Israelului.
Cel mai important învingător în Războiul din Golf a fost Iranul. în politica Golfului, Iranul a fost obligat
să fie atent la flancurile dinspre Irak şi Arabia Saudită. Războiul a eliminat Irakul pe moment şi a obligat Arabia
Saudită să îşi asume un rol controversat şi nişte cheltuieli excesive. Proasta guvernare şi căderea şahului şi
revoluţia lui Khomeini au slăbit Iranul, dar după moartea acestuia din urmă Rafsanjani şi-a consolidat relaţiile
cu armata şi a câştigat confortabil alegerile pentru Majlis din 1992. în acel an, s-a simţit destul de puternic
pentru a reaprinde conflictul în problema Abu Musa din Strâmtorile Ormuz, cerând cetăţenilor din toate
Emiratele Arabe cu excepţia Sharjahului să prezinte permise speciale înainte de a intra pe insule: Iranul şi
Sharjahul aveau suveranitate comună potrivit unui acord încheiat înainte de Crearea Uniunii Emiratelor Arabe
în 1971. Rafsanjani a calmat guvernele occidentale contribuind la eliberarea ostaticilor din Liban şi a încercat să
atragă bancherii şi industriaşii occidentali străduindu-se să obţină participarea acestora la crearea noilor
întreprinderi şi încheierea unor noi contracte. Iranul continua însă să rămână o putere regională incapabilă să îşi
exercite deplin puterea regională. Au continuat să existe tensiuni între Rafsanjani şi reprezentanţii religiei care îl
considerau pe ayatollahul Aii Khamenei păstrătorul adevăratei flăcări islamice ca urmaş al lui Khomeini.
Economia, departe de a se reface, a decăzut şi mai mult: datoriile externe se acumulau, dar erau inutilizabile,
moneda se devaloriza mai repede decât aproape oriunde altundeva în lume, întreprinderile industriale erau mai
mult de jumătate închise, investiţiile străine au atins o cotă neglijabilă, iar inflaţia a produs disperare generală,
faţă de care măsurile guvernului păreau o propagandă antiocci-dentală stridentă şi un sprijin ostentativ acordat
regimurilor extremiste (Sudan) sau mişcărilor subversive (Egipt). Asemeni primilor şahi Safavizi cu 500 de ani
înainte, şahii Pahlavi au încercat să refacă imperiul iranian pe baza şiismului şi modernizării, dar au fost opriţi
de Khomeini, care a declarat că cele două concepte sunt incompatibile. Cu toate acestea Iranul, cu sau fără
Khomeini - şi probabil mai puternic fără el - a rămas vârful de lance al unei revoluţii culturale care, având
ecouri în teritoriile arabe, a contestat cultura occidentală a cărei conducere a trecut în mâna Statelor Unite, dar
care a atacat Orientul Mijlociu islamic încă de când europenii i-au oprit pe turcii otomani în secolul al XVII-lea
la Viena.
Irakul nu a încetat să facă obiectul unei intervenţii internaţionale o dată cu încheierea războiului. Consiliul
de Securitate a continuat să fie preocupat de două probleme: protejarea minorităţilor şi distrugerea armelor de
distrugere în masă
potrivit prevederilor acordului de încetare a focului. Consiliul a stabilit crearea unor refugii sigure în nord şi sud
şi a unor zone interzise accesului aviaţiei irakiene. Echipâle ONU au inspectat zonele în care erau amplasate
rachetele, fabricile nucleare şi alte locuri unde puteau fi fabricate sau depozitate arme de distrugere în masă.
Misiunea lor a fost adeseori obstrucţionată, deşi au continuat atacurile aeriene americane vizând ţinte din Irak.
în 1993, inspectorii s-au declarat mulţumiţi (prematur, după cum de va demonstra) de faptul că armele prevăzute
au fost distruse, dar nu s-a creat un regim de monitorizare permanent care să împiedice refacerea acestora. în
1994, ei au raportat că Irakul a fost de acord cu toate pretenţiile Consiliului de Securitate, dar în cadrul
consiliului Statele Unite şi Marea Britanie au susţinut că sancţiunile economice impuse Irakului pentru a întări
prevederile acordului de încetare a focului au şi alte obiective, cum ar fi o renunţare explicită la pretenţiile
243
Irakului asupra teritoriului kuweitian. Sancţiunile au provocat importante privaţiuni şi multă suferinţă în Irak -
mortalitatea infantilă, de exemplu, s-a triplat - dar nu au contribuit la înlăturarea de la putere a lui Saddam
Hussein. Consiliul de Securitate a scos alimentele şi medicamentele de pe lista produselor care făceau obiectul
sancţiunilor economice, dar de vreme ce blocase vânzarea petrolului irakian (cu excepţia celui vândut prin
intermediul ONU) a lipsit Irakul de banii necesari pentru a cumpăra hrană sau medicamente. Unii membri ai
consiliului au început să fie nemulţumiţi de menţinerea unor măsuri care îi afectau numai pe nevinovaţi. La
sfârşitul anului 1994, Saddam Hussein a făcut o demonstraţie armată la graniţa sa cu Kuweitul. în Statele Unite
acest gest a fost interpretat ca o nouă invazie iminentă, dar a fost probabil un alt gest necugetat al liderului
irakian care a fost silit să se retragă în faţa puterii militare americane. Dar guvernul rus s-a disociat în mod
public de menţinerea sancţiunilor, iar Franţa şi China au început să ezite. în 1995, doi dintre ginerii lui Saddam
Hussein au fugit din ţară, scoţând la iveală cea mai înşelătoare dintre slăbiciunile dictatorului -pericolul care
paşte dominaţia unei familii autocrate atunci când fiii autocratului, ginerii şi fraţii săi vitregi renunţă la putere.
Cela mai ambiguu rezultat al războiului din Golf a fost impactul său asupra statului saudit care a cunoscut
bine datele problemei. Pe de o parte, dinastia aflată la putere a jucat un rol evident şi încununat de succes pe
scena internaţională, a prezentat în public un front unit şi şi-a evidenţiat imensa bogăţie angajându-se să
plătească partea leului din costurile tuturor aliaţilor antiirakieni, inclusiv Statele Unite. Pe de altă parte, două
războaie în Golf au epuizat rezervele ţării şi, în paralel cu scăderea preţului petrolului, a înjumătăţit veniturile
acesteia şi a forţat regimul să îşi reducă cheltuielile din 1994 cu 20%. Pe termen lung, Arabia Saudită continua
să fie cel mai mare producător din lume de petrol brut şi posesorul a o pătrime din rezervele mondiale de petrol.
Deşi nu era o putere industrială modernă, Arabia Saudită era o putere financiară susţinută de o mare parte din
cel mai important produs industrial mondial. Dar petrolul nu era suficient pentru a asigura stabilitatea unui
regim ale cărui principale puncte de sprijin, dinastia însăşi şi o clasă mijlocie prosperă, prosperau în egală
măsură, dar nu deveneau şi mai unite: cea dintâi număra
şaizeci de prinţi într-un eşalon superior al căror număr a creat ocazii pentru neînţelegeri, în timp ce aceasta din
urmă avea unele îndoieli în ceea ce priveşte regimul. Au existat unele presiuni vizând anumite reforme sociale şi
o modernizare financiară, în special prin intermediul numărului crescând de saudiţi cu studii în străinătate; clasa
lucrătoare, tot mai numeroasă şi ea, era alcătuită în tot mai mare măsură din străini; iar relaţia strânsă pe care
regatul o avea cu Statele Unite nu se bucura în principiu de popularitate. Regele Fahd a făcut o serie de gesturi
conciliante faţă de minoritatea sa şiită, a amnistiat o serie de deţinuţi politici, a convocat un nou majlis
(consultativ) şi a creat consilii regionale sub autoritatea prinţilor din casa regală. Dar a refuzat să tolereze
existenţa unui Comitet pentru Apărarea Drepturilor Legitime creat în 1993, iar preşedintele acestuia a fugit la
Londra anul următor. Cheltuielile exagerate, inclusiv costurile celor două războaie din Golf, au pus guvernul în
situaţia de a se confrunta cu serioase probleme economice. După un atac de cord, regele a transferat pentru scurt
timp prerogativele puterii fratelui său vitreg, Abdullah, la sfârşitul anului 1995, o schimbare de putere mai
curând decât de politică şi o amânare a oricărei crize existente latent în cadrul regimului.
13. PENINSULA ARABIA
REGATUL SAUDIT
Regatul saudit este o alianţă istorică ce a poposit pe un ulcior cu aur. în secolul al XVIII-lea, clanul saudit
şi secta puritană a wahhabiţilor au alcătuit o alianţă care a fost atât de rodnică încât la începutul secolului al
XlX-lea a pus stăpânire pe locurile sfinte de la Mecca şi Medina şi şi-a întins tentaculele până în zonele
cunoscute acum sub numele de Siria şi Irak. Succesul a fost de scurtă durată însă, căci sultanul otoman, cu
ajutorul armatei egiptene, i-a alungat pe saudiţi înapoi în deşert de unde au venit şi pe toată durata acestui secol
ei au fost siliţi să lupte cu clanurile vecine pentru a supravieţui. Norocul a revenit de partea lor o dată cu venirea
la putere a tânărului Abdul Aziz ibn Saud ,(1880-1953), a cărui sabie a creat o nouă ţară, numită din 1932
regatul Arabiei Saudite. Coroana acestui regat aparţine familiei Saud, toţi fiii unui monarh decedat având
pretenţii în privinţa nepoţilor. Lui Abdul Aziz i-au urmat la tron patru fii: Saud (1953-1964), Feisal (1964-
1975), Khaled (1975-1982) şi Fahd; iar în 1995 trăiau circa treizeci de alţi prinţi din această generaţie şi poate 6
000 de prinţi adulţi înrudiţi cu Abdul Aziz în diferite grade. Din punct de vedere teritorial, regatul se întindea pe
aproape toată suprafaţa peninsulei arabe, având drept hotar canalele navigabile strategice ale Golfului Persic,
Oceanul Indian şi Marea Roşie; la est şi la sud însă, se aflau o serie de principate şi republici care diminuau
această regiune ce părea a fi fost creată de natură, dar nu era încă desăvârşită de saudiţi. Plecarea britanicilor în
1971 din Golf şi Aden a îndepărtat din zonă o mare putere fără a o înlocui cu o alta.
Arabia Saudită a fost o ţară de dimensiuni mari, iar după cel de-al doilea război mondial foarte bogată.
Din punct de vedere uman, era un stat de dimensiuni reduse. Populaţia ei în 1990 nu depăşea cifra de 6-7
milioane, dar potrivit unor estimări cifra era chiar mult mai mică, iar circa o treime din locuitori nu erau saudiţi.
244
Cu cât acest stat devenea mai bogat, cu atât mai mult tentau bogăţiile sale (care se aflau în nordul ţării). Prin
urmare ar fi fost prudent ca statul să-şi caute un aliat puternic şi să se înzestreze cu o armată puternică. Aliatul -
şi principalul furnizor de arme pentru această armată - au fost Statele Unite.
Pătrunderea americanilor în Orientul Mijlociu a început în Arabia Saudită, unde compania americană de
petrol Aramco a încheiat cu guvernul saudit un acord de asociere cu participare egală care era mult mai generos
decât termenii acordaţi
434 Peter Calvocoresşi
în mod tradiţional de companiile britanice şi franceze şi care era menit să permită companiilor americane
să concureze cu şi în cele din urmă să ia locul companiilor britanice. Datorită acestui avantaj comercial, Statele
Unite au dezvoltat o relaţie politică cu casa regală saudită care era în mod real anticomunistă. Această alianţă nu
a cunoscut fervoarea cu care Washingtonul s-a implicat în relaţia cu Israelul sau ripostele prompte ce au
caracterizat alianţa cu şahul Iranului, dar a reprezentat un element de continuitate în relaţiile Statelor Unite cu
lumea arabă şi a avut conotaţii strategice speciale care au sporit odată cu creşterea puterii maritime a Rusiei. în
cea mai mare parte a perioadei postbelice, americanii s-au străduit să treacă cu vederea faptul că saudiţii se
opuneau din răsputeri atât Israelului cât şi Iranului, principalii susţinători ai politicii Statelor Unite în Orientul
Mijlociu.
Una dintre moştenirile creării regatului saudit a fost opoziţia sa faţă de descendenţii haşemiţi ai şerifului
din Mecca, pe care Abdul Aziz i-a privat de veniturile lor materiale şi spirituale. Aceşti descendenţi s-au aflat la
putere în Iordania şi (până în 1958) în Irak. Ei au reprezentat de asemenea ţinta politicii reformiste a lui Nasser
şi au oferit astfel o legătură între monarhia saudită conservatoare şi Egiptul revoluţionar. Succesorii lui Abdul
Aziz au fost nerăbdători să scape dintr-o izolare care nu mai oferea siguranţă unei ţări atât de bogate, dar atât de
prost dotate din punct de vedere uman şi material; şi au început cu Cairo. Asocierea era însă şovăitoare. Nasser
era antiamerican, dar regele Saud nu. Egiptul şi Arabia Saudită s-au situat pe poziţii opuse în timpul războiului
civil din Yemen. Instinctele conservatoare ale regelui Saud s-au dovedit a fi mai puternice decât moştenirea sa
antihaşemită, astfel încât în Iordania, în 1957, el 1-a susţinut pe regele Hussein împotriva unui opoziţii
nasseriste. In 1957 s-a încheiat un acord ambiţios pe o durată de zece ani între Arabia Saudită, Egipt, Iordania şi
Siria, dar acesta s-a poticnit încă de la început şi foarte curând a avut soarta altor numeroase pacte interarabe din
această perioadă când arabii considerau că este foarte dificil să decidă care dintre neamurile înrudite cu ei le
sunt prieteni şi care nu.
în 1970, după moartea lui Nasser, regele Feisal, care a fost eminenţa cenuşie din spatele tronului încă
înainte de a veni la putere în 1964, a preferat să adopte acel tip de conducere pe care mai exuberantul Nasser nu
a vrut să îl aplice - în special după războiul din 1967 cu Israelul şi eşecurile forţei expediţionare egiptene din
Yemen. Feisal consolidase deja în anii '60 legăturile saudiţilor cu Statele Unite şi a îmbunătăţit relaţiile cu şahul
Iranului; în 1965 a făcut a făcut o vizită în Iran şi a încheiat un acord în privinţa proprietăţii posibilelor bogăţii
submarine din zona Golfului; iar în 1968 şahul a fost la Mecca. Faptul că Feisal era liderul lumii arabe a fost
evident la conferinţa statelor arabe de la Rabat din 1969, unde a reuşit să instituţionalizeze, prin crearea unei
Conferinţe Islamice permanente, ideea la care a ţinut atâţia ani. Egiptul a fost inclus în mod firesc în această
schemă atunci când Sadat i-a alungat pe ruşi din Egipt în 1972 şi a pus capăt, dovedindu-se mult mai .onservator
decât Nasser, curentului revoluţionar care a caracterizat centrul lumii arabe încă de la începutul anilor '50.
(Egiptul însă, pierzându-şi locul în familia musulmană ca rezultat al încheierii unei păci separate cu Israelul la
Câmp David,
nu a fost invitat la adunarea islamică desfăşurată la Taif şi Mecca la începutul anului 1981, care a reunit
patruzeci şi doi de monarhi şi alţi şefi de state din nordul Africii şi sudul Asiei din Maroc până în Indonezia - un
avertisment privind lenta maturizare a tacticii saudiţilor.)
Războiul din 1973 a sporit importanţa Arabiei Saudite pe plan internaţional. Pentru prima dată s-a făcut
uz de o armă economică - petrolul - la fel de înspăimântătoare ca tancurile şi avioanele. Arabia Saudită şi-a
redus producţia de petrol cu 30%, mai mult decât oricare altă ţară exportatoare de petrol. Prin această acţiune ea
a pus mai presus politica sa antiisraeliană de politica sa proamericană. Preţul petrolului a crescut în câteva luni
de la 3 dolari până la aproape 12 dolari barilul. PNB al Arabiei Saudite a crescut cu 250% într-un an (şi a
continuat să crească: veniturile obţinute de pe urma petrolului de 4 miliarde de dolari în acel an au ajuns patru
ani mai târziu la 40 miliarde de dolari). Acţiunea saudiţilor a avut un puternic impact politic în tot restul lumii
care se străduia să se acomodeze cu reducerile la exportul de petrol, în timp ce în paralel bogăţia Arabiei Saudite
a atins proporţii legendare. în 1980, o treime din rezervele financiare ale lumii întregi, cu excepţia URSS şi a
statelor satelit, aparţinea Arabiei Saudite. Acest lucru nu reprezenta o surpriză, pentru că Arabia Saudită poseda
o pătrime din rezervele mondiale de petrol, producea 9,5 milioane de barili pe zi la un cost relativ scăzut şi îşi
putea mări producţia cu circa 70% cu un efort relativ scăzut.
Arabia Saudită era mai mult ca oricând un bun râvnit. Dar lumea în care exista a devenit tot mai
245
neliniştită şi mai instabilă.
Domnia familiei regale, oricât de bizară sau anacronică părea în ochii occidentalilor, a fost asigurată în
mod acceptabil atâta timp cât prinţii au menţinut alianţa istorică cu wahhabiţii şi au stabilit un nou tip de
înţelegere cu clasele, civilii şi armata, care munceau în noile instituţii create de bogăţie şi putere. Casa princiară
şi-a îndeplinit cu succes această sarcină, menţinând totodată intactă propria-i disciplină. Familia regală era
numeroasă, atotputernică şi foarte bogată. Stabilitatea sa era menţinută de o strictă ierarhie. Se ştia foarte bine
care dintre prinţi va fi viitorul rege şi cel care va urma după el. Miile de prinţi de mai mică importanţă îşi
ocupau locurile destinate în cadrul unei adevărate nomenclaturi aristocratice. Arareori vreunul dintre ei îşi
depăşea condiţia. Regimul părea a fi inaccesibil atâta timp cât existau fiii lui Abdul Aziz să ocupe tronul, dar era
evident că acest sistem va fi mai greu de aplicat, ierarhia va fi mai greu de definit, atunci când prima generaţie
de fraţi şi fraţi vitregi va fi urmată de următoarea generaţie de veri - mult mai numeroşi. Cu toate acestea,
monarhia a suferit un şoc neplăcut în 1979 când 250 de beduini Oteiba au ocupat Marea Moschee de la Mecca
timp de două săptămâni ca formă de protest împotriva lăcomiei şi corupţiei care câştigau teren în societatea
saudită - în ciuda legislaţiei foarte severe în vigoare. Acest incident a coincis cu revolte, stimulate de succesele
şi învăţăturile lui Khomeini în Iran, în rândul minorităţii şiite - o minoritate foarte redusă numeric, de circa 120
000 de persoane, dar o componentă majoră a forţei de muncă din exploatările de petrol. Societatea saudită era
vulnerabilă şi datorită înapoierii sale şi lipsei de calificare profesională
şi de utilaje moderne, o carenţă ce îi impunea să folosească un mare număr de muncitori din alte ţări arabe şi din
estul Asiei (Coreea, Thailanda şi Filipine) şi să aloce învăţământului un procent la fel de ridicat (15%) din
cheltuielile guvernului ca cel alocat apărării în cadrul planului cincinal 1975-1980 şi după aceea.
în politica externă Arabia Saudită era stânjenită de eşecul înregistrat în rezolvarea crizei arabo-israeliene
şi de divergenţele care au decurs din'aceasta între Arabia Saudită şi Statele Unite. Arabia Saudită nu s-a
amestecat în aspectele beligerante ale acestei dispute, dar era mai profund implicată decât orice alt stat. în
politică multe lucruri pot fi primejduite, chiar şi frontierele, dar pretenţia sauditilor în faţa Israelului nu era de
natură politică, ci de natură religioasă: era vorba de cererea făcută de custodele locurilor sfinte de a retroceda
Ierusalimul, un alt loc sfânt, musulmanilor (dar nu Arabiei Saudite înseşi). Nici un prinţ saudit nu a vrut să
renunţe la această solicitare, pe care Occidentul nu a luat-o niciodată în serios, iar datorită ei saudiţii s-au unit cu
regele Hussein al Iordaniei, al cărui bunic a fost ucis în moscheea Al Aqsa din Ierusalim. La conferinţa de la
Bagdad, somată să protesteze împotriva acordului de la Câmp David, Arabia Saudită a încercat să tempereze
reacţiile extremiste ale arabilor faţă de pacea separată încheiată de Sadat cu Israelul şi în acelaşi timp să-şi
menţină rolul de lider pe care Irakul şi l-ar fi putut însuşi stârnind mânia şi indignarea întregii lumi arabe.
în cadrul conflictului mai amplu dintre superputeri, sosirea Rusiei în portul Aden şi în zona Cornului
Africii a creat o nouă zonă de război în Oceanul Indian, întreaga atenţie fiind îndreptată spre Strâmtorile Ormuz,
traversate de 140 de vase pe zi, trei pătrimi din ele fiind tancuri petroliere. Preocupările tradiţionale ale Arabiei
Saudite în privinţa graniţelor au dobândit şi o dimensiune internaţională. Aceste preocupări vizau: în primul
rând, la sud-vest, Yemenul; în al doilea rând, la sud, Omanul şi oceanul; şi în al treilea rând, la est, Golful şi
toate statele riverane.
YEMEN
Yemenul, parte componentă a Imperiului otoman din 1872 până în 1919, a fost condus până în 1962 de
imami ereditari care au impus unul dintre cele mai austere regimuri din lume. Yemenul are o linie de coastă care
se întinde la nord de la Bab el Mandeb de-a lungul Mării Roşii, dar nu are acces în apele din sud. Prin tratatul de
la Sana din 1934, încheiat între Marea Britanie şi imamul Yahya (1918-1948), Marea Britanie a recunoscut
imamul ca suveran şi a acceptat să se amâne până în 1974 disputele teritoriale datorate pretenţiei yemeniţilor
asupra şeicatelor aflate sub tutelă şi asupra coloniei Aden. Imamul Yahya, prin politica sa, a încercat să câştige
timp, dar- fiul său Ahmed a readus în discuţie pretenţiile Yemenului şi a susţinut că schimbările petrecute în
cadrul coloniei şi al protectoratului reprezintă o încălcare a tratatului de la Sana întrucât ele condamnă dinainte
probleme ce urmau a fi rezolvate în 1974 şi a creat un grup antiyemenit a cărui menire era să dezbine Yemenul
recunoscut de Marea Britanie. Au avut loc tulburări
la graniţe, iar imamul a încheiat în 1956 tratatul de la Jeddah cu Egiptul şi Arabia Saudită, iar în 1958 tratatul de
asociere cu Republica Arabă Unită.
în 1963, imamul Ahmed a murit, fiind urmat la tron de fiul său, Muhammad al Badr, care în 1956 a făcut
vizite la Moscova şi Beijing. Imediat a izbucnit revoluţia, iar colonelul Sallal, care a solicitat ajutorul Egiptului
potrivit prevederilor tratatului de la Jeddah, a proclamat republica. Imamul, potrivit prevederilor aceluiaşi tratat,
a cerut ajutorul Arabiei Saudite, rezultatul fiind un război civil şi unul internaţional, de altă natură decât războiul
din Spania din anii '30. în august 1965, la Riyadh, Nasser şi Feisal au căzut de acord să înceteze să mai acorde
246
ajutor şi să îşi retragă trupele; yemeniţii urmau să creeze o coaliţie, iar la sfârşitul anului 1966 să organizeze un
plebiscit pentru a decide forma de guvernământ a ţării lor. Această înţelegere a rămas însă fără nici un rezultat,
trupele nu au fost retrase, iar Nasser a spus mai târziu că este posibil ca trupele egiptene să rămână pe termen
nelimitat pe teritoriul Yemenului. După războiul cu Israelul din 1967, a fost obligat să îşi schimbe din nou
poziţia şi a retras trupele. Războiul s-a încheiat în 1970 cu un compromis. Yemenul a rămas republică, dar
regaliştii au fost şi ei incluşi în guvern.
Exact în acelaşi timp protectoratul adiacent şi colonia Aden au fost evacuate de Marea Britanie în
procesul retragerii sale ca putere globală, retragere ce a afectat Golful Persic precum şi Adenul şi comanda
intrării sudice în Marea Roşie.
Portul Aden a fost proprietatea East India Company şi apoi a guvernului Indiei din 1839 până în 1938,
când a devenit colonie britanică. în 1947 a fost creat un consiliu legislativ, iar în 1955 s-au introdus membrii
aleşi; potrivit prevederilor unei noi constituţii, din 1958 membrii aleşi au devenit majoritatea în consiliu. în
perioada în care Aden a aparţinut guvernului indian (iniţial ca parte componentă a preşedinţiei Bombay-ului şi
ulterior timp de câţiva ani ca provincie separată sub controlul direct al autorităţilor de la Delhi) locuitorii s-au
plâns că sunt un avanpost neglijat al imperiului indian. După ce Aden a trecut în grija biroului britanic pentru
colonii, naţionaliştii au început să ceară tot mai frecvent acordarea independenţei. Aden, important timp de 2
000 de ani ca port, a devenit la mijlocul secolului XX amplasamentul pentru o mare rafinărie de petrol şi pentru
cartierul general al Comandamentului britanic pentru Orientul Mijlociu. Miniştrii conservatori au decis de
aceea, şi au declarat cu multă cutezanţă, că aspiraţiile naţionaliştilor nu trebuie să vizeze independenţa.
Naţionaliştii, conduşi de Abdullah al Asnag, secretarul general al sindicatelor din Aden, au continuat să îşi
impună punctele de vedere prin intermediul grevelor care ameninţau serios o bază atât de dependentă de nativii
din Aden şi de munca muncitorilor yemeniţi imigranţi şi boicotând procesul electoral prin care Marea Britanie
spera să satisfacă aspiraţiile politice locale.
Protectoratul adiacent Aden era alcătuit din douăzeci şi trei de şeicate împărţite din raţiuni administrative
într-un protectorat de vest alcătuit din optsprezece şeicate şi un protectorat de est alcătuit din celelalte cinci.
Toate aceste principate au încheiat acorduri de protecţie cu Marea Britanie în perioada 1839-1914, iar Marea
Britanie a avut un rol pacificator extrem de folositor în această parte a lumii. După cel de-al doilea război
mondial, Marea Britanie a negociat noi tratate, potrivit cărora ofiţerii
politici britanici erau numiţi pentru a îi sfătui pe şeici, care au fost de acord să accepte consilierea care le era
acordată cu excepţia problemelor legate de legea şi obiceiurile islamice. In principatele din vest numirea unui
nou şeic trebuia să fie confirmată de guvernatorul britanic al coloniei. Şeicatele şi colonia au constituit o zonă
compactă din punct de vedere geografic şi omogenă din punct de vedere religios, dar colonia se deosebea de
acestea fiind foarte populată, mai bogată şi mai ostilă principiului monarhic. Naţionaliştii din colonii au
preconizat o uniune cu teritoriile protectoratelor şi chiar cu Yemenul, dar nu sub conducerea actualilor săi
guvernanţi.
Aden a fost o lume mică şi neglijată până la plecarea definitivă a britanicilor, în 1956, de la baza din zona
Canalului Suez. în acel an, un ministru britanic a spus consiliului legislativ al coloniei, în cadrul unui discurs
deosebit de condescendent şi rece în referirile sale la independenţă, că guvernul britanic nu întrevede nici o
posibilitate de schimba ordinea existentă în Aden şi că este încrezător că acest imobilism va fi bine primit de o
mare majoritate a populaţiei. Ulterior în acel an, blocarea Canalului Suez de către Nasser ca urmare a războiului
Suezului a provocat creşterea şomajului, greve şi îngrijorare în Aden. în acelaşi timp, şeicii au devenit conştienţi
că le este ameninţat modul de viaţă. în 1958, sultanul din Lahej a decis să plece la Cairo, în timp ce în 1959 şase
şeici din protectoratul de vest, prinşi între răul naţionalismului din Aden şi apele adânci ale acţiunilor subversive
yemenite, au alcătuit o federaţie a emiratelor arabe pe care britanicii se străduiseră zadarnic să o creeze încă din
1954. Acest grup, redenumit în 1962 Federaţia Arabiei de Sud, s-a mărit treptat, dar nu a inclus niciodată toate
şeicatele, în ciuda subvenţiilor britanice care erau de cinzeci de ori mai mari decât cele oferite până atunci.
Marea Britanie, care intenţiona mai presus de orice să îşi menţină baza de la Aden dat fiind că alte baze
din Kenya, Egipt şi Cipru au dispărut sau nu au mai putut fi folosite, a decis în 1963 să ataşeze colonia la
această nouă federaţie, unindu-i pe şeici cu clasa comercianţilor şi întinzând o cursă naţionaliştilor. Potrivit
planurilor Marii Britanii, aceasta şi-a menţinut suveranitatea în colonie; ea nu intenţiona să scoată întreaga
colonie din federaţie, deşi putea retrage anumite părţi; în timpul celor şapte ani-cât a durat această simbioză, dar
nu înainte şi nici după, colonia se putea diviza prin propria-i voinţă, dar dacă ar fi făcut acest lucru ar fi trebuit
să revină la statutul de colonie şi nu ar fi putut deveni un stat independent; dat fiind că fiecare membru normal al
federaţiei dispunea de şase fotolii în cadrul Consiliului Federal, Aden urma să deţină douăzeci şi patru. Această
alcătuire bizară a intensificat agitaţia naţionalistă în colonie. Naţionaliştii din Aden au refuzat să coopereze cu
Marea Britanie sau să recunoască federaţia, au cerut ajutor Egiptului şi au recurs la acţiuni teroriste pentru a
grăbi plecarea britanicilor şi pentru a asigura eşecul celorlalte planuri ale britanicilor. Şeicii federaţi au încercat
247
să obţină promisiuni în ceea ce priveşte continuarea acordării unui sprijin militar pe care guvernul laburist
britanic nu a fost de acord să îl acorde, de vreme ce aceştia aveau de gând să respingă de fapt politica de
retragere şi de restrângeri bugetare şi să creeze complicaţii Marii Britanii în feudele arabe: acceptând o
implicare militară, dar renunţând în acelaşi timp la puterea politică, Marea Britanie s-ar fi ales cu cea mai
proastă variantă.

Guvernul britanic a preferat să accelereze plecarea. Aden şi hinterlandul său au devenit în 1967 Republica
Democrată Populară a Yemenului (RDPY). Plecarea britanicilor, care oferiseră cele mai multe locuri de muncă
şi închiderea Canalului Suez în acelaşi an, au adus noul stat în pragul dezastrului economic, care i-a accentuat
instabilitatea inerentă. RDPY era în relaţii proaste cu vecinul său de la nord, Republica Arabă Yemen (RAY), de
care a fost invadată cu ajutorul Arabiei Saudite în 1972. După un scurt război au urmat convorbiri privind
unificarea celor două state yemenite. Insula Socotra, aflată la sud de Aden, colonie britanică în perioada 1880-
1967, a devenit parte componentă a RDPY.
Din punctul de vedere al saudiţilor, o uniune sau o federaţie a RDPY şi RAY ar fi constituit un avantaj
numai în măsura în care entitatea rezultantă ar fi fost de dreapta şi nu de stânga. Arabia Saudită voia să deţină
controlul asupra RAY şi să scoată RDPY de sub influenţa ruşilor. în 1976, după întâlnirile secrete de la Cairo,
Arabia Saudită a stabilit relaţii cu RDPY. Această manevră, un pas logic în cadrul diplomaţiei lui Feisal, dar o
surpriză pentru cei care supraevaluau rolul ideologiei în politica internaţională, a fost posibilă datorită încetării
în anul precedent a revoltei împotriva sultanului din Oman în provincia sa Dhofar, în cadrul căreia Arabia
Saudită şi RDPY s-au situat pe poziţii diferite. în consecinţă, Arabia Saudită şi URSS au fost rivale în încercarea
de a acorda ajutor RDPY.
în RAY, preşedintele, colonelul Ibrahim al-Hamdi, a fost asasinat în 1977 după trei ani de la venirea la
putere şi a fost urmat în funcţie de colonelul Ahmad al-Ghashni care a fost asasinat un an mai târziu. Deşi aceste
asasinate păreau a fi în principal opera feudelor tribale, existau unele motive să se creadă că al-Hamdi încearcă
să încheie o înţelegere separată cu RPDY, iar în 1979 RPDY a invadat RAY împreună cu refugiaţii nemulţumiţi
din RAY. în acelaşi an, preşedintele RPDY, Abdel Fattah Ismail a încheiat un tratat pe o durată de douăzeci de
ani cu URSS. în 1980, el a fost înlocuit în funcţie de primul ministru Aii Nasser Mohammed, care a dorit să
găsească modalitatea de a împăca legătura cu URSS şi nişte mai bune relaţii cu RAY şi Oman. Cele două state
yemenite s-au unit în 1990 sub preşedinţia preşedintelui RAY. Noul stat, cu capitala la Sanaa, şi-a sporit
veniturile obţinute de pe urma petrolului (în special din nord), dar cele două armate nu au fuzionat, iar îh 1994 o
tentativă de a reface un stat separat în sud a condus la cucerirea sudului de către nord.
MUSCAT ŞI OMAN
în sultanatul Muscat şi Oman, unde în urma unei lovituri de stat a venit la putere în 1970 un nou sultan,
Frontul Popular pentru Eliberarea Omanului şi a Golfului Arab a declanşat cu ajutorul ruşilor şi al chinezilor un
război civil căruia sultanul, cu ajutorul Marii Britanii şi al Iranului, i-a pus capăt în 1975. Statele Unite au fost
însă cele care au făcut posibil ajutorul venit din partea britanicilor şi a iranienilor.
între puternica flotă americană din Mediterana şi cea din Pacificul de Sud există un gol. Timp de douăzeci
şi cinci de ani după cel de-al doilea război mondial acest gol a fost umplut de britanici care, până la jumătatea
anilor '60, au insistat să facă acest lucru. Defence White Paper din 1957, cea dintâi care a apărut după eşecul
înregistrat în războiul Suezului, conţinea un amestec de idei vechi şi noi. Aceasta prevedea existenţa unor forţe
locale nu numai în Aden şi Cipru, ci şi în Kenya (care însă, dobândindu-şi independenţa în 1963, a acordat
Marii Britanii facilităţi reduse printr-un acord încheiat în martie 1964); ea prevedea de asemenea existenţa unui
grup de portavioane în Oceanul Indian. Operaţiunea din Kuweit din iulie 1961 (vezi mai jos) a dat câştig de
cauză argumentelor în favoarea existenţei unor garnizoane locale pentru aclimatizarea trupelor, dat fiind că între
un sfert şi jumătate dintre oamenii care au participat la acţiune, provenind din regiuni cu climă temperată, au
fost rapid doborâţi de căldură. Pornind de la ideea că astfel de acţiuni vor continua să reprezinte o mare parte din
contribuţia Marii Britanii pe arena internaţională, s-a considerat că existenţa unor baze în zona tropicală este
esenţială. White Paper (Cartea Albă) din 1962 a reafirmat necesitatea prezenţei Marii Britanii care să asigure
stabilitatea şi deci necesitatea menţinerii unor trupe în Aden şi Singapore.
Dar argumentele şi presupunerile creatorilor Defence White Paper au fost contrazise de cei care au
calculat costurile acestor baze (în special după victoria laburiştilor din 1964 în plină criză financiară) şi de cei
care considerau că bazele din teritoriile arabe creează o încordare politică ce depăşeşte utilitatea lor militară.
GOLFUL PERSIC
Şi, în fine, Golful Persic. Golful a devenit în anii '70 ceea ce a fost Berlinul în deceniile anterioare - un
248
punct atât de tensionat încât un conflict pe tema navigaţiei şi instalaţiilor din această zonă putea scăpa de sub
controlul politicului.
Golful este un braţ al Oceanului Indian care în această zonă pătrunde adânc în Orientul Mijlociu separând
Arabia pe de-o parte de Iran de cealaltă parte. Acest braţ se îngustează cel mai mult în dreptul Strâmtorii Ormuz.
La sud se află Golful Oman care conduce spre ocean, iar la nord Golful Persic. Tot malul estic al celor două
golfuri face parte din teritoriul Iranului, dar malul opus face parte din paisprezece state suverane. La capătul
Golfului Persic se află Irakul şi lângă el Kuweitul, despărţit prin 560 km din linia de coastă saudită de alte
principate -insula Bahrain, promontoriul Qatar, Statele Contractuale* şi în cele din urmă statul Muscat şi Oman.
Afinităţile politice şi cele privind afacerile ale Kuweitului s-au
* Omanul Contractual (Trucial Oman), vechiul nume al unui grup de şeicate arabe aflate sub protectorat britanic pe
coasta de sud (Trucial Coast) a Golfului Persic. Cunoscute şi sub numele de Şeicatele Contractuale (Trucial Sheickdoms),
Statele Contractuale (Trucial States). Cunoscute anterior sub numele de „Coasta Piraţilor". Numele oficial din 1971,
Emiratele Arabe Unite, [nota trad.]

manifestat la nivelul vecinilor săi din nord, iar tineretul din Kuweit a plecat la Cairo sau Beirut pentru a-şi face
studiile, în timp ce legăturile celorlalte state din Golf au fost cu Pakistanul şi India, iar tineretul din aceste ţări a
plecat la Karachi să-şi facă studiile
Iniţial, Marea Britanie a urmărit să îşi asigure în această zonă un monopol sau dominaţia asupra
drumurilor spre India şi să protejeze comerţul britanic împotriva jafurilor aşa-numiţilor şeici piraţi care, la limita
sudică a Golfului Persic, trăiau din piraterie şi de aceea multă vreme acest loc a fost cunoscut sub numele de
„Coasta Piraţilor". Din 1820, britanicii au impus o pace maritimă printr-o serie de tratate sau armistiţii încheiate
cu aceşti şeici, iar în 1861 au extins acest sistem în nord în Bahrain, printr-un acord care angaja Marea Britanie
să protejeze permanent Bahrainul. Ulterior, tot în secolul al XlX-lea, Marea Britanie a negociat noi acorduri prin
care îşi asuma controlul asupra politicii externe a şeicatelor şi a Kuweitului şi Qatarului. în cele din urmă, dat
fiind că pescuitul perlelor şi petrolul au făcut ca statele din această zonă să devină extrem de importante prin ele
însele şi nu ca teritorii aflate în vecinătatea unui important drum comercial, în secolul XX Marea Britanie a
încheiat o serie de tratate care îi acordau drepturi exclusive în ceea ce priveşte exploatarea comercială a
bogăţiilor locale, dar fără a avea dreptul să se amestece în problemele interne ale acestor state.
în cea mai mare parte a perioadei în care Marea Britanie s-a bucurat de un control sporit asupra acestei
zone, frontierele interne ale acestor state, aflate în zone nelocuite şi probabil fără valoare, nu prezentau nici un
interes, iar obligaţiile contractate de Marea Britanie ca parte şi consecinţă a armistiţiului maritim au rămas multă
vreme incontestabile, dat fiind că Marea Britanie a avut motive în plus să rămână în Golful Persic şi nu a fost
stânjenită de angajamente faţă de guvernanţii locali într-o zonă în care intenţiona să îşi continue politica cu
ajutorul forţelor maritime şi aeriene în vederea unor obiective complementare. Aceste obiective erau
permanenta nevoie de a comunica cu estuî şi noul drum al petrolului.
în permanentul drum între Europa şi Asia, Orientul Mijlociu trebuia fie traversat fie ocolit, iar în acest
context naţionalismul arab din secolul XX îi afecta pe europeni la fel de mult cum îi afectaseră odinioară
cuceririle musulmanilor care au reprezentat o alternativă la cruciade şi la călătoriile în jurul Africii. în perioada
de glorie a puterii britanice în Orientul Mijlociu, britanicii au călătorit în voie de-a lungul acestuia, dar după cel
de-al doilea război mondial drumul direct central a fost pierdut, dat fiind că unul după altul guvernele arabe nu
au mai recunoscut Marii Britanii drepturile speciale şi înlesnirile de care a beneficiat anterior prin intermediul
tratatelor şi al ocupaţiei. Retragerea din Palestina şi din zona canalului, revoluţia din Irak din 1958 şi abrogarea
tratatului anglo-iordanian în timpul războiului Suezului în 1956 au desfiinţat acest drum şi au impus găsirea unei
soluţii în sud sau în nord. Drumul din sud trecea prin Libia şi Sudan spre Aden, dar în 1964 guvernul libian a
considerat că se impune o revizuire a tratatului încheiat în 1952 cu Marea Britanie şi în acelaşi an Sudanul a
introdus condiţii prohibitive în ceea ce priveşte drepturile de survolare, A merge spre sud însemna a zbura
deasupra Africii Centrale
sau poate chiar a Africii de Sud, ambele drumuri fiind delicate din punct de vedere politic, dar şi extrem de
lungi. Alternativa din nord, prin Turcia şi Iran şi Golful Persic, rămânea de aceea soluţia preferabilă, deşi ea nu
mai putea fi considerată esenţială de vreme ce datorită evoluţiei tehnice s-a creat un nou drum, deşi dificil şi
scump, din Marea Britanie spre vest spre Singapore.
Mijloacele de comunicaţie au oferit deci un argument, eficace dar nu hotărâtor, pentru a rămâne în Golful
Persic mai mult timp, dat fiind că era de la sine înţeles că zilele prezenţei Marii Britanii în zonă sunt numărate.
Petrolul nu era un argument îndeajuns de puternic. Importanţa petrolului din Orientul Mijlociu pentru Europa,
dat fiind că sporea cu fiecare zi, era indiscutabilă, dar politica de a asigura aprovizionarea cu astfel de produse
prin prezenţa fizică părea tot mai nesigură şi mai anacronică. Europa, spre deosebire de alte zone importante
249
consumatoare cum ar fi Statele Unite şi URSS, a devenit dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu. Marea
Britanie, de exemplu, care înainte de cel de-al doilea război mondial importa mai mult de jumătate din petrolul
de care avea nevoie de pe continentul american, a ajuns să importe în 1950 jumătate din necesarul său de petrol
numai din Kuweit, iar în 1965 se aprecia că necesarul anual al Europei de 300 milioane de tone va creşte în
cincisprezece ani la 750 milioane de tone, în ciuda folosirii pe scară largă a gazelor naturale şi a puterii nucleare.
Importantele descoperiri de zăcăminte de petrol făcute în 1956 în Sahara şi în 1959 în Libia vor micşora
proporţia petrolului provenind din Orientul Mijlociu din consumul Europei, dar nu şi pe cea a cantităţii totale de
petrol importat din Orientul Mijlociu. S-a considerat că petrolul va rămâne mai ieftin decât gazul sau puterea
nucleară sau hidrocarburile submarine, iar petrolul din Orientul Mijlociu era mai ieftin decât petrolul din alte
zone, dar această dependenţă a Europei nu era atât de înspăimântătoare pe cât li s-a părut unor oameni politici
europeni, dat fiind că producătorii din Orientul Mijlociu depindeau la rândul lor foarte mult de consumatorii
europeni. La jumătatea anilor '60, când retragerea din zonă a britanicilor a devenit realitate, veniturile obţinute
din petrol de statele producătoare depăşeau cifra de 2 000 milioane de lire sterline şi asigura între 70 şi 95% din
venitul bugetar al celor mai multe state producătoare. Nici cererea tot mai mare venită din partea Japoniei, nici
perspectiva intrării Chinei pe piaţă nu au părut să afecteze nevoia statelor producătoare din Orientul Mijlociu de
a-şi vinde petrolul în Europa şi astfel stând lucrurile, numărul bazelor militare părea tot atât de neimportant
pentru debitul de petrol cum părea pentru aprovizionarea cu alte produse.
Exista totuşi un argument mai curând de natură politică decât de natură economică. Se spunea că
britanicii s-au dus în Golful Persic pentru a menţine pacea şi pentru a asigura stabilitate în zonă, fără de care
comerţul era în pericol şi că au făcut acest lucru. Retragerea britanicilor putea fi urmată de dezordini care ar fi
întrerupt fluxul petrolului. Aceste dezordini auputut fi rezultatul unor acte de sabotaj sau al unor dispute de
frontieră între statele din regiune. Sabotajul însă, este un tip de acţiune pe care unităţile militare regulate nu sunt
pregătite să o prevină, deşi una dintre cele mai banale cauze ale sabotajului sunt resentimentele naţionaliste
Împotriva prezenţei unor garnizoane străine. Au existat desigur dispute pe tema
frontierelor: Iranul a pretins Bahrainul; Irakul a pretins Iranului provincia Khuzistan şi Kuweitul; Arabia Saudită
a avut dispute de frontieră cu unii dintre vecinii săi mai mici, dintre care mulţi se duşmăneau între ei. Atâta timp
cât aceste dispute au persistat, Marea Britanie a putut pretinde că face un serviciu rămânând în zonă şi
îndeplinind sarcina de poliţist pe care a exercitat-o cândva pe jumătate din suprafaţa lumii.
în Statele Contractuale, Marea Britanie a încercat, dar nu a reuşit, să promoveze ideea unei federaţii ca
prim pas în direcţia eliberării de obligaţiile ei permanente. Marea Britanie nu avea dreptul să se amestece în
problemele interne ale acestor state, dar a fost adeseori obligată să facă acest lucru datorită disputelor dintre
acestea, nepriceperii unora dintre liderii lor şi pentru că cele mai sărace îi cereau ajutorul. Guvernanţii, deşi nu
mai aveau nevoie de ajutor dinspre mare, simţeau nevoia să fie protejaţi împotriva Arabiei Saudite şi împotriva
propriilor supuşi nu prea numeroşi. Suveranul din Qatar (care a făcut parte la începutul secolului al XlX-lea din
sistemul contractual, dar a renunţat la el în anii 1860) a cerut ajutorul britanicilor pentru a pune capăt
tulburărilor interne din 1963, dar ajutorul i-a fost refuzat. Principala problemă era însă relaţia dintre şeici şi
Arabia Saudită. Marea Britanie nu a vrut nici să îi abandoneze pe şeici, dar nici să îi susţină la nesfârşit.
Relaţiile Marii Britanii cu casa regală saudită au fost în mod tradiţional bune, în special în timpul domniei
regelui Abdul Aziz ibn Saud, deşi s-au înrăutăţit după venirea la putere a fiului acestuia, Saud, în 1953 şi
înlocuirea influenţei americane cu cea britanică în Arabia Saudită. Marea Britanie a fost stânjenită şi de aparenta
impermeabilitate a regimului saudit faţă de cea mai nevinovată formă de modernizare, cu excepţia acumulării
unor profituri tot mai mari de pe urma petrolului, pe care familia regală le cheltuia făcând risipă. Nu era drept să
părăseşti state scăpate de piraterie şi să le laşi la mila unui stat vecin mai mare cunoscut pentru josnicia sa. în
plus, în 1955 o dispută asupra oazei Buraimi a condus la o confruntare militară minoră. Această oază, alcătuită
din zece sate aflate în parte sub stăpânirea şeicului din Abu Dhabi şi în parte sub stăpânirea sultanului
Muscatului, era râvnită de Arabia Saudită, ale cărei pretenţii au fost respinse timp de o generaţie de Marea
Britanie. Disputa, în care erau implicate cele două puternice forţe ale onoarei şi petrolului, a fost înaintată spre
rezolvare unui tribunal arbitrai din Geneva, dar saudiţii, neîncrezători nici în cauza lor nici în tribunal, au mituit
martori cu atâta neruşinare încât Marea Britanie a protestat oficial. Saudiţii au trimis de asemenea trupe în
aceste sate, de unde acestea au fost alungate de britanici. Dat fiind că Marea Britanie a refuzat să continue
confruntarea, ea s-a stins încă o dată.
La fel ca în India şi în Orientul Mijlociu, poziţiile de putere lăsate, vacante de Marea Britanie nu au fost
transmise unui singur succesor. Regimul postbritanic din Golf a fost rezultatul unor negocieri între Marea
Britanie, Iran şi Arabia Saudită. Şahul a renunţat la pretenţiile sale asupra Bahrainului, care în 1970 a devenit
membru al ONU, ca stat independent. Având o populaţie destul de numeroasă şi fiind destul de bogat pentru a
sta pe propriile picioare, Bahrainul nu a vrut să devină membru al noii federaţii a statelor din Golf, decât cu
condiţia de a i se acorda o reprezentare echivalentă în proiectata Uniune a Emiratelor Arabe. Această federaţie a
250
fost creată
în 1972, dar fără Qatar şi Ras al-Khaimar (unul dintre cele şapte State Contractuale), ambele alegând
independenţa. Toate tratatele existente încheiate cu Marea Britanie au fost abrogate. Iranul, pledând pentru
exigenţă strategică, a pus stăpânire pe insuliţele Abu Musa şi Tunb din canalul marin dintre Golful Persic şi
Golful Oman, determinând Irakul să rupă relaţiile diplomatice cu Iranul şi să expulzeze iranienii din Irak. Noua
ordine instaurată se baza în esenţă pe acordul dintre Iran şi Arabia Saudită, pe incapacitatea celei din urmă de a
asigura în acest stadiu un control deplin asupra malurilor de vest ale Golfului pentru a egala controlul iranian de
pe partea opusă şi pe absenţa fortuită a vocilor Egiptului şi Irakului datorită înfrângerii celui dintâi în 1967 şi a
continuării de către cel din urmă a războiului cu kurzii şi altor slăbiciuni interne; dar nici unul dintre aceşti
factori nu a avut un caracter permanent. Asasinarea lui Feisal în 1975 şi venirea pe tron în mod paşnic a fratelui
său Khaled nu au tulburat această schemă, dar în acelaşi an Irakul a început să îşi redobândească libertatea de
acţiune. Consiliul Golfului, creat în 1981 la iniţiativa Arabiei Saudite, a făcut parte din efortul acesteia de a
contracara atât influenţa Irakului cât şi pe cea a Iranului: din acest consiliu făceau parte Arabia Saudită,
Kuweitul, Bahrainul, Qatarul, Emiratele Arabe Unite şi Omanul.
IRAK
Irakul reprezintă legătura dintre părţile de vest şi de est ale Orientului Mijlociu. Mai mult decât oricare alt
stat din Orientul Mijlociu, Irakul are deschidere spre ambele părţi: în vest spre Asia de vest, în est spre Iran şi
deci spre Golf. în 1918, sistemul impus de Imperiul otoman în Orientul Mijlociu a fost desfiinţat. El a fost
înlocuit de un sistem anglo-francez care a fost la rândul său desfiinţat după cel de-al doilea război mondial.
Principala consecinţă a sistemului anglo-francez au fost Palestina şi Libanul. Acestea au devenit mărul
discordiei al noii faze. Mai la est, acolo unde turcii otomani s-au confruntat cu Iranul, ei nu au avut un unic
succesor decât în măsura în care Marea Britanie guverna în zona Golfului Persic. După plecarea britanicilor,
Irakul şi Arabia Saudită şi-au disputat prioritatea în zonă, irakienii în calitate de campioni ai arabismului şi
saudiţii în calitate de apărători ai locurilor sfinte ale Islamului: un nou sultan şi un nou calif. Şi unii şi ceilalţi se
temeau de un Iran modern care să se bucure de disputele lor şi să profite de pe urma lor.
NOTE
A. KURZII
Numele triburilor populaţiilor kurde sunt cunoscute cu mult înainte de cele ale oricăror alte populaţii din
lume, iar prezenţa lor în Asia de Vest datează de mai bine de 4 000 de ani. în secolele recente aceste populaţii au
fost împărţite între Turcia, Irak şi
Siria. La jumătatea secolului XX ei numărau circa 30 milioane de indivizi, trăind cea mai mare parte în Turcia
(16 milioane), Iran (8 milioane) şi Irak (4 milioane). Circa 350 000 trăiau în Siria şi probabil 200 000 în RSS
Armenia şi în Asia centrală sovietică. Soarta lor a intrat în declin din vremea sultanului lor din secolul al XH-lea
cunoscut de europeni sub numele de Saladin.
în perioada interbelică, kurzii din Turcia au fost unii dintre oponenţii regimului Ataturk. Au avut loc
revolte ale kurzilor în 1925, 1930 şi 1937, dar după cel de-al doilea război mondial - şi în special în perioada
1950-1960 când se afla la putere Partidul Democratic - relaţiile s-au ameliorat. în anii '60 s-a înregistrat o
recrudescenţă a urii rasiale, dar cel mai crunt duşman al kurzilor era sărăcia din estul Anatoliei, o regiune
agricolă sărăcăcioasă. în Iran, kurzii au fost hăituiţi de şahul Reza în perioada interbelică şi apoi au trecut la
acţiune sprijiniţi de ruşi, care au acordat multă atenţie oficialităţilor kurde în timpul războiului, au încurajat
naţionalismul kurd şi au furnizat arme mişcării separatiste kurde. în ianuarie 1946, kurzii au proclamat
independenţa republicii Mahabad, dar pentru ruşi mişcarea kurdă nu însemna nimic altceva decât apanajul
republicii separatiste Azerbaidjan pe care ei au creat-o în Tabriz la sfârşitul anului 1945. Republica Mahabad a
fost expresia sentimentelor locale profund anticomuniste, în timp ce republica Azerbaidjan a fost o creaţie
artificială comunistă. Tentativele de a crea o alianţă între cele două republici nu s-au bucurat niciodată de un
succes real, deşi kurzii, dependenţi de sprijinul ruşilor, erau pe jumătate legaţi de azerbaidjeni. După retragerea
trupelor ruseşti în mai 1946, azerbaidjenii au negociat, fără a face nici o referire la Kurzi, un acord favorabil cu
guvernul iranian care a restituit Azerbaidjanul statului iranian ca provincie autonomă. în această perioadă
guvernul iranian reprezenta o coaliţie din care făceau parte şi comuniştii, dar ulterior în cursul aceluiaşi an
primul ministru, Quavam es-Saltaneh, i-a alungat pe colaboratorii săi comunişti de la Teheran şi şi-a trimis
armata împotriva Tabrizului, unde administraţia locală comunistă a fost imediat înlăturată de la putere cu
ajutorul populaţiei locale. Republica Mahabad era acum la cheremul armatei iraniene. Republica a fost
251
desfiinţată, iar conducătorii ei fie au fugit, fie au fost spânzuraţi.
Soarta kurzilor din Irak a fost în mare măsură în mâna britanicilor atunci când, după cucerirea Bagdadului
în primul război mondial, trupele britanice şi-au continuat drumul spre Moşul şi l-au instalat ca guvernator pe
liderul kurd Mahmud Barsandji. Kurzii au sperat că vor obţine independenţa Kurdistanului ca răsplată pentru
serviciile lor antiturceşti în timpul războiului, dar în primii ani de după război britanicii au fost preocupaţi în
primul rând să împiedice revenirea Mosulului la noul stat turc. Tratatul ratat de la Sevres din 1920 (care
prevedea acordarea independenţei Armeniei) nu le-a dat kurzilor nimic altceva decât promisiunea că îşi vor
dobândi autonomia pe care Irakul, un stat sub protectorat sau sub mandat pe calea obţinerii independenţei
depline, a fost hotărât să o limiteze cât mai mult posibil sau chiar să o anuleze. Dat fiind că speranţele i-au fost
înşelate, Barsandji a proclamat independenţa statului Kurdistan. Britanicii l-au deportat în India, dar ulterior
(1922) l-au reinstalat în funcţia de guvernator la Moşul. Un an mai târziu el a fugit în Iran. Tratatul de la
Lausanne (1923) a anulat Tratatul de la Sevres şi o dată cu el prevederile în privinţa kurzilor şi a armenilor.
Noul stat turc a pretins Moşului, dar în 1925 Liga Naţiunilor a susţinut poziţia britanicilor care susţineau că
această regiune face parte din Irak. Cinci ani mai târziu, Barsandji a revenit în Irak în încercarea de a obţine
anumite avantaje pentru Kurzi din sporadicele
divergenţe dintre Kurzi şi irakieni, dar planurile i-au fost zădărnicite de aviaţia militară britanică, iar la sfârşitul
mandatului britanic asupra Irakului regiunea Kurdistan a devenit parte componentă a statului suveran Irak.
Către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, un nou lider kurd, Mustafa Barzani, a condus o revoltă
care a fost înăbuşită: circa 10 000 de Kurzi au fugit în Iran, iar Barzani a fugit la Moscova. Revoluţia din 1958
din Bagdad a distrus alianţa dintre acele state care aveau o atitudine comună împotriva kurzilor - Irak, Turcia şi
Iran - şi a înlocuit monarhia irakiană cu o republică a „arabilor şi kurzilor". Barzani a revenit de la Moscova şi a
fost primit în mod onorabil şi chiar în mod generos de preşedintele Kassim, care îi privea cu simpatie pe Kurzi
datorită anumitor tendinţe de stânga care se manifestau în rândul acestora. In 1960 a început existenţa oficială a
Partidului Democratic al Kurdistanului, dar kurzii nu aveau aceleaşi păreri în privinţa lui Kassim şi nici chiar
aripa lor de stânga nu era de acord cu ideile comuniste care au câştigat teren în Irak după revoluţie. După o serie
de disensiuni interne Partidul Democratic al Kurdistanului a devenit în mod clar anticomunist, a pierdut rapid
încrederea lui Kassim, a fost persecutat şi interzis oficial, deşi comuniştii au pierdut şi ei teren în această
perioadă.
In 1961, kurzii s-au revoltat. Kassim a pretins că primesc ajutor militar din partea Marii Britanii şi a
Statelor Unite. A cerut ajutor militar URSS, care a considerat oportun să uite de ajutorul pe care-1 acordase
anterior kurzilor în speranţa de a găsi un aliat mai folositor în Kassim. Armata irakiană a început o amplă
campanie împotriva kurzilor, folosind bombe cu napalm şi avioane purtătoare de rachete. In februarie 1963,
Kassim a fost răsturnat de la putere şi ucis, iar naţionaliştii panarabi ai Partidului Baas au preluat conducerea
guvernului sub preşedinţia generalului Aref care a început convorbiri cu kurzii şi le-a dat de înţeles că vor
obţine ceva asemănător autonomiei. Peste câtva timp, în acelaşi an, discuţiile au încetat însă datorită capturării
negociatorilor Kurzi, iar armata irakiană, sprijinită pe câmpul de luptă de Siria, unde venise la putere tot Partidul
Baas, a declanşat o campanie şi mai atroce împotriva kurzilor decât operaţiunile din 1961-1962. Dar
naţionalismul anticomunist al Partidului Baas a îndepărtat lumea comunistă care a început să acuze Irakul de
genocid. La începutul anului 1964 s-a negociat un acord de armistiţiu. Acesta s-a dovedit a fi fragil, dar în 1970
preşedintele al-Bakr şi vicepreşedintele Saddam Hussein l-au reînnoit şi Barzani a obţinut un nou acord în ceea
ce priveşte autonomia, care nici el nu a fost pus în practică datorită unor motive diverse, inclusiv disputatul
statut al Kirkukului. Când Irakul şi Iranul şi-au reunit forţele împotriva kurzilor, Barzani a fugit în Statele Unite.
în esenţă însă relaţiile irakiano-iraniene erau proaste şi au oferit numeroase ocazii kurzilor.
Şahul s-a temut de noul tip de regim arab, în special de cel instaurat de Nasser. Revoluţia irakiană din
1958 nu a fost pe placul şahului, iar succesul lui Aref şi Kasssim din 1963 şi mai puţin. Şahul voia ca
musulmanii şiiţi să participe la guvernarea Irakului, dar dacă şiiţii ar fi beneficiat de un asemenea tratament el ar
fi trebuit extins şi asupra kurzilor. Şahul a refuzat să îl sprijine pe Aref în operaţiunile sale împotriva kurzilor
chiar şi atunci când kurzii s-au refugiat în Iran şi a acordat kurzilor din Irak ajutor în mod clandestin. Apropierea
sa de regele Feisal în 1965 1-a încurajat să considere că problema Golfului este mai bine să fie rezolvată printr-o
înţelegere saudito-iraniană fără a include sau a face vreo favoare Irakului. în 1980, Irakul a schimbat raportul de
forţe cu Iranul, sprijinindu-i pe separatiştii Kurzi din Iran, iar atunci când kurzii din Irak au cerut ajutorul lui
Khomeini, aflat în exil, Saddam Hussein i-a masacrat cu
ajutorul armelor chimice. în timpul şi după Războiul din Golf din 1991, americanii au sperat că şiiţii şi kurzii se
vor revolta împotriva lui Saddam Hussein, iar limbajul imprudent al preşedintelui Bush a fost interpretat ca o
incitare la revoltă. Nu era prima oară când kurzii au interpretat greşit semnalele ambigue provenind de la marile
puteri. Unul dintre aliaţii lui Bush, Turcia, s-a opus acordării independenţei sau autonomiei kurzilor de oriunde
252
ar fi ei, iar un alt aliat, Arabia Saudită, s-a opus în egală măsură acordării independenţei sau autonomiei şiiţilor.
înfrângerea usturătoare suferită de Saddam Hussein din partea Statelor Unite şi a aliaţilor acestora nu 1-a
împiedicat să îi atace pe Kurzi şi pe şiiţi. Ţinutul acestora din urmă din sudul Irakului a fost devastat pentru ca
aceştia să fie o pradă mai uşoară şi mulţi dintre ei au fost ucişi de trupele irakiene sau determinaţi să fugă în
Iran.
Kurzii din Irak nu au fost niciodată mai uniţi între ei. Uniunea Patriotică a Kurdistanului (UPK) desprinsă
din Mişcarea Democratică Kurdă (MDK) în 1975, a susţinut o mai activă opoziţie faţă de guvernul central şi a
refuzat să sprijine Irakul în războiul său cu Iranul, în timp ce MDK - şi kurzii din Iran - s-au alăturat Irakului.
După Războiul din Golf, liderul UPK, Jalal Talabani, a răspuns pozitiv şi în mod dezastruos chemării la revoltă
a lui Bush, în timp ce MDK şi Masud Barzani au fost mai precauţi. Cei doi lideri se bucurau de un număr
asemănător de adepţi în rândul kurzilor din Irak. Saddam Hussein, negociind cu fiecare separat, a elaborat un
proiect de lege pentru acordarea autonomiei care nu îi mulţumea pe nici unul dintre ei şi ca urmare a revoltei lor
nereuşite 1,5 milioane de Kurzi au fugit în Iran şi jumătate de milion în Turcia. în 1992, noile propuneri care
includeau crearea unei adunări alese a kurzilor şi a unui executiv autonom într-o anumită zonă (nedefinită în
mod precis) au fost acceptate atât de MDK cât şi de UPK, dar cooperarea lor nu a fost decât una de suprafaţă.
Atenţia şi implicarea forţelor internaţionale au scăzut, membrii ONU nu şi-au respectat contribuţiile la ajutorul
şi supravegherea de către ONU a situaţiei, s-au declanşat tot felul de molime, a crescut gradul de hărţuire a
kurzilor de către trupele irakiene şi s-au intensificat conflictele dintre partidele kurde.
în Turcia, problema kurzilor, care a fost evitată timp de aproape două generaţii, a fost adusă la lumină de
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) care a pretins că reprezintă 20% din populaţia Turciei, şi-a exercitat
în mod despotic şi într-o oarecare măsură în mod corupt autoritatea în sud-estul Turciei şi a provocat un război
civil incipient. Guvernul turc a profitat de ocazia pe care i-a oferit-o Războiul din Golf şi de consecinţele
acestuia pentru a urmări forţele PKK în Irak unde a câştigat o importantă confruntare, dar în 1993 PKK îşi
reorganizase îndeajuns forţele pentru a redeclanşa operaţiuni cvasimilitare care au fost marcate de un
comportament atroce de ambele părţi.
B. ŞIIŢII
Şiiţii, care s-au despărţit de principalul neam musulman cu peste 1 000 de ani în urmă, reprezintă circa o
zecime din populaţiile islamice. Ei îi venerează pe ginerele Profetului, Aii şi pe cei doi fiii ai acestuia, Hassan şi
Hussein, ca fiind iniţiatorii adevăratei linii a imamilor de inspiraţie divină. Cei mai mulţi dintre ei aşteaptă
reapariţia celui de-al doisprezecelea imam care a dispărut în anul 880 d.Hr., dar unii dintre ei aşteaptă alte
reapariţii. Ei sunt răspândiţi în toată lumea islamică, dar formează o
populaţie puternică la est de Eufrat. Ei sunt o populaţie dominantă în Iran unde au deţinut controlul puterii timp
de 500 de ani, sunt superiori din punct de vedere numeric altor grupuri în Irak şi Liban şi constituie importante
minorităţi în Siria, Pakistan şi alte ţări. Succesele lui Khomeini le-au sporit poziţia oriunde se află, dar au speriat
celelalte populaţii, în special pe arabi care nu au încredere în iranieni şi pe suniţi care nu sunt de acord cu
amestecul clerului în guvernarea ţării. Credinţa lor este impregnată cu suferinţă şi persecuţii, o amărăciune
reţinută îndreptată în special împotriva suniţilor, a căror necredinţă faţă de adevărata linie a mai fost întinată şi
de modernismul şi imoralitatea Occidentului şi în special de către americani; aceeaşi amărăciune este îndreptată
şi împotriva evreilor şi a adepţilor religiei Baha'i. Legitimitatea violenţei este mai evidentă pentru şiiţi decât
pentru suniţi sau pentru cei mai mulţi dintre europeni.
C. VIOLENŢA SECTARĂ
Frăţia Musulmană, înfiinţată în Egipt în 1928 de Hassan al-Banna care a murit în 1949, a afirmat ceea ce
se consideră a fi valorile de bază musulmane şi s-a opus în mod special separării bisericii de stat (aşa cum sunt
aceşti termeni înţeleşi în Occident) şi influneţelor străine asupra lumii islamice. Principalul său obiectiv a fost
reafirmarea legii islamice (shari'a) şi a autorităţii absolute a tribunalelor shari'a. Hassan al-Banna a predicat
răbdarea, dar nu toţi adepţii lui au reuşit s-o dobândească. Frăţia 1-a asasinat pe primul ministru egiptean,
Nokrashi Paşa, în 1948, membrii ei au fost împrăştiaţi şi frăţia desfiinţată, pentru a se reînfiinţa în climatul
antibritanic din anii '50, a sprijinit mişcarea care i-a adus la putere pe Naguib şi Nasser, dar a fost înlăturată de
aceştia, a încercat să îl asasineze pe Nasser, a suferit pierderea a mii de adepţi morţi în închisori, dar şi-a refăcut
forţele după moartea lui Nasser. Sadat, care era mai părtinitor cu grupurile religioase, a încercat să împartă
Frăţia într-o aripă violentă şi una antiviolentă, dat politica sa prooccidentală a îndepărtat ambele aripi şi a redus
deosebirile dintre ele. Frăţia a fost acuzată că este răspunzătoare de moartea acestuia, iar adepţii săi au făcut din
nou obiectul a numeroase arestări. Asasinarea în 1990 a lui Rifaat al-Mahgoub, preşedintele parlamentului
egiptean, a provocat o operaţiune similară împotriva revoluţionarilor religioşi. Mişcări similare din Siria, Sudan,
Algeria şi Pakistan au dat naştere unor partide care urmăreau să subordoneze constituţia dogmelor, codurilor,
253
curţilor şi practicilor musulmane. Deşi i s-a interzis accesul pe scena politică din Egipt, Frăţia a acţionat în
cadrul organismelor profesionale ale clasei mijlocii şi a atras o nouă categorie de adepţi din rândul victimelor
sociale şi economice ale urbanizării rapide. Legăturile ei cu mişcări mai combative - Gamaa el-Islamiya şi Jihad
el-Islami - erau destul de ambigue pentru a se asigura de toleranţă din partea guvernului.
Aceste conflicte în cadrul lumii islamice s-au împletit cu duşmănia arabo-israeliană şi răspunsurile
arabilor faţă de existenţa statului Israel şi reprimarea palestinienilor; o serie de organisme antiisraeliene au
recurs la violenţă împotriva israelienilor. în anii '70, Frontul Patriotic pentru Eliberarea Palestinei (FPEP) şi
liderul său, George Gysi, au recurs la deturnări de avioane pentru a atrage atenţia asupra nemulţumirilor
palestinienilor. în 1970, FPEP a deturnat patru avioane, a distrus unul dintre ele la sol în Cairo şi trei în Iordania,
a eliberat toate persoanele aflate la bord şi a cerut în schimb eliberarea unor prizonieri ai FPEP din închisorile
din Marea Britanie, Germania şi
Elveţia. In 1972, simpatizanţii japonezi au deschis focul la aeroportul Lod din Israel, în confruntare murind
douăzeci şi cinci de oameni inclusiv trei dintre ei. în 1973, forţele aeriene israeliene au forţat un avion de
pasageri să aterizeze în Israel, crezând în mod greşit că Gysi se află la bordul avionului. în 1976, FPEP a
deturnat un avion francez la bordul căruia se aflau pasageri evrei şi 1-a forţat să aterizeze la Entebbe în Uganda
în încercarea de a asigura eliberarea palestinienilor aflaţi în închisorile israeliene; după ce majoritatea
pasagerilor au fost eliberaţi de piraţii aerului, restul au fost salvaţi de un raid temerar şi eficient al israelienilor
asupra aeroportului. Anii '80 nu au înregistrat o diminuare a protestelor violente, ba chiar dimpotrivă acestea şi-
au diversificat formele de manifestare, adăugându-se luarea de ostatici, asasinatul şi acţiunile sinucigaşe. în
1983, şiiţii proiranieni au atacat clădiri publice şi ambasadele americană şi franceză din Beirut; printre cele
douăzeci şi două de persoane arestate se aflau şi trei libanezi. în replică au fost luaţi ostatici - mai ales americani
şi francezi - la Beirut, iar un avion kuweitian a fost deturnat la Teheran şi doi pasageri americani au fost ucişi. în
1985, un grup de palestinieni au deturnat vasul de croazieră Achille Lauro pentru a obţine eliberarea a cincizeci
de palestinieni din închisorile din Israel; un pasager, un american, a fost ucis. Atacatorii s-au predat la Port Said
unde au fost îmbarcaţi într-un avion egiptean în direcţia Tunisia, avion care a fost forţat de forţele aeriene
americane să aterizeze în Sicilia. Guvernul italian a refuzat să îi predea pe atacatori Statelor Unite şi aceştia au
fugit în Iugoslavia. în acelaşi an, un grup de palestinieni condus de Abu Nidal a deturnat un avion egiptean care
era avariat şi 1-a obligat să aterizeze în Malta, unde tentativa egiptenilor de a-1 scoate din mâinile atacatorilor s-
a soldat cu cincizeci şi şapte de morţi; acelaşi grup de palestinieni a atacat pasagerii care se îmbarcau în direcţia
Israel pe aeroporturile din Roma şi Viena. La scurt timp după aceea, Israelul a forţat un avion de pasageri să
aterizeze în Israel, fiind din nou greşit informat că la bordul avionului se află lideri palestinieni, pe care îi va
putea lua ostatici.
în 1986, Statele Unite cu ajutorul Marii Britanii au bombardat Libia, dat fiind că asasinul unui soldat
american aflat într-un bar de noapte din Berlin a fost libian; Statele Unite au justificat acest fapt ca un gest de
autoapărare. în 1988, partidul Hezbollah din Liban a capturat şi spânzurat un colonel american aflat în serviciul
ONU; un avion kuweitian a fost deturnat de piraţii aerului la Mashad în Iran, apoi la Beirut, unde li s-a refuzat
permisiunea de a ateriza şi apoi în Cipru unde pasagerii au fost eliberaţi; iar un avion american de pasageri a
fost distrus deasupra localităţii Lockerbie în Scoţia, toţi pasagerii şi echipajul fiind ucişi. în 1989, Israelul 1-a
răpit din Liban pe şeicul Abdul Karim Obeid într-o altă operaţiune tip ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. în
anii '90 cel mai notabil grup a fost Hamas, un mic grup de palestinieni care, asemeni şi mai micului grup, Jihad,
a recurs la violenţă pentru a-şi manifesta furia împotriva statului Israel. El s-a bucurat de sprijinul, deşi în mare
măsură pasiv, al palestinienilor din Gaza şi din zona Malului de Vest al Iordanului, care şi-au pierdut încrederea
în Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi nu apreciau negocierile lui Arafat cu Israelul. Datorită modului de
a reacţiona al guvernului lui Rabin, Hamas s-a consolidat, devenind o posibilă alternativă la Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei în lupta pentru un stat palestinian independent. După masacrarea în 1994 a douăzeci şi
nouă de musulmani într-o moschee din Hebron în prezenţa poliţiei israeliene, Hamas a renunţat la politica sa de
a ucide soldaţi şi nu civili. Spre deosebire de Hezbollah în Liban, Hamas nu era o organizaţie şiită şi nu era
creată în Iran.
în toţi aceşti ani, noţiunea de fundamentalism musulman a fost folosită într-un mod extrem de simplist.
Fundamentalistul este o persoană care crede în totalitate tot ce i s-a spus să creadă. Islamismul, mai mult decât
orice altă religie, şi-a menţinut influenţa asupra minţii şi sufletului adepţilor săi, iar aceştia au fost atraşi în
grupări pregătite să folosească forţa şi să justifice acest lucru, fie că recurgerea la forţă avea o motivaţie de
natură religioasă, naţionalistă, socială sau era o combinaţie. Fundamentalismul musulman a fost folosit nu
numai pentru a descrie aceste grupuri variate şi uneori periculoase, ci şi pentru a insinua că islamismul este în
esenţă violent şi că aceste grupări care pretind că sunt profund devotate islamismului fac parte dintr-o unică
forţă unificată şi ameninţătoare.
254
Fundamentalismul islamic, o noţiune cuprinzătoare creată în Occident, evidenţiază aspectele cele mai
complexe ale unei revoluţii culturale de lungă durată. Dintr-un anumit punct de vedere, ea denotă o reacţie
conservatoare împotriva unor idei politice şi sociale care se armonizează şi care au ajuns în lumea islamică din
Occident de secole. Aceste idei au creat mişcări intelectuale care se opun prin formele tradiţionale şi creează
contramişcări care sunt xenofobe şi adeseori violente. Pentru necunoscători, acestea par a se concerta în mod
periculos şi a avea un caracter răzbunător, cele mai multe datorită impactului pe care îl au asupra politicii din
Orientul Mijlociu şi datorită răspândirii lor în Africa de Vest pe de o parte şi în Asia de Sud-Est pe de altă parte.
PARTEA A PATRA
ASIA
14. SUBCONTINENTUL INDIAN
în jumătatea de secol ce a precedat plecarea britanicilor din India au avut loc o serie de reforme, elaborate
de britanici, care au condus în mod logic şi explicit la independenţa Indiei; s-au accentuat dezbinările în
interiorul Indiei care au condus la împărţirea din 1947; s-a realizat o conştientizare a politicii mondiale, căreia
însă noii guvernanţi nu erau îndeajuns de bine pregătiţi să-i ţină piept. în secolul7al XlX-lea India, deşi mai puţin
închisă lumii exterioare decât China sau Japonia, avea o imagine despre lume profund influenţată de prezenţa
britanicilor; iar principalul episod al secolului a fost marea răscoală a şipailor îndreptată împotriva stăpânirii
britanice. Situaţia s-a schimbat către sfârşitul secolului. Ruşii înaintează spre Afganistan; Curzon este preocupat
de frontiera de nord-vest şi de Tibet; britanicii îşi extind influenţa asupra Orientului Mijlociu; în 1902, Marea
Britanie încheie o alianţă cu Japonia, iar în 1905 Japonia înfrânge Rusia; au loc revoluţii în Turcia, Iran şi China
- toate acestea afectează India şi determină o deschidere spre exterior. Deşi în 1947 Jawaharlal Nehru era unicul
membru din cabinetului său dornic să cunoască politica externă, colaboratorii săi şi mulţi alţi compatrioţi au
crescut cu sentimentul că, dacă principala problemă a Indiei este înfrângerea stăpânirii (raj) britanice, există şi
alte probleme şi alte puteri de care trebuie să se ţină seama, în special Rusia, China şi Japonia. Chiar dacă mulţi
indieni au apreciat greşit natura problemelor, amăgindu-se cu ideea că unica lor cauză este prezenţa britanicilor
şi unicul remediu este plecarea britanicilor, această greşeală a fost o problemă de interpretare greşită şi nu de
necunoaştere datorată izolaţionismului. în interiorul Indiei naţionalismul, care era unul din produsele secundare
ale hinduismului şi ale renaşterii culturale a intelectualilor musulmani din secolul al XlX-lea şi care a devenit
vizibil prin crearea Congresului Naţional Indian în 1885, era în mod inevitabil antibritanic. Ca şi multe alte
mişcări naţionaliste s-a împărţit într-o facţiune mai combativă şi una mai puţin combativă (conduse de B.G.
Tilak pe de-o parte şi de G.K. Gokhale şi apoi de M.K. Gandhi pe de altă parte), dar spre deosebire de altele s-a
divizat într-un mod mult mai durabil înainte de ziua victoriei. Dat fiind că momentul dobândirii independenţei
era aproape, capacitatea hinduşilor şi a musulmanilor de a colabora s-a diminuat într-atât încât s-a dovedit că
este imposibil să se menţină un singur stat succesor dominionului britanic, iar în momentul dobândirii
independenţei principalele două comunităţi religioase s-au temut una de alta şi s-au urât mai mult decât s-au
temut şi i-au urât pe britanici.
Marea Britanie se gândea de mult să se retragă din India, dar nu stabilise cu precizie acest moment. Al
doilea război mondial a fost cel care determinat-o să precizeze acest moment. La începutul războiului viceregele
a făcut greşeala ridicolă de a declara război în numele Indiei, calitatea sa permiţându-i acest lucru, fără să
consulte nici una din oficialităţile Indiei. Ca urmare a acestui gest, miniştrii Congresului, aflaţi în funcţie potrivit
prevederilor constituţiei din 1935, au demisionat. Sir Stafford Cripps a fost trimis de cabinetul britanic în India
să îi ofere statutul de dominion cu dreptul de a se retrage din imperiu, dar exercitarea acestui drept precum şi
alte propuneri interne au fost amânate până la sfârşitul războiului. Congresul, care probabil a judecat greşit
intenţiile britanicilor şi cu siguranţă - dacă cifrele legate de recrutări înseamnă ceva - a judecat greşit
sentimentele indienilor, a decis să nu participe la acest război şi să îl folosească pentru a declanşa o campanie
„Părăsiţi India" îndreptată împotriva britanicilor. In 1944, Marea Britanie, sigură acum de victorie, a numit un
nou vicerege, lordul Wavell, şi a eliberat liderii indieni care fuseseră aruncaţi în închisori. După alegerile
generale din 1945, Partidul Laburist a trimis trei miniştri ai cabinetului în India să încerce să ajungă la o
înţelegere cu Congresul şi cu Liga Musulmană ca un prim pas pe calea acordării independenţei, dar relaţiile
dintre aceste organisme s-au deteriorat în timpul războiului (reversul experienţei din primul război mondial), iar
tentativa britanicilor a dat greş. Liga şi liderul său Mahommed Aii Jinnah erau convinşi că Marea Britanie este
părtinitoare faţă de Congres; în august 1946, Jinnah a inaugurat Acţiunea Directă {Direct Action) aLigiipentrua
asigura crearea unui stat suveran separat pentru musulmani, iar iarna 1946-1947 a fost marcată de violente
revolte colective. La începutul anului 1947, viceregele a ajuns la concluzia că nu se poate constitui o autoritate
255
indiană centrală unică şi a sfătuit prin urmare guvernul britanic fie să menţină puterea pentru încă cel puţin un
deceniu, fie să o transfere, în mod fragmentat, fiecărei provincii în parte.
Guvernul britanic a respins acest sfat, 1-a înlocuit pe Wavell cu Mountbatten şi a anunţat că Marea
Britanie va renunţa la India în iunie 1948. Guvernul şi-a propus să rezolve dilema nu prin metodele recomandate
de Wavell, ci prin împărţirea Indiei şi transferarea puterii în mâinile a două guverne centrale separate. Cele 562
state princiare, care nu făceau parte din India britanică, urmau să fie convinse să facă parte dintr-unul sau altul
dintre aceste două state. Relaţia lor cu Coroana britanică era reglementată potrivit doctrinei supremaţiei. Marea
Britanie nu şi-a propus să transfere drepturile sale de supremaţie noului stat India sau Pakistanului, dar a
declarat că această supremaţie va înceta şi prin urmare fiecare conducător va fi liber prin lege să se unească cu
India sau Pakistan2. Junagadh a ales, foarte nepotrivit, să se unească cu Pakistanul cu care nu avea graniţă;
conducătorul a fost silit să remarce greşeala sa, a plecat în Pakistan şi şi-a lăsat statul să devină parte
componentă a Indiei. Trei state au cochetat cu ideea independenţei: Travancore, Hyderabad şi Kashmir.
Ambiţiile statului Travancore s-au dovedit foarte curând a fi iluzorii: Hyderabad a fost iniţial supus blocadei şi
apoi (în 1949) a fost invadat. Ambele au devenit parte componentă a Indiei. De Kashmir ne vom ocupa ceva mai
târziu.
Tactica de şoc a Marii Britanii a fost intensificată atunci când Mountbatten a raportat că până şi iunie
1948 este o dată prea târzie pentru transferarea puterii. Ţinând cont de vizitele anterioare, el a ajuns la concluzia
că violenţa va ajunge să fie imposibil de controlat de britanici, iar cabinetul britanic a acceptat punctul său de
vedere. Devansând data în august 1947, rămânea foarte puţin timp pentru a rezolva cea mai importantă
problemă, aceea a delimitării graniţelor Indiei de cele ale Pakistanului. Era evident că Pakistanul va fi alcătuit
din două zone separate, fiecare având o numeroasă populaţie nemusulmană. A fost creată o comisie delegată să
se ocupe de stabilirea graniţelor, alcătuită din doi hinduşi şi doi musulmani, iar Sir Cyril (ulterior lord) Radcliffe
urma să fie preşedintele acestei comisii. Cei doi hinduşi şi cei doi musulmani nu au reuşit să cadă de acord
asupra problemelor litigioase, Radcliffe fiind obligat prin urmare să îşi asume sarcina de a lua, peste două luni, o
serie de decizii de detaliu în privinţa unor localităţi pe care nu le cunoştea şi nu avea timp să le viziteze. Una
dintre cele mai importante dintre aceste decizii a fost aceea prin care India avea acces în Kashmir. Noile graniţe
nu au reuşit însă să-i determine pe oameni să rămână în interiorul lor; probabil că nici un fel de graniţe nu ar fi
reuşit să facă acest lucru. Teama a determinat milioane de oameni să treacă peste graniţă, iar pe parcursul
acestor exoduri în masă milioane de oameni au fost măcelăriţi. Reprezentanţii populaţiei sikh, părăsindu-şi
căminele din Punjab, unde nu se mai simţeau în siguranţă, i-au atacat pe musulmani care se îndreptau spre vest
din aceleaşi motiv; musulmanii au răspuns cu aceeaşi monedă; atrocităţile s-au extins pe o arie extinsă ajungând
până la Delhi. Au murit probabil circa 2 milioane de bărbaţi, femei şi copii, iar acest cumplit măcel a fost
încununat în ianuarie 1948 de asasinarea lui Gandhi, apostolul hindus al non violenţei fiind ucis de un fanatic
hindus.
In noul stat India puterea a fost preluată de doi oameni - în primul rând şi în principal de Jawaharlal
Nehru şi împreună cu el Vallabhai Patel. Nehru a devenit prim-ministru şi a deţinut această funcţie până la
moartea sa în 1964. Patel, căruia i-a revenit sarcina de a consolida federaţia indiană din fostele provincii
britanice şi fostele state princiare, a murit prematur în 1950. Congresul a rămas puterea absolută în stat, deşi s-a
divizat. în 1950, reprezentantul dreptei Purshottandas Tandom a fost ales preşedintele Congresului, dar anul
următor Nehru 1-a obligat să îşi dea demisia demiţându-1 din Comitetul de Lucru care era principalul organ al
Congresului. Nehru a rămas preşedinte al Congresului până în 1955, când a transmis această funcţie unui
subordonat demn de încredere. La alegerile generale din 1952,1957 şi 1962 Congresul a obţinut un număr tot
mai mare de voturi (45-48%) şi o majoritate constantă în parlamentul federal, în ciuda divizărilor interne şi în
ciuda criticilor tot mai puternice din partea stângii şi a dreptei. Principalul său adversar, Partidul Comunist, a
obţinut 3,3% din voturi în 1952 şi circa 10% la celelalte două alegeri generale, dar valoarea acestor procente a
fost mult mai importantă decât o sugerează cifrele. în provincia Kerala, comuniştii au venit la putere cu un vot
minoritar şi au format guvernul, dar acesta a fost demis de guvernul central în 1959, iar în 1960 o alianţă
anticomunistă a câştigat alegerile în ciuda creşterii procentului obţinut de comunişti pe plan local la 42,5%.
Conflictul chino-sovietic a produs dezbinarea
partidului; secretarul său, A.K. Ghosh, a atacat China în 1961, iar invadarea Indiei de către China în 1962 a
fragmentat partidul în general şi în special ramura sa prochineză.
Dar viaţa politică din India a fost mai puţin dezbinată de conflictele din cadrul partidului decât de alte
forţe, dintre care un loc foarte important îl ocupa problema limbii. Cele şaizeci şi ceva de limbi din India includ
foarte multe derivate ale sanscritei, limba predominantă în nord; un grup de limbi nesanscrite, din care fac parte
în principal patru, în sud; şi un soi de lingua franca în Urdu/Hindustan. Unele dintre aceste limbi creează
vorbitorilor o devoţiune atât de înflăcărată, încât poate duce la vărsare de sânge. Limba hindi, în special, una
256
dintre derivatele din nord ale sanscritei, are susţinători foarte entuziaşti care doresc ca ea să devină singura
limbă oficială a ţării, o ambiţie căreia i s-au opus nu numai cei care au realizat importanţa limbii engleze şi nu
voiau ca folosirea acestei limbi să fie descurajată sau să treacă pe un plan secundar, ci şi bengalezii mândri de
limba lor şi locuitorii din sud care se simţeau ofensaţi de orice denigrare la adresa limbilor Tamil, Malaylam,
Kanada sau Telugu. In sud, problema limbii a devenit un element al unei mişcări separatiste a tamililor care era
îndeajuns de importantă pentru a provoca îngrijorare, dar nu şi dezintegrarea ţării şi pe întreg teritoriul Indiei s-
au făcut tot mai multe presiuni pentru a se reface harta pe criterii lingvistice. O nouă provincie, Andhra, a fost
creată de fapt potrivit acestui criteriu în 1953, iar în Bombay a apărut o criză serioasă între vorbitorii de Marathi
(care reprezentau majoritatea în oraş) şi vorbitorii de Gujarati. Spiritele s-au încins într-atât, încât guvernul
central a socotit necesar să aleagă între două posibile soluţii: un stat bilingv sau transformarea Bombayului în
stat de sine stătător. Guvernul a ales cea dintâi soluţie, nemulţumind pe toată lumea, până când în 1960
vorbitorii de Marathi au fost în măsură să insiste asupra ideii unei împărţiri şi a transferării oraşului Bombay în
statul Maharashtra. în Punjab, pentru a cita un ultim exemplu cu aspecte în egală măsură lingvistice şi
religioase, populaţia sikh a militat pentru crearea unui stat sikh în care să se vorbească limba Punjabi, ceea ce ar
fi însemnat o divizare a provinciei Punjab. In ciuda presiunii exercitate de liderul lor, învăţătorul Tara Singh,
această propunere nu s-a bucurat de succes.
în politica externă, Nehru a fost decis să rămână în Commonwealth (în special dacă şi Pakistanul avea de
gând să facă acelaşi lucru), deşi a adoptat un mod de organizare republican şi o politică externă care nu părea
deplin independentă de Marea Britanie, deşi contrară Marii Britanii. A reuşit să îi convingă pe ceilalţi prim-
miniştri din Commonwealth (cum se numea în acea perioadă Common-wealth-ul britanic) că India poate
rămâne membru chiar dacă devine republică. Acesta era un pas revoluţionar. Fără acest pas Commonwealth-ul
postbelic lărgit, cu puternicele sale tendinţe republicane, nu ar fi fost posibil. în 1949, o conferinţă a
Commonwealth-ului a acceptat un plan al Indiei care viza să declare Marea Britanie lider suveran al
Commonwealth-ului şi să lase fiecărui membru libertatea de a adopta un mod de organizare monarhic sau
republican. India însăşi a devenit republică la începutul anului 1950, şi în decurs de câţiva ani în cadrul
Commonwealth-ului existau mai multe republici decât monarhii. Independenţa fiecărui
membru al familiei britanice de naţiuni a fost acceptată timp de o generaţie, dar nici unul nu a adoptat o politică
externă care să contravină celei a Marii Britanii. Nehru a reuşit să facă acest lucru fără a deteriora relaţiile cu
Londra şi a obţinut multe succese. Deşi Marea Britanie era unul dintre protagoniştii Războiului Rece, Nehru a
declarat că acest lucru nu priveşte India şi că cele două tabere se comportă la fel de iresponsabil. Având un rol
important în încetarea războiului din Coreea, Nehru a continuat să adopte o politică şi o poziţie de neutralitate în
speranţa de a împiedica şi alte puteri importante să se implice în Războiul Rece, de a limita efectele
dezastruoase ale acestuia şi de a netezi calea spre o eventuală încetare a acestui război. în 1955, el a făcut o
vizită la Moscova, iar India a fost vizitată de Bulganin şi Hruşciov (care a făcut greşeala de a rosti discursuri
antibritanice, pe care indienii le puteau rosti oricând, dar nu erau de acord ca alţii să facă acest lucru). Anul
următor, atacul anglo-francez împotriva Egiptului şi intervenţia ruşilor în Ungaria au confirmat părerea Indiei
despre nesăbuinţa tuturor marilor puteri, chiar dacă Nehru însuşi a fost mai îngăduitor în privinţa episodului din
Ungaria decât în cazul Suezului (poate datorită implicaţiilor acestuia din urmă pentru solidaritatea
Commonwealth-ului). Faptul că Nehru era decis să demonstreze că Asia trebuie să dea un exemplu de judecată
sănătoasă lumii întregi 1-a determinat să ducă mai departe mitul prieteniei chino-indiene cu o tenacitate
nerealistă care i-a afectat grav prestigiul, politica şi ţara atunci când China a atacat India în 1962.
Una dintre cauzele faptului că mulţi indieni au refuzat să acorde suficientă atenţie pericolului chinez a
fost devastatoarea dispută cu Pakistanul. Se poate spune că pretenţiile Indiei împotriva puterilor coloniale
occidentale ca Franţa şi Portugalia erau neînsemnate din punct de vedere emoţional în comparaţie cu
animozitatea împotriva Pakistanului. (Aceste pretenţii erau extrem de reduse din punct de vedere teritorial.
Franţa a cedat Chandernagore - care făcea parte în principiu din Calcutta - în 1951 şi posesiunile rămase -
Pondicherry, Karikal, Mahe şi Yanan - în 1954. Portugalia a adoptat în India, ca şi în Africa, planul de a
transforma coloniile în provincii ale metropolei portugheze, dar această metamorfoză nominală a fost de scurtă
durată, iar în 1961 India a preluat printr-o demonstraţie de forţă teritoriile portugheze - Goa, Danan şi Dia.) Spre
deosebire de India, Pakistanul şi-a pierdut figura conducătoare foarte devreme. Jinnah, care a devenit guvernator
general în momentul dobândirii independenţei, a murit în septembrie 1948. în plus, Liaqat Aii Khan, primul
premier al Pakistanului, a fost asasinat trei ani mai târziu. Timp de câţiva ani, Pakistanul şi-a irosit energia pe
dispute constituţionale sterile, în timp ce figurile publice s-au succedat unele după altele în funcţii înalte,
corupţia a căpătat proporţii scandaloase, iar armata se întreba cât să mai lase să continue această stare de lucruri.
Khwaja Nazimuddin i-a urmat lui Jinnah în funcţia de guvernator general şi apoi, în 1951 lui Liaqat Aii Khan în
funcţia de prim-ministru; în 1953, propriul său înlocuitor în funcţia de guvernator general, Ghulan Muhammad,
1-a demis şi 1-a numit în funcţie pe Muhammad Aii Bogra.
257
Aceste schimbări, care au constituit o încercare de a menţine echilibrul între Pakistanul de Vest şi
Pakistanul de est, au fost însoţite de o prăbuşire treptată a
autorităţii şi de revolte. în 1954, Liga Musulmană a suferit o înfrângere usturătoare la alegerile locale din
Pakistanul de est, iar guvernul central, umilit şi ameninţat de această schimbare, 1-a trimis pe generalul Iskander
Mirza în Pakistanul de est ca guvernator militar. Această numire a marcat începutul mişcării care a condus la
instaurarea regimului militar. Anul următor, generalul Mirza a devenit guvernator general la moartea lui
Ghulam Muhammad, care a fost suferind câtva timp şi 1-a numit pe Chaudri Muhammad Aii, un funcţionar de
stat capabil şi onorabil, în funcţia de prim-ministru. în 1956, acesta a demisionat însă, fiind înlocuit în 1957 de
Firoz Khan Noon, un distins veteran. în 1956 a fost în sfârşit adoptată constituţia, dar în 1958 democraţia
parlamentară a luat sfârşit după ce adjunctul preşedintelui parlamentului din Pakistanul de est a fost lovit în cap
mortal cu o scândură în timpul unei şedinţe. A fost decretată legea marţială, generalul Ayub Khan fiind numit în
funcţia de administrator şi ulterior succesorul generalului Mirza în funcţia de şef al statului. Au fost interzise
partidele politice. în 1962 a fost introdusă o nouă constituţie, bazată mai degrabă pe sistemul prezidenţial
american decât pe sistemul parlamentar britanic.
Instabilitatea din Pakistan a oferit Indiei scuza pentru a-şi justifica temerile cauzate de vecinul său, iar
aceasta a pretextat că nu se poate şti ce poziţie vor adopta guvernele în astfel de împrejurări. Atunci când
guvernul instabil a fost înlocuit cu un guvern militar, temerile indienilor au îmbrăcat o nouă formă şi s-a susţinut
că o junta militară eficientă este mult mai de temut decât un regim civil. Neînţelegerile dintre cele două ţări s-au
concentrat asupra problemei Kashmirului, dar nu aceasta era unicul motiv de discordie. Masacrele din 1947 au
marcat în mod neplăcut o relaţie care era condamnată dinainte datorită faptului că izvora dintr-un climat instabil
sau din refuzul celor două comunităţi din India de a trăi în bune relaţii una cu cealaltă. Tendinţa Indiei de a
considera împărţirea o aberaţie efemeră a fost o sursă în plus de iritare în Pakistan. Au existat numeroase dispute
şi în ceea ce priveşte distribuirea apelor râului Indus şi a afluenţilor acestuia şi în ceea ce priveşte proprietatea
celor (circa 17 milioane) care au fugit dintr-o ţară în alta şi nu au reuşit să îşi vândă pământul pe care l-au
părăsit. în plus, împărţirea în două părţi a ceea ce fusese o economie unică a produs tensiuni economice care s-
au transformat într-un război comercial, care a atins punctul maxim atunci când India şi-a devalorizat moneda în
1949 în pas cu Marea Britaniq, dar Pakistanul a refuzat până în 1955 să facă acelaşi lucru. Cel mai serios motiv
era însă Kashmirul.
Statul Kashmir consta în Kashmirul propriu-zis; Jammu; o regiune muntoasă care străbate ţara de la nord-
vest spre sud-est formată din Gilgit, Baltistan şi Ladakh; şi o zonă vestică ce include micul teritoriu Poonch.
Kashmirul a suferit timp de secole opresiunea unor domnitori tiranici. S-a aflat sub stăpânire afgană atunci când
a fost cucerit de prinţul sikh Rânjit Singh în 1819. La scurt timp după aceea, acelaşi prinţ 1-a instalat pe Gulab
Singh ca stăpân al Jammu, iar Gulab Singh a adăugat regatului său Ladakh şi Baltistan. în anii '40 toate aceste
teritorii, Gilgit din zona extremă de nord-vest fiind încă exceptat, au devenit parte componentă a Indiei
britanice, ca rezultat al celor două războaie dintre britanici şi populaţia sikh
pentru supremaţia asupra Punjab. Prinţii sikh au rămas la putere ca maharajahi ai Kashmirului şi Jammu-lui, iar
în 1947 britanicii au închis ochii la domnia profund nesatisfăcătoare a bogatului şi incompetentului Hari Singh.
Supuşii musulmani ai maharajahului, patru cincimi din totalul populaţiei, s-au opus din răsputeri acestei
guvernări, la fel şi mulţi reprezentanţi ai minorităţii hinduse. Opoziţia musulmană s-a împărţit între Conferinţa
Musulmană a Kashmirului, din care nu puteau face parte hinduşi, şi o mai amplă organizaţie condusă de şeicul
Abdullah, inteligent şi lipsit de prejudecăţi, care, urmând exemplul Congresului Naţional Indian, a inclus în
organizaţia sa reprezentanţi ai ambelor culte.
Pe măsură ce se apropia momentul dobândirii independenţei, maharajahul a fost tot mai evaziv, în parte
pentru că cocheta cu ideea unui Kashmir independent şi în parte pentru că interesele sale erau de altă natură
decât politice. în octombrie, micul teritoriu Poonch a dat impresia că vrea să se separe şi a fost imediat invadat
de triburile din Pakistan. Este greu de apreciat în ce măsură guvernul din Pakistan a prevăzut aceste evenimente.
Maharajahul a cerut ajutor Indiei, care a refuzat să i-1 acorde dacă nu acceptă să se unească cu India. A făcut
acest lucru la timp pentru a nu lăsa trupele indiene să plece în Kashmir pentru a preveni capturarea capitalei
acestuia, Srinagar, de către triburile pakistaneze. Maharajahul a fost apoi înlăturat, iar în 1949 a fost detronat, iar
Nehru şi-a respectat în noiembrie prima dintr-o serie de promisiuni făcute şi anume a organizat un plebiscit. La
începutul anului 1948, India a prezentat situaţia Consiliului de Securitate, iar Pakistanul a trimis în Kashmir
unităţi din armata regulată care au redobândit o parte din teritoriul pe care triburile le pierduseră în favoarea
armatei indiene. O misiune a ONU a propus încheierea unui acord de încetare a focului, care a intrat în vigoare
în prima zi a anului 1949, şi organizarea unui plebiscit care nu a avut însă loc niciodată. Acordul de încetare a
focului a întărit împărţirea de-a lungul unei graniţe întâmplătoare. Părţi din Kashmir au fost integrate în
Pakistan; aceste regiuni au fost cele din vest incluzând Poonch, precum şi Baltistan şi Gilgit. Restul ţării,
258
inclusiv Ladakh, era condus de şeicul Abdullah ca prim-ministru, sub autoritatea nominală a unui membru al
casei princiare ca şef al statului, până cândjn 1953 indienii, neîncrezători că şeicul Abdullah doreşte şi el
independenţa Kashmirului, l-au azvârlit în închisoare şi l-au înlocuit cu Bakshi Ghulam Muhammad, împreună
cu care au trecut la redactarea unei noi constituţii pentru Kashmir, pentru ca acesta să devină parte componentă
a federaţiei indiene.
în anii '50 s-au făcut o serie de tentative nereuşite de a însoţi acordul de încetare a focului cu un acord
politic. Primele tentative ale ONU au fost sortite eşecului. Amiralul american Chester Nimitz, care a fost
desemnat să supravegheze buna desfăşurare a plebiscitului, nici nu a ajuns vreodată în Kashmir. O comisie
ONU de conciliere (UNCIP) a renunţat să îşi mai îndeplinească sarcinile la sfârşitul anului 1949. Un judecător
australian, Sir Owen Dixon, a fost numit mediator ONU, dar a fost obligat să anunţe eşecul misiunii sale.
Convorbirile din 1951 dintre Nehru şi Liaqat Aii Khan nu au ajuns nici ele la nici un rezultat. Dr. Frank P.
Graham a preluat sarcina lui Sir Owen Dixon fără a obţine însă nici un rezultat pozitiv. După
demiterea şeicului Abdullah în 1953, a avut loc o nouă rundă de convorbiri între Nehru şi Mahommad Aii, din
nou fără nici un rezultat. Apoi în 1954, în perioada în care constituţia şi statutul Kashmirului s-au schimbat, a
avut loc un eveniment decisiv. Statele Unite şi Pakistanul au încheiat un acord care stipula că Statele Unite vor
acorda ajutor militar Pakistanului. Din punctul de vedere al americanilor, aceasta era o manevră antisovietică,
care făcea parte din politica americană de îngrădire sau încercuire, dar din punctul de vedere al indienilor
această manevră însemna consolidarea principalului duşman al Indiei. India a fost profund afectată de această
manevră a americanilor, iar Nehru a profitat de acest pas pentru a renunţa la organizarea plebiscitului în
Kashmir. în timpul negocierilor din 1954-1955, pe parcursul cărora guvernatorul general pakistanez, Ghulam
Muhammad, a fost la Delhi, Nehru a refuzat să accepte ideea unui plebiscit. La începutul anului 1957,
Pakistanul a cerut Consiliului de Securitate să ordone retragerea tuturor trupelor din Kashmir, să trimită acolo o
forţă ONU, să organizeze un plebiscit şi să ceară Indiei să renunţe la noua organizare teritorială care urma să
integreze KashmiruL India s-a opus intervenţiei ONU, iar URSS a uzat de dreptul său de veto în cazul rezoluţiei
care susţinea planul Pakistanului. Peste un an, Dr. Graham a făcut propuneri asemănătoare Indiei, pe care
aceasta le-a respins.
în timpul conflictului indo-pakistanez asupra Kashmirului din anii '50, s-a uitat adeseori că acesta are de
asemenea frontieră cu China, iar această frontieră a fost controlată, din 1948, în parte de India, în parte de
Pakistan. La sfârşitul anilor '50 însă, indienii au devenit dintr-o dată conştienţi de activitatea, nebănuită până
atunci, a chinezilor în Ladakh. în acelaşi timp, fuga lui Dalai Lama în India a atras atenţia opiniei publice, şi în
special a celei din India, asupra acţiunilor chinezilor în Tibet; un incident din extremitatea de nord-est a Indiei a
evidenţiat conflictul chino-indian; iar politica din Nepal s-a scindat, căpătând trădături proindiene pe de o parte
şi prochineze pe de altă parte. China a devenit un element în conflictul dintre India şi Pakistan asupra
Kashmirului, iar Kashmirul a devenit un element în conflictul chino-indian aflat în desfăşurare de-a lungul unei
frontiere de peste o mie şase sute de kilometri şi în care erau implicate, pe lângă Kashmir, micile state din
Himalaya - Nepal, Bhutan şi Sikkim şi teritoriul Tibetului, mult mai amplu ca dimensiuni, dar care reprezenta o
anomalie constituţională.
Dat fiind că India şi China sunt cele mai mari ţări din Asia, atitudinea lor una faţă de alta constituie un
element major în politica Asiei. în 1954, în contextul unui tratat comercial vizând Tibetul, aceste două ţări au
expus cinci principii pentru reglementarea problemelor lor reciproce, posibil conflictuale. Aceste principii,
cunoscute sub numele de Panch Shila sunt: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a fiecăruia dintre
ele, neagresiune, neamestec în problemele interne, beneficii egale şi mutuale şi coexistenţă paşnică. în ceea ce-1
priveşte pe Nehru, Panch Shila reflecta anumite obiective de bază pe care le urmărea politica sa externă: să evite
războiul, să creeze o anumită ordine în Asia care să se edifice pe încredere şi respect reciproc între cele două
principale puteri din Asia, să prevină izbucnirea unui război rece în Asia şi să dea restului lumii un exemplu de
ceea ce înseamnă
comportament civilizat pe plan internaţional. Faptul că această politică viza Tibetul constituia un accident, dar
era în acelaşi timp un context potrivit şi profetic, dat fiind că fermitatea statelor este testată cel mai adesea în
problemele legate de frontierele comune.
Ocuparea Tibetului de către China, în 1950, a constituit efectul logic al hotărârii acesteia de a reuni toate
cele „cinci neamuri" ale Chinei sub controlul Beijingului, dar a adus China la frontierele Indiei. Indienii aveau
diferite motive să privească această confruntare - între ideologii şi între puteri - cu oarecare nepăsare. Cel dintâi
motiv era acela că India era decisă să aibă bune relaţii cu China, hotărâre întărită de deosebirile de ideologie.
Exista apoi credinţa destul de stăruitoare că raporturile de proastă vecinătate sunt mai curând o trăsătură
specifică puterilor capitaliste, decât o consecinţă a conlucrării, însoţită de o credinţă asemănătoare că multe
dintre problemele pe care India le-a avut în trecut (inclusiv problemele pe care britanicii le-au avut de-a lungul
259
frontierelor acesteia) au fost o latură esenţială a unui imperialism străin şi au dispărut automat după plecarea
britanicilor. Şi în fine, exista obsesia cu Pakistanul şi anume că împărţirea Indiei britanice în două state s-a
dovedit nu numai o slăbiciune în sensul unei disipări a resurselor materiale, ci şi o pierdere a puterii de a realiza
adevărata măsură a lucrurilor. Această împărţire, fie că i-a încurajat pe chinezi, fie că nu, le-a oferit cu siguranţă
condiţii favorabile şi nu în ultimul rând ocazia de a juca ani de zile un joc periculos la frontiere, pe care mulţi
indieni au preferat în miopia lor să se facă că nu îl observă.
Frontiera chino-indiană străbate de-a lungul a circa 1 600 km unul dintre cele mai descurajante teritorii
din lume. Spre vest Tibetul întâlneşte Ladakh, porţiunea de sud-est a Kashmirului care, ieşind spre est, formează
o limbă între India şi Tibet. Graniţa atinge apoi teritoriul Indiei şi face o buclă spre est care conduce spre Burma
prin Nepal, Sikkim, Bhutan şi zona de graniţă nord-estică a Indiei (Nefa).
Pretenţia chinezilor de a considera Tibetul parte componentă a Chinei nu a fost contestată în mod
categoric de alte state suverane, oricât de neliniştite ar fi fost în privinţa acestei extinderi a puterii chineze.
Tibetanii înşişi, conştienţi de faptul că au o cu totul altă cultură, religie şi limbă, au adoptat o poziţie diferită, în
parte datorită faptului că independenţa defacto a devenit deplină în 191 Îşi în parte pentru că au socotit
declaraţiile vagi şi vechi ale Chinei garanţii formale ale independenţei şi nu doar simple manifestări de curtoazie
cum le-au definit chinezii. Mongolul Kublai Khan (Kubilai), unul dintre nepoţii lui Ginghiz Han, care a devenit
împărat al Chinei în secolul al XlII-lea şi s-a convertit la budism, a acordat favoruri şi drepturi unui lama care a
instaurat în Tibet o guvernare dinastică locală cu limite neclare. O sută de ani mai târziu, a apărut o linie
schismatică a aşa-numiţilor budişti galbeni şi după încă două sute de ani au înlăturat linia instalată de Kubilai la
conducerea Tibetului. Şeful acestei Unii a fost aşa-numitul Dalai Lama (care pretindea că este un descendent
spiritual al unui contemporan al lui Buddha din secolul V î.Hr.), iar în secolul al XVII-lea a primit din partea
primului împărat din dinastia chineză manciuriană dovezi de respect care puteau însemna sau nu acordarea
suveranităţii. Secolul următor, chinezii au intrat în Tibet pentru a apăra ţara împotriva mongolilor şi au refuzat
să mai plece.
Au apărat ţara şi împotriva unei invazii Gurkha* care a avut loc ceva mai târziu în acelaşi secol şi şi-au
consolidat poziţia în timpul secolului al XlX-lea, ajutaţi de tendinţa (considerată adeseori bizară) a băieţilor
Dalai Lama de a muri înainte sau la scurt timp după ce au ajuns la vârsta asumării prerogativelor puterii.
Tot în secolul al XlX-lea s-a produs apropierea dintre ruşi şi britanici, iar în 1903 Sir Francis
Younghusband a bătut la poarta sudică a Tibetului, a înaintat până la Lhasa şi a făcut cunoscută în acest fel
dorinţa Marii Britanii de a nu da mână liberă Chinei în Tibet. Aceasta a fost perioada de dezintegrare a Chinei,
dar foarte curând a fost abandonată orice iniţiativă a Marii Britanii de a lua locul Chinei în Tibet. Cel de-al
treisprezecelea Dalai Lama a fugit în 1903 în Mongolia şi de acolo în China, unde nu a fost primit aşa cum se
aştepta. în 1909, a revenit la Lhasa pentru a fugi din nou în 1911 în India, de data aceasta de teama chinezilor.
Căderea imperiului chinez în 1911 a părut să deschidă calea către adevărata independenţă, dar la conferinţa de la
Simla din 1913-1914 la care au participat China, Tibetul şi Marea Britanie aceasta din urmă a propus
recunoaşterea suzeranităţii Chinei în schimbul unei promisiuni din partea Chinei că va acorda autonomie
Tibetului, care va include dreptul ca acesta să aibă o politică externă independentă. Această propunere, repetată
în 1921, nu a fost niciodată adoptată cu caracter de obligativitate. Conferinţa de la Simla a propus de asemenea
crearea unei frontiere între India spre sud şi Tibet şi China spre nord şi nord-est (aşa-numita linie McMahon) în
cadrul unui document care a fost iniţiat de China, dar care nu a fost niciodată ratificat, nu pentru că China ar fi
contestat linia, ci pentru că acceptarea ei era legată de împărţirea Tibetului în zone interioare şi exterioare şi de
excluderea trupelor chineze din zonele interioare.
După moartea lui Dalai Lama în 1933, chinezii au profitat de ocazie pentru a reveni la Lhasa. O misiune
însărcinată să transmită condoleanţe a sosit şi a rămas până în 1949, când a fost alungată ca urmare a eşecului
general înregistrat de Kuomintang. înainte de acest exod a avut loc o revoltă a regentului Tibetului împotriva
tutorelui său, al paisprezecelea Dalai Lama, care era încă copil. Kuomin-tangul a sprijinit şi recunoscut ca
Panchen Lama un băiat care a fost descoperit în China în 1944 şi care era încă acolo: Panchen Lama, un alt
ierarh al budiştilor galbeni care se bucura de superioritate în faţa lui Dalai Lama în estul Tibetului cel puţin
seculară, era rivalul spiritual şi secular al lui Dalai Lama. (Fostul Panchen Lama şi chinezii au fugit în China în
1923 şi a murit acolo în 1937.) Această ultimă încercare a Kuomintangului s-a dovedit a fi de folos
comuniştilor, care l-au luat pe noul Panchen Lama şi l-au trimis în fruntea guvernului provizoriu tibetan în exil.
A trăit la Beijing cu o soţie chinezoaică, dar în 1962 a dispărut după ce a refuzat să îl atace pe Dalai Lama. A
reapărut în 1979, marcat de tratamentul prost la care a fost supus în acest interval, şi a murit în 1989 neobişnuit
de tânăr. în 1995, Dalai Lama şi chinezii au descoperit noua reîncarnare în diferiţi băieţi.
Gurkha - reprezentant al neamului Rajput, de religie hindusă, care trăieşte în Nepal [nota trad.]

260
Pe parcursul anului 1950 autorităţile din Lhasa au încercat să negocieze cu Beijingul în Hong Kong, la
Calcutta, Delhi sau oriunde au putut stabili vreun contact, dar în octombrie chinezii au invadat şi foarte curând
au ajuns să controleze capitala şi mare parte din teritoriul ţării. Tibetul a cerut zadarnic ajutorul ONU, iar în
1959 Dalai Lama a fugit în India. Autorităţile rămase la Lhasa au acceptat suzeranitatea chineză în schimbul
promisiunii că Tibetul se va bucura de o oarecare autonomie ca Regiune Autonomă a Chinei. După moartea lui
Mao, Deng Xiaoping şi Dalai Lama au făcut schimb de propuneri pentru angajarea unor discuţii privind viitorul
Tibetului, excluzându-se dinainte ideea independenţei depline. în anii care au urmat, China a fost mult mai puţin
preocupată de astfel de propuneri, preferând să trimită în Tibet îndeajuns de mulţi chinezi pentru a depăşi cele 6
milioane de tibetani.
Guvernul Indiei a protestat împotriva măsurilor luate de China şi a deplâns folosirea forţei, dar când
guvernul chinez a declarat că Tibetul este parte compq-nentă a Chinei, guvernul indian a rămas fără replică.
Nehru a continuat eforturile în direcţia găsirii unor soluţii paşnice şi raţionale pentru problemele curente. După o
serie de convorbiri desfăşurate la Beijing în 1953, în aprilie 1954 s-a semnat un acord chino-indian privind
comerţul şi relaţiile cu Tibetul. Acest acord se referea la drepturile comercianţilor şi pelerinilor, transfera Chinei
serviciile poştale şi alte servicii îndeplinite anterior de India ca succesor al Marii Britanii, în vederea retragerii
unităţilor militare indiene din Yatung şi Gyantse, şi enunţa principiile Panch Shila. India recunoştea de
asemenea suveranitatea Chinei în Tibet. Două luni mai târziu, Nehru şi Zhou Enlai s-au întâlnit pentru prima
oară la revenirea celui din urmă la Beijing de la conferinţa de la Geneva, unde s-au discutat problema relaţiilor
indo-chineze şi cea a Coreii, iar în octombrie Nehru a făcut o vizită la Beijing. Dalai Lama şi Panchen Lama
erau deja la Beijing unde au stat din septembrie până în decembrie 1954. La fel ca britanicii înainte şi după
această perioadă şi ca americanii după această perioadă, Nehru era mai interesat de relaţiile sale cu China decât
de statutul Tibetului sau de soarta tibetanilor (care erau în număr de numai 6 milioane şi nu toţi trăiau în Tibet şi
care erau pe cale să fie învinşi în propria ţară de imigraţia chineză motivată politic). Guvernele american şi
britanic şi-au exprimat periodic compasiunea şi simpatia faţă de Tibet atâta timp cât relaţiilor lor cu China nu au
fost strălucite, dar ambele guverne l-au refuzat pe Dalai Lama când au început să îşi îmbunătăţească relaţiile cu
Beijingul - în cazul Statelor Unite după vizita lui Nixon în China, iar în cazul Marii Britanii când Thatcher a
încercat să obţină condiţii acceptabile pentru cedarea Hong Kongului.
La sfârşitul anilor '50 au avut loc o serie de incidente care au condus la nemulţumirea Chinei faţă de
trecerea trupelor indiene pe teritoriul Tibetului şi la nemulţumirea Indiei faţă de prezenţa trupelor chineze la
frontiera lor de sud. Aceste aberaţii 'puteau fi explicate prin dificultatea de a şti exact unde se află cineva într-o
astfel de ţară şi îi priveau mai ales pe indieni, în dorinţa lor de a demonstra că India şi China pot coexista paşnic
în Asia şi nu trebuiau căutate explicaţii mai serioase sau mai bizare. A fost evitată posibilitatea ca cele două
părţi să aibă idei radical diferite în ceea ce priveşte trasarea frontierei pe hartă. La jumătatea anilor '50 însă,
chinezii
au intrat în regiunea Aksai Chin sau Soda Plains în Ladakh. Această zonă, situată între cele două şiruri
muntoase Kuen Lun şi Karakoram, au constituit multă vreme un teritoriu disputat pentru că nu s-a căzut
niciodată de acord care şir muntos marchează frontiera chino-indiană. Pentru chinezi Aksai Chin era important
pentru că se afla pe traiectoria unui drum pe care ei voiau să îl construiască pentru a lega capitala Tibetului de
provincia lor din vest Jinjiang. Ei au început să construiască acest drum. Operaţiunile lor erau greu de conceput
pentru indieni. Ceea ce era de conceput, şi chiar foarte probabil, era faptul că ceea ce se ştia despre evoluţia
lucrurilor nu a ajuns imediat la cunoştinţa lui Nehru şi că în rândul indienilor, atât la nivel local cât şi la nivel
central, exista o conspiraţie a tăcerii, iar animozităţile acestora împotriva Pakistanului îi făceau să nu vadă
semnificaţia reală şi consecinţele a ceea ce China făcea pe teritoriul pretins de India.
Ocupaţia chineză din Tibet a devenit astfel ceva mai mult decât o rotunjire a domeniilor tradiţionale ale
imperiului chinez. Ea a însemnat şi un pas spre implicarea Chinei în problemele internaţionale. Permanenta
excludere a Chinei din cadrul ONU a oferit Chinei o aparentă detaşare care s-a accentuat ulterior prin izolarea sa
diplomatică de după ruperea relaţiilor cu URSS, dar în anii '50 China şi-a urmărit în mod activ interesele din
Asia centrală care au determinat-o să aibă contacte cu statele din Himalaya: Nepal, Sikkim şi Bhutan şi cu
Kashmirul şi în acest fel cu conflictul indo-pakistanez. Subjugarea Tibetului a reprezentat o extindere a
autorităţii Beijingului în imperiul chinez în mai multe sensuri. Tibetul a fost supus nu numai de dragul său, ci şi
ca un pas în direcţia unui mai eficient control asupra provinciei Jinjiang aflată la nord şi nord-vestul Tibetului.
Acesta era scopul şoselei Tibet-Jinjiang şi principala cauză a luării în derâdere de către China a principiilor
Panch Shila.
Provincia Jinjiang, cucerită de dinastia manciuriană la mijlocul secolului al XVIII-lea, avea graniţe în
secolul XX cu Kashmirul, Afganistanul, trei republici sovietice (Kirghizstan, Kazahstan, Turkmenistan) şi cu
Mongolia Exterioară. In trecut a fost una dintre acele provincii în care un guvernator dispunea de o putere
neobişnuită în virtutea distanţei faţă de centrul administrativ al imperiului. Acesta era un proconsul
261
semiindependent care a cerut uneori ajutor ruşilor şi nu imperiului chinez pentru a rezolva probleme pe care nu
le putea soluţiona de unul singur (ca de exemplu, în timpul revoltelor musulmanilor din 1930-1934 şi 1937). Dat
fiind că în China domnea haosul, nu putea aştepta ajutor din est şi s-a orientat atunci spre vest; când ruşii au
ajuns să fie preocupaţi exclusiv de ocupaţia germană în cel de-al doilea război mondial, s-a reorientat şi s-a aliat
cu Kuomintangul, care era de fapt suzeranul său. în 1944, ruşii au stârnit şi susţinut o revoltă în districtul Iii din
Jinjiang, unde a fost proclamată Republica Autonomă Turkestan, dar prin tratatul semnat în august 1945 de
Stalin şi Chiang Kai-Shek, Moscova recunoştea suveranitatea Chinei în Jinjiang şi promitea să nu se amestece în
zonă - promisiune pe care a respectat-o. în ultima fază a Kuomintangului, ruşii au încercat să îşi extindă
monopolul aviaţiei lor civile de dinainte de război (1939) în Jinjiang şi să refacă un parteneriat ruso-chinez care
să asigure înlesniri economice. în momentul căderii Kuomintangului, primul obiectiv fusese atins pe hârtie, dar
nu şi cel din urmă, iar după ce guvernarea din Jinjiang a revenit lui
Mao, ruşii au iniţiat negocieri cu noul regim. în martie 1950, au fost semnate acorduri vizând crearea unor
companii mixte (50/50) pentru exploatarea petrolului şi a metalelor neferoase pe termen de treizeci de ani şi
vizând crearea unor linii aeriene civile pe o durată de zece ani. Mao nu era evident în măsură să susţină
menţinerea unui control chinez complet în provincie, deşi acest control era chinez în mod legal, dar a încercat
imediat să îşi îmbunătăţească mijloacele de comunicaţie cu restul Chinei prin intermediul căilor ferate şi al
drumurilor. Punând ochii pe Aksai Chin el urma, ca şi în multe alte cazuri, o linie politică care fusese creată de
predecesorii săi cu cincizeci de ani înainte. Dacă în 1950 Mao a fost obligat să amâne problema Jianjing, în
acelaşi an el s-a bucurat de succes în Tibet.
Pentru chinezi, a doua jumătate a anilor '50 a fost o perioadă în care s-au împletit succese şi dezamăgiri.
In privinţa meritelor se pot enumera apariţiile lui Zhou Enlai la conferinţele de la Bandung şi Geneva şi vizitele
sale în capitalele asiatice; acordurile comerciale încheiate (1957) cu Nepalul şi Ceylonul, un acord de graniţă
chino-birman şi un tratat chino-cambodgian; eşecul politicii occidentale în Laos şi Vietnamul de Sud şi
înlăturarea progresivă a democraţiei în Pakistan, Burma, Ceylon şi Indonezia. în privinţa lipsurilor, pot fi
enumerate eşecul de a cuceri Quemoy în 1958, disputa cu URSS, tensiunile create de revoluţia internă şi de
dezastrul economic. Foarte surprinzătoare a fost probabil pentru Beijing construcţia neîntreruptă a şoselei Tibet-
Jinjiang şi includerea în această construcţie a 31 000 km2 din teritoriul revendicat de India şi fără nici un protest
din partea autorităţilor de la Delhi. Dar incidentul legat de capturarea unei patrule indiene de către chinezi în
sectorul Ladakh a adus această problemă în atenţia opiniei publice, iar în 1958 guvernul indian şi-a exprimat în
mod oficial surprinderea şi regretul că Beijingul nu a socotit necesar să consulte autorităţile de la Delhi în
privinţa şoselei.
în 1959, când nemulţumirile tibetanilor s-au transformat într-o puternică revoltă antichineză, Dalai Lama
a fugit din nou în India datorită represaliilor de care a făcut.uz partea chineză, iar Nehru i-a scris personal lui
Zhou Enlai pentru a-şi exprima îngrijorarea, dar nu a primit un răspuns decât şase luni mai târziu, când într-o
scrisoare oficială a părţii chineze s-a menţionat pentru prima oară pretenţia Chinei asupra unor porţiuni extinse
din teritoriul indian. în acest răgaz, Moscova a fost de acord să acorde ajutor financiar Indiei, iar Hruşciov,
înainte de apleca în Statele Unite, a adoptat o poziţie neutră în loc să adopte una favorabilă Chinei. India şi-a
menţinut şi ea poziţia de neutralitate ca şi în cazul relaţiilor dintre China şi Statele Unite, refuzând să adopte o
linie antiamericană. Chinezii au acuzat India că se amestecă şi agită spiritele în Tibet, iar în vara aceluiaşi an
incidentele de graniţă care continuau de ani de zile fără a atrage atenţia opiniei publice au produs pagube,
publicitate şi amărăciune. în august, un poliţist indian a fost ucis la Longju la limita estică a frontierei chino-
indiană, iar în octombrie mai mulţi indieni au fost ucişi într-o ambuscadă în valea Changchenmo care se află
aproximativ la jumătatea drumului de-a lungul frontierei nord-sud dintre Tibet şi Kashmir, în partea ce aparţine
Kashmirului. Nu se mai putea ascunde faptul că în acest conflict nu mai era vorba despre a şti cine şi unde se
află cu ocazia unor ciocniri, ci era vorba de a
şti pe unde trebuie să treacă frontiera. Până în 1960 Nehru a refuzat să discute problema graniţei cu China. în
1960-1961 a avut loc la Beijing o conferinţă la care au participat oficialităţi din cele două ţări, dar nu s-a ajuns
la nici o înţelegere. Nehru nici nu a făcut presiuni, nici nu şi-a pregătit armata pentru a contracara un atac ce
putea avea loc în această regiune care devenise o zonă extrem de contestată.
Jumătatea estică a frontierei preocupa mult mai puţin partea chineză decât Aksai Chin, iar pretenţiile
chinezilor în est puteau fi considerate de Beijing o pârghie folositoare pentru obţinerea unor concesii în vest.
Pentru India, zonele estice erau mult mai sensibile decât cele din vest, pentru că ele permiteau un acces mai
lesnicios în India; inclusiv în principatele din Himalaya care se aflau sub protecţia Indiei dar care, în momentul
schimbării alianţelor, ar fi putut oferi Chinei un cap de pod spre India dinspre latura sudică a Himalayei; şi
inclusiv în Nefa unde triburile Naga, revoltându-se împotriva stăpânirii indiene, au legat trupele indiene,
periclitând grav statutul moral al Indiei şi prestigiul acesteia dat fiind că relatările despre tactica defectuoasă a
262
armatei indiene au ajuns să fie cunoscute în lumea întreagă. Linia neratificată McMahon, rebelii Naga şi slabele
state himalayene (unde numai frontierele sunt definite) au oferit chinezilor un context foarte favorabil.
Sikkim, statul kimalayan central şi cel mai mic dintre cele trei, a primit în 1950 din partea Indiei
garantarea autonomiei interne şi o subsidie în schimbul acceptării controlului Indiei în domeniul apărării şi al
relaţiilor externe. Indiei i s-a permis să aibă trupe staţionate în Sikkim. Bhutan, aflat cel mai la est dintre cele
trei, a acceptat în 1949 controlul Indiei în domeniul politicii externe, în schimbul promisiunii că India nu se va
amesteca în problemele sale interne. In ambele cazuri India a continuat politica Marii Britanii. în fundal existau
pretenţia mai veche a Chinei asupra Buthanului, respinsă de Marea Britanie la începutul secolului şi faptul deloc
plăcut că Sikkim, guvernat de o minoritate tibetană, în secolul al XVIII-lea a făcut parte de fapt din Tibet.
Cel mai mare stat himalayan şi singurul care beneficia de deplină independenţă era Nepalul, sălaşul
hinduşilor Gurkha care au furnizat regimente faimoase armatelor Marii Britanii şi Indiei. Acest ţinut a fost un
refugiu pentru hinduşii fugiţi datorită cuceririi mongole, iar la mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit un stat
unificat separat. De la mijlocul secolului al XlX-lea până la mijlocul secolului XX s-a aflat sub dubla stăpânire a
familiei regale privată de putere şi a mai puternicei familii Rana care îl conducea aşa cum majordomii palatului
au condus Franţa merovingiană sau şogunii au condus Japonia în perioada dintre secolul al XlV-lea şi
restabilirea autorităţii imperiale (Meiji) din 1867. La jumătatea secolului XX dominaţia familiei Rana a fost
ameninţată de recrudescenţa puterii regale şi de Partidul Congresului după modelul Congresului Naţional
Indian, dar au existat două astfel de partide: Congresul Naţional Nepalez înfiinţat în 1947 la Calcutta şi condus
de B.P. Koirala şi rudele acestuia şi Congresul Democratic Nepalez, înfiinţat la Calcutta în 1949 de un membru
al familiei regale. în 1950, regele Tribhuvana a provocat o schimbare constituţională, fugind iniţial la ambasada
Indiei din Katmandu şi apoi chiar în India. Anul următor a revenit, a încheiat un pact neoficial cu familia Rana,
a introdus
regimul parlamentar şi a instalat un guvern de coaliţie din care făceau parte familiile Rana şi Koirala.
Aceste disensiuni erau stânjenitoare pentru guvernul indian, al cărui obiectiv era să domine Nepalul în
mod paşnic şi să nu atragă atenţia asupra evenimentelor de aici. India a recunoscut suveranitatea Nepalului prin
tratatul din 1950. Familia Rana a avut intenţia să ceară ajutorul Chinei împotriva Indiei şi de aceea Nehru a
încercat de aceea să întreţină bune relaţii cu regele. Pentru Nehru era foarte important ca regele şi familia
Koirala să coopereze, dat fiind că în orice confruntări simpatia Indiei va fi în mod natural de partea Congresului
şi nu de partea monarhului, iar astfel de confruntări ar putea determina o orientare spre China.
Regelui Tribhuvana i-a urmat la tron în 1955 regele Mahendra, care a făcut vizite la Moscova şi Beijing şi
a primit în capitala statului său vizitele preşedintelui şi prim-ministrului indian, dar şi pe cea a lui Zhou Enlai.
Dornic să profite de poziţia sa strategică, s-a gândit să ceară ajutor economic de la toate părţile, iar în 1961 a
încheiat cu China un acord de frontieră prin care Nepalului îi revenea tot muntele Everest. El a fost de asemenea
de acord cu construirea unui drum de către chinezi de la Lhasa până la Katmandu. A murit în 1972. In următorii
douăzeci de ani India a pus stăpânire treptat pe Nepal. Fiul lui Mahendra, regele Birendra, a fost socotit de
indieni lipsit de inteligenţă, iar regina şi familia lui avare. în 1988, un acord încheiat de Nepal cu China privind
furnizarea de arme a alarmat India, iar anul următor când a expirat un acord comercial indo-nepalez, India a
închis treisprezece dintre cele cincisprezece puncte de frontieră dintre cele două ţări, impunând astfel un
embargo care a pricinuit numeroase probleme economice în Nepal şi a alimentat nemulţumiri faţă de regimul
absolutist introdus de rege. Revoltele din 1990 din Katmandu au amintit regelui dependenţa regimului său de
India şi l-au determinat să procedeze la o nouă schimbare constituţională care i-a redus puterea şi natura divină.
Alegerile din 1994 au fost câştigate de un partid care susţinea loialitatea faţă de rege şi faţă de economia de
piaţă, dar care se autointitula marxist-leninst. (Toţi aceşti ani imigrarea Gurkhaîn Buthan a devenit o ameninţare
pentru locuitorii ţării şi ameninţa să se extindă în India şi poate chiar în Nepal.)
RĂZBOAIE LIMITATE
în acelaşi an, 1961, în care China a încheiat un acord de graniţă cu Nepalul, ea a propus Pakistanului
începerea unor negocieri în vederea rezolvării conflictelor de graniţă din Gilgit şi Baltistan. Anul următor, 1962,
a abordat problemele de graniţă cu India într-un mod total diferit. în octombrie, a trimis trupe de-a lungul liniei
McMahon, ocolind Bhutanul spre vest şi pătrunzând pe teritoriul Indiei într-o regiune în care se ajungea foarte
greu din restul Indiei. (Nefa, delimitată la sud de Pakistanului de Est, are o fâşie de teritoriu care se întinde spre
vest până la Darjeeling, unde un coridor îngust aflat între Nepal şi Pakistanul de est pătrunde în teritoriul indian
Bihar.) Nehru, care a recunoscut în mod constant că frontierele sunt prost
trasate şi este nevoie să se discute în vederea refacerii traseului lor, a refuzat să înceapă convorbirile până când
chinezii nu se retrag dincolo de linia McMahon. Armata indiană din nord-est a primit întăriri pe parcursul anului
1962, dar serviciile sale secrete şi logistice erau foarte modeste, iar atunci când chinezii au atacat anticipat India,
263
armata a suferit o înfrângere umilitoare şi a fost salvată de la dezastru numai datorită intervenţiei americanilor
sau ruşilor, sau a ambilor - sau alternativ, pentru că chinezii au avut obiective foarte limitate pe care le-au atins.
Acţiunea energică a Chinei împotriva Indiei a fost în contradicţie cu modul în care aceasta a abordat
problema frontierelor cu Pakistanul şi Nepalul şi surprinzătoare în lumina preocupărilor sale pe plan intern.
Antecedentele acestei operaţiuni sunt neclare, dar există motive să presupunem că China a acţionat astfel ca
răspuns la o schimbare intervenită în politica Indiei, unde părerile erau împărţite. Nehru însuşi şi conducătorii
armatei s-au opus unei politici radicale care ar fi precipitat problema frontierelor prin ocuparea unor zone
disputate, dar exista şi un punct de vedere opus care considera oportună o acţiune energică şi improbabilă
retragerea chinezilor. Dacă Nehru ar fi acceptat acest punct de vedere, ceea ce era posibil, ar fi renunţat rapid la
iluzii, iar enigma victoriei moderate a chinezilor ar fi putut fi explicată pe baza faptului că China nu voia altceva
decât să pună capăt infiltrării Indiei în zonele disputate (împingând înainte posturile de poliţie) şi să amâne pro-
blema frontierelor până când India va fi pregătită să negocieze pe această temă. China s-a oferit de fapt să
negocieze, dar umilinţa înfrângerii 1-a împiedicat pe Nehru să accepte: armata indiană a înregistrat 3 000 de
morţi şi 4 000 de oameni luaţi prizonieri. După acordul de încetare a focului încheiat la sfârşitul anului, un grup
de ţări neutre - Burma, Sri Lanka, Indonezia, Cambodgia, Republica Arabă Unită şi Ghana - s-au oferit să
medieze acest conflict, dar au făcut acest lucru într-un spirit atât de neutru încât mulţi indieni au fost indignaţi
după ce speraseră să se bucure de mai multă compasiune şi mai mult sprijin. Această tentativă de mediere nu a
avut nici un rezultat, iar criza pur şi simplu s-a încheiat.
Faptul că acest scurt război a coincis cu criza din Cuba a stârnit speculaţii în privinţa existenţei în dosul
acestor evenimente a unor calcule mai complicare ale chinezilor şi a unor presiuni internaţionale mai puternice.
Deşi este puţin probabil ca Moscova să fi acordat încredere Beijingului în detrimentul Cubei, este mai mult
decât probabil că China a fost informată de Cuba asupra evoluţiei evenimentelor. Aşa stând lucrurile, China este
probabil să fi văzut în posibilitatea unui război între URSS şi Statele Unite o ocazie de a face presiuni asupra
Indiei şi de a obliga autorităţile de la Delhi să accepte să cedeze teritoriul din Ladakh, ocupat de chinezi.
Chinezii aveau multe alte motive să procedeze astfel: dorinţa de a provoca Indiei şi mai multe înfrângeri şi
pierderi, de a înlătura de la putere guvernul lui Nehru, de a-i ajuta pe comunişti, de a periclita planificarea
economică a Indiei. Nu există însă dovezi concrete în sprijinul acestor obiective importante şi nici în sprijinul
presupunerii că înaintarea Chinei a fost stopată datorită unor ameninţări externe. După rezolvarea paşnică a
crizei din Cuba, americanii erau în măsură să ajute India bombardând aerodromurile şi mijloacele de
comunicaţie chineze, dar nu se ştie
dacă au ameninţat că vor face acest lucru. Ruşii, foarte iritaţi datorită acţiunii chinezilor, erau dornici să ofere
Indiei avioane ruseşti, dar nu se ştie dacă au ameninţat şi să oprească aprovizionarea Chinei cu petrol.
Poziţia lui Nehru în India a fost în egală măsură periclitată şi consolidată. El a fost silit să ceară ajutor
militar Statelor Unite şi Marii Britanii, iar poziţia lui de neutralitate a pus India în mare pericol - dat fiind că o
ţară neutră trebuie să fie pregătită şi puternică mai mult decât orice altă ţară - deşi el părea a fi mai greu de
înlocuit decât niciodată şi nu era în pericol să îşi piardă funcţia. Guvernul britanic a sperat să folosească acest
şoc suferit de India pentru a obţine un acord în privinţa Kashmirului, dar după încetarea atacului chinez, şocul la
adresa securităţii Indiei a devenit mai slab decât cel la adresa mândriei Indiei, astfel încât India nu a mai fost
dispusă să aplaneze diferendele sale cu Pakistanul, a cărui atitudine faţă de India în timpul săptămânilor critice
nu a fost deloc liniştitoare. în plus, India credea că Marea Britanie este de partea Pakistanului. De aceea
negocierile iniţiate nu au avut nici un rezultat, iar la sfârşitul anului relaţiile dintre cele două ţări s-au agravat
brusc datorită furtului unei şuviţe de păr a Profetului din altarul de la Hazratbal, în Kashmir. Acest incident a
provocat revolte în ambele ţări şi 1-a determinat pe Nehru, conştient că viaţa sa se apropie de sfârşit, să facă un
efort pentru a rezolva problema Kashmirului. în aprilie 1964, el 1-a eliberat pe şeicul Abdullah, care a avut apoi
convorbiri atât cu Nehru cât şi cu Ayub Khan. Aceste convorbiri nu au avut nici un rezultat. în mai Nehru a
murit şi a fost înlocuit de Lai Bahadur Shastri. La sfârşitul anului 1964 Pakistanul, convins că nu se va rezolva
nimic pe cale paşnică, s-a pregătit de război. Se temea că vremea succeselor obţinute prin război este pe cale să
treacă. India, pe de altă parte, era îngrijorată de armamentul american din dotarea Pakistanului şi de deschiderea
acestuia către China: la începutul anului 1965 Ayub Khan a făcut o vizită la Beijing. Ambele guverne erau mai
neîncrezătoare şi mai slabe pe plan intern decât niciodată. Pentru scurt timp atenţia a fost atrasă de o regiune
pustie şi nelocuită, cunoscută sub numele de Rann din provincia Kutch. India considera că acest ţinut
neatrăgător, acoperit de ape o parte a anului, face parte din statul Kutch care făcea parte neîndoielnic din India,
dar Pakistanul pretindea că graniţa dintre Pakistan şi India trece prin mijlocul ţinutului Rann potrivit principiului
că frontierele din cursurile de apă se află la mijlocul apei. Disputa, ridicolă în sine, a adus cele două ţări în
pragul războiului, la care au renunţat în urma medierii conflictului de către Marea Britanie. în 1968, Pakistanul a
obţinut în urma arbitrării o zecime din teritoriul pe care îl pretindea. Mult mai gravă a fost problema arestării
şeicului Abdullah. După eliberarea sa, liderul din Kashmir a făcut o vizită în Marea Britanie şi într-o serie de
264
ţări musulmane şi urma să plece la Beijing. Guvernul indian, îngrijorat de acţiunile sale, a considerat că ar fi mai
bine să îl aresteze din nou.
La 28 august 1965, trupele pakistaneze au trecut dincolo de linia de încetare a focului în Kashmir,
stabilită şi ţinută sub observaţie de ONU din ianuarie 1949. Un al doilea atac a avut loc la i septembrie. Forţele
aeriene pakistaneze au desfăşurat o serie de operaţiuni reuşite, dar atacurile terestre esenţiale au aparţinut
armatei

indiene, iar la 6 septembrie India a trecut la represalii invadând Pakistanul. Ulterior s-a ajuns într-un impas.
China a trimis o notă de ameninţare Indiei, dar nu a acţionat în sprijinul Pakistanului. U Thant s-a deplasat
personal în Asia şi a mediat un acord de încetare a focului (care nu a fost respectat întru totul). URSS s-a oferit
să medieze conflictul dacă Shastri şi Ayub Khan se vor întâlni cu Kosîghin în capitala uzbekă, Taşkent. Marea
Britanie şi Statele Unite au recomandat ambelor părţi să înceteze ostilităţile şi le-au ameninţat că vor pune capăt
ajutorului economic şi militar dacă nu fac acest lucru.
Pakistanul a sperat probabil să obţină o victorie militară rapidă şi decisivă, pentru a putea negocia de pe
poziţii de forţă. Adevăratele sale obiective politice nu erau cunoscute, dar urmărea probabil cedarea către
Pakistan prin plebiscit sau fără, a unor importante zone din Kasmir, incluzând probabil Valea centrală a
Kasmirului. Aceste speranţe au fost zădărnicite de armata indiană, a cărei prestaţie i-a surprins pe toţi cei care o
priveau încă cu neîncredere datorită eşecurilor înregistrate cu trei ani înainte în confruntările cu armata chineză.
Succesele Indiei pe câmpul de luptă au fost însoţite din păcate de încăpăţânare pe tărâmul politic. Fiind de acord
cu încheierea unui acord de încetare a focului, India, care continua să ocupe o porţiune din teritoriul
Pakistanului, nu a demonstrat mai multă flexibilitate decât a avut după 1949 faţă de ideea unei rezolvări politice
a problemei. India avea două motive majore să continue să refuze negocierile cu Pakistanul. Primul motiv era de
natură strategică. Singurul drum practicabil pentru armata indiană pentru a ajunge la Ladakh trecea prin Valea
Kashmirului, ceea ce însemna că a renunţa la Valea Kashmirului ar fi privat India de acces în Ladakh în
eventualitatea unor viitoare confruntări cu China. Se putea construi un alt drum care să ocolească Valea, dar
numai peste câţiva ani şi cu costuri foarte mari. Cel de-al doilea motiv era legat de adversitatea pe care o
resimţeau indienii faţă de încheierea unui acord pe baze religioase. Organizarea unui plebiscit în Kashmir
însemna calcularea numărului de musulmani şi hinduşi şi determinarea viitorului politic al unui teritoriu prin
referire la religia majoritară a locuitorilor săi. India (spre deosebire de Pakistan) era un stat laic, care ţinea foarte
mult să nu amestece politica cu religia. îi era foarte greu să accepte orice metodă de rezolvare a problemei
Kashmirului care să fie acceptabilă şi pentru partea pakistaneză fără să trădeze acest principiu şi de asemenea -
o problemă de urgenţă practică - fără să-i pună în pericol pe cei 50 milioane de musulmani din India a căror
viaţă şi proprietate puteau fi în pericol dacă aceştia erau priviţi ca adepţi ai islamismului şi nu ca cetăţeni ai
Indiei.
Războiul scurt din Kashmir a permis Indiei să îşi redobândească prestigiul militar şi să obţină un modest
succes diplomatic împotriva neînsemnatei intervenţii chineze. India nu a fost obligată să cedeze nimic
Pakistanului. Pakistanul, pe de altă parte, nu a reuşit să îşi realizeze obiectivele şi a dat ocazia vecinului lui mai
mare să demonstreze forţa poziţiei sale negative în Kashmir. China s-a simţit obligată să facă ceva în sprijinul
Pakistanului şi a ales să facă cât mai puţin. URSS era neliniştit de perspectiva reizbucnirii conflictului chino-
indian şi de posibilitatea de a fi obligat să aleagă între India şi Pakistan. India, în mod intrinsec cea mai
importantă dintre cele două ţări fie şi nu numai ca mărime, a fost considerată de URSS un
ajutor folositor în conflictul chino-sovietic, a primit ajutor din partea ruşilor şi a susţinut pretenţia URSS
(respinsă de China) de a fi o ţară asiatică şi un membru corespunzător al conferinţelor afro-asiatice. Prin urmare,
URSS avea motive întemeiate să nu supere India, dar pe de altă parte voia să aibă bune relaţii cu Pakistanul. îi
displăcea actuala tendinţă a Pakistanului de a cere ajutor şi sprijin Beijingului, de linguşirile căruia Moscovei i
se părea normal ca Pakistanul să se fi dezobişnuit. în plus, zăzboiul din Kashmir a stricat relaţiile Pakistanului
cu Statele Unite. Pakistanul a acceptat SEATO şi sistemul general de alianţe al Washingtonului, dar atunci când
au izbucnit ostilităţile în Kashmir americanii nu au acordat Pakistanului ajutorul pe care acesta presupunea că 1-
a cumpărat şi pentru care a plătit. Prin urmare, exista cel puţin o posibilitate ca Pakistanul să se îndepărteze de
sistemul american, ca şi de ideea de a cocheta cu China. Mai mult decât atât, situaţii similare ca aceea a Turciei,
pe care americanii au împiedicat-o să invadeze Ciprul şi permanenta instabilitate a politicii din Iran, unde şahul
ar fi fost încântat de un prieten neimplicat în politica arabă, au dat speranţe Moscovei că va reuşi să dezbine
parteneriatul nordic. Dar dat fiind că diplomaţia sovietică în Pakistan nu trebuia să piardă din vedere mult mai
importantele interese ale URSS în India, Moscova trebuia să reducă animozităţile indo-pakistaneze la minimum.
întâlnirea de la Taşkent, care a avut loc la începutul anului 1966, era menită atât să însufleţească URSS în rolul
de creator de pace şi să limpezească complexele canale ale diplomaţiei sovietice în Asia. întâlnirea a pus capăt
265
războiului care oricum era pe punctul de a se încheia şi a sporit prestigiul URSS, dar nu a dat nici un răspuns
importantei probleme a Kashmirului. Shastri a murit subit la sfârşitul conferinţei. Poziţia Marii Britanii în
timpul războiului din Kashmir a fost aceea a unui prieten care este atât de imparţial încât nu este de folos nici
uneia din părţi şi în care nici una din părţi nu are încredere. India şi Pakistanul credeau fiecare în parte că Marea
Britanie este de partea celeilalte părţi sub masca unei pioase obiectivităţi. Poziţia Marii Britanii în India a fost
înrăutăţită atunci când Harold Wilson a deplâns invadarea Pakistanului de către India fără a fi deplâns însă actul
iniţial de agresiune comis de Pakistan. (Deşi Pakistanul a atacat Kashmirul şi nu alte părţi ale Indiei, s-a spus că
s-au înregistrat pătrunderi ale trupelor pakistaneze şi în alte zone ale Indiei.) Americanii aveau şi ei o poziţie
asemănătoare: despre pakistanezi considerau că nu şi-au respectat angajamentele, despre indieni că ei au făcut
exact atât de puţin cât era de aşteptat, în India, războiul Kashmirului, care a izbucnit la un an după moartea lui
Nehru, a intensificat o inevitabilă dezbatere pe tema politicii externe a acestuia. în mod tradiţional, elementul
central al politicii externe a unui stat este propria sa securitate, elaborată în termenii forţelor naţionale de apărare
şi ai unor alianţe străine. Punctul slab al politicii externe a Indiei în epoca lui Nehru a fost faptul că ea a criticat
această preocupare tradiţională şi a acordat mai multă atenţie faptului de a exercita o anumită influenţă asupra
conflictelor dintre marile puteri, ceea ce a afectat viziunea lui Nehru, dar nu a afectat în mod direct
independenţa sau integritatea Indiei. Pentru a juca acest rol în politica mondială, India trebuia să se bucure de un
bun renume (să atragă atenţia statelor mari şi să fie urmată de cele mai mici, altminteri ea ar fi
trecut neobservată) şi de o extraordinară detaşare. Nehru personal s-a preocupat de aceste două aspecte şi a
reuşit astfel să îşi asigure sieşi şi ţării sale o poziţie de care, deşi nu a fost întotdeauna pe placul statelor mari sau
mai mici, au profitat totuşi marile puteri în ocazii cum ar fi sfârşitul războiului din Coreea şi acordul indo-chinez
din 1954, când indienii au fost acceptaţi ca preşedinţi imparţiali sau mediatori. Dar detaşarea lui Nehru, precum
şi refuzul său de a permite ca politica sa de nealiniere să fie periclitată de afaceri cu arme şi alianţe, erau
compatibile numai cu principalele sale obiective pe baza faptului că relaţiile sale cu vecinii erau bune. Lucrurile
însă nu stăteau deloc aşa. Doi dintre cei mai puternici vecini îi erau ostili: China şi Pakistanul aveau pretenţii
asupra unor teritorii controlate de India, iar atacurile declanşate întâi de unul şi apoi de celălalt au obligat India
să se gândească dacă nu cumva o politică de nealiniere faţă de Statele Unite sau URSS nu este cel puţin
irelevantă, şi poate chiar un impediment, pentru apărarea graniţelor sale din Himalaya şi pentru păstrarea
Kashmirului. Era posibil ca India să fie o ţară nealiniată şi în afară de orice pericol? Era posibil, aşa cum credea
Nehru, să fie mai în siguranţă ca ţară nealiniată decât dependentă de o mare putere şi obligată să fie ostilă unei
alte mari puteri? Probabil că statutul de ţară nealiniată rămânea cea mai înţeleaptă atitudine, dar în acest caz, nu
era mai bine ca India să devină şi putere nucleară?
Succesorul lui Shastri a fost fiica lui Nehru, Indira Gandhi, iar India a intrat într-o fază în care problemele
interne au pus tot mai mult în umbră rolul său pe plan internaţional care 1-a preocupat şi 1-a solicitat atât de
mult pe Nehru. Contradicţiile din cadrul Partidului Congresului, un partid de proporţii, au condus la disensiuni
şi dezbinări care au prefigurat o restructurare a sistemului politic indian. După alegerile din 1967, o serie de
provincii au fost guvernate de coaliţii instabile şi în decurs de un an cinci dintre ele au fost plasate sub
conducerea preşedintelui. Guvernul central s-a confruntat cu ameninţări la adresa legii şi ordinii datorită
grevelor, acţiunilor studenţeşti şi permanentelor eşecuri înregistrate în încercările de a se pune de acord cu
insurgenţii Naga şi Mizo din nord-est sau de a-i reduce la tăcere. (în 1986, Mizoram a devenit cel de-al douăzeci
şi treilea stat al Indiei.)
BANGLADESH
Pakistanul s-a confruntat şi el cu probleme interne. Regimul lui Ayub Khan a durat prea mult şi a avut
prea puţine rezultate pozitive. în Pakistanul de est sentimentele secesioniste s-au accentuat, iar liderul Ligii
Awami, şeicul Mujibur Rahman, a fost arestat. In Pakistanul de Vest ca şi în cel de Est populaţia era împotriva
dominaţiei Punjabi. Liderii au părut că realizează nemulţumirile politice şi sociale care au atins proporţii
îngrijorătoare şi l-au silit pe Ayub Khan să se retragă în 1969. El a fost înlocuit în funcţie de generalul Yahya
Khan care a propus să conducă Pakistanul într-o direcţie asemănătoare, dar într-un ritm mai susţinut. în 1970 au
avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă care urma să redacteze într-un interval de 120 de zile constituţia
ţării. S-a renunţat la democraţia selectivă a lui Ayub
Khan - o formă de alegeri indirecte bazate pe alegerile locale, care se desfăşura ierarhic pe etape prin alegerea în
fiecare etapă a delegaţiilor pentru următoarea etapă - şi s-a trecut la votul universal. Rezultatul în Pakistanul de
est a fost o victorie zdrobitoare a şeicului Mujibur, în Pakistanul de Vest un soi de victorie mai puţin decisivă a
lui Zulfikar Aii Bhutto, care a fost ministrul de externe al lui Ayub Khan în perioada 1963-1966 şi care în 1967
a creat Partidul Poporului Pakistanez (PPP). Victoria şeicului Mujibur a fost previzibilă, deşi nu în asemenea
proporţii; rezultatele au fost probabil influenţate de incapacitatea guvernului central de a organiza serviciile de
266
asistenţă socială şi au accentuat convingerea pakistanezilor din est că guvernului din vest nu-i pasă de
problemele lor. Succesul Ligii Awami a fost iniţial expresia separatismului bengal. Pakistanul de est, cel mai
populat dintre cele două jumătăţi ale ţării, a obiectat împotriva statutului său (în timpul lui Ayub şi Yahya) de
una dintre cele cinci provincii, celelalte patru fiind în vest; el dorea să se bucure de o anumită autonomie în
cadrul unei federaţii libere în care autoritatea guvernului central trebuie să se limiteze la problemele apărării,
politicii externe şi unele legate de stabilitatea monetară. Preşedintele şi Bhutto intenţionau să creeze o autoritate
centrală mai puternică. După alegeri au început convorbiri între Bhutto şi Mujibur. Acesta din urmă nu a fost
capabil să evidenţieze faptul că este liderul celui mai mare partid din parlament. în esenţă, problema ţinea de
faptul că ultimul deţinător al puterii a fost armata, iar armata era alcătuită în mare măsură din locuitori ai
Pakistanului de Vest. Dar a recurge la armată pentru a constrânge Pakistanul de est însemna destrămarea
Pakistanului.
Convorbirile Bhutto-Mujibur nu au avut nici un rezultat, iar în est Mujibur a început să acţioneze ca şef al
unei administraţii independente. A fost arestat din nou. Preşedintele a încercat să pună capăt secesiunii
aruncându-i în închisoare pe secesionişti, dar a provocat dezordini generale. Luptele au durat două săptămâni.
India, stârnită într-o oarecare măsură de resentimentele sale faţă de pakistanezi, dar şi mai sigur de teama că
aripa stângă antiindiană ar putea veni la putere în Bengalul de Vest şi de afluxul de fugari hinduşi, al căror
număr atingea cifra de 10 milioane, a intervenit în luptă, iar forţele pakistaneze din est au fost obligate să
capituleze: 90 000 de oameni au fost luaţi prizonieri. In Golful Bengal au apărut pentru scurt timp vase de
război americane şi sovietice. India a invadat şi ţinutul Rann diun statul Kutch şi o porţiune din Azad Kashmir.
Pakistanul a suferit pierderi mari în oameni şi materiale de război în luptele terestre, marine şi aeriene. Pre-
şedintele a demisionat, iar Bhutto i-a luat locul. Mujibur Rahman a fost eliberat şi a devenit prim-ministru al
noului stat Bangladesh.
Perspectivele noului stat erau sumbre. Mujibur se bucura de popularitate, dar nu şi de autoritate, iar 1972
a fost bolnav timp de două luni şi a stat la Londra. Haosul de după război a fost agravat de valul de boli şi morţi,
iar ulterior de o dezordine generală, delicte şi corupţie de asemenea proporţii încât guvernul neputincios a
proclamat în 1984 stare de necesitate. Un an mai târziu, Mujibur a pierdut sprijinul armatei şi a fost asasinat în
timpul unei lovituri de stat care a fost urmată de o atroce luptă pentru putere între diferitele secţiuni ale armatei.
Activitatea
economică a ţării era dezastruoasă, iar ajutorul extern (1 miliard de dolari) a fost cheltuit rapid. China, acţionând
în sprijinul Pakistanului, s-a opus timp de trei ani intrării Bangladeshului în ONU. Relaţiile cu Pakistanul, ceea
ce mai rămăsese din Pakistanul de Vest şi de Est şi eliberarea prizonierilor şi întoarcerea fugarilor au fost
stânjenite la început de ideea Bangladeshului de a se organiza procese pentru crimele de război (care nu au avut
însă loc niciodată). După asasinarea unui al doilea preşedinte, în 1982 a devenit preşedinte generalul Hussein
Mohammad Ershad. La început, el s-a bucurat de reputaţia de a nu fi nici corupt, nici un islamist înrăit, dar în
1985 el a stabilit că religia islamică devine religie de stat (85% din populaţie erau musulmani) şi speranţele
populaţiei de a avea un guvern cinstit s-au spulberat. A menţinut o oarecare stabilitate, dar erau şanse minime ca
o ţară marcată de război, sărăcie şi adesea de vicisitudinile naturii (în 1988, de exemplu, inundaţii îngrozitoare
au acoperit trei pătrimi din teritoriu) să se mai poată reface. Opoziţia, împărţită în douăzeci de grupări dintre
care cele două mai importante erau conduse de văduva şi fiica foştilor preşedinţi (ale căror animozităţi reciproce
nu erau atât de profunde ca ura lor comună faţă de Ershad), a devenit total neeficientă datorită obiceiului de a
boicota toate alegerile organizate de guvern. După alegerile din 1986, Ershad a ridicat legea marţială, dar peste
un an a decretat-o din nou şi a dizolvat parlamentul. A câştigat noile alegeri din 1988, dar tot mai desele revolte
populare şi pierderea sprijinului forţelor armate (ale căror servicii nu a ştiut să le aprecieze) i-au subminat
poziţia, iar în 1990 a fost obligat să demisioneze. A fost arestat şi acuzat de corupţie. La alegerile din anul
următor s-au confruntat văduva unuia dintre preşedinţi şi fiica unui alt preşedinte, fiind câştigate de Begum
Khaleda Zia care a devenit prim-ministru al unei ţări extrem de sărace şi de vulnerabile în faţa dezastrelor
naturale.
Pentru Indira Gandhi împărţirea Pakistanului în două nu era un lucru rău. Intervenţia decisivă a Indiei în
Bangladesh a fost foarte apreciată de opinia publică din India. La alegerile din 1971, ea a învins opoziţia pe care
o întâmpina în Partidul Congresului, obţinând 40% din voturi şi făcându-i pe oponenţii ei să pară nişte scăpătaţi
lipsiţi de obiective, dar nu a găsit soluţii pentru a rezolva nevoile de bază ale unei populaţii numeroase cu un
spor demografic de 2,5% pe an sau pe cele ale industriei indiene, a cărei rată de dezvoltare era în declin.
Constrângerile care au rezultat, precum şi o schemă prost concepută de sterilizări forţate au condus la tulburări
în diferite părţi ale ţării şi deşi alegerile din 1972 s-au desfăşurat în favoarea ei într-o serie de state, problemele
legate de alimentaţie s-au acutizat la începutul anilor '70 şi au fost atenuate numai atunci când URSS a oferit 2
milioane de tone de grâu, iar Statele Unite au reluat trimiterea de ajutoare; anumite bunuri de bază şi anumite
produse au dispărut definitiv. în 1974, India a început să controleze mai îndeaproape Sikkim, transformându-1
267
pe conducător, numit Chogyal într-o marionetă (în numele democraţiei) şi făcând din Sikkim un stat asociat al
republicii India cu reprezentanţi în ambele camere ale parlamentului indian. China a fost deranjată de această
manevră, la fel şi Nepalul. Doi ani mai târziu, Chogyal-ul s-a sinucis.
In 1975, un judecător al înaltei Curţi a declanşat o serie de evenimente neaşteptate decizand că Indira
Gandhi a încălcat la alegerile din 1971 Legea privind
corupţia şi impunându-i statutar pierderea dreptului de a desfăşura activităţi politice pe o durată de cinci ani.
Curtea Supremă a acordat un răgaz şi a suspendat pierderea dreptului de a desfăşura activităţi politice în
aşteptarea apelului, dar peste două zile Indira Gandhi a declarat stare de necesitate, a arestat sute dintre
oponenţii săi politici şi a introdus o cenzură neînduplecată. Indira Gandhi a explicat că a fost descoperită o
conspiraţie împotriva progresului şi democraţiei, dar nu s-au găsit dovezi concrete în sprijinul acestei afirmaţii.
în 1977, a fost înlăturată de la putere de Janata, o coaliţie formată de mai vârstnicul şi austerul Morarji Desai
care nu a reuşit în 1964 să obţină funcţia de prim-ministru, iar în 1966 a fost dat la o parte de Indira Gandhi şi a
înfiinţat un nou partid în opoziţie cu autoritarismul ei şi tot mai puternica influenţă politică a fiului ei favorit,
Sanjay. Desai a devenit prim-ministru la vârsta de 82 de ani, dar Janata a fost măcinată de disensiuni interne şi
nu a supravieţuit decât doi ani. în 1980, Indira Gandhi a obţinut o victorie de proporţii şi a revenit la putere.
Câteva luni mai târziu Sanjay a murit într-un accident aviatic. Fratele său mai mare a fost desemnat de mama sa
ca posibil moştenitor. Indira Gandhi a fost asasinată în 1984 de nişte reprezentanţi ai populaţiei sikh, faţă de care
a avut o animozitate personală. Populaţia sikh constituia o aşa-zisă naţiune în cadrul unei vaste federaţii
conglomerate. Ei au condus Punjab în perioada cuprinsă între decăderea mongolilor musulmani după 1700 şi
sosirea britanicilor la mijlocul secolului al XlX-lea. împărţirea Indiei în 1947 a avut ca rezultat împărţirea
Punjabului şi fuga populaţiei sikh (musulmani) din Punjabul de Vest spre est, unde populaţia dominantă Akali
sikh spera să creeze un stat sikh sau un aşa-zis stat. Ei s-au luptat pentru o mai mare autonomie a Punjabului,
incorporarea în Punjab a ţinutului Chandigarh (împărţit cu statul vecin Haryana sub control central) şi
retrocedarea râurilor. Acestea erau revendicări politice care ţineau de identitatea religioasă a populaţiei sikh.
Ostilitatea Indirei Gandhi avea ca obiect celelalte revendicări care aminteau de separatism, nu pe acestea care nu
afectau în nici un fel un stat laic şi multireligios. Reprezentanţii populaţiei sikh au agravat situaţia, din punctul
de vedere al Indirei Gandhi, atunci când partidul lor, Akali Dai, a făcut cauză comună cu Janata în 1977, iar
după revenirea Indirei Gandhi la putere aceasta a încercat să îi discrediteze permiţând anumite practici
extremiste. Sub conducerea unui lider militant, Sânt Binddranwale, ei au ocupat şi umplut cu arme circa
patruzeci de morminte sfinte ale populaţiei sikh, inclusiv Templul de Aur de la Amritsar. Indira Gandhi, în faţa
acestei ameninţări vizând organizarea unei revoluţii, a ordonat armatei să descongestioneze mormintele, iar pe
parcursul principalei operaţiuni din Templul de Aur au fost ucişi 1 000 de reprezentanţi ai populaţiei sikh,
inclusiv Bindranwale care a fost astfel transformat în martir. Un grup de 300 de de reprezentanţi ai populaţiei
sikh au reuşit ulterior să recucerească o parte din Templul de Aur, sfidându-i pe proprii lideri şi armata care a
făcut din nou uz de forţă pentru a-i scoate din templu şi a-i aresta. Operaţiunile armatei, care au inclus folosirea
tancurilor, au fost de o incompetenţă crasă şi extrem de distructive. Drept răzbunare, două dintre gărzile de corp
ale Indirei Gandhi, membrii şi ei ai populaţiei sikh, au asasinat-o.
Politica mondială după 194$ 477
La invitaţia liderilor Congresului, Rajiv Gandhi a preluat în mod extrem de paşnic funcţia de prim-
ministru. Cunoscut drept un om retras şi fără ambiţii sau experienţă politică, a fost considerat foarte potrivit
pentru a fi folosit pe post de marionetă pentru câtva timp, prezenţa lui putând contribui la înlăturarea haosului.
în decurs de un an a devenit un lider în adevăratul sens al cuvântului care i-a impresionat pe indieni şi pe alţii
printr-o fermitate neagresivă şi o evidentă integritate morală, dar din păcate nu a rămas aşa. Deşi a câştigat teren
la centru, a pierdut teren în provincii. A obţinut unele succese în domeniul economic; creşterea economică a
ajuns la 9% pe an, iar bunurile de consum se găseau din abundenţă. Nu era de acord cu existenţa facţiunilor
religioase, dar şi i-a înstrăinat atât pe hinduşi cât şi pe musulmani. S-a distanţat de vechea nobilime din
Congresul Partidului, dar i-a înlocuit pe reprezentanţii acesteia cu prietenii săi. A deplâns corupţia, dar nu a
reuşit să pună capăt scandalurilor legate de corupţie. Bunul său simţ nu a fost suficient pentru a rezolva
problema populaţiei sikh sau pentru a-1 împiedica să îl umilească public pe preşedintele Indiei, Zail Singh,
reprezentant şi el al populaţiei sikh. Efortul lui bine intenţionat îndreptat în direcţia prevenirii masacrului şi
războiului civil din Sri Lanka nu a fost pus la punct în mod riguros, dar a înlesnit relaţii cu Pakistanul şi China.
Cea mai acută problemă era însă Punjabul. A încercat şi a reuşit să încheie un acord cu liderul populaţiei
sikh, Sânt Harchand Singh Longoval, prin care acorda Punjabului oraşul Chandigarh în schimbul renunţării la o
serie de sate în favoarea statului Haryana. Deşi Sânt Longoval a fost ulterior asasinat de nişte reprezentanţi
militanţi ai populaţiei sikh, acordul a rezistat testului alegerilor locale din Punjab care au fost câştigate de Akali
Dai, care a recomandat menţinerea acestui acord. în Haryana, pe de altă parte, pierderea oraşului Chandigarh i-a
deranjat foarte mult pe hinduşi şi a determinat o înfrângere zdrobitoare a Partidului Congresului (I) aflat la
268
putere, în 1987. Nici acordul nu a supravieţuit acestui eveniment. Disputele legate de aplicarea în detaliu a
acestui acord a furnizat o scuză reprezentanţilor mai militanţi ai populaţiei sikh pentru a nu ţine cont de liderii
lor, a dărâma anumite părţi din Templul de Aur pentru că a fost pângărit de hinduşi şi a-şi proclama statul
separat Kalistan (1986). Templul de Aur a fost redobândit, dar conflictele au persistat, între reprezentanţii
populaţiei sikh şi între aceştia şi hinduşi. Periodic au izbucnit tulburări violente.
Căderea Partidului Congresului (I) în Haryana a fost precedată, deşi în forme mai puţin dramatice, de
eşecurile înregistrate în alte provincii - Bengalul de Vest, Kerala. Poziţia lui Gandhi însuşi a fost afectată de
demisia ministrului apărării, V.P. Singh, ca formă de protest faţă de refuzul guvernului de a ancheta scandalurile
financiare, în special pe cele vizând contractele de apărare cu firma suedeză Bo-fors, iar continuarea
disensiunilor din cadrul partidul aflat la putere au provocat serioase pierderi la alegerile parţiale din 1988.
Importantul deficit comercial provocat de scăderea exporturilor şi creşterea importurilor a sporit sentimentului
că guvernul controla la fel de prost economia ţării ca şi coeziunea sa internă. în ceea ce priveşte meritele sale,
Gandhi a calmat neliniştea statului Assam în privinţa afluenţei de refugiaţi musulmani din Bangladesh; s-a
construit un zid care să stăvilească potopul,
iar în paralel s-au făcut planuri pentru a-i trimite pe refugiaţi înapoi. Dacă punem totuşi lucrurile în balanţă,
performanţa lui Gandhi în politica internă începe să pară o inadecvare onorabilă. Pe plan extern, el a îmbunătăţit
relaţiile cu China, dar nu a ajuns la nici o rezolvare în problema graniţelor celor două ţări. A reafirmat bunele
relaţii ale Indiei cu URSS şi a îmbunătăţit relaţiile cu Statele Unite; a obţinut credite de la una dintre marile
puteri şi ajutor tehnic din partea celeilalte. A fost unul dintre principalii autori ai Asociaţiei Sud-Asiatice pentru
Cooperare Regională (ASACR = South Asian Association of Regional Cooperation - SAARC), o asociaţie din
care fac parte şapte state - India, Pakistan, Sri Lanka, Bangladesh, Nepal, Bhutan şi Maldive - care, evitând cu
îndemânare toate problemele litigioase, a orchestrat o cooperare folositoare în domeniul comercial, tehnic şi al
transporturilor: sediul a fost stabilit la Katmandu. în toate direcţiile de cea mai mare însemnătate pentru
Pakistan, Gandhi i-a întâlnit atât pe generalul Zia, cât şi pe Benazir Bhutto pentru a demonstra bunăvoinţă ca un
prim pas în reducerea temerilor şi suspiciunilor reciproce. Dar în 1989, calităţile sale fiind depăşite de
neajunsurile sale, a pierdut alegerile generale în favoarea unei coaliţii multicolore a oponenţilor săi, condusă de
V.P. Singh şi care cuprindea de la reprezentanţi din Bharatiya Janata (BJP), dreapta hindusă, până la comunişti,
reprezentanţii stângii. Partidului Congresului (I) îi mergea foarte prost în statele din nord, dar a rămas cel mai
mare partid în Lok Sabha (Camera Poporului), iar Gandhi a fost rapid reales preşedinte la îndemnul omului
desemnat să îl înlocuiască în eventualitatea unei înfrângeri electorale. V.P. Singh a condus o majoritate în Lok
Sabha numai atâta timp cât l-au susţinut extremiştii de dreapta şi de stânga. E a periclitat această majoritate
făcând propuneri vizând o discriminare pozitivă pe piaţa muncii în privinţa castelor inferioare, iar în 1990 a
pierdut această majoritate atunci când a ordonat arestarea lui Lai Krishna Advani, lider al BJP, care a condus un
lung marş de-a lungul Indiei de Nord cu scopul de a dărâma o moschee şi de a construi în locul ei un templu
hindus - o ameninţare la adresa păcii comune şi chiar a păcii internaţionale de pe subconti-nent. Chandra
Shekhar, care era colegul lui Singh şi adversar în cadrul propriului partid, Janata Dai, a profitat de ocazie pentru
a scinda partidul, pentru a distruge majoritatea de care beneficia Singh şi 1-a înlocuit în funcţia de prim-
ministru, obţinând de la Gandhi promisiunea că îl va sprijini în parlament. Gandhi s-a îndreptat astfel spre o
rapidă revenire la putere şi responsabilitate, dar tentativa sa de a fi recunoscut în Lok Sabha ca lider al opoziţiei
faţă de un guvern pe care a promis să îl susţină a eşuat lamentabil. Această scenă politică haotică a provocat
multe pierderi datorită acumulării unor lovituri pe plan economic: o rată a dobânzii fără precedent, repetate
devalorizări ale monedei naţionale - rupia, o datorie externă de peste 70 miliarde de dolari, o populaţie al cărei
număr sporea atât de repede încât părea să o egaleze pe cea din China în mai puţin de o sută de ani. în 1991,
Rajiv Gandhi, cel mai important politician din India, a fost asasinat de un tamil în timpul unui tur al alegerilor
din sudul Indiei. Deşi Partidul Congresului a câştigat 225 din cele 544 mandate în Lok Sabha, BJP, care în 1984
a avut doar două mandate, a câştigat 119, adică 20% din voturi. BJP, care era puternic în special în nord şi vest,
era o expresie
a hinduismului militant organizat de ideologi fanatici şi condus de demagogi mincinoşi care încercau în calitatea
lor de foşti naţionalişti antibritanici să transfere această ostilitate asupra musulmanilor, sindicatelor şi multor
altora. După ce Janata Dai a fost redus în Lok Sabha la dimensiunile unui mic grup, Partidul Congresului a
revenit la guvernare cu ajutorul unor concesii făcute dreptei şi stângii, iar Narasimha Rao a devenit prim-
ministru şi Manmonah Singh ministrul său de finanţe. Rezervele Indiei de schimb extern au fost epuizate, dar
India era prea mare pentru a putea fi ignorată sau intimidată. Manmohan Singh, un bancher, i-a salvat finanţele
şi a încheiat nişte acorduri favorabile cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, adoptând o politică
situată între corectitudinea monetară şi curajul mai hazardat al Chinei care urmărea o creştere mai
spectaculoasă. A devalorizat moneda, a redus inflaţia, a scăzut tarifele vamale, a introdus o reformă a taxelor, a
269
adoptat o politică de piaţă modificată, a refăcut rezervele şi a readus astfel India în atenţia opiniei publice
internaţionale. La alegerile locale din 1993, BJP a suferit o serioasă înfrângere şi grave scindări, menţinându-şi
popularitatea numai în rândul clasei mijlocii din Delhi şi din alte oraşe. în Punjab militantismul Sikh a încetat.
Dar Rao a închis ochii la tot mai frecventele acuzaţii de corupţie la adresa guvernului şi a Partidului Congresului
şi a suferit un eşec neaşteptat la alegerile locale din 1994, inclusiv pierderi în propriul stat Andhra Pradesh.
NOUL PAKISTAN ŞI INDIA

Problema permanentă pe subcontinent o constituiau proastele relaţii dintre cele două state mai importante.
Indira Gandhi şi Zulfikar Aii Bhutto au încheiat în 1972 un acord cuprinzător în timpul unor convorbiri directe
desfăşurate la Simla, iar la sfârşitul anului au fixat liniile provizorii de demarcare în Kashmir şi au început
acţiunea de repatriere a prizonierilor luaţi în războiul din Bangladesh. Criza Bangladeshului a schimbat o serie
de atitudini în ambele ţări. A determinat-o pe Indira Gandhi să renunţe la statutul tradiţional de ţară nealiniată al
Indiei şi să încheie un tratat cu URSS pentru a echilibra predilecţia Statelor Unite şi a Chinei pentru Pakistan.
(Washingtonul a mers până la a stopa ajutorul acordat Indiei şi a o acuza de agresiune). Principala problemă a
lui Bhutto era aceea de a construi un nou stat. Pakistanul nu a pierdut doar jumătate din teritoriu, ci şi jumătate
din piaţa internă, o mare parte din materiile prime şi întreprinderi, pieţele din străinătate (care au fost
aprovizionate de Pakistanul de est) şi veniturile externe; iar problema constituţională, nerezolvată din 1947, a
rămas în suspensie. Aceasta din urmă a fost temporar rezolvată în 1973 prin adoptarea unei constituţii
prezidenţiale federale, dar în acelaşi an problemele economice au fost agravate de inundaţii dezastruoase
Bhutto a creat premisa transformării Pakistanului într-o putere nucleară. A cerut ajutor Franţei în acest
sens, care iniţial a promis că îi va acorda acest ajutor, dar ulterior, datorită protestelor Statelor Unite, ajutorul a
fost revocat. Bhutto a reuşit însă, iniţial în secret, să iniţieze un asemenea program sub conducerea unui
om de ştiinţă pakistanez care s-a specializat în Olanda. Părerea lui Bhutto era că, de vreme ce hinduşii, evreii şi
creştinii au arme nucleare, trebuie să existe bomba atomică şi în lumea islamică. (India a experimentat o
explozie nucleară în 1974: Indira Gandhi şi împăciuitorul Desai au renunţat la ambiţia de a produce un arsenal
nuclear.) Washingtonul a încercat să facă presiuni pentru a descuraja Pakistanul în această direcţie; a stopat
ajutorul economic aşa cum prevedea Foreign Assistance Act din 1976, a refuzat să modifice termenele de
rambursare a datoriilor şi a oferit Pakistanului avioane de luptă moderne în cazul în care acesta ar fi vrut să
obţină garanţii internaţionale pentru activitatea sa în domeniul nuclear. Dilema Washingtonului era de a şti cum
să îşi facă din Pakistan un aliat demn de încredere, dar fără a periclita relaţiile cu India.
In 1977, armata pakistaneză a trecut din nou la acţiune, 1-a instalat pe generalul Zia ul-Haq în funcţia de
preşedinte, doi ani mai târziu 1-a spânzurat pe Bhutto şi a instaurat un regim represiv. Pe plan extern, Zia a
continuat programul iniţiat de Bhutto pentru a permite Pakistanului să devină o putere nucleară; unii pakistanezi
au început să se teamă de o operaţiune combinată a Indiei şi a Israelului împotriva instalaţiilor nucleare ale
Pakistanului. Zia a retras Pakistanul din alianţa CENTO (fostul Pact de la Bagdad) pe cale de dispariţie şi 1-a
făcut membru al grupului ţărilor nealiniate, dar invazia sovietică în Afganistan din 1979 1-a determinat să se
reorienteze spre tabăra Statelor Unite şi să îşi consolideze poziţia personală. Armata, care 1-a adus la putere şi
de care era total dependent, nu a prea dat semne că ar vrea să îl menţină în funcţia de preşedinte până când
invazia sovietică a demonstrat că o schimbare pripită nu este oportună: iniţial, extinderea puterii sovietice
directe asupra Afganistanului părea să reprezinte o ameninţare şi pentru Pakistan. Această temere a dispărut
atunci când a devenit limpede că URSS era mai puţin interesat de Pakistan decât de Afganistan şi Iran şi că
regimul marionetă din Kabul controla efectiv ceva mai mult de o cincime din suprafaţa ţării. Prin urmare, Zia a
recurs şi el cu succes la folosirea invaziei ca pârghie pentru a obţine din nou ajutor militar şi fonduri de la
americani. Acţiunea sovietică, deşi o gafă costisitoare, a fost interpretată de Statele Unite ca o creştere
periculoasă a puterii sovietice care - şahul Iranului fiind răsturnat de la putere - poate fi controlată numai de un
Pakistan înarmat şi folosită ca un canal pentru înarmarea opoziţiei faţă de URSS din Afganistan. Zia a folosit
această politică cu entuziasm. A primit ajutor american în cantităţi excesive, în pofida dezacordului american
faţă de programul nuclear al Pakistanului şi faţă de rolul său în comerţul cu stupefiante şi în pofida
Amendamentului Symington . care interzicea acordarea de ajutor statelor care produc arme nucleare.
în 1983, reducerea temerilor legate de o agresiune sovietică împotriva Pakistanului au reînviat presiunile
din ţară vizând desfiinţarea regimului militar, iar în încercarea de a-şi menţine poziţia Zia a anunţat la sfârşitul
anului 1984 că va organiza un referendum pentru a vedea în ce măsură populaţia este de acord cu politica sa în
general şi cu el însuşi ca şef al statului, promiţând că dacă rezultatul acestui referendum va fi unul pozitiv, îşi va
păstra mandatul pe o durată de încă cinci ani şi va intensifica islamizarea constituţiei şi aplicarea unor pedepse
serioase
270
în cazul încălcării legilor religioase: pedepse care îi încântau pe mulţi musulmani, dar îi şocau pe alţii.
Rezultatul referendumului a fost aproape integral în favoarea sa. La sfârşitul anului 1985 a fost retrasă legea
marţială - o demonstraţie de moderaţie care a fost însă precedată de un decret de amnistie pentru activităţi din
trecut şi o creştere substanţială a prerogativelor prezidenţiale, incluzând o extindere până în 1990 a termenului
până la care Zia va rămâne în funcţie.
Zia nu a făcut nimic pentru a atenua tensiunile dintre Punjab pe de o parte şi provinciile Sind şi
Baluchistan pe de altă parte, iar revenirea în Pakistan în 1988 a fiicei şi moştenitoarei politice a lui Benazir
Bhutto, au sporit amărăciunea şi nesiguranţa. Permanenta debilitate a economiei Pakistanului a fost agravată de
risipa pe care a presupus-o regimul militar, care a alocat 40% din buget forţelor armate, a provocat un imens
deficit bugetului şi conturilor externe şi a permis o creştere ameninţătoare a datoriei externe: costurile pentru
apărare şi regimul datoriei externe înghiţeau 85-90% din buget. Zia a fost constrâns să ceară FMI un împrumut
mare, datorită căruia a trebuit să îşi supună ţara unui sever regim de austeritate care includea şi creşterea
preţurilor, introducerea de noi taxe şi desfiinţarea asistenţei sociale şi o tot mai proastă stare a drumurilor
(bugetul alocat sănătăţii a fost redus la mai puţin de o cincime din bugetul destinat apărării). Problemele lui Zia
au fost sporite de scăderea expedierilor de bani de la pakistanezii din Golf şi de la alte părţi străine, de o
succesiune de recolte compromise, de valul de refugiaţi din Afganistan şi de armatele private ale cartelurilor
drogurilor care operau chiar în capitală unde imigranţii Pathan (afgani) s-au confruntat cu locuitorii neafgani.
De aceea opoziţia faţă de regimul lui Zia a crescut, dar nu era compactă. După revenirea ei, Benazir Bhutto a
încercat să unească grupurile de opozanţi, dar nu fără probleme. Primele alegeri locale de după revenirea ei i-au
dezamăgit pe susţinători. Ea a fost dezavantajată, în special în provincia Punjab, de faptul că era femeie şi că era
o sindi; că era o personalitate în care inteligenţa era însoţită de aroganţă; şi că a contractat o căsătorie nefastă
aranjată de mama ei. Guvernul s-a bucurat de un oarecare succes în acţiunea de denigrare şi marginalizare a
partidului ei PPP (Partidul Poporului Pakistanez), până când două evenimente care au avut loc în 1988 i-au
schimbat poziţia: Zia 1-a demis brusc pe prim-ministrul său civil Mohammad Khan Junejo care nu a fost de
acord ca armata să îşi afirme sprijinul total faţă de mujaheddinii din Afganistan, iar mai târziu Zia a murit într-
un accident aviatic, în acelaşi accident au mai decedat doi alţi generali, mai mulţi ofiţeri superiori şi
ambasadorul Statelor Unite.
Alegerile care au urmat după această catastrofă au fost dominate de două grupări: Alianţa Democratică
Islamică, alcătuită din Liga Musulmană şi alte grupări minore, şi PPP şi asociaţii săi. Iniţial PPP a câştigat cel
mai mare număr de mandate, dar nu majoritatea şi nu a reuşit să câştige în nici o altă provincie cu excepţia Sind
şi cea din nord-dest. Benazir Bhutto a fost instalată în funcţia de prim-ministru, iar armata s-a retras pe moment
din scena politică. Dar nu pentru mult timp. în grade diferite preşedintele, armata şi majoritatea guvernatorilor
din provincii îi erau ostili lui Bhutto şi aşteptau o ocazie să scape de ea. Moştenirea ei care număra corupţie,
trafic de droguri, declin economic, Afganistan, conflicte între provincii şi
accentuarea fundamentalismului islamic era prea complexă pentru un guvern care controla numai două provincii
şi-i depindea în cele din urmă de ofiţerii din armată cărora nici nu le putea câştiga încrederea, dar nici nu şi
putea subordona. Guvernul ei a fost acuzat, nu fără motive, de incompetenţă, corupţie şi nepotism, iar în 1990 ea
a fost demisă de preşedinte, care s-a folosit drept pretext de violenţele din Sind, pe care ea nu le-a putut stăpâni.
(Violenţa în provincia Sind avea un caracter endemic între sindi şi muhajiri, imigranţi sosiţi din India după
1947.) Ea a pierdut noile alegeri organizate ceva mai târziu în acelaşi an, fiind acuzată în acelaşi timp de fraudă
electorală. Alegerile au fost câştigate de Frontul Democratic Islamic, un amalgam alcătuit din nouă partide
animate de intoleranţă religioasă şi extremism, care se bucura de sprijinul armatei. Frontul şi aliaţii săi controlau
două treimi din parlament, dar în 1993 noul preşedinte, Ghulam Muhammad, un pathan, s-a certat cu primul său
ministru, Nawar Sharif, în privinţa dreptului de a numi comandantul şef al armatei, iar primul ministru a fost
demis de preşedinte, dar repus în funcţie de Curtea Supremă. La alegerile următoare Bhutto, care şi-a
îmbunătăţit relaţiile cu armata, s-a răzbunat pe Nawar Sharif şi a devenit din nou prim-ministru. Partidul
islamist Jamaat-i-Islam a obţinut rezultate foarte modeste.
Statele Unite au colaborat, cu ajutorul Pakistanului, la sprijinirea mujaheddinilor anticomunişti, dar s-au
neliniştit datorită hotărârii acestuia de a deveni putere nucleară, o ambiţie susţinută cu tărie de Aii Bhutto în
1966. India efectuase deja în 1974 o experienţă nucleară şi se credea că îşi dezvoltă cercetările în domeniul
focoaselor pe bază de plutoniu cu ajutorul Chinei, dar Statele Unite au admis că India nu produce arme nucleare.
Potrivit prevederilor Amendamentului Pressler din 1986, ambele ţări erau private de ajutorul american în
domeniul economic şi militar dacă preşedintele nu certifica Congresului american că ele nu posedă armament
nuclear. în 1990, preşedintele Bush a refuzat să certifice acest lucru în cazul Pakistanului despre care, câţiva ani
mai târziu, se credea că are în dotare cinci focoase de uraniu tip 335, că îşi construieşte o fabrică de reprocesare
a plutoniului şi că importă plutoniu.
271
în anii '80, conflictul Pakistanului cu India a fost pus în umbră de războiul din Afganistan, dar nu a luat
sfârşit, ba chiar în două privinţe s-a agravat: datorită problemei populaţiei sikh din India şi datorită problemei
Kashmirului. India a acuzat Pakistanul că îi incită pe reprezentanţii mai militanţi ai populaţiei sikh din provincia
indiană Punjab şi şi-a deplasat trupe pentru a-i opri pe aceştia să treacă în India din Pakistan. Pakistanul şi-a
concentrat trupele la aceeaşi frontieră. în 1985, a început conflictul militar între India şi Pakistan, care
revendicau proprietatea asupra unui gheţar din nordul Kashmirului. India avea o poziţie avantajată; în 1987 s-a
propus medierea conflictului; au urmat însă noi confruntări, iar în 1989 problema zonei centrale a Kashmirului a
revenit la ordinea zilei. După moartea şeicului Abdullah în 1983, funcţia i-a revenit fiului său Faruq Abdullah
(un caracter uşuratic prea apropiat de New Delhi pentru gustul musulmanilor din Kashmir) şi ginerelui său
Ghulam Mohammad Shah, dar neînţelegerile în sânul familiei au determinat scindarea în mai multe facţiuni
politice, care au determinat izbucnirea unor serioase

tulburări în 1989-1990, care s-au soldat cu morţi şi răniţi. India a acuzat Pakistanul pentru aceste tulburări, 1-a
înlăturat de la putere pe Faruq şi 1-a înlocuit cu un control direct de la Delhi. In Kashmir, Frontul de Eliberare a
câştigat sprijinul populaţiei, în timp ce în paralel autorităţile indiene au recurs din nou la represalii, care au
inclus torturarea unor persoane nevinovate. Aceste dezordini au implicat în mod inevitabil Pakistanul şi chiar
Iranul şi Arabia Saudită, care s-au întrecut în a acorda sprijin Pakistanului ca modalitate de a demonstra
puritatea credinţei islamice. în 1993, templul de la Hazrat Bal din Srinagar, care adăpostea o şuviţă de păr din
barba Profetului, a fost înconjurat de trupe indiene datorită unor zvonuri despre un plan al musulmanilor de a
fura această şuviţă. Musulmanii s-au simţit jigniţi de această demonstraţie de forţă pe care nemusulmanii au
deplâns-o drept o provocare imprudentă. Disidenţii din Kashmir erau împărţiţi în cei care doreau independenţa
şi cei care preferau includerea în Pakistan, divizare pe care indienii au fost bucuroşi să o constate şi de care erau
dornici să profite. în 1994, Rao a plătit cu aceeaşi monedă pakistanezilor, amestecându-se în problema
Kashmirului şi pretinzând revenirea la India a teritoriului din Kashmir anexat de Pakistan.
în jumătatea de secol care a urmat după cel de-al doilea război mondial lumea a asistat la miracole
economice în Germania şi Japonia, dar nu a mai asistat la alte evenimente care să merite a fi aplaudate. Lumea a
aşteptat probabil ca în India să se petreacă un miracol politic, căci problemele economice, tehnice şi sectare au
fost menţinute, mai tot timpul, într-un sistem intern datorită claselor conducătoare - şi a predecesorilor lor. Dar
această realizare este mai curând simbolică decât reală.
15. PENINSULA INDOCHINA
După război Indochina a fost cea mai disputată zonă din Asia de Sud-Est. Această zonă, unită de francezi,
conţinea protectoratele Annam şi Tongking şi colonia Cochin-China (de rasă annamită, cu o cultură chineză şi
cunoscute sub numele de cele trei Kys) şi regatele aflate sub protectorat Luang Prabang sau Laos şi Cambodgia
(de rasă Thai şi cu o cultură hindusă). Strămoşii khmeri ai cambodgienilor moderni au condus un imperiu care,
aflat la apogeu în secolul al XH-lea, s-a extins de la o mare la alta şi a inclus părţile sudice din Burma, Siam,
Laos şi spre Annam. în secolul al XlII-lea, triburile thai, invadând Laosul, îşi impun dominaţia. în secolul al
XlX-lea Cambodgia şi Laosul erau ameninţate de Annam, dar au fost salvate de francezi.
Francezii s-au stabilit în Asia mai târziu decât celelalte puteri europene, înfrângerile suferite de ei în
războiul franco-prusian din 1870-1871 pe propriul pământ i-au privat de teritoriu, resurse valoroase, populaţie,
prestigiu şi respect de sine, dar şi refacerea a fost extrem de rapidă, iar dobândirea unui nou imperiu colonial în
anii 1880 a fost într-o oarecare măsură o compensaţie. Ea a luat forma intrării într-o competiţie pentru orice s-ar
fi putut obţine de pe urma dezintegrării imperiilor otoman şi chinez. Tunisia a fost virtual anexată ca o extensie
a puterii franceze în Algeria, Madagascarul a fost ocupat, iar în Asia Annam, Tongking şi Cochin-China a fost
creat nucleul unui dominion indochinez care putea oferi o cale spre sudul Chinei şi a fost extins luând regatele
Cambodgia şi Luang Prabang sub aripa francezilor. Achiziţionarea Annam-ului şi Tongking-ului au determinat
izbucnirea unui război cu China, în timp de extinderile spre vest şi spre sectorul hindus au adus Franţa în
competiţie cu Marea Britanie în Burma, unde au fost reţinuţi de vicerege, lordul Dufferin (care se temea - sau
poate a inventat-o doar -de o ameninţare franceză la adresa Indiei) şi o ostilitate de durată cu regatul inde-
pendent al Thailandei. Dar puterea Franţei a rămas incontestabilă până în 1940.
în timpul ocupaţiei japoneze din perioada celui de-al doilea război mondial, cele trei Kys au devenit statul
autonom Vietnam, iar la retragerea japonezilor Ho Chi Minh (Ho Şi Min), liderul unei coaliţii dominate de
comunişti, a proclamat republica independentă Viet-Minh.
Din nou, ca şi în Indonezia şi Coreea, raţiunile practice au dictat desfăşurarea evenimentelor cu
consecinţe mult mai ample decât cele bănuite atunci. Britanicii au pus stăpânire pe zona aflată la sud de paralela
16, iar chinezii pe cea aflată la
272
nord; şi unii şi alţii s-au retras în 1946, dar cei dintâi au netezit întâi calea pentru revenirea francezilor, care la
sosire aveau să îl găsească pe Ho Chi Minh stăpân pe o mare porţiune din nord şi conducând un guvern.
împăratul annamit Bao Dai, după ce a abdicat în 1945, a acceptat funcţia de consilier şef al lui Ho.
Francezii au început prin a recunoaşte autonomia guvernului lui Ho în cadrul Uniunii Franceze, dar au
refuzat să accepte solicitarea acestuia vizând unirea celor trei Kys. Către sfârşitul anului 1946 politica franceză a
devenit mai rigidă ca rezultat al presiunilor dreptei. în noiembrie, a fost bombardat portul Haiphong, iar în
decembrie francezii din Hanoi au fost atacaţi de armata Viet-Minh, convinsă că Franţa intenţiona să îl înlăture
de la putere pe Ho: au fost ucişi circa 40 de francezi, iar 200 au fost luaţi prizonieri. Acesta a fost începutul
războiului care a durat şapte ani şi jumătate. După unele ezitări, francezii au decis să renunţe la ideea unor noi
negocieri cu Ho şi să încerce să facă acest lucru cu Bao Dai, căruia i-au oferit unirea celor trei Kys, pe care o
refuzaseră lui Ho. Aşa-numitul experiment Bao Dai consta într-o tentativă de a-i separa pe comunişti de alţi
naţionalişti şi de a menţine cu acordul lui Bao Dai o stăpânire generală franceză asupra Indochinei. Printr-un
acord semnat la Along Bay în iunie 1948 se consfinţea această politică (care avea să fie reflectată în sud
deceniul următor de americani, prin intermediul preşedintelui Diem ca naţionalist anticomunist), iar noul stat
Vietnam a fost constituit oficial în iulie 1949. Bao Dai, care a fost în Franţa pe durata negocierilor, a revenit în
ţară ca şef al statului. Vietnamul a fost proclamat în decembrie Stat Asociat în cadrul Uniunii Franceze, iar
Laosul şi Cambodgia au primit acelaşi statut. Printre cei care au refuzat să coopereze cu Bao Dai s-au numărat
liderul romano-catolic şi viitorul preşedinte al Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem.
Dar Viet-Minh-ul nu a renunţat, iar victoria comuniştilor chinezi dincolo de graniţa de nord a schimbat
datele problemei. Tentativa francezilor de a menţine puterea folosind trucul acordării statutului de state asociate
semiindependente a determinat dispute prelungite între ei şi Bao Dai şi nu şi-a atins în cele din urmă ţelul.
Franţa nu a fost capabilă să îşi asume răspunderea de a face pasul decisiv, dar simplu pe care 1-a făcut guvernul
Attlee în India, iar cele petrecute ulterior aveau să confirme că nici o altă soluţie nu are valoare. în 1950, după
cinci luni de convorbiri la Pau pe tema unor progrese în domeniul constituţional, toate părţile au sfârşit prin a fi
iritate, în timp ce în Indochina Viet-Minh-ul a câştigat teren sub conducerea generalului Vo Nguyen Giap.
Ofensiva Viet-Minh-ului s-a bucurat de succes. Mareşalul Juin a fost trimis la faţa locului. Bao Dai a revenit şi
el. Pierre Mendes-France şi alţii au început să spună că a venit vremea ca Franţa să plece din Asia. Guvernul
francez, care s-a opus în mod hotărât ideii că această situaţie are un caracter internaţional, a renunţat la această
poziţie şi a acceptat ajutor economic şi militar din partea guvernului american; lupta pentru supremaţia Franţei
nu a adus nimănui nici simpatie nici succes şi singura modalitate de a continua lupta era aceea de a declanşa o
ofensivă împotriva comunismului şi de a cere ajutorul prietenilor anticomunişti. Pornind de la acest nou mod de
a aborda problema, în decembrie 1950 generalul de Lattre de Tassigny a fost numit înalt comisar şi comandant
şef.
Francezii, având un nou comandant care să le ridice moralul (ceea ce a reuşit cu succes), bucurându-se de
ajutorul americanilor şi negociind o rezolvare politică a statutului statelor indochineze în cadrul Uniunii
Franceze, au făcut un ultim efort.
Dar Viet-Minh-ul a lovit cel dintâi şi a demonstrat că este capabil să susţină un război deschis, dar şi
operaţiuni de gherilă. în octombrie 1951 Viet-Minh-ul a declanşat un nou atac, iar câteva săptămâni mai târziu
francezii l-au pierdut pe de Lattre, care a revenit rănit în Franţa unde a şi murit în ianuarie 1952. Armata
vietnameză a lui Bao Dai s-a constituit extrem de încet, iar armatele particulare care au complicat situaţia nu au
fost aduse sub ordinele acestuia. Ajutorul acordat de China Viet-Minh-ului a fost din ce în ce mai mare, deşi
invazia care i-ar fi putut implica şi pe americani nu s-a mai materializat niciodată. în 1952, pierderile francezilor
- vieţi omeneşti, materiale de război, pierderi morale şi scăderea prestigiului - au fost considerabile, iar în 1953
Viet-Minh-ul a declanşat un nou război în Laos, a ameninţat capitala regală Luang Prabang şi i-a obligat pe
francezi să îşi îndrepte trupele din Vietman spre Câmpia cu şanţuri în Laos. în Cambodgia, regele Norodom
Sihanuk a mărit miza politică cerând un statut cu nimic inferior celui al Indiei şi Pakistanului în relaţiile cu
Marea Britanie, iar apoi i-a pus pe francezi într-o situaţie foarte neplăcută retrăgându-se temporar în Thailanda.
Asistând la această dezintegrare, francezii nu au proceda altminteri decât oferindu-se să revizuiască constituţia
Uniunii Franceze şi să înceapă o nouă rundă de negocieri cu Bao Dai, precum şi cu monarhii laoţian şi
cambodgian. (Sihanuk a ajuns pe tron în 1940 la vârsta de 18 ani. în 1955, el a abdicat în favoarea fratelui său
care a domnit până în 1960 avându-1 pe Sihanuk prim-ministru. în 1956, Zhou şi Sihanuk au semnat un acord
de neintervenţie. Sihanuk a făcut vizite la Beijing, Moscova, Praga şi Belgrad; de asemenea la Madrid şi
Lisabona. A adoptat o politică - opusă celei a statului Burma - de ample contacte diplomatice şi de ajutor din cât
mai multe părţi. Părea totuşi să aibă o înclinaţie specială faţă de China, unde a făcut noi vizite în 1958 şi 1960.
în 1960, a reocupat cea mai importantă funcţie în stat cu titlul de şef al statului.)
La vremea aceea francezilor nu le mai rămăsese nimic în Indochina decât nevoia de a-şi salva mândria,
273
dar de vreme ce aveau destule motive să fie mândri fără să îşi menţină provinciile îndepărtate, au început să se
sature. în plus, acum erau ocupaţi cu refacerea puterii Germaniei, pe lângă care puterea Viet-Minh-ului părea
neînsemnată şi fără nici o legătură cu poziţia Franţei în lume. Franţa nu a fost în stare să acorde independenţa
teritoriilor din Indochina după 1945 şi a încredinţat problemele acestora unor generali care, adeseori nerealişti şi
în proaste relaţii unii cu alţii şi cu colegii lor civili, au luptat şi au pierdut un război colonial de stil vechi. Dacă
cuiva îi păsa de Viet-Minh, aceia erau americanii care plătiseră deja indirect pentru război şi îl considerau un
război anticomunist de stil nou. Era nevoie de un eveniment culminant pentru ca Franţa să realizeze că ceea ce
mai urmărea ea în Indochina era să plece. Acest eveniment s-a produs la Dien Bien Phu.
Dien Bien Phu era o mică garnizoană sau tabără într-un bazin din nord-vest. Era important ca ea să
aparţină francezilor datorită ameninţărilor pe care Viet-Minh-ul le reprezenta pentru Laosul învecinat,
ameninţări la fel de importante
întrucât ele au evidenţiat incapacitatea francezilor de a apăra protectoratul şi în acelaşi timp au distras atenţia
trupelor franceze de la apărarea punctelor importante din punct de vedere strategic şi politic din delta Râului
Roşu şi Hanoi. Dien Bien Phu şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori pe parcursul războiului. în noiembrie
1953 a fost cucerit de francezi, care după unele ezitări au decis să rămână acolo.
Generalul Navarre, aflat acum la conducerea trupelor franceze şi vietnameze care depăşeau considerabil
trupele Viet-Minh-ului, a crezut că dacă ar putea forţa duşmanul să intre în luptă ar obţine o victorie importantă
şi ar reduce operaţiunile acestuia la nivelul unor simple acţiuni de gherilă; el credea că călcâiul lui Ahile al Viet-
Minh-ului îl constituie inferioritatea numerică şi că ruşii sau chinezii, deşi doreau să furnizeze arme şi
echipament, nu vor trimite luptători dincolo de graniţă de teama represaliilor americane. Dien Bien Phu avea
deci să fie scena pentru lupta ce va scoate din joc Viet-minh-ul.
La începutul anului 1954 s-a încheiat un acord între principalele puteri interesate în organizarea unei
conferinţe internaţionale pentru a se discuta problema Indochinei şi a Coreii, iar pe măsură ce se făceau pregătiri
în acest sens a devenit tot mai limpede că rezultatul luptelor de la Dien Bien Phu va avea o puternică influenţă
asupra evoluţiei negocierilor. A devenit la fel de limpede că francezii, departe de a da o lovitură de graţie, erau
înconjuraţi şi loviţi de un număr neaşteptat de mare de trupe şi erau în pericol de a fi obligaţi să capituleze. Ceea
ce nu era la fel de limpede în aceste împrejurări era dacă aliaţii Franţei vor fi dispuşi să facă un efort special şi
să intervină. Americanii, care s-au opus unei astfel de implicări, s-au răzgândit şi au considerat că pierderea
Indochinei ar fi o lovitură de graţie dată Asiei de Sud-Est şi zonelor învecinate. într-un faimos discurs ţinut în
ianuarie, Dulles a ameninţat cu „represalii masive" ca modalitate de a pune capăt expansiunii şi agresiune
comuniste, iar la sfârşitul lui martie a chemat la o acţiune internaţională unită pentru a preveni impunerea
comunismului în Asia de Sud-Est. Liderii Congresului şi aliaţii au fost solicitaţi să se pronunţe în favoarea unei
intervenţii în Indochina şi a unor represalii împotriva Chinei în eventualitatea unei contralovituri din partea
acesteia. Răspunsul a fost nefavorabil.
Războiul din Coreea a lăsat Statelor Unite un gust amar în privinţa unor noi incursiuni în Asia, iar aliaţii
nu îşi reveniseră de pe urma neîncrederii în MacArthurism pe care ei l-au detectat în vederile amiralului
Radford, şeful statului major al marinei, care era adeptul unei intervenţii aeriene a Statelor Unite. Eisenhower
era dispus să îşi dea consimţământul în favoarea politicii lui Radford dacă Congresul era de acord şi dacă Statele
Unite nu erau singura forţă care să intervină, dar generalul Ridgway, comandantul şefilor de stat major, s-a opus
intervenţiei argumentând că aceasta va obliga China să intre în război, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Coreii.
Eisenhower, care promisese în campania electorală că va pune capăt războiului din Coreea, trebuie să fi ştiut că
condiţiile puse de el pentru această intervenţie erau greu de îndeplinit, dar i-a permis lui Dulles să se ocupe de
problema cooperării cu aliaţii. Dulles a discutat problema intervenţiei la Londra şi la Paris în perioada 11-14
aprilie şi a revenit la Washington cu impresia
că a reuşit să obţină acordul celor două părţi pentru organizarea unei conferinţe în cadrul căreia să se elaboreze
un plan, dar Eden, cu care avea nişte relaţii personale proaste, a negat imediat această interpretare a rezultatului
convorbirilor şi a refuzat să trimită un reprezentant la discuţiile preliminare. Dulles a revenit la Paris în cursul
aceleiaşi luni cu o propunere vizând o intervenţie aeriană unilaterală a americanilor, iar Eden, care era şi el la
Paris în drum spre Geneva, a revenit la Londra unde nu a reuşit să obţină acordul cabinetului, întrunit în şedinţă
specială într-o duminică. Eden i-a comunicat această decizie lui Georges Bidault, ministrul francez de externe,
pe aeroportul Orly în drum spre Geneva şi a obţinut astfel reputaţia de a fi omul care a salvat lumea de a fi
implicată într-un nou război la Dien Bien Phu, datorită nechibzuinţei americanilor. Ar fi mai corect însă să
spunem că intervenţia americanilor fusese deja anulată datorită opoziţiei şefilor de stat major americani (cu
excepţia amiralului Radford), a Congresului american şi a opiniei publice americane. Peste puţin timp s-a
renunţat la ideea că Indochina este un element esenţial pentru lumea liberă, iar soarta Vietnamului a fost din nou
tratată ca fiind o problemă locală.
274
Conferinţa de la Geneva, întrunită pentru a discuta în primul rând problema Coreii şi în al doilea rând
problema Indochinei, a început la 26 aprilie. Dien Bien Phu a căzut la 7 mai. Guvernul francez a căzut şi el, iar
Mendes-France i-a luat locul lui Laniel (care a demisionat la 13 iunie), angajându-se să găsească o rezolvare a
problemei din Indochina până la 20 iulie sau în caz contrar să demisioneze. La 23 iunie Mendes-France şi Zhou
Enlai au avut o lungă discuţie particulară la Berna înainte ca acesta din urmă să plece la Beijing via India şi
Burma, în timpul unei pauze în cadrul conferinţei. în paralel, Churchill şi Eden au făcut o vizită la Washington
pentru a discuta o serie de probleme şi pentru a reface relaţiile anglo-ame-ricane, periclitate de neînţelegerile
dintre Dulles şi Eden din aprilie. La scurt timp după încheierea conferinţei, au fost semnate trei acorduri de
armistiţiu. Vietnamul a fost împărţit de-a lungul paralelei 17 (o alegere de compromis), Viet-Minh-ul a acceptat
să se retragă din Laos şi Cambodgia şi au fost constituite trei comisii de armistiţiu, alcătuite din reprezentanţi ai
Indiei, Poloniei şi Canadei, care să supravegheze respectarea prevederilor acestor acorduri. Conferinţa a marcat
mai presus de orice înfrângerea Franţei şi retragerea ei din toate statele din Indochina. Ea a însemnat în egală
măsură crearea a trei noi state independente: Laos şi Cambodgia, care erau salvate în acest fel de duşmanii lor
ereditari din Vietnam şi Thailanda, prin garanţiile date de China, Franţa, Marea Britanie şi URSS; şi Vietnamul
care şi-a dobândit independenţa, dar poate nu şi integrarea.
în Laos, deşi acordul de la Geneva prevedea retragerea forţelor Viet-Minh-ului, existau alte forţe care au
continuat lupta. Pathet Lao, creat în 1949 de Ho ca un adjunct al Viet-Minh-ului, având printre lideri pe un
membru al familiei regale laoţiene, prinţul Souphanouvong, a devenit destul de puternic pentru a putea controla
cele două provincii din nordul ţării. în 1956, acest prinţ a făcut o vizită la Beijing şi Hanoi, iar anul următor a
negociat constituirea unei coaliţii cu fratele său vitreg Souvanna Phouma (care era prim-ministru), pe baza
faptului că Laosul urma să fie
neutru. Dar această coaliţie a durat numai până în 1959, când Souphanouvong şi alţi lideri ai Pathet Lao au fost
arestaţi. (Şi coaliţiile ulterioare create în 1962 şi 1973 au avut un caracter efemer.) Statele Unite, adoptând
principiul dominoului potrivit căruia comunismul va înghiţi toată Asia de Sud-Est dacă va obţine o victorie în
orice parte a acestei regiuni, nu erau dispuse să tolereze neutralitatea şi au decis să îi elimine nu numai pe prinţul
comunist, ci şi pe adepţii neutralităţii. Guvernul american a început să trimită bani şi alte ajutoare în Laos cu o
dezinvoltură care a provocat corupţie şi risipă şi doi ani de război civil. Noul guvern din Laos, care a ordonat
cele mai multe incursiuni în Vietnamul de Nord, a cerut trimiterea unei misiuni a ONU şi a unei forţe ONU.
Hammarskjold a făcut personal o vizită în Laos şi a trimis un reprezentant special care să supravegheze şi să
raporteze evenimentele de la faţa locului şi să câştige astfel timp până la schimbarea vremii, dar în decembrie
1959, generalul Phoumi Nosavan a organizat o lovitură de stat care a avut efectul contrar. Câteva luni mai târziu
a avut loc o altă lovitură de stat, condusă de căpitanuLKong Le, care a semănat mai degrabă cu o revoltă a unui
om obişnuit sătul de corupţie şi dihonie. Souvanna Phouma a declarat că îl sprijină pe Kong Le, a devenit prim-
ministru din nou şi a încercat să îi împace pe general şi pe căpitan, mizând din nou pe ideea neutralităţii. Dar
această soluţie nu a durat, în mare măsură pentru că americanii au reuşit să refacă dreapta sub conducerea
generalului Nosavan şi a prinţului Boun Oum, o rudă îndepărtată a familiei regale şi un conducător mediatizat al
Champassak (în sud). Souvanna Phouma a fugit în Carnbodgia, de unde a fost transportat într-un avion rusesc să
discute cu fratele său vitreg şi cu Kong Le. A fost curtat şi de Boun Oum şi Novasan, dar a preferat să plece într-
un tur al lumii. între timp, Kong Le i-a înfrânt pe Boun Oum şi Novasan. In 1961, trei prinţi s-au întâlnit în
Elveţia şi au căzut de acord asupra faptului că Laosul trebuie să fie un stat neutru fără alianţe militare. La
Washington, noul preşedinte american, Kennedy, era mult mai dispus decât fusese Eisenhower să accepte ideea
unui Laos neutru, în parte pentru că nu mai credea în drepturile laoţienilor şi în parte datorită eşecului
intervenţiei militare directe în Golful porcilor din Cuba. Războiul s-a încheiat atunci când Statele Unite şi China
au încheiat un acord în culise, hotărând neutralitatea Laosului şi evacuarea trupelor străine - adică, trupele
americane de care se temea China, iar Statele Unite au avut senzaţia că s-au implicat într-o cauză de nimic. Dar
Laosul a continuat să fie folosit de Ho pentru aprovizionarea Vietnamului de Sud, autoritatea Pathet Lao s-a
extins, iar trupele americane au fost înlocuite de o armată comunistă activă - în parte laoţiană şi în parte
vietnameză - care avea efective de circa 60 000 de oameni sau chiar mai mult. In 1963, guvernul laoţian s-a
dizolvat, iar ţara s-a împărţit, Pathet Lao conducând zona de nord-est şi Souvanna Phouma restul teritoriului.
începând din 1964, Statele Unite a renunţat la politica sa de retragere, şi-a constituit treptat puternice forţe
terestre şi a folosit forţele aeriene în operaţiuni ale guvernului laoţian împotriva Pathet Lao. Laosul a devenit un
important teatru de război american, subordonat războiului din Vietnamul de Sud şi protecţiei trupelor
americane de circa 50 000 de oameni din Thailanda. Americanii au aruncat asupra Laosului o
cantitate mai mare de bombe decât au arucat asupra Germaniei de la începutul până la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial.
In Vietnam, potrivit acordului de la Geneva din 1954, jumătate din ţară îi revenea lui Ho CM Minh, iar
275
cealaltă jumătate avea să-i revină peste mai puţin de doi ani dacă prevederile acordului erau deplin acceptate şi
respectate. Acordul formal încheiat la Geneva era un acord de armistiţiu semnat de generali în numele Franţei şi
al Viet-Minh-ului. Acest acordat a trasat o linie (paralela 17), a impus încetarea focului şi stabilit măsuri pentru
regruparea forţelor militare şi pentru restabilirea administraţiei civile de o parte sau de cealaltă a liniei.
Conferinţa a adoptat şi o serie de declaraţii, inclusiv o declaraţie finală, care nu au fost însă semnate. Statele
Unite şi Vietnamul de Sud s-au disociat în mod special de prevederile acestei declaraţii care stabilea organizarea
de alegeri în întreg Vietnamul la jumătatea anului 1956; aceste ţări considerau că astfel de alegeri sunt menite să
transfere întreaga ţară sub conducerea guvernului comunist, dat fiind că partea de nord a liniei armistiţiului
îngloba majoritatea populaţiei - care era foarte probabil să voteze în proporţie de 90% cu acea solidaritate
specifică regimurilor autoritare. Guvernul din Vietnamul de Sud, care a fost instalat la Saigon prin autoritatea
lui Bao Dai înainte de conferinţa de la Geneva, nu considera că este obligat să respecte nici una dintre
prevederile respectivului acord.
Pentru francezi, acordul de armistiţiu din 1954 era o posibilitate de a ieşi din încurcătură. Ei erau dispuşi
să încheie un război pe care erau pe cale de a-1 pierde. Apoi au privit cu o scuzabilă dar iritată mulţumire de
sine cum americanii au repetat în faza următoare multe dintre greşelile pe care ei le făcuseră în perioada 1945-
1954. Pentru ruşi şi pentru chinezi acordul era o înţelegere politică pe care impuneau lui Ho, ruşii pentru că
voiau ca Franţa să pună capăt Comunităţii Europene Defensive pe cale de a se crea, iar chinezii pentru că voiau
să înlăture forţele occidentale şi influenţa acestora dintr-o ţară aflată la graniţa lor; şi unii şi ceilalţi au presupus
probabil că în curând ţara va fi condusă de Ho (atât la Hanoi, cât şi la Saigon) şi se vor confrunta cu noi
probleme dacă acest lucru nu se va întâmpla.
Pentru americani, acordul de la Geneva marca sfârşitul prezenţei francezilor în Asia care, nefiind cândva
pe placul americanilor datorită principiilor generale anticolonialiste, putea fi de folos în lupta împotriva
comunismului. Hotărând în 1954 să nu mai sprijine stăpânirea franceză în această zonă, Statele Unite s-au
gândit să creeze în această zonă o forţă anticomunistă şi antichineză. Ei nu au fost de acord cu acordul de la
Geneva pentru că nu numai că acesta nu a reuşit să creeze o astfel de forţă, dar exista ameninţarea să accelereze
expansiunea comunistă chineză, acordându-i lui Ho conducerea asupra întregului Vietnam împărţit în două -
nordul prin acordul de armistiţiu şi sudul prin alegeri: ei îl considerau pe Ho un satelit al Chinei şi credeau în
şansele lui de a deveni un Tito al Asiei. Au decis prin urmare să menţină independenţa regimului anticomunist
instaurat de Bao Dai în sud şi de asemenea să creeze o nouă alianţă anticomunistă pentru a putea controla China
în Asia aşa cum NATO controla URSS în Europa şi să faciliteze pe viitor acţiunea unită pe care Dulles a
încercat, dar nu a reuşit să o organizeze pentru eliberarea
garnizoanei Dien Bien Phu. Prin urmare, în septembrie a fost semnat Tratatul Colectiv Defensiv al Asiei de Sud-
Est (Pactul de la Manila, prin care s-a creat Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est - SEATO) de către trei state
asiatice şi cinci state neasiatice: Filipine, Thailanda, Pakistan, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Marea
Britanie şi Franţa. Semnatarii acestui tratat se angajau să întreprindă o acţiune comună în eventualitatea unui act
de agresiune comis împotriva oricăruia dintre aceste state într-o zonă desemnată şi să se consulte împreună în
eventualitatea unor ameninţări vizând altfel de acţiuni decât pe cele armate (adică, activităţi subversive). Zona
desemnată era zona generală a Asiei de Sud-Est, inclusiv teritoriul statelor semnatare şi zona generală a
Pacificului de Sud-Vest până la 20 de grade şi 30 de minute nord; zona includea prin urmare Vietnamul,
Cambodgia şi Laosul, dar nu şi Taiwanul sau Hong Kong-ul.
SEATO nu a devenit niciodată o organizaţie puternică. Nici unul dintre statele asiatice importante nu a
aderat la această organizaţie, cu excepţia Pakistanului care, situat la o mare distanţă de China şi nefiind
preocupat de expansiunea chineză în Asia de Sud-Est sau oriunde altundeva, a aderat din motive particulare - să
facă pe plac Statelor Unite şi să obţină sprijinul americanilor împotriva Indiei. Franţa a început să fie un
membru tot mai cinic; Marea Britanie unul tot mai stânjenit, oscilând între obligaţiile unui aliat loial (cu un
interes special în zonă atâta timp cât avea obligaţii în Malaysia) şi voinţa de a nu se implica în Vietnam şi
tentaţia de a critica greşelile comise acolo de americani. SEATO nu a fost decât o altă creaţie a Statelor Unite.
Obiectivul său era acela de a asigura independenţa Vietnamului de Sud, dar nu a putut salva această ţară prost
guvernată de dilema de a alege între a fi desfiinţată sau a supravieţui sub protectorat american. în 1975 SEATO
a încetat să existe.
Ho a acceptat fără tragere de inimă prevederile acordului de la Geneva şi sub presiunile URSS şi ale
Chinei. Se poate presupune că numai perspectiva alegerilor din 19561-a convins să ajungă la o înţelegere cu
Franţa când se aştepta nu numai ca Dien Bien Phu să se predea, ci şi ca francezii să capituleze în orice condiţii
în acelaşi an. Curând a constatat că aşteptările lui aveau să fie înşelate şi că paralela 17 era o linie de armistiţiu
destinată să se transforme într-o frontieră politică. Ba mai mult, era o linie cu consecinţe mai grave decât
împărţirea în două jumătăţi a Coreii, căci în Vietnam sudul aproviziona nordul, iar perpetuarea împărţirii în
două ar fi provocat probleme economice, precum şi dezamăgire datorită refuzului reunificării. în perioada de
276
nesiguranţă dintre semnarea armistiţiului şi data fixată pentru alegeri care nu s-au mai desfăşurat niciodată, Ho a
iniţiat un program de reformă agrară şi s-a gândit să extindă industria şi să exploateze bogăţiile minerale ale
Vietnamului de Nord, dar reforma agrară, creată după modelul colectivizării din China, a provocat o revoltă a
ţăranilor care a dus la instaurarea unui climat de teroare care a scăpat din mâinile autorităţilor şi s-a soldat cu cel
puţin 50 000 de morţi. Industrializarea impunea ajutor din partea ţărilor avansate precum URSS şi Cehoslovacia
şi nu din partea Chinei, iar după ruperea relaţiilor între China şi URSS din anii '50, Ho a trebuit să aleagă între
Moscova şi Beijing. Iniţial a lăsat ca relaţiile cu acesta din urmă să se deterioreze, iar în 1957 a primit la Hanoi
vizita lui Voroşilov,
dar această înclinaţie nu a fost pe placul unora dintre colaboratorii săi şi i-a pus chiar în pericol poziţia. Ho
însuşi avea legături de o viaţă cu URSS şi comunismul moscovit, iar generalul Giap, sprijinit de armata nord-
vietnameză, şi-a exprimat neîncrederea tradiţională faţă de China, dar alţi lideri erau în mod vădit prochinezi,
inclusiv Truong Chinh, a cărui putere consta în partidul Lao Dong (creat în 1951 şi care era un partid în esenţă
comunist, deşi din el făceau parte şi unele personalităţi necomuniste). în 1959, Ho a petrecut două luni la
Moscova, revenind la Hanoi via Beijing. La vremea aceea luptele se încheiaseră în sud, iar problemei de a scăpa
de francezi i-a urmat o alta mult mai dificilă, aceea de a scăpa de americani. Ho a trăit suficient pentru a-şi
vedea cu ochii şi acest vis, murind în 1969.
Politica americană în timpul administraţiilor Eisenhower şi Kennedy s-a bazat pe două considerente
importante: în primul rând, faptul că Asia de Sud-Est este o zonă importantă pentru Statele Unite şi în al doilea
rând, faptul că o victorie a comunismului oriunde în această zonă va fi urmată de o victorie a comunismului
peste tot - principiul dominoului. Acest principiu, care s-a dovedit a nu fi valabil, părea cel mai plauzibil în anii
'50 şi '60, ţinând cont de ce putere dispuneau comuniştii într-o ţară ca Indonezia şi de introducerea în această
ţară a principiului Democraţiei Ghidate aparţinându-i lui Sukarno (Vezi capitolul 16) Hotărârea americanilor de
a împiedica extinderea comunismului presupunea, în al treilea rând, că acest lucru se poate obţine fără a implica
în luptă trupele americane în zona Asiei. Criza din Vietnam din timpul administraţiei Johnson s-a precipitat
atunci când această presupunere a fost considerată neadevărată pentru că guvernul lui Diem din Vietnamul de
Sud nu a făcut faţă sarcinii de a înfrânge Nordul. Principiul dominoului a conferit Vietnamului o importanţă
extraordinara pe lângă importanţa sa intrinsecă. Americanii, pe lângă faptul că au caracterizat regimul lui Diem
în mod complet eronat drept un regim democratic, l-au judecat greşit şi pe el.
Vietnamul de Sud şi-a început destinul de stat independent în mod paşnic şi prosper în pofida sosirii din
nord a circa un milion de refugiaţi (dintre care două treimi erau creştini romano-catolici). Primul său ministru,
Ngo Dinh Diem, provenind din nord, romano-catolic, 1-a eliminat pe Bao Dai, care a fost destituit în 1955, iar
un an mai târziu a proclamat Vietnamul republică, cu el însuşi în funcţia de preşedinte. Deşi ultimele trupe
franceze nu s-au retras decât în aprilie 1956, de la începutul anului 1955 ajutorul american a fost transferat de la
francezi în favoarea guvernului Diem. Diem era un intelectual antifrancez, nu în mod special proamerican şi în
nici un caz democrat. El a tratat Vietnamul de Sud ca pe un domeniu personal sau de familie, pe care 1-a
administrat prin intermediul unei reţele de societăţi secrete făcând uz de nepotism, intoleranţă şi fără pic de
inteligenţă. El i-a nedreptăţit pe budişti, grupul religios dominant, şi pe locuitorii de la munte care, deşi
reprezentau numai o minoritate a populaţiei, populau mai mult de jumătate din regiunile de provincie unde se
puteau desfăşura acţiuni subversive. Şi în oraşe, Diem şi rudele sale, printre care se numărau cinci fraţi, s-au
bucurat de tot mai puţină popularitate. Oraşele au devenit un simbol al trufiei şi viciului, în timp ce regiunile din
provincie un câmp de luptă pentru reglarea unor conflicte personale şi sursa de unde se storceau
tot mai multe produse, ceea ce i-a determinat pe ţărani să se înroleze în rândurile opoziţiei comuniste.
O primă lovitură împotriva regimului a avut loc în noiembrie 1960, dar ea nu s-a bucurat de succes; trei
luni mai târziu însă opoziţia era suficient de puternică pentru a ataca palatul lui Diem pe calea aerului. Aproape
în acelaşi timp Ho a decis să acorde ajutor material forţelor care se reuneau în provincii împotriva lui Diem. în
pofida presiunilor făcute de americani, Diem a refuzat să furnizeze alimente Vietnamului de Nord, crezând în
mod greşit că regimul din nord este pe pragul de a cădea datorită revoltelor ţărăneşti. Astfel lui Ho i s-a furnizat
motivul economic şi politic pentru a redeclanşa războiul. La vremea acordului de la Geneva, comuniştii din sud,
dintre care mulţi retrăgându-se în nord, şi-au ascuns armele în aşteptarea unei posibile reizbucniri a luptelor.
O opoziţie activă faţă de regimul lui Diem a început să îşi facă simţită prezenţa sub numele de Viet-Cong
- iniţial o denumire peiorativă ca Whig sau Tory . In 1960, a fost înfiinţat Frontul de Eliberare Naţională, iar în
1962 Comisia Internaţională de Control, un grup de observatori creat la Geneva cu opt ani înainte, a raportat că
Vietnamul de Nord intervine în războiul civil din sud în sprijinul Frontului de Eliberare Naţională.
în 1963, ostilitateabudiştilor faţă de regimul lui Diem atinge paroxismul. Călugării budişti şi-au dat foc în
public ca o cumplită formă de protest faţă de persecuţiile la care erau supuşi. Autorităţile au recurs la represalii
devastând şi prădând pagodele şi torturându-i pe călugări. Americanii au pus capăt ajutorului acordat regimului
277
lui Diem şi au instigat o lovitură de stat împotriva acestuia. în noiembrie, Diem şi fratele său cel mai antipatizat
de opinia publică, Ngo Dinh Nhu, au fost ucişi, regimul a căzut, iar generalul Duong Van Minh („Marele
Minh") a devenit şeful celui dintâi dintr-o serie de guverne militare. în următoarele optsprezece luni au avut loc
cinci lovituri de stat. Generalul Minh a fost înlăturat de la putere şi din viaţa politică la două luni după moartea
lui Diem. Generalul Nguyen Khanh, mult mai combativ în relaţia cu Vietnamul de Nord, dar cu nimic mai sigur
în Saigon, a avut de înfruntat opoziţia budiştilor şi a studenţilor care cereau să se pună capăt regimului militar. A
supravieţuit unei lovituri militare organizate împotriva lui în septembrie 1964, dar a fost înlăturat din funcţie la
începutul anului 1965 de şi mai combativul general Tran Van Minh („Micul Minh"). Din an doua jumătate a
anului 1965 însă, persoanele care s-au aflat în ascensiune au fost generalul Nguyen Cao Ky, cel mai combativ
dintre generalii care s-au luptat pentru putere şi cel mai hotârât să ducă războiul dincolo de paralela 17 şi
generalul Nguyen Van Thieu.
Statele Unite aveau două obiective incompatibile. Erau decise să împiedice instalarea unui regim
comunist în Vietnam şi erau hotărâte să nu se implice direct pe continentul asiatic. Eşecul experimentului Bao
Dai al Franţei, pe care Statele
Tory - (în secolul al XVII-lea) membru al unei clase de irlandezi deposedaţi de averi, regalişti, care au devenit
proscrişi şi care s-au remarcat prin nelegiuiri şi cruzime. Whig -membru al bandei de scoţieni rebeli care au atacat
Edinburgh în 1648. [nota trad.]

Unite l-au sprijinit, şi al succesorilor necomunişti ai lui Bao Dai a creat o dilemă pe care Statele Unite au
rezolvat-o punând mai presus primul său obiectiv decât cel de-al doilea, cu rezultate dezastruoase. Statele Unite
continuau să creadă că trebuie să aleagă între neintervenţie şi o intervenţie militară redusă şi, alegând ultima
variantă, s-au implicat tot mai mult într-unui dintre conflictele majore ale celei de-a doua jumătăţi a secolului
XX. La începutul anilor '60, americanii, deşi au devenit conştienţi de scăderile politicii lor de a sprijini
regimurile modeste din Vietnamul de Sud, s-au implicat tot mai mult în acest proces. Una dintre primele decizii
ale lui Kennedy după preluarea funcţiei de preşedinte în 1961 a fost aceea de a se spori ajutorul american în
oameni şi material de război, fără a implica însă în conflict trupe de luptă. El a acceptat sfatul generalului
Maxwell Taylor, fost şef al Statului Major american, de a întări trupele americane, iar în 1962 avioanele
americane participau la misiuni de luptă, iar CIA conducea mai mult sau mai puţin operaţiunile secrete.
Afirmaţia potrivit căreia americanii au fost în Vietnam numai în postură de consilieri era total nefondată. în
1963 şi 1964, Viet-Cong-ul, ajutat de proasta guvernare a lui Diem, de confuzia din rândul succesorilor acestuia
şi de Vietnamul de Nord şi China, şi-a extins controlul, până când sud-vietnamezii şi trupele americane au fost
ameninţaţi să aibă aceeaşi soartă ca francezii în Algeria şi ca britanicii în Cipru şi să piardă controlul. Politica,
copiată din Malaya, de a-i izola pe ţărani de trupele de gherilă nu s-a bucurat de succes, pentru că diferenţele
dintre ţăranii vietnamezi şi trupele de gherilă vietnameze erau nesemnificative în comparaţie cu deosebirile
dintre ţăranii malaiezi şi trupele de gherilă chineze din Malaya. Americanii, văzând că Viet-Cong-ul câştigă, au
decis să-şi sporească efortul militar şi controlul asupra direcţiei războiului şi drept urmare poziţia Viet-Cong-
ului s-a înrăutăţit rapid. In consecinţă, guvernul nord-vietnamez, văzând că Viet-Cong-ul pierde teren, a început
să trimită trupe regulate în ajutor. Războiul a devenit, sub o modestă acoperire, un război între Statele Unite şi
Vietnamul de Nord. In sud, americanii urmăreau să subjuge întreaga ţară. în cele din urmă nu au reuşit să facă
acest lucru, fiind neprevăzători şi se poate aprecia că ar fi fost mai înţelept să adopte strategia generalului Salan
de a pune stăpânire pe aglomerările de populaţie de unde nici un duşman nu îi putea îndepărta şi de a pune
stăpânire pe Cochin-China, bogată, uşor de apărat şi cu un caracter distinct din punct de vedere etnic. în loc să
procedeze astfel, trupele americane au sporit cu fiecare an: de la 23 000 de oameni la sfârşitul anului 1964 la
390 000 doi ani mai târziu şi 550 000 la începutul anului 1968. în iulie 1969, când a început retragerea
americanilor, aceste trupe înregistraseră 36 000 de morţi. în momentul de apogeu trupele combinate americane,
sud-vietnameze şi aliate numărau 1,25 milioane de oameni, sprijinite de o puternică forţă aeriană. Generalul
Giap s-a dovedit în lupta cu aceste uriaşe efective un strălucit comandant de gherilă care a ştiut până unde să
urmeze şi cât de mult să se abată de la învăţăturile strategice ale lui Mao Zedong.
în 1964, războiul s-a extins şi în nord. în iulie acelaşi an, distrugătorul american Maddox, care opera
împreună cu forţele maritime şi terestre sud-vietnameze împotriva Vietnamului de Nord, a fost de două ori
atacat în Golful Tonkin. Pre-
şedinţele Johnson a folosit acest episod, prezentat în mod tendenţios, pentru a obţine din partea Congresului
aprobarea de a folosi trupele americane în luptă navală deschisă. La sfârşitul aceluiaşi an, Johnson a devenit
preşedintele ales al Statelor Unite, şi nu cel desemnat în urma asasinării lui Kenendy. El era preocupat de
imaginea unei victorii rapide prin intermediul bombardamentului aerian asupra unui duşman de mâna a patra. în
februarie 1965, un atac reuşit împotriva unei garnizoane americane de la Pleiku lângă linia de armistiţiu a fost
278
urmat de puternice bombardamente americane. Forţele terestre americane s-au implicat şi ele în luptă împotriva
nordului. Victoria rapidă a fost însă împiedicată de ajutorul acordat de ruşi lui Ho, în special pentru apărarea
antiaeriană a Hanoiului, iar pe măsură ce bombardamentul american a devenit tot mai violent, fiind folosite
napalm, gaze otrăvitoare şi defolianţi, s-au înteţit şi au devenit tot mai vehemente şi manifestaţiile din Statele
Unite împotriva războiului. Frontul intern, mobilizat de televiziune, nu era chiar de partea unui duşman
masacrat în mod abject, ci de partea cunoscuţilor şi rudelor implicate în aceste orori.
Pe măsură ce efortul de război american s-a intensificat, preşedintele Johnson însuşi a început să facă
oferte de pace. în aprilie, s-a oferit să negocieze necondiţionat cu Vietnamul de Nord în vederea încetării
ostilităţilor pe baza faptului că Vietnamul de Sud va fi un stat independent şi neutru; şi a oferit suma de 16 000
milioane de dolari ca ajutor pentru Asia de Sud-Est, incluzând Vietnamul de Nord şi de Sud. Nu a fost însă de
acord ca Viet-Cong-ul să participe la negocieri. în replică, Ho a enunţat o serie de condiţii despre care nu se
putea spune că erau în totală contradicţie cu propunerile americanilor, iar în iulie Johnson a permis în mod
implicit, dar nu explicit Viet-cong-ului să participe la negocieri. El nu dorea însă ca bombardamentele să
înceteze imediat (pauza făcută în mai a durat numai câteva zile) sau ca trupele să se retragă integral înainte ca
negocierile să înceapă. La începutul anului 1966, Johnson a discutat cu Ky şi Thieu la Honolulu.
Bombardamentele au fost întrerupte timp de câteva săptămâni, dar negocierile au rămas evazive şi războiul a
continuat, devenind tot mai violent şi mai sângeros. Adepţii Viet-Cong-ului şi alţii au fost masacraţi cu ajutorul
celor mai moderne arme. Au fost vânaţi de elicoptere şi aruncaţi apoi din acestea, torturaţi, violaţi şi ucişi cu
sânge rece. Un exemplu celebru îl constituie evenimentele de la My Lai din 1967, pentru care făptaşii au fost
ulterior judecaţi şi condamnaţi în Statele Unite, în cursul cărora 300 de civili au fost ucişi de o unitate militară
americană.
La sfârşitul anului 1967, Statele Unite aveau în Vietnam efective militare de 470 000 de oameni şi
bombardau nordul puternic din aer. Dar pierderile americanilor au fost mari, iar la o întâlnire cu Kosîghin la
Glasboro în New Jersey, Johnson a încercat fără succes să obţină ajutorul ruşilor pentru a pune capăt războiului.
în Vietnamul de Sud, Ky s-a confruntat cu budiştii, iar guvernul Ky-Thieu s-a scindat şi a fost reformat ca
guvern Thieu-Ky (care a durat până în 1971, când Thieu a învins). în ianuarie 1968, s-a declarat armistiţiu în
vederea desfăşurării festivalului de la Tet, iar la Hanoi, ministrul de externe, Nguyen Duy Trinh, a făcut
declaraţii pacifiste, dar remarcile sale, deşi bine primite de anumite personalităţi din Washington, au fost
considerate
un şiretlic pentru a acoperi o ofensivă apropiată. Ambele interpretări erau valabile, căci şi la Hanoi părerile erau
împărţite. Cei mai optimişti credeau că vor putea cuceri Saigonul şi alte oraşe din sud, se vor bucura de sprijinul
activ al populaţiei urbane şi vor provoca înfrângerea trupelor lui Thieu. Atacul a fost declanşat, i-a surprins pe
americani nepregătiţi, dar nu a reuşit să atingă nici unul dintre obiectivele propuse, cu excepţia cuceririi oraşului
Hue de către Frontul Naţional de Eliberare care 1-a ţinut sub ocupaţie timp de două luni. Atacul a fost totuşi un
succes într-un mod neaşteptat. Deşi el nu a reuşit să distrugă regimul Thieu, i-a făcut pe americani să-şi piardă
cumpătul. Două luni mai târziu, Johnson a anunţat că bombardamentele americane vor fi reduse substanţial şi că
nu va mai candida la funcţia de preşedinte. în mai au început la Paris negocierile de pace între Statele Unite şi
Vietnamul de Nord. Ulterior au participat la negocieri şi Vietnamul de Sud şi Viet-Cong-ul. Aceste discuţii nu
au avut nici un rezultat. Vietnamul de Nord a descoperit că poate supravieţui atacurilor americane şi aproviziona
cu oameni şi materiale sudul folosind drumurile şi metodele care, deşi foarte primitive, nu au fost niciodată
întrerupte definitiv de bombardamentele aeriene. Vietnamul de Nord a mai descoperit că americanii chiar vor să
ajungă la un sfârşit, fie întoarcând din nou acest război în favoarea sud-vietnamezilor (a căror armată devenise
foarte puternică pentru că număra circa 1 milion de oameni şi era dotată cu cel mai modern echipament), fie
punându-i capăt. Johnson nu putea nici obţine o victorie, pentru nu era dispus să folosească arme nucleare, nici
să negocieze pacea, dat fiind că Vietnamul de Nord prefera să aştepte decât să negocieze. Obiectivele lui erau
incompatibile - să plece şi concomitent să asigure existenţa unui stat separat, necomunist, Vietnamul de Sud.
Vietnamul de Nord nu era convins că trebuie să accepte existenţa celui din urmă pentru a obţine încetarea
războiului, iar atunci când democraţii au fost înfrânţi la alegerile din noiembrie, noul preşedinte, Richard Nixon,
s-a aflat în faţa aceleiaşi dileme. Deşi s-a angajat că va pune capăt războiului, a aprobat imediat extinderea
bombardamentelor americane asupra Cambodgiei, în speranţa iluzorie de a obţine o victorie rapidă.
Astfel Cambodgia a intrat şi ea pe câmpul de luptă. în martie 1970, conducătorul ei, prinţul Sihanuk,
adept al neutralităţii, a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat organizată de însuşi primul ministru,
generalul Lon Noi. Sihanuk a asigurat în perioada 1955-1965 un climat de pace şi linişte, dar a pierdut prietenia
americanilor datorită neutralităţii şi prieteniei cu Zhou Enlai. Cambodgia, ca şi Laosul, a fost folosită de
Vietnamul de Nord fără ca acesta să ţină cont de neutralitatea ei, iar unii compatrioţi i-au reproşat lui Sihanuk că
a periclitat prea mult drepturile ţării. Noul guvern cambodgian a cerut arme americanilor pentru a se apăra
împotriva intruşilor. A obţinut în schimb trupe americane, însoţite de trupe sud-vietnameze (duşmani ereditari)
279
şi de toate ororile care însoţeau maşina de război americană. Comandamentul american din Vietnam era dornic
în mod justificat să se opună folosirii Cambodgiei de către Vietnamul de Nord şi era convins în mod nejustificat
că va captura depozite mari ale comuniştilor şi cartiere generale importante. Operaţiunea a fost un succes din
punct de vedere militar, deşi nu era neapărat necesară; din punct de vedere politic a fost cel mult irelevantă.
Congresul
SUA a fost cel care i-a pus capăt refuzând să voteze fonduri destinate trupelor sau consilierilor din Cambodgia,
iar în 1973, prin aceleaşi mijloace l-au împiedicat pe Nixon să bombardeze ţara. Lon Noi a protestat, spunând că
nimeni nu i-a spus că trupele americane şi vietnameze vor intra în Cambodgia.
Bombardamentele americane asupra Vietnamului de Nord au încetat în 1972, aceste operaţiuni fiind
ultimele zvâcniri ale gigantului american. Procesul de retragere a trupelor s-a desfăşurat în mod neîntrerupt,
astfel încât la sfârşitul anului pe teritoriul Vietnamului se mai aflau doar 25 000 de americani. începând din
1970 guvernele american şi nord-vietnamez au avut întâlniri secrete prin reprezentanţii lor Henry Kissinger şi
Le Duc Tho, iar în ianuarie 1973 reprezentanţii Statelor Unite, celor două Vietnamuri şi Viet-Cong-ului s-au
întâlnit la Paris şi au convenit asupra unui acord de încetare a focului, a cărui respectare să fie supravegheată de
un organism internaţional, şi asupra creării în Vietnam a Consiliului de Conciliere Naţională în vederea
organizării alegerilor. Aceste acorduri au sprijinit retragerea americanilor, dar nu au instaurat pacea. în cea de-a
doua parte a anului 1973 şi pe tot parcursul anului 1974 s-au dat lupte violente, Thieu exprimându-şi încrederea
că noua sa armată de 1 milion de oameni va putea câştiga războiul. A aşteptat ajutor din partea americanilor, dar
nu 1-a obţinut şi a declarat că a fost abandonat de aliatul său. Armata şi puterea sa s-au dezintegrat în faţa celor
200 000 de' nord-vietnamezi şi 100 000 de adversari din Viet-Cong. în 1975, a demisionat, iar „Marele Minh" a
revenit pentru a preda ceea ce mai rămăsese din Saigon. Războiul s-a încheiat. Au fost ucişi circa 2 milioane de
oameni. în Laos, care a fost invadat în 1971 de Vietnamul de Sud cu sprijin din partea forţelor aeriene
americane, Vietnamul de Nord a obţinut victorii decisive, iar luptele au încetat în 1973 pe baza faptului că se va
forma o nouă coaliţie şi toate trupele străine se vor retrage. Noul guvern a fost format cu greu în 1975 şi s-a
destrămat în acelaşi an. Monarhia a pierit şi ea. Prinţul Souphanouvong, acum preşedinte şi Pathet Lao au
câştigat luptele pe plan intern. Laosul a devenit o ţară dependentă de Vietnam, sub numele de Republica
Democratică Populară Laos. în pofida numelui său, primele alegeri s-au desfăşurat abia peste paisprezece ani.
Pentru Cambodgia, sfârşitul războiului a însemnat începutul unui altui război. Sihanuk, după ce a fost
înlăturat de la putere de americani şi de Lon Noi, s-a orientat către stânga şi s-a aliat cu Kmerii roşii,
transformând astfel o facţiune relativ nesemnificativă de circa 3 000 de membri activi într-un organism
combativ de zece ori mai mare. Liderul său, Saloth Sar, cunoscut mai mult sub numele de Pol Pot, era un fanatic
de circa cincizeci de ani care petrecuse mult timp în cercurile de stânga de la Paris şi ulterior în China în timpul
Revoluţiei Culturale. Programul său revoluţionar includea desfiinţarea religiei şi a banilor, crearea unui
comunism popu-list rural şi desfiinţarea oraşelor; acţiunea lui revoluţionară a dus la uciderea a 1 milion de
oameni în cadrul unui regim de teroare instaurat după ce Statele Unite l-au abandonat pe Lon Noi, iar khmerii
roşii au ocupat Phnom Penh-ul cu câteva zile înainte ca nord-vietnamezii să intre în Saigon. Americanii au
bombardat Cambodgia (acum Kampuchia) din nou în 1975, când khmerii roşii au capturat
vasul american de informaţii Mayaguez, dar războiul era acum între Kampuchia şi Vietnam. Acest război a fost
provocat de khmerii roşii care au atacat Vietnamul în zonele de graniţă litigioase şi pe teritoriul care aparţinea
indiscutabil Vietnamului. Vietnamul a răspuns invadând la sfârşitul anului 1978 Kampuchia şi a instalat un
guvern aservit cu Heng Samrin preşedinte şi Hun Sen ministru de externe şi ulterior prim-ministru; ambii erau
khmeri roşii renegaţi, purtând o mare responsabilitate pentru atrocităţile din trecut. Hun Sen a introdus anumite
reforme benefice, inclusiv împărţirea pământului şi încurajarea micilor întreprinderi şi a permis o mai mare
libertate a cuvântului şi religioasă, dar guvernarea lui a fost brutală şi coruptă. Khmerii roşii nu au opus prea
multă rezistenţă, retrăgându-se spre nord-vest unde au fost urmăriţi de invadatorii vietnamezi. Trupele şi
refugiaţii kampuchieni au trecut în Thailanda, de unde trupele se puteau strecura înapoi şi relua lupta.
Pentru China, războiul dintre Vietnam şi Kampuchia constituia o preocupare importantă, motivele fiind
atât vechi cât şi noi. Opoziţia tradiţională a Chinei faţă de ideea unui Vietnam independent a marcat anii '60 şi
'70, când ruptura dintre URSS şi China a transformat aceste două ţări în ţări rivale. China a ajutat Viet-Cong-ul
pentru a obţine ajutorul URSS şi a intrat sub influenţa acestuia, dar prietenia nu a durat mult. Revoluţia
Culturală, ridiculizată de Viet-Cong, a diminuat în mod simţitor activitatea externă a Chinei, iar vizita lui Nixon
în China şi apropierea chino-americană ce a urmat a fost resimţită în mod acut de Vietnam. Victoria
Vietnamului de Nord asupra Statelor Unite, unificarea nordului cu sudul în 1975, imensa armată a acestui nou
stat, alianţa sa din 1978 cu URSS (când a devenit şi membru cu drepturi depline al CAER - Comecon) şi
invadarea Kampuchiei - toţi aceşti factori au stârnit ostilitatea Chinei. în special invazia Vietnamului în
Kampuchia părea să reprezinte o ameninţare la adresa hegemoniei în Indochina, pe care China o urmărea de o
280
mie de ani, în timp ce legăturile Vietnamului cu URSS anunţau o dependenţă care, datorată epuizării pricinuite
de război, unei proaste gestionări a economiei şi unui spor demografic în continuă creştere, prefigura o
dominaţie a URSS în Indochina şi mai supărătoare pentru China decât dominaţia Vietnamului sau a Statelor
Unite. Influenţa URSS în Vietnam era un aspect al unei ameninţări evidente şi în Asia de Nord şi Afganistan.
Existau şi alte două elemente agravante: conflictul teritorial din Marea Chinei de Sud şi tratamentul chinezilor
în Vietnam.
In Vietnam trăiau circa un milion de chinezi, cea mai mare parte dintre ei în sud. Aceşti Hoa, cum erau
numiţi, se bucurau de prosperitate pe plan economic şi erau foarte nepopulari. Naţionalitatea lor era un motiv de
discuţie, iar loialitatea lor un motiv de îndoială. în 1977, mulţi Hoa, inclusiv unii din sudul îndepărtat, au
emigrat în China în cadrul unui fenomen numit de vietnamezi emigraţie, iar de chinezi expulzare. Fie că au fost
incitate sau nu iniţial de China, aceste emigrări au luat o oarecare amploare şi au continuat doi sau trei ani, după
care numărul lor a început să scadă. Conflictul din Marea Chinei de Sud a fost însă de mai lungă durată. Vechile
dispute au fost stârnite de bănuiala că sub apele Golfului Tonkin s-ar putea afla petrol. Această bănuială a sporit
valoarea grupurilor de insule pe
care le revendicau atât China cât şi Vietnamul. în 1974, trupele chineze au evacuat trupele vietnameze din
insulele Paracel după care Vietnamul de Sud a ocupat insulele Spratly - mici, numeroase, nelocuite şi situate
mai la sud. Aceste două grupuri de insule se aflau în limita de 320 km de coastă recunoscută de China şi
Vietnam. în 1988, flota chineză, în continuă creştere, a pus stăpânire pe unele dintre insulele Spratly, iar în
1994, pe reciful Mischief din acelaşi arhipelag, în ciuda pretenţiilor pe care le avea statul filipinez asupra acestui
teritoriu. Malaysia şi Brunei aveau şi ele pretenţii teritoriale în zonă.
Deosebita atenţie pe care o acorda China Vietnamului a furnizat Kampuchiei un prieten puternic. China a
condamnat energic agresiunea Vietnamului, iar Deng Xiaoping, într-o vizită în Statele Unite, a ameninţat că va
da o lecţie Vietnamului. URSS a venit în ajutorul Vietnamului opunându-se prin veto condamnării acţiunii
Vietnamului de către Consiliul de Securitate, iar atunci când trupele chineze au invadat Vietnamul de Nord, a
trimis o flotilă care includea un purtător de rachete în apele vietnameze. Dar riposta demonstrativă a Chinei
dincolo de graniţa cu Vietnamul - care a produs multe pagube, dar a provocat pierderi neaşteptate şi inva-
datorilor - nu a împiedicat trupele vietnameze să străbată Kampuchia până la frontiera Thai. Mult mai
convingătoare la Hanoi a fost obligaţia de a menţine 250 000 de oameni în Kampuchia, stoparea ajutorului
sovietic şi dificultăţile legate de reluarea relaţiilor cu Statele Unite, deşi a rămas neelucidată situaţia a 230 de
soldaţi americani daţi dispăruţi în timpul războiului, iar Vietnamul continua să ocupe Kampuchia. în 1987,
Vietnamul s-a decis să renunţe la o situaţie stânjenitoare şi foarte costisitoare. A anunţat că trupele sale vor
începe să se retragă imediat şi că vor fi evacuate definitiv până în 1990. Trupele s-au retras în 1989.
Simultan au început convorbiri pentru o reaşezare a situaţiei. Sihanuk şi Hun Sen au avut o serie de
întâlniri în Franţa şi Indonezia, încurajate de China (numai într-o oarecare măsură, căci China nu s-a opus întru
totul unui război care i-a oferit acces la resursele naturale ale Vietnamului şi un spor de popularitate guvernului
său pe plan intern). Dar nici Sihanuk, nici Hun Sen, nici amândoi împreună nu au putut crea un regim alternativ
eficace fără khmerii roşii, care dispuneau de un număr însemnat de trupe precum şi de sprijinul Chinei - şi într-o
oarecare măsură al Statelor Unite: Statele Unite, ca şi China, erau pregătite să încurajeze orice duşman al
Vietnamului şi îi ceruseră lui Sihanuk încă de la începutul anilor ' 80 să facă front comun cu khmerii roşii şi cu
Son Sann, fost prim-ministru în timpul guvernării lui Sihanuk şi lider al unei treimi din trupele antivietnameze.
(Sihanuk şi Son Sann comandau fiecare probabil 10 000 de oameni, iar khmerii roşii cel puţin 30 000. Armata
lui Hun Sen număra circa 40 000 de oameni, inclusiv un număr de vietnamezi care au rămas în armată sau au
revenit în Kampuchia pentru că existau perspective reduse să ducă o viaţă decentă în Vietnam.)
Ideea de a-1 răsturna de la putere pe Hun Sen a fost înlocuită treptat cu tentative de a uni principalele
facţiuni într-un Consiliu Suprem Naţional în cadrul căruia Hun Sen urma să beneficieze de trei fotolii, iar cele
trei grupări din opoziţie de două fotolii fiecare. în cele din urmă, Sihanuk, preşedintele-desemnat, a insistat
asupra ideii de a fi cel de-al treisprezecelea membru al Consiliului, ajungând astfel să beneficieze de trei
mandate. Acest obstacol a fost depăşit în urma propunerii ca Hun Sen să fie adjunctul preşedintelui Sihanuk,
dobândind şi el un mandat separat faţă de cele şase anterioare. Planul urmărea o revenire treptată la activitatea
politică normală după optsprezece luni de supraveghere şi administrare de către ONU. dar neîncrederea lui Hun
Sen în Sihanuk şi susţinătorii săi chinezi, precum şi teama de preponderenţa khmerilor roşii, l-au determinat să
fie evaziv în speranţa de a obţine o recunoaştere internaţională a regimului său fără a fi silit să încheie vreo
coaliţie. A fost desfăşurată o forţă ONU pentru a crea condiţiile necesare organizării de alegeri prin pregătirea
listelor electorale, asigurând alegătorii că pot vota liniştiţi, organizând revenirea a circa 25 000 de refugiaţi din
Thailanda şi obligând diversele părţi implicate să îşi respecte angajamentele. UNT AC (UN Transitional
Authority în Cambodia—Autoritatea ONU de Tranziţie din Cambodgia) a fost foarte aproape de a fi un guvern
281
interimar pentru o mare parte din Cambodgia şi deci un nou tip de intervenţie ONU. Deşi redusă din punct de
vedere numeric - circa 20 000 de persoane - această autoritate şi-a îndeplinit principalele sarcini. Nu 1-a putut
împiedica pe Sihanuk să se retragă din nou la Beijing sau pe khmerii roşii, care stăpâneau a zecea parte dintr-o
ţară unde se susţineau prin vânzări de cherestea şi pietre preţioase cu ajutorul antreprenorilor corupţi Thai şi al
ofiţerilor din armată, să ameninţe că vor împiedica şi apoi boicota alegerile. Dar aceste alegeri s-au desfăşurat în
1993 în mod corect, într-un climat de ordine şi cu o participare de 90%. Contrar aşteptărilor, Partidul Poporului
Cambodgian al lui Hun Sen a fost învins la alegeri, deşi a obţinut 38% din voturi, de rivalul său FUNCIPEC
(Partidul Frontului Naţional Unit pentru o Cambodgie Independentă, Neutră, Paşnică şi Cooperativă) condus de
fiul lui Sihanuk, prinţul Rannarith, care a obţinut 45% din voturi. Sihanuk, conştient de forţa khmerilor roşii, a
încercat formeze o coaliţie a celor două partide, chiar dacă trebuia să accepte participarea acestuia din urmă în
proporţie egală la guvernare şi să îi acorde puterea de a bloca orice iniţiativă în parlament datorită procentului
mai mare de voturi obţinut. Numindu-1 prim-ministru pe fiul său, iar viceprim-ministru pe Hun Sen, şi-a
reasumat stilul regal pe care îl abandonase în 1955. Dar khmerii roşii nu au putut fi împiedicaţi să comită noi
orori şi peste un an au produs un asemenea haos încât au determinat dezintegrarea noului guvern şi distrugerea
activităţii UNTAC sau a mare parte din aceasta. Ca şi în Angola, ONU s-a bazat vrând-nevrând pe o minimă
bunăvoinţă şi bună credinţă şi a rămas neputincios când acestea au dat greş.
Un aspect stăruitor al situaţiei din Vietnam după victoria sa asupra Statelor Unite a fost valul de refugiaţi
care încercau să scape de viaţa mizeră din Viernam, în care se afla la putere un regim incompetent şi sever
combinat cu un embargo economic american. Aceştia plecau pe mare, mulţi dintre ei erau atacaţi, jefuiţi, siluiţi
şi omorâţi pe drum. Cei mai mulţi proveneau din nordul ţării, dar numărul refugiaţilor din sud a crescut în anii
'80. Circa 57 000 au ajuns la Hong Kong unde nu erau bineveniţi şi au fost ţinuţi şi cazaţi în zone îngrădite în
condiţii insalubre şi degradante. Numai o cincime din ei au fost declaraţi refugiaţi economici (un termen
nou) de către guvernul colonial din deja supraaglomerata insulă şi nu refugiaţi politici, a căror revenire în
Vietnam era exclusă în conformitate cu convenţiile internaţionale. în 1989, guvernul din Hong Kong a stabilit
un plan pentru revenirea voluntară a acestor refugiaţi cu un avion lunar, dar puţini au fost dornici să facă acest
lucru. La sfârşitul anului cincizeci şi unu de bărbaţi, femei şi copii au fost trimişi înapoi împotriva voinţei lor în
cadrul unei operaţiuni de noapte care a fost condamnată de opinia publică internaţională cu atâta vehemenţă
încât s-a renunţat la continuarea ei. Anul următor guvernele britanic şi vietnamez şi înaltul Comisar ONU pentru
Refugiaţi au încheiat un acord pentru repatrierea refugiaţilor „neostili". Marea Britanie, deşi nu a renunţat la
pretenţia ei de a fi în măsură să repatrieze refugiaţi economici cu forţa, a cerut ajutorul înaltului Comisar ONU
pentru Refugiaţi pentru a-i convinge pe aceştia să plece şi a sperat că mulţi vor face acest lucru după ce vor
descoperi că tratamentul lor în Hong Kong a fost la fel de prost sau chiar mai rău decât orice li s-ar fi putut
întâmpla în Vietnam. Ridicarea embargoului economic american în 1993 a dat un imbold economiei vietnameze
care, deşi înapoiată şi având un nivel scăzut, a reuşit să întreacă alţi „tigri" economici din Asia de Est. Relaţiile
diplomatice între Statele Unite şi Vietnam au fost reluate deplin în 1995.
16. ASIA DE SUD-EST SI ASEAN

Termenul de „Asia de Sud-Est" este folosit pentru a denumi ţările care se află între India, China, Asia
Australă şi întinderile deschise ale Oceanului Pacific. Deosebite din punctul de vedere al rasei, religiei şi
bogăţiei aceste ţări au avut înainte de al doilea război mondial o trăsătură comună: cu excepţia Thailandei, toate
erau conduse de străini. Britanicii, francezii, olandezii, americanii şi portughezii s-au răspândit în întreaga zonă
şi şi-au însuşit diferite porţiuni din ea. Această stare de fapt nu era agreată în regiune şi nici de japonezi, a căror
Nouă Ordine a fost dezvoltată în Schema de Coprosperitate a Marii Asii de Est elaborată sub conducerea unui
ministru special din Tokio. Când războiul i-a adus pe japonezi în Asia de Sud-Est, ei au venit în calitate de
eliberatori antiimperialişti şi pronaţionalişti, promiţând să-i înlăture pe stăpânii europeni, o operaţiune care s-a
dovedit în acele împrejurări extrem de uşor de îndeplinit. La trei zile după atacul de la Pearl Harbor, japonezii
au scufundat vasele de război Prince ofWales şi Repulse (10 decembrie 1941); Singapore a căzut în mâinile
japonezilor în februarie 1942, iar Corregidor în mai; dominaţia occidentală s-a încheiat.
I-a urmat o scurtă perioadă de dominaţie a japonezilor pe parcursul căreia noii conducători, ca Napoleon
în Germania, au considerat că naţionalismul nu este un bun ce poate fi deschis sau închis după bunul plac. Unii
japonezi credeau în mod real în tema coprosperităţii şi voiau să ajute popoarele din Asia de Sud-Est, dar
majoritatea erau noi imperialişti care i-au îndepărtat rapid pe naţionaliştii de pe plan local. Cum evoluţia
războiului era în defavoarea japonezilor, naţionaliştii au procedat la fel, pregătindu-se să îşi atingă obiectivele în
parte făcând servicii fostelor puteri coloniale şi în parte printr-o nouă putere ce nu putea fi reprimată de
europenii sătui de război. în Burma şi în Filipine acest obiectiv a fost lesne atins, în Indonezia ceva mai greu. în
Malaya, acordarea independenţei a fost amânată datorită unei insurecţii care era mai degrabă comunistă decât
282
naţionalistă. Indochina (vezi capitolul anterior) avea să constituie teatrul unui război de lungă durată, de
proporţii internaţionale, a cărui rezolvare avea să creeze noi probleme în statele succesoare Vietnam, Laos şi
Cambodgia.
în întreaga regiune, cu excepţia Filipinelor, puterea dominantă pe măsură ce războiul lua sfârşit era Marea
Britanie, reprezentată până în 1946 de comandantul suprem din Comandamentul pentru Asia de Sud-Est, lordul
Mountbatten. Britanicii se aşteptau să îşi reocupe fostele poziţii din Burma, Malaya, Singapore şi teritoriile

mai mici şi să le restituie francezilor, olandezilor şi portughezilor pe cele din Indochina, Indonezia şi Timor şi
principatul (rajah) alb Sarawak. Intenţiile britanicilor, condiţionate de limitele impuse de împrejurări acţiunilor
lor, au fost, împreună cu ambiţiile liderilor naţionalişti sprijiniţi de armată, principalul factor într-o situaţie
extrem de nesigură.
MALAYSIA
Din Malaya, un conglomerat de principate şi mici teritorii coloniale britanice, de dimensiuni mai mici
chiar decât un stat unitar ca Burma, britanicilor nu le-a fost uşor să plece. Baza navală de pe insula adiacentă
Singapore (ea însăşi colonie britanică) a creat motive pentru a rămâne care nu existau în Burma, iar puterea
chinezilor (care în Malaya constituiau o minoritate, dar în Singapore o majoritate) i-a determinat pe mulţi
locuitori din Malaya să fie mai puţin resentimentari faţă de stăpânirea britanică decât neîncrezători faţă de
chinezii din zonă, ai căror lideri - înlocuindu-i pe liderii prosperi de dinainte de război compromişi de
colaborarea lor cu invadatorii japonezi - i-au condus spre junglă şi spre comunism. Printre oponenţii activi ai
japonezilor, cel mai mare grup au fost chinezii, dintre care cei mai mulţi erau comunişti şi nu aderenţi ai
Kuomintang-ului, dar ei nu au putut pretinde că sunt o mişcare naţionalistă ca AFPFL din Burma, numai
datorită deosebirilor lor de rasă şi de doctrină. Dorinţa lor de putere a fost de cu totul altă natură.
O tentativă iniţială, dar prematură a fost împiedicată de britanici după unele ezitări. Britanicii au încercat
apoi să rezolve problema rasială şi au propus crearea unei Uniuni Malayene în cadrul căreia cetăţenia să poată fi
obţinută de orice persoană care a trăit zece ani în ţară. Localnicii s-au opus acestui plan care ar fi permis unui
mare număr de chinezi să obţină cetăţenia şi chiar puterea politică. Britanicii au propus atunci, în februarie
1948, crearea unei Federaţii Malaieziene în care puterea sultanilor malaiezieni era mai mare decât în cadrul
Uniunii propuse de britanici, iar condiţiile în care chinezii puteau obţine cetăţenia erau restrânse.
în acel an a început insurecţia comunistă chineză, iar în iunie s-a declarat stare de necesitate, care avea să
dureze timp de doisprezece ani, pe parcursul cărora insurgenţii au zădărnicit acţiunile trupelor cu efective de 50
000 de oameni, forţelor poliţieneşti de 60 000 de oameni şi gărzilor interne de 200 000 de oameni. In 1950,
generalul Sir Harold Briggs, comandantul operaţiunilor, a realizat că această situaţie se datorează sprijinului
tacit de care se bucură insurgenţii, uneori motivat de teamă, din partea majorităţii populaţiei şi de aceea a plănuit
să adune populaţia şi să o protejeze în anumite zone de recolonizare unde ar fi imuni la şantaj şi ar înceta să îi
aprovizioneze pe insurgenţi cu alimente. Generalul Sir Gerald Templer, care a fost numit în 1952 guvernator în
locul lui Sir Henry Guerney, care a fost asasinat, a continuat această politică şi a luat în acelaşi timp o serie de
măsuri de ordin politic menite să reunească comunităţile malaieziană, chineză şi indiană, ca un prim pas pe
calea dobândirii independenţei. Malaya şi-a proclamat independenţa la 31 au-
gust 1957, conducerea acestui stat urmând să fie deţinută prin rotaţie de sultanii malaiezieni. Malaya a încheiat
un acord defensiv cu Marea Britanie, dar nu a devenit membru SEATO, iar în 1962 a refuzat ca teritoriul său să
fie folosit de unităţile britanice care puteau fi chemate în ajutorul Thailandei în eventualitatea unei ameninţări la
adresa acestei ţări din partea Laosului.
Singapore, a cărui populaţie era alcătuită în proporţie de trei pătrimi din chinezi, a păşit pe drumul
dobândirii independenţei datorită obişnuitului proces perfectat de britanici. A fost creat un nou consiliu
legislativ cu o majoritate neoficială şi aleasă, precum şi un consiliu executiv numit. Acest mecanism
guvernamental a devenit ulterior o adunare legislativă şi un consiliu de miniştri sub conducerea unui prim-
ministru, majoritatea miniştrilor fiind aleşi de adunare, iar guvernatorul şi-a păstrat o serie de împuternici
speciale. Independenţa deplină a fost obţinută în 1959, dar britanicii şi-au menţinut baza navală din zonă. Primul
ministru, Lee Kuan Yew, era nerăbdător să stabilească relaţii mai strânse cu Malaya, dar dat fiind că uniunea
însemna majoritate pentru chinezi, malaiezienii au fost refractari faţă de această idee, cu excepţia cazului în care
uniunea s-ar fi extins şi la nivelul altor ţări şi mai puţin la cel al teritoriilor chineze. Astfel de teritorii existau în
Sarawak, Borneo de Nord şi Brunei.
în 1946, rajahul din Sarawak, Sir Charles Brooke, a cedat guvernului britanic principatul pe care familia
sa îl stăpânea din 184Îşi în acelaşi an Marea Britanie şi-a asumat în Borneo de Nord drepturile şi
283
responsabilităţile care reveniseră înainte de război Companiei Britanice din Borneo de Nord. Atât Sarawak cât şi
Borneo de Nord au devenit colonii ale coroanei. Brunei, al treilea teritoriu de-a lungul coastei de nord a insulei
Borneo (care a făcut în majoritate din Indonezia), şi-a redobândit statutul de protectorat britanic de dinainte de
război.
în 1963, Sarawak şi Borneo de Nord (acum Sabah) au format împreună cu Malaya şi Singapore Marea
Uniune Malaysiană, în ciuda protestelor Republicii Filipine care avea pretenţii în Borneo de Nord şi ale
Republicii Indonezia care considera această schemă un plan menit să conducă la crearea unui stat cu orientare
occidentală, capabil să împiedice dezvoltarea Indoneziei şi ambiţiile acesteia. Brunei a refuzat în ultima clipă să
facă parte din uniune, iar o revoltă împotriva sultanului, despre care se credea că este de acord cu intrarea în
uniune, 1-a determinat pe preşedintele indonezian Sukarno să creadă că federaţia nu este pe placul opiniei
publice şi ar putea fi curmată prin intermediul unor operaţiuni de gherilă necostisitoare, stăruinţă şi propagandă;
iar în acest fel ar putea să includă restul Borneo-ului în Indonezia. Confruntarea care a decurs a obligat Malaysia
să ceară Marii Britanii şi Australiei ajutor militar şi a zădărnicit intenţia britanicilor de a se retrage din zonă
după crearea Malaysiei. Confruntarea a încetat atunci când Sukarno a fost înlăturat din funcţie de propria-i
armată în 1965-1966, dar Malaysia era o constelaţie improprie ale cărei componente au fost forţate să facă parte
dintr-o federaţie din raţiuni externe şi colaterale şi pe baza faptului că teritoriile ataşate Malayei nu pot exista
separat. După crearea sa, cel mai mare grup etnic din Malaysia îl formau chinezii (43%), după care urma cel
alcătuit din malaiezieni (40%). în peninsula malaieziană, malaiezienii reprezentau 50%, iar chinezii 37% din
populaţie.
Brunei a respins afirmaţia potrivit căreia teritoriile mai mici din regiune nu pot exista de sine stătător, iar
Singapore a susţinut că această afirmaţie este nefondată. Brunei, rămăşiţă a unui imperiu care ajungea cândva
până în Filipine, extrem de bogat în comparaţie cu dimensiunile sale şi cu populaţia şi care constituie de fapt
proprietatea sultanului său autocrat, şi-a obţinut autoguvernarea internă în 1971, iar independenţa deplină de
Marea Britanie în 1984 când a intrat în ONU, Com-monwealth şi ASEAN (vezi mai jos). Singapore, alăturându-
se Malaysiei încă de la început, a renunţat apoi. Partidului socialist, Partidul Acţiunii Populare (PAP), i se
opuneau conservatorii din cadru) Asociaţiei Chinezilor Malaiezieni în ceea ce priveşte, printre altele, dacă
politica din Malaysia trebuie orientată în funcţie de criterii de clasă sau rasiale. Ambele partide erau dominate,
ca şi insula de altfel, de chinezi, dar PAP voia ca politica în cadrul federaţiei să ţină cont de nevoile şi interesele
claselor economice. în Malaya, Tunku Abdul Rahman, care era un nobil malaiezian conservator, precum şi lider
de partid şi pr-im-ministru, era îngrijorat de atitudinea PAP şi a liderului său Lee Kuan Yew şi era decis- să facă
în aşa fel încât nici un chinez singaporean să nu devină prim-ministru al federaţiei. A decis să excludă Singapore
din federaţie. Lee Kuan Yew, îndoindu-se că un Singapore poate fi viabil, nu dorea secesiunea, dar tensiunile
dintre cele două teritorii şi dintre cei doi lideri l-au convins că se impune o despărţire rezonabilă şi amicală.
îndoielile lui în privinţa perspectivelor economice ale insulei au dispărut rapid. Singapore şi-a construit o
economie mixtă extrem de rentabilă. Această economie se bucura de participarea capitalului străin; venitul pe
cap de locuitor în primul deceniu de după 1965 s-a triplat; iar PAP a profitat de această situaţie şi a rămas la
putere timp de o generaţie. Singapore a avut ani de-a rândul relaţii dificile cu Indonezia, agravate de incidente
cum ar fi executarea în Singapore a doi soldaţi indonezieni şi refuzul de a recunoaşte cucerirea în 1975, de către
Indonezia a Timorului de Est (vezi nota de la sfârşitul acestei părţi), dar neînţelegeiile s-au temperat în cadrul
ASEAN.
în Malaysia - alcătuită din statele malaieziene, Sarawak şi Sabah, dar fără Brunei sau Singapore -
principala problemă politică o constituiau relaţiile din peninsula malaieziană dintre malaiezienii de la ţară,
superiori din punct de vedere numeric şi chinezii de la oraş, care predominau din punct de vedere economic.
Alegerile din 1969 au fost agitate şi a fost nevoie să se folosească armata pentru a restabili ordinea. Primul
ministru, Tunku Abdul Rahman, a demisionat pierzându-şi orice speranţă în ceea ce priveşte o dezvoltare
paşnică comună. A fost înlocuit în funcţie de Tun Abdul Razak, care a cules roadele unei economii în plin avânt
care a adus beneficii malaiezienilor datorită dezvoltării economice şi nu datorită redistribuirii economice în
defavoarea chinezilor. Deşi cel de-al doilea Plan de Dezvoltare (1971-1975) a debutat şovăitor şi a fost temporar
împiedicat în buna lui desfăşurare de criza mondială de petrol din 1973-1974, economia diversă a Malaysiei a
făcut faţă cu succes loviturilor de la jumătatea anilor '70. Din punct de vedere politic, a fost evitat riscul unui
conflict rasial polarizat. Tun Abdul Razak a început prin a reînvia Organizaţia Naţională Malaieziană Unită
{United Malayan National Organization - UMNO), care fusese creată în 1946 ca un centru al naţionalismului
malaiezian împotriva,britanicilor şi o declaraţie împotriva chinezilor de apartenenţă malaieziană din Malaya.
Apoi a încercat să reconcilieze facţiunile din cadrul UMNO şi a alcătuit o alianţă a acestei organizaţii cu
Asociaţia Chinezilor Malaiezieni (Ma-layan Chinese Association- MCA - creată în 1949) şi cu Congresul Indian
Malaiezian (creat în 1954). La începutul anilor '70, toate partidele importante din Ma-laysia erau asociate într-o
284
Alianţă multicomunală, cel mai important component din punct de vedere cantitativ fiind UMNO.
Pe plan extern, Tun Razak a schimbat orientarea proocciidentală a Malaysiei în direcţia nealinierii. A
făcut vizite în URSS şi China, iar după 1975 a favorizat includerea Vietnamului în ASEAN, dar a murit în 1976.
Succesorul său, Dato Husein Onn, care a fost prim-ministru până în 1981 când sănătatea i-a cedat, s-a confruntat
cu o frânare a economiei, noi ameninţări la adresa comunismului din partea naţionaliştilor malaiezieni (şi a
musulmanilor dogmatici), acuzaţii de corupţie şi temeri - nematerializate - vizând intenţia de secesionare a
Sabah, dar refacerea economică a contribuit la victoria în alegerile din 1978 a partidului său, Frontul Naţional.
Viceprim-ministrul şi succesorul său, Muhammad Matathir, era un politician mai controversat care s-a remarcat
iniţial prin critici la adresa lui Tunku Abdul Rahman şi care ulterior a adoptat o poziţie categorică împotriva a
ceea ce el considera a fi o deferentă excesivă şi inutilă faţă de interesele britanicilor. După ce a devenit prim-
ministru, evoluţia politică a lui Matathir a fost ciudată. Poziţia lui a fost afectată de scandaluri financiare, în
pofida cărora el a câştigat în mod neaşteptat o victorie clară la alegerile federale şi generale din 1986. Anul
următor era cât pe ce să piardă preşedinţia UMNO, iar în 1988 Curtea Supremă a declarat UMNO o organizaţie
ilegală datorită neregulilor procedurale, dar Matathir a contrazis această sentinţă declarând război magistraturii.
Judecătorul şef a fost suspendat şi apoi demis; alţi cinci judecători importanţi au fost suspendaţi, iar doi dintre ei
demişi; Curtea şi-a menţinut totuşi sentinţa iniţială. Pe scena politică Matathir avea drept oponenţi pe doi dintre
cei mai remarcabili foşti colegi, Tungku Razaleigh Hamzah şi Datuk Musa Hitam. Acesta din urmă a acceptat în
1989 numirea într-o funcţie de ambasador, iar la alegerile generale din 1990 Matathir a câştigat în defavoarea
lui Razaleigh. Următorii ani, marcaţi de o puternică şi constantă creştere economică (8% pe an), au consolidat
poziţia lui Matathir în funcţia de lider al UMNO şi al coaliţiei de guvernământ alcătuite din paisprezece partide
dominate de UMNO. La alegerile din 1995 a persistat o oarecare opoziţie pe plan local în Sabah, iar partidul
musulman PAS şi-a menţinut poziţia de lider în nord. Dar principalul partid de opoziţie, Partidul Acţiunea
Democratică, a suferit o înfrângere zdrobitoare chiar în fieful său, Penang.
Dincolo de posesiunile britanice din Burma, Malaya şi Singapore se aflau în 1945 fostul imperiu olandez
din Indonezia spre sud şi imperiul francez din Indochina spre est. Când britanicii au revenit în Asia de Sud-Est
după înfrângerea japonezilor, acţiunile lor au fost dominate în mod conştient sau inconştient de hotărârea de a
părăsi India. Asia de Sud-Est (poate cu excepţia Singapore-ului) a fost pentru Marea Britanie o anexă a Indiei şi
de aceea era greu de conceput că britanicii vor putea
continua în Asia de Sud-Est o politică foarte diferită de cursul ales pentru India. Aceste considerente nu i-au
afectat pe olandezi şi pe francezi, ale căror poziţii în Indonezia şi Indochina nu erau reglementate de orice alte
poziţii din Asia. Pentru ei, problema era problema de bază pe care şi-o puneau britanicii în India - dacă să plece
sau să rămână - şi nu cea de ordin secundar cu care britanicii se confruntau în Burma - dacă să rămână în pofida
plecării din India; dar de vreme ce factorii care îi afectau pe britanici în India erau total diferiţi de cei care îi
afectau pe olandezi şi pe francezi mai la est, primul răspuns al acestora din urmă era şi el diferit. Olandezii şi
francezii şi-au propus să revină mai mult sau mai puţin la poziţiile lor de dinainte de război şi au cerut ajutor
aliaţilor lor britanici.
Revenirea olandezilor în Indonezia a fost acceptată în general - sau temută - în 1945, dar din motive pur
practice comandantul suprem britanic nu a fost capabil să îşi asume efectuarea unor operaţiuni extensive şi a
tratat direct cu liderul naţionaliştilor Sukarno pe insula cheie Java. Trupele olandeze au sosit pentru a lua locul
ocupaţiei britanice, dar au fost obligate să se confrunte cu o mişcare bine organizată şi bine echipată condusă de
lideri abili şi sofisticaţi, ale căror contacte şi călătorii în străinătate le-au oferit o înţelegere a forţelor mai ample
care afectau continuarea stăpânirii europene în Asia. în această situaţie, britanicii au încercat să medieze
rezolvarea problemei, iar prin acordul de la Linggadjati din noiembrie 1946 olandezii au recunoscut autoritatea
de facto a autoproclamatei republici indoneziene în Java, Sumatra şi Madura şi au fost de acord să îşi retragă
trupele din acest perimetru; la începutul anului 1949 avea să fie creată o uniune între Olanda şi Indonezia. Dar
această schemă curioasă şi incomodă nu a fost pe placul nimănui şi datorită suspiciunilor şi disputelor situaţia a
degenerat în haos. în iulie 1947, olandezii au recurs la forţă în cadrul a ceea ce s-a numit prima acţiune
poliţienească. în 1948, prin acordul de la Renville s-a obţinut o amânare, dar curând luptele au reînceput, situaţia
a fost adusă în atenţia Consiliului de Securitate, iar după o a doua acţiune poliţienească din decembrie,
olandezii, care erau profund deranjaţi de anticolonialismul Statelor Unite şi al reprezentanţilor americani în
Indonezia, s-au văzut obligaţi să accepte un compromis datorită presiunilor internaţionale. în 1949, Indoneziei i
s-a acordat independenţa, cu condiţia ca noua Republică Indonezia să accepte o uniune confuză cu Olanda
(abrogată unilateral de către Indonezia în 1956); ca Indonezia să fie de acord cu excluderea Irianului de Vest
(Noua Guinee de Vest); şi cu o structură federală alcătuită din şapte state, transformate într-un stat unitar un an
mai târziu, deşi nu fără lupte sporadice şi separări nereuşite de controlul central javanez. Sub influenţa lui
Nehru, Republica Indonezia, al cărei preşedinte a devenit Sukarno, a adoptat o poziţie de neutralitate în
problemele internaţionale şi şi-a îmbunătăţit statutul participând în calitate de oaspete la prima conferinţă a
285
statelor nealiniate de la Bandung. în Asia de Sud, conferinţa de la Bandung era considerată o replică a Tratatului
de la Manila din anul precedent, prin care Statele Unite păreau să plănuiască să extindă Războiul Rece în Asia şi
Pacific. Apariţia lui Zhou Enlai la Bandung a ajutat Indonezia să stabilească bune relaţii cu China şi a conferit
politicii de nealiniere a Indoneziei o notă mai curând comunistă decât occidentală.
Indonezia urma să includă în mod imaginar Malaya, Singapore, Borneo de Nord şi Noua Guinee. în mod
practic, ea includea întregul teritoriu al Indiilor olandeze. Irianul de Vest intra şi el în această categorie, dar
cealaltă jumătate a Noii Guinee era australiană, fie că făcea parte din Commonwealth-ul australian, fie ca
teritoriu sub tutelă administrat de Australia. Temerile legate de extinderea puterii Indoneziei şi pretenţiile asupra
Noii Guinee au determinat guvernul australian să sprijine păstrarea de către Olanda a acestui colţ din imperiul
său, dar logica evenimentelor - măsurată în kilometri din Olanda - i-a obligat pe olandezi să abandoneze în 1962
un ultim avanpost, unde au rămas sub pretextul că locuitorii nu sunt indonezieni şi nu vor obţine condiţii
avantajoase din partea Indoneziei. Prelungirea acestei probleme timp de treisprezece ani după dobândirea
independenţei a menţinut trează conştiinţa naţionaliştilor şi a consolidat poziţia lui Sukarno, cel mai elocvent şi
mai popular naţionalist din ţară, în pofida prăbuşirii treptate a democraţiei parlamentare sub conducerea sa şi a
recesiunii economice (agravată de retragerea olandezilor şi naţionalizarea întreprinderilor lor). în 1959, Sukarno,
sprijinit de armată şi de Partidul Comunist Indonezian (PKI), a transformat statul în ceea ce el a numit o
„democraţie dirijată", un eufemism pentru a denumi dictatura sa personală şi bravura de care a dat dovadă
supraapreciindu-şi posibilităţile. Hotărârea sa de a reţine Irianul de Vest 1-a determinat să stabilească relaţii mai
apropiate cu URSS şi China şi i-a adus prin urmare neîncrederea Statelor Unite, care îl considerau un canal prin
care puterile comuniste puteau obţine controlul asupra celui mai mare stat din Asia de Sud-Est. PKI 1-a
încurajat pe Sukarno în a doua tentativă externă majoră, opoziţia faţă de crearea federaţiei malaieziene care era
profund anticomunistă şi suspectată de Sukarno de a fi o născocire pentru a păstra influenţa colonială britanică.
în 1962, Sukarno a sprijinit o revoltă în Brunei împotriva fuziunii cu Malaysia - revoltă căreia britanicii i-au pus
capăt în câteva zile - şi a continuat confruntarea cu Malaysia prin intermediul unor operaţiuni dincolo de
frontieră şi prin proteste la ONU şi în cadrul altor întâlniri internaţionale, de la crearea acesteia în 1963 până la
sfârşitul regimului său.
Indonezia era, datorită mărimii ei (peste 13 600 de insule) şi potenţialei bogăţii, o putere de cu totul alt
ordin decât orice alt stat din regiunea Asiei de Sud-Est. Ea putea reprezenta o piedică în calea influenţei şi
expansiunii chineze sau un auxiliar al acestora. PKI sub conducerea liderului său, K.N. Aidit era unul dintre cele
mai eficiente partide comuniste din lumea filochineză. în momentul în care Sukarno, despre care se spunea în
mod frecvent că este un om bolnav, trebuia să moară, se făceau în mod constant speculaţii pe tema echilibrului
de putere dintre comunişti (care nu au reuşit în 1948 să dobândească monopolul puterii în urma unei lovituri de
stat de la Madiun, în Java) şi armată şi pe tema posibilului rezultat al unei lupte între cele două tabere. în
septembrie 1965, un raport fals despre moartea lui a devenit semnalul pentru un puci comunist. Cinci generali
cu funcţii importante au fost omorâţi după ce au fost mutilaţi cu cruzime, dar alţii au scăpat şi lovitura de stat a
eşuat. în cadrul unei contralovituri, despre care se credea că s-a bucurat de sprijin din partea americanilor, circa
jumătate de milion de comunişti (inclusiv
Aidit) sau presupuşi comunişti au fost ucişi, iar armata a preluat controlul asupra lui Sukarno şi asupra întregii
ţări. Bung Karno, sau fratele Karno, creatorul Indoneziei, a fost treptat deposedat de putere: în 1967 a
demisionat şi a murit în 1970. Succesorul său, T.N. Suharto, un fiu de ţăran în haine de general, era un
manipulator politic abil care a transformat Indonezia într-o economie centralizată condusă de el însuşi şi de
familia lui extrem de numeroasă şi îmbogăţită peste măsură. Suharto a fost ales preşedinte pentru şase mandate
consecutive până în 1998. El a aruncat în închisori numeroşi oponenţi şi presupuşi oponenţi (ulterior aceştia au
fost transferaţi pe o insulă convenabilă dinspre coastă), dar economia naţională a prosperat cu ajutor din partea
americanilor şi a japonezilor. Deşi câştigurile obţinute din exportul de cauciuc au scăzut, petrolul indonezian şi
varietatea de invidiat a mineralelor din ţară a redresat balanţa financiară. în anii '70 şi '80 economia în ansamblu
a înregistrat o rată de dezvoltare de 7-10% pe an. Această creştere a fost încetinită la sfârşitul anilor '80 de
beneficiile în scădere obţinute din petrol şi de costurile tot mai mari ale produselor importate din Japonia şi ale
datoriei publice, iar moneda s-a devalorizat. în 1989, Indonezia a reluat relaţiile oficiale cu China după o
întrerupere care a durat douăzeci şi patru de ani, iar Suharto a făcut o vizită la Moscova după o la fel de
îndelungată perioadă de contacte reci şi distante, în acelaşi an, în nordul Sumatrei au început violenţele cu
caracter secesionist ale fundamentaliştilor musulmani.
Thailanda a avut o situaţie privilegiată, dat fiind că a scăpat de stăpânirea europenilor care au cucerit
restul Asiei de Sud-Est. A rămas o regiune tampon între britanici, care au înaintat din India spre Burma şi
francezi, care au avansat de la Annam şi Tonkin spre Laos şi Cambodgia. Spre deosebire de Burma, Laos şi
Vietnam, ea nu avea frontieră cu China şi a reuşit să asimileze o mare parte din populaţia chineză de 4 milioane
286
(12% din totalul populaţiei), dar împărtăşea aceeaşi îngrijorare specifică zonei Asiei de Sud-Est faţă de
refacerea puterii Chinei şi a primit cu braţele deschise o alianţă cu americanii ca pe o asigurare. A devenit unul
dintre principalii membri ai SEATO (Filipine şi Pakistan fiind doar membri periferici ai unei alianţe denumite
sud-est asiatice). Armata, care în 1932 a impus anumite limite absolutismului monarhic, a condus în mod direct
din 1938 până în 1973 prin intermediul unor oameni puternici - mareşalii Pibul Songgram, Thanarat Sărit şi
Thanom Kittikachron - cu un mic interludiu de guvernare civilă (1944-1946) sub conducerea lui Nai Pridi
Panomiong care, fiind înfrânt de Pibul, s-a retras în China, unde a reînfiinţat mişcarea Thai-ul Liber din timpul
războiului, care nu a reuşit să realizeze mare lucru de data aceasta. Thailanda, bogată în cauciuc, cupru, tek şi
orez, nu a avut nevoie de atât de mult ajutor străin ca vecinii săi, dar s-a implicat în războaiele din est, ceea ce a
costat-o foarte scump. Ameninţată în 1962 de unităţi comuniste la graniţa sa cu Laosul, i s-a oferit şi a acceptat
ajutorul trupelor americane. Doi ani mai târziu, a fost de acord cu crearea unor baze aeriene americane care
urmau să fie folosite în războiul din Vietnam, iar acest serviciu făcut americanilor, în schimbul ajutorului primit,
s-a extins treptat la nivelul a şase baze militare importante care adăposteau 50 000 de oameni. în anii '70, efortul
de război şi conştiinţa faptului că

războiul a fost pierdut de americani a încurajat nemulţumirea care a fost accentuată de corupţia generalizată,
lipsa de eficienţă şi politica nesigură a regimului militar. Alianţa americană şi implicarea în războiul din
Vietnam au fost tot mai aspru criticate, iar după revoltele din 1973 a fost reinstaurat regimul civil. Această
schimbare a marcat o modificare parţială a politicii externe, precum şi o dorinţă de a curăţa viaţa publică,
coruptă de guvernul oligarhic şi de inflaţia şi corupţia datorate unei prezenţe militare străine. Trupele americane
au început să plece în acelaşi an, dar un alt produs al războiului a rămas sub forma Frontului Patriotic care, cu
un oarecare sprijin din partea chinezilor, a menţinut timp de zece ani grupuri de gherilă de câteva mii de oameni
printre oamenii lui Mao care (având în total efective de circa 300 000 de oameni) au trăit în zona de frontieră
dintre Thailanda şi Laos. în 1976, regimul civil tot mai confuz a fost din nou înlocuit cu un regim militar în
dosul unei faţade militaro-civile, a cărui principală preocupare era apariţia unei noi puteri, aceea a Vietnamului
la graniţele Thailandei.
Cucerirea de către Vietnam a Kampuchiei (Cambodgia), multă vreme stat tampon între Thailanda şi
Vietnam, a determinat plecarea a mii de refugiaţi în estul Thailandei şi a obligat Thailanda să ceară ajutor pentru
a contracara expansiunea vietnamezilor şi a reda Kampuchiei independenţa. Prietenii şi aliaţii Thailandei din
Asia de Sud-Est, mai puţin implicaţi direct şi legaţi într-o alianţă nemilitară (vezi mai jos), nu au oferit sprijinul
necesar Thailandei, care s-a reorientat spre China şi Statele Unite. Ambele state i-au furnizat arme, cel din urmă
(potrivit acordului din 1987) în cantităţi mari şi cu condiţia ca aceste arme să poată fi folosite în egală măsură de
Statele Unite şi Thailanda. Thailanda, având o creştere economică de 10-12% pe an, investiţii în industrie şi o
producţie în continuă creştere, un turism în plin avânt şi datorii externe echilibrate, a prosperat, deşi nu putea
totuşi rivaliza cu avântul economic înregistrat în Hong Kong sau Taiwan. Menţinându-şi structura monarhică,
Thailanda era guvernată de asociaţii sincronizate şi reciproc avantajoase ale armatei şi ale comunităţii oamenilor
de afaceri, conduse de generali, constrânse într-o oarecare măsură de o structură parlamentară şi de puterea
(redusă) şi de prestigiul monarhiei. în 1988, generalul Prem Tinsulanonda a cedat puterea la vârsta de 82 de ani
generalului Chatichai Choonhaven, dar patru ani mai târziu alegerea generalului Suchinda Kraprayoon pentru
funcţia de prim-ministru fără aprobarea parlamentului a provocat revolte, conduse de fostul general Chamlon
Srimuang, care au luat o asemenea amploare încât a fost necesară intervenţia regelui Bhumibol, care 1-a înlocuit
pe primul ministru militar cu un civil. Pe lângă disputele între generali, regimul era marcat de corupţie şi de
tulburări de tot felul, în special în vest şi în sud, provocate de musulmani sau de insurgenţii comunişti sau de or-
ganizaţiile traficanţilor de opiu.
Filipine (circa 700 de insule), invadate de japonezi în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost
redobândite de Statele Unite în 1945, iar în 1946 li s-a acordat independenţa. Condiţiile transferului de
suveranitate includeau concesionarea unor baze Statelor Unite pe o durată de nouăzeci şi nouă de ani, termen
redus în 1966 la douăzeci si cinci de ani de la acea dată. Problema centrală a noului
guvern era autoritatea. Ţara devenise un tărâm al gangsterilor în care diferite grupuri, inclusiv poliţia, îşi
impuneau legea. Violenţa devenise un fenomen obişnuit şi sporea în apropierea sau în momentul alegerilor.
Printre cele mai cunoscute grupuri de forţă din stat se număra grupul Hukbalahap, care fusese iniţial un grup de
gherilă antijaponez sprijinit în timpul războiului de americani dar, după încheierea războiului, liderul sau Luis
Taruc, s-a autointitulat comunist. în 1974, el s-a predat, dar mişcarea lui a continuat să activeze în zona de nord
unde Noua Armată Populară (NPA) conduce în numeroase zone, bucurându-se de un oarecare sprijin din partea
populaţiei locale. Sfera de acţiune a NPA era destul de apropiată de baza aeriană şi navală americană de la Clark
Airfield şi Golful Subic pentru a provoca o oarecare nelinişte Statelor Unite şi pentru a-i determina pe americani
287
să acorde sprijin unor preşedinţi consideraţi capabili să-i stăpânească pe insurgenţi. Se înregistra şi un anumit
fenomen de disidenţă în sud, unde majoritatea musulmană, aflată în situaţia de a deveni minoritate, a înfiinţat
Frontul Naţional de Eliberare Moro. In capitală, Manila, convieţuiau ostentaţia şi ruinele lăsate în urmă de
război.
în 1962, preşedintele Diosdado Macapagal a reiterat pretenţia filipinezilor asupra Sabah (Borneo de Nord)
care formează o parte a Mării Sulu, înconjurată de insulele filipineze. A întrerupt relaţiile cu Malaya şi a refuzat
să recunoască noul stat Malaysia din care Sabah acceptase să facă parte. Această problemă a fost abandonată
însă de succesorul său Ferdinand Marcos (preşedinte, 1966-1986) care, deşi a fost ales în calitate de reformator,
a fost preocupat de ideea de a rămâne preşedinte mai mult decât prevedea constituţia şi de a se îmbogăţi în mod
fabulos, el şi familia lui. Referendumul organizat în 1973, după impunerea legii marţiale în 1972, i-a permis să
rămână în continuare în funcţie. Legea marţială a fost anulată în 1981, iar Marcos a câştigat din nou alegerile
prezidenţiale din acel an. Regimul lui era tiranic, iar soţia sa, care a devenit un important personaj politic, nu era
cu nimic mai bună. în 1983, Benigno Aquino, cel mai important oponent al regimului (care a fost închis în 1973
pentru a fi împiedicat să câştige alegerile şi eliberat în 1979 pentru a face un tratament medical în Statele Unite),
la întoarcerea din Statele Unite, imediat ce a coborât din avion şi a pus piciorul pe pământul natal, a fost asasinat
de un ucigaş plătit, care a fost la rându-i ucis pe loc. Ancheta declanşată ulterior a indicat drept vinovat un grup
din care făceau parte şeful statului major al armatei, generalul Fabian Ver şi doi alţi generali, dar aceştia au fost
disculpaţi în mod oficial. Dat fiind că în 1986 au fost organizate noi alegeri, iar starea de tensiune vestea un
apropiat război civil, americanii au fost obligaţi să se întrebe dacă Marcos nu este o partidă pierdută, dar cu cât
el devenea mai vulnerabil cu atât mai mult se simţeau americanii prinşi între el şi ceea ce însemna pentru ei o şi
mai neplăcută alternativă, un regim de stânga. După ce au pierdut războiul din Vietnam şi baza din Golful
Camranh în favoarea aliaţilor Moscovei, americanii se temeau ca nu cumva bazele lor din Filipine să aibă
aceeaşi soartă. L-au susţinut pe Marcos până a devenit imposibil de susţinut şi apoi au susţinut-o pe văduva lui
Aquino, Corazon, care a participat la alegerile prezidenţiale în calitate de contracandidat al lui Marcos, pe care
l-au obligat să plece la două săptămâni după ce a fost din nou ales – iar
americanii au fost siliţi să schimbe tabăra - sub presiunea unor uriaşe demonstraţii pacifiste şi a trecerii unor
importante personalităţi de partea lui Corazon Aquino. Marcos a murit în 1989, în Statele Unite.
Corazon Aquino, deşi a ajuns preşedinte cu aportul maselor, era la fel de dependentă de armată,
reprezentată de Juan Ponce Enrile şi Fidel Ramos. Vicepreşedintele, Salvador Laurel, a fost rivalul ei la funcţia
de preşedinte. Corazon Aquino a moştenit o insurecţie care data de douăzeci de ani în sud, o datorie externă de
25 miliarde de dolari, o datorie publică care înghiţea o treime din veniturile externe, o producţie internă în
declin şi un acord cu FMI care era pe cale să fie abrogat datorită nerespectării prevederilor incluse în el. A
negociat un nou acord, dar redresarea era foarte lentă. Neînţelegerile în provinciile insurgente au continuat şi
curând şi-au făcut apariţia şi în cadrul guvernului, în special datorită ofiţerilor din armată care criticau
incapacitatea preşedintelui de a reprima NPA şi Frontul Moro. Obligată să îl demită pe Enrile, a devenit şi mai
dependentă de Ramos; vicepreşedintele Laurel a trecut de partea lui Enrile la alegerile locale din 1987. O serie
de revolte au atras atenţia asupra controlului ei nesigur, au împiedicat-o să iniţieze reforma pământului atât de
necesară şi au sporit dependenţa ei de bunăvoinţa americanilor. în pofida sprijinului acordat anterior celor care
au cerut închiderea bazelor americane, ea a susţinut acordul care permitea prezenţa acestor baze până în 1991,
obţinând asentimentul Washingtonului pentru revederea condiţiilor acestui acord din cinci în cinci ani, ceea ce
constituia o modalitate de a spori chiria. A încheiat cu Reagan un acord prin care cei doi preşedinţi se angajau să
facă toate eforturile pentru a asigura plata a 962 milioane de dolari pentru doi ani, dar Congresul american a
aprobat doar 365 milioane de dolari. Orice extindere a termenului până la care era acceptată prezenţa bazelor
americane (1991) impunea acordul a două treimi din membrii Senatului filipinez şi eventual un referendum.
Puterea de negociere a Filipinelor era considerabilă de vreme ce bazele nu puteau fi înlocuite decât cu nişte
costuri exorbitante, iar evacuarea lor ar fi impus Statelor Unite o revedere minuţioasă şi dureroasă a strategiei, în
1991, senatul filipinez a respins un nou proiect de acord în pofida considerabilului sacrificiu în locuri de muncă
şi beneficii într-o epocă de sărăcie acută, care se agrava cu fiecare zi. Preşedintele Aquino, după ce a contestat
iniţial hotărârea Senatului, a cerut retragerea americanilor în termen de trei ani. în 1992, Aquino a fost înlocuită
în funcţia de preşedinte de Ramos, care a condus o administraţie mai coerentă şi a creat condiţii pentru o
economie ceva mai prosperă.
Ţările din Asia de Sud-Est, altele decât cele din Indochina, au format în 1967 Asociaţia Naţiunilor din
Asia de Sud-Est (Association of South EastAsian Nations - ASEAN). Cei dintâi membri ai acestei asociaţii au fost
Indonezia, Malaysia, Singapore, Thailanda şi Filipine. în 1984, li s-a alăturat Brunei. Obiectivele lor erau de a
nimici sărăcia, bolile şi alte maladii sociale; de a îmbunătăţi ponderea lor comercială şi economică în lume; de
a-şi asigura independenţa prin reducerea surselor interne de revoltă şi a tentaţiei altora de a se amesteca în
treburile lor interne; şi de a-i îndepărta pe străini. Nu era vorba de planificare militară comună sau de manevre
288
militare şi nici de orice alt tip de colaborare militară. Aceasta era o
asociaţie de ajutor reciproc, economic şi social, dar care era animată şi de anumite speranţe ascunse că ar putea
contribui la micşorarea capacităţii Indoneziei de a se impune în regiune.
ASEAN nu era prima tentativă de cooperare regională în perioada de după război. în 1961, Thailanda,
Malaya (cum se numea atunci) şi Filipine au înfiinţat Asociaţia Asiei de Sud-Est, care însă s-a dezintegrat ca
urmare a rivalităţii acestora două din urmă în privinţa revendicării statului Sabah. în 1963, aceste două state şi
Indonezia au proiectat o asociaţie tripartită diferită care nu a mai fost creată niciodată. Au existat în această
perioadă două obstacole majore: tensiunile care au rezultat în urma creării Malaysiei (realizată în 1963) şi
atitudinea procomunistă a lui Sukarno în Indonezia care era cel mai mare, mai bogat şi mai populat stat din
regiune, înlăturarea lui Sukarno de la putere de către armata indoneziana era o premisă absolut necesară pentru
crearea unei ample asociaţii sud-est asiatice, după cum era şi dorinţa Indoneziei de a colabora în acest sens.
Succesorii lui Sukarno au fost de acord cu ideea acestei asociaţii. Confruntările dintre Indonezia şi Malaysia s-
au diminuat, iar disputa dintre Malaya şi Filipine, deşi a dus la o ruptură diplomatică, s-a aplanat după ce Sabah
a votat în 1967 să se alăture Malaysiei; preşedintele Marcos a făcut o vizită la Kuala Lumpur la un an după
instalarea sa în funcţie. Relaţiile s-au înrăutăţit din nou chiar în acel an, după o misterioasă masacrare (poate
chiar de către ofiţerii lor) a unor soldaţi musulmani pe insula Corregidor şi datorită reînnoirii pretenţiilor
filipineze asupra Sabah-ului, la care Marcos a renunţat, deşi nu a vrut să ia o decizie nepopulară, în favoarea
solidarităţii regionale. Preşedintele Aquino a renunţat ulterior în mod oficial la aceste pretenţii.
Plecarea britanicilor din Asia de Sud-Est şi războiul americanilor din Vietnam au pus la încercare această
solidaritate. Anunţarea în 1968 a iminentei retrageri a britanicilor din Malaysia şi Singapore a determinat aceste
două state să încheie un nou acord cu Australia, Noua Zeelandă şi Marea Britanie (la care a aderat ulterior şi
Brunei) care să înlocuiască acordul defensiv anglo-malaiez şi apoi în acelaşi an să se alăture partenerilor lor din
ASEAN propunând ca Asia de Sud-Est să fie declarată o zonă a păcii, libertăţii şi neutralităţii. Dacă aceşti doi
paşi au fost consecvenţi unul faţă de altul, inconsecvenţa a constat în preţul plătit pentru tranziţia de la o lume
colonială la un nou sistem de cooperare regională pentru o mai sigură garantare a independenţei naţionale.
Războiul pe care îl duceau americanii în Vietnam constituia un afront la adresa acestei independenţe, dar după
ofensiva Tet de la începutul anului 1968 Statele Unite au început să planifice retragerea care a fost în cele din
urmă garantată de tratatele semnate la Paris în 1973. Pentru statele membre ale ASEAN cea mai neplăcută
consecinţă a eşecului înregistrat de americani în Vietnam a fost apropierea lui Nixon de China şi acordul dat
Chinei de a îşi exercita puterea în Asia de Sud-Est, rol abandonat de Statele Unite, precum şi problema de a
decide dacă principalul duşman din regiune era acum China comunistă sau Vietnamul comunist. Ameninţarea
pe care o reprezenta Vietnamul a devenit mult mai acută după invadarea de către Vietnam a Kampuchiei şi
dominaţia vietnameză în această tară.
Membrii ASEAN erau divizaţi. în 1970, la ONU, Malaysia şi Singapore au votat pentru a se acorda locul
Chinei în Consiliul de Securitate regimului de la Beijing, Filipine a votat împotrivă, iar Indonezia şi Thailanda
s-au abţinut. Majoritatea membrilor ASEAN au sperat că Vietnamul se va alătura asociaţiei lor în pofida
regimului său comunist, dar invadând Kampuchia, Vietnamul a încălcat unul dintre principiile de bază ale
ASEAN - respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Tratatul Vietnamului cu URSS a fost un alt gest
împotriva alăturării la asociaţie de vreme ce un alt principiu al ASEAN era hotărârea de a nu implica marile
puteri în problemele regiunii. Dilema a fost mult mai acută în cazul Thailandei. Thailanda dorea să acţioneze în
acord cu partenerii săi din ASEAN, dar ea era ameninţată mult mai direct decât ceilalţi membri de expansiunea
vietnamezilor în Kampuchia şi era foarte conştientă că ASEAN nu dispune de forţa militară necesară pentru a se
opune agresiunii vietnameze, în timp ce China dispune de această forţă. In termeni militari efectivele
antivietnameze erau khmerii roşii şi China. Pentru alţi membri ai ASEAN, pe de altă parte, în special pentru
Indonezia, China reprezenta principala ameninţare pentru regiune pe termen lung, iar incursiunea Chinei în
Vietnamul de Nord din 1979 era un semn rău. în aceste împrejurări, supravieţuirea ASEAN depindea de
diplomaţia liderilor săi şi de măsura în care aceştia realizau ce importanţă are această asociaţie pentru ei, dar
tensiunile din cadrul ei nu au dispărut până când vietnamezii s-au retras din Kampuchia, iar ruşii s-au retras din
Vietnam la sfârşitul deceniului.
Aliaţii au fost îngrijoraţi de rapoartele de pe parcursul anului 1989 care relatau despre faptul că Singapore
se pregăteşte să acorde Statelor Unite dreptul de a-şi crea baze militare pe teritoriul acestei ţări încălcând voinţa
ASEAN de a menţine această regiune o zonă a păcii. Li s-au dat asigurări că aceste baze vor folosi numai pentru
efectuarea unor reparaţii şi pentru întreţinere.
După un sfert de deceniu de cooperare neostentativă ASEAN a fost tentat să îşi extindă obiectivele şi
dimensiunile. în 1993, convorbirile regulate pe tema securităţii au fost extinse în cadrul unui Forum Regional
ASEAN din care făceau parte cincisprezece state şi Uniunea Europeană. în ceea ce priveşte problemele de ordin
289
economic, apariţia, la iniţiativa Australiei, a forumului de Cooperare Economică a Ţărilor din Asia şi Pacific
(Asian Pacific Economic Co-operation - APEC) a semnalat apariţia unei organizaţii zonale mai ample care ar
putea pune în umbră ASEAN sau ar putea include această asociaţie într-o nouă şi vastă zonă de comerţ liber.
17. AFGHANISTAN
Identitatea statului modern Afganistan a început să fie creată de şahul Ahmed în secolul al XVIII-lea după
asasinarea şahului Nadir al Iranului, al cărui imperiu se întinsese asupra pathanilor, turkmenilor, uzbecilor şi
hazarilor (descendenţi ai mongolilor) care trăiau în zona cuprinsă între deserturile din estul Iranului şi ceea ce
avea să devină frontiera de nord-vest a britanicilor în India. în secolul al XlX-lea britanicii, după ce au înfrânt
populaţia sikh, şi-au extins stăpânirea spre vest, unde s-au confruntat cu Amir Abdur Rahman din Afganistan
care, consolidându-şi poziţia după o perioadă de tulburări, se deplasa în direcţie opusă. In 1893, a fost stabilită
linia Durând, care poartă numele ministrului de externe al Indiei şi care trece prin regiunea Pathan, dar traseul ei
nu a fost stabilit în mod precis şi de aceea multe guverne afgane succesive au negat faptul că ea ar fi fost
concepută vreodată ca frontieră internaţională.
De ambele părţi ale frontierei afgano-pakistaneze trăiesc între opt şi zece milioane de pathani vorbitori de
pushtu. în preajma dobândirii independenţei de către Pakistan în 1947 şi după aceea, Afganistanul a încercat să
convingă întâi Marea Britanie şi apoi Pakistanul să fie de acord cu crearea unui stat independent Pathan sau
Pushtu care nu i-ar include însă pe pathanii care trăiesc în Afganistan (care nu doreau să-şi schimbe statutul),
dar s-ar întinde din Chitral în nord-vestul Kashmirului în jos până la Sind şi ar putea cuprinde şi anumite părţi
din Baluchistan şi Sind şi chiar Karachi. Pakistanul a respins ideea. Timp de câţiva ani s-au înregistrat
confruntări de graniţă - asociate în special cu fachirul din Ipi, un ghimpe în trupul Pakistanului - şi o serie de
proteste şi tulburări pe plan intern. Pakistanul a acceptat oferta şahului Iranului, făcută în 1950, de a media
conflictul, dar ea nu s-a materializat niciodată. La scurt timp după aceea disputa a luat sfârşit, dar ea a continuat
să afecteze relaţiile dintre Afganistan şi Pakistan şi, împreună cu tradiţionalele relaţii de prietenie ale
Afganistanului cu URSS, a fost un factor de menţinere a Afganistanului în afara negocierilor care vizau
încheierea Pactului de la Bagdad, negocieri garantate de Occident. Din 1953, când a devenit primul beneficiar
necomunist al ajutorului sovietic, Afganistanul a intrat în sfera de influenţă a URSS, dar dependenţa lui faţă de
URSS a fost discretă timp de douăzeci şi cinci de ani. Afganistanul a rămas în afara planurilor mondiale.
Afganistanul modern a fost guvernat de pathanii din sud-est fără încuviinţarea altor rase, dintre care cea
mai importantă era rasa nordicilor care, deşi dornici să-i caracterizeze rapid pe pathani drept leneşi, au găsit în
extraordinara bogăţie a
ţinuturilor şi turmelor lor o compensaţie pentru disproporţionat de mica lor influenţă politică. Afganistanul era o
ţară cu resurse naturale reduse şi cu un sistem fiscal medieval. Dat fiind că parlamentul refuza să introducă orice
taxă asupra pământului, venitul public era acoperit de taxele vamale care erau extrem de mici. Contrabanda era
o activitate economică majorăf Şahul Muhammad Zahir, care a urcat pe tron în 1935, era dispus să accepte un
anumit progres, dar a fost împiedicat de un parlament pe care el, spre deosebire de vecinul său şahul Iranului, nu
avea destulă putere să îl dizolve sau manipuleze. A fost detronat în 1973, pe când făcea o vizită în Europa,
monarhia a fost abolită şi Afganistanul s-a proclamat republică, având ca preşedinte una dintre rudele sale,
Muhammad Daud. în anii '60, ajutorul extern (sovietic, dar şi chinez şi francez) a fost folosit în primul rând
pentru construcţia de drumuri. Anumite laturi ale acestei activităţi, ca de pildă drumul şi tunelurile construite de
inginerii ruşi de la Mazar-i-Sharif lângă frontiera cu URSS şi de la Hindu Kush la Kabul, au avut o evidentă
importanţă strategică, alarmând Pakistanul.
Muhammad Daud a fost ajutat să vină la putere în 1973 de o secţiune a Partidului (mai mult sau mai puţin
comunist) Democratic Popular (PDP) care a fost creat în 1965 şi aproape imediat s-a scindat în două. Una dintre
facţiuni - Khalq - condusă de Nur Muhammad Taraki şi Hafizullah Amin era alcătuită în general din ţărani şi
pathani. Cealaltă facţiune - Parcham - condusă de Babrak Karmal era alcătuită din orăşeni şi se bucura de
aderenţi în rândul tadjikilor şi a altor neamuri nevorbitoare de pushtu. Parcham 1-a susţinut pe Muhammad
Daud şi drept răsplată a obţinut câteva locuri în guvernul acestuia. Dar Muhammad Daud a încercat să
stârnească estul împotriva vestului şi viceversa. A cerut ajutor şahului Iranului (şi poate Statelor Unite), a
persecutat atât gruparea Parcham cât şi grupul Khalq, iar în 1977 i-a azvârlit pe liderii celor două partide în
închisoare. Ambele facţiuni însă au avut relaţii bune cu armata, iar în 1978 când situaţia s-a schimbat,
Muhammad Daud a fost înlăturat de la putere. Aceasta a fost o victorie în special pentru Khalq care, după o
timidă colaborare cu Parcham, i-a trimis pe Karmal şi alţi lideri ai Parcham într-un exil demn ca ambasadori.
290
Când ulterior au fost invitaţi să revină în ţară, au preferat să nu facă acest lucru.
Taraki şi Amin au ajuns curând la ananghie. Reformele lor categorice au supărat proprietarii de pământ şi
clerul şi au provocat revolte în timpul cărora mulţi oameni au fost ucişi (inclusiv, accidental, ambasadorul
american al cărui rol din culise, dacă a existat, a rămas un mister). în timpul unei aşa-numite lovituri de stat
împotriva guvernului, circa cincizeci de consilieri ruşi din Hexat, în apropierea frontierei cu Iranul, au fost ucişi
cu sălbăticie. Steaua lui Taraki a intrat în declin, iar Amin a încercat să preia controlul ordonând efectuarea unor
razii la ţară şi omorând mii de duşmani. îngrijoraţi de aceste tulburări, de agitaţia opoziţiei islamice provocată de
persecuţiile lui Amin şi de exemplul Iranului vecin, şi poate şi de evenimentele din Iran care au constituit atât o
tentaţie cât şi o scuză pentru o lovitură de stat organizată de americani acolo, ruşii s-au decis să scape de Amin
şi să îşi întărească controlul asupra Afganistanului. Dar dat fiind că Taraki, încurajat de ruşi, a fost cât pe ce să îl
înlăture şi să îl ucidă pe Amin, Amin 1-a înlăturat şi 1-a ucis. Amin, care s-a
dovedit mai puţin docil decât dorea Moscova, a mai rezistat încă trei luni după care ruşii, provocându-1 să le
ceară ajutorul pentru a pune capăt unei revolte pe care nu o mai putea stăpâni, au invadat ţara în ultimele zile ale
anului 1979. Amin a fost executat, Karmal a reapărut şi a fost instalat preşedinte.
în climatul efervescent al Războiului rece, acest act de agresiune a fost interpretat la Washington mai
degrabă ca o manevră calculată în cadrul strategiei globale sovietice decât ca un răspuns la paşii periculoşi ai
unui guvern marionetă incompetent. Din punctul de vedere al Moscovei, regimul lui Taraki şi Amin a creat haos
şi, dacă este să dăm crezare variantei oficiale lansată de Moscova, a acţionat la ordinele duşmanilor Moscovei
din Iran, Pakistan şi Statele Unite. Această zonă de conflict a avut în plus o caracteristică specială. Era vorba
despre o ţară musulmană şi cu o numeroasă populaţie de origine turkmenă care se afla la graniţa unor republici
cu aceeaşi structură din cadrul Asiei centrale sovietice unde, după cum îşi putea aduce aminte fiecare membru al
Politburo-ului, revoltele bashmak-^oi sau ale tâlharilor au avut un caracter endemic vreme de jumătate din
existenţa URSS. în această zonă existau suficiente motive pentru o invazie pe care majoritatea Politburo-ului a
sprijinit-o la îndemnul, aparent din afară, al membrilor săi militari, influenţaţi de argumentele personalităţilor
din conducerea republicilor din Asia centrală.
Dar consecinţele au fost mai ample decât aceste motive. Invazia sovietică a coincis cu confuzia
postrevoluţionară din Iran şi cu permanenta nesiguranţă din Pakistan, unde, cu puţin timp înainte de invazie,
generalul Zia ul-Haq şi-a făcut cunoscută nesiguranţa anulând alegerile şi interzicând activitatea tuturor
partidelor politice. Moscova a acuzat atât Iranul cât şi Pakistanul că se amestecă în problemele Afganistanului,
iar aceste acuzaţii, adevărate sau nu, puteau anunţa noi acte de agresiune. Invazia a adus trupele sovietice de
elită la o distanţă de o oră de zbor de Golful Persic şi de Oceanul Indian şi de regiunea Baluchi: locuitorii
baluchi luptaseră împotriva stăpânilor lor iranieni şi pakistanezi din 1973 până în 1976 şi mulţi fugiseră în
Afganistan şi în URSS. După faza iniţială a invaziei, două treimi din invadatorii ruşi s-au deplasat în sud-vestul
Afganistanului, unde Washingtonul îi considera o ameninţare la adresa Iranului şi a Golfului. Deplasarea
vaselor de război americane spre Golf a însemnat pentru Moscova acelaşi mesaj.
Statele Unite au ales ca modalitate de a reacţiona condamnarea implicaţiilor înfricoşătoare ale invaziei.
Acest lucru nu era dificil, de vreme ce invazia era un act de agresiune evident. Din punctul de vedere al
americanilor, acest lucru era de asemenea necesar, dat fiind că prestigiul şi influenţa Statelor Unite au fost serios
afectate de menţinerea în captivitate a ostaticilor americani şi de căderea şahului; şahul personal a fost
caracterizat drept un bastion al puterii americane, iar Washingtonul a fost acuzat - iniţial chiar de americanii
îngroziţi - de a nu fi reuşit să ajute şi să salveze un prieten puternic. Poziţia americanilor în zona Golfului şi în
jurul zonei Golfului a fost afectată de această acuzaţie, chiar dacă arabii s-au bucurat în secret de înfrângerea
suferită de monarhul nearab pe care nici unul dintre ei nu îl apreciase. Preşedintele Carter a fost interesat în mod
legitim să schimbe centrul atenţiei internaţionale de la propria sa dilemă în privinţa crizei ostaticilor asupra
ororilor
comise de ruşi în Afganistan şi a fost puternic sprijinit în acest sens de lumea musulmană. Conferinţa Islamică,
instituţie creată în 1969 de monarhia saudită, s-a întrunit de urgenţă, iar în cadrul acestei întâlniri Khomeini a
adus acuzaţii URSS, iar Statele Unite şi întreaga lume arabă i s-au alăturat în a condamna invazia în Afganistan.
Statele din Golf au condamnat mult mai energic această intervenţie decât ţările arabe de pe frontul confruntării
anti-israeliene (Siria, Algeria, Libia, Yemenul de Sud şi OEP), deşi acesta din urmă nu s-a putut abţine să nu
condamne şi el acţiunea ruşilor. Măsurile concrete luate însă de preşedintele Carter au fost limitate. La începutul
anului el a anunţat, cu referire specială la Golf, crearea unei Forţe Rapide de Desfăşurare (Rapid Deployment
Force) de 100 000 de oameni, dar o astfel de forţă nu exista încă. Nici nu era clar care ar fi fost atribuţiile ei
dacă ar fi existat. Preşedintele a revenit deci la măsurile pe termen lung de tipul stopării exportului de cereale
către URSS (măsură care nu a fost deloc pe placul fermierilor americani care au vândut cerealele Argentinei, de
unde şi-au urmat calea spre URSS) sau a încercării de a orchestra nemulţumirea opiniei publice internaţionale
291
prin boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, care i-a deranjat pe ruşi, dar nu i-a afectat prea mult şi a
stârnit un răspuns variat din partea restului lumii. Din punct de vedere geopolitic, principala consecinţă imediată
a invaziei a fost faptul că URSS a fost obligat să implice efective de circa 90 000 de oameni pentru a readuce
pacea într-o ţară care se afla deja în sfera sa de influenţă şi să asiste la eşecul înregistrat de această forţă în
încercarea de a redobândi controlul efectiv asupra ei.
Din punctul de vedete al Moscovei, invazia a înrăutăţit şi a îmbunătăţit în egală măsură situaţia. înlocuirea
lui Amin cu Karmal a îmblânzit şi a îmbunătăţit atitudinea regimului intern, dar invazia a venit în ajutorul
opoziţiei care a beneficiat de fonduri americane, care au atins cifra de circa 1 miliard de dolari şi de rachete
moderne şi alte arme. Guvernul lui Karmal a reintrodus învăţământul religios în şcoli, a permis transmiterea
unor emisiuni religioase la televizor şi a construit chiar moschee noi, câştigând astfel loialitatea mullah-ilor mai
tineri. A încercat să stabilească bune relaţii cu liderii triburilor. Oponenţii acestui regim, cunoscuţi generic sub
numele de mujaheddini, controlau circa două treimi din ţară, dar erau împărţiţi în şapte grupuri cantonate la
Peshawar şi alte opt cantonate în Iran. Partea leului din ajutorul american, canalizat prin Pakistan şi acordat la
îndemnul Pakistanului, a revenit fundamentaliştilor musulmani sunniţi priviţi cu neîncredere de grupurile şiite
care acţionau în zonele vestice ale ţării cu sprijin iranian, de liderii mai învăţaţi sau laici şi de adepţii fostului
rege (care trăia la Roma şi nu îşi manifestase dorinţa de a reveni în ţară). Un număr redus de indivizi s-au
îmbogăţit făcând trafic de arme şi de droguri, în timp ce un număr foarte mare de oameni au luptat şi au murit
într-un război îngrozitor, menţinut de marile puteri.
începând din 1982, ONU a încercat în fiecare an să găsească mijloacele pentru a se încheia un acord de
încetare a focului, pentru a se stabili o dată limită pentru retragerea trupelor sovietice şi pentru încheierea unor
acorduri între guvernele pakistၮnez şi afgan pentru a se pune capăt ajutorului acordat mujaheddin-ilor prin
Pakistan şi a se asigura condiţii pentru revenirea miilor de refugiaţi afgani care au
fugit în Pakistan. Pakistanul şi Statele Unite nu au cooperat atâta timp cât mujaheddinii păreau să aibă şanse să
răstoarne regimul comunist din Kabul, iar administraţia Reagan nu a vrut să anticipeze avantajele pe care i le
oferea posibilitatea de a profita de răsturnarea planurilor pe care Moscova şi le-a impus invadând Afganistanul.
Venirea la putere a lui Gorbaciov la Moscova a schimbat situaţia, chiar dacă într-un ritm lent. Gorbaciov
era decis să renunţe la o afacere care a presupus costuri foarte mari în bani şi vieţi omeneşti. El voia să menţină
regimul comunist din Kabul, dar dacă trebuia să aleagă între a-1 salva şi evacuare el ar fi ales a doua variantă. în
1986, a oferit o retragere simbolică imediată şi retragerea totală imediat ce se va renunţa la ostilităţile împotriva
Kabulului. Peste un an a renunţat la condiţia impusă şi a anunţat retragerea totală în decurs de zece luni. între
timp a încercat să consolideze guvernul afgan prin înlăturarea lui Karmal şi instalarea la putere a lui Muhammad
Najibullah, un tenace şef de poliţie pushtu, care a devenit secretarul general al partidului de guvernământ
Partidul Democratic Popular (PDP) şi ulterior şef al statului. Najibullah a avut dubla sarcină de a controla
facţiunile care alcătuiau PDP şi de a ademeni opoziţia (sau o parte din ea)'într-o coaliţie mai amplă în cadrul
unui parlament nou ales şi în virtutea unei constituţii. Dar condiţiile lui, care includeau ca PDP să îşi rezerve
rolul de lider şi o relaţie specială cu URSS, au fost greu de acceptat pentru mujaheddini, care în acel moment
beneficiau de un şi mai mare ajutor material din partea americanilor şi de mai multe arme, tot mai sofisticate.
Invadatorii ruşi au plecat în cadrul termenul stabilit, dar anticipata cădere a guvernului pe care îl lăsau în urmă
nu s-a produs, iar mujaheddinii nu au reuşit să cucerească Jellalabad sau alte puncte cheie din est. Najibullah a
încercat atât să rămână la putere în capitală şi în cea mai mare parte a ţării, cât şi să ajungă treptat la o înţelegere
cu un număr cât mai mare de grupuri de gherilă pentru a pregăti terenul pentru instalarea păcii sub un guvern cu
o bază cuprinzătoare. Dar în 1992, şi-a pierdut curajul şi s-a refugiat într-o tabără ONU, lăsându-i pe diferiţii săi
adversari să se lupte între ei. Neînţelegerile lor erau atât de ordin etnic, cât şi ideologic: pathanii, uzbecii, tadjicii
luptau pentru putere şi pentru ajutor din Pakistan sau Iran sau Arabia Saudită sau Statele Unite. Noul preşedinte
Burhanuddin Rabbani, el însuşi tadjik, a încercat să stabilească bune relaţii cu liderul tadjik Ahmed Shah Masud
şi cu liderul uzbek Abdul Rashid Dostum (care controlau zona de nord în jurul Mazar-i-Sharif). Anul următor
însă, Rabbani 1-a numit pe principalul său adversar, Gulbuddin Hekmatyar, prim-ministru, după care
Hekmatyar, care se bucurase de ajutor din partea Pakistanului şi Arabiei Saudite şi - în ciuda faptului că era
musulman sunnit - din partea Iranului, a făcut o nouă alianţă cu Masud şi Dostum şi a început să atace Kabulul.
ONU a convins cu greu principalele facţiuni să încheie o alianţă care presupunea demisia lui Rabbani, dar
apariţia unei noi facţiuni, talibanii, a distrus acest plan. Talibanii, în marea lor majoritate tineri pathani din sud,
uniţi de dorinţa de a pune mâna pe fiefurile altora, au cucerit Kandahar şi au înaintat spre Kabul, au înfrânt
trupele lui Hekmatyar pe drum şi i-au dat un r.ou imbold lui Rabbani, care şi-a retras demisia. Opriţi înainte de
Kabul, talibanii au continuat drumul spre Herat, pe care l-au cucerit fără lupte şi au revenit pentru un nou atac
împotriva capitalei.
18. COREEA
292
După războiul din Peninsula coreană, cele două Corei au rămas ani de-a rândul profund ostile una faţă de
cealaltă şi au fost condamnate la decenii de haos. Inferioritatea militară a Coreii de Sud a fost atenuată de
întăririle venite din partea americanilor - o forţă ONU comandată de un general american a rămas în ţară - şi de
o amplă şi spectaculoasă performanţă economică. ONU a votat anual în favoarea reunificării ţării pe calea
alegerilor libere, dar aceste rezoluţii nu au avut nici un efect. Aceeaşi soartă au avut şi convorbirile dintre
Coreea de Nord şi Coreea de Sud din 1971-1973 şi din anii '80. în Coreea de Nord, mareşalul Kim ii Sung a
rămas la conducere neîntrerupt. Opoziţia nu a îndrăznit să se manifeste în nici un fel. Pe vreme ce acesta
îmbătrânea (era născut în 1912), devenea tot mai autoritar şi tot mai decis să asigure succesiunea la conducere
fiului său Kim Jong II. în Coreea de Sud, regimul nemilos al lui Synghman Rhee, sprijinit de un tratat defensiv
încheiat în 1953 cu Statele Unite, s-a încheiat în 1960, când acesta a fost obligat să demisioneze şi să fugă în
Hawaii, unde a murit în 1965 la vârsta de 90 de ani. Lovitura de stat militară din 19611-a adus la putere pe
generalul Park Chung Hee şi datorită inflexibilităţii vieţii politice sud-coreene Park a rămas la putere timp de
aproape douăzeci de ani. Aceşti ani au fost marcaţi de un considerabil succes economic (care a încetat în 1973 şi
după acest an) şi de permanente, deşi ineficiente, proteste împotriva cruzimii şi corupţiei regimului. în 1963, a
fost ridicată legea marţială, iar Park şi principalii săi colaboratori au devenit civili. Park a fost ales preşedinte în
1963 şi din nou în 1967 şi 1971 şi a trimis un contingent să lupte alături de americani în Vietnam. în 1971, una
dintre cele două divizii ale Statelor Unite a fost retrasă. în 1972 a fost reintrodusă legea marţială, neţinându-se în
asemenea măsură cont de drepturile omului încât preşedintele Carter a anunţat că va fi retrasă şi de-a doua
divizie americană rămasă - decizie anulată de Reagan în momentul în care a devenit evident că trupele Coreii de
Nord devin tot mai numeroase. în 1979, Park a fost asasinat de şeful serviciilor sale secrete. Noul preşedinte,
Choi Kyu Hwa, a promis că va introduce o serie de măsuri democratice, dar a fost privat de putere de un grup de
ofiţeri conduşi de generalul Chon Doo Hwan. Demonstraţiile care s-au transformat în revoltă în Kwangju, în
mai 1980, au fost izolate şi reprimate cu brutalitate (au fost ucise aproximativ 2 000 de persoane), iar peste nouă
luni Choi, o faţadă civilă pentru un regim militar, a demisionat şi a fost înlocuit în funcţie de Chon, care a fost
invitat de Reagan să facă o vizită la Washington. în 1983, o bombă plasată mai mult ca siguri de nord-coreeni a
ucis
douăzeci şi unu de oameni în Rangoon, inclusiv patru miniştri sud-coreeni. Preşedintele Chon, ţinta vizată, a
scăpat cu viaţă. Această nelegiuire a întrerupt convorbirile care începuseră pe tema unificării celor două Corei.
Ele au fost totuşi reluate în 1984-1985. Rezultatele au fost modeste: au fost permise câteva zeci de vizite într-o
parte şi în alta la rude, dar nu au fost reduse fortificaţiile de pe frontiere sau manevrele militare. Alegerea
Seulului ca loc de desfăşurare a Jocurilor Olimpice din 1988 a determinat Coreea de Nord să ceară să fie incluse
şi localităţi din ţară. Comitetul Olimpic Internaţional s-a oferit să organizeze cinci evenimente din cadrul
Olimpiadei în Coreea de Nord, dar a pus condiţii pe care aceasta nu le-a acceptat. In anii '80, Coreea de Sud a
reuşit să treacă de o perioadă de dezvoltare economică cu un puternic sistem protectionist şi să devină o putere
industrială înfloritoare în cadrul unui sistem mondial şi mai ales liberal din punct de vedere economic.
Reunificarea peninsulei şi mai bune relaţii cu duşmanii ideologici i-ar fi oferit noi succese economice, fără ca
acestea să fie totuşi esenţiale. Când în 1988 mandatul de preşedinte al lui Chon a luat sfârşit, succesiunea putea
fi asigurată prin decret, lovitură de stat sau alegeri. Chon a ales ultima variantă, iar alegerea lui a demonstrat
importantele schimbări petrecute în Coreea de Sud care a devenit dintr-o ţară în război cu Coreea de Nord, o
ţară în competiţie cu Japonia şi alţi giganţi economici. Prietenul lui Chon şi succesorul ales, generalul Roh Tae
Woo, a câştigat alegerile obţinând 37% din voturi, în defavoarea unei opoziţii divizate. Iminenţa Jocurilor
Olimpice este posibil să îl fi ajutat, având în vedere că sud-coreenii erau dornici să evite tulburările sau vărsările
de sânge pe durata Jocurilor Olimpice şi au preferat de aceea să aleagă un regim deja instaurat decât nesiguranţa
unor schimbări radicale. Alegerile au fost precedate de şase luni de violenţe, care au îngrijorat Statele Unite
precum şi pe Roh, care a adoptat un ton conciliant adresat în special clasei mijlocii şi oamenilor de vârstă medie
care au manifestat simpatie faţă de demonstraţiile de indignare ale tineretului radical. După victoria în alegeri,
Roh a stabilit relaţii diplomatice cu China şi Rusia (în timpul unei vizite la Seul din 1992 Elţîn şi-a cerut scuze
pentru doborârea în 1983 a unui avion al Liniilor Aeriene Coreene), dar a restrâns relaţiile comerciale cu Statele
Unite, s-a opus cererii acestora de a mări de patru ori contribuţia Coreii de Sud la costurile trupelor americane
din ţară şi a refuzat să trimită trupe în Războiul din Golf din 1991. A iniţiat convorbiri, fructuoase în cele din
urmă, cu Coreea de Nord, a fost de acord cu admiterea ambelor state coreene în ONU şi a încercat să-i
tempereze pe unii dintre oponenţii săi pe plan intern. Aceşti oponenţi erau în număr de trei: Kim Yong Pil, fost
ofiţer care a jucat un rol important în lovitura de stat din 1961, dar a rupt relaţiile cu Park în 1973 şi a reapărut în
1980 ca lider al Noului Partid Republican Democrat; Kim Young Sam, lider al Partidului Reunificării
Democrate; şi Kim Dae Jung, lider al celui mai mare grup din opoziţie, Partidul pentru Pace şi Democraţie
(ulterior Partidul Democrat). Primii doi au acceptat să fuzioneze cu Partidul Justiţiei Democrate al lui Roh, au
293
urmărit să obţină rolul de succesor favorit al lui Roh şi au format împreună cu el Partidul Liberal Democrat.
Kim Young Sam i-a urmat în funcţie lui Roh în 1992 – cel
dintâi preşedinte civil în ultimii treizeci de ani, un reformator conservator precaut care a vrut să demaşte
corupţia din guvern şi din lumea oamenilor de afaceri şi un asiduu vizitator al vecinilor asiatici. După o pauză,
la începutul anilor '90, economia sud-coreeană şi-a reluat dezvoltarea vertiginoasă, cu o creştere
corespunzătoare a salariilor şi a deficitului conturilor străine. Dar sechelele trecerii de la autocraţia militară au
inclus revelaţii amplu mediatizate referitoare la imensele delapidări care au însoţit transformarea ţării într-una
dintre cele mai productive economii.
în Coreea de Nord, guvernul a declarat în 1985 că va adera la Tratatul de Neproliferare Nucleară, dar
intenţiona în acelaşi timp să compenseze cu arme nucleare superioritatea armamentului nenuclear al Coreii de
Sud. Lipsită de ajutorul sovietic datorită schimbărilor intervenite la Moscova, Coreea de Nord a fost tot mai
sensibilă la presiunile venite din partea americanilor şi japonezilor şi a acceptat în 1991 o inspecţie a Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), dar apoi a refuzat să semneze acordul dacă Statele Unite nu îşi
retrag trupele din Coreea de Sud. Kim ii Sung spera că se bucura de recunoaşterea Statelor Unite şi a Japoniei ca
preţ pentru abandonarea capacităţilor sale nucleare. A adoptat un stil deranjant în relaţiile cu AIEA, acceptând
unele dintre cererile acesteia, dând înapoi în cazul altora sau în cazul promisiunilor sale, determinând în cele din
urmă AIEA să prezinte situaţia spre soluţionare Consiliului de Securitate şi preşedintelui Clinton care să
ameninţe cu impunerea de sancţiuni economice sau chiar cu intervenţia armată.
Principala preocupare a lui Clinton privea capacitatea nucleară a Coreii de Nord şi intenţiile acesteia, în
timp ce Coreea de Sud - şi Japonia şi China - a început să se teamă că impetuozitatea lui Clinton l-ar putea stârni
pe Kim să declanşeze un război, nuclear sau nu. Kim ii Sung a încercat să distragă atenţia de la problema
nucleară făcând propuneri Coreii de Sud în vederea unei uniuni economice sau chiar a reunificării, nici una
dintre aceste variante nefiind plauzibilă în viitorul apropiat. Singura sa formă de internaţionalism a fost Zona
economică liberă de pe râul Tuman, în care era membru alături de China, Rusia, Mongolia şi Coreea de Sud. în
1994, în ajunul unei prime întâlniri cu omologul său din sud, a murit subit lăsându-1 pe fiul său ca succesor
semidesemnat, care a devenit noul şef al statului, dar nu a fost numit oficial, poate din cauza scindărilor
existente în cadrul armatei. După moartea Marelui Conducător, Clinton a obţinut un acord printr-o combinaţie
de ameninţări cu acţiuni militare şi concesii. Coreea de Nord a acceptat să pună capăt fabricării de noi reactoare
capabile să producă arme cu plutoniu, să nu reproceseze focoasele folosite şi să accepte inspecţii periodice ale
AIEA în schimbul furnizării de către Statele Unite până în anul 2003 a două reactoare nucleare cu capacitate
militară scăzută. Statele Unite au acceptat de asemenea să reia relaţiile diplomatice, aprovizionarea cu petrol şi
să înlăture obstacolele în calea relaţiilor comerciale şi a investiţiilor. Treptat s-a renunţat la inspectarea
presupusului stoc de arme nucleare al Coreii de Nord.
NOTE
A. ASIA CENTRALĂ
După căderea Uniunii Sovietice şi a imperiului rus din Asia, au apărut cinci noi state suverane cu o
populaţie, inegal distribuită, de 50 de milioane de locuitori, în marea lor majoritate turci de religie musulmană,
cea mai mare minoritate fiind reprezentată de circa 8 milioane de ruşi, cei mai mulţi dintre ei trăind în jumătatea
nordică a Kazahstanului. Acest bloc de state, denumit anterior cu un termen ambiguu din punct de vedere
politic, Turkestanul Rus, ale cărui state componente şi-au declarat toate independenţa în 1990 în cadrul
frontierelor pe care le-au avut ca republici sovietice, are frontiere cu Rusia, China, Pakistan, Afganistan şi Iran,
dar nici unul cu Turcia. Nici unul nu are acces la mare. în partea de nord a acestei zone se află imensul stat
Kazahstan, de mărimea Indiei şi de două ori mărimea a patru alte republici împreună, dar cu o populaţie de
numai 17 milioane de locuitori, dintre care 40% sunt kazahi şi 40% ruşi. Spre sud se află cele două state
depresionare Turkmenistan şi Uzbekistan şi statele mai mici Tadjikistan şi Kirghizia - redenumită Kîrgîzstan -
din munţii înalţi spre estul Uzbekistanului. Cel mai populat dintre cele cinci şi cel mai omogen din punct de
vedere etnic este Uzbekistanul. în statele din estul Uzbekistanului există importante minorităţi uzbece, iar în
întreaga zonă uzbecii sunt cei mai numeroşi (după care urmează ruşii), întreaga zonă este predominant turcească
cu excepţia Tadjikistanului, care este în proporţie de 60% iraniană; şi predominant sunnită cu un anumit procent
de şiiţi în zona de centură din sud. Kazahstanul, cel mai bogat stat în ceea ce priveşte resursele naturale, în
primul rând în petrol, este singurul care se învecinează cu Rusia. Rezervele lui de petrol au fost considerate atât
de importante încât ar putea concura dominaţia Orientului Mijlociu. Tukmenistanul, foarte bogat în gaze
naturale, petrol şi alte minereuri se învecinează cu Iranul şi Afganistanul; Uzbekistanul, bogat şi el în gaze
294
naturale şi petrol, se învecinează cu Afganistanul; Tadjikistanul se învecinează cu Afganistanul, Pakistanul şi
China; Kîrgîzstanul se învecinează cu China. Toate aceste state noi au resurse importante, dar subdezvoltate,
precum şi o infrastructură economică slabă, un aparat administrativ modest, o rată mare a natalităţii, dispute
între ele şi în interiorul statelor lor şi graniţe artificiale stabilite de Moscova în anii '20 şi '30, când acestea au
devenit republici sovietice. După dobândirea independenţei, guvernele lor au încetat să se autoproclame
comuniste, dar au rămas autocrate: în Turkmenistan, de exemplu, la alegerile din 1992 fostul comunist
Saparmurad Nigazov a obţinut aproape 100% din voturi. Au încetat de asemenea să mai fie în afara hărţilor.
Iranul şi Turcia au întrezărit noi posibile zone de influenţă. S-a făcut schimb de vizite între liderii celor patru
state turceşti şi preşedintele Ozal al Turciei. S-au făcut de asemenea gesturi de curtoazie între aceşti lideri şi
Iran, care a fost iniţiatorul unui Consiliu Caspic (Iran, Rusia, Azerbaidjan, Turkmenistan) şi o Organizaţie de
Cooperare Economică (Iran, Turcia, Pakistan, Afganistan şi cinci noi state). Aceste organisme au fost suspectate
că nutresc ambiţii ascunse semiimperiale iraniene. Un Tratat de Cooperare Economică în zona Mării Neagre,
promovat de Turcia, a fost semnat în 1992 de unsprezece state, în special asiatice. China nemusulmană şi India
şi-au manifestat dorinţa de a stabili relaţii comerciale şi în domeniul comunicaţiilor, de la serviciile telefonice
până la programele de zbor. Ruşii şi alţii s-au temut de răspândirea partidelor specifice islamice, pe care ei
le calificau drept fundamentaliste. în Tadjikistan, 20% din populaţie sunt uzbeci, iar conflictele etnice şi
religioase s-au transformat în 1992 în război civil. Preşedintele Rakhmon Nabijev a fost silit să fugă, dar a fost
readus la putere prin intervenţia ruşilor şi a uzbecilor după un scurt interval în care Partidul Renaşterii Islamice,
care se bucura de sprijinul regimului Najibullah din Afganistan, a format un guvern de coaliţie angajat din punct
de vedere religios într-un stat laic. La întoarcerea lui Nabijev, 100 000 sau poate chiar mai mulţi refugiaţi au
fugit în Afganistan (care are o populaţie tadjikă de 3 milioane de oameni).
B.SRI LANKA
Ceylonul şi-a dobândit independenţa faţă de Marea Britanie în 1948, ca urmare a retragerii britanicilor din
India. în 1972, el se proclamă Republica Sri Lanka.
Ţara a fost guvernată alternativ de două familii importante şi de partidele pe care aceste familii le-au
creat: Partidul Naţional Unit (UnitedNational Party - UNP), condus rând pe rând de D.S. Senanayake, de fiul
său Dudley Senanayake şi de nepotul său Sir John Kotelawala şi Partidul Libertăţii din Sri Lanka (Sri Lanka
Freedom Party - SLFP), înfiinţat de Solomon Bandaranaike, un dezertor din UNP, iar după asasinarea sa în
1959 de văduva sa Sirimavo. UNP s-a aflat la guvernare din 1948 până în 1956, din 1965 până în 1970 şi după
1977; SLFP s-a aflat la guvernare în restul timpului. Cea mai importantă campanie electorală a fost cea din
1956, în care Bandaranaike a învins UNP mizând pe aspectele rasiale şi religioase, pro-singhaleze şi pro-
budiste. Succesul său a fost urmat de persecuţii împotriva minorităţii tamililor (care reprezentau un sfert din
populaţie) şi o permanentă creştere a influenţei politice a ierarhiei budiste care era curtată în egală măsură de
UNP şi SLFP. Pe lângă lupta pentru putere dintre aceste două partide, opoziţia era alcătuită de o seamă de
partide de stânga, dintre care cel mai cunoscut era Partidul Lanka Sama Samaj, creat în 1935 ca o expresie a
anticolonialismului şi membru al internaţionalei troţkiste până în 1963, când s-a alăturat guvernului Sirimavo
Bandaranaike (această alianţă a luat sfârşit în 1975). Sirimavo Bandaranaike a adus la guvernare şi Partidul
Comunist prosovietic şi, dat fiind că alte grupări de stânga au pierdut teren, era de aşteptat ca această coaliţie să
câştige alegerile din 1965. Faptul că nu a fost aşa s-a datorat în special situaţiei economice, pe care nici unul
dintre principalele partide nu a reuşit să o controleze, dar care s-a deteriorat în mod alarmant în timpul
guvernării SLFP din anii '60.
După dobândirea independenţei, ca şi înainte, economia din Sri Lanka a depins foarte mult de veniturile
obţinute din exportul de ceai, nucă de cocos şi de pe plantaţiile de cauciuc care erau proprietatea companiilor
britanice. Veniturile obţinute de pe urma acestor produse au scăzut constant, în timp ce în paralel a crescut suma
datorată pentru importuri, articolul de bază fiind alimentele. Această situaţie era tipică Lumii a Treia, în care
economia este dominată de afaceri neprofitabile cu fosta metropolă şi de o incapacitate crescândă de a hrăni o
populaţie în continuă creştere fără cheltuieli foarte mari în valută străină sau, când aceasta nu mai există, cu
împrumuturi străine. Populaţia creştea rapid. în perioada cuprinsă între dobândirea independenţei şi anul 1975
ea aproape s-a dublat. Numai în anii '60 datoria externă a crescut de patru ori. Numărul şomerilor a crescut de la
circa 40 000 în momentul dobândirii independenţei la aproape
700 000 atunci când Sirimavo Bandaranaike şi asociaţii ei au câştigat din nou alegerile în 1970 şi au reformat
coaliţia care fusese înfrântă cu cinci ani înainte. în aprilie 1971, ţara a fost zguduită de o foarte bine pusă la
punct revoltă armată a ţăranilor.
Revolta, care a luat prin surprindere pe toată lumea, a fost organizată şi condusă de Janatha Vinukhti
Peramuna (JVP) sau Frontul Popular de Eliberare, creat în 1965 ca facţiune desprinsă din Partidul Comunist
295
Maoist. Acest partid considera SFLP şi UNP două organizaţii indistincte ale burgheziei postimperialiste şi
neocolonialiste, care a fost împiedicată de propriile interese să rezolve problemele economice de bază şi
neajunsurile sociale ale ţării. Doctrina şi activitatea acestui partid puneau accentul pe ţărani, încercând să îi
folosească pentru a aplica o lovitură directă guvernului şi sistemului. Ulterior s-a pus problema cine să lovească
cel dintâi, dar nu au existat nici
un fel de îndoieli în privinţa rezultatului. După şapte săptămâni de confruntări, guvernul a învins, dar în procesul
afirmării autorităţii sale zecii de mii de oameni au fost ucişi. Sirimavo Bandaranaike a fost susţinută material şi
declarativ de o constelaţie neobişnuită de state. Printre acestea s-au aflat SUA, URSS şi China; India şi Pakistan;
Marea Britanie, Australia şi Egipt. Guvernul Bandaranaike a menţinut până în 1977 starea de necesitate
decretată în 1971, dar apoi a fost înfrânt de UNP, condus de Junius R. Jaya-wardene, care a devenit prim-
ministru în acel an şi preşedinte anul următor. Această schimbare spre dreapta a fost marcată de hotărârea de a
acorda o mare atenţie creşterii economice pentru a rivaliza cu Singapore, Hong Kong şi Taiwan, dar ambiţiile
economice au eşuat datorită conflictelor rasiale şi religioase acute în care guvernul s-a implicat cu minoritatea
tamililor, odinioară cea mai bogată clasă conducătoare din ţară, care reprezentau 18% din populaţie şi erau în
majoritate hinduşi.
Tamilii alcătuiau o majoritate în nord şi în anumite zone din est. Reprezentând o categorie distinctă din
punct de vedere rasial şi religios, tamilii au încercat să obţină autonomia sau suveranitatea faţă de majoritatea pe
care o formau singhalezii budişti care îşi creaseră un puternic guvern central, dar nu au reuşit să folosească
această putere pentru a tempera temerile tamililor şi tendinţele separatiste ale acestora. în anii ' 80 vremea
împăcării trecuse. Cei mai combativi dintre tamili s-au constituit în Tigrii Tamili din Tamil Eelam şi a început
războiul civil. Ambele tabere au comis atrocităţi. India s-a implicat şi ea pentru că Rajiv Gandhi nu a putut trece
cu vederea suferinţele tamililor din Tamil Nadu din sudul Indiei. în 1986, guvernele din India şi Sri Lanka au
căzut de acord că tamililor din Sri Lanka trebuie să li se acorde autonomia, dar nu au convenit de acord asupra
zonei provinciei autonome. Prin urmare, convorbirile au luat sfârşit, iar anul următor Jayawardene a decis să
desfiinţeze Tigrii. Nu a reuşit, iar Gandhi a intervenit pentru a pune capăt masacrării tamililor de către armata
singhaleză. Jayawardene a fost obligat să lase armata indiană să intre în Sri Lanka pentru a-i proteja pe tamili.
Dar Tigrii, care îşi doreau independenţa şi de aceea s-au opus şi au ignorat acordul indo-sri lankez, au refuzat să
predea armele aşa cum prevedea acordul şi de aceea trupele indiene, care iniţial au avut efective de 15 000 de
oameni, şi-au dublat aceste efective în decurs de câteva luni şi în loc să îi protejeze pe tamili au încercat să îi
oblige pe aceştia să predea armele. Pentru a face acest lucru au renunţat la rolul de menţinător al păcii şi au
folosit forţa, după care India a fost acuzată că plănuieşte să detaşeze zona nordică din Sri Lanka şi să o anexeze
la India. în 1988, Gandhi a declarat că îşi va retrage trupele anul următor. Jayawardene, la rândul său, a fost
acuzat că a deschis calea imperialismului indian şi că a făcut concesii excesive autonomiei tamililor. Pe măsură
ce trupele indiene se pregăteau să se retragă - ultimele efective au plecat la începutul anului 1990 - guvernul a
iniţiat convorbiri cu Tigrii tamili, dar fără nici un rezultat şi luptele au reînceput. Tigrii au boicotat alegerile din
1988, astfel încât mandatele din zonele locuite de tamili au revenit Partidului Revoluţionar Popular din Eelam,
sprijinit de Armata Naţională Tamilă. Intervenţia Indiei a întărit cele mai intransigente şi combative elemente
din rândul tamililor.
Tribulaţiile lui Jayawardene au fost agravate de o revigorare a JVP, care a renunţat la caracterul său
comunal pentru a se transforma într-o mişcare naţionalistă singhaleză. Masacrele şi asasinatele politice s-au
înmulţit, atât în sud cât şi în nord. în 1988, mandatul lui Jayawardene luând sfârşit, el a fost înlocuit de primul
ministru Ramasinghe Premadasa, care a câştigat în defavoarea principalului său rival, Sirimavo Bandaranaike,
care şi-a recăpătat drepturile civile în 1986, după ce i-au fost suspendate câţiva ani. Premadasa, un luptător
politic autocrat, abia a scăpat de punerea sub acuzare în 1991 şi a fost asasinat doi ani mai târziu de un tamil. în
1994, UNP a fost înfrânt de o coaliţie de stânga condusă de Chandriga Kumaratunga, fiica lui Solomon şi a
Sirimavo Banda-ranaike, care a promis că va lua măsuri împotriva corupţiei, că va lua măsuri punitive împotriva
grupărilor de dreapta care îi terorizează şi îi omoară pe ţăranii neajutoraţi şi că va începe noi convorbiri cu
tamilii. A moştenit un salt în creşterea economică (sub 1,5%) şi o modestă creştere democratică şi de asemenea
realitatea unei ţări cu importante bogăţii naturale afectată de o dislocare a societăţii rurale tradiţionale şi de
conflicte religioase şi etnice profund nesănătoase. în 1995, armata a luat măsuri serioase împotriva Tigrilor
Tamili şi a ocupta Jaffna, capitala tamililor, a transformat sute de mii de tamili nemilitanţi în refugiaţi şi a
demonstrat că guvernul Kumaratunga a preferat să recurgă la represiune decât - sau ca un preludiu - la negocieri
care ar fi condus în mod necesar la o slăbire a guvernului central.
C. MYANMAR
Stăpânirea britanică în Burma (1886-1942) a adus o dată cu ea transformarea economiei şi dezorientare
296
culturală. în ultima parte a acestei perioade, Burma furniza circa jumătate din cantitatea de orez exportată în
lume, vindea minerale valoroase şi lemn, producea petrol şi îşi construia o infrastructură modernă. Ea a fost de
asemenea invadată de vânzători şi speculanţi străini şi a cunoscut o răsturnare a valorilor sale şi a instituţiilor
sale monarhice şi religioase - o revoluţie comparabilă cu revoluţia lui Atatiirk din Turcia, cu deosebirea că
autorii acestei schimbări erau străini. Burma, care a fost vreme îndelungată guvernată de un absolutism temperat
în special de anarhie, a beneficiat de o spoială de modernizare economică şi constituţională în egală măsură
frapantă şi superficială care a alimentat, pe lângă resentimentele anticoloniale, un conflict între o mai amplă
modernizare într-o lume deschisă şi o retragere în tradiţionalismul conservator.
In timpul războiului, în Burma, un grup de naţionalişti care nu cunoşteau prea bine realităţile din lumea
exterioară, projaponezi la începutul războiului, iar ulterior antijaponezi şi dotaţi cu arme britanice, s-au asociat
formând Liga Antifascistă pentru Libertatea Poporului (Anti-Fascist People 's Freedom League — AFPFL). Pe
măsură ce se apropia sfârşitul războiului, britanicii aveau îndoieli dacă să recunoască şi să trateze cu AFPFL.
Guvernul de la Londra s-a opus recunoaşterii, dar comandantul suprem, care se confrunta cu problema instalării
unei noi administraţii fără a dispune de mijloacele proprii necesare, a favorizat acest lucru. Victoria laburiştilor
la alegerile generale din Marea Britanie, din iulie 1945 şi capitularea precipitată a japonezilor în august au
favorizat recunoaşterea AFPFL. Noul guvernator britanic al Burmei, care voia să îl aresteze pe liderul
naţionalist Aung San şi aproape că a făcut acest lucru, a fost înlocuit, AFPFL a fost tratat ca un guvern incipient
al Burmei şi deşi Aung San şi alţi lideri au fost asasinaţi în iulie 1947, colaboratorii lor care au supravieţuit au
reuşit să realizeze visul acestora, obţinând independenţa faţă de Marea Britanie la 4 ianuarie 1948. Acest lucru
s-a realizat pe cale paşnică. Britanicii, puternic influenţaţi de propria dorinţă de a se retrage din India şi de
credinţa că este imposibil să folosească trupele indiene din cadrul Comandamentului Asiei de Sud-Est împotriva
birmanilor, s-au retras, lăsând
AFPFL să se lupte cu uriaşele pagube de război, cu scindările interne şi cu populaţia de la munte din jurul
câmpiei centrale birmane, a cărei neîncredere tradiţională în autoritatea centrală de la Rangoon a creat o serie de
probleme separatiste. AFPFL includea comunişti care nu numai că s-au separat de asociaţia principală, ci s-au
scindat şi între ei şi au desfăşurat campanii separate împotriva guvernului; în perioada 1947-1948 Burma a fost
privată de o serie de viitori lideri care au fost asasinaţi; revolta din Arakan, de-a lungul coastei de vest, alături de
tulburările din est (din zona Karens s-au răspândit, de-al lungul Burmei centrale, shanii - o populaţie thai - între
Thailanda şi China, iar kachinii în nordul îndepărtat) au ameninţat să dezintegreze Burma independentă. Shanii
şi kachinii erau în marea lor majoritate creştini. în multe regiuni din Burma existau şi musulmani, majoritatea în
Arakan, unde, cunoscuţi sub numele de Rahingya, trăiau încă din secolul VII.
în 1950, a apărut un nou pericol datorită trupelor Kuomintangului (circa 4 000 de oameni) care au trecut
în Burma din China sub conducerea generalului Li Mi şi au trezit temeri că noul regim din China îşi urmăreşte
duşmanii în retragere. Dar Beijingul nu a acuzat autorităţile de la Rangoon şi după câtva timp generalul Li Mi şi
colaboratorii săi au fost transportaţi de americani pe calea aerului în Taiwan. Cu toate acestea, autorităţile din
Burma au considerat înţelept să se detaşeze politicos şi circumspect de legăturile sale cu britanicii şi americanii.
Deşi chinezii din Burma erau în număr de numai 300 000, Burma avea frontieră cu China, iar în zona acestei
frontiere trăiau kachini (300 000 în China, 200 000 în Burma şi un număr redus în India). în 1953, guvernul
birmanez a anunţat că nu vrea să reînnoiască tratatul defensiv anglo-birman care expirase sau să reţină misiunea
militară britanică care se afla în ţară de la obţinerea independenţei; a informat de asemenea Washingtonul că nu
mai vrea ajutor din partea americanilor. în 1954, Zhou Enlai a făcut o vizită la Rangoon la întoarcerea de la
Geneva, iar primul ministru birmanez , U Nu, a făcut anul următor o vizită la Beijing. întâlnirile ce au urmat au
condus la iniţierea unor discuţii pe tema frontierelor, care s-au încheiat atunci când generalul Ne Win 1-a demis
pe U Nu (care a revenit la putere în 1960, dar a fost din nou destituit de Ne Win în 1962 şi de data aceasta a fost
închis timp de şase ani).
Ne Win era un general care aprecia discursul filosofic şi socialist, pe care 1-a combinat cu dizolvarea
parlamentului şi aruncarea în închisori a oponenţilor săi politici. Venirea lui la putere a fost, în primul rând, un
răspuns la ameninţarea cu dezintegrarea pe care o reprezentau mişcările disidente din ţară. Pretenţiile shanilor,
în special (în ultimii ani cei mai insistenţi dintre disidenţi şi cei mai pricepuţi traficanţi de droguri) vizând
crearea unei structuri federale au stârnit temerea că forţele Kuomintangului refugiate în nord-est ar putea, cu
ajutorul americanilor, să invadeze China, ceea ce ar transforma Burma într-un câmp de luptă (ca şi Coreea), în
timp ce existenţa în Burma a cel puţin trei mişcări comuniste rebele diferite sporea posibilitatea unei invazii a
Chinei în Burma în sprijinul comuniştilor, împotriva guvernului de la Rangoon. Faptul că guvernul nu a reuşit să
înlăture aceste pericole de dezintegrare şi intervenţia străină a fost principala cauză a înlăturării sale de către Ne
Win şi armată. Noul regim, fiind în mod clar unul militar, a părut ceva mai puternic, dar nici acesta nu a reuşit
să anihileze diferitele forme de revoltă, în pofida unei politici de măsuri severe combinată cu declaraţii de
bunăvoinţă în a trata cu liderii rebelilor. Acest regim a slăbit socialismul lui U Nu, dar a slăbit şi democraţia: în
297
1964 au fot interzise partidele politice şi au fost închise universităţile. Teama tradiţională a autorităţilor din
Burma faţă de China (şi de
prietenii acesteia din Burma, mulţi dintre ei descendenţi ai chinezilor şi având idei comuniste) 1-a convins pe
Ne Win să facă o vizită în Statele Unite, dar războiul pe care americanii îl duceau în Vietnam era considerat în
Burma un amestec nejustificat şi ameninţător în problemele Asiei.
Pe plan economic, Ne Win a obţinut şi mai puţine succese decât predecesorii săi în refacerea economică a
ţării. în timpul stăpânirii japoneze suprafaţa cultivată cu orez s-a înjumătăţit şi cu toate că această zonă a crescut
după încheierea războiului, producţia a fost distrusă de războaiele civile şi anarhia generală. Exportul a ajuns să
reprezinte
doar o zecime din cifra de dinainte de război, iar în 1966 consumul intern a fost raţionalizat. Măsurile disperate,
cum ar fi micşorarea tuturor rentelor agricole, nu au rezolvat nimic. Declinul general al economiei ţării a făcut
ca fermierii să nu mai aibă ce produse cumpăra, chiar şi atunci când erau plătiţi pentru produsele lor, astfel încât
nu mai aveau nici un stimulent să producă mai mult decât puteau ei înşişi consuma. Orezul, cândva sursa
bogăţiei Burmei, nu mai merita să fie cultivat decât pentru export. Inflaţia, precum şi salariile care nu au mai
fost actualizate au sărăcit majoritatea populaţiei. Planurile grandioase s-au spulberat, formele democratice au
fost înlocuite cu măsuri de intimidare şi violenţă, sărăcia şi bolile au ucis speranţele şi oamenii.
In 1977, un atentat împotriva lui Ne Win a fost urmat de măsuri de discriminare împotriva musulmanilor,
torturi şi asasinate. Un masacru din Arakan a provocat fuga locuitorilor spre Bangladesh. Ne Win şi-a asumat în
1978 un nou mandat. A devenit un conducător autocrat, închis şi greu accesibil, iar în 1981 a cedat locul
generalului Sam Yu care a condus mai degrabă în umbra lui decât în locul lui. Diversele războaie periferice au
continuat în nord-est şi sud-est, comuniştii birmani făcându-şi loc peste tot unde erau bine primiţi. Economia s-a
degradat în asemenea măsură încât Burma a decăzut treptat la statutul unei ţări slab dezvoltate (Least Developed
Country — LDC — ce putea fi alesă pentru a primi ajutoare internaţionale speciale), iar în 1987 statul a anulat
toate facturile sub o anumită valoare nominală, anulând în acest fel economiile unui mare număr de oameni.
Nemulţumirile s-au extins de la nivelul săracilor la nivelul clasei mijlocii şi al armatei. Demonstraţiile au fost
reprimate cu brutalitate de poliţie, iar generalul Sein Lwin, cunoscut pentru cruzimea sa, a devenit preşedinte în
locul lui Ne Win care revenise în post pentru a renunţa acum din nou. Revoltele permanente l-au silit pe Sein
Lwin să demosioneze după câteva săptămâni, dar ele nu au luat sfârşit nici după instalarea în funcţie a civilului
Maung Maung, care a rezistat numai două luni. Armata a preluat puterea şi a dizolvat parlamentul. Când s-a
anunţat organizarea de alegeri şi-au făcut apariţia circa două sute de partide, dar au fost autorizate numai cele
acceptate de guvern. Fiica lui Aung San, Aung San Suu Kyi, a revenit din exilul în Anglia pentru a conduce
Liga Naţională pentru Democraţie, dar a fost arestată. Liga a revendicat victoria în 1990, dar rezultatele oficiale
ale alegerilor au evidenţiat mai curând voinţa guvernului decât voinţa alegătorilor şi guvernul a rămas în funcţie.
Aung San Suu Kyi a fost pusă sub arest la domiciliu până în 1995, când a fost eliberată în mod neaşteptat şi
necondiţionat. în 1989, numele ţării a fost schimbat în Myanmar.
D. TIMOR
Timor, ultima mare insulă din lanţul care se întinde între Asia continentală şi Australia, a fost împărţit de
olandezi şi portughezi în secţiuni aproape egale. Partea de est, cea portugheză, a fost desprinsă de Macao la
sfârşitul secolului al XlX-lea pentru a deveni o colonie separată, cum a şi rămas după ce jumătatea vestică a
devenit parte a Republicii Indonezia. Răsturnarea regimului militar din Lisabona în 1974 se aştepta să conducă
la înghiţirea Timorului de Est în Indonezia, dar opoziţia faţă de Indonezia era reprezentată de două grupuri, unul
proportughez şi un altul care cerea independenţa. Cel de-al doilea era o grupare de stânga. în 1975 a izbucnit
războiul civil, mica forţă portugheză s-a retras, iar la sfârşitul anului Indonezia a anexat şi a invadat teritoriul,
devastându-1 cu arme modeme (americane şi britanice) şi ucigând aproape jumătate din locuitori şi închizându-i
pe mulţi dintre supravieţuitori în lagăre. Portugalia şi Australia au consimţit în mod tacit. Restul lumii a trecut
cu vederea aceste evenimente. Preşedintele şi vicepreşedintele mişcării de independenţă FRETELIN au fost
asasinaţi în 1979. Continua rezistenţă care s-a manifestat în anii '80 a fost reprimată cu o cruzime de neimaginat,
sporită de armele furnizate indonezienilor de fabricanţii de arme occidentali sub licenţa guvernelor occidentale.
298
PARTEA A CINCEA
AFRICA
19. AFRICA DE NORD
ŢĂRILE MAGHREBIENE
In anii '50 şi '60 în Africa s-a produs un fenomen de o amploare fără egal -emanciparea de sub stăpânirea
străină a unor ample zone sub forma unor state suverane. Acest proces a avut repercusiuni pe plan internaţional
şi a eclipsat orice alte probleme din Africa. Când cel de-al doilea război mondial a luat sfârşit, în Africa existau
numai trei state deplin independente: Etiopia, Liberia şi Africa de Sud. Următorii zece ani au fost ani de
pregătiri pentru lichidarea imperiilor francez, britanic şi Belgian, iar peste încă zece ani Africa era liberă. Dat
fiind că Franţa, Marea Britanie şi Belgia au acceptat cu extraordinară repeziciune necesitatea de a se retrage,
aceste decenii au fost martorele unei lupte pe tema programului acestor retrageri şi nu pe tema principiilor.
Constrânse de raţiuni practice şi nu de forţă, puterile imperiale au abandonat cu neaşteptată uşurinţă zone vaste
peste care au devenit stăpâne cu un secol înainte la fel de uşor. Procesul de decolonizare a fost însă stopat în
extremitatea sudică a continentului de încăpăţânarea portughezilor în Angola şi Mozambic şi de atitudinea
hotărâtă a colonilor albi semiindependenţi din Rhodesia de Sud. Sentimentul de autoconservare al celei din
urmă şi refuzul celor dintâi de a raţiona la fel ca francezii, britanicii şi belgienii, au fost în mod decisiv
influenţate de existenţa mai la sud a Africii de Sud, citadela supremaţiei albilor, unde minoritatea albă era mult
mai numeroasă (unu la patru) decât oriunde altundeva în Africa şi era în acelaşi timp bogată, dispunea de o
putere tehnică modernă, nu avea unde să plece şi era animată de un rasism doctrinar care îi permitea să recurgă
la măsuri represive nedrepte şi de o cruzime fără margini. Existau şi unele oaze ale stăpânirii portugheze sau
spaniole.
Iscusinţa cu care au foşti tratate problemele economice şi politice în funcţie de categoriile geografice nu
este nicăieri mai bine ilustrată decât în Africa. Extremitatea nordică a continentului african V devenit datorită
evoluţiei istorice parte componentă a civilizaţiei arabo-islamice şi a, conştientizat în mai mare măsură afinităţile
cu Orientul Mijlociu decât vechile legături economice sau legăturile politice curente cu restul Africii. în plus,
stăpânirea europeană, care s-a exercitat de la Casablanca la Canalul Suez prin intermediul protectoratelor, al
unor tratate inechitabile, al unor acorduri militare sau al anexării directe, a avut un caracter distinct faţă de
imperiile coloniale create de europeni în sudul Saharei. Africa de Nord face însă
parte în acelaşi timp din Africa; linia etnică dintre arabii berberi şi rasele bantu străbate Sudanul şi creează
probleme pe care alte state de oricare parte a liniei nu le pot ignora; Egiptul şi Marocul au jucat un rol important
în evoluţia evenimentelor din Africa şi în cadrul conferinţelor şi asociaţiilor; Tunisia, un stat mai reticent, a avut
un cuvânt de spus în problemele timpurii ale Congoului; ambiţiile Libiei şi armele au creat probleme nu numai
Africii centrale, ci şi Africii de Vest. Deşertul nu mai constituie o barieră de când avionul şi mai presus de orice
radioul a permis oamenilor să tracă dincolo de el; limba nu este o barieră mai greu de depăşit între Africa arabă
şi Africa bantu decât în interiorul acestor zone; iar religiile oferă puncte de contact între musulmani şi creştini
de ambele părţi ale liniei. De aceea nordul Africii, deşi distinct de restul continentului într-un mod special şi
durabil, va fi considerat mai curând african decât asiatic, singura excepţie fiind Egiptul, al cărui rol după război
a fost în mod semnificativ subordonat punctului de vedere asiatic şi nu altor puncte de vedere.
In secolul al XlX-lea sau curând după aceea întreaga coastă a Africii de Nord a intrat sub stăpânire
europeană - franceză, italiană, britanică. Sfera de influenţă britanică a fost analizată deja în această carte, dar
restul zonei, deşi preponderent arabă şi musulmană, va fi examinată aici în contextul ei geografic african. Tot
aici vom vorbi şi despre Sudan, ţara unde linia de despărţire între culturile arabă şi africană, musulmană şi
nemusulmană este foarte evidentă.
Francezii au invadat Algeria în 1830, iar în 1848 au declarat-o parte componentă a Franţei metropolitane.
Ca urmare a ocupării Algeriei, francezii s-au implicat în cele două monarhii vecine, Tunisia spre est şi Maroc
299
spre vest, aflate ulterior sub suzeranitatea nominală a Imperiului otoman. Prin Tratatul de la Bardo din 1881 a
fost instituit defacto protectoratul francez asupra Tunisiei, o ţară săracă şi relativ mică având o populaţie, în
1945, de numai 3 milioane de locuitori. In Maroc, dispariţia puterii sultanului otoman a coincis cu decăderea
autorităţii sultanului marocan însuşi, ceea ce a reprezentat o invitaţie şi o scuză pentru intervenţia străină, dar
puterea franceză nu a fost atât de uşor înlocuită datorită ambiţiilor altor state europene. în primii ani ai secolului
XX, Franţei i s-a dat mână liberă în Maroc, dându-se mână liberă şi Italiei şi Marii Britanii în Libia şi Egipt,
respingându-se o pretenţie a Germaniei (care a acceptat drept compensaţie Africa centrală) şi permiţându-se
Spaniei să îşi însuşească fâşia nordică de unde arabii au invadat Spania cu 1200 de ani înainte. Tratatul de la Fez
încheiat de francezi cu sultanul în 1912 a încununat aceste succese diplomatice şi a instituit acelaşi tip de
protectorat asupra Marocului ca cel francez asupra Tunisiei, deşi francezii nu au controlat efectiv întreaga ţară
decât în anii '30. Tanger a devenit o zonă internaţională şi un tărâm binecuvântat. Italienii au cules roadele
bunăvoinţei lor în 1911, când li s-a permis să preia Tripolitania de la turci, în ajunul războaielor balcanice.
în timpul celui de-al doilea război mondial întregul teritoriu al Africii de Nord a devenit un câmp de luptă
sau, în cazul Marocului, zona din spatele frontului. La fel de importante au fost şi consecinţele războiului, în
special Carta Atlanticului, înlăturarea Franţei din ţările arabe Siria şi Liban şi apariţia pe arena internaţională
a americanilor, inclusiv a preşedintelui Franklin D. Roosevelt, care a avut o întâlnire foarte mediatizată cu
sultanul Marocului, Muhammad V ben Yusuf. Liderul naţionalist tunisian Habib Bourguiba a fost eliberat dintr-
o închisoare franceză în 1943, a plecat la Cairo în 1945 şi apoi în Statele Unite şi a revenit în ţara natală în 1949.
Liderul marocan Allal al-Fasi, care a fost închis din 1937 până în 1946, a plecat şi el în 1947 la Cairo şi s-a
stabilit temporar în Tanger. în 1947, nou înfiinţata Ligă Arabă şi-a creat un Birou Maghrebian (în limba arabă
maghreb înseamnă „vest"; din ţările maghrebiene fac parte cel puţin Marocul, Algeria şi Tunisia, uneori şi
Tripolitania), instituţionalizând astfel interesele arabe în Africa de Nord, care avea să devină mai eficient în
următorii ani.
Atât Franţa cât şi Italia au fost înfrânte în timpul războiului. Amândouă au terminat însă războiul în tabăra
învingătorilor. Dacă ţinem cont de situaţia Africii de Nord, Italia a plătit preţul înfrângerii, în timp ce Franţa a
beneficiat de avantajele victoriei; Italia a pierdut coloniile din Africa, în timp ce Franţa s-a repus în drepturi în
Maghreb. în ţările maghrebiene francezii, conştienţi de necesitatea de a face schimbări, au încercat să opereze
aceste modificări în structura tratatelor de la Bardo şi Fez, dar naţionaliştii urmăreau să pună capăt statutului de
protectorat. în toate cele trei teritorii francezii au încurajat imigraţia, astfel încât exista o numeroasă populaţie
franceză stabilită în zonă sau care făcea afaceri alături de administratorii francezi care conduceau guvernul din
Algeria şi care veniseră să facă acelaşi lucru în Maroc şi Tunisia, în pofida suveranităţii sultanului şi bey-ului.
învăţământul francez a educat o elită care aprecia cultura franceză, aşa cum şi-au dorit francezii, dar care a fost
tot mai mult atrasă de ideea independenţei, ceea ce francezii nu au prevăzut. Aceşti naţionalişti moderni s-au
aliat, chiar dacă numai în această privinţă, cu tradiţionaliştii nemulţumiţi care resimţeau prezenţa francezilor
dintr-un punct de vedere conservator şi musulman. Prins între aceste curente, bey-ul din Tunis a şovăit până
când a fost câştigat de francezi, ceea ce a însemnat întrucâtva reducerea sa la tăcere, în timp ce mai tânărul
sultan din Maroc s-a alăturat mişcării naţionaliste şi a fost exilat de francezi, ceea ce a fost întrucâtva în
avantajul său.
Guvernele celei de-a IV Republici franceze au fost toate nişte coaliţii din care făceau parte miniştri care
voiau să ajungă la un compromis cu mişcările naţionaliste şi alţi miniştri care nu voiau să îngreuneze viaţa
colonilor. Aceasta era o combinaţie imposibilă care a făcut ca Franţa să devină ineficace, a permis Tunisiei şi
Marocului să îşi realizeze obiectivele şi a determinat cel mai mare grup de coloni, cei din Algeria, să se revolte
împotriva guvernului Franţei. Primul plan francez a fost şi primul eşec francez. Uniunea Franceză, concepută în
1946, a creat noua categorie de State Asociate care se referea la Maroc şi Tunisia, precum şi la Vietnam, Laos şi
Cambodgia, dar în timp ce tripleta asiatică a acceptat acest nou statut, perechea africană 1-a refuzat. Au existat
totuşi unele speranţe în privinţa Tunisiei după revenirea lui Bourguiba în 1949 şi până la arestarea lui la
începutul anului 1952. Robert Schuman, prim-ministrul Franţei, a vorbit în 1950 despre independenţa
fundamentală a statelor aflate sub protectorat iar reformele interne de natură democratică au fost amplu
dezbătute: partidul lui Bourguiba, Neo Destour, era
reprezentat în guvernul bey-ului. Dar mulţi naţionalişti au considerat reformele ca fiind neadecvate decât poate
ca un prim pas, în timp ce francezii le considerau un pas pe termen lung fără un alt pas în perspectivă. La
sfârşitul anului 1951, dialogul s-a transformat în rivalitate pentru sprijinul bey-ului, care era el însuşi atât de
nesigur de o evoluţie pozitivă încât părea uneori să fie naţionalist, iar alteori o marionetă a francezilor care
făceau presiuni asupra lui să accepte reformele proiectate.
La începutul anului 1962, la Paris s-a impus o linie mai dură. Bourguiba a fost arestat în ianuarie, iar
primul ministru, Muhammad Chenik, a fost demis şi arestat în martie. Bey-ul a acceptat programul francez, iar o
300
seamă de naţionalişti au fugit la Cairo. în Tunisia, schimbările constituţionale care erau menite să fie pe placul
naţionaliştilor au fost impuse în mod autoritar împotriva voinţei acestora. Tentativa de a ajunge la un acord
bilateral a eşuat, pentru că acordul bey-ului era neimportant în comparaţie cu dezacordul naţionaliştilor care
deplasaseră dezbaterea pe plan internaţional. Următorii doi ani au confirmat eşecul şi au evidenţiat consecinţele
acestuia. Apoi, în 1954, Pierre Mendes-France, după pacea fulger din Indochina, a insistat asupra faptului că
problema tunisiană trebuie rezolvată în mod radical. S-a deplasat în Tunisia însoţit de mareşalul Juin,
reprezentant al dreptei, pentru a propune independenţă internă deplină. A căzut de la putere în februarie 1955
înainte ca iniţiativa sa să fie fructificată, dar succesorul său Edgar Faure a continuat negocierile, iar în iunie
Bourguiba a acceptat propunerile francezilor ca un pas înainte pe calea dobândirii independenţei şi a revenit în
Tunisia. Nouă luni mai târziu, la 20 martie 1956, Tunisia şi-a dobândit independenţa deplină şi a încheiat un
tratat cu Franţa care includea o prevedere referitoare la staţionarea trupelor franceze în ţară.
Cazul Marocului nu a fost foarte diferit. După o perioadă de negocieri, ambele părţi au constatat
incompatibilitatea dintre programul francez de gradualism democratic şi hotărârea naţionaliştilor de a obţine cât
mai curând independenţa. Principala deosebire între cazurile marocan şi tunisian o constituie caracterul
conducătorului. Muhammad V ben Yusuf şi-a manifestat tentaţia de a se alia la sfârşitul războiului cu Partidul
Istiqlal (al Independenţei) şi făcând acest lucru a distrus baza guvernului din Maroc care, pe durata mandatului
de şapte ani al generalului Nogues ca rezident general, s-a bazat pe bunele relaţii personale dintre cei doi -
dialogul sulîan-resident. Un al doilea factor major a fost izolarea colonilor francezi în timpul războiului, în
perioada 1940-1942, o izolare care a avut consecinţe mai ample în Maroc decât în Tunisia, pentru că
comunitatea franceză din Maroc era şi ea izolată de musulmanii din jur datorită politicii de dinainte de război a
lui Lyautey de a plasa noile oraşe franceze departe de centrele tradiţionale ale vieţii marocane. în perioada 1947-
1951, mareşalul Juin a fost rezident general, dar în pofida prezenţei sale oarecum dezagreabile a fost iniţiat un
nou dialog Paris-Fez, iar în 1950, sultanul a făcut o vizită în capitala franceză. Francezii însă au considerat că au
alternativa de a trata cu naţionaliştii, de care ei şi unii marocani erau tentaţi să facă abstracţie ca de nişte orăşeni
iresponsabili şi nespecifici, mai puţin importanţi decât personajele tradiţionale ca paşa din Marrakesh, el Glaoui,
profrancez şi adversar al sultanului. Sultanul a fost convins -ulterior el a spus că a fost obligat - să semneze în
1951 decrete iniţiatoare de reforme
pe care francezii erau pregătiţi să le introducă, dar starea de agitaţie ce a decurs în Maroc şi în alte zone ale
lumii arabe l-au determinat să îşi schimbe orientarea profranceză şi timp de un an s-au creat o situaţie de
nesiguranţă şi dezordine, care a culminat în decembrie 1952 cu puternice violenţe împotriva albilor la
Casablanca. în februarie următor sultanul a fost trimis în exil. Absenţa lui însă nu a contribuit la restabilirea
ordinii sau la consolidarea stăpânirii franceze, în timp ce în Marocul spaniol o adunare de notabilităţi a refuzat
să-1 recunoască pe unchiul sultanului exilat, Muhammad ben Arafa, pe care francezii l-au pus pe tron. în 1955,
după încheierea acordului cu Tunisia, sultanul a fost readus în ţară şi înainte de sfârşitul anului Franţa a fost de
acord să acorde independenţa deplină. Acest lucru s-a realizat la 2 martie 1956. în octombrie 1958, atât Marocul
cât şi Tunisia au devenit membre ale Ligii Arabe.
La vremea aceea, a început revolta din Algeria împotriva Franţei, o problemă mult mai gravă. Ostilităţile
declanşate în 1954 în munţii Aures au fost considerate iniţial o nouă manifestare a obişnuitelor tulburări
coloniale, dar ele au luat proporţiile unui război care a implicat floarea armatei franceze, întreaga panoplie a
regimului militar şi cenzurii, terorism şi tortură, trei provocări diferite ale francezilor şi deci albilor la adresa
autorităţii de la Paris, căderea celei de-a IV-a Republici şi dobândirea de către Algeria - singurul stat din Africa
până la Zimbabwe - a independenţei prin forţa armelor. Situaţia era fără precedent în restul Africii. Populaţia
europeană a fost parte componentă a ţării pentru mult mai mult timp decât orice altă comunitate de coloni, era
mai aproape de patria mamă, iar în principalele oraşe era la fel de numeroasă sau aproape la fel de numeroasă ca
musulmanii; serviciile sale aduse Algeriei erau evidente. Situaţia era specială şi din punct de vedere juridic, dat
fiind că Algeria făcea parte din punct de vedere constituţional din Franţa metropolitană, astfel încât francezii
care nu au reuşit să conceapă nici măcar o separare menţineau o situaţie contra naturii, care nu era însă o
ficţiune. Poziţia legală a contribuit la o atitudine psihologică inflexibilă care i-a făcut pe cei din afară să se
întrebe de ce în întreaga lume numai francezii nu sunt capabili să înţeleagă că zilele lor ca stăpâni în Algeria
sunt numărate. în plus, francezii, ca şi britanicii în Orientul Mijlociu după retragerea din India, detestau ideea
unor noi concesii după căderea imperiului din Indochina; aşa cum africanii au fost încurajaţi de sfârşitul
stăpânirii franceze şi britanice din Asia, în aceeaşi măsură au fost influenţaţi francezii şi britanicii în politica lor
din Africa de experienţele lor de după război din Asia, făcând în Algeria şi Egipt în special greşeli de
coordonare şi de înţelegere pe care le-ar fi putut evita dacă nu ar fi simţit că declinul lor din rândul puterilor de
prim rang s-a dovedit prea precipitat pentru demnitatea sau siguranţa lor.
în plus, în Algeria, ofiţerii superiori francezi şi-au creat în umbra apărării In-dochinei un rol mesianic atât
de puternic, încât au pierdut simţul proporţiei şi în cele din urmă acest lucru i-a determinat să renunţe la
301
jurământul de credinţă. Aceşti ofiţeri erau ferm convinşi că aparţin categoriei galante şi clarvăzătoare a
salvatorilor cu sabia, că numai ei ştiu să aprecieze în mod real ce ameninţare reprezintă comunismul pentru
civilizaţie şi că lor le revine sarcina de a conduce rezistenţa împotriva oştirilor întunericului şi de a deschide
ochii trântorilor în ceea ce priveşte
pericolele şi responsabilităţile secolului XX. Acest determinism apocaliptic a fost însoţit de o aproape la fel de
mare pasiune care avea un caracter local şi practic, nicidecum cosmic şi vizionar. Misiunea de zi cu zi de a
administra zone mari din Africa a devenit responsabilitatea armatei, iar ofiţerii, exercitându-şi misiunea de a
guverna localităţile de care răspundeau, au dobândit o asemenea abilitate, cunoaştere şi simpatie faţă de oamenii
din subordinea lor încât, după cum credeau în mod absolut îndreptăţit, nimeni altcineva nu va mai putea dispune
de aceste abilităţi în relaţiile cu localnicii.
în 1945, la Setif s-a înregistrat o revoltă prevestind evenimentele ce aveau să urmeze. Această revoltă a
fost suprimată cu brutalitate, ca şi o revoltă asemănătoare din acelaşi an în Madagascar. în 1945, Franţa nu era
dispusă să accepte jumătăţi de măsură; ca represalii pentru uciderea a o sută de europeni au fost ucişi circa şase
sute de algerieni. Liderul naţionalist, Ferhat Abbas, a fost arestat, iar comunitatea franceză a fost stimulată şi i s-
a furnizat scuza necesară de a-şi asuma o autoritate ce revenea în mod corect guvernului de la Paris. Guvernele
celei de-a IV-a Republici, lipsite de fermitate şi erodate de dispute interne, au permis ca această autoritate să se
exercite şi să sporească până când revenirea la putere a generalului de Gaulle în 1958 a confruntat-o cu
probleme cărora nu le-a făcut faţă. în perioada cuprinsă între revolta de la Setif şi revolta din munţii Aures de la
sfârşitul anului 1954, care a obligat Franţa
naţionalistă efectivă la adresa stăpânirii franceze. In această perioadă, miniştrii francezi şi guvernatorii
generali au încercat să tempereze represiunea naţionalismului prin intermediul progresului economic şi al unor
reforme democratice, dar nu au reuşit să diminueze activitatea naţionaliştilor, al căror obiectiv nu era reforma ci
independenţa şi de aceea s-au opus permanent comunităţii europene care, fiind excesiv preocupată de
reprimarea mişcării naţionaliste, nu mai avea timp de altceva.
Această dilemă a fost ilustrată elocvent în prima fază a revoltei. înfrângerea guvernului Faure din
noiembrie 1955 a fost urmată de alegeri generale şi de formarea unui guvern minoritar condus de Guy Mollet.
Noul prim-ministru a încercat să găsească o modalitate de a pune capăt luptelor. Ajuns în vizită la Alger acesta a
fost bombardat cu resturi menajere de europeni, iar întâlnirea cu liderii Frontului de Eliberare Naţională (FLN) a
fost un eşec. Mollet 1-a numit pe generalul Catroux, un proconsul apreciat, cu vederi liberale, în funcţia de
guvernator general, dar Catroux a demisionat peste numai o săptămână şi nu a părăsit deloc Franţa. în mai 1956,
Mendes-France a demisionat din guvernul Mollet motivând că acest guvern nu se implică îndeajuns, în timp ce
primul ministru considera probabil că dacă se implică mai mult poate provoca o criză de putere între Paris şi
europenii din Algeria, din care Parisul ar ieşi cu siguranţă învins. în octombrie 1956, slăbiciunea autorităţilor de
la Paris a fost ilustrată în mod dramatic, la fel ca şi poziţia acestora faţă de FLN care a avut mult de suferit,
atunci când 5 lideri ai Frontului, inclusiv Ahmed Ben Bella, au fost răpiţi pe când se întorceau pe calea aerului
de la o întâlnire cu sultanul Marocului. Avionul în care călătoreau, înregistrat în Franţa şi pilotat de un pilot
francez deşi nu funcţiona în cadrul unei companii franceze, a fost deturnat
de la destinaţia sa Alger fără ca guvernul francez să fie informat. în următoarele optsprezece luni atitudinea
politică a celor două ţări a rămas ireconciliabilă, armata franceză şi FLN au ocupat poziţii din care nici una nu o
putea înfrânge pe cealaltă, acţiunile teroriste s-au înmulţit de ambele părţi şi s-au răspândit în Paris şi alte oraşe
din Franţa, tortura a devenit un instrument obişnuit folosit de guvern şi orice intenţie timidă de a aplica noua
constituţie denumită prin compromis Statutul Al-gerian (din 1947) a fost în cele din urmă abandonată. Impasul
părea să fie total, atât din punct de vedere politic cât şi militar.
în aceeaşi perioadă Marocul şi Tunisia au fost şi ele atrase în conflict. Sultanul Marocului a fost profund
afectat de răpirea lui Ben Bella, care fusese oaspetele său cu câteva ore înainte, iar Bourguiba s-a înfuriat când
francezii, iritaţi de faptul că FLN avea libertatea să folosească teritoriul tunisian sau marocan ca refugiu unde
membrii FLN puteau să se odihnească şi să se reînarmeze fără să se teamă de vreun atac, au declanşat în 1958
un atac aerian asupra localităţii Sakiet în Tunisia şi au ucis şaptezeci şi cinci de oameni; Bourguiba a ameninţat
că va înceta să aprovizioneze unităţile franceze de pe teritoriul Tunisiei. Monarhul marocan şi preşedintele
tunisian s-au întâlnit la Rabat la sfârşitul anului 1957 şi s-au oferit să medieze conflictul, dar francezii, care
obţinuseră unele succese, au refuzat. Bourguiba a continuat să caute o soluţie paşnică, ţinând seama de legăturile
tot mai strânse între FLN şi Egipt, cu care nu era în relaţii tocmai bune ca rezultat al unui atentat împotriva sa,
de organizarea căruia îl considera responsabil pe Nasser. Existau speculaţii pe tema creării unei federaţii
maghrebiene din care să facă parte Algeria, Marocul şi Tunisia independente.
La 28 mai 1958, ultimul prim-ministru civil al celei de-a IV-a Republici, Pierre Pflimlin, a demisionat
datorită războiului din Algeria, căruia el şi cinci predecesori ai lui nu au reuşit să-i pună capăt. La 13 mai
302
Algerul s-a revoltat împotriva Parisului. La 30 mai, aşa cum era planificat, un guvern urma să vină la putere la
Paris printr-o lovitură de stat. Corsica, aproape în întregime, a acceptat acest regim rebel, iar jumătate dintre
comandanţii regiunilor militare ale Franţei au fost consideraţi neloiali. Singurul obstacol în calea cuceririi
capitalei a rămas un francez care se bucura de un imens prestigiu şi avea vădite calităţi de om politic. La 1 iunie,
generalul de Gaulle a fost investit cu puteri depline. La 4 iunie a plecat la Alger.
Putem doar presupune ce politică a adoptat de Gaulle în iunie 1958. Probabil că nu şi-a propus o anume
politică dinainte, dar a realizat că se apropie sfârşitul. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că, printr-o combinaţie
de autoritate şi ambiguitate, el s-a impus în această situaţie şi treptat a dobândit puterea de a impune o soluţie
pentru rezolvarea ei. I-au fost necesari aproape patru ani în acest sens. A făcut tot posibilul pentru ca iniţiativa
să-i aparţină, dar nu s-a expus prea mult, a împiedicat grupurile ostile să acţioneze împotriva lui până când a fost
prea târziu. A început prin a ameliora relaţiile cu Tunisia şi Marocul, acceptând să retragă trupele franceze din
ambele ţări (cu excepţia bazei navale tunisiene de la Bizerta). Apoi a retras din Algeria mulţi ofiţeri superiori
care, deşi aveau de gând să obiecteze împotriva acestei decizii, nu puteau contesta legitimitatea unui ordin venit
din partea
generalului. Generalului Salan, unul dintre principalii nemulţumiţi şi lider să puciului din mai, i s-a permis să
rămână temporar în funcţie, dar a fost lipsit de funcţiile civile care au fost acum din nou despărţite de funcţiile
de comandă militare. După aceste manevre preliminare, de Gaulle şi-a pregătit prima declaraţie majoră privind
viitorul statut al Algeriei şi a făcut prima ofertă de pace FLN. în septembrie 1959, a oferit posibilitatea de a
alege (care nu se deosebea de oferta făcută în 195 8 coloniilor Franţei din Africa de Vest şi centrală) între
independenţă, integrare în Franţa şi asociere cu Franţa, alegere ce trebuia făcută într-un interval de patru ani
după încetarea ostilităţilor - respectiv anul în care erau ucise mai puţin de 200 de persoane în lupte sau acţiuni
teroriste. La 24 ianuarie 1960, comunitatea europeană din Algeria s-a revoltat declarând că se va opune dacă de
Gaulle va fi de acord să acorde independenţa Algeriei. Revolta a fost un eşec. Guvernul francez, acţionând la fel
de energic în Algeria ca şi pe plan intern, a demonstrat în schimb în ce măsură au evoluat autoritatea şi puterea
autorităţilor de la Paris în ultimele optsprezece luni. Pentru algerieni însă, oferta lui de Gaulle din 1959 a
însemnat numai un compromis, o soluţie care nu le garanta independenţa reală şi în consecinţă inacceptabilă.
Sprijinul de care se bucura de Gaulle în Franţa, mult mai important în anii '60 decât în 1958, se datora în
parte sentimentului că războiul a durat prea mult şi în parte caracterului măsurilor adoptate pentru a-1 provoca.
Cartea lui Henri Alleg, La Question pune accentul pe folosirea torturii de către unităţile armatei franceze.
Procesul lui Alleg din 1960, urmat de dispariţia şi (aşa cum s-a bănuit) moartea lectorului universitar comunist
francez Mauri ce Audin, procesul din 1961 al algeriencei Djamila Boupacha, protestele cardinalilor romano-
catolici care reprezentau Biserica Franţei şi un manifest semnat de 121 intelectuali de frunte au contribuit la
stârnirea opiniei publice din Franţa împotriva comunităţii franceze şi a armatei franceze din Algeria. Către
sfârşitul anului 1960, liderii revoltei din ianuarie au fost ei înşişi judecaţi. Avea să mai urmeze însă o nouă
revoltă a albilor. Ea a avut loc în aprilie 1961. A fost condusă de patru generali şi a durat patru zile. Doi dintre
cei patru generali, Salan şi Jouhaud, au fost condamnaţi in absentia la moarte, iar ceilalţi doi, Challe şi Zeller,
care s-au predat, la cincisprezece ani de închisoare -toate aceste sentinţe fiind în cele din urmă reduse. Datorită
eşecului acestei revolte a apărut Organizaţia Armatei Secrete (Organisation de l'Armee Secrete - OAS) care a
recurs la acţiuni teroriste şi, creând în rândul populaţiei europene teama de represaliile la care va recurge un
guvern algerian independent, a provocat - dat fiind că independenţa era un fapt inevitabil - un exod care a privat
ţara de personalul necesar în administraţie, educaţie şi alte servicii publice.
Victoria lui de Gaulle pe frontul european nu a fost iniţial însoţită de nici o îmbunătăţire pe tărâm
naţionalist. în septembrie 1959, FLN a format un guvern provizoriu algerian cu Ferhat Abbas prim-ministru, iar
viceprim-ministru pe Ben Bella; Ferhat Abbas a plecat din Tunisia la Cairo, care avea să fie pentru moment
sediul guvernului. De Gaulle, consecvent cu sine însuşi, a încercat să câştige timp după înfrângerea revoltei
colonilor din ianuarie 1960, iar această tărăgănare a lucrurilor i-a determinat pe algerieni să ceară ajutor
Moscovei şi Beijingului. În
plus, în 1960 a devenit evident că printre algerienii necombatanţi curentul de opinie era favorabil FLN şi
solicitării independenţei şi nu unei poziţii de mijloc între FLN şi europeni (cum probabil de Gaulle a sperat că
se va întâmpla în momentul declaraţiei sale din septembrie 1959). De aceea de Gaulle a început să facă paşi în
direcţia unor negocieri cu FLN. O primă întâlnire secretă care a avut loc la Melun în iunie a fost sortită eşecului,
dar după o serie de discuţii între de Gaulle şi Bourguiba, între liderii FLN şi Georges Pompidou (care la vremea
aceea era încă bancher) şi dintre FLN şi marocani, tunisieni şi egipteni, în mai 1961 s-a organizat o conferinţă la
Evian. Dar în această fază s-a dovedit că suspiciunile şi dificultăţile sunt greu de depăşit; cele mai importante
dificultăţi erau pretenţia FLN de a fi recunoscut ca Guvern, dreptul lui Ben Bella aflat în închisoare de a
participa la conferinţă, garanţiile pentru francezii care voiau să rămână în Algeria, perpetuarea drepturilor
303
francezilor asupra bazei navale Mers-el-Kebir, petrolul din Sahara şi condiţiile în care urma să se desfăşoare
referendumul referitor la statutul Algeriei.
Această conferinţă nu s-a soldat cu încheierea unui acord, dar în iulie de Gaulle, într-un discurs televizat,
a acceptat să acorde independenţa Algeriei. în aceeaşi lună însă, relaţiile franco-tunisiene s-au încordat deoarece
Bourguiba, preocupat de drepturile Tunisiei în Sahara, a cerut evacuarea tuturor francezilor aflaţi la baza navală
din Bizerta (care s-a realizat în octombrie 1963, după ce Tunisia s-a plâns ONU, ceea ce a accentuat şi mai mult
reticenţa lui de Gaulle faţă de această organizaţie); iar FLN a adoptat o linie fermă atunci când la conducerea
guvernului provizoriu algerian a venit Yusuf Ben Khedda, care 1-a înlocuit pe liderul mai moderat Ferhat Abbas
şi care a susţinut poziţia lui Bourguiba în privinţa bazei de la Bizerta şi a ţinut nişte discursuri energice la
Conferinţa de la Belgrad din septembrie a statelor nealiniate. Tot în septembrie OAS a organizat un atentat
nereuşit împotriva lui de Gaulle, activităţile OAS s-au intensificat atât pe teritoriul Franţei cât şi pe cel al
Algeriei şi se zvonea că în nordul Algeriei s-ar fi proclamat o republică franceză disidentă sub conducerea
generalului Salan. în octombrie, Ben Khedda a propus o nouă rundă de negocieri.
Cea de-a două conferinţă de la Evian a avut loc în martie 1962. La 18 martie s-a semnat un acord de
încetare a focului. Participanţii la conferinţă au căzut de acord şi asupra condiţiilor de desfăşurare a unui
referendum şi, presupunându-se că votul va fi favorabil independenţei, s-a convenit (printre altele) ca retragerea
trupelor franceze să se încheie în decurs de trei ani, păstrându-se localitatea Mers-el-Kebir pe care Franţa a
obţinut permisiunea să o ocupe încă cel puţin cincisprezece ani; s-a acceptat ca Franţa să îşi continue testele
nucleare în Sahara şi să îşi menţină aerodromurile din zonă timp de cinci ani; ca Franţa să îşi continue
activitatea economică în exploatările petroliere din Sahara; şi ca ajutorul tehnic şi financiar francez acordat
Algeriei să continue nediminuat cel puţin încă trei ani. La 3 iulie 1962, Algeria a devenit stat suveran
independent pentru prima oară în istoria sa. Dar liderii ei au început să îşi dispute puterea. Ben Bella, revenit pe
scena politică după şase ani de închisoare, a câştigat puterea, dar şi-a îndepărtat cola-
boratorii şi adepţii acţionând prea rapid, dorind să reorganizeze FLN pe criterii comuniste şi încercând să joace
un rol conducător şi radical în problemele africane şi afro-asiatice şi neglijând problemele interne urgente. în
iunie 1965 a fost răsturnat de la putere tocmai când era pe punctul să îl înlăture pe ministrul apărării, colonelul
Houari Boumedienne, care i-a urmat în fruntea guvernului. Ben Bella a fost închis până în 1978 şi a avut un
statut de fugar până în 1990.
Politica lui Boumedienne a inclus pe plan intern: o nouă structură de guvern, capitalism de stat,
naţionalizarea resurselor naturale, o puternică exploatare a rezervelor de petrol şi gaze naturale şi industrializare;
pe plan extern: relaţii pozitive cu URSS, continuarea colaborării cu Franţa, o antantă maghrebiană şi a asociere
activă cu statele arabe împotriva Israelului. A guvernat cu ajutorul unui Consiliu al Revoluţiei care a fost creat
în acest scop; el însuşi era preşedintele acestui Consiliu, dar ceilalţi membri nu erau cunoscuţi. în 1968 a creat
autorităţile regionale pentru probleme economice şi sociale, iar un an mai târziu le-a făcut eligibile. Nemulţu-
mirile - care s-au manifestat printr-o revoltă armată condusă de colonelul Tahar Zbiri - s-au concentrat asupra
eşecului de a împărţi toate marile domenii în acelaşi timp sau de a da muncitorilor posibilitatea de a conduce
întreprinderile aşa cum îşi doreau, dar în general vorbind noul guvern şi-a consolidat rapid puterea. Pe plan
extern, Boumedienne a încheiat o serie de acorduri cu Franţa pentru dezvoltarea şi naţionalizarea ramurilor
importante ale industriei şi nu numai a acestora, asigurând astfel atât un control al Franţei cât şi al Algeriei. A
asigurat revenirea în Algeria a 300 de opere de artă luate de francezi. în 1967, Franţa a evacuat bazele terestre
rămase în Algeria, iar anul următor baza navală de la Mers-el-Kebir. Boumedienne a făcut o vizită la Moscova
la scurt timp după ce a venit la putere, a rupt relaţiile diplomatice cu Marea Britanie datorită problemei
Rhodesiei, a declarat război Israelului şi a trimis trupe să lupte împotriva acestuia şi a rupt relaţiile diplomatice
cu Statele Unite. La cel dintâi festival cultural panafrican desfăşurat la Alger în 1969 au participat liderul URSS,
ministrul de externe francez şi alte persoane oficiale din Africa şi din diverse alte ţări.
în 1963, Algeria s-a aflat în război cu Marocul datorită frontierelor comune şi ca rezultat al încetării
controlului francez asupra ambelor state. Monarhia conservatoare din Maroc şi republica socialistă Algeria nu
erau sortite să aibă relaţii de prietenie, chiar şi în absenţa unei frontiere prost trasate, dar convorbirile dintre
regele Hassan şi Boumedienne din perioada 1968-1970 au condus la încheierea unui acord care stabilea graniţa
şi prevedea exploatarea în comun a minereurilor de fier de la Tindouf, având în vedere că Tindouf se afla în
Algeria. Marocul, a semnat acest acord în speranţa de a obţine sprijinul Algeriei împotriva Mauritaniei în ceea
ce priveşte soarta Mauritaniei spaniole (Rio de Oro).
Boumedienne a condus timp de treisprezece ani un stat având un partid unic; în tot acest timp FLN s-a
scindat în clici, a devenit un partid corupt şi şi-a pierdut autoritatea în faţa armatei. în 1978, Boumedienne a fost
înlăturat de la putere şi înlocuit după o vreme de colonelul Chadli Benjedid, care nu a reuşit să pună capăt
corupţiei, să înlăture sărăcia sau să înlăture nemulţumirile. Revoltele din 1988 şi o
304
intervenţie a armatei împotriva guvernului au fost rezultatul faptului că ţara a fost condusă de o elită de oameni
vârstnici, în condiţiile în care trei pătrimi din populaţie erau compuse din persoane sub 25 de ani şi aproape
jumătate din populaţie copii sub 14 ani. în 1989, noua constituţie prezenta Algeria drept o democraţie multi-
partidă, dar în realitate ea devenea o ţară scindată în care partidele vechi şi noi şi armata îşi pierdeau tot mai
mult autoritatea şi legitimitatea. Frontul Islamic al Salvării (FIS), creat în 1989, a obţinut importante succese la
alegerile locale din 1990 şi a câştigat alegerile generale din anul următor, când FLN a obţinut numai şaisprezece
fotolii la primul tur de scrutin şi 1-a anulat pe cel de-al doilea. Chadli a fost obligat să demisioneze, iar un înalt
Consiliu de Stat improvizat 1-a convins pe Muhammad Boudiaf, un erou al războiului de independenţă, să
revină din Maroc, unde se refugiase după ce a fost condamnat la moarte de Ben Bella în 1964, în calitate de
preşedinte. Boudiaf era un musulman pios şi un adept al guvernului laic şi civil, dar a fost asasinat la câteva luni
după instalarea în funcţie, iar armata 1-a instalat ca preşedinte pe generalul Lamine Zeroual. Boudiaf şi, după el,
Zeroual au fost în impas între a încerca să zdrobească sau să desfiinţeze FIS care, deşi avea un caracter islamic
prin accentul pe care îl punea pe regulile şi comportamentul islamic, nu a urmărit să instaureze un stat teocratic
islamic de tipul celui din Sudan sau Iran. FIS a fost dizolvat în mod legal şi mii de aderenţi au fost arestaţi, dar
Zeroual a fost mai degrabă înclinat să accepte o formulă conciliantă decât pe cea categorică impusă de colegii şi
rivalii săi din armată. în 1994, a discutat cu o serie de lideri de partide, excluzându-i pe cei ai FIS, dar aceste
partide nu au fost de acord cu măsurile destinate reinstaurării unei ordini democratice fără cooperarea FIS, iar
mai târziu în acelaşi an la conferinţa organizată la Roma au participat şi reprezentanţi ai FIS şi de aceea
guvernul a boicotat lucrările conferinţei. Conferinţa a adoptat un Contract Naţional cu care FIS a fost de acord,
dar guvernul 1-a respins. Anul următor, când FIS era scos în afara legii, Zeroual, care renunţase la uniforma
militară, a fost reales. Victoria lui s-a datorat în mai mică măsură rezultatului votului, cât faptului că alegerile nu
au mai avut de fapt loc. Ţara era în stare de război şi anarhie, sute de oameni erau omorâţi zi de zi, iar
comunitatea oamenilor de afaceri, FMI şi creditorii externi ai Algeriei aveau o perspectivă foarte întunecată
asupra situaţiei.
între Maroc şi Mauriîania a existat o legătură comună atâta timp cât Spania şi-a menţinut posesiunile în
Africa, dar şi un conflict profund datorat sorţii uneia dintre aceste posesiuni: Rio de Oro. Spania a cedat
Marocul spaniol Marocului în 1956, reţinând totuşi oraşele Melilla şi Ceuta şi alte trei enclave mici a căror
populaţie era în special spaniolă. în 1957, Spania a trimis trupe la Ifni în sud-vestul Marocului, dar 1-a cedat şi
pe acesta Marocului în 1958 până la latitudinea de 27° 40'. Au rămas Insulele Canare, care au devenit parte
componentă a Spaniei şi Rio de Oro, asupra căruia aveau pretenţii atât Marocul, cât şi Mauritania. Aceşti
pretendenţi rivali erau uniţi în opoziţia faţă de prezenţa Spaniei pe un teritoriu unde în 1945 au fost găsite cele
mai importante zăcăminte de fosfat din lume. Marocul, profund dependent de export şi deci de preţul fosfaţilor
pe plan mondial, ar fi fost amator să îşi însuşească Rio de Oro în întregime, dar ar fi preferat să renunţe la o
parte din el
în favoarea Mauritaniei decât să asiste la crearea unui nou stat, eventual cu un monarh spanofil, sub tutela şi cu
un important ajutor din partea Spaniei. Mauritania voia să contracareze crearea unui Maroc Mare. Spania,
anunţându-şi plecarea în 1974, dorea să se organizeze un referendum care să aibă ca rezultat crearea unui nou
stat independent. Marocul s-a opus acestei perspective, solicitând ONU să se adreseze Curţii Internaţionale de
Justiţie căreia Rio de Oro i-a aparţinut înainte de plecarea spaniolilor. Curtea Internaţională de Justiţie a răspuns
în 1975 că statutul regiunii Rio de Oro trebuie să fie determinat pe baza principiului autodeterminării şi nu prin
referire la istoria sa trecută.
în timp ce Curtea Internaţională de Justiţie delibera încă, Marocul a ajuns la un acord preliminar cu
Mauritania în privinţa exploatării fosfaţilor, iar în 1975 regele Hassan personal a condus 350 000 de marocani
câţiva kilometri în interiorul Rio de Oro într-o demonstraţie menită să forţeze Spania să negocieze cu Marocul şi
Mauritania şi ca nu cumva acesta să revină unei a treia autorităţi. Spania a acceptat la sfârşitul anului să
transfere Rio de Oro celor doi pretendenţi africani în comun, iar ei, cinci luni mai târziu, l-au împărţit: două
treimi i-au revenit Marocului şi o treime Mauritaniei.
Algeria nu a privit cu ochi buni un acord care a fost încheiat fără intervenţia sa şi în urma căruia ea
rămânea fără acces la Atlantic. S-a decis să sprijine Polisario (Frontul Popular pentru Eliberarea Saguiet el-
Hamra şi a Rio de Oro), care fusese înfiinţat în 1973 şi care pretindea că Rio de Oro nu trebuie să aparţină nici
Marocului, nici Mauritaniei. în februarie 1976, în Libia a fost proclamată Republica Democratică Arabă
Sahrawi. Marocul şi Mauritania şi-au reunit forţele împotriva Polisario, dar Mauritania a considerat că acesta
este un efort prea mare pentru economia ţării, iar în 1978 armata 1-a înlăturat de la putere pe preşedintele Ould
Daddah şi a renunţat la luptă. Războiul a continuat pentru că tactica Polisario şi resursele sale, eficiente
împotriva Mauritaniei, nu au fost eficiente împotriva Marocului. Dacă Polisario putea impune Mauritaniei
înfrângeri militare ale căror consecinţe economice Mauritania nu le putea suporta, Marocul nu era atât de uşor
de înfrânt. Cu toate acestea însă, Marocul nu a putut scoate din luptă Polisario.
305
Conflictul a fost de proporţii. Polisario se bucura de sprijinul Algeriei şi dispunea de armament rusesc.
Marocul a primit ajutor din partea Franţei şi a Statelor Unite; regele Hassan reprezenta pentru americani un
bastion în nord-vestul Africii împotriva comunismului. în perioada de după căderea şahului Iranului, când
loialitatea Washingtonului faţă de prietenii săi a fost pusă sub semnul întrebării, Statele Unite au considerat că
este indicat să promită regelui un ajutor militar şi de altă natură sporit, cu condiţia să tempereze acest curent
antiamerican. (Promisiunile o dată făcute au fost respectate cu mare întârziere.) Regele a continuat să aibă bune
relaţii cu Occidentul, arătându-se dispus să trimite un număr redus de trupe în zonele cu probleme, ca provincia
Shaba din Zair. Algeria, pe de altă parte, deşi era bănuită de simpatii de stânga, avea datele unui aliat mai
trainic. Ea reprezenta pentru Maroc ceea ce India reprezenta pentru Pakistan în calculele geopolitice
occidentale: un prieten de nădejde din punct de vedere
strategic şi economic, dar îndoielnic din punct de vedere politic. Moartea lui Boumedienne în 1979 a schimbat
ecuaţia, căci succesorul acestuia a fost Benjedid Chadli, un tip extrem de precaut, de la care se aştepta să joace
rolul lui Sadat faţă de Nasser-ul lui Boumedienne.
Chadli şi-a consolidat, într-o cheie minoră, poziţia personală ca succesor al lui Boumedienne şi a
prefigurat ideea unui Maghreb Mare de tip federal. Primul pas în această direcţie a fost un tratat cu Tunisia
încheiat în 1983 la care a aderat ulterior şi Mauritania. Relaţiile Algeriei cu Marocul au rămas însă dificile
datorită punctelor de vedere deosebite pe care cele două ţări le aveau în privinţa Saharei de Vest şi au devenit şi
mai tensionate cu ocazia vizitei neanunţate a colonelului Geddafi la Rabat în 1983 când a condiţionat sprijinul
său în favoarea Polisario de promisiunea marocanilor că nu se vor implica în Ciad. Dar tentativa Marocului de a
desprinde Libia de Polisario încercând să-i facă pe plac lui Geddafi a displăcut Statelor Unite, iar în 1986 regele
Hassan a anulat tratatul său cu Libia pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Washingtonul.
în acelaşi an, Hassan a aniversat douăzeci şi cinci de ani de când se afla pe tronul Marocului. El a îmbinat
bogăţia ostentativă şi autocraţia făţişă cu pers= picacitatea politică. El comanda încrederea armatei sale şi a
exploatat naţionalismul care îi anima pe marocanii din toate partidele şi clasele. întregul patronaj, politic şi
religios, era în mâinile sale. Partidele politice, cărora li s-a permis din 1977 să participe la alegeri, au acceptat
democraţia nominală cu preţul bunei purtări. Fundamentalismul musulman a fost diminuat în pofida unui sprijin
deloc neglijabil. Partidele de stânga, dacă nu au fost distruse, erau împânzite de agenţi ai poliţiei secrete. Politica
lui Hassan în Sahara nu a fost contestată, dar succesul ei i-a încurajat pe oponenţii autocraţiei regale ale căror
voci fuseseră reduse la tăcere din patriotism, în 1993, şi-a demonstrat încrederea deschizând o imensă moschee
nouă şi permiţând desfăşurarea primelor alegeri după nouă ani (pentru două treimi din fotoliile din parlament).
Partidele de opoziţie au câştigat ceva teren, dar nu îndeajuns pentru a-1 îngrijora pe rege.
în Sahara, Marocul era interesat în mod special să menţină Polisario în afara provinciilor de la Atlantic.
Deşi Hassan a respins apelul OAU (Organization of African Unity = Organizaţia Unităţii Africane - OUA) de a
avea convorbiri cu Polisario s-a arătat dispus să susţină organizarea unui referendum prin care, se presupunea,
urmau să îi revină acele zone scindate care îl interesau, cu preţul de a le lăsa pe celelalte să devină o republică
independentă sahrawi. La jumătatea anilor '70 războiul ajunsese într-o situaţie de impas în favoarea Marocului,
căci în timp ce Polisario nu înregistrase progrese semnificative, Marocul nu numai că a reuşit să îi limiteze
accesul, dar a reuşit chiar să îl dea înapoi prin intermediul strategiei dezonorante dar eficiente de a construi
ziduri de nisip de-a lungul a 2 000 km de deşert. Această linie în mişcare, punctată de forturi din 5 în 5 km şi
prevăzute cu 100 000 de oameni, a creat enclave care au fost ulterior populate cu imigranţi marocani. Dar
războiul a fost extrem de costisitor, iar în 1987 Hassan a fost de acord să se întâlnească cu Chadli în speranţa de
a stopa ajutorul acordat de algerieni
frontului Polisario. Acesta a obţinut permisiunea de a-şi menţine cvasiguvernarea în Alger, dar a pierdut
fondurile algeriene, iar la sfârşitul deceniului liderii săi au fost dezbinaţi pe tema continuării sau nu a luptei iar
în cazul continuării ei, în ce fel. în 1992, Polisario părea a fi o forţă secătuită. A fost creată o echipă ONU de
observatori şi de menţinere a păcii, alcătuită din 2 000 de oameni (MINURSO), a cărei sarcină era să
supravegheze desfăşurarea unui referendum care oferea populaţiei posibilitatea de a alege între independenţă şi
încorporarea în Maroc, dar puternicul sprijin american, deşi discret, precum şi problemele interne ale Algeriei i-
au permis regelui Hassan să se opună oricărei forme de autonomie sahrawi şi să pună capăt prezenţei ONU şi
planurilor privind organizarea referendumului.
Marocul a fost eliberat simultan de problemele sale de pe frontul din Mauritania atunci când aceasta, deşi
a aderat la tratatul algeriano-tunisian din 1983 şi a recunoscut Republica Africană Sahrawi, a fost copleşită de
probleme pe plan intern şi în sud. Declinul economic, inclusiv ocuparea în mod abuziv a deşertului, a exacerbat
tensiunile între clase şi tensiunile etnice. Populaţia Mauritaniei era alcătuită din mauri albi şi negri (beydane şi
haratine) şi africani negri. Maurii beydane reprezentau o castă conducătoare, dar maurii haratine, descendenţi ai
slavilor, erau de două ori mai numeroşi, în timp ce negrii africani - circa o treime din total - erau înrudiţi cu
306
fulani, wolof şi alte popoare de dincolo de graniţa cu Senegalul. în timpul regimului brutal al colonelului
Masouiya Ould Taya, care a venit la putere prin forţă în 1984, mii de mauritanieni au fost ucişi în timpul unor
masacre comise în perioada 1989-1992 şi zeci de mii au fugit în Senegal. Sosirea acestor refugiaţi
(nemusulmani) a provocat o contraexpulzare a circa 700 000 de oameni şi a creat câtva timp pericolul unui
război. (în Senegal existau la vremea aceea circa zece mauritanieni pentru fiecare senegalez din Mauritania.)
Ould Taya a adoptat un sistem multipartid şi 1-a folosit la alegerile din 1992 pentru a-şi consolida regimul
autocratic, dat fiind că partidele erau în dispute continue.
în 1988, secretarul general al ONU, Javier Perez de Cuellar, a făcut noi tentative în direcţia rezolvării
problemei din Sahara. Marocul şi Polisario au acceptat un plan al ONU destinat încetării focului, care avea să
fie urmat de organizarea unui referendum în cadrul căruia trebuia să se aleagă între independenţă şi încorporarea
în Maroc. Acest acord era complet lipsit de substanţă. Peste câteva săptămâni au reînceput luptele, iar peste un
an Marocul a încheiat cu Algeria, Tunisia, Libia şi Mauritania un tratat vizând crearea unei Uniuni Arabe
Maghrebiene care a exclus participarea Polisario. Noua uniune avea în esenţă un caracter geografic şi nu era
acel bloc ideologic pe care Geddafi se străduia periodic să îl formeze. Caracterul său fragil a fost foarte curând
pus la încercare atunci când Marocul (ca şi Egiptul) a răspuns la chemarea americanilor de a trimite trupe în
Arabia Saudită pentru a lupta împotriva Irakului care a invadat Kuweitul, în timp ce Algeria şi Tunisia au avut o
atitudine critică faţă de intervenţia Statelor Unite, iar populaţia lor s-a dovedit a fi de acord cu criticile lui
Saddam Hussein la adresa Statelor Unite şi Israelului.
în ambele ţări atitudinea populaţiei a devenit tot mai evidentă şi a început să aibă tot mai multă influenţă.
în Tunisia, unde în 1987 venerabilul, dar senilul
Bourguiba a fost înlocuit de Zayn al-Abdin Ben Aii, a fost permis accesul pe scena politică al partidele politice,
deşi nu a putut fi format nici un partid cu specific religios: guvernul se temea de fundamentaliştii islamici. în
1994, formaţiunea aflată la putere câştigă alegerile. în Algeria, revoltele din 1988 au precedat formularea unor
schimbări constituţionale care au fost supuse votului popular prin organizarea unui referendum şi apoi adoptate.
A fost legalizată în anumite limite opoziţia politică şi au fost recunoscute drepturilor civile, inclusiv dreptul la
grevă. Ca şi în Tunisia şi din aceleaşi motive nu putea fi legalizat nici un partid cu o anumită ideologie sau
limitat la o anumită rasă sau religie, deşi această prevedere a fost practic omisă în cazul legalizării Frontului
Islamic şi al Adunării Berbere (Rassemblement Berber). Potrivit prevederilor noii constituţii, un partid care
câştigă jumătate din totalul voturilor exprimate în cadrul unui corp electoral (diversificat) obţine toate
mandatele, iar un partid care obţine mai puţin de 10% din voturi nu obţine nici un mandat.
LIBIA ŞI CIAD
Soarta postbelică a coloniilor italiene din nordul Africii trebuia să fie rezolvată de cele patru puteri
învingătoare în septembrie 1948, în cazul unui eşec problema urmând să fie preluată de Naţiunile Unite.
Guvernele britanic şi italian au elaborat un plan, purtând numele miniştrilor lor de externe - planul Bevin-
Sforza, care prevedea că peste zece ani se va crea statul libian independent, iar în acest interval cele trei părţi
componente vot fi sub tutela Marii Britanii şi Italiei: Fezzan (râvnit de Franţa ca un supliment la Tunisia) sub
tutela Italiei, Tripolitania din zona centrală sub administraţie britanică timp de doi ani şi sub tutela Italiei timp
de opt ani, iar Cyrenaica aflată mai la est sub tutela Marii Britanii pentru toţi cei zece ani. Arabii şi ruşii nu au
fost de acord cu acest plan, ei propunând ca aceste teritorii să fie sub tutela ONU timp de cinci ani (ei au propus
ca Eritreea şi Somalia Italiană să fie sub tutela ONU pentru cinci şi respectiv zece ani). Comitetul politic al
Adunării Generale a acceptat planul Bevin-Sforza, dar Adunarea Generală nu a susţinut acest plan şi a urmat o
perioadă de negocieri şi investigaţii efectuate de un comisar ONU (Dr. Adrian Pelt), în urma cărora întregul
imperiu italian din nordul Africii a fost transformat într-o monarhie constituţională tripartită sub conducerea
emirului din Cyrenaica, Muhammad Idris as-Sanusi, având titulatura de regele Idris al Libiei. Noul stat şi-a
început existenţa la 1 ianuarie 1952 şi la scurt timp după aceea a încheiat un acord cu Marea Britanie care
garanta Libiei un important ajutor economic şi arme, iar Marii Britanii drepturi militare în El Adem. Americanii
şi-au constituit ca urmare a acestui fapt o bază militară de proporţii la Wheelus Field. în 1969, regele a fost
înlăturat de la putere de ofiţeri ai armatei, care erau nemulţumiţi de nivelul corupţiei în funcţiile înalte. Liderul
lor a fost colonelul Geddafi, care nu a respectat convenţiile, amestecându-se peste tot unde a putut da o mână de
ajutor (în special palestinienilor) sau unde a putut distruge (companii petroliere, comunişti, Israel şi guvernele
instaurate, în special monarhii). în cadrul lumii arabe, Geddafi a proiectat o serie de uniuni sau federaţii care
erau
lipsite de substanţă şi ridiculizate: cu Egiptul şi Sudan în 1969, extinsă la Siria în 1970, dar care nu s-a creat
niciodată; cu Egiptul şi Siria din nou în 1971, tot fără nici un rezultat; cu Egiptul, dar în 1973 relaţiile
307
diplomatice dintre cele două ţări au încetat; cu Tunisia în 1974, uniunea cu cea mai scurtă durată dintre aceste
tentative, dat fiind că ea a fost denunţată de Bourguiba la numai două zile după ce a fost proclamată; cu Siria în
1980; şi cu Ciad la începutul anului 1981. în ultimul caz uniunea a părut a fi un eufemism pentru o anexare
parţială. Refuzul lui Geddafi de a respecta convenţiile 1-a condus la organizarea asasinării oponenţilor politici
care fugiseră în ţari străine, folosind în acest scop chiar şi misiunile diplomatice ale ţării sale.
în Africa, Geddafi nu numai că a jucat un rol de frunte în situaţia neclară din Ciad, dar era suspectat de
ambiţii mult mai mari. Ciadul, imens, arid şi subpopulat (circa 4 milioane de locuitori), situat de-a curmezişul
liniei care desparte Africa arabă de Africa în care se vorbeşte bantu, având şase frontiere internaţionale şi bogat
în uraniu, aur, petrol şi alte resurse importante, a reprezentat o permanentă tentaţie şi a fost caracterizat de o
instabilitate endemică. Primul său preşedinte, Francois Tombalbaye, un reprezentant al elitei educate din sud, nu
i-a agreat pe musulmanii din nord, a căror opoziţie faţă de regimul său a considerat-o un act de banditism.
Această opoziţie reprezenta o ameninţare şi pentru traficul de turişti pe care el spera să îl încurajeze. în 1966, a
trebuit să facă faţă confruntărilor cu FROLINAT, o mişcare de eliberare din nord cu sediul în Libia. A cerut
ajutor Franţei cu care Ciadul, ca şi alte foste colonii franceze, avea un tratat defensiv. (Franţa avea în această
perioadă staţionate trupe în treisprezece state din Africa de Vest şi centrală, efectivele lor fiind de circa 6 000 de
oameni.) Acest ajutor a început cu provizii, dar s-a extins în perioada 1968-1970 la intervenţie directă cu trupe
paraşutate şi avioane care au consolidat poziţia lui Tombalbaye până în 1975, când a fost asasinat. Succesorul
său, Felix Malloum, a pierdut treptat războiul împotriva FROLINAT. între timp, liderii diverselor trupe ale
FROLINAT s-au retras. După retragerea francezilor, Geddafi 1-a sprijinit pe Goukouni Oueddei care era dispus
să cedeze Libiei - sau să promită că cedează - fâşia de nord Ouzou şi presupusele mine de uraniu de acolo.
Rivalul său, Hissen Habre, a format o alianţă de scurtă durată cu Malloum înainte de a se întoarce împotriva lui
şi de a pune mâna pe putere în capitala N'Djamena în 1979. Libia, Sudanul şi Niger au pus la punct un acord
superficial între Oueddei şi Habre, dar în 1980 Libia, îndreptându-şi tancurile ruseşti prin deşert cu o
extraordinară viteză şi eficienţă, i-a permis lui Oueddei să îl pună pe fugă pe Habre. în 1981 Geddafi şi Oueddei
au anunţat unirea celor două ţări. Geddafi a acceptat apoi să îşi retragă trupele în schimbul retragerii trupelor
franceze, dar după ce francezii s-au retras libienii au continuat să ocupe fâşia Ouzou. Habre a reuşit să revină şi
să îşi consolideze puterea, dar poziţia guvernului său a fost slăbită de scăderea preţului bumbacului care a stârnit
nemulţumirea populaţiei. Conferinţa de pace de la Brazaville din 1984 a rămas fără nici un rezultat, dar apoi
norocul i-a surâs din nou lui Habre, în special din 1986 când Libia, eşuând într-o nouă ofensivă, 1-a abandonat
pe
Goukouni, care la rândul său s-a disociat de un alt oponent al lui Habre, Acheikh Ibn Ommar. în 1987, trupele
lui Habre au obţinut o importantă victorie în nord deşi nu au reuşit să recupereze fâşia Ouzou - ceea ce 1-a
convins pe preşedintele Mitterand să acorde ajutor lui Habre, dezaprobând în acelaşi timp ostilităţile de
amploare împotriva lui Geddafi. După această victorie mulţi dintre duşmanii lui Habre fie i s-au alăturat, fie au
fugit în Sudan, dar în 1989 lovitura de stat organizată împotriva lui (eşuată) a evidenţiat cât de tulburi sunt
apele. Organizatorii complotului, conduşi de un vechi şi strâns apropiat al lui Habre, Idriss Deby, au constatat că
favorurile de care dispuneau ei au revenit duşmanilor de odinioară, personali sau tribali, pentru a pecetlui
această reconciliere şi pentru a îndulci anumite asperităţi ale regimului sever al lui Habre. Au obţinut ajutor din
partea Libiei, iar în 1990 au încercat din nou şi au reuşit de astă dată. Franţa, care a intervenit în repetate rânduri
în favoarea lui Habre, a refuzat să facă din nou acest lucru, deşi avea staţionate în ţară trupe cu efective de circa
1 300 de oameni. Patronajul american şi gărzile sale israeliene nu au fost suficiente pentru a-1 salva pe Habre,
care a fugit în Camerun. Deby, care nu era un democrat, i-a dezamăgit pe francezi, care după câţiva ani s-au
răzgândit. De permanentele tulburări din Ciad au profitat Statele Unite, Egiptul şi Irakul - ciudată asociere -
pentru a-i crea probleme lui Geddafi în Libia.
Când Reagan a devenit preşedinte în 1981, noua administraţie de la Washington, iritată pe bună dreptate,
dar obsedată în mod exagerat de comportamentul scandalos al Libiei, a trimis vase de război în Golful Sirta,
care au doborât două avioane libiene. Statele Unite au impus de asemenea Libiei sancţiuni economice, iar în
1983 şi 1984 au trimis avioane dotate cu sisteme AWACS* în Egipt pentru a-1 descuraja pe Geddafi să se
aventureze în această direcţie: Geddafi ameninţase că va intra în Egipt şi contribuise la complotul destinat
răsturnării de la putere a preşedintelui Nimeiri lansând bombe asupra capitalei Khartoum, ca un preludiu la o
lovitură de stat organizată de ofiţerii sudanezi. în 1986, americanii au declanşat un puternic atac aerian şi naval
împotriva oraşului oraşelor Tripoli şi Benghazi (vezi şi Capitolul 4), în timpul căruia Geddafi nu a fost omorât,
ba chiar dimpotrivă acest atac i-a consolidat poziţia pe plan intern. în timpul unui atac de proporţii reduse din
1989, două avioane libiene au fost distruse după ce Statele Unite au acuzat Libia că îşi construieşte o fabrică
pentru producerea gazelor otrăvitoare.
Africanii erau îngrijoraţi de activităţile lui Geddafi şi de viziunea lui despre un mare imperiu islamic
saharian care ar reprezenta o ameninţare pentru bogăţia Zairului, ar intimida Sudanul şi Uganda, ar tăia o fâşie
308
spre vest din Ciad prin Mauritania, Mali şi Niger spre Atlantic în Senegal, Guineea şi Coasta de Fildeş şi Golful
Benin. Asasinarea preşedintelui Luiz Cabrai din Guineea-Bissau, răsturnarea
* AWACS - (acronim pentru Airborne Warning and Control System) sistem de supraveghere care include un radar
de supraveghere şi detectare cu rază lungă de acţiune montat pe un avion santinelă Boeing E-3. Acest sistem a fost folosit
cu succes în 1991 în Războiul din Golf. [nota trad.]

de la putere a preşedintelui Sangoule Lamizana din Volta Superioară, o lovitură de stat nereuşită împotriva
preşedintelui Seyni Kountche din Niger (care după venirea la putere în 1974 a făcut obiectul unor lovituri de stat
anuale) - toate aceste evenimente din 1980 erau atribuite maşinaţiilor libiene. Tot acesta a fost cazul unei
lovituri de sfat eşuate din Gambia, care a fost rapid curmată de intervenţia Senegalului. Mai îndepărtatele
republici din Africa centrală, Camerun şi Gabon, au fost şi ele atinse de valul de acţiuni libiene şi şi-au dorit ca
Franţa să trimită din nou trupe în Ciad. Gambia, Senegal, Ghana şi Gabon au rupt relaţiile cu Libia, iar Nigeria a
ameninţat că va face acelaşi lucru.
Libia nu era însă în măsură să creeze un imperiu. Populaţia ei era de numai 3 până la 4 milioane de
locuitori, iar armata sa avea efective de circa 40 000 de oameni. în timpul crizei din Ciad din 1980, Egiptul a
adunat efective de două ori mai mari la graniţa sa cu Libia şi a încălcat frontiera nepedepsită. De ce dispunea
Geddafi? De un stil politic alarmant şi de petrol. A folosit petrolul în parte pentru a forţa mâna unor clienţi
cărora le-a vândut petrol la jumătate de preţ sau chiar mai ieftin şi în parte pentru a cumpăra arme ruseşti. în anii
'80 însă, producţia de petrol a Libiei a scăzut la un sfert din producţia atinsă în deceniul trecut şi deşi Geddafi a
transformat Libia în cea mai mare piaţă de arme de origine rusă din afara URSS şi a Europei centrale şi de est,
mare parte din acest arsenal a fost fie nepotrivit pentru tentativele sale externe fie a fost păstrat în condiţii
improprii şi s-a deteriorat rapid. Intervenţiile sale în Ciad au fost inconsecvente. După ce s-a autointitulat erou al
musulmanilor, i-a ajutat pe nemusulmani să vină la putere. Uraniul la care a râvnit atât de mult s-a dovedit că nu
există. (Printr-un tratat franco-britanic din 1899, fâşia Ouzou a fost acordată Ciadului. Printr-un tratat neratificat
franco-italian din 1935, ea a revenit Libiei. Tombalbaye a decis să o vândă Libiei în 1973 printr-un acord care
nu este consemnat nicăieri. în 1989, OUA a convins ambele ţări să supună spre rezolvare disputa lor înaltei
Curţi de Justiţie.)
Geddafi, deşi ostil fundamentalismului islamic, a sprijinit Iranul împotriva Irakului. în timpul războiului
din Golf din 1991, el a condamnat atât invazia lui Saddam Hussein în Kuweit cât şi intervenţia Statelor Unite şi
a aliaţilor lor occidentali împotriva lui Saddam Hussein. După război, a încercat să îşi refacă relaţiile cu Egiptul,
preşedintele Mubarak fiind receptiv la acest gest în speranţa că vor înceta mai vechile legături dintre Libia şi
Sudan (care i-a adăpostit pe fundamentaliştii egipteni) şi că va obţine anumite avantaje în privinţa petrolului
libian.
în 1988, un avion de pasageri american a fost distrus în zbor deasupra Scoţiei. Printre morţi au fost mulţi
americani. Existau anumite motive să se creadă că această crimă este opera iranienilor, care au recurs la
represalii pentru distrugerea de către americani a unui avion de pasageri iranian deasupra Golfului Persic. Dar
guvernele american, britanic şi francez i-au suspectat pe libieni, pe care i-au şi identificat şi au cerut extrădarea
lor pentru a fi judecaţi în Statele Unite sau în Scoţia. Convenţia internaţională relevantă - Convenţia de la
Montreal din 1971 - prevede că în absenţa unor tratate de extrădare, ţara a căror cetăţenie o au suspecţii nu are
obligaţia să îi predea, dar cele trei guverne au profitat de poziţia privilegiată de care se bucură la
ONU pentru a obţine în 1991 o rezoluţie a Consiliului de Securitate prin care se cerea ca Libia să facă acest
lucru. Doi ani mai târziu aceleaşi trei state au garantat impunerea de sancţiuni economice împotriva Libiei,
pentru că aceasta a refuzat să se conformeze. Declinul economic care a urmat nu a făcut decât să consolideze
opoziţia islamică faţă de regimul laic al lui Geddafi.
20. AFRICA DE VEST (OCCIDENTALĂ)
Europenii au fost interesaţi de Africa cu mult timp înainte să o ocupe. în secolul ce a urmat morţii
profetului Mahomed, Africa de Nord a devenit cea mai mare ameninţare cu care s-a confruntat vreodată
creştinătatea din Europa şi deşi această ameninţare a fost înlăturată de francul Carol Martel şi de împăratul
bizantin Leon Isaurianul, Spania a rămas timp de secole sub o stăpânire străină care a fost periodic sprijinită de
Africa berberă. Când creştinii au reuşit în sfârşit să îi alunge pe musulmani din Peninsula Iberică, avântul i-a
condus în Africa, iar aventurierii spanioli şi portughezi, care considerau că este prea dificil să călătoreşti spre
est, au explorat şi au navigat în jurul Africii şi au făcut din Capul Horn o escală pe un nou drum spre răsărit. în
epoca modernă, Africa a devenit un loc de unde europenii au obţinut diverse lucruri: sclavi pentru plantaţiile din
309
vest, hrană pentru ţările industrializate ai căror locuitori pleacă de la ţară pentru a lucra în fabrici, minerale pre-
ţioase ca aurul şi cuprul, diamante şi uraniu. Iniţial, au fost exploatate doar zonele de coastă, dar ulterior
bogăţiile despre care se zvonea că există în ţinuturile din interior au tentat şi s-au organizat expediţii care să
urmeze traseul aventurierilor sau al misionarilor. Puterea albilor, deşi a avut de înfruntat iniţial o neobişnuită
rezistenţă a regatelor africane, a învins în cele din urmă - în special atunci când curiozitatea şi dorinţa de
îmbogăţire au fost întărite de competiţia dintre comunităţile albilor. Astfel, în faza finală a pătrunderii
europenilor, Africa a fost împărţită de emisarii oficiali, în parte soldaţi, în parte administratori, care au emis
pretenţii teritoriale şi au luptat pentru ele, pentru că comercianţii au cerut protecţie şi fiecare stat european s-a
temut că celelalte state vor pune stăpânire pe ceea ce nu şi-a însuşit el. Au fost repartizate anumite zone, întinse
dar cu graniţe foarte vagi, aventurierilor care erau susţinuţi de sau acţionau în numele unuia dintre statele
europene care fuseseră învăţate de secolele de istorie că trebuie să gândească în primul rând şi înainte de toate în
termeni teritoriali.
în ultimul sfert al secolului al XlX-lea a devenit evident că Europa şi-a însuşit o mare parte din Africa
într-un timp foarte scurt şi că există pericolul unor lupte între statele europene implicate ca urmare a unei
distribuiri inegale şi anarhia a prăzii. Europenii au încercat să rezolve aceste probleme amiabil între ei înşişi. în
Africa au avut loc numeroase războaie în timpul perioadei coloniale, dar nici unul dintre ele între statele
europene, ci doar ca o anexă a războiului european şi chiar şi cele mai ameninţătoare dispute (de exemplu,
pentru controlul asupra văii Nilului sau pentru stăpânirea asupra Angolei) au fost rezolvate fără a se ajunge la
tipul de
conflict care a însoţit în secolul precedent ambiţiile puterilor europene în Asia de Sud şi America de Nord.
Europenii au pus stăpânire pe Africa în plină Revoluţie Industrială. Deosebirile de ordin tehnic dintre
europeni şi africani erau enorme. Prăpastia culturală era la fel de mare. Europenii nu au fost aproape deloc
preocupaţi de istoria şi tradiţiile Africii (adeseori au declarat că nici nu există aşa ceva), în timp ce africanii au
profitat de beneficiile civilizaţiei tehnice superioare a noilor lor stăpâni. Până acum un secol, când europenii au
început să se retragă, nu au existat nici un fel de tentative de a se realiza un parteneriat între rase. în tot acest
timp au murit numeroşi africani inutil şi în chinuri, în special în zonele conduse de belgieni şi germani;
variantele franceză şi britanică de civilizaţie au fost mai puţin mortale în pofida războaielor, muncii forţate şi a
suferinţelor provocate de concesionările de minereuri. Din punct de vedere economic, Africa a stagnat până în
secolul XX, când cel de-al doilea război mondial şi succesele incipiente ale liderilor naţionalişti au produs unele
schimbări - cel dintâi impunând o importantă cerere pentru materiile prime ale Africii, iar acestea din urmă
având un impact asupra autorităţilor coloniale care, deşi prea puţin preocupate după primul război mondial de
bunăstarea teritoriilor lor, nu au făcut aproape nimic în acest sens până la începutul celui de-al doilea război
mondial. Excepţiile de la această stagnare economică le reprezintă minele de aur şi diamante din Africa de Sud
în anii 1870 şi minele de cupru din Rhodesia de Nord şi Katanga în acest secol. Au apărut oraşele şi tot mai
mulţi africani au căpătat de lucru (având salarii speciale mult mai mici decât cele ale europenilor şi în condiţii
mult mai proaste decât cele din Anglia victoriană). Efectul industrializării a fost profund nefavorabil pentru
africani. Beneficiul pentru noii muncitori din industrie era mic, pentru că industria se baza pe mână de lucru
ieftină. Longevitatea în rândul minerilor era scăzută; reveneau la casele lor tineri dar pe moarte, nu mai erau de
nici un folos şi adeseori bolnavi de boli infecţioase. A apărut o nouă clasă de emigranţi, zonele rurale erau
ruinate, iar cazurile de sărăcie extremă aveau să fie înregistrate - după cum nota în 1955 Comisia Regală pentru
Africa de Est - în principalele zone ale aşezărilor europene. Ocupaţia europeană a creat o problemă economică
gravă, care la rândul ei a provocat probleme sociale grave (în special în oraşe), care i-au încurajat în schimb pe
observatorii albi să îi dispreţuiască şi să îi evite pe africani. Cei mai indignaţi dintre africani au început la rândul
lor să îi acuze pe albi că îi exploatează şi îi pervertesc pe negri.
Liderii politici africani s-au inspirat atât din evenimentele din India, cât şi din America. Au creat
Congresul Naţional, o copie a Congresului Naţional Indian; mulţi dintre ei au fost atraşi de ideile lui Gandhi
despre rezistenţa pasivă; iar dobândirea independenţei de către India în 1947 a avut un efect în Africa pe care
puterile coloniale nu l-au prevăzut. De la continentul american, şi în special zona Caraibilor, au învăţat să fie
încrezători, demni şi să îşi facă un obicei din a se aduna laolaltă. în 1900 a avut loc o primă conferinţă
panafricană, urmată de o a doua care s-a desfăşurat la Paris în timpul conferinţei de pace din 1915. Aceste prime
întâlniri au fost dominate de negrii din Indiile Occidentale, dar la cea de-a şasea, care s-a desfăşurat la
Manchester la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au participat
principalii lideri africani - Kenyatta, Nkrumah, Akintola, Nyerere, Banda. în cadrul acestei conferinţe s-au făcut
auzite voci care cereau independenţa ţărilor lor, ceea ce era de neconceput în urmă cu cinci ani. Peste zece ani
Africa de Vest mergea pe drumul independenţei faţă de stăpânirea europeană.
La Acera, capitala coloniei britanice Coasta de Aur, în 1948 au avut loc revolte provocate de foşti soldaţi
310
ca o formă de protest împotriva preţurilor mari. Autorităţile coloniale au fost luate prin surprindere, iar o
comisie de anchetă a redactat un raport radical în care se arăta că nou propusa constituţie a coloniei este
învechită înainte de a fi introdusă: nu mai era suficient să se acorde africanilor majoritatea mandatelor în
consiliul legislativ. A fost numită o nouă comisie alcătuită din africani," având ca preşedinte un judecător
african, pentru a redacta o nouă constituţie. Aceste evoluţii au coincis cu apariţia unui nou lider naţionalist,
Kwame Nkrumah care, în vârstă de 38 de ani, a revenit în ţară din Statele Unite în 1947 şi a fost decis să facă
presiuni pentru acordarea independenţei, mult mai energic decât liderii mai în vârstă ca J.B. Danquah. Nkrumah
a cerut ca ţării sale să i se acorde de urgenţă independenţa. S-a desprins de partidul lui Danquah, a format
Partidul Popular al Convenţiei, împotriva lui s-a pronunţat o condamnare cu închisoarea şi a câştigat alegerile
din 1951, 1954 şi 1956. După prima sa victorie electorală guvernatorul britanic, Sir Charles Arden-Clarke, 1-a
convocat din închisoare şi 1-a făcut prim-ministru, adoptând în acest fel punctul de vedere potrivit căruia
problema colonială nu este de a şti cum să prelungeşti colonialismul, ci cum să foloseşti mai bine timpul rămas,
să mergi cu curentul (nu să te laşi purtat de el) şi să nu i te împotriveşti inutil.
Metoda britanicilor, aplicată în Coasta de Aur şi în alte colonii, consta în a creşte treptat elementele
elective şi africane în cadrul consiliilor legislativ şi executiv. Consiliile legislative din teritoriile britanice au
făcut progrese faţă de adunările dominate de personalităţi desemnate în direcţia adunărilor alcătuite dintr-o
majoritate de membri aleşi şi în acelaşi timp consiliul executiv al guvernatorului a fost transformat în mod
similar de introducerea în cadrul acestui consiliu a liderilor principalului partid din legislatură. Guvernatorul şi-a
menţinut iniţial puteri extensive de rezervă, dar într-o fază ulterioară această asociere dintre autoritatea colonială
şi mişcările naţionaliste a fost dusă la bun sfârşit prin transformarea liderului naţionalist din prim-ministru al
guvernatorului într-un prim-ministru al unui teritoriu independent. In acest moment, teritoriul era în pragul
obţinerii independenţei, iar când i s-a acordat independenţa guvernatorul a dispărut. Dacă teritoriul ar decide să
rămână în Commonwealth, ar putea-o accepta pe regina britanică drept conducător titular, guvernatorul general
fiind reprezentantul ei pe loc sau ar putea deveni o republică independentă în cadrul Commonwealth-ului, dar
fără nici o legătură directă cu Coroana Britanică. Noul stat va avea în orice caz relaţii diplomatice cu guvernul
britanic (distinct de Coroana Britanică) prin intermediul unor reprezentanţi numiţi înalţi comisari, dacă
legăturile în cadrul Commonwealth-ului se menţin sau prin intermediul ambasadorilor dacă aceste legături nu se
menţin.
Dată fiind metoda, principala problemă era aceea de a stabili ritmul. Acesta era în mod inevitabil un
exerciţiu inegal în privinţa compromisului între un mo-
ment oportun şi o putere care putea fi înlocuită. Coasta de Aur a devenit stat care se autoguvernează în 1955,
independent sub vechiul nume de Ghanaîn martie 1957 şi republică în 1960. Acest stat a deschis calea
africanilor spre Commonwealth. Nkhru-mah, influenţat de exemplul Indiei, a considerat de asemenea că
asocierea cu Com-monwealth-ul va fi un real ajutor pentru noile state care intră în societatea internaţională cu
mâna goală.
Cel de-al doilea stat vest-african care avea să fie independent a fost Guineea franceză (1958). Francezii au
pătruns în Africa mai târziu decât spaniolii sau portughezii şi iniţial s-au bucurat de mai puţin succes decât
britanicii sau olandezii. Când în secolul al XVII-lea au urmat noua modă, motivul lor a fost mai degrabă
concurenţa şi nu perspectiva câştigului. în secolul al XVIII-lea însă, s-au implicat în comerţul cu sclavi pe scară
mare, ajungând la un moment dat să comercializeze circa 100 000 de sclavi pe an, iar după desfiinţarea
comerţului cu sclavi în 1815 şi a sclaviei în 1848 (la paisprezece ani după ce această interdicţie a fost impusă în
teritoriile britanice) negustorii francezi s-au reorientat de la produsele umane la fildeş şi cauciuc, iar exploratorii
şi misionarii francezi au început să pătrundă în interiorul continentului şi au început să nutrească speranţe legate
de crearea unui vast imperiu compact care să se întindă de la coasta de vest până la Nil şi de la Maroc până la
ecuator. în consecinţă, până la sfârşitul secolului Franţa a dobândit 3 milioane de km2, ceea ce reprezenta între o
cincime şi o pătrime din întregul continent. Aproape întreaga cupolă a Africii a intrat sub stăpânire franceză; în
1895, ea a fost transformată într-un guvernorat general al Africii de Vest Franceze şi a cuprins în cele din urmă
opt colonii separate iar, după 1945, cele două teritorii sub tutelă Togo şi Camerun. în 1910, alte patru teritorii
ecuatoriale au fost unite în mod similar. Numai în văile Nigerului şi Nilului, francezii au fost depăşiţi de
britanici. în 1900, înaintările francezilor din Maroc în nord, din Senegal în vest şi din Congo în sud, zonă ce a
purtat ulterior numele marelui explorator de Brazza, au avut ca punct comun Lacul Ciad. Franţa a dobândit în
timpul primului război mondial şi enorma insulă Madagascar; cea mai mare parte din Camerunul german,
lăsând o fâşie subţire ce a revenit britanicilor, care au administrat-o împreună cu provincia estică Nigeria; şi
jumătate din Togoland, care a fost iniţial tot sub stăpânire germană, iar în 1919a fost împărţit între Franţa şi
Marea Britanie ca proprietari ai teritoriilor adiacente din Dahomey şi Coasta de Aur.
După căderea Franţei în 1940, Africa Franceză de Vest a optat pentru regimul de la Vichy până în 1942,
când Africa de nord-vest a fost invadată de către americani şi britanici. Tentativa francezilor liberi şi a
311
britanicilor de a ocupa în 1940 Dakarul, capitala Senegalului, a eşuat. în Africa Ecuatorială însă, guvernatorul
general, Felix Eboue, originar din Caraibe, a trecut în august 1940 de partea gaulliştilor şi a introdus o serie de
reforme sociale şi politice fanteziste. La o conferinţă organizată la Brazzaville în 1944 africanilor li s-a promis o
participare mai amplă în consiliile franco-africane, mai multă descentralizare şi mai multe drepturi civile.
Prima constituţie franceză din 1946 era o constituţie liberală din punct de vedere colonial, dar a fost
respinsă de poporul francez, iar cea de-a doua constituţie din acel an era mai puţin cuprinzătoare. Prin această
constituţie a fost creată Uniunea
Franceză, din care făceau parte Republica Franceză, Statele Asociate şi Teritoriile Asociate (din Republica
Franceză făceau parte şi Departamentele de peste mări şi Teritoriile de peste mări). Toate teritoriile Africii de
Vest şi Africii Ecuatoriale au devenit Teritorii Asociate care aveau reprezentanţi în Adunarea Naţională
Franceză şi în Consiliul Republicii. In fiecare teritoriu au fost create adunări reprezentative care la nivel federal
aveau un Consiliu. în perioada 1947-1954, Franţa a avut o serie de guverne conservatoare, dar în 1956, guvernul
Mollet, din care făcea parte Gaston Defferre ca ministru pentru teritoriile străine (de peste mări), a introdus o
lege cadru, care avea menirea să conducă la un important nivel de autonomie cu ajutorul votului universal, al
consiliilor alese şi al africanizării serviciilor publice. Legea cadru a marcat renunţarea la politica de integrare
sau asimilare în favoarea unei federaţii mai libere în cadrul căreia teritoriile africane, deşi încă asociate cu
Franţa, să îşi rezolve în tot mai mare măsură propriile probleme şi să îşi dezvolte propriile servicii şi propriile
personalităţi. Legea cadru {la loi cadre)& fost elaborată în 1957 printr-o serie de decrete care au înzestrat
teritoriile din Africa de Vest şi Africa Ecuatorială cu adunări alese pe liste comune şi cu consilii guvernamentale
alese de adunări. Guvernatorii, înalţii comisari din Africa de Vest şi Africa Ecuatorială sau guvernul
metropolitan au continuat să beneficieze de puteri considerabile, dar cererile naţionaliştilor au asigurat
eliminarea voturilor speciale ale albilor şi fiecare corp electoral din fiecare teritoriu era alcătuit în majoritate din
votanţi negri. Adunarea Democratică Africană {Rassemblement Democratique Africain), principalul partid
naţionalist care acţiona în Africa de Vest Franceză, a câştigat alegerile din Guineea, Sudan, Coasta de Fildeş şi
Volta Superioară.
Aceste schimbări politice au fost însă compensate în domeniul economic, domeniu în care politica
franceză a rămas integraţionistă şi, în schimbul ajutorului francez şi al pieţelor garantate din Franţa, a propus să
facă din Africa Franceză o zonă bine protejată care să servească intereselor economice metropolitane ale
francezilor. în următorii ani, africanii au devenit tot mai neliniştiţi în privinţa politicii economice din zona
francului. Ei pretindeau că un sistem care permite comerţ liber în zonă, dar ridică bariere în jurul ei, fiind
profitabil mai degrabă pentru membrii puternici decât pentru cei slabi, întârzie dezvoltarea economică în
teritoriile africane şi le împiedică să îşi diversifice economiile. în plus, legea cadru a accentuat divergenţele între
liderii africani. Unii dintre ei, Felix Houphouet-Boigny din Coasta de Fildeş fiind un exemplu în acest sens,
păreau a fi mulţumiţi de propunerile francezilor, în timp ce alţii, dintre care cel mai bun exemplu este Sekou
Toure din Guineea, suspectau legea cadru că nu este un stadiu către independenţa suverană, ci o modalitate de a
amâna la nesfârşit dobândirea ei.
Când de Gaulle a revenit la putere în 1958, el a oferit africanilor din Africa de Vest şi Africa Ecuatorială
posibilitatea de a alege: fie autonomia în cadrul unei comunităţi {communaute) în care Franţa va deţine în mod
evident controlul pârghiilor economice, fie independenţa - care era un termen politicos pentru expulzarea într-o
lume în afara francului. Toate statele exceptând Guineea, au ales prima variantă. Guineea a devenit stat suveran
independent în octombrie 1958, la care mentorii săi
francezi au renunţat cu uşurinţă şi care a fost forţat să caute sprijin pentru cele necesare susţinerii independenţei
sale la puterile comuniste. Această asociere nu a fost defel fericită, iar Toure a fost silit să-şi schimbe orientarea
(vezi Capitolul 24) înainte să moară în Statele Unite în 1984 după un atac de cord, poziţia lui fiind deja
subminată de nemulţumirea din ţară, ceea ce a condus la o lovitură de stat care 1-a adus la putere pe colonelul
Lansana Conte, care a trebuit să lupte împotriva represiunii, corupţiei şi ruinei economice. Poziţia lui Conte a
fost consolidată de eşecul unei contralovituri de stat, dar a trebuit să facă faţă permanentelor nemulţumiri
populare datorate rivalităţilor tribale şi soluţiilor standardizate ale FMI administrate ţărilor sărace şi înghiţite cu
revulsiune de principalele sale victime, săracii. Tensiunile etnice, gravele deficite comerciale accentuate de
scăderea preţului bauxitei, pierderea sprijinului FMI, precum şi declinul şi decăderea principalelor servicii
publice au slăbit poziţia lui Conte, care a fost silit să accepte organizarea de alegeri în 1993, pe care le-a câştigat
cu un avantaj minim.
Celelalte colonii din Africa de Vest ale Franţei, care au ales autonomia în cadrul proiectatei comunităţi,
nu au fost mulţumite multă vreme cu acest statut. în 1959, Senegal, Sudan, Volta Superioară şi Dahomey au
decis să fuzioneze sub forma unui stat federal sub numele de Mali şi să solicite independenţa. Ultimele două şi-
au schimbat părerea sub presiunile francezilor şi deşi Senegalul şi Sudanul au rămas la această soluţie, federaţia
312
care s-a creat a durat numai câteva luni, după care Senegalul s-a retras şi el, lăsând Sudanul cu numele de Mali;
el a intrat pe orbita Guineea-Ghana. Ideea unei federaţii Mali nu a fost nici pe placul Parisului, dar nici pe cel al
statelor africane franceze aflate mai la sud, în special Coasta de Fildeş, unde Felix Houphouet-Boigny a ripostat
formând împreună cu Nigerul, Volta Superioară şi Dahomey, de curând desprinse şi ele, o asociaţie numită
Consiliul Antantei. La începutul anului 1960, Antanta a solicitat acordarea independenţei, ceea ce a şi obţinut.
Houphouet-Boigny a vrut să consolideze Antanta prin introducerea unei duble naţionalităţi, dar a fost stopat de
loviturile de stat din Volta Superioară şi Dahomey din 1961, precum şi de permanenta suspiciune din aceste
state şi din altele (inclusiv Togo care s-a alăturat Antantei în 1966), fiind considerat prea ostil faţă de Nkrumah
şi prea parţial faţă de Chombe din Congo-ul Belgian (vezi capitolul următor). Rezultatul net al acţiunii acestor
forţe centripete şi centrifuge a fost întărirea diverselor colonii franceze ca state suverane independente.
Dobândirea independenţei în 1960, de către statele membre ale Antantei a golit comunitatea de orice sens,
deşi teoretic ea continua să existe ca o asociaţie din care făceau parte Franţa, Madagascar şi statele ecuatoriale.
Acestea din urmă -Gabon, Ciad, Ubangi-Shari şi Congoul Francez (ultimele două fiind redenumite Republica
Centrafricană şi Congo-Brazzaville) - au elaborat un plan pentru o federaţie, plan eşuat de altfel; şi ele au
devenit în 1960 independente ca state suverane separate. în 1963, statele Râului Senegal (Senegal, Mali,
Guineea şi Mauritania) au plănuit o asociaţie, marcată de divergenţe de ordin politic: la sfârşitul anilor '60 ideea
a fost reluată. Această asociaţie OCAM {Organisation Commune Africaine et Mauricienne), a fost cea mai mare
şi mai flexibilă (vezi Capitolul 5).
Imensul teritoriu britanic al Nigeriei a devenit şi el independent în 1960, urmat în 196Ide Sierra Leone,
colonia britanică situată între Guineea şi Liberia, iar în 1965 de Gambia, teritoriul situat cel mai la nord şi
ultimul teritoriu britanic rămas în Africa de Vest, o enclavă în Senegal. Dintre teritoriile sub tutelă din Africa de
Vest, Camerunul Francez şi Togolandul Francez au devenit republici independente, în timp ce Camerunul
Britanic şi Togolandul britanic au fost ataşate la Nigeria şi respectiv la Ghana.
Spania şi Portugalia au renunţat mai greu la posesiunile lor. Insula spaniolă Fernando Po din Golful
Biafrei - redenumită insula Macias Nguema - împreună cu Rio Muni, o enclavă în Gabon, au devenit în 1968
statul independent Guineea Ecuatorială, iar la scurt timp după aceea o autocraţie de familie, caracterizată prin
dezastru economic şi asasinate în masă. Preşedintele Obiang Nguema, care 1-a înlocuit în 1979 pe Francisco
Macias Nguema şi se baza pentru protecţia sa pe gărzile marocane, nu a îmbunătăţit prea mult situaţia creată de
predecesorul său, dar în anii' 90 a acceptat ideea unui regim multipartid. Insulele Principe şi Săo Tome, la 3200
km vest de Gabon în Golful Guineea, care au fost cucerite de portughezi încă din secolul al XV-lea, au devenit
independente în 1975 şi au adoptat aceeaşi direcţie democratică atunci când preşedintele Aristide Pereira a fost
înfrânt la alegerile din 1991 de Antonio Mascarenhas Monteiro, dar au fost profund afectate de o rată a
şomajului accelerată, de inflaţie şi datorii externe. Lovitura de stat organizată în 1991 de ofiţerii inferiori
împotriva preşedintelui Miguel Trovoada a eşuat, în ciuda suspiciunilor de complicitate care planau asupra
primului ministru Carlos da Grasa.
în Guineea Portugheză sau Guineea-Bissau, o mişcarea de eliberare (PAIGC-African Partyfor the
Independence of Guinea and the Cape Verde Islands - Partidul pentru Independenţa Guineei şi a Insulelor
Capului Verde) creată în 1956 de Amilcar Cabrai, a declanşat o revoltă în 1959 şi un război general în 1963, pe
parcursul căruia guineenii şi-au instaurat treptat controlul asupra celei mai mari părţi din ţară. în 1970,
Portugalia a fost implicată într-o invazie în statul vecin Guineea unde îşi avea sediul PAIGC. O comisie de
anchetă a ONU a constatat că 350-400 invadatori au fost debarcaţi de pe nave conduse de albi; Consiliul de
Securitate a acuzat Portugalia, în 1973, Cabrai a fost asasinat în capitala guineeană, Conakry. Guineea-Bissau şi
Insulele Capului Verde au devenit state separate în 1975 având în plan să se unească, ceea ce nu s-a mai
întâmplat. Insulele, zece dintre ele aflate la 320 km de uscat, asigurau hrană numai pentru o treime din locuitori.
Aceste insule au rămas izolate şi stabile din punct de vedere politic datorită controlului foarte strict exercitat de
un grup aflat la conducere până la începutul anilor '90, când Insulele Capului Verde au adoptat o constituţie
democratică. în Guineea-Bissau, Joao Vieira a folosit în interesul său democraţia multipartidă, câştigând
alegerile la care au participat atât de multe partide de opoziţie încât nici unul nu a avut şansa să câştige.
Aproape în fiecare stat african în parte au avut Ioc, după dobândirea independenţei, lovituri de stat
militare. Povestea lor este deprimantă. La douăzeci de ani după principalul an al emancipării (1960), singurii
conducători iniţiali aflaţi încă la putere erau Leopold Senghor în Senegal, Sekou Toure în Guineea şi
Houphouet-Boigny în Coasta de Fildeş. Senghor - poet şi erudit (primul agrege african) înainte de a fi om
poliţie, un lider creştin într-o ţară preponderent musulmană, un lider care era şi inteligent şi charismatic, un
preşedinte care a renunţat de bună voie şi în mod paşnic la putere după douăzeci şi unu de ani - cedându-i locul
în 1981 lui Abdou Diouf care, doi ani mai târziu, a fost confirmat în funcţie de o elocventă victorie în alegeri,
dar care nu a reuşit să pună capăt rivalităţilor sectare, nu a reuşit să scape de sub controlul liderilor locali mai
313
vârstnici şi conservatori sau să restabilească o economie împovărată de producţia de plante leguminoase
netrebuincioase şi afectată de secetă. Rata şomajului a crescut, iar nivelul de viaţă a scăzut, feudele regionale şi
fundamentalismul islamic au reapărut. Contribuţia la datoria externă a ajuns să reprezinte jumătate din venitul
naţional, ajutorul solicitat FMI impunea măsuri severe de austeritate, iar afacerile de tipul întreprinderilor
producătoare de fosfaţi, şantierele navale de la Dakar şi amenajarea râului Senegal au stagnat ca şi agricultura.
Ajutorul extern a atenuat aceste eşecuri. Senegalul a beneficiat de un puternic sprijin din partea Franţei şi a
Statelor Unite, iar Diouf a reuşit, folosind toate mijloacele să câştige şi alegerile din 1988, dar tulburările care au
urmat l-au silit să decreteze legea marţială, iar ulterior poziţia lui a fost slăbită de declinul economic, noile
măsuri de austeritate, devalorizarea francului CFA şi refuzul francezilor de a-1 mai sprijini dacă nu face ceva
pentru ca democraţia din Senegal să devină realitate. La următoarele alegeri (1993), prima confruntare
multipartid din Senegal, Diouf a câştigat un procent dezamăgitor pentru el de numai 58%, care a scăzut şi mai
mult ulterior. Relaţiile externe ale Senegalului cu vecinii săi Mauritania şi Gambia au fost dificile, conducând în
primul caz la un război nedeclarat (vezi capitolul precedent).
Gambia a fost un vecin ciudat până ce a constituit o uniune cu Senegalul. Această cea mai mică colonie
britanică din Africa de Vest a dus iniţial o existenţă liniştită după dobândirea independenţei. Având o economie
care i-a permis să se dispenseze de ajutorul britanic după 1967, Gambia s-a confruntat cu o serie dificultăţi în
încercarea de a realiza o „unire" cu Senegalul până în 1981, când preşedintele Dawda Jawara a fost obligat să
recurgă la umilitoarea soluţie de a apela la trupele senegaleze pentru a nu fi alungat. El a acceptat ideea unei
confederaţii cu Senegalul - prin care Gambia spera să se bucure de avantajele independenţei şi ale unui
parteneriat cu o economie mai puternică. Dar relaţiile au fost alterate de preponderenţa activităţilor de
contrabandă din Gambia şi de suspiciunile senegalezilor faţă de intrigile urzite de gambieni printre nemulţumiţii
din provincia sudică Casamance, din Senegal, unde vorbitorii de wolof au menţinut o mişcare secesionistă (care
era sprijinită se pare şi de Mauritania şi de Guineea-Bissau). în 1989, Senegalul a renunţat la planurile privind
integrarea Gambiei în Senegal. în 1994, regimul lui Jawara. îndelungat şi decent, ca prim-ministru şi apoi ca
preşedinte, a luat sfârşit atunci când o lovitură de stat a armatei condusă de locotenentul Yahya Jammeh 1-a
* (Franc) CFA - Sigla Comunităţii Financiare Africane {Communaute Finaciere Africaine), principala unitate
monetară a unui mare număr de state din Africa.

silit să fugă. Plecarea lui a pus capăt celei mai îndelungate perioade de guvernare democratică din Africa
independentă şi poate şi dominaţiei celui mai numeros grup etnic din Gambia, Mandinka.
Sierra Leone, aflată la sud de Senegal şi la sud de Coasta Guineei (Guineea şi Guineea-Bissau) a fost
condusă de fraţii Margai până în 1966 - Sir Milton până la moartea sa în 1964, iar mai radicalul Sir Albert până
când planurile sale vizând schimbări constituţionale l-au costat alegerile din 1966. Armata a intervenit concis, în
special pentru a-1 împiedica pe Siaka Stevens să vină la putere, dar în 1968 Stevens a devenit prim-ministru, iar
în 1971 preşedinte al nou proclamatei republici Sierra Leone. Stevens a transformat ţara într-un domeniu al unui
partid unic, într-o catastrofă economică şi într-un paradis al afaceriştilorilor care l-au stors în aşteptarea
retragerii preşedintelui. Acesta a demisionat în 1985 după şaptesprezece ani de guvernare şi a fost urmat în
funcţie de generalul Joseph Momoh, care s-a angajat să pună capăt corupţiei şi anarhiei care au caracterizat
regimul din care el însuşi a făcut parte timp de peste un deceniu. Momoh a întâmpinat greutăţi în a se disocia de
pilonii vechiului regim, în timp ce lumea afacerilor a devenit un câmp de luptă între libanezii implicaţi în
speculaţii de bursă stabiliţi de mai multă vreme în ţară şi imigranţii israelieni (sprijiniţi în unele cazuri de Africa
de Sud). în 1991, Momoh a încercat să îşi consolideze poziţia adoptând în mod vădit o atitudine antiliberiană în
momentul invadării zonelor din sudul ţării de către adepţii lui Charles Taylor (vezi mai jos), dar nu a putut
rezista tendinţei curente spre un sistem multipartid. Cu şase luni înainte de încheierea mandatului său a fost
forţat de ofiţerii inferiori să fugă. Tânărul lider al acestei lovituri de stat, căpitanul Valentine Strasser, a dat
ordin ca unii dintre miniştrii lui Momoh să fie închişi, dar pe alţii i-a păstrat, a trecut în mod brutal la o nouă
epurare, dar nu a reuşit să fixeze o dată pentru alegerile care urmau să confere un statut democratic autorităţii
sale de tranziţie. A reuşit să obţină anularea a circa o cincime din datoria externă a ţării faţă o seamă de
creditori, în schimbul promisiunii de a reveni la un regim civil începând din 1996. Nu a reuşit să îşi impună
autoritatea în zonele de est şi de sud ale ţării unde disidenţii, cu ajutor din partea ţărilor vecine Guineea şi
Liberia, au pus stăpânire pe principalele mine şi au luat ostatici. în ciuda tuturor predicţiilor, Strasser a
supravieţuit cu ajutor din Ghana şi Nigeria, dar ţara a fost fărâmiţată de lipsa de disciplină a unei armate care a
devenit brusc de zece ori mai mare, de incursiunile trupelor neregulate destinate jafului şi de manevrele unor
organizaţii străine implicate într-un amplu trafic cu arme.
Excentrica istorie a Liberiei, aflată de fapt în sfera de influenţă a Statelor Unite, a fost întreruptă în 1980
de înlăturarea de la putere a familiei dominante Tolbert şi a partidului de guvernământ True Whig Party
(Partidul Liberal Autentic) printr-o lovitură de stat organizată de sergentul (ulterior general) Samuel Doe.
314
Sprijinul de care se bucura Doe era predominant tribal şi deşi acesta a supravieţuit timp de zece ani, protejat de
un corp de gardă antrenat în Israel şi de serviciile secrete israeliene, nu a reuşit niciodată să îşi impună
autoritatea în întreaga ţară. Dezastrul economic s-a adăugat animozităţilor dintre triburi, iar în 1990 invazia din
nord-est a declanşat un lanţ de masacre şi un război civil în care şi-au pierdut viaţa mii de oameni, iar
circa un milion au rămas fără adăpost. Statele Unite, care au deplâns înlăturarea regimului Tolbert de către Doe,
dar au reuşit să ajungă la un compromis cu acesta din urmă şi au folosit Liberia ca pe un centru de informaţii, au
început să îl trateze cu răceală atunci când guvernarea sa a devenit tiranică, iar perspectivele lui tot mai sumbre.
Cinci state vest-africane au constituit o forţă militară (ECOMOG), în principal nigeriana, dar comandată iniţial
de un ofiţer din Ghana, pentru a pune capăt luptelor dintre rebeli şi Doe (asediat în capitală) şi dintre secţiunile
rebele rivale. Dar ECOMOG nu a reuşit să îi ofere protecţie lui Doe care a fost prins, torturat şi ucis. Călăul lui
Doe, Prince Johnson, un psihopat alcoolic, a pus stăpânire pe capitală pentru câtva timp, dar cea mai mare parte
a ţării era controlată de Charles Taylor, care făcuse parte din guvernul Doe înainte de a fi acuzat de delapidare
de fonduri şi trimis temporar în exil în Statele Unite. Taylor a recrutat nigerieni şi ghanezi exilaţi şi nemulţumiţi,
a zădărnicit eforturile de pace ale ECOMOG, a invadat Sierra Leone şi a stimulat suspiciunile celor care credeau
că ECOMOG a fost folosit de Nigeria mai puţin pentru a instaura pacea şi mai mult pentru a-şi realiza ambiţiile
cvasiimpe-riale din Africa de Vest. (Nigeria a asigurat patru cincimi din cheltuielile ECOMOG şi a aprovizionat
două treimi din efectivele de 15 000 de oameni ale trupelor sale.) ECOMOG a reuşit încetul cu încetul să
triumfe asupra lui Taylor, cu obiectivul vădit de a-1 obliga să ajungă la un acord cu relativ debilul guvern din
Monrovia, protejat de ECOMOG, sub preşedinţia onorifică şi tot mai fantomatică a lui Amos Sawyer şi
(ulterior) David Kpormakpor. Sarcina reconcilierii a fost agravată dat fiind că au apărut tot mai multe facţiuni,
iar conducătorii ECOMOG din Nigeria şi Ghana s-au neliniştit din pricina costului intervenţiei lor. La sfârşitul
anului 1994, a fost negociat un acord de încetare a focului, multilateral dar fragil, în special de Rawlings, care a
fost transformat peste un an într-un acord de împărţire a puterii, taylor avea toate motivele să fie mulţumit de
acest acord şi deci să îl onoreze. Liberia a fost, împreună cu Etiopia, un extraordinar semnal de alarmă în ceea
ce priveşte greşelile şi fisurile apărute în edificarea multora dintre statele africane, unde grupuri etnice ostile
luptau unele împotriva altora fără să piardă din vedere un anumit tip de înrudire dincolo de graniţele statale.
Coasta de Fildeş, vecinul Liberiei, a fost cel mai prosper dintre statele vest-africane în primele decenii de
după independenţă. Guvernul acestei ţări, adăugând la datele naturale (o climă blândă şi lipsa unei zone cu
adevărat deşertice), o conducere corespunzătoare a urmărit înainte de toate să intensifice şi să diversifice
sectorul rural; în al doilea rând, să încurajeze industrializarea, incluzând facilităţi pentru crearea unui sector
privat în cadrul sistemului controlat de stat şi garanţii capitaliştilor străini dornici să investească şi să obţină un
profit meritat; şi în al treilea rând, să evite cheltuieli mari pentru apărare şi alte forme de ostentaţie. Prin urmare,
produsul naţional a crescut constant într-un ritm de 3% pe an, iar venitul mediu anual al celor 8 milioane de
locuitori a crescut de la mai puţin de 100 de dolari înainte de dobândirea independenţei la circa 800 de dolari în
1980. Dar această creştere a venitului mediu s-a datorat mai mult îmbogăţirii rapide a unei categorii restrânse
decât creşterii nivelului de trai al celor mulţi, iar după 1980 creşterea a
ajuns să fie imperceptibilă. Producţia de petrol a început să crească în 1984, dar cu un efect limitat asupra
economiei, mai curând diminuând recesiunea decât sporind creşterea economică. Scăderea preţului la cacao,
datorită unei supraproducţii mondiale, a afectat un produs care încă în anii '80 furniza (împreună cu cafeaua)
jumătate din beneficiile străine ale Coastei de Fildeş, iar acest deficit combinat cu împrumuturi mari contractate
cu dobânzi mari a determinat o criză economică. în 1987, Coasta de Fildeş a încetat plata datoriilor şale externe
(care reprezentau 150% din PNB) şi exportul de cacao; doi ani mai târziu a înjumătăţit preţul plătit cultivatorilor
de cacao, întreprinderile particulare datorau peste 1 miliard de dolari statului, iar băncile private au dat faliment.
împrumuturile de la Banca Mondială care expirau în 1989 nu puteau fi reînnoite, iar ţara nu era într-atât de
săracă încât să beneficieze de o rambursare a datoriilor în condiţii speciale. Reducerile de personal operate în
domeniul serviciilor publice şi al salariilor - FMI a impus reducerea cu 75% a salariilor în sectorul public - au
provocat greve şi demonstraţii, dar nu au refăcut deficitul economic al ţării. Cum Houphouet-Boigny, care
declara că are 80 de ani şi avea de fapt aproape 90, se apropia de sfârşitul vieţii, a încercat să facă ceva pentru a-
şi asigura succesiunea. Un amendament la constituţie introdus în 1980 îl desemna pe vicepreşedinte drept
moştenitor, dar nimeni nu a fost numit în această funcţie, iar peste cinci ani Houphouet-Boigny a anunţat că va
rămâne în funcţie până la moarte. în 1990, şi-a consacrat toată energia problemelor interne şi noului val de
schimbare din Africa, reuşind să aprobe formarea mai multor partide politice, dar principala lui preocupare în
anii săi de declin a fost să construiască o biserică imensă (costul acestei construcţii fiind exorbitant) în satul său
natal, care să fie sfinţită de papă, ceea ce a şi reuşit. Houphouet-Boigny a fost reales preşedinte. Cele circa
douăzeci de partide, nou create, au reuşit să impună doar un singur candidat, care a obţinut 18% din voturile
exprimate la alegerile desfăşurate sub strictul control al partidului de guvernământ, pe parcursul cărora au avut
315
loc desigur numeroase fraude. Creşterea preţului la cacao şi cafea la jumătatea anilor ' 80 nu a fost susţinută, iar
reducerile operate în cadrul aparatului birocratic au provocat suferinţă. Houphouet-Boigny a murit în 1993 după
ce s-a aflat timp de treizeci şi trei ani la cârma ţării şi nu şi-a desemnat un succesor. Preşedintele adunării
naţionale, Henri Konan Bedie, a încercat cu abilitate să îşi atribuie dreptul la succesiune, dar nu fără a-şi dezbina
partidul. A moştenit o poziţie de forţă într-una dintre cele mai stabile societăţi africane, dar a ales să adopte un
stil agresiv, deposedându-i pe rezidenţii din afara ţării de dreptul de vot, deşi aceştia reprezentau o treime din
electorat. în 1995, a fost reales confortabil, mulţi dintre adversarii lor părăsind competiţia în ultima clipă.
în Ghana, pionierul eliberării vest-africane, regimul personal al lui Nkrumah s-a transformat într-o
autocraţie care a depăşit încetul cu încetul stadiul unei lupte pentru menţinerea unităţii noului stat şi pentru
modernizarea lui, devenind o luptă pentru afirmarea şi menţinerea autorităţii lui Nkrumah. Pe lângă dobândirea
independenţei, Nkrumah avea trei obiective principale. Voia să îşi propage viziunea despre unitatea Africii
accelerând procesul de dobândire a independenţei asupra altor state şi consolidând energiile africanilor şi ale
africanismului în serviciul
demnităţii africane şi eficacităţii africane în lume; dar metodele şi personalitatea sa nu au reuşit să îl facă să se
impună în faţa altor lideri africani, al căror panafricanism era influenţat de propriile experienţe naţionale şi de
ambiţiile personale. Panafri-canismul lui Nkrumah, ca şi panarabismul lui Nasser, era suspect. Exuberanţa şi
vigoarea care au contat atât de mult în a face din el primul lider al unei republici africane subsahariene au
devenit un neajuns într-o nouă situaţie, care impunea mai curând diplomaţie decât elanul actului de comandă.
Cea de-a doua ambiţie a lui Nkrumah era aceea de a face din Ghana un stat modern industrializat.
Realizarea acestei ambiţii a fost stânjenită de o combinaţie de regionalism, conservatorism şi invidii politice,
precum şi de o scădere pe plan mondial a preţului la cacao, principala sursă de venit a Ghanei. Partidul Popular
al Convenţiei, care se bucura de influenţă în regiunile de coastă, avea drept principal adversar Partidul Unit
condus de K.A. Busia şi J.E. Appiah. A reluat un plan abandonat de britanici de a construi un baraj peste râul
Volta şi a încheiat un acord cu o corporaţie americană pentru a construi o topitorie care să cumpere şi să
prelucreze imensele rezerve de bauxită ale Ghanei. Banca Mondială urma să acorde un împrumut Ghanei pentru
a construi barajul pe baza profiturilor pe care această ţară urma să le obţină din vânzarea bauxitei, dar contractul
cu corporaţia americană Kaiser nu conţinea nici o prevedere referitoare la faptul că topitoria trebuia să
folosească bauxită de provenienţă ghaneză, iar compania a importat bauxita de altundeva. Barajul a fost
construit, dar profitul obţinut de Ghana de pe urma topitoriei a fost minim, iar această ţară care şi-a început
existenţa ca stat independent cu rezerve de invidiat a ajuns să se îngroape în datorii. Alte companii străine au
ademenit Ghana în derularea unor proiecte costisitoare, dintre care cel mai cunoscut a fost lărgirea drumului
Accra-Tema, acest drum urmând să fie transformat într-o şosea cu patru benzi cu toate anexele unei autostrăzi
britanice. La aceste extravaganţe Nkrumah a adăugat clădiri grandioase. Activitatea economică exagerată a
antrenat un puternic fenomen de corupţie. Eşecul lui Krumah de a-şi respecta promisiunile legate de
îmbunătăţirea nivelului de trai al întregii populaţii s-a combinat cu un stil tot mai dictatorial şi plin de
suspiciune. Meschinăria evidenţiată, de pildă, de înlăturarea preşedintelui înaltei Curţi de Justiţie după
pronunţarea unui verdict neplăcut într-un proces de trădare, însoţită de un fenomen tot mai acut de corupţie şi de
risipă în administraţie, au distrus tentativele lui Nkrumah de a-şi face prieteni pe plan extern şi de a obţine ajutor
străin şi au creat o opoziţie în cadrul armatei care, în 1966, printr-o lovitură de stat fără vărsare de sânge, l-au
înlăturat de la putere în timp ce era într-o vizită în China.
în ce priveşte cea de-a treia ambiţie, pe plan extern, Nkrumah a vrut să adopte o politică de nealiniere.
Condiţiile erau extrem de favorabile în acest sens. După obţinerea independenţei resursele şi rezervele Ghanei -
acestea din urmă, cifrate la 200 milioane de lire sterline, erau mai mari decât cele ale Indiei - i-au oferit baza
materială pentru un anumit tip de independenţă care să poată fi mai uşor de menţinut, dat fiind că Războiul Rece
nu afecta la acea dată Africa. în realitate, Ghana în timpul regimului lui Nkrumah nu a reuşit niciodată să obţină
statutul de nealiniere
în opinia celorlalte state. în prima parte a regimului său, a părut a adopta o politică prooccidentală, iar în a doua
jumătate prorăsăriteană. Ghana a rămas în Common-wealth, în 1961 regina Elisabeta II a făcut o vizită în
această ţară, iar preşedintele ei a fost întâmpinat cu bunăvoinţă la Washington de preşedintele Eisenhower, dar
criza din Congo şi în special asasinarea lui Lumumba, Nkrumah considerând că responsabilitatea revine
occidentalilor în acest sens, l-au făcut pe liderul ghanez să devină ostil Occidentului, în timp ce elaborarea
teoretică şi practică a „socialismului său ştiinţific" o dată cu inaugurarea în 1962 a sistemului monopartid a
stârnit Occidentul împotriva lui. Spre deosebire de pragmatismul evident al lui Nasser, Nkrumah a devenit tot
mai ilogic şi mai ideologic, elaborând o formă de planificare economică asemănătoare cu modelele comuniste,
dar dependentă totuşi de capitalul occidental pentru reuşita ei. Lovitura de stat în urma căreia a fost înlăturat de
la putere a fost orchestrată de CIA.
316
Nkrumah a irosit moştenirea de invidiat a Ghanei şi a fost fidel viziunii şi idealurilor sale. A adus ţara în
pragul falimentului şi a încurajat fenomenul de corupţie care a luat o asemenea amploare, încât nici unul dintre
regimurile ulterioare nu s-a dovedit capabil să îl stăpânească. După un răgaz de doi ani acest declin a fost urmat
de instaurarea a patru guverne militare, fiecare incapabil în felul său. Primul dintre acestea, condus de colonelul
Ankrah, a considerat că extravaganţele lui Nkrumah au redus rezervele naţionale la 4 milioane de lire sterline,
iar datoria externă a crescut până la 279 milioane de lire sterline. Ghana avea de asemenea un deficit al venitului
extern de 53 milioane de lire sterline. Colonelul Ankrah şi colaboratorii săi au adus o serie de îmbunătăţiri
acestor cifre înainte de a renunţa la putere în 1969, dar creşterea economică a continuat să fie de sub 1 % pe an,
populaţia a crescut cu o rată anuală cuprinsă între 3,5 şi 4%, nivelul de trai a scăzut datorită unei devalorizări
severe, iar primele tentative ale noului prim-ministru, Dr. Kofi Busia, de a obţine o atenuare a datoriei externe s-
au bucurat de un succes limitat. La începutul anului 1972, Busia a fost înfrânt de moştenirea predecesorilor săi,
de o politică liberală imprudentă care a permis o afluenţă de bunuri de provenienţă externă ce a afectat balanţa
de plăţi şi de o drastică devalorizare care a dublat brusc datoria externă. A fost înlăturat de la putere în timp ce
se afla la Londra şi înlocuit de un comitet al armatei autointitulat Consiliul Salvării Naţionale, sub preşedinţia
colonelului I.K. Acheampong. Acest grup bine intenţionat s-a confruntat, nu întotdeauna în mod armonios, cu
probleme economice care au fost agravate de creşteri exagerate ale preţului petrolului şi ale altor produse
esenţiale de import şi de creşterea impusă în consecinţă costului vieţii. Creditorii Ghanei au acceptat o oarecare
relaxare în privinţa rambursării datoriilor, dar această relaxare nu a fost pe măsura aşteptărilor. în 1978, regimul
lui Acheampong a devenit un regim corupt şi ineficient. El şi echipa sa au fost înlăturaţi de la putere de
generalul F.W.K. Akuffo, care a rezistat mai puţin de un an valului crescând de indignare. Generalul a fost şi el
înlăturat de la putere şi, împreună cu Acheampong şi alţi şase, executaţi după o lovitură de stat condusă de
căpitanul de aviaţie Jerry Rawlings, care a promis să pună capăt corupţiei, declinului economic şi să
reinstaureze regimul civil. în cele
trei luni cât s-a aflat la putere a reuşit să îşi respecte doar cea de-a treia promisiune, încheind un proces electoral
care fusese deja pus în mişcare şi în urma căruia Dr. Hilla Liman a devenit preşedintele unei ţări cu o economie
în declin şi grave tensiuni sociale. La sfârşitul anului 1981, Liman a fost înlăturat de la putere şi a revenit
Rawlings, care a luptat împotriva declinului economic şi a comploturilor şi revoltelor sporadice, s-a detaşat de
asociaţii săi mai radicali şi a introdus o deflaţie importantă şi o serie de devalorizări cu scopul de a obţine ajutor
de la FMI. Rawlings, care îl atacase pe Liman pentru că a acceptat să trateze cu FMI şi pentru că nu a reuşit să
obţină ajutor economic din altă parte, s-a orientat spre o politică de creştere economică sub supravegherea FMI
şi a obţinut o serie de succese: inflaţia a scăzut de la 100 la 20%, bugetul a fost echilibrat, iar creşterea
economică a ajuns la 6%. Veniturile obţinute de pe urma unor produse cum ar fi cacaoa şi lemnul au scăzut
(vânzările de aur au crescut însă); datoria externă a continuat să fie o povară; costul petrolului importat, care a
crescut de cinci ori în deceniul de dinainte de revenirea la putere a lui Rawlings, a înghiţit aproape o jumătate
din veniturile externe ale ţării; devalorizarea monedei naţionale (cedi) în 1983 de la 2,75 la 1,62 dolari a
provocat mari neplăceri; promisiunile privind o revenire imediată la regimul civil şi consultarea opiniei publice
nu au fost respectate; partidul de guvernământ Consiliul Provizoriu de Apărare Naţională era o grupare bine
intenţionată, dar nu avea un statut constituţional clar; opoziţia în domeniul politic sau în cel administrativ a
devenit un motiv de încarcerare, dar acest tratament nu i-a descurajat pe duşmanii lui Rawlings din interior şi
din afară (în special din Coasta de Fildeş şi Togo) să îşi continue intrigile urzite împotriva lui. Justificarea
pentru aceste tribulaţii şi această situaţie grea ar fi putut atrage capitalul străin, dar problema - şi rezultatul
strategiei economice a lui Rawlings - a rămas nesigură. Rawlings a pierdut sprijinul radicalilor, a introdus
măsuri care i-au afectat pe cei mulţi şi nu pe cei câţiva aflaţi în puncte cheie şi a riscat să îi nemulţumească pe
ofiţerii inferiori care au organizat o serie de lovituri de stat. O astfel de lovitură de stat a fost cea din 1989, care
deşi nu a fost un succes, a fost o reală ameninţare din partea populaţiei ewe.
în 1990, Rawlings a fost obligat să treacă la o reformă constituţională de forţele internaţionale, de
finanţele străine şi de tendinţa regională spre o mai amplă democraţie, deşi în sinea lui a continuat să fie
împotriva unui sistem multipartid sau să accepte existenţa a mai mult de două partide. In mod neaşteptat, în
1991 a anunţat un program pentru revenirea la regimul civil, iar la sfârşitul anului următor a fost reales
preşedinte cu o majoritate de doi la unu. Alegerile parlamentare au fost boicotate de o opoziţie cinică şi divizată,
al cărei refuz de a se integra într-un sistem multipartid i-a garantat lui Rawlings şi asociaţilor săi 189 din cele
200 de mandate şi a transformat Ghana într-un stat monopartid cu o constituţie multipartidă. Ghana era în
acelaşi timp un stat cu perspective economice mai favorabile decât cele din momentul venirii la putere a lui
Rawlings pentru a doua oară cu 11 ani înainte. Cu ajutorul a circa 2 miliarde de dolari ajutor extern, cheltuielile
guvernului au fost reduse, inflaţia a fost redusă la 15%, creşterea în domeniul agricol a atins o medie de 2,5% de
la începutul anilor '80, au fost descoperite noi surse de venit, ca de
317
exemplu pescuitul şi s-a spus chiar că Ghana a ajuns să rivalizeze cu Tigrii Asiei de Est - Taiwan, Coreea de
Sud şi Hong Kong. Pe de altă parte permanentul progres economic (cel puţin până la următoarele alegeri din
1996) a continuat să depindă de creşterea ajutorului economic străin şi de creşterea ratei dezvoltării, în timp ce
economia a continuat să se bazeze pe cacao şi aur, corupţia în sectorul privat a persistat, atât investiţiile pe plan
intern cât şi cele externe erau extrem de reduse, numărul de greve a crescut, iar bugetul prevăzut şi surplusul
comercial nu au putut fi realizate. Dar Rawlings, punând în balanţă aceste realizări şi nerealizări politice şi
economice, precum şi neînţelegerile cu Nigeria (vezi mai jos), s-a decis să joace un rol mai important în zonă ca
preşedinte al ECOWAS* (ai cărei membri francofoni aveau mai multă încredere în Ghana decât în Nigeria) şi ca
om de stat mai în vârstă decât noii lideri din Sierra Leone şi Gambia ori ca vizitator respectat într-o serie de state
africane.
în Togo, unde cel dintâi preşedinte Sylvanus Olympio a fost asasinat în 1963, iar cel de-al doilea,
Nicholas Grunitzky, a fost înlăturat de la putere câţiva ani mai târziu. Gnassingbe Eyadema a rămas la putere în
pofida lipsei de popularitate - pe plan regional şi etnic - şi a nenumăratelor comploturi. Forţa politică a
preşedintelui o reprezenta zona de nord, de unde proveneau şi mulţi ofiţeri ai armatei. Situaţia a evoluat în
direcţia unei crize deschise în momentul în care, după revoltele din 1991 şi o conferinţă care a durat două luni în
care s-au lansat acuzaţii de fraudă şi omucidere la adresa unor persoane cu funcţii înalte şi s-au făcut propuneri
pentru o reformă constituţională, preşedintele 1-a denunţat pe primul său ministru, Joseph Kokou Koffigoh, 1-a
revocat din funcţie pe comandantul suprem al armatei (ambii reprezentanţi ai populaţiei ewe) şi a anulat
alegerile ce urmau să aibă loc. Armata, a cărei atitudine a fost nesigură, s-a aliat cu preşedintele de teamă ca
dezordinile să nu ia amploare - unele dintre ele fiind incitate de preşedinte însuşi pentru a menţine armata de
partea lui. Noile revolte din 1993 au determinat o jumătate de milion de togolezi să fugă în Ghana sau Benin,
după care Eyadema a acceptat organizarea de alegeri şi a fost declarat învingător.
In Dahomey, redenumit Benin în 1972, o ţară ce trăia în umbra Nigeriei şi fără locuri de muncă sau
resurse interne, militarii se perindau permanent la putere, înlăturând un preşedinte civil şi instalând un altul până
când în 1970 au silit trei foşti preşedinţi să alterneze în cadrul unui sistem bazat pe rotaţia în funcţie, care s-a
dovedit a nu fi altceva decât un răgaz înaintea unui regim militar. în 1972, colonelul Matthieu Kerekou a venit la
putere, a supravieţuit unor atentate organizate împotriva lui - inclusiv unul lansat din Togo în 1977 cu ajutor din
partea francezilor, marocanilor şi gabonezilor - a fost reales în 1984 şi în 1989 (cu un procent minim), a făcut
vizite în capitalele comuniste inclusiv Beijing (1986) şi apoi s-a reorientat precaut spre Franţa. Opoziţia faţă de
regimul lui era divizată, fiind alcătuită din tineri fără loc de muncă, ofiţeri inferiori care nu erau promovaţi,
sindicate şi rivali de natură etnică din sud. A asistat la transformarea ţării sale într-un mic exportator
* ECOWAS - Economic Community of West African States, Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest.
[nota trad.]

de petrol şi un antrepozit de droguri din Asia spre Occident. în 1990, zilele-i erau numărate, iar Benin a deschis
calea în Africa de Vest sistemelor multipartide. Kerekou, ca şi Kaunda în Zambia un an mai târziu, a acceptat să
renunţe la putere în mod paşnic şi a fost înlocuit de Nicephore Soglo care a eliberat prizonierii politici, a refuzat
să introducă un regim de forţă şi a promovat schimbări economice menite să atragă ajutor extern (în special din
partea Franţei). în schimb, reformele sale economice au lăsat o mulţime de oameni fără locuri de muncă şi au
apărut aproape o sută de partide. Soglo, a cărui coaliţie de guvernământ era alcătuită în principal din foni,
populaţie creştină din sud, a obţinut o victorie modestă la alegerile din 1995, iar în 1996 a pierdut în favoarea lui
Kerekou.
în spatele arcului de state care se întinde de la gura râului Senegal aproape până la gura râului Niger se
află trei ţări întinse, aride şi înconjurate de uscat: Mali, Burkina Faso (anterior Volta Superioară, cea mai mică
dintre cele trei) şi Niger. în Mali, Modibo Keita, unul dintre autorii federaţiei maliene, a fost înlăturat de la
putere în 1968 de generalul Moussa Traore care a rămas la putere timp de douăzeci şi trei de ani. în căutarea
ajutorului extern el a oscilat între statele comuniste din Europa şi Asia (pe care le-a vizitat în 1986) şi ajutorul
mai prompt, deşi neplăcut, din partea FMI. Mali avea probleme din pricina tuaregilor şi berberilor din deşert
care trăiau şi în Burkina Faso, Niger, Algeria, Libia şi Ciad. O dată cu decolonizarea din anii '50, tuaregii au
sperat să îşi creeze cu ajutorul francezilor un stat al lor. După obţinerea independenţei - şi în mare măsură
datorită sărăciei - s-au împrăştiat în ţările vecine, în special în Libia unde s-au implicat în războaiele lui Geddafi
din Ciad, după care în 1989-1991 au început să revină în Mali, provocând tulburări atât în Mali cât şi în Niger.
Traore a încercat să pună capăt acestor lupte, dar a fost înlăturat de la putere de armata sa. (El, şeful statului
major şi alţi doi miniştri importanţi au fost condamnaţi la moarte.) Un guvern de tranziţie a încheiat cu ajutorul
Algeriei un acord cu tuaregii prin care acestora li se acorda autonomie regională, dar acest lucru nu a fost pe
placul unui grup mai militant; luptele au continuat cu şi mai multă îndârjire. Datorită introducerii unui sistem
mai democratic în Mali, la alegerile locale din 1992 şi-au anunţat participarea douăzeci de partide. O seamă de
318
administraţii civile (Younnoussi Traore, Abdoulaye Sekou Sow) s-au confruntat cu consecinţele unei proaste
guvernări, cu seceta, corupţia şi o datorie externă imensă.
Parte din moştenirea dobândită de Mali înainte de obţinerea independenţei o constituia o dispută de
graniţă cu Burkina Faso care a fost agravată de venirea la putere în 1983 a căpitanului Thomas Sankara (care a
înlăturat un regim civil ce dura de trei ani şi care urmase după un regim militar condus de generalul Saye
Zerbo). Sankara era eficient, tânăr şi cinstit, dar autoritatea lui se baza pe un amalgam de elemente discordante.
A întreţinut bune relaţii cu Benin şi a proiectat unirea cu Ghana, dar această perspectivă a alarmat autorităţile
din Mali care în 1985 au declanşat un război modest, de scurtă durată şi prost condus. Peste doi ani Sankara a
fost ucis şi a fost înlocuit în funcţie de un prieten apropiat şi colaborator Blaise Compaore, care, mai puţin
radical decât Sankara, dar mai autocrat, a condus un regim multipartid în care partidul său deţinea funcţiile cheie
şi care nu s-a sfiit să ia măsuri împotriva sindicatelor, studenţilor şi acelora care aveau alte păreri.

Nigerul a avut şi el de suferit din cauza comploturilor şi dezordinilor, instigate în general de nemulţumirea
militarilor faţă de lipsa de eficienţă şi necinstea regimurilor civile. Aceste lovituri de stat au fost de cele mai
multe ori lipsite de violenţă şi au sfârşit prin a conduce la o modalitate acceptată, deşi nesatisfăcătoare, de
schimbare a guvernului care nu dăduse roade, dar care nu avea pregătit un succesor, sub forma unui stat
monopartid fără un aparat administrativ adecvat pentru o schimbarea de guvern în orice alt fel. Primul
conducător al Nigerului, Hamami Diori, şi-a obţinut funcţia cu un puternic sprijin din partea Franţei împotriva
rivalului său, Djibo Bakary, care s-a sprijinit mai curând pe stânga şi pe zona de nord islamică a ţării. în timpul
războiul civil din Nigeria, Diori a sprijinit guvernul central în ciuda sprijinului pe care Franţa îl acorda Biafrei,
iar preţul acestei atitudini a fost plătit în 1974, când armata s-a întors împotriva lui: seceta din anul precedent,
cumplită chiar şi pentru tipul de secetă cu care Nigerul era obişnuit, i-a slăbit poziţia. Succesorul său, Seyni
Kountche, a rămas preşedinte până la moartea sa în 1987. După el a urmat colonelul Aii Seybou de la care s-a
aşteptat un stil mai puţin ofensiv decât cel al lui Kountche, dar nu a fost aşa. Noua constituţie din 1992 a fost
cauza unui impas între preşedinte şi primul ministru, pe care nu au reuşit să îl rezolve. Prin urmare, preşedintele
Ousmane Mahamane, un hausa, a fost forţat să intre în competiţie cu primul ministru Amadou Hama pentru a
obţine sprijinul celui de-al doilea important grup etnic, songhai. Tuaregii din Niger, care reprezentau o zecime
din populaţia care nu avea drept de muncă şi la educaţie, au fost nemulţumiţi şi disidenţi, dar nu au reuşit să îşi
constituie o forţă rebelă activă de mai mult de două mii de oameni. Uraniul din Niger a atras multă vreme
atenţia francezilor atâta timp cât s-a crezut că este un minereu rar.
Lăsând deocamdată cea mai importantă ţară din Africa de Vest, Nigeria şi apucând-o pe drumul ce
conduce spre sud ajungem la încă trei foste colonii franceze şi un alt imperiu înconjurat de uscat. In Camerun -
un ajustor al tensiunilor lingvistice şi etnice - Franţa a intervenit pentru a sprijini guvernul prieten condus de
Ahmadu Ahidjo împotriva unei revolte ale cărei cauze au fost în special de ordin economic, în 1982, Ahidjo a
demisionat subit, fiind înlocuit de Paul Biya care s-a dovedit extrem de ineficient. Scăderile înregistrate de
preţul principalelor produse de export ale Camerunului - cafea, cacao, bumbac - au provocat o datorie externă
împovărătoare, i-au lăsat pe funcţionarii civili neplătiţi, au încurajat corupţia şi contrabanda, au impus
recurgerea la ajutorul FMI şi la un regim de austeritate şi au stimulat luptele politice interne pe care Baya nu a
reuşit să le controleze. El a refuzat să numească un prim-ministru până când a fost silit să facă acest lucru. La
alegerile parlamentare din 1992 a obţinut o victorie la limită şi a fost reales preşedinte după ce a amânat
alegerile, în timp ce oponenţii săi s-au certat pentru desemnarea unui singur candidat. în 1995, Camerunul a
intrat în Commonwealth.
în Gabon, speranţele au devenit deziluzii. Fiind în mod potenţial unul dintre cele mai bogate state din
Africa, Gabonul a fost condus de preşedintele Leon M'Ba (înlăturat de la putere în 1963, dar readus la putere de
trupele franceze) şi Albert Bongo care, în 1973, şi-a schimbat prenumele în Omar după convertirea la islamism
şi desăvârşit tranziţia ţării spre un stat monopartid. în pofida bogăţiilor naturale care includ un sfert din rezervele
mondiale cunoscute de magneziu, în anii '70 şi '80 Gabonul a fost atins de criza economică, astfel încât guvernul
a fost obligat să impună un împrumut forţat asupra salariilor şi să reeşaloneze datoria externă pentru a evita
neplata acesteia. Puternicele revolte care au avut loc în 1990 l-au obligat pe Bongo să introducă un sistem
multipartid mult mai repede decât ar fi dorit. După alegerile în care partidul său, Partidul Democrat Gabonez
(PDG), a câştigat confortabil în faţa contracandidaţilor, Bongo a format un nou guvern alcătuit din şase partide,
PDG deţinând principalele portofolii, dar fiind minoritar în cabinet, iar el a fost reales preşedinte în 1993 -
împotriva unui contracandidat susţinut de Camerun.
In Congo-Brazzaville, primul preşedinte, Fulbert Yalou, a fost răsturnat de la putere printr-o revoluţie,
Franţa refuzând să intervină pentru a-1 salva într-o situaţie de nemulţumire reală şi întemeiată a maselor
populare. Alphonse Massemba-Debat şi apoi Marien Ngouabi au dat o orientare de stânga ţării, dar acesta din
319
urmă a fost asasinat în 1977, iar cel dintâi a fost executat la scurt timp după aceea. Preşedintele Denis Sassou-
Nguesso al Partidului Congolez al Muncii a reuşit să tempereze atât partidele prochineze cât şi pe cele
prosovietice, dar nu le-a înlăturat definitiv. Proasta gestionare a fondurilor publice şi cheltuielile extravagante pe
proiecte fără valoare, care au coincis cu scăderea producţiei de petrol şi a preţului petrolului, au slăbit economia,
au încurajat o deplasare de autoapărare spre oraşe, au exacerbat dezbinarea etnică şi au sporit importurile şi
datoria externă. Când în 1985, armata a refuzat să reprime revoltele populare, preşedintele a reuşit să scape
numai cu ajutorul gărzilor prezidenţiale, iar peste şase ani i s-au redus cheltuielile, deşi şi-a menţinut retribuţia şi
unele din prerogative. Alegerile din 1992, locale şi apoi prezidenţiale, au condus la instalarea ca preşedinte a lui
Pascal Loussaba, într-o democraţie elaborată dar turbulentă şi de aceea s-a considerat că este nevoie de ajutorul
americanilor împotriva partidelor de opoziţie (în special din nord), susţinute de Franţa.
In Republica Centrafricană, lovitura de stat organizată de colonelul Jean-Bedel Bokassa, asemănătoare în
ceea ce priveşte originea cu loviturile de stat militare din Burkina Faso, Benin şi Niger, a avut ca rezultat o serie
de exagerări cum ar fi faptul că Bokassa s-a autointitulat împărat şi a introdus un regim ostentativ şi de o mare
cruzime. Franţa, după ce s-a asociat cu una dintre cele mai indecente tiranii ale epocii, a contribuit la răsturnarea
sa în 1979. Tentativa lui Bokassa de a reveni la putere în 1983 a eşuat. După o scurtă perioadă de tranziţie
Andre Kolongba, rudă cu preşedintele Mobutu din Zair, a guvernat timp de doisprezece ani. S-a opus cât mai
mult posibil introducerii sistemului multipartid, a primit ajutor din partea Irakului până în momentul în care, cu
ocazia războiului din Golf din 1991, a fost temporar înlocuit cu ajutorul Taiwanului şi a pierdut poziţia specială
pe care o avea în relaţiile cu Franţa, care a continuat să aibă influenţă şi efective de 3 500 de oameni într-o ţară
pe care o considera un important punct strategic. Incapabil să mai împiedice organizarea de alegeri, Kolongba a
fost eliminat din primul tur de scrutin, a încercat să îl anuleze pe cel de-al doilea, dar în 1992 a fost înlocuit de
Andre-Felix Patasse.
Nigeria, o ţară diversă şi de dimensiuni mari, este o creaţie a secolului XX. Coloniile Lagos şi Nigeria de
Sud au fost unite de britanici în 1906. Cea dintâi a fost căminul negrilor yoruba, a căror societate s-a bazat în
parte pe şefi de trib şi în parte pe oraşe civilizate. Populaţia dominantă în cea de-a doua colonie erau negrii ibo
care nu aveau nici şefi de trib, nici oraşe şi de aceea au fost cel mai uşor de unit ca naţiune şi au manifestat o
vigoare extraordinară care i-a făcut pe mulţi dintre ei să plece departe de căminele lor în Nigeria de Est şi în
zonele vestice şi nordice ale federaţiei create de britanici atunci când, în 1914, au alăturat Nigeriei de Nord celor
două colonii din sud.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, când britanicii au ajuns acolo, zona de nord era într-o stare de
instabilitate continuă. La începutul secolului fulanii islamizaţi şi-au instaurat autoritatea asupra unor state
(locuite de negrii) hausa de diverse mărimi şi au creat astfel imperiul lui Usman dan Fodio şi al descendenţilor
acestuia. Conflictul între negrii fulani şi hausa a continuat, iar britanicii şi-au asumat sarcina de a domoli acest
conflict ca un preludiu la unirea tuturor teritoriilor britanice din această zonă a lumii, dar federaţia pe care au
creat-o era un amalgam dificil de state şi culturi fără o conştiinţă naţională sau unitate naţională. După cel de-al
doilea război mondial, jumătatea sudică a ţării a început să ceară insistent acordarea independenţei, în timp ce
nordul a ezitat să facă acest lucru de teama de a nu fi redus la dependenţa faţă de sud cu ferestrele sale dinspre
coaste deschise spre comerţul, meseriile şi obiceiurile lumii din afară. Nordul a cochetat chiar cu ideea unui stat
separat cu acces la mare fie printr-un coridor de-a lungul Nigerului fie prin Dahomey sau Camerun de o parte
sau de alta. înainte de dobândirea independenţei, revoltele cu motivaţii rasiale sau religioase au constituit un
avertisment în privinţa pericolelor cu care se va confrunta noul stat, dar avantajele unităţii au părut a atârna mai
greu în balanţă, iar în 1960 Nigeria a devenit independentă, fiind alcătuită din trei regiuni administrative.
Funcţia de prim-ministru federal i-a revenit unui reprezentant al regiunii nordice, Sir Abubakr Tafewa Balewa.
Liderul regiunii estice, Namdi Azikiwe, a devenit preşedinte, iar partidul său a colaborat cu principalul partid
din nord pentru a forma guvernul central. Azikiwe era de părere că o ţară atât de mare şi eterogenă ca Nigeria nu
poate fi guvernată decât de o coaliţie a principalelor grupări din cadrul structurii federale, dar liderul din vest,
şeful Obafemi Awolowo, a preferat să creeze opoziţia din parlamentul federal.
Acordul dintre est şi nord nu a durat mult, dar nici coeziunea vestului. Negrii ibo i-au stârnit pe partenerii
lor din nord încercând să câştige mandate parlamentare în regiunea nordică. în vest, şeful Akintola a reuşit să ia
locul lui Awolowo şi să obţină judecarea şi încarcerarea acestuia şi a altor lideri. Akintola nu a fost mulţumit de
politica adoptată de Awolowo de a crea o opoziţie la nivel federal. A preferat o politică de alianţă cu nordul,
înlăturându-i de la putere pe negrii ibo şi obţinând pentru populaţia din care făcea parte participarea la
guvernare, la sistemul de mită şi la finanţele guvernului central. în 1963 a fost creată o a patra regiune cen-tral-
apuseană. în 1964, recensământul a evidenţiat că cifra totală a populaţiei este de 55,6 milioane, dintre care 29,8
milioane trăiau în regiunea nordică - adică mai
mult de jumătate. Această preponderenţă demografică a nordului a devenit un motiv de alianţă cu liderii acestei
320
regiuni şi alături de acuzaţiile potrivit cărora rezultatele recensământului au fost falsificate, a agravat tensiunile
politice. Alegerile din regiunea nordică din 1965 au provocat acuzaţii de fraudă şi lupte. Anul următor, în nord
luptele s-au agravat. Dificila constituţie tripartită a ţării s-a spulberat, provocând iniţial o insurecţie a negrilor
ibo; a urmat apoi o lovitură de stat care a provocat o tentativă de a crea un stat ibo independent; şi în cele din
urmă succesive împărţiri ale ţării în tot mai multe state componente.
în ianuarie 1966, un grup de ofiţeri inferiori ibo s-au revoltat, în parte ca formă de protest împotriva
proastei guvernări şi în parte ca o demonstraţie împotriva nordului şi a aliaţilor săi din vest. Prim-miniştrii
federal şi al regiunii nordice, Sir Abubakr Balewa şi Sardauna din Sokoto az fost asasinaţi împreună cu şeful
Akintola şi mulţi alţii, dar ofiţerii superiori s-au grăbit să pună capăt altor evoluţii şi i-au arestat pe ofiţerii
inferiori. Generalul Johnson Ironsi a fost proclamat şef al statului, având misiunea de a împiedica dezmembrarea
ţării şi de a o administra în mod competent şi onest. Generalul Ironsi era un negru ibo. Era bine intenţionat, dar
nu îndeajuns de bine pregătit pentru delicata sarcină de a menţine integritatea ţării, iar atunci când în iulie a
sugerat că un sistem unitar ar fi mai potrivit pentru Nigeria decât unul federal, temerile celor din nord în ceea ce
priveşte o dominaţie a negrilor ibo au condus la organizarea unei noi lovituri de stat, Ironsi fiind şi el ucis. A
fost înlocuit de colonelul Yakubu Gowon, un creştin din nord, care a eliberat o seamă de civili din închisori,
inclusiv pe Awolowo şi şi-a exprimat speranţa că se va reveni cât mai curând la un regim civil. în septembrie, la
conferinţa de la Lagos s-a căzut de acord asupra unei structuri federale alcătuite din patru regiuni, dar această
conferinţă a coincis cu un contramasacru îndreptat împotriva negrilor ibo din nord (un masacru similar, deşi de
proporţii reduse avusese loc în mai) şi cu fuga supravieţuitorilor în regiunea din est.
După prima lovitură de stat din 1966, locotenent-colonelul Odumegwu Ojukwu a fost numit guvernator
militar al regiunii de est. Concluzia lui a fost că negrii ibo pot fi salvaţi numai prin separarea de Nigeria. La
conferinţa organizată în ianuarie 1967 la Aburi în Ghana a fost convins să nu facă acest pas, dar în mai el a
proclamat totuşi statul independent Biafra şi imediat după aceea a început războiul civil. Tentativele
Organizaţiei Unităţii Africane (OUA) de a media acest conflict (la Kinshasa în 1967, Alger în 1968 şi Addis
Abeba în 1969) nu au avut nici un rezultat concret. Armata federală, ale cărei efective au sporit de la 10 000 de
oameni la 200 000 de oameni, a reuşit încetul cu încetul să se impună în ciuda tenacităţii rezistenţei biafreze. în
timp ce Marea Britanie şi URSS au furnizat arme guvernului federal, Franţa a aprovizionat Biafra (prelungind
poate în acest fel războiul), iar doi dintre asociaţii apropiaţi ai Franţei din Africa, Coasta de Fildeş şi Gabon, au
recunoscut statul secesionist - la fel au procedat şi Zambia şi Tanzania - în încercarea de a pune capăt luptelor.
Suferinţele din Biafra, suprapopulată şi asediată, au fost înspăimântătoare şi mediatizate în întreaga lume.
Ianuarie 1970 a fost momentul decisiv. în acea lună Biafra a fost silită să capituleze şi, procedând astfel, a
încetat
să existe. Gowon s-a dovedit un om de stat învingător. El a fost adeptul reconcilierii şi a pus în practică acest
lucru. Dezvoltarea economică a Nigeriei a fost reluată într-un ritm alert. Ea a devenit unul dintre cei mai mari
producători şi exportatori de petrol din lume, deţinând în acelaşi timp importante zăcăminte de cărbune, cositor
şi alte minerale şi având o agricultură prosperă. Guvernul avea însă cheltuieli foarte mari, iar problemele interne
nu au fost înlăturate datorită acestor bogăţii. Cei bogaţi s-au îmbogăţit şi mai mult, iar cei săraci au rămas săraci
sau datorită inflaţiei au sărăcit şi mai mult. O armată numeroasă şi o importantă forţă poliţienească de 30 000 de
oameni s-au remarcat prin corupţie, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celor mai importante sectoare ale vieţii
civile. Ţara era bântuită de greve şi şomaj. Problema constituţională a rămas nerezolvată. După războiul civil,
ţara a fost împărţită în douăsprezece state (ulterior nouăsprezece), dar Gowon a declarat că ar putea fi şi mai
multe în cazul în care s-ar aplica în mod serios criterii etnice, ar putea fi vorba de circa 300-400 de state.
Recensământul din 1973 a evidenţiat o populaţie totală de 79,76 milioane, o creştere de 43,5% din 1963 şi o
creştere medie anuală dublă faţă de creşterea înregistrată de orice altă populaţie din lume. Nimeni nu a crezut că
aceste cifre sunt reale, deşi unii au fost de acord cu ele. Faptul că creşterea demografică varia foarte mult de la
stat la stat 1-a obligat pe Gowon să declare că aceste cifre nu vor fi folosite ca bază pentru anumite decizii
politice. în 1974, spre domolirea multor nigerieni, s-a anunţat că revenirea la regimul civil, promisă pentru 1976,
va fi amânată. Incapacitatea evidentă a lui Gowon de a pune capăt fenomenului de corupţie a condus la
înlocuirea lui în 1975, în timp ce era plecat din ţară. I s-a permis să plece împreună cu familia în Anglia.
Succesorii săi, generalii Murtala Muhammad (asasinat după câteva luni) şi Olusegun Obasanjo au fost mai
virulenţi în atitudinea lor faţă de fenomenul corupţiei şi alte probleme. Cel de-al doilea, care a refuzat titulatura
de preşedinte, a promis să reinstaureze regimul civil în 1979 şi după dezbateri constituţionale prelungite care au
avut drept rezultat cea mai voluminoasă constituţie din lume, Alhaji Shehu Shagari a devenit preşedintele unei
noi federaţii alcătuite din nouăsprezece state.
Nigeria era un gigant printre celelalte state africane şi nu numai în ceea ce priveşte mărimea. Ea se afla
între primele zece state producătoare de petrol din lume, iar la sfârşitul anilor '70 avea un PNB de circa 35
miliarde de dolari (460 dolari pe cap de locuitor) şi o rată de creştere economică de 6-7% pe an. în momentul
321
său de apogeu, în anii 1974-1976, producţia de petrol depăşea 2 milioane barili pe zi. Dar acest zăcământ
impunea o activitate extrem de intensă care a scăpat de sub control. Petrolul nigerian, al cărui proces de
producţie era extrem de costisitor, a pătruns pe piaţa mondială în cantităţi mari întâmplător cam în aceeaşi
perioadă cu petrolul din Alaska şi Marea Nordului, ceea ce a avut ca rezultat o scădere a cererii, o reducere a
preţului şi o producţie care a scăzut la 1,5 milioane barili: balanţa de plăţi, care a înregistrat un excedent de 4
milioane naira în 1974, a ajuns la zero în 1977, rezervele au scăzut cu două treimi, iar inflaţia a crescut la 40%
pe an. Dar Nigeria a continuat să se bucure de credit şi a putut împrumuta sume mari pentru a readuce situaţia
sub control. Problema cea mai importantă nu era cum să se
echilibreze balanţa ei comercială, ci cum să folosească veniturile ei de invidiat. în această etapă, Nigeria era o
ţară extrem de bogată, dar locuitorii ei nu beneficiau în nici un fel de această bogăţie, ci continuau să trăiască
într-o societate colonială, predilect agricolă, în care nu se folosea decât jumătate din suprafaţa cultivabilă şi ca
rezultat al neglijenţei, ineficientei şi investiţiilor incompetente, s-a ajuns în situaţia de a se importa în loc să se
exporte alimente. în ţară domneau corupţia şi încălcarea legii; continuau să se facă simţite conflictele etnice şi
suspiciunea; armata Nigeriei (deşi în 1980 îşi redusese efectivele de la 230 000 de oameni la jumătate) continua
să fie o moştenire costisitoare şi neliniştitoare a războiului civil. Noul guvern civil a reuşit însă, datorită
resurselor şi optimismului său, să elaboreze un plan cincinal (1981-1985) care era menit să asigure condiţiile
pentru ca Nigeria să îşi asigure până la sfârşitul acestei perioade propriile nevoi de hrană şi bunuri de consum.
Atât regimul militar de până atunci cât şi noul regim civil au urmărit să asigure Nigeriei un rol pozitiv în
politica africană, poate chiar în politica mondială. Nigeria şi-a asigurat intrarea în Consiliul de Securitate în
1976, în defavoarea candidaturii unui alt stat african (vecin) nominalizat de OUA. Guvernul nigerian a cheltuit o
mulţime de bani şi energie pentru organizarea Festivalului Artei Africane de la Lagos din 1976, o solemnitate de
prestigiu care nu a fost însă o reuşită totală datorită organizării defectuoase şi a scandalurilor provocate de
cheltuielile excesive. Nigeria a jucat un rol dominant în cadrul Organizaţiei Economice a Statelor din Africa de
Vest (ECOWAS), astfel încât fără Nigeria această organizaţie ar fi fost lipsită de coloana ei vertebrală. Lagosul
a devenit un port de destinaţie pentru politicienii britanici, americani şi de tot felul în încercarea de a rezolva
criza din Rhodesia. Ca membru al OUA, al Commonwealth-ului şi OPEC, precum şi al ONU, Nigeria a jucat un
rol activ în această gamă largă de organizaţii internaţionale.
în ultima zi a anului 1983, armata a revenit la putere. Generalul de divizie Muhammad Buhari a devenit
şef al statului în locul preşedintelui Shagari. Nigerienii aveau numeroase motive să se revolte: evidenta
manipulare a alegerilor din august precedent; fenomenul de corupţie care a atins proporţii inimaginabile;
creşterea preţurilor alimentelor; o economie care nu mai era susţinută de petrol, al cărui preţ a scăzut cu 10%, iar
producţia de petrol cu 25%; interminabile dispute constituţionale; tulburări religioase în nord, în special în Kano
unde au fost ucişi mii de oameni în timpul reprimării revoltelor musulmanilor maitatsine la sfârşitul anului 1980
şi din nou în statele Borno şi Gongola în 1982 şi 1984. Noul guvern a adoptat un stil apropiat de cel al
predecesorului său, conservator şi dornic să procure prosperitate fără corupţie. Pentru unii, inclusiv ofiţerii
inferiori din armată care îşi aşteptau şi ei rândul şi musulmanii cu o viziune puritană, lucrurile se petreceau ca şi
în regimul Shagari, aceeaşi oameni de afaceri şi aceeaşi şefi deţinând în continuare puterea la nivel federal şi
local. Timp de câteva luni Nigeria a fost ameninţată de un nou val de lovituri de stat despre care se credea că au
menirea să permită guvernului să înlăture posibilitatea de a acţiona a ofiţerilor de rang mediu din armată,
nemulţumiţi de măsurile tardive luate împotriva profitorilor vechiului regim. Când în sfârşit guvernul a trecut la
acţiune, rezultatele au fost extrem de modeste. Cel
care a profitat cel mai mult de pe urma vechiului regim, Umaru Dicko, s-a refugiat' la Londra unde a fost răpit
de trei israelieni şi un nigerian, cu aprobarea tacită a guvernului nigerian şi cu acceptul tacit al autorităţilor
israeliene: Dicko a fost răpit în momentul în care poliţia britanică îl scotea dintr-o ladă de ambalaj în care urma
să fie expediat în Nigeria.
Guvernul Buhari a fost un eşec total. A denunţat corupţia fără a reuşi să o eradicheze, i-a atacat pe cei ce
încalcă legea fără a diminua fenomenul de încălcare a legii, a intensificat austeritatea economică fără a încerca
să compenseze acest lucru în vreun fel şi a renunţat la ajutorul absolut necesar din partea FMI (pentru a susţine
credibilitatea sa externă) refuzând să devalorizeze moneda naţională - naira. Pentru vecinii săi nu s-a petrecut
nici o îmbunătăţire a situaţiei faţă de guvernul precedent. Ambele guverne au alungat un număr mare de
imigranţi care au venit în Nigeria să caute de lucru, ambele guverne au redus ECOWAS la nefiinţă: ECOWAS
era fie o cale de a face părtaşă întreaga regiune la bogăţie şi planuri îndrăzneţe, fie nu era nimic, iar numai
câteva îmbunătăţiri în domeniul sistemelor de transport şi al comerţului liber nu erau de ajuns pentru a schimba
complexitatea zonei, care era o aglomerare de economii separate şi disparate ale căror inegalităţi şi ineficientă
nu puteau fi îmbunătăţite de Nigeria dominantă, copleşită de propria-i instabilitate politică şi economică. Ba mai
mult, guvernul Buhari a reuşit să îşi irite partenerii din OPEC atunci când, asemeni Marii Britanii şi Norvegiei, a
322
redus preţul petrolului fără să anunţe OPEc dinainte: veniturile obţinute de pe urma petrolului au scăzut la
jumătatea faţă de valoarea lor din 1980, iar guvernul Buhari era conştient de importanţa petrolului în declinul şi
distrugerea guvernului Shagari. Peste doi ani Buhari a fost înlăturat de la putere de unul dintre principalii
membri ai consiliului de guvernare, generalul Ibrahim Babangida, o figură recurentă în crizele politice ale
Nigeriei, dar care evitase până atunci să îşi asume o poziţie în prim plan şi responsabilităţile acesteia.
Principalele sarcini ce îi reveneau lui Bagangida erau de a salva economia, de a reinstaura regimul civil
într-un răstimp rezonabil şi de a preveni transformarea conflictelor regionale nigeriene într-un război religios
între nord şi sud, între musulmani şi creştini. Problemele economice ale Nigeriei au apărut nu datorită lipsei de
resurse, ci datorită folosirii exagerate a unei singure resurse de bogăţie (petrolul), a cărei valoare a scăzut brusc
din motive independente de Nigeria. Declinul petrolului a afectat profund Nigeria, dat fiind că ea ajunsese atât
de sus pe creasta valului încât acum era vlăguită. După declinul petrolului moneda naţională - naira - a început
să fluctueze şi a pierdut 70% din valoarea pe care o avea. Inflaţia, îngheţarea salariilor şi o rată a dobânzii
punitivă i-au afectat atât pe săraci, cât şi mulţimea de nouveaux riches apărută în perioada de avânt a petrolului.
Venitul mediu pe cap de locuitor a scăzut în cinci ani de la peste 1000 dolari la 250 dolari. Bagangida trebuia să
redea încrederea nigerienilor şi să recapete încrederea opiniei publice internaţionale în Nigeria şi să reobţină
fondurile de care avea nevoie, dar tentativele lui în această direcţie au stârnit critici aspre din partea celor -
inclusiv din partea lui Obasanjo - care au tunat şi au fulgerat împotriva unei politici economice care să-i
sărăcească şi mai mult pe săraci şi să-i îmbogăţească pe escroci fără să pună capăt
recesiunii industriale. în 1987, ca un preludiu la reinstaurarea regimului civil, a fost aleasă o adunare
constituantă care avea însă o competenţă limitată: ea nu putea ţine cont de principiul federal, sistemul bipartid,
de scoaterea în afara legii a foştilor politicieni sau a religiei. încrederea în sine a lui Babangida a fost evidenţiată
cu ocazia celor două acţiuni frapante din 1989. Atunci când o comisie electorală a ales şase partide politice
dintre care guvernul trebuia să aleagă două, Babangida le-a respins pe toate şase şi a autorizat alte două create
de el însuşi. în al doilea rând, a intervenit în mod decisiv în succesiunea din sultanatul Sokoto. Moartea
sultanului în 1988 a provocat dezordini politico-religioase care au avut ca rezultat o tensionare a relaţiilor dintre
sultanat şi guvernul federal. Unul dintre fiii sultanului decedat a fost proclamat sultan în locul tatălui său, dar
guvernul s-a opus şi a numit în schimb un eminent musulman, Ibrahim Dasuki, un descendent direct al unei
ramuri inferioare a lui Usman dan Fodio. Demografia, al rândul ei, constituia o problemă la fel de neliniştitoare
ca şi problemele de ordin economic, constituţional şi religios. O populaţie de 118 milioane de locuitori în 1990
urma să se dubleze în decurs de treizeci de ani în absenţa unor măsuri de control al natalităţii, iar acest lucru era
de natură să provoace o serioasă îngrijorare. Problema natalităţii era o problemă larg răspândită în Africa, dar
de-a dreptul alarmantă în Nigeria, care avea să devină în acest context una dintre cele mai populate ţări din lume
şi cu un imens deficit în ceea ce priveşte alimentele, şcolile, spitalele şi alte servicii importante.
S-a promis în mod repetat că se va reveni la regimul civil, dar punerea în practică a acestei promisiuni a
fost amânată în mod repetat. în 1991, Babangida a anulat pentru a treia oară alegerile prezidenţiale, dar ulterior
s-au desfăşurat în mod neaşteptat alegeri pentru ocuparea funcţiei de guvernator şi pentru constituirea adunărilor
legislative în cele douăzeci şi nouă de state care alcătuiau acum federaţia: nou autorizatul Partid Social-
Democrat (SDP) a obţinut majoritatea în şaisprezece dintre adunările legislative, iar Convenţia Naţională
Republicană (NRC) cele mai multe posturi de guvernator. Ca urmare a instabilităţii însoţite de revolte în Lagos
şi alte oraşe (provocate în special de creşterea preţurilor) şi de jafuri şi ciocniri religioase în nord şi nord-est, tot
mai mulţi erau cei care solicitau demisia lui Babangida. Mandatul lui Babangida a fost prelungit până în august
1993, dar o seamă de personalităţi influente din Nigeria şi principalii creditori externi - Statele Unite, Japonia,
Germania - nu mai ascundeau faptul că erau de părere că el trebuie să se retragă. Datoria externă ajunsese la 30
miliarde dolari, corupţia era în floare, Nigeria devenise unul dintre cele mai importante depozite de droguri din
lume şi însăşi existenţa sa ca stat unitar era din nou pusă sub semnul întrebării. Alegerile prezidenţiale din 1993
au fost anulate când s-a aflat că au fost câştigate de şeful Moshood Abiola, milionar, reprezentant al populaţiei
yoruba, lider al SDP. Abiola a fugit în Anglia. Planurile lui Babangida vizând organizarea de noi alegeri au fost
respinse de SDP. SDP şi NRC s-au oferit să contribuie la formarea unui guvern interimar împreună cu
reprezentanţii armatei, dar oferta lor a fost respinsă de Babangida. Neîncrederea în rândul ofiţerilor superiori a
provocat dezbinări, în urma cărora Babangida a fost descalificat şi înlocuit de adjunctul său, generalul
Abacha, figura de paie fiind Ernest Shonekan, care s-a dovedit a fi prea independent şi a demisionat peste numai
câteva luni. în 1994, Abacha, poate dând dovadă de prea mult curaj, a criticat ocupaţia nigeriana din peninsula
Bakassi din Camerun care asigura accesul la Canalul Calabar şi râul Cross, zone bogate în petrol. Pe măsură ce
Nigeria se îndrepta spre dezintegrarea politică, discordie religioasă şi anarhie generală, a încetat să se mai
vorbească despre această ţară ca despre o forţă de stabilitate în Africa de Vest şi un dinam economic. Executarea
în 1995 a scriitorului şi activistului pe tărâm politic Ken Saro-Wiwa împreună cu alţi opt protestatari din zona
323
producătoare de petrol Igoni după un proces sumar şi în ajunul unei conferinţe a Commonwealth-ului a provocat
luări de poziţie în întreaga lume, dar nu s-a întreprins nimic concret. Deşi Nigeria era total dependentă de
veniturile obţinute de pe urma petrolului, Statele Unite şi alţi cumpărători nu au vrut să se priveze de acest
produs impunând un embargo.
Un sfert de secol de instabilitate politică, dezastru economic şi proastă guvernare au lăsat Africii de Vest
independenţa pe care a câştigat-o de la puterile coloniale, dar puţine dintre roadele anticipate ale acestei
independenţe. Moralul era scăzut, aşteptările tot mai puţine, dezamăgirea era cumplită, curajul uzat. O seamă de
state din Africa de Vest sperau să îşi amelioreze situaţia economică prin intermediul unor asociaţii de tip
federal. Şaisprezece dintre ele au creat în 1975 o Comunitate Economică a Statelor din Africa de Vest
(ECOWAS), o organizaţie care era ceva între suveranitatea naţională şi OUA cu caracter continental. Primele ei
obiective erau de a dezvolta relaţiile comerciale dintre ţările membre şi de a crea sisteme cooperatiste în
agricultură, comunicaţii şi educaţie, urmând apoi să se treacă la cooperarea economică. Bogăţiile Nigeriei au dat
speranţe celorlalţi membri, dar puterea Nigeriei i-a făcut să şovăie, în special pe membrii francofoni, şase dintre
ei au creat o comunitate în interiorul comunităţii: CEAO - Communaute de l 'Afrique de l'Ouest [Comunitatea
Africii de Vest] (Organizaţii similare există în Africa Centrală: CEEAC - Communaute Economique des Etats de
VAfrique Centrale [Comunitatea Economică a Statelor din Africa Centrală]- şi UDEAC - Union Douaniere et
Economique de VAfrique Centrale [Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale] - al căror nume indică în
suficientă măsură ambiţiile acestor organizaţii. Toţi cei şase membri ai acesteia din urmă fac parte din cea dintâi
organizaţie, printre cei zece membrii ai acesteia numărându-se statele francez şi portughez, precum şi state
vorbitoare de franceză.) în 1948, Franţa a creat o zonă a francului încercând să cumpere monedele locale la
suma fixă de 50 franci CFA pentru un franc francez, o modalitate tot mai costisitoare de a-şi asigura influenţa
politică şi un acord tot mai dificil datorită diferenţelor dintre diverse monede naţionale. Francul francez a fost
subevaluat tot mai mult, mâna de lucru a devenit din ce în ce mai scumpă, investiţiile franceze au fost
reorientate spre ţările anglofone unde se înregistra o rată a schimbului reală şi s-a creat un adevărat comerţ cu
produse de contrabandă destinat ţărilor francofone în schimbul monedelor locale convertibile în franci francezi
la rata de schimb fixată, care a rămas neschimbată timp de jumătate de secol. în 1994, noul guvern francez
condus de Edouard Balladur a devalorizat
francul CFA la jumătate în raport cu francul francez (şi francul Comoro cu o treime). Obiectivele şi speranţele
acestei devalorizări erau creşterea investiţiilor şi a lichidităţilor şi - o precondiţie necesară - o schimbare de
atitudine a creditorilor care ar putea fi determinaţi să prescrie o parte din datoriile lor. Unele datorii au fost
prescrise, dar creditorii care aveau de gând să anuleze datoriile fostelor state satelit ale URSS din Europa au
refuzat să rezolve problemele statelor africane în acelaşi mod. Inflaţia care a atins 30-40% în cea mai mare parte
a zonei a fost stopată şi apoi redusă la circa 10%. Dezvoltarea generală din statele vest-africane era puternică, la
4-5%, dar neglijabilă în Africa centrală, unde dezvoltarea depindea şi ea în mare măsură numai de optimism.
Lichidităţile interne au crescut, în special prin repatrierea capitalului care luase calea străinătăţii, dar banii au
rămas în bănci în loc să fie investiţi, în parte pentru că eventualii clienţi care doreau să împrumute au dat înapoi
datorită dobânzilor cerute de bănci şi în parte pentru că băncile nu aveau încredere în solicitanţi.
Atât membrii ECOWAS cât şi cei ai CEAO au încheiat şi acorduri defensive: ECOWAS în 1981, Mali,
Guineea-Bissau şi Capul Verde abţinându-se; iar CEAO în etape din 1977, Togo alăturându-se şi el celor şase.
Semnatarii pactului defensiv al CEAO erau împărţiţi în unii care considerau acest pact drept un prim pas pentru
a scăpa de trupele franceze din Africa de Vest şi alţii care nu erau încă de acord să aprobe un asemenea pas.
Aceste acorduri defensive aveau rezultate mult mai modeste decât acordurile economice. Acordurile economice
erau pe de altă parte stânjenite de inevitabila natură mondială a problemelor cărora li se adresau.
Problemele politice ale Africii de Vest aveau în mare măsură cauze interne şi puteau fi reproşate noilor
guvernanţi. Trecutul colonial avea şi el o oarecare responsabilitate, dar una mai îndepărtată. Colonialismul a
distrus prin însăşi natura lui clasa conducătoare şi instituţiile corespunzătoare. Chiar şi în statele unde stăpânii
coloniali au practicat o guvernare indirectă şi au folosit prin urmare sistemul autohton, acest sistem şi oamenii
lui au fost degradaţi. în plus, noii naţionalişti care au condus cu succes campania pentru dobândirea
independenţei - spre deosebire de liderii Congresului Naţional din India care a fost creat în secolul al XlX-lea
-aveau o experienţă minimă în ceea ce priveşte guvernarea şi se bucurau de foarte puţină autoritate. Autoritatea
lor avea un caracter personal. Ea era rezultatul cha-rismei sau al rangului pe care îl aveau, astfel încât alegătorii
aveau de ales, dacă aveau de ales, între un demagog şi un general. Unii erau buni, alţii nu, dar tuturor le lipsea
un sprijin politic sistematic şi erau obligaţi de aceea să se bazeze pe inteligenţa lor sau pe sabia lor. Rezultatul
firesc era fie o tiranie forte, fie o continuă schimbare, în Africa de Vest, care se deosebea din acest punct de
vedere de restul continentului, putem vorbi mai curând de instabilitate decât de tiranie. Libertăţile erau îngrădite
sau încălcate pe baza faptului că un stat autocrat sau monopartid este mai eficient, dar astfel de regimuri nu au
adus bunăstare locuitorilor ţărilor lor.
324
Africa de Vest - şi în acest sens situaţia s-a repetat în mai toată Africa sub-sahariană - a cunoscut o
modestă dezvoltare economică în anii '60, a avut o perioadă de stagnare în anii '70 şi şi-a schimbat direcţia în
anii '80. Pe parcursul secolului XX populaţia Africii a crescut de aproape zece ori (de la 100 milioane la cifra
estimată de 1000 de milioane de locuitori sau ceva mai puţin) şi s-a mutat în oraşe. Emigranţii au devenit
refugiaţi. Cererea de alimente creată de cea dintâi dintre aceste caracteristici a fost amplificată de cea de-a doua,
dat fiind că emigranţii au devenit consumatori neproductivi de hrană. Regiunile de ţară au rămas pustii, iar
oraşele insalubre şi periculoase. Deficitul de alimente a fost agravat de ideea apărută după acordarea
independenţei că cel mai sigur drum spre prosperitate este industrializarea. Aplicarea acestui panaceu a creat
mai mult datorii decât succes, a sporit doar marginal producţia manufacturieră a Africii (ea reprezenta numai
1% din producţia mondială), a evidenţiat lipsa unor conducători potriviţi şi a încurajat fenomenul de corupţie
inerent în fuga după contracte. Ajutoarele au fost folosite în mod necorespunzător şi adeseori această irosire mai
degrabă era încurajată de donatori ignoranţi sau lacomi. Insucceselor din domeniul industriei şi al comerţului li
s-au alăturat cele din alte sectoare: drumurile, şcolile şi universităţile s-au deteriorat, iar sectorul medical a
decăzut şi el. Numai jumătate din copiii de vârstă şcolară mergeau la şcoală; numai jumătate din profesori aveau
calificarea necesară. Corupţia din lumea afacerilor era strâns legată de cea din cadrul guvernului, care a ajuns să
terorizeze aparatul judecătoresc şi presa. Războaiele, seceta, foametea şi condiţiile potrivnice comerţului într-o
lume guvernată de ţările bogate au înrăutăţit şi mai mult situaţia. Unele dintre state erau neobişnuit de mici
(nouă dintre ele aveau mai puţin de 1 milion de locuitori după acordarea independenţei), iar altele erau
neobişnuit de mari. Aproape toate avea un caracter multilingvistic, multietnic, multireligios, multicultural - şi nu
erau doar simple unităţi teritoriale, aşa cum păreau a fi pe hartă sau ceea ce credeau cei din afară că sunt.
Graniţele lor, decretate iniţial sacrosancte, au încetat treptat să fie astfel. Străinii au încetat să mai investească în
Africa şi au ignorat atracţiile ei turistice. Cu toate acestea continentul avea terenuri arabile excelente, minerale
valoroase şi o mulţime de surse de energie. Bilanţul economic nu era în întregime negativ, dar remediile care
timp de secole au stagnat, urmate de decenii de politică inadecvată şi proastă guvernare, au impus sacrificii grele
care i-au împovărat şi mai mult pe săracii atât de numeroşi, care au devenit şi mai săraci şi şi-au pierdut
încrederea în guvernele lor. Reţeta FMI pentru salvare era cu două tăişuri. Pe de o parte această instituţie oferea
fonduri, dar pe de altă parte impunea devalorizarea monedei, liberalizarea comerţului şi creşteri ale
productivităţii, condiţii care cel mai adesea nu puteau fi îndeplinite decât prin reducerea personalului, creşterea
preţurilor şi reducerea serviciilor. Acesta era un medicament care vindeca comunitatea omorându-i membrii.
Planurile destinate ameliorării dureroaselor efecte secundare au fost, cel mai adesea, fie insuficiente, fie evitate.
Banca Mondială, în cadrul unei analize din 1989 a binecunoscutelor neajunsuri din ţările sărace: modestele
performanţe agricole, declinul industrial şi datoriile excesive, evidenţia cauzele de ordin economic şi politic ale
acestora - nerespectarea legii şi absenţa unei prese libere. Banca Mondială şi FMI au condiţionat acordarea unui
ajutor pentru desfăşurarea planurilor economice şi obţinerea performanţei economice, au stabilit condiţii care
comportă privaţiuni severe sau chiar mai rău pentru micile întreprinderi şi micii producători. Aceste instituţii,
considerând că o guvernare bună reprezintă o cerinţă economică centrală şi punând semnul egal
între guvernare şi democraţie, au sprijinit transformarea regimurilor militare sau monopartide din întreaga
Africă în state multipartide (Sudanul a fost o excepţie atunci când Malawi a încetat să existe), dar rămânea de
văzut în ce măsură va afecta această schimbare situaţia economică sau comportamentul politic.
Instabilitatea statelor africane, şi deci slaba lor performanţă, s-a datorat nu numai neajunsurilor
personalităţilor aflate la conducere. Explozia demografică din statele devenite independente a anulat creşterea
economică şi a agravat sărăcia, corupţia şi crima în oraşele suprapopulate. A schimbat echilibrul dintre sat şi
oraş în aşa măsură încât oraşele nu au putut face faţa. A contribuit la nereuşite care au culminat adesea cu
eşecul, în învăţământ la toate nivelele, în serviciile de sănătate şi în nivelul de trai, în transport şi alte servicii
publice. Politica economică, prost concepută şi prost gestionată, a produs datorii externe care depăşeau orice
proporţie acceptată din PNB sau veniturile din export. Pe lângă aceste handicapuri însă statului îi lipseau
atributele esenţiale: definirea şi autoritatea. în 1964, OUA a decis să declare imuabile graniţele delimitate de şi
moştenite de la puterile coloniale pentru a evita disputele ce ar putea conduce la război, dar acest lucru însemna
în egală măsură petrificarea lor şi cele mai multe state africane au fost prin urmare teatrul unor conflicte etnice
interne sau între minorităţile etnice înrudite de dincolo de graniţe: acestea au devenit arene şi nu agora.
Grupurile sau partidele politice au avut tendinţa de a avea mai curând un caracter facţional decât naţional, numai
armatele păstrându-şi caracterul aproape naţional. înmulţirea partidelor politice în numele democraţiei -
încurajată sau uneori impusă din afară - a avut tendinţa de a instituţionaliza conflictele etnice în avantajul unui
grup dominant determinat să monopolizeze puterea. Pluripartidismul era o condiţie necesară, dar nu suficientă a
democraţiei.
325
21. DE LA CONGO LA ZAIR
Ţările din Africa de Vest şi-au obţinut independenţa fără ceea ce se poate numi o criză internaţională. în
următorii câţiva ani a venit rândul ţărilor din Africa de Est. Independenţa Congoului Belgian a provocat nu
numai haos pe plan intern şi război civil, ci şi una dintre cele mai importante crize internaţionale de după cel de-
al doilea război mondial, în care marile puteri au fost aduse în pragul unei confruntări. Statele africane erau
extrem de divizate, iar ONU a fost chemat să joace un rol prevăzut şi neprevăzut datorită căruia unii dintre
principalii săi membrii l-au atacat, secretarul său general a fost ucis şi însăşi existenţa sa a fost pusă sub semnul
întrebării. Cauzele acestei catastrofe au fost, iniţial, graba cu care belgienii au plecat dintr-o colonie care nu era
pregătită să devină independentă; în al doilea rând, însăşi mărimea statului şi diversitatea lui tribală; în al treilea
rând, revolta, imediat după dobândirea independenţei, a Forţei Publice sau armatei, care acţionând în forţă a
lăsat guvernul central neputincios; apoi, tentativa de a desprinde bogata regiune Katanga din sud şi de a face din
ea un stat separat; şi în fine, faptul că ONU i s-a cerut să îndeplinească o multitudine de sarcini şi a fost
împiedicat să facă acest lucru de imperfecţiunea propriului aparat organizatoric şi de ostilitatea şi acţiunile
independente ale unor guverne, în special cel sovietic şi cel britanic.
Congo este o ţară foarte mare, de peste un milion şase sute de kilometri pătraţi, locuită de diferite triburi,
unele dintre ele organizate în federaţii tribale. Cele mai importante sunt Bakongo în vest, inclusiv capitala
Leopoldville şi în teritoriile vecine Angola şi Congo-Brazaville; Baluba în Kasai-ul de sud şi Katanga de nord;
şi Balunda în Katanga de sud. în pofida imensei sale suprafeţe, Congo are deschidere spre ocean numai la
sfârşitul unui coridor dintre Congo-Brazaville şi Angola, iar istoria sa modernă începe cu aventurile
exploratorilor de-a lungul râului Congo. A ajuns celebru ca rezultat al expediţiei lui H.M. Stanley din 1874 şi a
devenit obiectul unei competiţii internaţionale între principalele puteri europene. Marea Britanie, deja bine
înzestrată şi preocupată de alte zone, nu a răspuns la provocare, dar şi-a făcut auzite pretenţiile în numele mai
vechiului său prieten, Portugalia. Franţa şi imperiul german ce avea o vechime de trei ani nu au fost atât de
altruiste şi în 1876, în cadrul unei conferinţe internaţionale, s-a ajuns la un compromis temporar prin crearea
Asociaţiei Internaţionale Africane (International African Association) care urma să acţioneze ca un soi de
misiune culturală compozită pentru a ilumina inima
întunecată a Africii şi pentru a afla ce se petrece acolo. Această conferinţă s-a desfăşurat, deloc întâmplător, la
Bruxelles şi a fost convocată de regele Belgian Leopold II.
Asociaţia Internaţională Africană nu a eliminat ambiţiile şi manevrele puterilor europene, iar la începutul
anilor 1880 toată lumea se temea de război, datorită invidiilor şi pretenţiilor pe care le aveau europenii în Africa
de Vest din Niger până în Congo, în 1884, conferinţa de la Berlin, regizată şi prezidată de Bismarck, a clarificat
lucrurile pe baza faptului că este destul pentru toată lumea şi nu e nevoie să se recurgă la luptă: europenii ar face
mai bine să îşi recunoască unii altora posesiunile şi să accepte tacit dinainte orice achiziţii ulterioare care nu
sunt încă sub patronaj european. Congoul a fost încredinţat Asociaţiei Congoleze Internaţionale care era de fapt
Asociaţia Internaţională Africană sub un nou nume, şi de fapt regelui Leopold II în persoană. Regele a devenit
astfel cel mai mare proprietar de proprietate privată din lume, deşi nu ştia încă cât de bogată este proprietatea sa.
Obligaţiile lui erau de a pune capăt comerţului cu sclavi, de a permite desfăşurarea unui comerţ liber şi de a
asigura libera trecere a tuturor pe râul Congo. Nu a reuşit să îşi îndeplinească prima obligaţie până când
protestele Marii Britanii şi ale altor ţări l-au silit să desfiinţeze comerţul cu sclavi - şi să apeleze în schimb la
munca forţată. Modul în care şi-a administrat proprietatea a devenit unul dintre cele mai de notorietate
scandaluri de la denunţarea de către Cicero a protoconsulatului lui Verres, iar în 1908 Congoul a fost transferat
din stăpânirea lui Leopold în stăpânirea statului belgian, care a numit un guvernator general pentru a guverna cu
ajutorul serviciului public Belgian. Interesele africanilor erau de a avea prioritate în exploatarea domeniului, dar
acest principiu nu a fost aplicat practic în sensul de a promova un progres pentru africani sau altceva decât un
rudimentar amestec de rase.
Cu puţin timp înainte de primul război mondial a început exploatarea cuprului în Katanga şi aceasta a
determinat două posibile schimbări. Katanga a devenit treptat de două ori mai bogată decât tot restul Congoului;
dacă Congoul avea să îşi dobândească vreodată independenţa, locuitorii din Katanga vor fi în măsură să solicite
o poziţie privilegiată în stat sau să plece şi să îşi creeze un stat al lor. Cea de-a doua schimbare imediată a fost
transformarea teritoriului într-un spectaculos parteneriat între administraţie, societăţile financiare belgiene şi
Biserica Romano-Catolică. Şi aşa a rămas timp de jumătate de secol. S-a acordat o oarecare atenţie bunăstării
africanilor, dar nu a fost tolerată nici o activitate politică, iar depăşirea nivelului şcolii elementare era permis
unui număr foarte redus de africani. în măsura în care belgienii s-au gândit la viitor, ei şi-au imaginat un progres
lent al africanilor până la un nivel care să le permită o nouă formă de asociere, dar transferul de putere către
africani nu a intrat niciodată în calcule şi nu s-a făcut nimic în direcţia pregătirii unei elite. După cum era lesne
de prevăzut, Congoul a rămas izolat de restul lumii ca şi Japonia înainte de „epoca Meiji".
326
In anii '50 acest punct de vedere a început să fie pus sub semnul întrebării. Misionarii au devenit
conştienţi de presiunile naţionalismului şi nesiguri deci în privinţa criteriilor în virtutea cărora teritoriul era
guvernat de biserică şi asociaţii ei. La
Bruxelles, unde în 1954 a venit la putere o coaliţie de stânga, eliberarea teritoriilor britanice şi franceze nu a
putut fin ignorată; de Gaulle a oferit în 1958 autonomie Brazzaville-ului care se afla dincolo de râu vizavi de
Leopoldville. Liderii africani, dintre care unii s-au întâlnit pentru întâia oară la Târgul de la Bruxelles din 1958,
au început să adopte ideea independenţei în locul unei evoluţii gradate, iar în decembrie 1958 mulţi dintre ei au
participat la Conferinţa Panafricană de la Acera unde au fost încurajaţi de alţi lideri africani şi s-au decis să nu
renunţe la acest ideal. La câteva zile după încheierea conferinţei la Leopoldville au avut loc ciocniri violente.
Belgienii îl numiseră de curând ca guvernator general pe Maurice van Hemelrijk, care a considerat că
accelerarea procesului este singura politică posibilă. El a susţinut ideea constituirii unui parlament în Congo la
sfârşitul anului 1960 şi acordarea independenţei în 1963 (termen redus la sfârşitul anului 1959 în sensul
acordării independenţei în 1960), dar van Hemelrijk a fost forţat de protestele conservatorilor din Belgia să
demisioneze în septembrie 1959. Succesorul său, Auguste de Schry ver, a apreciat la rându-i că trebuie să
grăbească lucrurile. înainte de sfârşitul anului au început lupte între triburi, iar în ianuarie belgienii au convocat
o conferinţă la Bruxelles la care, spre surpriza lor, africanii au solicitat într-un glas acordarea independenţei.
Belgienii au fost de acord să părăsească Congo la sfârşitul lunii iunie. Niciodată lucrurile nu s-au desfăşurat atât
de rapid. Frontierele noului stat urmau să fie aceleaşi cu cele ale coloniei, iar atunci când Sir Roy Welensky a
sugerat că Katanga ar trebui să fie exclusă din Congo şi să se alăture federaţiei rhodesiene, guvernul Belgian a
fost foarte neplăcut impresionat. Structura internă a noului stat, fie militară, fie federală, a rămas neprecizată, în
timp ce distribuirea posturilor de conducere s-a amânat şi ea până după alegerile care urmau să se desfăşoare în
mai. Belgienii au încercat să remedieze unele omisiuni organizând un program de pregătire pentru africani şi
implicându-i în acest program şi pe ghanezi pentru pregătirea unui număr cât mai mare de africani în Congo.
La vremea aceea, cel mai cunoscut dintre politicienii congolezi şi favorit al belgienilor era Patrice
Lumumba, unul dintre fondatorii Mişcării Naţionale Congoleze (1958), care era principalul partid netribal din
Congo. Lumumba şi principalii săi asociaţi, printre care se aflau Cyrille Adoula şi Joseph Ileo, au cerut
africanizarea serviciilor şi profesiunilor publice în vederea proclamării independenţei. La conferinţa de la Acera
Lumumba s-a împrietenit cu Nkrumah şi, deşi pe parcursul anului 1959 devenise mai categoric în privinţa
cererilor sale şi în cele din urmă a fost închis, şi-a menţinut bunele relaţii cu belgienii până în ajunul
independenţei. El era adeptul unui centru puternic mai degrabă decât al unei federaţii difuze, spre deosebire de
oponenţii săi care constituiau în esenţă echivalentul modern al căpeteniilor de trib şi locale: Joseph Kasavubu,
cel mai echilibrat şi aristocrat dintre liderii Abako care a fost creat în 1950 în cadrul Alianţei Bacongo cu scopul
de a reface vechiul imperiu congolez, dar care ulterior a adoptat ideea unui stat Congo, dar fiind că Congoul
avea un caracter federal; Moise Chombe, reprezentant al clasei mijlocii bogate şi lider al Conakat, prin care
regatul Balunda urmărea să îşi exercite puterea în Katanga fie în cadrul unui stat Congo federal, fie în mod
independent; iar Jason Sendwe, al cărui regat Balubakat
privea cu suspiciune regatul Balunda din sud şi a împiedicat Conakat să vorbească în numele întregii provincii
Katanga. Tendinţa lui Lumumba de a fi în dispută cu ceilalţi lideri din propriul partid şi o schimbare de atitudine
la Bruxelles au condus la încercarea de a crea un front anti-Lumumba, dar tentativa a eşuat, iar partidul lui
Lumumba a câştigat alegerile şi acesta a fost instalat prim-ministru al unui guvern de coaliţie, iar Kasavubu a
fost numit preşedinte.
La 30 iunie 1960 a fost proclamată independenţa, iar celebrarea acestui eveniment a durat patru zile.
Patruzeci şi opt de ore mai târziu au izbucnit primele revolte ale Forţei Publice, care au declanşat o serie de
evenimente nefericite. Soldaţii se aşteptau se pare ca independenţa să le aducă instantaneu solde mai bune şi să
le deschidă calea spre promovarea în grad, gradele superioare fiind deţinute până atunci numai de albi. Când au
constatat că nu se întâmplă nimic, au decis să îşi înlocuiască ofiţerii. Acest act de indisciplină a fost însoţit de o
serie de acte violente, violuri, care au căpătat amploare în relatările despre aceste evenimente. Un sergent
african, Victor Lundula, a fost numit comandant şef, iar peste câteva zile situaţia părea să fie deja sub control.
Dar au urmat noi revolte, mult mai violente; până la 11 iulie, când Chombe a proclamat independenţa provinciei
Katanga, nu s-au înregistrat însă morţi.
Revolta armatei congoleze a fost sursa tuturor nenorocirilor din Congo. Ea a privat guvernul congolez de
putere şi autoritate. A provocat panică în rândul europenilor, iar belgienii au anunţat că vor reveni să îşi
protejeze conaţionalii, cu sau fără consimţământul congolezilor. Chombe a cerut în mod unilateral ajutorul
Belgiei şi a proclamat Katanga independentă. Consecinţele pe termen lung ale acestei acţiuni vor fi examinate în
continuare. Consecinţa imediată a fost de a-1 umili şi înfuria pe Lumumba, care a început să se teamă de un
complot comun al Katangăi şi Belgiei menit să submineze independenţa noului stat şi să o distrugă prin desprin-
327
derea celei mai bogate provincii. Evenimentele care au urmat i-au întărit suspiciunile. Deşi câtva timp a fost
deschis ideii de a discuta cu belgienii menţinerea legii şi ordinii, a refuzat să facă ceea ce a făcut Chombe şi să
ceară ajutorul belgienilor pentru a pune capăt violenţelor. Dat fiind că nu avea alte trupe disponibile, neîn-
ţelegerile dintre el şi belgieni au făcut posibilă extinderea revoltelor. în acelaşi timp dezacordul dintre Lumumba
şi Chombe 1-a făcut pe Lumumba să îşi dorească şi mai mult să menţină şi nu să dezarmeze armata congoleză,
ceea ce a avut drept rezultat faptul că atunci când au sosit trupele ONU pentru a restabili ordinea, Lumumba le-a
împiedicat să facă pasul decisiv pentru a dezarma unităţile revoltate.
Acestea nu au fost singurele consecinţe. Belgienii, care au ocupat Leopoldville la 11 iulie cu ajutorul unor
trupe paraşutate, au abrogat de fapt tratatul de prietenie cu Congo semnat recent şi s-au reorientat spre Chombe,
căruia i-au oferit drept sprijin trupe belgiene şi un comandant Belgian. Au anulat prin urmare nu numai
asocierea Belgiano-congoleză, ci şi unitatea Congoului. Această unitate era şi aşa precară, iar tentativele de a o
restabili constituie una din cele două trăsături esenţiale în evoluţia evenimentelor din următorii trei ani. Cealaltă
trăsătură o constituie conflictul în privinţa prerogativelor şi îndatoririlor forţelor ONU care au început să
sosească la Leopoldville la 14 iulie pentru a preciza ordinea şi a-i înlocui pe belgieni
- dar fără a se stabili dacă restabilirea legii şi ordinii include subordonarea provinciei Katanga autorităţii
guvernului central. In ceea ce priveşte politica internă Lumumba şi Kasavubu au început să colaboreze, dar în
septembrie s-au certat, Kasavabu 1-a demis pe Lumumba şi a numit un nou guvern. Parlamentul 1-a susţinut pe
Lumumba care a declarat, pe bună dreptate într-o oarecare măsură, că acţiunea preşedintelui este ilegală. în criza
care a urmat, reprezentantul lui Hammarskjold în Leopoldville, Andrew Cordier, a închis aeroporturile şi
radioul, avantajându-1 astfel pe Kasavabu şi privându-1 pe mai popularul Lumumba de ocazia de a-şi susţine
cauza în diferite părţi ale ţării sau de a-şi face auzită vocea la radio. Această acţiune a fost puternic resimţită în
Congo şi dincolo de Congo şi a determinat puternice atacuri congoleze împotriva ONU, atacuri susţinute de
URSS. Lumumba a rămas în Leopoldville la reşedinţa lui oficială. Succesorul lui Cordier, Rayeshwar Dayal, a
refuzat să îl ajute pe Lumumba, care a devenit de fapt nu prizonierul ci protejatul ONU (care era acum atacat
pentru că îl sprijinea pe Lumumba), până când a fugit din Leopoldville la sfârşitul lui noiembrie, sperând să
ajungă cu maşina la Stanleyville. A fost prins peste câteva zile cu ajutorul unui avion şi închis laThysville, de
unde la 17 ianuarie a fugit la Elisabethville, capitala Katangăi, unde a fost prins din nou şi ucis.
La scurt timp după disputa Lumumba-Kasavubu din septembrie, în Leopoldville a venit la putere
colonelul Joseph Mobutu, şeful statului major al armatei (comandantul şef, Victor Lundula, nu era în capitală).
Mobutu a dizolvat parlamentul şi a evacuat ambasadele URSS şi Cehoslovaciei, iar atunci când tentativele de a-i
reconcilia pe Lumumba şi Kasavubu au eşuat, 1-a sprijinit pe Kasavubu care a fost de acord în mod tacit cu
venirea la putere a colonelului. Mobutu a fost principalul conducător al capitalei până la sfârşitul anului. A
introdus o nouă constituţie şi un anumit grad de ordine şi eficienţă, dar deşi era sprijinit de Occident nu a reuşit
să instaureze acel tip de regim militar pe care alţi ofiţeri l-au instaurat cu succes la vremea aceea în statele
asiatice şi arabe. Provinciile nu au răspuns solicitărilor lui, iar resursele pe care le avea la îndemână -
comunicaţii, personal calificat - erau total inadecvate. In plus, armata era ea însăşi divizată; generalul Lundula şi
trupele din provinciile orientale au rămas favorabile lui Lumumba, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul multor
politicieni şi al opiniei publice, în măsura în care acest lucru se putea constata.
în februarie 1961, era evident că echipa Mobutu-Kasavubu a dat greş şi în consecinţă a fost numit un nou
guvern condus de Ileo. Acest guvern a rezistat şase luni până în august, când Ileo a fost înlocuit de Adoula, care
a rămas prim-ministru până în 1964. în această perioadă lumumbiştii, conduşi de Antoine Gizenga în
Stanleyville şi katanghezii, conduşi de Chombe şi Godefroid Munongo în Elisabethville, au fost factori separaţi
şi adeseori separatişti în succesiunea evenimentelor. S-au făcut numeroase tentative în vederea reunirii celor trei
secţiuni, dar când se înregistrau progrese din partea celor din Stanleyville, cei din Elisabethville dădeau înapoi şi
viceversa.
Secesiunea celor din Stanleyville nu a fost niciodată oficializată ca cea a katanganilor. Ea s-a petrecut
după ruptura dintre Lumumba şi Kasavubu şi a căpătat forţă după asasinarea lui Lumumba, când ruşii păreau a
fi pe cale să recunoască
partidul din Stanleyville drept guvern al Congo şi să îl aprovizioneze cu arme. Dar dacă ruşii se aşteptau să îşi
asigure un punct de sprijin în Africa exploatând emoţiile provocate de moartea lui Lumumba, s-au înşelat; feţele
lor erau la fel de albe ca ale oricărui Belgian, intervenţia lor era în principiu la fel de nedorită şi în loc să fie pe
placul africanilor, ei i-au şocat prin brutalitatea cu care, după sosirea lor în Africa Orientală, au propus să fie
atacaţi antilumumbiştii. Ei erau întovărăşiţi de o mică parte din trupele ONU, compromiţându-şi grav reputaţia
în Africa. între timp Gizenga s-a eschivat în privinţa relaţiilor sale cu Ileo, fiind atent la relaţiile lui Ileo cu
Chombe, dar când a fost numit viceprim-ministru în guvernul condus de Adoula a acceptat postul presupunând
că Adoula va face uz de forţă pentru a pune capăt secesionării provinciei Katanga. L-a însoţit pe Adoula la
328
conferinţa naţiunilor nealiniate care s-a desfăşurat la Belgrad în septembrie 1961. Eşecul operaţiunilor împotriva
provinciei Katanga, despre care tocmai am vorbit, i-au reînviat suspiciunile şi a revenit la Stanleyville, unde a
recreat sistemul tripartid. Tentativele de a-1 convinge să revină în capitală au eşuat şi în consecinţă a fost adus
sub stare de arest în ianuarie 1962, a fost închis şi exclus din guvern.
Secesiunea provinciei Katanga a fost o situaţie formală, dacă nu chiar ilegală, care a avut un început
precis şi un sfârşit precis. A fost proclamată de Chombe la 11 iulie 1960 şi s-a renunţat la ea la 21 decembrie
1961. Debutul ei a coincis cu revolta Forţei Publice şi intervenţia belgienilor şi a fost însoţită de un apel la
ajutorul Belgiei şi de refuzul de a permite lui Kasavubu şi Lumumba, preşedintele federal şi primul ministru
federal, de a merge la Elisabethville. Ca urmare a acestor manevre, Katanga a fost pe moment protejată de
haosul care a izbucnit în alte zone şi în timp ce ONU încerca să restabilească ordinea în provincia Leopoldville,
belgienii făceau acelaşi lucru în Katanga. Ei i-au asigurat lui Chombe, la cererea acestuia, servicii administrative
şi - acesta fiind cel mai important aspect al parteneriatului - au condus minele şi i-au plătit drepturi de folosinţă
lui Chombe şi nu guvernului central. Aceste plăţi au reprezentat o încălcare directă a acordului de
preindependenţa {la loi fondamentale) care a fost semnat de guvernul Belgian şi acceptat de, printre alţii,
Chombe; ei i-au îngăduit lui Chombe să îşi alcătuiască şi plătească o armată alcătuită din străini cu care să lupte
împotriva adersarilor săi congolezi şi, la nevoie chiar împotriva ONU. Una dintre cele mai pregnante posibilităţi
din timpul primelor săptămâni de independenţă a fost această aliniere a provinciei Katanga - bogată, relativ
izolată, condusă în forţă şi capabilă să ceară ajutor Belgiei - împotriva restului Congoului şi a susţinătorilor săi
din cadrul ONU.
ONU şi-a trimis trupele în Congo ca răspuns la trei solicitări ale lui Kasavubu şi Lumumba din 10,12 şi
13 iulie 1960. Iniţial aceştia au cerut ajutor tehnic, inclusiv ajutor pentru organizarea şi echiparea forţelor de
securitate. în cel de-al doilea şi cel de-al treilea mesaj au cerut ajutor împotriva agresiunii belgiene.
Hammarskjold, luând iniţiativa conform articolului 99 al Cartei ONU, la 13 iulie a cerut Consiliului de
Securitate să analizeze problema acordării unui ajutor tehnic pentru Congo şi problema legii şi ordinii. Consiliul
de Securitate a autorizat acordarea unui ajutor militar guvernului congolez, ţinându-se cont de faptul că această
forţă nu poate fi
folosită de trupele ONU decât în autoapărare. Membrii Consiliului de Securitate au avut opinii diferite dacă să
se ceară sau nu belgienilor să se retragă, iar Marea Britanie, Franţa şi China s-au abţinut de la vot.
Hammarskjold a cerut imediat statelor africane din partea de nord a Congoului ajutor militar şi de altă natură,
apel care a fost ulterior extins la nivelul unor state din Europa şi Asia. Primele trupe au ajuns în Congo la 14
iulie, iar peste patru zile efectivele din Congo numărau 4 000 de oameni. Podul aerian a fost asigurat de Statele
Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Au apărut imediat divergenţe de opinii în privinţa sarcinilor ce
revin trupelor ONU. Generalul Alexander, comandantul contingentului ghanez, a început imediat să dezarmeze
rebelii din cadrul Forţei Publice. Deşi i s-a permis să continue acţiunea, părerile fiind totuşi foarte împărţite,
Lumumba a insistat să se pună capăt acestui proces, în parte pentru că se temea de un amestec extern şi în parte
pentru că voia să folosească Forţa Publică împotriva provinciei Katanga.
Consiliul de Securitate s-a întrunit din nou la 20 iulie şi a decis în unanimitate că belgienii trebuie să se
retragă şi că alte state trebuie să se abţină să agraveze situaţia; membrii Consiliului de Securitate au confirmat
autoritatea cu care a fost investit Hammarskjold şi au salutat măsurile pe care acesta le-a luat. Belgienii au
început să se retragă pe data de 20, iar pe data de 23 părăsiseră din nou Congoul - cu excepţia provinciei
Katanga. Ghana şi Guineea au ameninţat atunci că îşi retrag trupele din cadrul forţei ONU şi le pun la dispoziţia
autorităţilor din Leopoldville pentru a le ajuta să îi determine pe belgieni să se retragă şi din provincia Katanga
şi să forţeze această provincie să accepte autoritatea regimului Kasavubu-Lumumba. Prin urmare ONU a trebuit
să analizeze de urgenţă dacă trupele sale sunt îndrituite să intre în provincia Katanga şi să ducă la bun sfârşit
aceste obiective şi, dacă nu, dacă este necesar să le investească să procedeze în acest sens printr-o nouă
rezoluţie. Sperând să depăşească această dificultate Hammarskjold a plecat la Bruxelles şi în Congo pentru a
garanta prin negocieri intrarea unităţilor ONU, iar la 2 august a anunţat că un prim contingent va ajunge în
Katanga peste trei zile. Dar autorităţile din Katanga au declarat că nu sunt de acord cu decizia ONU, iar Ralph
Bunche, aflat la Elisabethville pentru a constata dacă lucrurile stau chiar aşa, a sfătuit ONU să amâne manevra.
Hammarskjold, nedorind să recurgă la forţă şi nesigur dacă avea împuternicirea să facă acest lucru în
împrejurările date, a plecat la New York să obţină noi instrucţiuni din partea Consiliului de Securitate. Acest
gest a fost o victorie pentru katanghezi. El 1-a înfuriat pe Lumumba, care a decis că ONU 1-a abandonat şi că
trebuie să obţină sprijinul statelor africane pentru a porni o nouă campanie împotriva provinciei Katanga.
Cea de-a treia întâlnire a Consiliului de Securitate a avut loc la 8 şi 9 august (Franţa şi Italia s-au abţinut)
şi în cadrul ei s-a repetat dispoziţia ca belgienii să plece imediat, s-a autorizat intrarea forţelor ONU în Katanga
şi s-a repetat încă o dată că aceste forţe nu vor fi folosite pentru a influenţa conflictul intern. Ultima parte a
rezoluţiei nu se potrivea cu cea de-a doua parte, dat fiind că esenţa conflictului era autoritatea Leopoldville
329
asupra Elisabethville, iar intrarea trupelor ONU în Katanga, deşi avea numai menirea de a asigura plecarea
belgienilor, nu avea cum să nu influenţeze echilibrul forţelor interne din Congo care erau în conflict.
Hammarskjold,
dispunând de noi împuterniciri datorită acestei rezoluţii, a revenit în Congo şi la politica sa de a deplasa trupele
ONU în Katanga fără vărsare de sânge. A intrat în Katanga cu o forţă simbolică, dar a refuzat să ia cu el un
reprezentant al lui Lumumba, care a fost convins că secretarul general este implicat într-un complot împotriva
lui. La rândul lui Hammarskjold era convins că principalul obiectiv al lui Lumumba este să scape de prezenţa
forţei ONU. între timp, Chombe a profitat de răgazul pe care i l-au oferit aceste dispute pentru a-şi consolida
puterea. O a patra întâlnire a Consiliului de Securitate care a avut loc la 21 august a constituit un semn de rău
augur în momentul în care rezoluţiei prin care majoritatea membrilor îşi exprimau deplinul sprijin faţă de
Hammarskjold, i s-au opus Uniunea Sovietică şi Polonia.
Pe parcursul lunii august situaţia din Congo s-a înrăutăţit, condiţiile fiind tot mai favorabile unor
confruntări între armatele congoleză şi katangheză. Conferinţa celor treisprezece state africane desfăşurată la
Leopoldville nu i-a furnizat lui Lumumba sprijinul aşteptat şi s-a opus unui atac împotriva provinciei Katanga,
dar trupele congoleze au trecut la acţiune şi au declanşat un masacru împotriva regatului Baluba, unde au
încercat să creeze un stat propriu între cele două forţe fluviale. (Avusese deja loc un masacru organizat de
regatul Balunda, dat fiind că Chombe nu şi-a putut impune dominaţia în întreaga provincie Katanga fără această
schimbare radicală a echilibrului numeric.) In acel moment hotărârea lui Kasavabu de a scăpa de Lumumba,
care era tot mai imprevizibil şi al cărui procomunism, deşi nefondat, era stânjenitor, i-a acordat lui Chombe un
nou răstimp; proiectatul atac împotriva lui a fost anulat, iar trupele belgiene au profitat de ocazie pentru a se
deplasa spre nord şi pentru a instaura un nou stat secesionist în Kasai sub preşedinţia de scurtă durată a lui
Albert Kalonji. Un stat separat sprijinit de belgieni a apărut şi în sud, în timp ce în nord-est ruşii au început să
cocheteze cu ideea unui alt stat separat sprijinit de ei.
Congo părea să fie în pragul unei scindări în trei mari părţi, beligerante, două dintre ele urmând să fie
baze străine şi o serie de state mai mici. Situaţia a fost agravată de deschiderea Adunării Generale a ONUîn
septembrie, la care Hruşciov a participat personal şi 1-a atacat pe secretarul general, iar două delegaţii
congoleze rivale au candidat pentru a ocupa un loc în Adunarea Generală şi pentru a capta atenţia membrilor
acesteia.
Această sesiune a Adunării Generale s-a remarcat prin admiterea a şaptesprezece noi membri africani şi
prin rolul pe care aceştia l-au jucat. Au refuzat să sprijine atacul sovietic împotriva lui Hammarskjold şi s-au
alăturat blocului occidental în vederea izolării statelor comuniste. Nu au fost însă de acord cu punctul de vedere
răspândit de statele occidentale asupra Congo-ului, dar nici nu au rămas strâns unite între ele. în Marea Britanie,
Franţa şi Statele Unite cazul Katanga, răspândit de un foarte activ lobby, sprijinit intens, care a încercat să pună
interesele clienţilor săi înaintea adevărului, a făcut mulţi prozeliţi în cercurile politice şi de afaceri sub pretextul
că provincia Katanga este o oază de pace şi bun simţ, într-un Congo barbar şi tot mai comunist. Această teză nu
şi-a găsit adepţi printre africani care l-au condamnat unanim pe Chombe şi stilul său, deşi aveau păreri împărţite
asupra măsurilor ce trebuiau luate. Un grup s-a declarat împotriva ONU şi a revenit
la planul lui Lumumba referitor la o invazie africană comună în Katanga. Un alt grup a rămas fidel ideii unei
acţiuni ONU, deşi era nemulţumit de acţiunea care fusese chipurile pusă la punct; acest grup a devenit un grup
de presiune la adresa ONU cu scopul de a-1 convinge pe secretarul general şi pe alţi membri că o politică vizând
readucerea provinciei Katanga pe calea negocierilor nu are sorţi de izbândă şi trebuie înlocuită cu acţiunea
directă. Un al treilea grup de africani, alcătuit din coloniile franceze recent emancipate, era încrezător pe
moment într-o alianţă Mobutu-Kasavubu şi într-o extindere treptată a legii şi ordinii din Leopoldville în toate
provinciile. Declinul lui Mobutu, asasinarea lui Lumumba şi venirea la putere a lui Ileo au constituit un fundal
deprimant pentru evenimentele din ultimele luni ale anului 1960 şi începutul anului 1961, în timpul cărora
încercările lui Hammarskjbld de a-i determina pe ruşi şi pe belgieni să înceteze să mai sprijine în mod
independent Stanleyville şi Elisabetville s-au bucurat de succes.
La 21 februarie 1961, Consiliul de Securitate a autorizat în mod explicit trupele ONU să folosească forţa
pentru a preveni un război civil. Nu a autorizat însă folosirea forţei în Katanga sau pentru a-i determina pe
belgieni să plece sau pentru a asigura o soluţionare politică a problemei. Această decizie a marcat o revenire la
mai bune relaţii între Hammarskjold, statele africane independente şi Occident - sau în orice caz Statele Unite
unde Kennedy tocmai fusese investit preşedinte - dar i-a îndepărtat nu numai pe Chombe şi ci guvernul
Kasavubu-Ileo, care suspecta ONU că ascultă ordinele Occidentului, nu era de acord cu pretenţiile sporite ale
acestuia şi începuse acum să se apropie de Chombe. La o conferinţă organizată la Tananarive în martie, Chombe
1-a convins pe Ileo să accepte un plan pentru organizarea unei confederaţii a statelor congoleze suverane. Nici
un lumumbist nu a participat la această conferinţă, ale cărei lucrări le considerau un şiretlic al occidentalilor
330
pentru a da legitimitate lui Chombe manipulând în favoarea lui fostele colonii franceze. Ileo însă, a regretat la
foarte scurt timp după aceea atitudinea sa în privinţa provinciei Katanga, a încercat să refacă relaţiile cu Gizenga
şi ONU, iar la o conferinţă ulterioară desfăşurată la Coquilhatville, a ordonat şi a procedat la arestarea lui
Chombe.
în iulie, parlamentul congolez s-a întrunit la Lovanium, un centru universitar de lângă Leopoldville,
pentru a pune la punct o mare coaliţie. Chombe a fost eliberat, Ileo a renunţat la Adoula, onestul şi respectatul
conducător (un soi de Eisenhower congolez), iar Gizenga a intrat în guvern. în ceea ce priveşte ONU, înlocuirea
lui Dayal, care a fost descalificat de trecutul său nefericit, cu tunisianul Khiari şi cu ghanezul Gardiner a
contribuit la îmbunătăţirea relaţiilor dintre guvern şi ONU. Dar marea coaliţie nu s-a realizat. Chombe era cel
ales din trei.
Au urmat operaţiunile militare împotriva provinciei Katanga. în acel moment Katanga reprezenta din
punctul de vedere al africanilor o putere formidabilă, dotată încă de la începutul anului cu oameni, provizii şi
chiar avioane din Belgia, Franţa, Africa de Sud şi Rhodesia de Sud. Un anumit număr de belgieni, anume
desemnat, au fost retraşi în urma unor laborioase negocieri, dar cursul acestor discuţii şi evenimente i-au
convins numaidecât pe reprezentanţii ONU că Chombe nu vrea decât să câştige timp şi nu are de fapt intenţia să
renunţe la belgieni şi la alţi mercenari
sau să ajungă la o înţelegere cu Leopoldville. Aceste suspiciuni au fost deplin confirmate la sfârşitul lui august.
Forţele ONU au luat prizonieri circa 100 de ofiţeri străini care au fost declaraţi de guvernul Adoula străini
indezirabili. Chombe a aprobat în mod tacit acţiunea ONU, dar reprezentantul ONU la faţa locului, Conor
Cruise O'Brien, a fost de acord că această situaţie trebuie rezolvată, pentru a diminua ofensele personale, de
consulul Belgian din Elisabethville, care a garantat plecarea voluntară a ofiţerilor, dar ulterior nu şi-a respectat
cuvântul dat. Ba mai mult, alţi ofiţeri străini din alte zone decât Elisabethville nu au fost afectaţi de această
măsură. Această încercare de a determina să plece o seamă de ofiţeri a însemnat o dublă nereuşită pentru că
ONU după eşecul său a încurajat inflexibilitatea provinciei Katanga, în timp ce legalitatea sa era puternic atacată
de reprezentanţii Marii Britanii în Congo şi New York, iar Marea Britanie a devenit pentru o vreme un aliat la
fel de nefolositor pentru Katanga cât şi pentru Belgia sau Franţa.
în faţa acestui eşec, ONU a trebuit să decidă dacă să continue sau să se resemneze. Khiari şi O'Brien,
crezând că Munongo reprezintă adevăratul nucleu al rezistenţei, au sperat îl despartă pe Chombe de Munongo şi
să îl conducă pe Chombe la Leopoldville, unde Hammarskjold urma să vină să poarte convorbiri într-o
dispoziţie mai rezonabilă. Dar Chombe nu s-a lăsat ademenit, iar O'Brien, crezând că este autorizat de Khiari să
folosească forţa pentru a-i ataca pe ofiţerii străini din Katanga şi să pună capăt secesionării provinciei Katanga,
a plănuit o a doua operaţiune militară, în care era prevăzută răpirea lui Chombe. Operaţiunea a eşuat.
Katanghezii erau mai bine pregătiţi, iar guvernul britanic, refuzând să permită unui avion cu reacţie etiopian să
zboare deasupra Rhodesiei spre Congo, au dat ocazia katanghezilor să fie în avantaj. Forţele ONU au capturat
poşta şi staţia de radio din Elisabethville, dar Chombe s-a refugiat la viceconsulul britanic şi apoi în Rhode-sia.
Operaţiunea ONU s-a soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, care fiind mult exagerate de relatările de la faţa
locului, au şocat şi i-au situat pe poziţii diferite pe cei care credeau că o forţă de pace trebuie să instaureze pacea
fără să recurgă la forţă, iar Chombe a fost lăsat să scape. Hammarskjold s-a deplasat la Leopoldville unde a găsit
o situaţie total neaşteptată - confuzie şi impas în Katanga, încăpăţânare şi ostilitate din partea Marii Britanii şi de
asemenea, chiar dacă în mai mică măsură, din partea guvernelor Belgian şi american. Hammarskjold era decis
să îl caute pe Chombe şi să discute cu el. Pe data de 17 septembrie a plecat cu un avion spre Ndola în Rhodesia
şi a murit când avionul în care se afla a fost zdrobit en route.
Această catastrofă înspăimântătoare - căci Hammarskjold era una dintre cele câteva personalităţi
remarcabile ale politicii internaţionale de după cel de-al doilea război mondial - a fost urmată de un acord de
încetare a focului şi de revenirea lui Chombe în Katanga. După numirea lui U Thant pentru a continua mandatul
lui Hammarskjold, Consiliul de Securitate a revenit la veşnica sa dilemă: să încerce să îi reconcilieze pe Adoula
şi Chombe sau să îl pună pe acesta din urmă cu botul pe labe. La 24 noiembrie Consiliul de Securitate, Marea
Britanie şi Franţa abţinându-se, 1-a autorizat pe noul secretar general ONU să folosească forţa pentru a înlătura
mercenarii n consilierii politici străini din Katanga, sprijinind în acest fel în mod implicit politica
lui O'Brien, deşi acesta fusese la rându-i îndepărtat din zonă. Forţele ONU continuau să staţioneze în
Elisabethville, dar erau foarte prost plasate, de vreme ce mercenarii lui Chombe au reuşit să provoace o nouă
rundă de lupte, în timpul cărora aveau să înconjoare şi să distrugă forţele ONU. Reprezentanţii ONU în Katanga
au decis să acţioneze în sensul de a preveni distrugerea unităţilor lor răspândite înainte de sosirea întăririlor, dar
acţiunea lor a fost din nou zădărnicită de Marea Britanie care, promiţând să livreze bombe de 100 livre, a cedat
presiunilor aripii drepte şi a anulat această acţiune. Luptele nu au avut nici un rezultat concret, iar atunci când
Chombe a acceptat să îl întâlnească pe Adoula, U Thant a dat ordin de încetare a focului. La 21 decembrie 1961,
331
la Kitona, Chombe a renunţat la secesiune, iar peste două luni adunarea katan-gheză şi-a declarat sprijinul
pentru acordul de la Kitona.
Dar tulburările din Congo nu s-au epuizat atât de uşor. în cea mai mare parte a anului 1962 Adoula şi
Chombe s-au angajat într-o serie de convorbiri care nu au condus la nici un rezultat pe tema aplicării acordului
de la Kitona, cu care nu erau de acord Munongo în Katanga şi secesioniştii din Europa. Lui Chombe, care
printre întâlnirile sale cu Adoula a avut şi întâlniri secrete cu Welensky în Rhodesia, îi era foarte greu să se
hotărască. în cele din urmă a plecat într-o vizită prelungită în Europa. Deşi Adoula a inclus în aprilie 1963 trei
katanghezi în cabinetul său, reconcilierea mult aşteptată nu s-a produs. Guvernul central a fost în continuare
copleşit de probleme economice şi de dificultatea menţinerii legii şi ordinii, iar la începutul anului 1964 a
izbucnit o revoltă şi mai puternică în Kwilu sub conducerea lui Pierre Mulele, care se întorsese de curând dintr-o
vizită în China. Această revoltă a fost de rău augur, căci trupele ONU au plecat. Ultima încărcătură a plecat la
sfârşitul lui iunie, cea de-a patra aniversare a independenţei.
Bilanţul acestor patru ani de eforturi internaţionale, uneori cooperante alteori competitive, este destul de
greu de stabilit. La început, ONU, respectând litera legii, a renunţat să dezarmeze Forţa Publică rebelă, o sursă
majoră de permanentă dezordine. S-au făcut numeroase greşeli şi au apărut neînţelegeri în menţinerea relaţiilor
cu primul ministru numit în mod legal, Patrice Lumumba, mai ales că acesta avea un caracter destul de dificil,
iar suspiciunile care au apărut au afectat nu numai statutul şi operaţiunile ONU, ci şi relaţiile dintre statele
africane şi relaţiile dintre acestea şi alte state. Ţinând cont de împrejurări însă, neînţelegerile ar fi avut un
caracter mult mai profund. în timpul operaţiunilor din Katanga, ONU a întâmpinat ostilitate din partea anumitor
puteri şi a fost aspru criticat, multă lume spunând că forţele ONU au venit să asigure ordinea, dar au vărsat
sânge în numele păcii. Pe lângă faptul că toate operaţiunile poliţieneşti trebuie să ia în calcul folosirea forţei ca
ultimă alternativă, membrii Consiliului de Securitate au fost cei acuzaţi de ambiguităţile ivite în cazul provinciei
Katanga, dat fiind că instrucţiunile lor nu au fost foarte precise de la început; schimbarea de atitudine a opiniei
publice faţă de ONU a demonstrat mai presus de orice nevoia de a i se asigura secretarului general un aparat
consultativ şi executiv mai eficient. în ultimă instanţă însă, o acţiune comună de tipul operaţiunii ONU în Congo
era predispusă să se confrunte cu tot felul de dificultăţi îndată ce între membrii săi apăreau serioase discrepanţe
asupra obiectivului acestei operaţiuni.
Succesele obţinute de ONU au fost considerabile. Trupele sale au reuşit aproape imediat să realizeze cel
dintâi obiectiv propus şi anume retragerea trupelor belgiene de pe teritoriul Congoului (cu excepţia provinciei
Katanga), trupe care au revenit cu ocazia revoltei Forţei Publice. Intervenţia ONU a prevenit de asemenea
intervenţia altor state pe cont propriu şi a determinat într-unui din cazuri, cel al trupelor sovietice, retragerea
acestora; existau deja temeri în privinţa faptului că Africa ar putea deveni un nou teatru pentru Războiul Rece.
ONU s-a bucurat de succes în mare măsură şi în acţiunea de a menţine funcţionarea economiei congoleze,
oferind servicii administrative elementare şi împiedicând foametea şi bolile să facă ravagii. Prezenţei trupelor
ONU i se datorează şi faptul că a fost prevenită izbucnirea unor războaie civile în Congo. Şi în fine, în iunie
1964 când trupele ONU au plecat din Congo, provincia Katanga nu s-a separat de restul ţării. Ea continua să fie
însă, cum era şi firesc, mai bogată decât restul ţării, să domine din punct de vedere economic în asemenea
măsură încât liderii ei erau în măsură fie să ceară separarea, fie să pretindă o poziţie dominantă în cadrul
guvernului central.
Lipsa de autoritate a guvernului central a devenit evidentă imediat după plecarea trupelor ONU. Războiul
civil a început din nou. Guvernul Adoula a fost iniţial remaniat şi apoi înlocuit de o nouă administraţie condusă
de Chombe, care a revenit din Europa după plecarea trupelor ONU. Chombe a încercat să formeze o coaliţie mai
largă şi să obţină sprijinul OUA, dar Gizenga (pe care, printre alţii, 1-a eliberat din închisoare) a creat un nou
partid de opoziţie, iar OUA - în pofida creării unei comisii de reconciliere sub preşedinţia lui Kenyatta - nu a
reuşit să găsească o soluţie pentru problemele din Congo. Chombe era dezaprobat de prea multă lume pentru a fi
capabil să controleze situaţia altfel decât prin forţa armelor şi la scurt timp după revenirea în ţară a început să îşi
organizeze o nouă armată, alcătuită din mercenari belgieni şi sud-africani. Această armată a obţinut rapid o serie
de victorii, iar rebelii care ocupaseră în august Stanleyville erau ameninţaţi să piardă principalul lor fort. Rebelii
au luat ostatici şi în încercarea de a-i salva, în octombrie au fost paraşutate dintr-un avion american trupe
belgiene de pe insula britanică Ascension în Stanleyville, care fusese din nou ocupat de rebeli. Circa 200 de
ostatici au fost ucişi în ciuda acestei operaţiuni de salvare (sau, după cum au afirmat unii, din cauza acesteia),
aceştia adăugându-s,e la cei circa 20 000 de congolezi care şi-au pierdut viaţa în timpul acestei revolte. Africanii
din afara Congoului era împărţiţi în două tabere: cei care i-au acuzat cu foarte mare uşurinţă pe belgieni,
americani şi britanici că se comportă în continuare ca nişte imperialişti şi cei care, reprimându-şi ostilitatea faţă
de Chombe, apărau dreptul guvernului congolez de a cere ajutor dinafară dacă socoteşte că acest lucru este
necesar. Chombe, căruia i se refuzase deja participarea la conferinţa şefilor de stat din OUA care avusese loc în
iulie la Cairo, nu a fost primit nici la conferinţa statelor nealiniate care urma să se desfăşoare în octombrie tot la
332
Cairo. După ce a sosit la Cairo, a fost escortat la un hotel unde a fost ţinut sub pază, până când s-a decis să
revină la Leopoldville.
Liderii congolezi, atât cei din Leopoldville cât şi cei din Stanleyville, erau divizaţi între ei. Unitatea
rebelilor nu a supravieţuit eşecurilor, iar numirea lui
Chombe în funcţia de prim-ministru de către preşedintele Kasavubu nu a însemnat o reconciliere reală. Deşi
Chombe a câştigat alegerile din aprilie 1965, Kasavubu 1-a demis la scurt timp după aceea. Preşedintele nu a
reuşit însă să formeze un nou guvern fără Chombe, iar în noiembrie armata, sub conducerea generalului
Mobutu, a organizat o lovitură de stat, 1-a demis pe preşedinte şi a instaurat un regim militar. O dată cu această
revoluţie, armata, singura care beneficiase de o putere reală după dobândirea independenţei, şi-a asumat acum şi
responsabilitatea de a conduce statul. Mobutu, care fusese odinioară lumumbist, a înfrânt revolta lui Mulele în
1966, iar anul următor a supravieţuit unei tentative, susţinută cu ajutorul mercenarilor, de a-1 readuce la putere
pe Chombe. El a schimbat configuraţia hărţii politice reducând numărul provinciilor de la douăzeci şi una la
douăsprezece şi apoi la opt şi a redus de asemenea posibilitatea secesionării prin naţionalizarea patrimoniului
Uniunii Miniere. A reabilitat relaţiile cu Belgia, unde a făcut o vizită în 1969, a încheiat acorduri financiare şi
tehnice şi 1-a găzduit pe regele Baudouin la Kinshasa. Deşi a fost obligat să aresteze o seamă de personalităţi pe
parcurs, el a instaurat un oarecare climat de pace şi a creat condiţii pentru o ameliorare a economiei unei ţări
sleite de puteri. în 1970, a devenit preşedinte pe o durată de şapte ani. Şi-a consolidat îndeajuns poziţia pe plan
intern pentru a se preocupa şi de problemele generale ale Africii, întâlnindu-se cu preşedintele Ngouabi la
Congo-Brazzaville (relaţiile dintre cele două ţări au început să se amelioreze) şi cu preşedinţii Kaunda şi
Gowon. In locul lui Adoula, care era bolnav şi Bomboko şi Nendaka, alte două figuri de seamă, care au fost
concediaţi, a numit civili şi persoane mai tinere. Şi-a consolidat puterea personală, a schimbat titulatura ţării în
Zair şi a încercat să facă din ea un fel de Iran al Africii, iar să fie un fel de şah.
în 1977, populaţia lunda din Zair şi din ţara vecină Angola s-a organizat într-un Front de Eliberare
Naţională Congoleză {Front de Liberation Naţionale Congolaise -FNLC) şi declanşează o revoltă în Shaba
(fosta provincie Katanga). Occidentul a presupus că cubanezii, care i-au ajutat pe refugiaţii din Zair să se
antreneze în taberele din Angola, au declanşat această revoltă, dar Castra ajurat că dimpotrivă el a încercat să
pună capăt acestei revolte şi nu s-a găsit nici o dovadă care să îi contrazică afirmaţiile. Bogăţia provinciei -
cobalt, uraniu, diamante şi cupru - reprezenta o preocupare pentru lumea exterioară şi în pofida situaţiei
neplăcute de a veni în ajutorul unui regim atât de corupt ca cel al lui Mobutu, Franţa a deplasat în zonă trupe
marocane (1500 de oameni), în mare măsură pe cheltuiala Arabiei Saudite, pentru a întări armata Zairului care
era neputincioasă. Un an mai târziu a avut loc o nouă revoltă. Au fost ucişi o sută treizeci de europeni şi pentru a
salva viaţa celorlalţi au fost aduşi la faţa locului în avioane americane 700 de paraşutişti francezi şi 1 700
belgieni. După evacuarea a 2 500 de europeni, aceştia au fost înlocuiţi cu o forţă mixtă africană alcătuită din
trupe recrutate din Maroc, Senegal, Coasta de Fildeş, Togo şi Gabon. Această forţă de intervenţie africană urma
să fie însoţită de un efort internaţional general pentru salvarea Zairului din dezastrul în care îl aruncase declinul
preţului mondial al cuprului, închiderea principalei pieţe de desfacere a şinelor de cale ferată (Benguela în
Angola) şi delapidările lui Mobutu. Dar ajutorul din partea FMI şi a
CEE depindea de introducerea unor reforme pe plan intern şi de monitorizarea rezidenţilor FMI şi dat fiind că
Mobutu a amânat introducerea acestor reforme şi i-a întâmpinat cu răceală pe reprezentanţii FMI, planurile au
fost sortite eşecului. Anumite ramuri economice au prosperat, dar statul a acumulat datorii imense şi a fost
sprijinit de ţările occidentale care preţuiau mineralele sale şi stabilitatea sa superficială. Timp de mai bine de un
sfert de secol cât s-a aflat la conducerea ţării Mobutu, situaţia locuitorilor ţării s-a înrăutăţit progresiv, iar viaţa
unui zairean mediu se sfârşea la 40 de ani, în timp ce Mobutu şi familia sa s-au îmbogăţit tot mai mult. în cea
mai mare parte din această perioadă Mobutu părea de neclintit, dar brusc situaţia s-a schimbat. In 1990,
bazarurile şi universităţile erau în fierbere, infrastructura economică era în declin, preţurile creşteau, iar
funcţionarii publici făceau greve pentru creşterea salariilor. Numeroasele tulburări au culminat cu masacrul de la
Lubumbashi. Mobutu a promis schimbări constituţionale, dar nu a făcut nimic. A adoptat un sistem pluripartid.
Au apărut sute de partide, iar el a propus legalizarea a trei dintre ele; acestea nu erau decât simple manevre. în
realitate existau două guverne în capitală, guvernatorii din provincii erau virtual proconsuli independenţi şi peste
tot domnea anarhia. Schimbând foarte des prim-ministrul, Mobutu nu a făcut decât să reducă la minimum
importanţa acestei funcţii, iar atunci când Consiliul Suprem a numit un prim-ministru (Etienne Tshiseki),
Mobutu a instalat în funcţie un altul. A menţinut în funcţiune Adunarea naţională, care îi era aservită, dincolo de
mandatul ei legal. Economia şi-a continuat declinul, preţurile au continuat să crească, salariile nu erau plătite,
învăţământul, transportul şi alte servicii au dat faliment, pungaşii erau în elementul lor, o mulţime de oameni
trăiau cu teama în suflet, anumite sectoare ale armatei scăpaseră de sub control. în timpul unor revolte, incitate
probabil chiar de guvern, magazinele şi fabricile şi proprietăţile private au fost scotocite, iar Mobutu a fost forţat
333
să se retragă, dar nu a fost destituit. A avut grijă ca armata să fie plătită permanent, folosind în acest scop
patrimoniul şi aparatele de tipărit bani ale băncii centrale pentru a se asigura de loialitatea ofiţerilor şi pentru a-
şi putea menţine stilul imperial. Şi-a recuperat o parte din prestigiul internaţional pierdut mediind conflictul din
Angola, oferindu-se să dea o mână de ajutor atunci când criza din Rwanda s-a extins în Zair şi mizând pe teama
opiniei publice internaţionale de a asista la extinderea haosului într-o ţară atât de importantă ca Zair. în anii '90
Banca Mondială a prevăzut un alt dezastru: faptul că în următorii patruzeci de ani populaţia Zairului se va tripla.
22. AFRICA DE EST (ORIENTALĂ)
SUDAN
Istoria Sudanului în epoca modernă este o alternanţă între autoguvernare şi stăpânire străină. în perioada
1820- 1881a făcut parte din Imperiul otoman cu numele, fiind de fapt o parte componentă a paşalâcului Egipt.
Din 1881 până în 1898 a fost condus de Mahdi* şi urmaşii acestuia. (Mahdi - Muhammad Ahmad Abdullah,
care s-a autoproclamat Mahdi în 1881 - a murit în 1885.) Din 1889 până în 1955 este proclamat condominium
anglo-egiptean, fiind de fapt administrat ca o colonie a Marii Britanii. în 1956, devine stat independent şi
ulterior membru al Ligii Arabe şi al ONU.
Condominium-ul anglo-egiptean nu a fost rezultatul unui acord anglo-egiptean în privinţa Sudanului.
Puterile care administrau acest condominium au căzut de acord în foarte puţine privinţe şi nu s-au obosit să
coopereze. După tratatul anglo-egiptean din 1936, britanicii au permis o mai amplă penetrare a egiptenilor în
zonă, dar deşi guvernele egiptene râvneau Sudanul, acesta a fost administrat de puţini egipteni. Naţionalismul
sudanez s-a consolidat în anii' 30 sub conducerea lui Ismail al-Azhari, care a devenit secretar al Congresului
Central, format în 1938. Datorită rolului activ al Marii Britanii şi rolului redus al Egiptului, naţionalismul
sudanez a fost iniţial mai mult antibritanic decât antiegiptean şi a cerut ajutor Egiptului pentru a-i determina pe
englezi să plece. Această trăsătură antibritanică predominantă s-a accentuat în timpul celui de-al doilea război
mondial, când naţionaliştii au pus problema statutului Sudanului după război şi au primit răspunsuri indiferente
din partea britanicilor care erau prea ocupaţi cu realităţile prezente şi presante ale campaniilor împotriva
italienilor în Etiopia şi împotriva italienilor şi germanilor în Africa de Nord. Egiptenii au profitat de ocazie şi s-
au bucurat de crearea de către Azhari a partidului Ashiegga care urmărea unirea Sudanului cu Egiptul. El se
bucura de sprijinul lui Aii el-Mirghani, unul dintre cei doi importanţi lideri religioşi. Ca răspuns direct a fost
creat un al doilea partid,
* Mahdi, pi. mahdis -1. (în limbajul musulmanilor şi în special al şiiţilor) titlul unui conducător spiritual şi temporal
aşteptat, menit să instaureze domnia dreptăţii în întreaga lume. Messia musulman, subiectul unei credinţe eshatologice
apărută în sânul islamului în secolul VII. 2. oricare dintre pretendenţii la acest titlu, [nota trad.]

Partidul Umma, care urmărea să obţină independenţa Sudanului sub conducerea celuilalt important lider
religios, Abd al-Rahman al-Mahdi, fiul postum al faimosului Mahdi din anii 1880. Partidul Umma a fost
suspectat, sau în orice caz acuzat de oponenţii săi că visează la reînvierea monarhiei mahdiste cu ajutorul Marii
Britanii.
Conflictul dintre Marea Britanie şi Egipt, care a existat independent de Sudan, a fost intensificat de aceste
acţiuni, iar atunci când administraţia britanică a făcut un prim pas în direcţia autoguvernării Sudanului prin
crearea unui consiliu consultativ pentru Sudanul de nord, primul ministru egiptean, Mustafa al-Nahhas paşa, a
reînviat sloganul unităţii văii Nilului. Britanicii au creat ei înşişi discordie între Sudanul de nord şi cel de sud,
omiţând sudul din noile consilii; sudul s-a simţit jignit, în timp ce nordul a suspectat Marea Britanie că pune la
cale un plan prin care urmăreşte să desprindă sudul şi să îl anexeze la Uganda. Acest conflict, care avea să
determine lupte crunte în ajunul proclamării independenţei, a avut un caracter parţial religios, parţial rasial şi
parţial economic, dar în sensul cel mai larg a avut un caracter cultural. Sudul era alcătuit din trei provincii, Bahr
al-Ghazal, Nilul Superior şi Equatoria, însumând o populaţie de peste 3 milioane de locuitori dintr-un total de 10
milioane. Aceste trei provincii, care se învecinau cu cinci state africane (Republica Centrafricană, Congo,
Uganda, Kenya şi Etiopia) contau mai mult pe vecinii lor africani decât pe statele arabe din nord. Locuitorii,
deşi printre ei se aflau circa 40% africani musulmani, erau în marea lor majoritate negri păgâni; unele triburi
continuau să manifeste slăbiciunea datorată negustorilor de sclavi din nord care i-au lipsit în mod sistematic de
cei mai buni bărbaţi şi cele mai bune femei; sărăcia din sud era mult mai acută decât cea din nord. După război,
britanicii, care în trecut îşi asumaseră acuzaţia potrivit căreia administraţia lor a accentuat separarea nordului de
334
sud, au adoptat o politică de unificare, dar la conferinţa din 1946 nu au participat reprezentanţi ai sudului, ceea
ce le-a permis acestora să afirme că unificarea înseamnă de fapt subordonare. După o a doua conferinţă
desfăşurată la Juba în iulie, reprezentanţii nordului au pretins că sudul este de acord cu unificarea, în tip ce
reprezentanţii sudului au contestat această interpretare şi au continuat să ceară separarea de nord sau crearea
unei federaţii cu anumite garanţii.
Această dispută internă a fost parţial estompată de o mai amplă dispută dintre Egipt, care insista pe ideea
unităţii văii Nilului, şi Marea Britanie, care insista pe ideeâ dreptului Sudanului de a-şi decide singur soarta
după o perioadă de autoguvernare sub auspiciile Marii Britanii, ^n 1947, Egiptul a acceptat principiul
autodeterminării, crezând în mod eronat că acest lucru va conduce la unirea celor două ţări, dar Marea Britanie
şi Egiptul nu erau încă capabile să cadă de acord asupra unor schimbări constituţionale imediate, iar în 1948
Marea Britanie a introdus o nouă constituţie fără concursul Egiptului. Au fost create consiliile legislativ şi
executiv care acopereau întregul Sudan, dar alegerile pentru desemnarea membrilor lor au fost boicotate de
partidele proegiptene. După demonstraţiile antibritanice, Azhari a fost arestat. Egiptul era implicat de astă dată
în războiul arabo-israelian şi consecinţele acestuia.
în 1951, guvernatorul britanic a numit o comisie care să analizeze posibilitatea unor noi progrese în
domeniul constituţional. Sudanul a trecut foarte repede de la autoguvernare la autodeterminare, după care
egiptenii au recurs la ameninţarea, pe care au materializat-o în 1950, că vor abroga acordul din 1899 prin care
Sudanul a fost proclamat condominiu şi tratatul anglo-egiptean din 1936. Regele Farouk a fost declarat rege al
Egiptului şi al Sudanului. Dar în 1952, ca rezultat al revoluţiei din Egipt, a devenit rege al nimănui.
Cu câteva luni înainte, Marea Britanie a acordat Sudanului statut de autoguvernare care i-a permis să îşi
creeze un consiliu de miniştri, o cameră a reprezentanţilor şi un senat, guvernatorului revenindu-i numai
problemele de politică externă şi puterea de decizie pe plan intern în situaţii de urgenţă. Noul guvern egiptean,
condus de generalul Neguib, jumătate sudanez, a acceptat statutul de autoguvernare, 1-a îmbunătăţit (din
punctul de vedere al sudanezilor) şi a convins principalele partide sudaneze să adopte o declaraţie proegipteană.
Statutul modificat a îngrădit autoritatea guvernatorului prin introducerea unei comisii internaţionale alcătuită din
cinci membri şi prin reducerea puterilor speciale de care beneficia iniţial în sud. Acest statut modificat a fost
inclus în acordul anglo-egiptean din februarie 1953 şi avea menirea să conducă la proclamarea independenţei nu
mai târziu de ianuarie 1961. Alegerile, precedate de o amplă campanie egipteană, s-au desfăşurat la sfârşitul
anului 1953 şi au fost câştigate în mod categoric de partidul lui Azhari, devenit acum Partidul Naţional Unionist.
Azhari a devenit prim-ministru la începutul anului 1954. La sfârşitul aceluiaşi an, Neguib a fost înlăturat de la
putere.
Dispariţia lui Neguib nu a fost singura cauză a declinului curentului proegiptean în Sudan. Acest curent
nu a fost atât de fluctuant pe cât părea, dat fiind că votul din 1953 a fost mai curând antibritanic decât
proegiptean. La doi ani după alegeri, Sudanul s-a debarasat atât de britanici cât şi de egipteni şi şi-a proclamat
independenţa, dar înainte de a face acest lucru s-a confruntat cu puternice revolte în sud. Sudul, dezamăgit de
modul în care noul guvern a distribuit posturile şi de respingerea permanentă a cererii sale vizând secesionarea
sau crearea unei asociaţii federale, a explodat în august 1955 ca urmare a unui incident în urma căruia o secţiune
a armatei s-a împotrivit ofiţerului arab care o conducea. Revoltele au luat amploare şi nu au mai putut fi
stăpânite decât atunci când primul ministru a cerut ajutorul guvernatorului britanic şi a deplasat forţe serioase
din nord în sud. Sudul, calmându-se, a pretins că a acţionat bazându-se pe medierea britanicilor, dar aşteptările
i-au fost înşelate. Represiunea a fost desigur minuţioasă şi brutală. Au fost executaţi sute de sudici, mii de sudici
au fost deportaţi în nord şi zeci de mii au fugit în teritoriile africane vecine. Sudul a devenit o zonă închisă de
unde era greu de obţinut o informaţie demnă de încredere şi de unde proveneau în schimb nişte rapoarte
îngrozitoare.
Revolta a accelerat dobândirea independenţei care a fost solicitată de Azhari înainte de sfârşitul anului şi
a fost proclamată în prima zi a anului 1956. Acest eveniment a fost urmat de scindarea partidului lui Azhari,
crearea unei coaliţii sub conducerea lui şi apoi a unei coaliţii fără el. Au fost create partide noi. Abdullah Khalil,
care în 19561-a înlocuit în funcţie pe Azir, a încercat timp de doi ani să facă
faţă problemelor economice (cu sprijinul unui acord de ajutorare încheiat cu Statele Unite în 1958) şi tot mai
acutei ameninţări pe care o reprezenta Egiptul. în 1958, Egiptul a trimis trupe în două zone de conflict de la
graniţa egipteano-sudaneză, dar această demonstraţie lipsită de tact a avut o influenţă nefastă asupra alegerilor
care s-au desfăşurat în acelaşi an la Cairo, câştigate de Partidul Umma, care a obţinut cel mai mare număr de
mandate în parlament. Khalil se temea însă de o alianţă între Azhari şi Nasser şi se bănuia că este la curent cu
organizarea unei lovituri de stat de către armată prin care el şi guvernul său vor fi înlăturaţi de la putere, iar
constituţia abrogată. Generalul Ibrahim Abboud a preluat puterea împreună cu un consiliu suprem de ofiţeri.
Regimul militar a durat şase ani, în timpul cărora situaţia din provinciile din sud s-a deteriorat drastic.
335
Guvernul sudanez a adoptat o politică de arabizare şi i-a privit cu multă suspiciune pe misionarii creştini străini
despre care credea că nu sunt numai antimusulmani, ci şi agenţi activi ai politicii occidentale separatiste. Legea
Societăţilor Misionare din 1962 a restrâns activităţile acestora şi i-a determinat pe unii dintre ei să plece; cei 300
care au rămas au fost siliţi să plece în 1964 după reînceperea insurecţiei organizate de mişcarea separatistă Anya
Nya, iar după plecarea lor au relatat lumii din afară despre masacrele practicate de trupele guvernamentale, în
octombrie 1964, regimul militar al generalului Abboud a fost răsturnat de la putere, iar după câteva săptămâni în
care generalul a guvernat împreună cu o administraţie civilă, acesta a demisionat. Ser el-Khatim Khalifa a
format o coaliţie de tranziţie alcătuită din intelectuali şi politicieni reapăruţi pe scena politică, care a fost
înlocuită la începutul anului 1965 de o coaliţie mai firească de politicieni în cadrul căreia partidul Umma deţinea
rolul preponderent - poziţie confirmată de altfel şi la alegerile din aprilie. Un reprezentant al sudului, Clement
Ngoro, a fost desemnat să ocupe funcţia de ministru de interne, iar negocierile nord-sud au avut loc atât în
Sudan cât şi la Nairobi, la ele participând o seamă din figurile de frunte ale exilaţilor din sud. O nouă conferinţă
planificată iniţial să se desfăşoare în februarie la Juba a fost amânată datorită refuzului reprezentanţilor mişcării
Anya Nya de a se preda înainte, dar discuţiile au avut loc în martie la Khartoum. A fost greu să se ajungă la
vreun rezultat, căci reprezentanţii sudului cereau constituirea unei federaţii, iar politicienii din nord tunau şi
fulgerau împotriva politicii separatiste. Luptele au continuat, iar cei din sud au renunţat treptat la ideea unei
federaţii în favoarea ideii de independenţă, ambele părţi căutând sprijin în acest sens la statele vecine. Guvernul
sudanez a făcut eforturi în direcţia îmbunătăţirii relaţiilor cu Etiopia, Uganda şi Republica Centrafricană, iar
Uniunea Naţională Africană Sudaneză a făcut apel la OUA şi Comitetul de Eliberare din Dar-es-Salam.
în 1969, a venit la putere un grup de ofiţeri, condus de generalul Gaafar Muham-mad Nimeiri şi a format
un guvern mai de stânga şi proegiptean. Faptul că în acelaşi timp au avut loc lovituri de stat în Somalia şi Libia
a determinat orientarea spre o proiectată unire a acestor ţări cu Egiptul şi crearea unui bloc arab al statelor din
nord-estul Africii. în 1970, acest plan a fost extins pentru a atrage şi Yemenul şi Siria, legându-1 astfel de
defuncta uniune din 1958 cu Egiptul în ceea ce priveşte
606 Petei- Calvocoressi
punctul central şi factorul comun, dar aceste scheme străine nu au avut nici un rezultat. în Sudan, proiectele au
fost atacate vehement de o serie de persoane care susţineau că ele nu fac altceva decât să distragă atenţia de la
problemele interne mult mai urgente, în special de o seamă de reprezentanţi ai sudului, unde războiul civil a
continuat până în 1972. Nimeiri a supravieţuit unei serii de tentative de a-1 înlătura de la putere care, în 1975 şi
1976, au fost sprijinite cel puţin, dacă nu chiar organizate de Libia şi Etiopia. în 1977, Sudanul a ajuns în pragul
unui război cu Etiopia, ca urmare a ajutorului acordat revoltei din Eritreea împotriva autorităţilor de la Addis
Abeba. Pe plan intern, reconcilierea dintre Nimeiri şi principalul său oponent Sadiq al-Mahdi a fost marcată de
alegerea celui din urmă în funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Socialiste Sudaneze, i-a inclus pe
fundamentaliştii musulmani în guvern şi a scindat Frăţia Musulmană în două facţiuni: cei dispuşi să participe în
acest fel la guvernare şi cei care insistau pe ideea impunerii unui amplu regim teocratic. în 1979 coaliţia s-a
dizolvat. După Câmp David, Nimeiri a refuzat să întrerupă relaţiile cu Egiptul.
La începutul anilor '80 toată lumea se aştepta ca Nymeiri să fie înlăturat de la putere. Au reapărut
problemele cu care acesta se confrunta în sud, economia a mers din ce în ce mai prost, studenţii şi alţi
nemulţumişi au organizat ample demonstraţii împotriva lui, ţările care îl aprovizionau - în special Arabia
Saudită şi Statele Unite - au început să se întrebe dacă lucrurile nu ar merge mai bine fără el; iar graniţele ţării
erau trecute de hoarde de oameni nevoiaşi şi de refugiaţi înfometaţi din Etiopia şi Ciad. Nimeiri a reacţionat
impunând legi şi pedepse islamice extrem de severe, autointitulându-se imam (deşi o treime din concetăţenii săi
nu erau musulmani) şi făcând concesii saudiţilor şi altor potentaţi. Sadiq al-Mahdi nu a fost de acord cu
severitatea aplicării shari'ah (legea islamică), a fost închis în 1983, dar eliberat peste un an. în 1985, circa o
cincime dinpopulaţie murea de foame, proasta administrare adusese serviciile publice şi activităţile de bază (ca
de exemplu irigaţiile) într-o situaţie de impas, poliţia specială era detestată de toată lumea, datoria externă
depăşea valoarea exporturilor, împrumuturile străine puteau fi obţinute doar cu dobânzi foarte mari, sudul se
înarmase din nou împotriva autorităţile de la Khartoum şi urmărea să îşi câştige autonomia. în aprilie, Nimeiri,
aflat într-o vizită în Statele Unite, a fost înlăturat de la putere de către armată după o grevă a meseriaşilor
-lovitură organizată de militari pentru a împiedica o acţiune mai radicală. Guvernul format din militari s-a
dovedit a fi doar un guvern provizoriu, în timp ce partidele politice tradiţionale au susţinut ideea alcătuirii unei
coaliţii a civililor cu Sadiq al-Mahdi ca prim-ministru. Dar al-Mahdi, o persoană fără tărie de caracter şi incon-
sistentă, s-a bizuit pe şansă adoptând (contrar celor afirmate de el în timpul campaniei electorale) o politică
fundamentalistă islamică şi s-a certat cu aliaţii săi din Partidul Democratic Unionist (DUP), nereuşind să pună
capăt - sau nefăcând îndeajuns de multe eforturi pentru a pune capăt - războiului din sud. A fost acuzat că
sabotează mişcările pentru pace. DUP a ieşit de la guvernare în 1988, iar al-Mahdi a devenit dependent de
Frontul Islamic Naţional (NIF). Armata se temea de o înfrângere în sud, era neliniştită şi preocupată de declinul
economic. Războiul, care s-a încheiat
336
în 1983, s-a soldat cu cel puţin o jumăiaie de milion de morţi şi un milion şi jumătate de refugiaţi. Datoria
externă a crescut la 7 miliarde; discuţiile cu FMI nu au ajuns la nici un rezultat; revoltele pentru hrană au
devenit tot mai frecvente. în 1989, armata a recâştigat puterea sub conducerea generalului Omar el-Bashir, un
islamist mult mai circumspect, dar mai puţin convins decât predecesorul său, dar în armată pătrunseseră la
vremea aceea reprezentanţi ai N1F, iar el-Bashir era o marionetă care masca adevărata putere deţinută de
Hassan al-Turabi, liderul NIF, care a reuşit să se impună solicitând pentru sine şi pentru partidul său un pervers
monopol al ortodoxiei islamice. Pe lângă adepţii săi printre ofiţerii din armată, NIF a făcut prozeliţi şi în rândul
oamenilor de afaceri şi printre funcţionarii din serviciile publice, ca o reacţie împotriva incompetenţei şi
corupţiei guvernelor precedente. Dar noul regim nu a reuşit să stopeze inflaţia, să atragă investiţii străine sau să
pună capăt războiului din sud. Datorită simpatiei faţă de Irak a periclitat relaţiile cu Arabia Saudită, deşi
programul său ideologic a atras vizita preşedintelui iranian Rafsanjani. In sud, căderea de la putere a lui
Mengitsu în Etiopia a ameninţat aprovizionarea şi comunicarea cu lumea exterioară a Armatei Populare
Sudaneze de Eliberare (SPLA), a sortit foametei o jumătate de milion de refugiaţi şi i-a nimicit în timp ce se
luptau să caute căi de scăpare spre şi prin Kenya, a pricinuit retragerea unor membri din conducerea SPLA care
nu au ajuns să fie de acord dacă să accepte altă ofertă decât deplina suveranitate a sudului. Guvernul de la
Khartoum, denigrat în străinătate datorită modului brutal în care a abordat problema războiului civil, dornic să
pună capăt declinului economic şi îngrijorat de propunerile vizând o intervenţie internaţională menită să creeze
un refugiu sigur pentru populaţia din sud ameninţată de genocid, a acceptat să se întâlnească cu liderul SPLA,
John Garang, la Abuja în Nigeria împreună cu sau fără reprezentanţii grupului desprins din SPLA condus de
Riak Machar (în mare măsură în rândul populaţiei nuer, spre deosebire de Garang care se baza în principal pe
populaţia dinka). în 1993, guvernul a renunţat la caracterul său militar, el-Bashir şi alţii au trecut în viaţa civilă,
iar al-Turabi şi-a menţinut acelaşi rol (diminuat însă într-o oarecare măsură de un serios accident). Dat fiind că
războiul civil şi declinul economic au continuat, Sudanul s-a izolat tot mai mult, nemaiavând nici un prieten
printre ţările vecine şi înrăutăţindu-şi relaţiile cu Egiptul, în special după complicitatea Sudanului într-o
tentativă de asasinat împotriva lui Mubarak în timpul unei vizite la Addis Abeba în 1995.
CORNUL AFRICII
Vechiul regat Etiopia, un amalgam de rase, limbi şi religii, şi-a păstrat independenţa şi în secolul al XlX-
lea şi deci o oarecare imunitate faţă de modernizarea care însoţea în mod normal atât colonialismul cât şi
mişcările anticoloniale. Aflat sub stăpânire italiană numai timp de cinci ani în secolul XX (1936-1941), şi-a
reluat modul de viaţă sub conducerea iscusitului său monarh Haile Selassie, care a urcat pentru întâia oară pe
tron în 1930, la vârsta de 38 de ani. împăratul era un
inovator prudent ale cărui înclinaţii reformiste erau mai progresiste decât latifundiarii şi bogaţii clerici care erau
cei mai importanţi şi în ultimă instanţă cei mai puternici oameni din regat. Lovitura de stat ce urma să aibă loc la
sfârşitul anului 1960, urmată de o revoltă a armatei în martie 1961 şi o nouă conspiraţie din august acelaşi an au
evidenţiat existenţa unor nemulţumiri în rândul tinerilor educaţi şi a ofiţerilor inferiori din armată care îl
preferau pe prinţul Asfa Wossen pentru introducerea unui progres mai susţinut, dar împăratul şi-a recăpătat
controlul cu o uşurinţă impresionantă şi şi-a continuat politica de progres lent pe plan intern. A cultivat bune
relaţii cu noile state din Africa (probabil pentru a se asigura împotriva ostilităţii musulmane tradiţionale în
cadrul imperiului său în care predominau creştinii); în 1958, capitala a devenit sediul Comisiei Economice a
ONU pentru Africa, iar în 1963 a fost creată tot acolo Organizaţia Unităţii Africane. împăratul a pus la
dispoziţia ambelor organizaţii sedii extrem de spaţioase.
Principala preocupare a Etiopiei pe plan extern a fost statul vecin Somalia (în care nu trăia populaţia
bantu) care, spre deosebire de etiopieni, nu numai că a fost cucerit în secolul al XlX-lea de europeni, dar
teritoriul său a fost împărţit în mai multe părţi. Somalezii, musulmani, dar nu arabi, au apărut în Cornul Africii
către sfârşitul Evului Mediu european şi ulterior s-au implicat în atacurile musulmanilor împotriva regatului
creştin al Etiopiei. în ultima parte a secolului al XlX-lea au fost cuceriţi, mai întâi de francezi în anii 1860 şi
apoi de britanici şi italieni (care au cucerit şi Eritreea - denumită astfel de italieni - care delimita Marea Roşie în
partea de nord a Etiopiei) în anii 1880. Colonia britanică Kenya s-a extins spre nord asupra unei zone
predominant somaleze, iar Etiopia şi-a însuşit în provincia Ogaden un teritoriu pe care îl revendicau somalezii.
Relaţiile dintre Etiopia şi Somalia au fost în mod inerent proaste, iar relaţiile Marii Britanii cu ambele ţări au
fost dificile, deoarece etiopienii îi suspectau pe britanici că încurajează pretenţiile somalezilor împotriva
Etiopiei, în timp ce somalezii considerau că Marea Britanie nu le susţine pretenţiile împotriva Kenyei.
în 1935 italienii, nemulţumiţi de ariditatea părţii care le revenea din Somaliland şi stimulaţi de pretenţiile
lor imperiale în general, au profitat de un incident petrecut la Wal Wal în disputatata provincie Ogaden pentru a
cuceri Etiopia. Se bănuia că ei cochetau cu ideea unei Somalii Mari în care ar fi fost inclusă şi Somalia
337
Britanică, dar înfrângerea lor de către britanici în 1941 a reînviat imperiul etiopian independent (la care s-a
adăugat în 1952 Eritreea după o perioadă de protectorat britanic), iar pe somalezi i-a lăsat divizaţi şi în
continuare sub stăpânire străină. La sfârşitul războiului, Ernest Bevin a propus la un moment dat crearea unei
Somalii Mari care să fie alcătuită din Somalia Britanică şi Somalia Italiană şi anumite părţi din Etiopia, dar
această idee nu a fost agreată de Etiopia şi nici nu-i avantaja pe somalezi. Discuţiile pe tema frontierei
etiopiano-somaleze au continuat alene până în 1959, când în cadrul unei conferinţe organizate la Oslo, avându-1
ca arbitru pe Trygve Lie, s-a ajuns la o soluţie de compromis care nu a fost pe placul nici uneia din părţi, în
1960, Somalia Italiană, care în 1950 revenise sub protectorat italian pe o durată de zece ani, a devenit
independentă şi cum la vremea aceea britanicii deveniseră tot
mai evident deranjaţi de amestecul Egiptului în Somalia Britanică, au grăbit independenţa coloniei lor astfel
încât aceasta se putea uni cu Somalia Italiană pentru a forma republica independentă Somalia - cu o suprafaţă
mare, dar săracă, extrem de compozită din punct de vedere rasial, nepregătită îndeajuns pentru această
independenţă şi ameninţată în permanenţă de vecinii săi Etiopia şi Kenya care nu aveau încredere în ea.
La conferinţa din 1962, de la Lancaster House, asupra Kenyei, somalezii au cerut fără succes organizarea
unui plebiscit în Districtul de graniţă nordic al Kenyei (o zonă de circa 260 000 km 2) şi unirea acestuia cu
Somalia. Ulterior în acelaşi an, politicienii kenyeni au discutat cu somalezii despre crearea unei federaţii est-
africane care să includă nu numai Somalia şi teritoriile britanice din Africa de Est, ci şi Etiopia; în eventualitatea
unei astfel de soluţii, kenyenii au dat de înţeles că ei intenţionează să păstreze Districtul de graniţă nordic în
întregime. în decembrie, o comisie pentru stabilirea frontierelor a recomandat ca districtul să fie împărţit în două
regiuni, ambele urmând să fie incluse în noul stat kenyan. Această recomandare, care a fost acceptată de
guvernul britanic, a provocat revolte şi ruperea relaţiilor diplomatice de către Somalia, iar o delegaţie kenyană a
părăsit lucrările unei conferinţe afro-asiatice organizată la Moshi în Tanganyika, în februarie 1963, când
somalezii au adus în discuţie problema graniţelor. La o nouă conferinţă organizată la Addis Abeba în mai, unii
reprezentanţi ai statelor africane au reproşat somalezilor că aduc din nou în discuţie această problemă.
în acelaşi an au izbucnit ostilităţi între Somalia şi Etiopia. Somalezii nu erau de acord cu tratatul din 1897
prin care Marea Britanie a cedat Etiopiei o parte din Somalia Britanică; între Somalia Italiană şi Etiopia nu
exista încă o frontieră clar definită. După dobândirea independenţei, Somalia s-a abţinut să provoace un stat
vecin înzestrat cu echipament american. Etiopia, la rândul ei, conştientă de divergenţele rasiale din interiorul
graniţelor sale, a evitat orice fel de ciocniri. Dar pretenţiile somalezilor în privinţa Kenyei au neliniştit Etiopia
datorită afinităţilor ei cu pretenţiile somalezilor în privinţa provinciei Ogaden din Etiopia. Luptele s-au dus în
mod neoficial de-a lungul graniţei pe durata anului 1962. Anul următor preşedintele somalez, Abdurashid
Shermake, a făcut vizite în URSS, Egipt, India, Pakistan şi Italia. A obţinut foarte puţin ajutor sau încurajări din
ţările vizitate. Kenya şi-a dobândit independenţa la sfârşitul aceluiaşi an şi tot atunci s-a încheiat tratatul
defensiv kenyano-etiopian, iar câteva luni mai târziu au început din nou luptele între Etiopia şi Somalia. Ruşii s-
au oferit să medieze acest conflict, iar un adjunct al ministrului de externe sovietic s-a deplasat la Mogadiscio,
demonstrând în acest fel cât de mult preocupă această problemă URSS, dacă nu neapărat pentru somalezi, măcar
pentru eventualitatea exercitării unei influenţe americane sau chineze în zona Cornului Africii. O acţiune de
mediere mult mai eficientă a aparţinut preşedintelui Sudanului şi regelui Marocului, iar după convorbirile de la
Khartoum ostilităţile au încetat. Problema de bază nu a fost însă rezolvată, iar viitoarele discuţii dintre Kenya şi
Somalia desfăşurate în 1965 nu au avut nici un rezultat. Lupte sporadice au avut loc până în 1967, când noul
guvern somalez a
cerut preşedintelui Kaunda să medieze acest conflict. Anul următor au fost reluate relaţiile diplomatice.
în Somalia Franceză, mişcarea în favoarea unei unificări cu teritoriile italian şi britanic a fost zădărnicită
de un vot negativ al adunării de la Djibouti care a votat în favoarea existenţei acestui teritoriu ca teritoriu de
peste mări al Uniunii Franceze, dar în 1975 Franţa a decis să plece (menţinându-şi totuşi la faţa locului o forţă
de 4 000 de oameni), iar în 1977 a fost proclamată Republica independentă Djibouti. Din ea făceau parte portul
Djibouti şi malul vestic al Bab el-Mandeb, era râvnită de Somalia şi era vitală pentru comerţul exterior al
Etiopiei, dar era împărţită între afari care aveau rude în Etiopia şi Eritreea şi populaţia issa care era de origine
somaleză. După căderea de la putere a lui Mengistu în Etiopia, Djibuti a adoptat (1992) o constituţie
multipartidă care nu a schimbat însă caracterul esenţial etnic al politicii sale. Preşedintele Hassan Gouled
Aptdon, un reprezentant al populaţiei issa, a fost acuzat de numeroase atrocităţi comise împotriva afarilor,
datorită cărora a pierdut sprijinul francezilor şi a fost izolat de vecinii republicii Djibouti din Africa de est şi din
peninsula Arabia.
Cornul Africii, în ciuda duşmăniilor regionale, a dobândit o importanţă internaţională în contextul
Războiului rece. El reprezenta în capătul sudic al Mării Roşii un pod din Africa spre Asia deloc neglijabil în
comparaţie cu cealaltă posibilitate de trecere prin Sinai, iar spre est era scăldat de apele Oceanului Indian.
338
Statele Unite şi-au extins influenţa asupra Etiopiei şi şi-au construit baze în zonă. URSS şi-a extins influenţa
asupra Somaliei, căreia i-a furnizat arme pentru a le folosi împotriva vecinilor săi, în schimbul construirii unor
depozite în zonă, a unor înlesniri în domeniul comunicaţiilor, a unor poşte secrete şi a unei baze aeriene de
proporţii. în 1974 aceste manevre au condus la izbucnirea unei revoluţii în Etiopia.
împăratul etiopian, Haile Selassie a fost presat de prieteni şi rude să abdice în 1973, când a împlinit vârsta
de 80 de ani. Era bătrân şi foarte limitat - moştenitorul a avut în 1973 un atac cerebral; alianţa cu Israelul a luat
sfârşit în acel an de război în Orientul Mijlociu; prietenia cu americanii a început să pălească; studenţii
organizau revolte, muncitorii erau în grevă - dar el a refuzat să demisioneze. A încercat să mai îndulcească
regimul pe care îl impusese întregii ţări, dar nimeni nu a putut face abstracţie de faptele lui din trecut. Un grup
de ofiţeri din armată s-au revoltat. Această revoltă a condus la o nouă revoltă a soldaţilor, a subofiţerilor şi a
ofiţerilor tineri, la detronarea împăratului (care a murit ulterior în închisoare, asasinat sau poate maltratat) şi la
numeroase asasinate politice. Influenţa tot mai scăzută a bătrânului împărat, care odinioară fusese un personaj
impunător, a produs tensiuni intolerabile (între regiuni şi clasele sociale şi chiar în cadrul armatei), conspiraţii,
corupţie, proastă guvernare şi stagnare, toate fiind înrăutăţite de seceta şi foametea care au afectat o mare parte
din Africa la începutul anilor '70 şi de abundenţa de la curte şi a nobililor. Prima revoltă a fost urmată de o serie
de guverne de scurtă durată şi de formarea unui amalgam de grupuri denumite Dergue (sau Comitet) a căror
compoziţie era necunoscută şi care au devenit adevărata putere în capitală.

Figura dominantă în noul regim a fost colonelul Haile Mariam Mengistu, un intrigant inteligent care şi-a
înfrânt principalii rivali din Partidul Republican al Poporului Etiopian cu ajutorul partidului socialist Meison pe
care 1-a condus ulterior. Mengitsu şi partidul său Alyotawi Seded au pus stăpânire pe Addis Abeba, dar nu pe
întreaga ţară şi, în special, nu pe Eritreea în nord şi nici pe teritoriile disputate din sud. Următorii cincisprezece
ani şi ceva Mengistu a purtat războaie pe diferite fronturi şi fără ajutor străin ar fi putut pierde unul sau toate
aceste războaie. A obţinut ajutor din partea URSS şi a Cubei când în 1977, Moscova a decis să îl susţină pe
Mengistu, punând în pericol şi încălcând prevederile alianţei sale cu Somalia pentru a înlătura influenţa Statelor
Unite din Etiopia. Cu ajutorul armelor de provenienţă cubaneză au fost salvate provincia Harar şi oraşul
Diredawa din Etiopia şi au fost respinşi somalezii care erau pe cale să cucerească Ogaden. Acest ajutor i-a
permis lui Mengistu să ţină piept Eritreei până când, din nou ajutat de ruşi şi cubanezi, a putut declanşa o
contraofensivă. Pentru moment Mengistu a fost salvat - iar URSS s-a angajat să sprijine imperiul creştin
amharic al lui Haile Selassie în noua lui formă, condus de Dergue. Pe lângă conflictele sale cu Eritreea şi
Somalia, Mengistu s-a confruntat cu revolte în Tigre, în nord-vest şi ale populaţiilor oromo sau galla din sud
(această populaţie reprezentând jumătate din populaţia ţării).
Datorită acestor evenimente Somalia a trecut de sub influenţa sovietică sub influenţă americană. Ţara era
însă foarte divizată. în ultima treime a secolului al XlX-lea coloniştii francezi, britanici şi italieni au exercitat o
stăpânire diversă asupra unei structuri de clanuri şi subclanuri pastorale care şi-au reafirmat voinţa după
dobândirea independenţei în 1960. în 1969, preşedintele Shermake a fost asasinat. După un anumit interval şi
după o lovitură de stat a venit la putere colonelul Siad Barre. Barre aparţinea clanului Merehan care era o
secţiune a populaţiei Darode care trăia între populaţia issa din nord şi populaţia Hawieh din sud. El a consolidat
legăturile Somaliei cu URSS şi lumea arabă, a promulgat un program socialist excentric, a beneficiat după 1977
de ajutor din partea americanilor şi a invadat Etiopia sperând că va primi şi de astă dată ajutor din partea
americanilor. Trupele lui au fost respinse rapid de etiopieni, care au primit ajutor din partea URSS şi a Cubei,
iar poziţia lui a fost în mod serios subminată de planurile sale prost concepute şi umilitoare. A devenit un
autocrat dur, care practica nepotismul, a pierdut sprijinul subclanurilor aliate şi în pofida unei regrupări a
forţelor împotriva invaziei etiopiene din 1982 s-a implicat într-un război civil care a accelerat dezintegrarea
statului şi a pricinuit foamete, jafuri şi fuga a 2 milioane de oameni înfometaţi şi îngroziţi, (la un moment dat
Crucea Roşie aloca o treime din resursele sale mondiale Somaliei, alte douăzeci de agenţii umanitare fiind şi ele
implicate în acţiunile umanitare din această ţară.) Una dintre cele mai omogene ţări ale Africii a fost
transformată în timpul regimului lui Barre într-un labirint de ostilităţi agravate de ajutorul fără discernământ
acordat de americani care, deşi cel mai adesea acordat pentru proiecte improprii şi incomplete, au produs foarte
mulţi bani.
Partea de nord a ţării, care aparţinuse britanicilor, a susţinut desprinderea de restul ţării sub denumirea de
Republica Somaliland, dar preşedintele său, Muham-
mad Egal, nu s-a bucurat de recunoaştere pe plan internaţional, iar ajutorul străin a fost foarte redus. Poziţia lui
era ameninţată de triburile rivale, dar atâta timp cât acestea erau divizate între ele, nu şi de liderii somalezi din
sud. în sud, liderii clanurilor care şi-au reunit forţele împotriva lui Barre au reluat ostilităţile în timp ce mare
parte din trupele lor s-au dedat la acte de tâlhărie. Cel mai cunoscut dintre aceşti lideri era Muhammad Farah
339
„Aideed" care (ca şi Barre) era un soldat şi un poliţist antrenat în armata italiană, a fost ţinut de Barre în
închisoare ani de zile, dar a fost eliberat când acesta a avut nevoie de priceperea lui în războiul împotriva
Etiopiei. Era cât pe ce să devină succesorul lui Barre dacă nu ar fi comis o eroare tactică permiţând căderea
oraşului Mogadiscio în mâinile rivalului său, Aii Mahdi Muhammad, care s-a autointitulat preşedinte. Pentru a
compensa acest eşec, Aideed a căutat aliaţi în rândul altor grupuri, inclusiv printre islamiştii habotnici care i s-
au alăturat când Statele Unite l-au desemnat a fi un duşman special şi au încercat să îl omoare.
în Somalia existau două calamităţi separate, dar care erau legate una de alta. Cea dintâi era haosul şi
anarhia care au urmat după căderea regimului lui Barre; cea de-a doua o constituiau seceta, foametea şi bolile
care se datorau în primul rând unor cauze naturale. Cea dintâi o agrava pe cea de-a doua. Cea dintâi afecta în
primul rând capitala şi zona din lungul coastei, cea de-a doua o zonă mult mai întinsă. Cea dintâi presupunea o
mediere internaţională sau o intervenţie în forţă pentru a dezarma diferitele facţiuni aflate în conflict şi a le mai
împiedica să continue lupta; cea de-a doua impunea hrană, medicamente şi protecţie pentru cei care veneau să
aducă aceste lucruri. Momentul cel mai critic al foametei s-a înregistrat în anul 1992, dar agenţiile de ajutor
continuau să fie jefuite de 10-20% din proviziile lor. După adoptarea unei serii de rezoluţii ale Consiliului de
Securitate, în 1992 a fost desfăşurată în zonă o forţă de menţinere a păcii (UNOSOM) dar, contrar dorinţei
secretarului general al ONU, această forţă nu a fost autorizată să dezarmeze facţiunile aflate în luptă. Un
embargo impus de ONU în privinţa armelor nu a avut nici un efect, dat fiind că toate părţile beligerante aveau
arme din plin deja. UNOSOM, alcătuită iniţial din cinci sute de pakistanezi şi care urma să aibă în final efective
de 3500 de oameni, nu a realizat nimic din ceea ce-şi propusese, iar la sfârşitul anului preşedintele Bush s-a
oferit să suplimenteze efectivele acestei forţe cu încă 3000 de americani. în acelaşi timp - şi influenţat poate de
campania electorală în vederea alegerilor prezidenţiale - Bush a pregătit o forţă independentă de 25 000 de
oameni pentru a veni în ajutorul milioanelor de oameni înfometaţi, înlesnind pătrunderea ajutoarelor în zonă, dar
a stabilit o limită de câteva luni pentru această operaţiune. Această forţă a reuşit să permită accesul asociaţiilor
şi organizaţiilor care aduceau ajutoare într-o zonă determinată, dar misiunea ei fiind limitată (sfârşitul anului
1993) a lăsat problemele politice şi de securitate în seama ONU. Pentru o anumită perioadă a fost asigurat un
important sprijin din partea americanilor, prin desemnarea unor personalităţi din Statele Unite pentru a ocupa
postul de reprezentant special al secretarului general ONU şi postul de comandant secund al unei forţe
UNOSOM refăcute de 28 000 de oameni (inclusiv 8000 de americani), forţă care avea ca sarcină instaurarea şi
menţinerea păcii. în cadrul acestei forţe ONU extinse, pa-
kistanezii au fost depăşiţi numeric de americani (din cadrul forţei făceau parte şi 2600 de italieni şi 1100 de
francezi), dar Statele Unite au susţinut Unitatea SUA de Desfăşurare Rapidă (US Rapid Deployment Unit) cu
1000 de oameni şi elicoptere sub comandă independentă americană. Aideed a primit cu braţele deschise primele
efective americane, Statele Unite părând în acel moment că îl sprijină pe acesta în defavoarea lui Aii Mahdi, dar
pe parcursul anului 1993 Statele Unite au renunţat la ideea de a-i strânge laolaltă pe comandanţii facţiunilor
beligerante în favoarea ideii de a-1 elimina pe Aideed de pe scena politică şi, la nevoie, de a-1 suprima. Primul
reprezentant special al secretarului general, Muhammad Sahoun, un algerian, a demisionat ca formă de protest
împotriva activismului american. Starea de confuzie s-a extins. Douăzeci şi cinci de pakistanezi au fost ucişi
într-o busculadă pentru care americanii l-au acuzat pe Aideed; acesta a descris episodul ca un atac asupra staţiei
de radio din zona pe care o controla el în Mogadiscio şi a dat de înţeles că americanii au încercat să îl omoare.
Noul preşedinte Clinton a trimis o unitate specială care, în loc să îl aresteze pe Aideed, a arestat comandanţii
ONU. Ulterior Clinton a trimis o forţă mai mare, promiţând în acelaşi timp să o retragă după şase luni. Când a
făcut acest lucru, nu se înregistrase nici un progres în direcţia reunificării Somaliei fie pe calea negocierilor, fie
prin forţă sau prin orice combinaţie între aceste două căi, iar diferitele partide - excluzându-1 însă pe Aideed -
au început să cocheteze cu ideea creării unei noi federaţii somaleze libere. Plecarea americanilor a fost urmată
şaisprezece luni mai târziu de plecarea UNOSOM, care a lăsat Somalia exact aşa cum era cu trei ani înainte -
împărţită între cele două coaliţii tribale care acţionau una împotriva celeilalte şi pretindeau că nu ţin cont de
regiunea desprinsă din nord condusă de preşedintele Egal. Luptele au continuat.
în Etiopia, guvernul lui Mengistu a reuşit să ţină sub presiune Frontul de Eliberare al Somaliei de Vest şi
să controleze Frontul Popular de Eliberare a Eritreei (EPLF). Sudanul şi Arabia Saudită au încercat să unifice
grupuri mai mici din Eritreea - trei dintre acestea au semnat la începutul anului 1983 un acord la Jeddah - ca un
preludiu la un acord mai amplu cu EPLF în ale cărui înclinaţii de stânga nu aveau încredere, dar aceste manevre
nu au avut nici un efect, iar EPLF şi-a demonstrat forţa înfrângând în repetate rânduri forţele guvernamentale
etiopiene în 1983 şi din nou în 1988. Statele Unite au reclasificat EPLF drept o mişcare democratică de
eliberare, în loc să o denumească o insurecţie marxistă. Revolta din Tigre a luat amploare şi a pălit în funcţie de
norocul care era sau nu de partea eritreenilor, iar guvernul a suferit înfrângeri serioase la Tigre în 1989. Ajutorul
din partea ruşilor a încetat, iar Mengistu s-a simţit obligat să ofere Eritreei autonomie în cadrul unei federaţii.
Tentativa de lovitură de stat împotriva lui a eşuat, dar armata, pe care el se baza cel mai mult, se săturase de
340
război şi a făcut presiuni pentru încheierea unui acord cu Eritreea cu excepţia acordării independenţei. în 1989
au început convorbiri de pace cu fostul preşedinte american Carter ca intermediar, în 1991, Mengitsu a fugit, iar
capitala şi guvernul central au fost preluate de „Meles" Zenawi, acum fost comunist, ca şef al Frontului
Democrat Revoluţionar al Poporului Etiopian (EPRDF: principalele sale părţi componente erau Mişcarea
Democratică a Poporului Etiopian, Frontul Popular de Eliberare Tigray şi Organizaţia Democratică Populară
Oromo). Anul următor au avut loc alegeri, mai puţin haotice decât cele din 1994. EPRDF şi-a menţinut poziţia
privilegiată, deşi Oromo şi alţii, prudenţi faţă de populaţia provinciei Amhara, doreau secesiunea sau cel puţin
crearea unei federaţii etiopiene libere. Afarii erau şi ei la fel de divizaţi. în 1995, EPRDF a câştigat alegerile la
centru şi locale, alegeri boicotate de principalele partide de opoziţie. în Eritreea, EPLF a acţionat ca şi când
preovincia era deja independentă, ceea ce s-a întâmplat abia în 1993 avându-1 pe Issayas Aferworki preşedinte
al unui stat de 3 milioane de locuitori, care erau în proporţie aproape egală adepţi ai creştinismului şi adepţi ai
Islamului, vorbind peste zece limbi, lipsiţi de hrană timp de zece ani sau poate chiar mai mult, luptându-se fără
entuziasm să creeze o nouă economie de piaţă şi care putea fi oricând o pradă pentru intrigile rivale ale
Sudanului şi Arabiei Saudite. în restul Etiopiei noul guvern a adoptat o politică de delegare a puterii pe o durată
de cinci ani unui număr de regiuni (iniţial paisprezece, dar numărul a fost ulterior redus la zece), care având o
identitate etnică separată ameninţau însă să transforme această delegare a puterii într-o fragmentare - ceea ce a
condus foarte rapid la anularea politicii de delegare a puterii. Pentru toate populaţiile din această regiune ororile
războaielor ce păreau a nu mai lua sfârşit au fost însoţite de o foamete atât de cumplită, încât întreaga lume a
făcut din ea un cap de afiş al ştirilor celor mai importante agenţii de presă şi a contribuit la sporirea sprijinului
acordat agenţiilor şi organizaţiilor de ajutor. Pe măsură ce Războiul Rece era marcat de o destindere a relaţiilor
dintre părţile implicate, superputerile au căzut de acord asupra ideii de a pune capăt războaielor din zonă şi de a
reduce celelalte orori din regiune promovând ideea creării unei federaţii libere a Eritreei cu Etiopia care ar putea
fi extinsă pentru a include şi Djibouti şi Somalia, poate şi Sudan, Uganda şi Kenya - toate membre ale
Autorităţii Internaţionale pentru Combaterea secetei şi Dezvoltare (International Authority for Drought and
Development).
UGANDA, TANZANIA, KENYA

Puterea preponderentă în estul Africii şi în Africa centrală de sud au reprezentat-o britanicii, dar primii
europeni care au sosit aici au fost portughezii. Diaz a atins pământul în Africa de Est în călătoria sa de la Capul
Bunei Speranţe spre India şi înapoi. Pe această coastă, portughezii au venit în contact cu lumea arabă, creându-şi
porturi pentru escale şi reparaţii acolo unde arabii făceau deja comerţ: Kilwa, Zanzibar, Mombasa, Malindi.
Natura şi amploarea drepturilor de care beneficiau portughezii erau neclare şi variabile, fiind treptat reduse de
arabi şi apoi de britanici şi olandezi, până când portughezilor le-a rămas numai Mozambicul.
Britanicii au avut în Africa de Est un dublu interes. Pentru puterea dominantă din Oceanul Indian
teritoriile de coastă erau o tentaţie naturală, în timp ce Marea Britanie a devenit şi o putere continentală în
procesul de extindere a controlului său şi
asupra regiunilor din interiorul continentului care erau absolut necesare pentru a protej a interesele
strategice ale britanicilor în provincia Capului şi pe valea Nilului. Crearea unei zone de acces în nord de
provincia Capului trecând prin republicile bure şi continuând în Rhodesia combinată cu o zonă de acces în sud
din Egipt şi Sudan, pentru a crea importanţa strategică a Ugandei şi calea de acces spre ea prin Kenya, într-un
capitol extrem de animat al istoriei descoperirilor geografice şi al competiţiei dintre marile puteri, Marea
Britanie a obţinut la sfârşitul secolului al XlX-lea Uganda şi Kenya, la care a adăugat în 1890 Zanzibarul (în
schimbul Heligoland-ului pe care a trebuit să îl cedeze Germaniei) şi în 1919 Tanganyika ca teritoriu sub
mandat britanic, după înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial.
Puterea Marii Britanii nu a avut iniţial un caracter teritorial. Preferând, ca de obicei, abordarea indirectă,
Marea Brinaie a ales să îşi extindă influenţa în zona de coastă prin intermediul sultanului Zanzibarului, un
potentat arab care era şi sultan al Muscatului din Arabia, dar în 1840 îşi mutase capitala în Zanzibar. (Zanzibar
şi Muscat au fost din nou separate în 1861, doi dintre fiii unui sultan decedat creând state şi dinastii separate ca
rezultat al medierii viceregelui Indiei, lordul Canning.) în interiorul continentului, guvernele britanice au
renunţat la problema expansiunii în favoarea problemelor comerciale până în ultimul sfert al secolului al XlX-
lea, când declinul companiilor autorizate să exploateze părţi din Africa (sistem care s-a dovedit a fi destul de
defectuos), combinat cu extinderea competitivă a puterilor europene în acest continent, a determinat Marea
Britanie să recurgă la politica de anexiuni teritoriale. Eşecul Companiei Britanice a Africii de Est, de exemplu, a
determinat guvernul condus de lordul Rosebery să susţină ideea unui protectorat britanic asupra Ugandei,
colaboratorii neîncrezători ai primului ministru fiind convinşi prin argumente de ordin strategic despre intenţiile
pe care le aveau alte puteri europene, în special Italia şi Belgia, în regiunea izvoarelor Nilului. După capitularea
341
italienilor la Adowa în 1896 în faţa împăratului Menelek II, Marea Britanie s-a temut că Etiopia se va alia cu
Franţa sau cu Mahdiştii din Sudan, iar lordul Salisbury a grăbit construirea căii ferate din Uganda ca un
instrument al politicii sale de recucerire a Sudanului. Deloc neglijabilă a fost şi confruntarea cu Germania, a
cărei preocupare de a ajunge o putere în Africa a devenit evidentă la Conferinţa de la Berlin din 1884-1885.
Germanii au emis pretenţii în Africa de Sud-Vest şi apoi în Africa de Est spre nemulţumirea Marii
Britanii, care nu era de acord cu expansiunea germanilor în Africa, dar a avut nevoie de prietenia Germaniei în
Europa şi în alte zone în perioada 1880-1904, când relaţiile anglo-franceze au fost proaste. Prin urmare, Marea
Britanie a fost de acord cu ocupaţia germană din Africa de Sud-Vest, luându-şi precauţia de a proteja
Bechuanaland împotriva unor posibile aspiraţii germane (sau bure) care puteau intersecta calea ferată de la Cape
spre nord. în Africa de Est, Marea Britanie a fost de asemenea de acord cu prezenţa Germaniei şi a renunţat la
supremaţie folosindu-se de sultanul Zanzibarului pentru a îngreuna situaţia germanilor în Tanganyika, în timp ce
simultan a închiriat în 1887 de la sultan o fâşie în regiunea de coastă lungă de 16 km (incluzând Mombasa) şi a
extins puterea britanică în Uganda şi Nyasaland, astfel
încât noul imperiu german putea fi inclus în anumite limite compatibile cu interesele britanice esenţiale.
Primul război mondial a eliminat factorul german din competiţie, dar în prima parte a secolului XX a avut loc,
în colonia britanică Kenya situată mai la nord, un eveniment cu urmări ulterioare. Acest eveniment a fost
dezvoltarea Kenyei datorită coloniştilor albi. Deşi înlăturarea complicaţiilor provocate de marile puteri a permis
Foreign Office-ului să îşi scoată din minte Africa de Est, apariţia unor noi complicaţii de cu totul altă natură nu
a părut să tulbure prea mult Biroul Colonial {Colonial Office) până când a fost prea târziu, căci Declaraţia de la
Devonshire din 1923 afirma primatul intereselor africane, iar comunitatea coloniştilor a afirmat şi a continuat să
afirme până în ajunul independenţei că puterea şi privilegiile nu-i sunt ameninţate în viitorul apropiat. Chiar şi
în anii '50 ambele rase considerau că fidelitatea unui guvern alb faţă de principiile autodeterminării şi guvernării
majorităţii va sfârşi prin a aduce o importantă comunitate de albi sub conducerea negrilor.
Statele din Africa de est şi-au dobândit independenţa după statele din Africa de Vest, dar - pentru că
independenţa lor a survenit mai târziu - acest lucru s-a înfăptuit printr-o reducere a etapelor fireşti ale acestei
evoluţii de la consiliile numite la consiliile mixte şi apoi la parlamentele alese care au însoţit autoguvernarea şi
independenţa care se întrezărea. Tanganyika a devenit independentă în decembrie 1961, Uganda în octombrie
1962, iar Kenya în decembrie 1963, dar în pofida apropierii lor geografice condiţiile din cele trei teritorii au fost
foarte diferite.
Trăsăturile speciale pe care le-a avut evoluţia spre independenţă a Ugandei au fost rezultatul unei structuri
politice compozite a ţării. Protectoratul Uganda includea o serie de entităţi monarhice, dintre care cea mai
importantă era Buganda, condusă de kabaka Frederick Mutesa II. Alte regate erau Bunyoro, Toro, Ankole şi
Busogo. In plus, între Buganda şi Bunyoro exista o veche dispută cu caracter teritorial. Una dintre consecinţele
existenţei acestor principate a fost faptul că în Uganda se manifesta un naţionalism puternic de tip tradiţionalist
care venea în contradicţie atât cu regimul colonial britanic, cât şi cu formele de naţionalism mai democratic şi
antimonarhic. Aparenta slăbiciune a acestor trăsături a contribuit la situarea administraţiei coloniale care avea
un rol progresist în opoziţie cu conservatorismul liderilor kabaka, preocupaţi să îşi menţină puterile tradiţionale
şi identitatea separată a principatului. în 1953, un ministru britanic a făcut la Londra o remarcă total nepotrivită
despre o federaţie a Africii de Est pe care kabaka - şi alţi africani - o foloseau pentru a evidenţia intenţia
britanicilor de a crea o nouă unitate politică mai amplă pentru consolidarea guvernării albilor. La vremea aceea
a fost creată o federaţie a Africii centrale, iar reprezentanţii Africii de Est se temeau că coloniştii albi din Kenya
vor beneficia în toată Africa de Est de puterea de care minoritatea albă din Rhodesia de Sud beneficia deja în
ţara sa şi urma să şi-o extindă asupra Rhodesiei de Nord şi Nyasaland-ului. între kabaka şi guvernator, Sir
Andrew Cohen, a izbucnit o dispută, iar kabaka a fost trimis în exil pentru că nu a respectat acordul din Uganda
din 1900, prin care era obligat să accepte să fie consiliat de britanici în anumite probleme.
Exilul a durat până în 1955.0 comisie condusă de Sir Keith Hancock a elaborat o nouă constituţie pe care
kabaka a acceptat-o prin acordul Namirembe, prin care era de asemenea de acord să transforme Buganda într-o
monarhie constituţională şi să o recunoască ca parte integrantă a Ugandei; parlamentul din Buganda (sau lukiko)
urma să îşi trimită reprezentanţi în parlamentul Ugandei (deşi a început prin a refuza să facă acest lucru).
Kabaka a revenit astfel la putere, dar principatul în care a revenit era o democraţie în devenire în cadrul unei mai
ample democraţii, iar obiectivul britanicilor de a crea o Uganda independentă care să fie o democraţie par-
lamentară unitară şi nu o federaţie a progresat simţitor.
Marea Britanie nu a reuşit însă să rezolve disputa Bugandei cu Bunyoro. Această dispută începuse în
1893, când britanicii conduşi de Lugard şi apoi kabaka au declarat război teritoriului Bunyoro. Buganda a
deposedat Bunyoro de cinci provincii şi două părţi din alte provincii, iar acest transfer a fost aprobat de Marea
Britanie în acordul Uganda din 1900, după care nu a mai dat nici o atenţie nemulţumirilor celor din Bunyoro. în
342
1961 însă, Marea Britanie a numit o comisie de consilieri privaţi (Comisia Molson) care să încerce să rezolve
această dispută înainte de acordarea independenţei. Comisia a recomandat o soluţie de compromis care a fost
numai parţial aplicată de autorităţile britanice. Bugandei i s-a confirmat dobândirea celor cinci provincii care i-
au fost atribuite de comisie, dar decizia privind soarta restului teritoriului disputat a fost amânată. în 1964, după
dobândirea independenţei, guvernul Ugandei a organizat un plebiscit pe care îl recomandase Comisia Molson,
rezultatul acestui plebiscit confirmând revenirea acestor zone la Bunyoro.
Schimbările constituţionale au debutat în Uganda în 1950, când consiliul legislativ a obţinut un număr
egal de membri oficiali (adică funcţionari coloniali) şi de membri neoficiali. Reprezentanţii neoficiali erau
împărţiţi astfel: opt africani, patru asiatici şi patru europeni ca o recunoaştere a problemei etnice, care nu a
împiedicat însă evoluţia spre independenţă, dat fiind că coloniştii europeni erau prea puţini pentru a pretinde să
îşi păstreze puterea politică, iar asiaticii considerau că este mai potrivit să fie de acord decât să se opună
majorităţii africane. în 1952, consiliul executiv a beneficiat de un acelaşi echilibru între membrii oficiali şi
neoficiali. în 1954, numărul de membri ai consiliului legislativ s-a dublat. în 1961, Uganda beneficia de
autoguvernare, iar Benedikto Kiwanuka a devenit cel dintâi prim-ministru, dar separatismul bugandan a
continuat să amâne acordarea independenţei depline. Lukiko (parlamentul), care în 1957 a cerut Coroanei
Britanice mai multă autonomie şi a refuzat anul următor să joace rolul ce îi revenea în alegerile generale, a
declarat Buganda independentă. Congresul Poporului din Uganda, înfiinţat de Milton Obote pentru a lupta
pentru independenţă, s-a aliat cu partidul de guvernământ din Buganda, Kabaka Yekka, pentru a obţine
majoritatea în parlament. Obote i-a luat locul lui Kiwanuka. In octombrie 1962 a fost proclamată independenţa.
Anul următor, Uganda a devenit republică în cadrul Commonwealth-ului, iar kabaka a acceptat titlul onorific de
preşedinte. Dar alianţa între Obote şi kabaka nu a durat. La începutul anului 1966 zvonurile despre anumite
scandaluri în sfere înalte ameninţau să slăbească poziţia lui Obote. A iniţiat o anchetă şi apoi şi-a asumat puteri
excepţionale specifice unei situaţii de
necesitate, a demis şi arestat o serie de miniştri şi 1-a demis pe preşedinte. Peste două luni a introdus o nouă
constituţie care a grăbit o nouă confruntare între el şi lukiko şi s-a instalat în funcţia de preşedinte. Zvonurile
periodice despre planurile Bugandei de a recurge la forţă l-au determinat, sau i-au permis să acţioneze cel dintâi.
Palatul lui kabaka a fost jefuit, iar kabaka, reuşind să scape, a luat din nou drumul exilului. Nici un kabaka nu a
locuit în B uganda până în 1993.
Tanganyika a parcurs în mod formal acelaşi traseu de la parteneriatul oficial-neoficial în guvern la
autoguvernare şi independenţă, dar autorităţile britanice au încercat să confere evenimentelor un caracter
multirasial adoptând egalitatea raselor în opoziţie cu egalitatea indivizilor. Acest concept a fost menţionat în
constituţia din 1955, care prevedea că electorii din fiecare circumscripţie electorală trebuie să aleagă toţi un
membru al fiecăreia dintre cele trei rase, dar un partid creat pentru a aplica acest principiu, Partidul Unit din
Tanganyika, nu s-a bucurat niciodată de prea mult sprijin din partea electoratului şi a fost eclipsat de Uniunea
Naţională Africană din Tanganyika (TANU) înfiinţat de Julius Nyerere în 1954. în 1957, Nyerere, care a cerut
timp de douăzeci şi cinci de ani acordarea independenţei, a fost numit membru al consiliului legislativ împreună
cu Rashid Kawawa, dar curând a demisionat pentru a accelera ritmul şi a grăbi obţinerea independenţei în 1959.
La alegerile desfăşurate în perioada 1958-1959 TANU a obţinut toate mandatele pe care le-a contestat, iar în
1960 şi-a extins victoria în întreaga ţară. în 1959, după schimbarea guvernatorului şi a secretarului pentru
colonii, s-a renunţat la experimentul multirasial, iar Tanganyika şi-a dobândit independenţa în 1961. Ea a ales să
fie republică şi membru al Commonwealth-ului.
Cele mai importante alegeri din istoria decolonizării britanice s-au desfăşurat nu în vreuna dintre colonii,
ci chiar în Marea Britanie. în 1959, Harold Macmillan a revenit la putere în urma votului electoratului britanic şi
una dintre primele sale acţiuni a fost o vizită în Africa, care a evidenţiat o nouă atitudine faţă de problema
colonială. Macmillan a simţit „vântul schimbării" şi a decis să îl lase să bată. Noul secretar pentru colonii, Iain
Macleod, s-a confruntat imediat cu cea mai dificilă situaţie din Africa de Est, cea din Kenya.
în Kenya, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial membrii neoficiali ai consiliului
legislativ au început să primească funcţii ministeriale. Ei erau însă reprezentanţi, nu negri ci albi, ai coloniştilor
britanici care au venit în Kenya încă de la începutul secolului şi şi-au însuşit şi au dezvoltat, cu bună credinţă şi
muncind în mod inteligent, un foarte rodnic teren agricol în regiunea care avea să fie numită White Highlands.
Această comunitate a devenit puternică şi din punct de vedere politic. Ea spera fie să guverneze în Kenya în
locul autorităţilor coloniale, fie să împartă la guvernare un stat multirasial pe măsura bogăţiei şi statutului său şi
nu potrivit procentului pe care îl reprezenta din punct de vedere numeric. Altfel spus această comunitate era o
aristocraţie cu perspective limitate în cadrul unei democraţii şi foarte curând s-a confruntat cu problemele
aristocraţiei, mult mai familiare istoricilor decât fermierilor, căreia evenimentele îi impun să se împace cu un
viitor nearistocratic, în 1953, această comunitate şi regimul colonial s-au confruntat cu o puternică revoltă
343
a populaţiei kikuyu, care trăia în şi în jurul oraşului Nairobi şi care era de mult nemulţumită de coloniştii albi şi
era ostilă vecinilor săi negri.
Kikuyu şi luo erau principalele grupuri etnice din Kenya, conduse de Jomo Kenyatta, fost student la
facultatea de antropologie a Universităţii din Londra şi preşedinte al Uniunii Africane din Kenya (care a revenit
în Africa în 1947) şi de Oginga Odinga. Britanicii au refuzat să le permită acestora să înfiinţeze partide politice
în centrul Kenyei şi au promovat ca o contrapondere o asociaţie de triburi mici (Kadu). La scurt timp după
revenirea lui Kenyatta, gruparea kikuyu a înfiinţat o societate secretă denumită Mau Mau, ale cărei activităţi - cu
care autorităţile erau la curent, dar nu le dădeau prea mare importanţă- erau expresia militantă a unei mişcări
profund naţionaliste sau xenofobe. Mau Mau presta jurăminte şi organiza ritualuri secrete şi cultiva idei
apocaliptice, toate acestea având un caracter antieuropean şi anticreştin. Cu timpul societatea a început să aibă
un caracter extremist în ceea ce priveşte ambiţiile pe care le nutrea şi un caracter barbar în ceea ce priveşte
practicile la care recurgea. A recurs la asasinate - victimele acestor asasinate fiind alţi kikuyu - şi în cele din
urmă a declanşat o campanie de violenţă şi de gherilă. Guvernul a decretat stare de necesitate, a cerut întăriri de
la teritoriile învecinate şi de la Marea Britanie, a arestat mii de kikuyu, inclusiv pe Kenyatta (care a fost
condamnat în 1954 la şapte ani de închisoare ca organizator al Mau Mau) şi treptat a pus capăt revoltei. A iniţiat
de asemenea un program pentru reorientarea psihologică a deţinuţilor, deşi în alte departamente acest program a
cedat în faţa pasiunilor mizerabile produse de Mau Mau şi a ajuns să fie răspunzător pentru bătăile la care erau
supuşi deţinuţii, în special în lagărul de la Hola unde, în 1959, o anchetă a procurorului a scos la iveală
numeroase brutalităţi şi crime. Numărul victimelor Mau Mau din rândul africanilor se ridica la 8 000 de oameni;
numărul europenilor ucişi era de şaizeci şi opt. Pentru a pune capăt acestei insurecţii britanicilor le-au trebuit
cinci ani, iar efectivele folosite în acest scop au atins cifra de 50 000 de oameni.
Guvernul britanic a realizat că Mau Mau nu poate constitui o scuză pentru a renunţa la progresul
constituţional, iar în 1956, anul în care a luat sfârşit starea de necesitate, a introdus schimbări în consiliul
legislativ. Principiul călăuzitor a fost acela al multirasialismului sau parteneriatul între rase, o teorie de
guvernare care nu s-a bucurat aproape deloc de sprijin din partea africanilor, care cereau majoritate în consiliile
legislativ şi executiv şi au refuzat să accepte paxitatea cu membrii europeni aleşi în cadrul consiliului legislativ
sau minoritatea în consiliul executiv. Pentru africani multirasialismul reprezenta un sistem prin care albii
beneficiau de o reprezentare incorectă. Africanii au insistat şi asupra formulării unei date pentru acordarea inde-
pendenţei, dar guvernul britanic, pentru că nu voia să accepte evidenţa unui tempo accelerat în întreaga Africă
sau să îi jignească pe coloniştii din Kenya stabilind o dată pe placul africanilor, a încercat să continue procesul
menit să conducă la acordarea independenţei într-un ritm ce nu a fost făcut cunoscut fără a pierde situaţia de sub
control. în 1959, s-a renunţat la această politică (de comun acord cu secretarul pentru colonii), iar Kenyatta a
fost eliberat condiţionat; în 1961 i s-a dat deplină libertate de mişcare şi apoi i s-a permis să participe la alegeri
şi să fie ales în adunarea legislativă.
In 1960, la Lancaster House în Londra, a avut loc o conferinţă constituţională, iar la scurt timp după aceea
şeful operaţiunilor financiare ale guvernului, Ronald Ngala, a fost promovat în funcţia de prim-ministru. Dar
liderii politici africani, care urmau în mod clar să preia puterea în viitorul apropiat, erau divizaţi între ei. Mulţi
dintre ei reprezentau triburi şi nu o naţiune şi nu au reuşit prin urmare să constituie o unică mişcare de
independenţă aşa cum se întâmplase în alte ţări africane. Cele mai slabe triburi s-au reunit pentru a se opune mai
puternicelor grupuri kikuyu şi luo şi pentru a face presiuni pentru adoptarea unei constituţii federale în care cele
mai importante atribuţii să aibă un caracter regional şi să nu revină guvernului central. Conferinţele
constituţionale au devenit prilej de confruntări între Uniunea Democratică Africană din Kenya (KADU - Kenya
African Democratic Union), susţinătorii regionalismului condus de Ngala şi Uniunea Naţională Africană din
Kenya (KANU), care obiecta că prea mult naţionalism va face constituţia inaplicabilă şi că statul Kenya nu are
nici banii nici guvernanţii pregătiţi pentru a-şi putea permite complicaţiile şi dublele probleme impuse de un
sistem federal. Avantajul a fost de partea KANU, condus de Kenyatta, care în iunie 1963 a devenit prim-
ministru, iar guvernul britanic a fost forţat să îmbunătăţească în septembrie propunerile constituţionale de natură
federală care fuseseră acceptate anterior de toate părţile. Succesul obţinut de KANU la alegerile din mai i-a
permis să pună guvernul britanic în situaţia de a alege între o revizuire a constituţiei în ajunul acordării
independenţei şi de a asista la aceste schimbări imediat după dobândirea independenţei. Britanicii au preferat să
renunţe, în speranţa că vor scuti Kenya de o criză constituţională în zorii independenţei, chiar dacă în această
situaţie KADU l-ar fi putut acuza de rea credinţă. Kenya şi-a proclamat independenţa la 12 decembrie 1963. In
1964 a devenit republică, după care Kenyatta a renunţat la garanţiile constituţionale acordate minorităţilor şi la
drepturile regionale şi, incluzând KADU în KANU, a creat un stat centralizat monopartid. în 1969, o dată cu
asasinarea lui Tom Mboya, Kenya a pierdut unul dintre cei mai capabili lideri tineri. Cu puţin timp înainte,
Kenyatta îl înlăturase din funcţia de vicepreşedinte pe principalul său rival de stânga, Oginga Odinga, pe care
apoi 1-a aruncat în închisoare.
344
Faptul că acordarea independenţei s-a produs cu întârziere în Kenya a constituit un motiv de nelinişte
pentru Tanganyika şi Uganda. Kawawa şi Obote au plecat în 1963 la Londra pentru a convinge autorităţile
Marii Britanii să grăbească procesul de acordare a independenţei Kenyei. în iunie liderii celor trei ţări şi-au
declarat intenţia de a se uni pe bază de principii federale. Uganda însă, avea unele rezerve în privinţa federaţiei,
datorită faptului că Obote se temea că Buganda va insista să devină membru cu drepturi depline al unei astfel de
uniuni în loc să devină parte componentă a Ugandei. Ulterior Kenyatta a negat orice intenţie serioasă de unire pe
principii federale, declarând că acest plan nu a fost decât un mijloc de a face presiuni asupra Marii Britanii
pentru a grăbi acordarea independenţei Kenyei. Probabil că numai Nyerere a fost sincer. Procedurile au fost
desigur amânate. Obote nu a reuşit să ajungă la o întâilnire care a avut loc în septembrie la Nairobi pentru a
discuta acest plan, iar kenyenii au stabilit un sistem dificil de a fi reprezentaţi de
KANU la una dintre întâlniri şi de KADU la următoarea. Au existat şi dificultăţi reale, ca de pildă stabilirea
capitalei federale, alegerea unui preşedinte federal (promovarea lui Kenyatta, candidatul evident, va dezlănţui o
competiţie inoportună pentru preşedinţia Kenyei), împărţirea puterilor şi alte probleme constituţionale, opoziţia
Ghanei faţă de orice asociere cu caracter regional în măsură să stânjenească planurile panafricane ale lui
Nkrumah şi orientarea de stânga pe care o avea Tanganyika atât în politica internă cât şi în cea externă. în cele
din urmă, Tanganyika a insistat, în mod ferm, dar regretabil, asupra unei decizii şi prin urmare planul e eşuat.
Cele trei teritorii din Africa de Est au făcut unele tentative de a-şi reuni economiile. în timpul stăpânirii
britanice au avut o monedă comună şi anumite servicii comune (de exemplu poşta, căile ferate, serviciile
medicale) şi şi-au creat o piaţă comună. Tanganyika şi Uganda s-au plâns, periodic şi pe bună dreptate într-o
oarecare măsură, că a fost luată de Kenya partea leului, iar în 1960 a fost numită Comisia Raisman pentru a face
un raport despre aceste disensiuni. Comisia a recomandat menţinerea legăturilor sub rezerva unei reorganizări în
favoarea Tanganyikăi şi Ugandei. în 1964, Kenya a oferit noi concesii pentru a preveni dezagregarea acestei
uniuni parţiale, iar în 1968, după o nouă anchetă şi un raport al expertului danez, cele trei state au semnat un
Tratat de Cooperare în Africa de Est. Dat fiind că semnatarii au adoptat o politică economică şi socială
divergentă, iar relaţiile lor au devenit tot mai încordate, acest tratat nu a mai avut nici o valoare, iar în 1977 a
fost anulat.
Kenya în timpul guvernării lui Kenyatta a devenit o ţară relativ stabilă condusă de o elită neagră tot mai
coruptă. Nairobi a devenit un magnet pentru locuitorii de la ţară rămaşi fără slujbă, care s-au adunat în oraşe
sărăcăcioase care au fost sporadic distruse de autorităţi. Relaţiile Kenyei cu vecinii s-au deteriorat. Capitalismul
ei zgomotos zăbrelit de socialismul Tanzaniei ceva mai salubru, dar mai puţin reuşit şi aceste diferenţe
ideologice s-au transformat în anii '70 în dispute, expulzări reciproce şi închiderea frontierelor. Disputa de
graniţă cu Uganda iniţiată de Idi Amin, urmată de acuzaţii de complicitate a Kenyei în cadrul operaţiunilor de
salvare din Entebbe (vezi mai jos: salvatorii israelieni au folosit la întoarcere Nairobi) a condus aproape la
război. Prietenia tradiţională a Kenyei cu Etiopia împotriva somalezilor şi-a pierdut importanţa câtva timp atunci
când Dergue 1-a înlăturat de la putere pe împăratul Haile Selassie. Bătrâneţea lui Kenyatta a fost un alt motiv de
îngrijorare. Era de aşteptat ca familia sa şi apropiaţii săi să încerce să rămână la putere şi să îşi păstreze avutul la
moartea acestuia şi s-au şi pregătit în acest sens, dar între timp (1978) vicepreşedintele Daniel Moi (reprezentant
al populaţiei ka-lenjin) i-a preluat funcţia, promiţând că va continua lucrurile bune începute de predecesorul său
şi că va înlătura aspectele neplăcute.
Moi a dat dovadă de o neaşteptată autoritate şi a asigurat Kenyei o a doua perioadă de stabilitate. A ţinut
piept unei provocări semiacoperite din partea lui Charles Njonjo (unul dintre colaboratorii cei mai entuziaşti ai
lui Kenyatta şi un apărător al grupării kikuyu) şi a supravieţuit unei tentative de lovitură de stat în 1982, dar
poziţia sa a fost subminată de permanentul resentiment al grupării kikuyu faţă de promovarea sa şi de declinul
economic. A transformat Kenya într-un stat cu un partid unic, a hărţuit
organismele independente (avocaţii, de pildă) şi a recurs la folosirea forţei, tortură şi încarcerare, în timp ce el s-
a îmbogăţit peste măsură şi s-a înconjurat de prieteni mediocri. Ambiţia Kenyei de a fi Coasta de Fildeş a Africii
de Est - un stat capitalist de succes - a pierdut momentul prielnic, rata şomajului a crescut, salariile au scăzut,
cultivatorii fără pământ s-au adunat în capitală, care a devenit unul dintre cele mai periculoase, precum şi unul
dintre cele mai corupte oraşe din Africa, iar la jumătatea anilor '80 corupţia a determinat izbucnirea unor
scandaluri financiare, falimentul unor bănci şi uneltiri ale poliţiei secrete. Importanţa coastei kenyene de la
ocean (un paradis tropical) a atras Statele Unite care au construit baze acolo, au acordat contracte lucrative şi au
oferit fonduri pentru servicii strategice şi auxiliare. Relaţiile Kenyei cu vecinii săi erau modeste, în special cu
Uganda: fiecare din cele două ţări găzduia refugiaţi din cealaltă ţară. Asasinarea în 1990 a lui Robert Ouko,
ministru de externe şi posibil succesor al lui Moi şi arestarea în 1991, după acumularea unor acuzaţii de
delapidare, a fostului ministru al economiei Nicholas Biwott a sporit protestele împotriva guvernului, dar nu şi
coerenţa opoziţiei. în Rift Valley au avut loc puternice tulburări care ameninţau să se transforme în război civil
345
dat fiind că reprezentanţii grupurilor kikuyu şi luo au fost ucişi sau izgoniţi din căminele lor de reprezentanţi ai
grupului kalenjin, oamenii lui Moi. Divergenţele de ordin etnic s-au combinat cu divergenţele dintre clase, dat
fiind că Moi oscila între noii proprietari de pământ îmbogăţiţi şi bancheri pe de o parte şi comercianţii mai puţin
bogaţi şi speculanţi din oraşele care se dezvoltau rapid. în 1992, alegerile nu mai puteau fi amânate, KANU a
suferit pierderi mari, cincisprezece miniştri şi-au pierdut portofoliile; dar opoziţia a pierdut ocazia şi mare parte
din credibilitate. Guvernele străine au suspendat ajutorul pe măsură ce se înmulţeau relatările despre corupţie şi
încălcarea drepturilor omului. Moi a respins condiţiile impuse de FMI pentru începerea unui program de
ajutorare şi s-a angajat în negocieri pentru un acord revizuit. Kenya a oferit un exemplu remarcabil în ceea ce
priveşte noul tip de intervenţie străină şi limitele acestuia. Puterile externe, operând prin intermediul FMI sau al
Băncii Mondiale, au făcut presiuni şi au impus condiţii pentru ajutorul pe care îl acordau, forţându-1 pe Moi să
organizeze alegeri, dar nu au făcut mai nimic pentru a reduce corupţia sau pentru a introduce altceva decât
formele şi limbajul democraţiei.
Tanganyika a devenit Tanzania printr-un act de unire cu Zanzibar încheiat în 1964, dar anunţat de
evenimentele anterioare. în Zanzibar, care era încă colonie britanică, Uniunea Afro-Shirazi a organizat la
începutul anului 1964 o lovitură de stat care s-a bucurat de succes. Acest partid, care reprezenta majoritatea
populaţiei africane de circa 200 000 de oameni (arabii fiind în număr de circa 40 000) a suferit un eşec la
alegerile din 1961, care au dat câştig de cauză coaliţiei formată din Partidul Naţional din Zanzibar şi Partidul
Poporului din Zanzibar; iar în 1963 britanicii, ignorând avertismentele Tanganyikăi, au transferat puterea
sultanului şi minorităţii arabe, ceea ce a făcut ca în Zanzibarul independent să se perpetueze un conflict rasial ce
a dat câştig de cauză în mod artificial unei minorităţi. Uniunea Afro-Shirazi nu era de acord nici cu dominaţia
sultanului nici cu un alt tip de dominaţie arabă. Liderii ei - Abeid Karume, Abdullah Hanga, Othman Shariff –
au
condus o revoltă care a fost în esenţă africană şi care a avut un caracter antiarab şi au proclamat republica,
avându-i pe Abeid Karume preşedinte şi pe Abdullah Hanga vicepreşedinte. Printre aliaţii lor în această
schimbare a puterii se număra un neînsemnat partid arab, Partidul Umma condus de Abdul Rahman Muhammad
Babu, corespondentul local al New China News Agency şi de feldmareşalul John Okello, un mercenar despre
care se spunea că a luptat în Cuba, dar care curând a fost trimis în exil atunci când serviciile sale s-au dovedit a
nu mai fi de folos, iar prezenţa sa stânjenitoare. Uniunea Afro-Shirazi şi aliaţii săi au fost foarte curând
catalogaţi de o lume speriată drept unelte ale Chinei.
Neliniştea a cuprins şi Dar-es-Salaam-ul, iar la 17 ianuarie Nyerere, amin-tindu-şi poate acţiunea
anticomunistă a lui Nasser din 1958, din Siria, şi-a trimis ministrul de interne şi o serie de trupe ale poliţiei în
Zanzibar, reuşind astfel să controleze situaţia. La 20 ianuarie, trupele din Dar-es-Salaam s-au revoltat; o a doua
revoltă a izbucnit a doua zi la Tabora, în zona centrală din Tanganyika. Acte similare de insubordonare au avut
loc în Uganda şi Kenya pe 23 şi 24 ianuarie, în toate aceste zone ordinea a fost restabilită cu ajutorul trupelor
britanice care continuau să staţioneze la Nairobi (aceste trupe nu era prevăzut să plece până la sfârşitul anului).
Participanţii la revolte au cerut retribuţii mai mari şi înlocuirea ofiţerilor britanici cu ofiţeri africani. Au folosit
violenţa pentru a protesta şi nu pentru a-şi înlocui liderii. Dar în lumina acestor evenimente în Zanzibar au
circulat zvonuri despre un amplu complot comunist, consolidat de prezenţa în Dar-es-Salaam a lui Okello în
ajunul primei revolte. Britanicii au plecat la o săptămână după sosirea lor. în aprilie Tanganyika şi Zanzibarul s-
au unit pentru a forma noul stat Tanzania, avându-1 pe Nyerere preşedinte şi pe Karume vicepreşedinte. Această
alăturare s-a dovedit nefericită pentru Nyerere în special. El nu a beneficiat de nici un fel de influenţă în
Zanzibar. Karume a instaurat un regim autocrat care, fie că era sau nu sub control chinez, a produs cu siguranţă
o serie de scandaluri, ca de pildă atât de mediatizata forţare a unor adolescente de a se căsători sau trăi în
concubinaj cu noua elită a insulei. în 1969, Karume i-a pretins lui Nyerere să accepte revenirea în Zanzibar a
duşmanilor politici, care au fost apoi condamnaţi la moarte. Această concesie umilitoare în faţa brutalităţii unui
om de stat având un caracter atât de neobişnuit s-a datorat poate temerilor lui Nyerere că Zanzibarul s-ar putea
confrunta cu noi probleme, căci avea deja de înfruntat în sud nemulţumirea foştilor membri ai sindicatelor (pe
care el le interzisese) şi a organizaţiilor de femei, a tinerilor ofiţeri şi funcţionarilor civili dezamăgiţi. Karume a
fost asasinat în 1972. în 1977 a fost realizată unificarea oficială a Tanganyikăi cu Zanzibarul şi Pemba.
Stabilitatea Tanzaniei (în pofida sărăciei sale) şi influenţa ei asupra problemelor din Africa (ca de pildă în criza
prelungită din Rhodesia) s-au datorat caracterului şi inteligenţei preşedintelui Nyerere care a rămas în funcţie
până în 1985, dar a lăsat succesorului său, Aii Hassan Mwinyi, o economie care, în parte din pricina unei
proaste gestionări şi în parte din pricina ghinionului şi a propriilor sale slăbiciuni, s-a confruntat cu foametea,
raţionalizarea, o scădere a nivelului de trai şi neplata datoriilor externe.
Deşi Nyerere a demisionat din funcţia de preşedinte, el nu s-a retras din politică şi a rămas preşedintele
partidului de guvernământ din Tanzania, Chama cha Mapindusi (CGM); în 1987 a fost reales preşedinte al
346
acestui partid pentru un nou mandat de cinci ani. El a criticat politica economică a succesorului său. Mwinyi a
cerut ajutor FMI şi a obţinut importante credite cu preţul devalorizării cu 50% a monedei naţionale şi al
acceptării pachetului standard de fonduri FMI cu preţul unui regim de austeritate - Nyerere opunându-se
întotdeauna acestei politici. Mwinyi a avut probleme şi în Zanzibar. El a fost preşedinte al Zanzibarului din
1984 când i-a urmat în funcţie lui Aboud Jumba până când, peste un an, a devenit preşedinte al Tanzaniei. Noul
preşedinte al Zanzibarului, Abdul Wakif, era o simplă marionetă, iar populaţia Zanzibarului se temea de
anexarea completă; nemulţumiţi, locuitorii Zanzibarului au ieşit în stradă şi mulţi dintre ei au fost ucişi. După
alegerile din 1990 Mwinyi a numit un nou prim-ministru, John Malecela, care a devenit unul dintre principalii
candidaţi la preşedinţie până când a fost silit să demisioneze de agenţiile de ajutor nemulţumite de prestaţia lui.
Apariţia unui număr mare de partide a contribuit la prelungirea regimului CCM, dar Mwinyi a fost atacat în mod
nemilos de Nyerere. CCM 1-a desemnat pe Ben Mkapa să îi urmeze în funcţie lui Mwinyi, dar alegerile haotice
din 1995 au reflectat creditul redus de care se bucura democraţia multipartidă şi l-au lăsat pe noul preşedinte în
situaţia de a nu şti cum să construiască o majoritate în noul parlament.
Kenyatta şi Nyerere au adus ţărilor lor stabilitate, deşi în mod diferit - cel dintâi neavând practic un
contracandidat, a devenit cu vârsta inaccesibil şi imprevizibil şi stârnind o oarecare teamă legată de ceea ce se
va întâmpla după moartea lui; cel de-al doilea a continuat să conducă Tanzania pe drumul independenţei
proclamate de Declaraţia Arusha, care în 1967 a instaurat în ţară un socialism rural şi o democraţie participativă
în cadrul unui sistem statal monopartid. în Uganda, situaţia a fost diferită. Obote a fost răsturnat de la putere
printr-o lovitură de stat în timp ce participa la o conferinţă a Commonwealth-ului care a avut loc în ianuarie
1971 în Singapore. Venind la putere el s-a opus multor tradiţionalişti, în special în Buganda; prin declaraţiile lui
moderate de stânga a speriat clasa proprietarilor, iar prin autoritarismul său dispreţuitor i-a speriat pe
intelectuali. După ce în 1969 a scăpat cu viaţă dintr-un atentat împotriva lui, a încercat să diminueze puterea
armatei şi a comandantului acesteia, Idi Amin, dar nu a reuşit. Amin i-a luat locul. Amin, primit iniţial ca un bun
ofiţer (şi campion de box) cu o serioasă formaţie britanică, a instaurat un regim de teroare, în special după
tentativa nereuşită a lui Obote din septembrie 1972 de a invada Uganda din Tanzania cu o forţă alcătuită din 1
000 de oameni. (Obote s-a dus iniţial în Sudan, dar a trebuit să plece ca urmare a pacificării sudului de către
Nimeiri.) Amin nu a pregetat să dobândească un rol în politica internaţională. El s-a autoproclamat prieten al
Israelului, dar apoi a devenit un partizan înrăit al palestinienilor. în 1976, Uganda a devenit centrul atentei
pentru întreaga lume când un avion aparţinând companiei Air France, deturnat la Atena de un grup de
palestinieni din FDPEP (Frontul Democratic Popular de Eliberare a Palestinei) în încercarea de a obţine
eliberarea unor palestinieni aflaţi în închisorile
din Israel şi în alte închisori, a aterizat la Entebbe. După eliberarea a 150 de pasageri care nu erau israelieni, cei
100 pasageri rămaşi au fost salvaţi printr-o operaţiune de comando israeliană extrem de curajoasă şi eficientă.
Amin a creat senzaţie anunţându-i pe cei 70 000 de asiatici din Uganda să plece în decurs de trei luni, deşi
ulterior i-a scutit de acest lucru pe cei care aveau cetăţenie ugandeză. Dat fiind că majoritatea erau cetăţeni
britanici, acţiunea lui Amin a nemulţumit guvernul britanic care, refuzând să accepte o ofertă anterioară a lui
Obote de a discuta această problemă, s-a văzut acum prins la mijloc între obligaţia evidentă de a permite
cetăţenilor britanici să revină în Marea Britanie şi protestele împotriva acceptării lor în Marea Britanie dacă sunt
numeroşi şi negri. Amin a evacuat şi misiunea militară britanică şi înaltul Comisariat pe care i-a acuzat de
complicitate în tentativa de contralovitură de stat organizată de Obote. Anul următor, a declanşat preluarea a
sute de firme străine, în marea majoritate britanice, în timp ce în întreaga ţară lista ugandezilor dispăruţi,
cunoscuţi şi necunoscuţi, a crescut îngrijorător ajungând la cifra de 500 000 în momentul în care el a fost
înlăturat de la putere în 1979. Amin era ceea ce oamenii de rând numesc ţicnit. (Ca o coincidenţă, în anul 1979
au dispărut alţi doi monştri nebuni, împăratul Jean-Bedel Bokassa din Africa centrală şi preşedintele Macias
Nguema din Guineea Ecuatorială. Toţi trei au primit mult mai mult ajutor decât s-ar fi cuvenit din partea celor
trei puteri coloniale care i-au precedat.)
Amin a fost înlăturat de la putere datorită unei invazii tanzaniene, singura acţiunea practică pe care o
putea întreprinde un stat african pentru a scăpa continentul de o tiranie barbară. O forţă tanzaniană, însoţită de
Armata Naţională Ugandeză de Eliberare, a pus stăpânire pe capitală fără dificultate şi a instalat un guvern
provizoriu sub conducerea unui fost vicerector al universităţii din Makerere, dr. Yusufu Lule. După doar două
luni, Lule a fost demis de Consiliul Naţional Consultativ şi a fost înlocuit de Godfrey Binaisa, un avocat care a
deţinut un portofoliu ministerial în timpul guvernării lui Obote. Binaisa a fost la rându-i demis de armată şi
ulterior închis, în timp ce un Consiliu pro-Obote a preluat guvernarea ţării. Aceste schimbări, precum şi
binecunoscutul partizanat al lui Nyerere faţă de Obote care curând a reapărut în Uganda, au prevestit revenirea
lui Obote la putere, iar la sfârşitul anului 1980 popularitatea sa în jumătatea de nord a ţării şi sprijinul activ de
care se bucura din partea autorităţilor civile şi militare l-au readus în funcţia de preşedinte cu un procent la
limită şi foarte discutat. Guvernarea lui, care a durat până în 1985, a fost dezastruoasă şi la fel de sângeroasă ca
347
a lui Amin. Datorită conflictelor etnice nerezolvate şi armatei scăpate de sub control, măcelurile în masă au fost
reduse numai datorită unui fenomen de fugă în masă - în special spre Sudan şi Zair. Cei care l-au înlăturat de la
putere pe Obote au ajuns curând să se lupte între ei. Ultimul învingător a fost Armata Naţională de Rezistenţă,
condusă de Yoweri Museveni care, înfrângând trupele lui Obote şi urmând după guvernul militar condus de Tito
Okello, a pus capăt opoziţiei organizate prin înfrângerea generalului Basilio Okello în nord (dar lichidarea
inamicilor a continuat timp de trei ani). Museveni a devenit noul preşedinte la vârsta de 40 de ani, având o
reputaţie de om decent şi cu un
deosebit simţ politic şi o moştenire îngrozitoare, de distrugere sălbatică şi aparent nici o cale de a transforma
simpatia străinilor în ajutor economic. El era de asemenea adeptul unui stat monopartid care, deşi tot mai
demodat, impunea acceptarea evoluţiei Ugandei spre refacerea economică. Poziţia sa personală a fost
compromisă de presupusa sa implicare în 1990 în invazia din Rwanda de către exilaţii tutsi din Uganda: prin
înclinaţie şi înrudire era favorabil negrilor tutsi. Invazia a fost un fiasco. Cu toate acestea, alegerile din 1994
pentru adunarea constituţională care urma să redacteze o nouă constituţie i-au confirmat sprijinul clar, dacă nu
chiar general, al electoratului. Şansele de a fi reales în 1996 au fost susţinute de o remarcabilă dezvoltare
economică (circa 10%) şi de legitimitatea de care se bucura Uganda în zonele de înfricoşătoare anarhie din
Africa de Est şi centrală. împotriva lui au fost organizate o seamă de campanii în favoarea unui stat unitar
multipartid sau, în mod contradictoriu, unei Ugande federale descentralizate.
23. EXTREMITATEA SUDICĂ A AFRICII
MOŞTENIREA LUI CECIL RHODES

Către sfârşitul secolului al XlX-lea faptul că prezenţa britanică în Colonia Capului era îngrădită şi
ameninţată de ocupaţia germană în Africa de Sud-Vest pe de o parte şi de republicile bure de dincolo de râurile
Orange şi Vaal pe de altă parte, i-a determinat pe britanici să se aventureze spre nord pentru a elimina posi-
bilitatea unei joncţiuni între aceşti doi potenţiali inamici şi pentru a asigura o trecere pentru o cale ferată spre
nord pe teritoriul britanic. în 1844, guvernul britanic a declarat un protectorat asupra Bechuanaland, o zonă
imensă şi în mare măsură pustie din nordul Coloniei Capului, dar tot restul secolului un cetăţean, şi mai puţin
vreun guvern britanic, a fost cel care a dirijat avansarea britanicilor în acest sector. Acest cetăţean a fost Cecil
Rhodes şi unul dintre principale motive pentru care a putut dirija această politică a fost faptul că a fost capabil
să o finanţeze.
Rhodes a descoperit zona din nord de Colonia Capului până în Bechuanaland cu ochii pe râul Zambezi -
şi poate chiar pe Nil. Compania sa, Compania Britanică a Africii de Sud, a fost autorizată în 1889 de către
guvernul britanic să administreze Bechuanaland şi nu a pierdut o clipă pentru a grăbi lucrurile. în 1896-1897 a
luptat şi a cucerit Matabele şi Mashona şi a devenit astfel conducătorul a ceea ce ulterior se va nuni Rhodesia de
Sud, dar tot în 1896 eşecul raidului lui Jameson în Transvaal i-a năruit ambiţia de a conduce şi în Johannesburg
şi a condus la reafirmarea controlului guvernamental britanic asupra politicii faţă de Buri: în 1899 guvernul
britanic, şi nu Rhodes, a fost cel care a declanşat războiul burilor. Din Rhodesia de Sud el a continuat dincolo de
râul Zambezi şi, prin metode îndoielnice şi de o legalitate îndoielnică, a obţinut concesii de la suveranul sau
litunga din Barotseland şi alţi şefi africani. (Lewanika, litunga (conducătorul) din Barotseland, a concesionat un
teren din Johannesburg unui aventurier care 1-a vândut companiei. El a concesionat noi terenuri companiei în
speranţa de a obţine sprijinul britanic împotriva monarhului din Matabele, Lobengula. Era greu de crezut că cele
două părţi implicate în aceste acorduri de concesionare se refereau la aceleaşi lucruri şi prin urmare acordurile
urmau a fi, potrivit legislaţiei britanice, anulate.) Imperiul lui Rhodes avea acum dimensiuni considerabile şi nu
exista nici un motiv să se creadă că nu va spori în continuare. S-a adăugat Nyasaland, deşi Katanga, un posibil
viitor candidat, nu a putut fi niciodată alipită. Guvernul britanic a devenit neliniştit de perspectiva de a avea un
supus
atotputernic şi deşi compania avea în posesie titluri de proprietate în domeniul mineritului (care s-au dovedit
deosebit de eficiente după deschiderea minelor de cupru din Rhodesia de Nord), drepturile sale administrative
au fost reduse. Rhodesia de Nord a devenit protectorat britanic în 1924, iar Nyasaland, în care pătrunseseră
iniţial misionarii scoţieni şi nu pionierii militanţi din Colonia Capului, în 1907.
în 1923, Rhodesia de Sud, care ajunsese o zonă de aşezări ale albilor, a devenit o colonie care se
autoguvernează. Guvernul britanic a transferat controlul asupra problemelor interne ale coloniei comunităţii de
albi şi, datorită unor rezerve şi măsuri de precauţie, şi-a retras participarea directă. A fost discutată alternativa de
a uni Rhodesia de Sud cu Africa de Sud, dar albii din Rhodesia de Sud au respins această idee. Problema unor
forme de asociere între diferitele teritorii britanice era deja în dezbatere în anii '20, dar în 1929, Comisia Hilton
348
Young a făcut un raport despre această zonă, era de aşteptat ca Rhodesia de Nord şi Nyasaland să se asocieze
mai degrabă cu Tanganyika decât cu Rhodesia de Sud, iar în 1930 guvernul britanic a accentuat diferenţele
dintre cele două Rhodesii declarând că în protectorate interesele nativilor sunt precumpănitoare. Această
declaraţie contrasta cu prevederile Legea împărţirii Teritoriului din Rhodesia de Sud din acelaşi an.
La vremea cuceririi acestui teritoriu de către pionierii lui Rhodes au fost preluate anumite zone din
Matabele şi Mashona. Rhodes era profund interesat de titlurile de proprietate în domeniul mineritului şi, prin
aşa-numita Rudd Concession semnată de Lobengula, a obţinut pentru 1 200 de lire sterline pe an titluri pe care
compania sa le-a vândut în 1933 guvernului din Rhodesia de Sud. în acelaşi timp, Rhodes a mai obţinut, în mod
indirect de la Lobengula prin intermediul unui anume Lippert, anumite titluri de proprietate asupra pământului
pentru 1 000 de lire sterline pe an - şi a dat astfel naştere unei îndelungate controverse asupra faptului dacă
compania sa şi-a însuşit în totalitate suprafaţa Rhodesiei de Sud. în epoca autoguvernării compania, care
revânduse deja 31 milioane de acri de pământ, a transferat o balanţă de 45 milioane de acri noului guvern. în
1914,21 milioane de acri au fost „rezervaţi" populaţiei native, iar o comisie regală a considerat că această
suprafaţă este suficientă. în 1930, întreaga ţară a fost împărţită potrivit Legea împărţirii Teritoriului în zone
europene, zone achiziţionate de nativi, zone neocupate şi păduri, dar împărţirea era considerată de africani
injustă, dat fiind că europenilor, care reprezentau mai puţin de o cincime din populaţie, li s-a acordat o suprafaţă
mult mai mare şi toate oraşele; în această zonă nici un african nu putea deţine pământ. împărţirea din 1930 a
agravat în loc să tempereze resentimentele în privinţa modului în care a fost însuşit pământul iniţial şi a
demonstrat că interesele nativilor din Rhodesia de Sud nu sunt defel precumpănitoare. Principiul divizării
pământului pe criterii rasiale a fost de asemenea o anticipare a unor noi motive de iritaţie rasială provocate de
acţiuni similare - injuste şi discriminatorii.
După o conferinţă preliminară a oficialităţilor din cele două Rhodesii, desfăşurată la Victoria Falls în
1936, în 1938 a fost constituită Comisia Bledisloe care avea misiunea de a analiza o mai strânsă uniune între
cele două Rhodesii şi Nyasaland. Comisia a respins ideea pe temeiul divergenţelor din politica nativilor, iar
ostilitatea
630 Petei- Calvocoressi
africanilor a făcut imposibilă această uniune. Comisia a recomandat ca un consiliu al Africii centrale alcătuit din
guvernatorii celor două protectorate şi primul ministru al Rhodesiei de Sud să coordoneze problemele de interes
comun. Acest consiliu a fost creat în 1944. Dar protagoniştii unei uniuni mai strânse nu au fost nici descurajaţi,
nici înfrânţi, iar peste nouă ani ei au reuşit să creeze Federaţia Africii Centrale. în tot acest timp, Rhodesia de
Sud, după ce a respins alternativa unei asocieri cu Africa de Sud, a adoptat o politică de asociere cu Rhodesia de
Nord. Ea nu era adepta unei existenţe separate, deşi printre albi exista un grup care dorea să obţină pentru
Rhodesia de Sud statut de dominion în cadrul Commonwealth-ului.
Liderii albi din Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud au realizat că interesele lor nu sunt aceleaşi şi erau
foarte prudenţi unii cu alţii. Roy Welensky din nord, unde se aflau toate bogăţiile, îl suspecta pe Godfrey
Huggins din sud că vrea să pună stăpânire pe Rhodesia de Nord în beneficiul populaţiei albe mai numeroase din
Rhodesia de Sud. Pe de altă parte, Rhodesia de Sud, deşi mai săracă, era mai liberă în ceea ce priveşte controlul
britanic asupra problemelor interne; ea beneficia de o cvsiindependenţă la care albii din Rhodesia de Nord
(excluzându-i pe administratorii coloniali) râvneau şi pe care voiau s-o obţină prin intermediul Rhodesiei de
Sud. Aceste atitudini au fost evidenţiate la o conferinţă desfăşurată la Victoria Falls în 1949 care, nebucurându-
se de participarea africanilor, s-a transformat într-o confruntare între Huggins şi Welensky, acesta din urmă
revenind la ideea că nu ar trebui să se vorbească de o federaţie decât după organizarea unui referendum în acest
sens. Reprezentanţii nordului erau suspicioşi în privinţa ideii de federaţie, dar conferinţa a pus în discuţie
această problemă şi a făcut din ea principala temă de discuţie a următorilor ani. Această conferinţă a fost urmată
în 1951 de o întrunire desfăşurată la Londra, la care au participat oficialităţi din cele trei teritorii şi reprezentanţi
ai celor două departamente de stat britanice implicate (Biroul pentru Colonii şi Biroul pentru Relaţii cu
Commonwealth-ul). Raportul întocmit după conferinţă, deşi recunoştea din nou opoziţia africanilor faţă de
federaţie, spera că această opoziţie va dispărea sub impactul avantajelor economice pe care le prezintă
constituirea unei federaţii. La o nouă conferinţă desfăşurată la Victoria Falls în acelaşi an politicienii (care
includeau doi secretari de stat britanici, precum şi pe cei doi guvernatori), cadrele medii şi liderii rhodesieni albi
au acceptat majoritatea argumentelor oficialităţilor. La această conferinţă au participat şi africani din Rhodesia
de Nord şi Nyasaland, dar nu au fost mai puţin impresionaţi de avantajele economice ale unei federaţii decât de
teama de a ajunge sub conducerea minorităţii albe din Salisbury.
Schimbarea de guvern de la Londra prin care guvernul laburist a fost înlocuit de un guvern conservator a
schimbat echilibrul de forţe în favoarea federaţiei. în timp ce miniştrii laburişti ajunseseră să privească cu ochi
buni federaţia, dar nu doreau să meargă mai departe fără să afle mai întâi mai multe despre voinţa africanilor în
acest sens, miniştrii conservatori au fost mai insistenţi în aprobarea ideii, au considerat că este imposibil să
descopere ce gândesc cu adevărat africanii, au imputat opoziţiei africane spiritul de răzvrătire, irascibil şi
349
ignorant şi au considerat că în orice caz este datoria guvernului să procedeze cum crede că este mai
bine, chiar dacă unii nu sunt de acord cu soluţia sa. S-a întrunit o nouă conferinţă, de data aceasta la Lancaster
House în Londra (locul unde au fost adoptate viitoarele constituţii). Lucrările acestei conferinţe au fost boicotate
de africanii din cele două teritorii din nord, deşi din delegaţia Rhodesiei de Sud au făcut parte Joseph Savanhu şi
Joshua Nkomo care au acţionat ca nişte partizani dificili până la sfârşitul conferinţei. Rezultatul a fost pericolul
unei constituţii federale cu serioase rezerve de moment. Federaţia urma să aibă trei administraţii teritoriale şi trei
adunări separate precum şi un guvern şi un parlament federal, menţinerea protectoratului britanic asupra
teritoriilor din nord, se punea condiţia ca federaţiei să nu i se acorde statut de dominion fără consimţământul
majorităţii populaţiei şi crearea unui Departament al Afacerilor Africane (African Affairs Board) investit cu
puterea de a bloca anumite iniţiative (putere care s-a dovedit a fi inutilă de altfel) pentru a preveni crearea unei
legislaţii discrimatorii din punct de vedere rasial. 1 august 1953 este data naşterii federaţiei. Huggins a devenit
primul premier federal, avându-1 ca adjunct pe Welensky şi un cabinet alcătuit din şase miniştri; Huggins a
devenit în egală măsură liderul unui nou partid, Partidul Federal, care avea ramificaţii pe ambele maluri ale
râului Zambezi. în Rhodesia de Sud, Huggins a fost urmat în funcţia de prim-ministru şi lider al Partidului Unit
(United Party) de Garfield Todd.
Federaţia Africii Centrale a durat zece ani. A fost acceptată cu rezerve de unii albi din Rhodesia de Sud
care se temeau de mâna de lucru neagră ieftină şi care au crezut pe bună dreptate că legătura cu puterea
protectoare britanică în nord va funcţiona ca o piedică în aplicarea planurilor lor de a rezolva conflictele rasiale.
în ansamblu, federaţia a fost bine primită de albi, care au crezut că în interiorul ei îşi vor putea menţine nivelul
de viaţă privilegiat, că vor extinde producţia materială care avea deja un ritm satisfăcător şi că vor găsi o cale de
a include în ordinea existentă o clasă medie africană. Ideea de parteneriat, prevăzută în constituţie şi care a
domolit anumite conştiinţe la Londra, însemna în cel mai bun caz jumătate din putere acordată africanilor într-
un viitor mai mul sau mai puţin îndepărtat. Ca şi belgienii în Congo, ei îl considerau pe african un om economic
(rentabil) care se poate mulţumi cu o bunăstare materială (impozitată) şi care, cu excepţia câtorva excentrici cu
prea multă carte şi a unor muncitori care cauzează veşnic necazuri, nu este cu adevărat interesat de politică. Ei
au subestimat în mod grav naţionalismul şi forţa pe care o reprezintă indignarea umană faţă de inechitate şi
nedreptate. Ideile nu erau capitalul lor de bază şi de aceea nu au realizat că ideile sunt cele care se află la baza
refuzului africanilor de a accepta stăpânirea lor. începând de la primul ministru în jos ei i-au insultat şi i-au
umilit pe concetăţenii lor negri cu remarci de tipul „negrii abia s-au dat jos din copaci" şi cu aplicarea în practică
a segregaţiei rasiale în locurile publice ca oficiile poştale şi restaurantele şi au confirmat astfel foarte repede
convingerea africanilor că partene-riatul avea să fie nu o încercare ci o amăgire.
Viaţa federaţiei a fost pe cât de scurtă pe atât de violentă. Africanii au fost cei care au declanşat
violenţele. Majoritatea nu au fost niciodată interesaţi de aspectele economice ale federaţiei sau nu le-au înţeles
niciodată; cei mai sofisticaţi dintre ei au înţeles că totul este o escrocherie. în pofida unui curent distinct non
violent,
partizanii violenţei din cadrul mişcărilor naţionale africane, ajutaţi de împrejurări şi de reacţiile exagerate ale
albilor, s-au evidenţiat tot mai mult. Un incident stârnit de nişte tâlhari într-o noapte la Cholo în Nyasaland în
august 1953 a provocat moartea a unsprezece africani şi rănirea unui număr mult mai mare şi a determinat
autorităţile să evidenţieze extinderea huliganismului şi a activităţilor subversive. Acest incident a marcat
începutul unor evenimente de acest fel în Nyasaland.
Nyasaland a fost inclus în federaţie pentru că au insistat britanicii, care nu doreau să îl păstreze ca pe un
teritoriu dependent separat, fără a avea speranţe de a deveni altceva decât un loc de irosire a resurselor băneşti
britanice. Nyasaland era o ţară africană cu populaţie albă în proporţie de 1 la 500, nu avea colonişti sau
industrie, oamenii săi depindeau de Rhodesia de Sud şi Africa de Sud pentru a obţine slujbele care nu existau şi
nu au fost create în propria lor ţară. Acest teritoriu a fost educat de Biserica Scoţiei cam tot aşa cum Paraguayul
a fost educat de iezuiţi. Nyasaland a avut şi o figură charismatică în persoana dr. Hastings Banda, care şi-a
petrecut cea mai mare parte din viaţă învăţând şi practicând medicina în Statele Unite, Scoţia, Liverpool,
Tyneside şi Ghana.
Dr. Banda a sosit în Nyasaland în 1958 pentru a conduce o cruciadă împotriva federaţiei împreună cu
naţionaliştii dintr-o generaţie mai tânără, care au fost încântaţi să se înregimenteze şi să servească sub
conducerea acestei faimoase figuri mai vârstnice. Ca şi în alte cazuri similare, anumite deosebiri în privinţa
obiectivelor şi a concepţiilor au fost cu uşurinţă depăşite de singurul obiectiv important, acela de a se separa de
federaţie şi de a proclama un stat suveran independent. în ianuarie 1959 au avut loc tratative secrete şi aparent
confuze între liderii naţionalişti, catalogate ulterior drept o conspiraţie destinată să ucidă o seamă de europeni şi
să pună mâna pe putere. Banda nu a fost prezent la această întâlnire şi fie nu a ştiut nimic despre ea, fie că nu i-a
păsat ce s-a întâmplat acolo sau a ştiut totul despre ea, dar a ales să se facă că nu ştie. Banda însuşi era un om cu
350
un extraordinar dar oratoric care îndemna la non-violenţă, dar situaţia era marcată de amplificarea violenţei şi
agitaţiei, iar în februarie guvernatorul din Nyasaland a făcut apel la trupele rhodesiene pentru a menţine ordinea.
Guvernul Rhodesiei de Sud a trimis 3 000 de oameni şi a profitat de ocazie pentru a declara stare de necesitate
pe propriul său teritoriu. Guvernatorul din Nayasaland i-a urmat exemplul, decretând stare de necesitate o
săptămână mai târziu. Circa 2 000-3 000 de africani au fost atacaţi în cadrul federaţiei, Congresele Naţionale
Africane au fost dizolvate în cele trei teritorii, iar Banda şi principalii săi colaboratori s-au aflat printre cei
aruncaţi în închisoare. Secretarul britanic pentru colonii, Alan Lennox-Boyd, a declarat că are dovezi despre un
masacru iminent.
Aceste evenimente dramatice au stârnit scepticism şi nelinişte, iar guvernul britanic a numit o comisie sub
conducerea unui judecător de la înalta Curte de Justiţie, Sir Patrick Devlin, care avea sarcina să verifice
afirmaţiile care au justificat decretarea stării de necesitate. Comisia nu a putut găsi dovezi despre nici un
complot de asasinat şi 1-a disculpat pe Banda. S-a constatat că guvernatorul din Nyasaland s-a aflat în postura
fie de a demisiona din funcţie, fie de a-şi asuma puteri specifice unei stări de necesitate şi de a cere ajutor
militar şi că în consecinţă Nyasaland a
devenit temporar un stat poliţienesc în care era bine să nu îţi exprimi sprijinul faţă de politica Congresului cu
care marea majoritate a africanilor erau de acord. Acest raport, aruncând în aer un mit propagat de autorităţile de
la Londra şi de Salisbury în egală măsură, a stimulat campania împotriva federaţiei şi a discreditat buna credinţă
a oponenţilor săi. La scurt timp după apariţia raportului, Biroul pentru Colonii a trecut în sarcina unui membru
mai liberal al guvernatorului conservator, Iain Macleod, iar primul ministru, Harold Macmillan, a început o serie
de manevre ocolite menite să confere politicii coloniale britanice un caracter de stânga. Aceste manevre urmau
să includă un tur al Africii pe care avea să îl întreprindă personal, discursul său despre „vântul schimbării" pe
care urma să îl rostească în timpul acestui tur la Cape Town, numirea Comisiei Monckton şi prima vizită a lui
Macleod în Kenya - toate acestea urmând să se petreacă în 1960.
Constituţia federală din 1953 a lăsat neatinse constituţiile teritoriale. Ea a evidenţiat de asemenea faptul
că federaţia nu poate spera să obţină independenţa sau statutul de dominion până când aceste constituţii nu vor fi
schimbate. în 1958 au avut loc alegeri pentru parlamentul federal şi pentru parlamentul Rhodesiei de Sud. La
alegerile pentru parlamentul federal Welensky, care în 1956 i-a urmat în funcţie lui Huggins (acum lord
Malvern), a obţinut o victorie zdrobitoare; foarte puţini dintre africanii cu drept de vot s-au deranjat să se înscrie
pe listele de alegători sau să voteze, în parte pentru că nu erau de acord cu sistemul de a vota două liste şi în
parte pentru că se temeau de poliţie. în Rhodesia de Sud, Todd a fost obligat să demisioneze de colegii săi de
cabinet, care au refuzat să accepte o creştere salarială pentru africani, recomandată de Comitetul de conducere al
Partidului Laburist. Fapt mult mai important, ei îl considerau pe Todd un Iona electoral şi deşi i s-a acordat un
portofoliu în noul cabinet format de Sir Edgar Whitehead a fost înlăturat la scurt timp, iar la alegeri noul partid
înfiinţat de el, Partidul Unit din Rhodesia, nu a obţinut nici un mandat. Whitehead a reuşit să obţină intrarea în
parlament, deşi Dominion Party condus de Winston Field, care a făcut campanie în favoarea acordării
independenţei până în 1960, a obţinut mai multe voturi. Declinul lui Todd a fost în parte o reacţie a albilor faţă
de reanimarea Congresului Naţional African de către George Nyadoro şi Robert Chikerema în 1957 şi a mai fost
cea dintâi dintr-o serie de acţiuni prin care funcţia de premier a revenit unor politicieni extremişti care au fost
forţaţi treptat să fie mai expliciţi în ceea ce priveşte cererea fundamentală a albilor care viza independenţa faţă
de Marea Britanie ca fiind singura cale de a se asigura că puterea va rămâne în mâinile albilor atâta timp cât
acestora le păsa de viitorul lor. în Rhodesia de Nord noua constituţie a precedat alegerile din 1959 care au dat
câştig de cauză Partidului Unit Federal (United Federal Party - noul nume pentru versiunea locală a partidului
Huggins-Welensky); acest partid era însă, aproape în totalitate respins de africani în pofida sprijinului de care se
bucura din partea presei. Aceste alegeri au demonstrat că atracţia federaţiei nu a funcţionat nici înainte de aşa-
zisul complot şi de concluziile Comisiei Devlin.
începând din 1960 s-a declanşat o competiţie între forţele care voiau să obţină independenţă pentru
federaţie faţă de guvernul britanic şi forţele care voiau să
dezmembreze federaţia şi să instaureze o guvernare a negrilor în părţile ei componente. Guvernul britanic, prins
la mijloc, a recurs la soluţia de a trimite o comisie pentru a analiza situaţia. Welensky nu a fost de acord în
particular cu această manevră, dar în public a consimţit în mod tacit. Africanii au boicotat activitatea comisiei,
la fel a procedat şi opoziţia laburistă. Comisia, prezidată de lordul Monckton, un eminent consilier al reginei şi
fost ministru conservator, a elaborat un raport contradictoriu în care majoritatea membrilor proslăveau principiul
federaţiei, dar îl considerau nefuncţional. Natura activităţii comisiei a ridicat în mod inevitabil problema
dreptului de a se desprinde din federaţie, deşi liderii albi din Rhodesia şi prietenii lor din Marea Britanie au
argumentat că respectiva comisie nu are puterea de a se pronunţa în această problemă, iar primul ministru
britanic a promis că această problemă nu va fi pusă în discuţie; majoritatea membrilor au ajuns la concluzia că
351
nu există o prevedere legală care să permită desprinderea de federaţie, dar că, fiind o problemă de practică
politică, chestiunea trebuie să fie inclusă pe agenda unei conferinţe federale şi că Marea Britanie trebuie să îşi
declare disponibilitatea de a permite separarea după trecerea unei perioade de probă a federaţiei. Aceasta a fost
cea mai importantă recomandare a comisiei, dat fiind că a supus federaţia unei perioade de probă. Raportul
comisiei a marcat de fapt schimbarea curentului de opinie în favoarea dezmembrării federaţiei, deşi comisia a
acordat mai multă atenţie şi spaţiu reformelor menite să facă federaţia să funcţioneze (cum ar fi paritatea dintre
europeni şi africani în parlamentul federal, mai multe drepturi civile şi trecerea imediată la autoguvernare în
Rhodesia de Nord, cu o majoritate africană în consiliul legislativ şi o majoritate neoficială în consiliul executiv).
La sfârşitul anului 1960 s-a reunit la Londra o conferinţă de analiză a federaţiei. Constituţia federală nu
prevedea organizarea unei asemenea conferinţe la acea dată, dar guvernul britanic a considerat-o necesară. In
cadrul ei nu s-a ajuns la nici o concluzie relevantă şi întâlnirea a fost amânată sine die, pentru a fi urmată de o
conferinţă constituţională pe tema Rhodesiei de Nord care s-a soldat cu aprige lupte de culise, în care Welensky
(care, ca şi Cecil Rhodes, se baza în parte pe un grup de membri ai parlamentului de la Westminster) a fost
înfrânt de Macmillan şi Macleod. Fiecare dintre părţi o suspecta pe cealaltă, în mod corect poate, că va recurge
la forţă, iar Welensky a făcut apel la trupe. Propunerile constituţionale care s-au făcut în timpul acestei dispute
nu i-ar fi permis lui Welensky să obţină controlul în parlamentul din Rhodesia de Nord. Dar aceste propuneri,
când au fost incluse în Cartea Albă, nu puteau trece nemodificate, iar guvernul britanic i-a făcut nişte concesii
neînsemnate lui Welensky. Procedând astfel, 1-a înfuriat pe Kenneth Kaunda şi alţi lideri ai Partidului Naţional
Unit pentru Independenţă (UNIP), care i-au acuzat pe britanici că încearcă să măsluiască rezultatul conferinţei.
în Rhodesia de Nord au avut loc demonstraţii violente şi propunerile au fost schimbate. Aceste oscilaţii reflectau
opiniile diferite din cadrul Partidului Conservator britanic şi din sânul cabinetului britanic; în acest moment era
îndeajuns de clar că soarta federaţiei era pecetluită, deşi nimeni nu era pregătit să spună acest lucru; şi deşi
Welensky şi adepţii săi albi aveau prieteni devotaţi la Londra, în partid era un curent de opinie
tot mai puternic care recunoştea că este mai avantajos să fii prieten cu Kaunda şi cu numeroasele state africane
care sunt de partea lui. în cele din urmă a fost emis un al treilea set de propuneri prin care nici UNIP, nici
Partidul Federal nu puteau obţine majoritatea parlamentară, dar care erau mult prea complicate pentru a fi
înţelese de oricine altcineva decât de un maniac constituţional. Acest set de propuneri a fost respins de Kaunda.
Tot în această perioadă, o altă conferinţă a cunoscut aceleaşi frământări pentru a produce o nouă
constituţie pentru Rhodesia de Sud. Propunerile ei, care garantau o reprezentare parlamentară minoritară mai
amplă pentru africani, dar care înlătura aproape în totalitate puterile de care mai dispunea guvernul britanic, au
fost acceptate de Nkomo la conferinţă, dar imediat după acea au fost respinse tot de el pentru că a ajuns să
creadă, pe bună dreptate probabil, că daca acceptă un număr sporit de mandate pentru africani, guvernul britanic
va acorda imediat independenţa Rhodesiei de Sud sub guvernarea albilor, care fie vor pune capăt, fie vor
schimba evoluţia aşteptată spre o guvernare a negrilor majoritari. Guvernul britanic a sperat să găsească o
formulă convenabilă ambelor părţi pentru a putea acorda independenţa cu conştiinţa împăcată şi a ieşi dintr-o
situaţie disperată, dar insistenţa africanilor pe formula magică a drepturilor majorităţii - cu care erau de acord şi
mulţi britanici -i-a zădărnicit eforturile şi a împiedicat orice progres.
Anul următor, 1962, a fost elaborat un Plan britanic nereuşit pentru a împărţi Rhodesia de Nord
transformând Barotseland într-un stat separat sub guvernarea conducătorului său tradiţional şi conservator,
litunga, şi acordându-i Rhodesiei de Sud o nouă felie din Rhodesia de Nord. Singurul efect al acestei acţiuni
bizare şi anacronice a fost acela de a crea duşmănie între naţionalişti şi tradiţionalişti. R.A. Butler a fost numit
ulterior într-o funcţie specială din cadrul Central African Af-fairs. Misiunea lui era de a tempera scindările din
cadrul Partidului Conservator şi de a pune capăt federaţiei. La sfârşitul anului Nyasaland-ului i se promisese
autoguvernare şi dreptul de a se desprinde de federaţie. în Rhodesia de Nord, UNIP a fost invitat în 1962 să
participe la guvernare, iar în 1963 i s-a acordat dreptul de a se desprinde din federaţie. După desprinderea
Rhodesiei de Nord nu mai putea fi vorba de federaţie. Ea a încetat să mai existe la sfârşitul anului 1963.
Nyasaland şi Rhodesia de Nord, independente din iulie şi octombrie 1964, au devenit republicile Malawi
şi Zambia (ambele membre ale Commonwealth-ului), avându-i pe Banda şi Kaunda ca preşedinţi. Banda a
devenit un dictator conservator, intolerant faţă de opoziţie, dar care s-a bucurat de succes în a face faţă amenin-
ţărilor unui război civil şi în dezvoltarea economiei agricole din Malawi, astfel încât în 1978 a reuşit să obţină
un euroîmprumut de 14 milioane de lire sterline. Sub pretextul plauzibil al necesităţii economice a încheiat un
acord comercial (1967) şi a stabilit relaţii convenţionale cu Africa de Sud şi a sprijinit pe RENAMO (Rezistenţa
Naţională Mozambicană) din Mozambic până în 1982. Banda, autocrat, vehement anticomunist, intolerant din
punct de vedere moral, avea anumite trăsături comune cu naţionaliştii din Africa de Sud. Pe măsură ce vârsta i-a
întunecat judecata - era născut în 1902 - autoritatea lui a fost preluată de Cecilia Kadzamisa şi unchiul
ei John Tembo, care a devenit eventualul urmaş al lui Banda într-o situaţie extrem de nesigură. In 1993,
352
referendumul organizat pe tema schimbărilor constituţionale, urmat de o operaţie pe creier suferită de Banda în
Africa de Sud, a consolidat opoziţia faţă de un regim care se apropia de sfârşit. La alegerile care au urmat,
partidul lui Banda a obţinut câteva mandate în segmentul central al ţării, dar nordul şi sudul au fost adjudecate
de două partide diferite, iar învingătorul din sud - Frontul Democratic Unit - a obţinut o clară majoritate în
parlament. Liderul său, Bakili Muluzu, a devenit preşedinte şi a încercat o conciliere cu nordul. Vârstnicul
Banda şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi au fost acuzaţi de crime şi de alte infracţiuni. Soarta Zambiei a fost
diametral opusă. Zambia a devenit independentă beneficiind de resurse bogate şi un export sănătos şi de o
balanţă de plăţi favorabilă. Una dintre principalele sale bogăţii o constituia cuprul, dar ţara era bogată şi în alte
minerale, apă şi agricultură. Explozia economică de la sfârşitul anilor '60 a întărit speranţele de prosperitate şi
progres în educaţie şi alte servicii sociale; dar anii '70 au constituit o dezamăgire amară, în special după
închiderea frontierei cu Rhodesia în 1973. Calea ferată Tanzam (vezi Capitolul 24) nu a fost pe măsura
aşteptărilor. în 1975 preţul cuprului a scăzut brusc; unele mine au devenit nerentabile;, albii au început să plece
din zona minelor de cupru (Copperbelt); negrii şi-au pierdut slujbele, iar necazurile lor au fost legate de criza de
porumb. Popularitatea lui Kaunda a scăzut şi au fost organizate comploturi, sau cel puţin aşa se zvonea,
împotriva lui. După sfârşitul războiului din Rhodesia, a devenit limpede că neşansa Zambiei nu poate fi pusă
numai pe seama războiului. Zambia, una dintre ţările africane cu un potenţial extraordinar şi beneficiara unui
important ajutor financiar şi tehnic acordat de ţările occidentale, s-a confruntat cu serioase probleme economice
datorită faptului că dezvoltarea ei a fost foarte prost gestionată. Săracii au sărăcit şi mai mult şi duceau lipsă de
produse de bază; agricultura a fost neglijată, în timp ce construirea de oraşe şi elita locuitorilor de la oraş au
prosperat. Kaunda, cu o rectitudine morală nepătată, a fost totuşi criticat pentru că şi-a ales consilieri mediocri,
pentru că a refuzat să accepte realităţile economice şi pentru că a asistat neputincios la soarta tot mai năpăstuită
a poporului său. Pentru a se asigura că va fi reales, în 1978 a recurs la descalificarea dinainte a adversarilor săi,
iar în 1980 a luat măsuri de urgenţă împotriva unei presupuse conspiraţii menite să îl înlăture de la putere.
Pentru a se asigura că va obţine importante credite străine prin intermediul FMI, a renunţat la subvenţiile pentru
produsele alimentare, ceea ce a condus fireşte la creşterea preţurilor şi la organizarea în 1986 a numeroase
revolte în regiunea minelor de cupru (Copperbelt). Fie că aceste revolte au fost stârnite sau nu de agenţi ai
Africii de Sud, Africa de Sud a impus sancţiuni economice şi militare Zambiei, care a devenit unul dintre
principalele sedii şi baze ale Congresului Naţional African {National African Congress - ANC). Faptul că
Zambia depindea din punct de vedere economic de drumurile şi porturile din Africa de Sud s-a accentuat
datorită tulburărilor din Mozambic şi Angola, care au redus alternativele existente. în 1987, forţele aeriene ale
Africii de Sud au atacat Lusaka şi au ucis numeroşi zambieni, iar în 1989 Kaunda a interzis prezenţa ANC în
Zambia, a denunţat tacticile folosite de
acesta şi a iniţiat un dialog cu noul preşedinte al Africii de Sud, F.W de Klerk. Creşterea nemulţumirii populare,
combinată cu tulburările din cadrul armatei şi al lăcaşurilor de cult, l-au determinat pe Kaunda să renunţe în
1990 la opoziţia sa faţă de sistemul multipartid pe care îl abrogase încă de la începutul guvernării sale. Au
apărut numeroase partide, iar sistemul monopartid s-a dizolvat de la sine. Alegerile din 1992 s-au soldat cu o
victorie copleşitoare a Mişcării pentru o Democraţie Pluripartită (MMD). UNIP a obţinut toate mandatele din
provinciile din est, dar foarte puţine în alte zone. Kaunda a demisionat imediat, iar Frederick Chiluba a devenit
cel de-al doilea preşedinte al Zambiei. Kaunda a revenit în politică în 1995 readucând la guvernare UNIP,
deoarece coaliţia lui Chiluba s-a dezmembrat şi a pierdut sprijinul popular de care se bucura.
în Rhodesia de Sud, constituţia din 1961 a lăsat o singură problemă politică nerezolvată între Rhodesia de
Sud şi guvernul britanic: independenţa. Winston Field a preconizat o Rhodesie dominion independent, alcătuit
din Rhodesia de Sud şi cea mai mare parte din Rhodesia de Nord, cu Barotseland şi Nyasaland ca state separate
sub conducerea unor înalţi comisari numiţi de Regatul Unit, dar această schemă puţin probabilă a fost anulată de
desfăşurarea evenimentelor. în 1963, Field a început negocierile cu Marea Britanie pe tema independenţei
Rhodesiei de Sud şi a pus cinci condiţii: evoluţia nestânjenită spre o guvernare a majorităţii în Rhodesia de Sud;
garanţii împotriva amendamentelor regresive din constituţia din 1961; o îmbunătăţire imediată a drepturilor
africanilor; încetarea discriminării rasiale; şi o bază pentru independenţă acceptabilă populaţiei din întreaga ţară.
Ian Smith, care 1-a înlăturat în 1964 pe Winston Field, a încercat să se întâlnească cu acesta şi să îl determine să
renunţe la aceste condiţii convocând o indaba a şefilor africani care, fiind sărbătoriţi de guvernul britanic şi
bucurându-se chiar de excursii în străinătate, au spus exact ceea ce se aştepta de la ei - dar fără a convinge pe
cineva din Marea Britanie că aceasta este o demonstraţie a voinţei populare. Venirea la putere la sfârşitul anului
1964 la Londra a unui guvern laburist i-a mâhnit pe albii din Salisbury şi a accentuat cererea vizând o declaraţie
unilaterală de independenţă, dar noul guvern britanic, copleşit de o criză economică majoră şi beneficiind numai
de o majoritate simplă în parlament, a decis să discute cu autorităţile de la Salisbury de dragul discuţiilor şi
pentru a câştiga timp. Nu existau însă condiţii pentru a se ajunge la un acord, căci guvernul britanic susţinea
condiţii care contraveneau cererii fundamentale a marii majorităţi a comunităţii albe din Rhodesia: menţinerea
353
pe termen nelimitat a guvernării lor minoritare. în ultimă instanţă, guvernul britanic a propus numirea unei
comisii regale sub conducerea preşedintelui înaltei Curţi de Justiţie din Rhodesia, Sir Hugh Beadle, care să
analizeze căile prin care s-ar putea sonda părerea opiniei publice, dar această propunere a fost respinsă de Smith,
iar la 11 noiembrie 1965 guvernul Smith a proclamat independenţa ţării. Guvernul a fost apoi demis de
guvernator, Sir Humphrey Gibbs. El a continuat să rămână însă guvernul efectiv al Rhodesiei în interiorul
graniţelor acestei ţări.
Guvernul britanic era decis să nu recurgă la folosirea forţei decât în eventualitatea unei tulburări grave a
ordinii publice. La o analiză superficială, situaţia părea
a fi deja una în care guvernele britanice anterioare nu au ezitat să recurgă la forţă, dar în cazul Rhodesiei situaţia
era oarecum diferită din două puncte de vedere decisive: întâi, pentru că Rhodesia, deşi continua să fie din punct
de vedere tehnic o colonie, a fost administrată şi guvernată efectiv de populaţia albă timp de mai bine de
patruzeci de ani şi nu de Whitehall, iar în al doilea rând pentru că guvernul rebel era alcătuit din albi şi nu din
negri, astfel încât recurgerea la forţă în cazul a ceea ce albii din Rhodesia numeau o problemă rasială ar fi
divizat şi mai mult opinia publică din Marea Britanie şi ar fi pus chiar ofiţerii din armata britanică în situaţia de
a da dovadă de supunere, test pe care probabil nu l-ar fi trecut. Guvernul britanic nu avea deci decât două
alternative, negocierile şi constrângerea de natură economică.
Timp de un an guvernul britanic a adoptat ambele variante, punând un oarecare accent pe cea dintâi. A
luat imediat măsuri de natură fiscală împotriva Rhodesiei, a impus sancţiuni asupra petrolului şi a asigurat
trecerea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate împotriva aprovizionării Rhodesiei cu arme şi a cerut un
boicot economic internaţional. Peste patruzeci de ţări în afară de Marea Britanie au răspuns acestei cereri. în
aprilie 1966 Consiliul de Securitate, la cererea Marii Britanii, a autorizat folosirea forţei pentru implementarea
sancţiunilor asupra petrolului, iar în decembrie, tot la cererea Marii Britanii, a impus sancţiuni obligatorii asupra
unei game extinse de produse. Optsprezece luni mai târziu această interdicţie a fost generalizată. Dar în pofida
numeroaselor privaţiuni, care au avut nevoie de câtva timp pentru a îşi face efectul sau pentru a deveni evidente,
guvernul Smith a fost în măsură să reziste datorită guvernului din Africa de Sud (care a furnizat credite şi bunuri
şi a facilitat exportul produselor rhodesiene), mulţumită capacităţii Rhodesiei de a recurge la represalii
economice împotriva Zambiei (care depindea de Rhodesia în ceea ce priveşte cărbunele pentru minele de cupru
şi în alte domenii), şi de asemenea, mulţumită refuzului guvernului britanic de a înăspri măsurile economice
atâta timp cât era necesar în speranţa încheierii unui acord. Exportul Rhodesiei a fost în mare măsură blocat,
rezervele sale au fost epuizate, guvernul ei a trebuit să recurgă la împrumuturi interne, a devenit o ţară
dependentă de Africa de Sud, dar regimul nu a fost silit să capituleze, iar economia, deşi grav afectată, s-a
adaptat.
Marea Britanie, aplicând sancţiuni, nu a intenţionat să distrugă economia Rhodesiei şi nici măcar regimul
Smith, ci să îl silească pe Smith să accepte anumite condiţii. Aceste tactici şi obiective nu au fost pe placul
majorităţii statelor membre ale Commonwealth-ului care au suspectat guvernul Marii Britanii că vrea să impună
lui Smith un acord cu riscul de a trăda angajamentele predecesorilor şi angajamentele sale. La o conferinţă a
Commonwealth-ului desfăşurată în iunie în Lagos, Marea Britanie a reuşit să câştige timp, dar nu a reuşit să
recâştige încrederea partenerilor africani din cadrul Commonwealth-ului, iar la o nouă conferinţă desfăşurată în
septembrie la Londra, Marea Britanie a fost obligată, de un vot aproape unanim al membrilor de pe toate
continentele, să promită că va cere Consiliului de Securitate să aplice în mod selectiv sancţiunile obligatorii
dacă negocierile dintre Londra şi Salisbury nu vor avea ca rezultat revenirea la legalitate până la sfârşitul anului.
Cu ocazia primei aniversări a declaraţiei unilaterale de independenţă a devenit evidentă
zădărnicia acestor negocieri, iar Marea Britanie a trebuit să facă faţă unei ample bătălii economice care, dacă
avea să continue, putea degenera într-o confruntare între marea majoritate a statelor membre ONU pe de o parte
şi Africa de Sud şi (în mai mică măsură) Portugalia pe de altă parte, a căror politică era aceea de a continua
lupta până ce oponenţii Rhodesiei se vor plictisi şi treptat vor renunţa la sancţiuni. Două tentative menite să
rezolve problema prin negocieri personale între Harold Wilson şi Ian Smith - cea dintâi întâlnire având loc la
bordul navei regale Tiger în 1966, iar cea de-a doua la bordul navei regale Fearless în 1968 - au eşuat, în special
datorită caracterului neînduplecat al lui Smith (sau a celor mai extremişti dintre colaboratorii săi), dar revenirea
la putere a conservatorilor la Londra în 1970 a reînviat perspectivele unui acord - şi a redeşteptat neîncrederea
restului Africii. O analiză iniţială şi neoficială a şanselor de a se ajunge la încheierea unui acord făcută de
Lordul Alport a condus la un rezultat pesimist, dar Sir Alex Douglas-Home, revenit la Foreign Office din
Londra, a iniţiat dialogul cu Smith prin intermediul lordului Goodman şi a elaborat un plan pentru revenirea la
constituţionalitate care spera el să fie acceptabil pentru populaţia din întreaga Rhodesie. O comisie condusă de
lordul Pearce s-a deplasat în Rhodesia în 1972 pentru a găsi răspunsul la această întrebare şi a raportat că
majoritatea africanilor au respins planul. Guvernul britanic s-a retras din nou din prim planul scenei politice. In
354
interiorul Rhodesiei, operaţiunile de gherilă, care începuseră prematur şi fără succes cu câţiva ani înainte, au luat
amploare, dar au fost reprimate de trupele lui Smith cu ajutorul Africii de Sud. Tentativele Organizaţiei Unităţii
Africane de a aplana neînţelegerile dintre liderii negri rhodesieni nu au avut nici un ecou, dar declinul stăpânirii
portugheze din Mozambic a schimbat situaţia, dând lovituri de ordin strategic şi psihologic rho-desienilor albi
(frontierele care trebuiau apărate se întindeau pe câteva sute de kilometri) şi impunând noi probleme politice
Africii de Sud. Liderii ţărilor vecine - Zambia, Botswana, Mozambic, Zair, Tanzania - au vrut să îl înlăture pe
Smith de la putere fără război. Ei erau dispuşi să discute şi să încerce să-i convingă pe negrii rhodesieni să
discute despre o scurtă perioadă de tranziţie înainte de a trece la guvernarea majorităţii şi despre garanţiile
privind viaţa şi proprietăţile albilor. Ei au fost încurajaţi de schimbarea intervenită în politica Africii de Sud, în
special de un discurs ţinut la ONU în care reprezentantul Africii de Sud a vorbit despre existenţa apartheid-ului
în Africa de Sud, a deplâns acest lucru şi a vorbit despre epoca (nespecificată) în care el nu va mai exista.
Această declaraţie surprinzătoare a fost calificată ca atare, probabil din raţiuni de ordin intern, de Vorster, care a
spus că sensul acestei declaraţii nu era vot individual sau un parlament negru. Această oscilare a lui Vorster a
fost lesne de înţeles pentru cei din exterior, iar Kaunda nu a fost descurajat să trimită un reprezentant pentru a
discuta cu Vorster care părea la fel de entuziast precum Kaunda şi colaboratorii săi de a realiza o schimbare de
regim în Rhodesia fără vărsare de sânge. în decembrie 1974, Smith i-a eliberat din închisoare pe cei doi lideri
naţionalişti, Joshua Nkomo şi Ndabaningi Sithole, ca un pas preliminar în vederea încetării focului şi a unei
posibile conferinţe pe teme constituţionale, iar în septembrie anul următor Smith, sfătuit de Vorster, a participat
la o întâlnire cu naţionaliştii pe un pod peste Victoria Falls, la

care au participat şi Vorster şi Kaunda. întâlnirea a fost un eşec, din punct de vedere tehnic, datorită unei dispute
pe tema termenilor de referinţă acceptaţi deja de Vorster şi Smith, iar efectiv pentru că Smith nu era pregătit să
discute nici o propunere cu caracter constituţional în afara opiniilor personale, care nu prevedeau un transfer de
putere în favoarea majorităţii. Ideea unei conferinţe pe teme constituţionale a fost menţinută de Smith şi Nkomo,
dar perspectivele au fost micşorate atât de intransigenţa albilor, cât şi de noile dispute dintre negri care au reuşit
să demonstreze câtva timp o oarecare unitate. Eşecul iniţiativei Vorster-Kaunda a redus perspectiva unei soluţii
paşnice. în Rhodesia a continuat să dăinuie situaţia de impas, dar pe fondul ei au intervenit două schimbări
importante. Pentru Vorster situaţia din Rhodesia a însemnat un lup la uşă, dar lupul şi-a schimbat culoarea.
Eşecul întâlnirii de la Victoria Falls a definitivat înstrăinarea lui Vorster de Smith. Principalul pericol pentru
Africa de Sud nu mai era dispariţia guvernării albilor, ci persistenţa acesteia în împrejurări nefavorabile şi
modalitatea de a o desfiinţa. Smith nu mai era un scut, ci călcâiul lui Ahile. în al doilea rând, intervenţia ruso-
cubaneză din Angola trebuia să determine Statele Unite să se implice într-un conflict de care ar fi preferat să se
ferească. Principala preocupare a americanilor, pe lângă înlăturarea trupelor cubaneze din Africa şi limitarea
influenţei sovietice, era stabilitatea care, în Rhodesia, era imposibil de instaurat fără înlăturarea de la putere a
albilor.
Smith nu a realizat prevestirile sumbre. Iniţial sancţiunile economice au fost o farsă. Patrula navală din
Beira, care a fost menţinută de britanici timp de zece ani (până când Mozambicul şi-a proclamat în 1975
independenţa) cu un cost de cel puţin 100 milioane de lire sterline, a împiedicat livrarea de petrol brut spre
Rhodesia prin Beira, dar nu s-a făcut nimic pentru a pune capăt furnizării de produse rafinate prin portul
Lourenco Marques sau pe alte drumuri. Portugalia şi Africa de Sud nu au ascuns ajutorul pe care i l-au acordat
lui Smith pentru a ocoli sancţiunile. Consimţământul dat de americani era imperfect: importul de crom şi alte
minerale din Rhodesia a fost legalizat în 1971. Prin urmare era foarte limpede că Smith era aprovizionat din plin
cu petrol, în special de britanici şi companiile asociate, care căutau cu asiduitate mijloace pentru a-1 ajuta pe
acesta - mijloace care le permiteau să conteze pe bunăvoinţa oficialităţilor şi miniştrilor britanici care închideau
ochii la traficul de dimensiuni mult prea mari pentru a nu fi observat. (Chiar şi atunci când această poveste
compromiţătoare a devenit publică nu au fost lansate acuzaţii la adresa companiilor sau persoanelor care,
încălcând legea, au dus o politică externă în contradicţie cu angajamentele şi obiectivele guvernului lor.)
Smith a fost încurajat şi de disensiunile dintre adversarii săi negri. Tactica lui a fost aceea de a profita de
aceste dispute cu scopul de a menţine albii la putere încheind o înţelegere cu unul sau mai mulţi dintre liderii
negri, preferabil cu Nkomo. Aceasta era politica clasică dezbină şi stăpâneşte. Dar Smith a ţintit prea sus,
rămânând prea mult timp fidel guvernării minorităţii albe şi apoi, când a fost forţat să cadă de acord cu
episcopul Muzorewa şi alţii, a încheiat un târg prea bun pentru a rezista.
Eşecul întâlnirii de la Victoria Falls a fost urmat de negocieri între Smith şi Nkomo. Acestea au încetat la
începutul anului 1976, în special datorită obstinaţiei
cu care Smith a respins ideea guvernării majorităţii. în tot acest timp operaţiunile de gherilă, deşi nu erau
deosebit de eficiente şi limitate la zona de graniţă, s-au intensificat, iar Robert Mugabe s-a impus ca unul dintre
355
liderii în care cele mai multe grupări de gherilă aveau încredere: el nu era interesat să se târguiască cu albii.
Mugabe a evitat politicianismul care era a doua natură a lui Smith şi a bănuit, în mod corect după cum s-a
dovedit, că acest conflict se va rezolva pe alte căi. Smith, incapabil să facă deosebire între un anumit tip de
stângism şi altul, a fost prea încrezător în capacitatea sa de a-1 prezenta pe Mugabe drept un complice al
Moscovei şi un insolent adept al mişcării de gherilă.
Declinul stăpânirii portugheze şi intervenţia ruso-cubaneză din Angola au obligat Statele Unite să îşi
revizuiască politica din zonă. Politica americană era creionată potrivit unui climat de stabilitate care nu mai
exista. Prima analiză pe care Kissinger a făcut-o la începutul anilor '70 asupra situaţiei din sudul Africii 1-a
condus la concluzia că Washingtonul trebuie şi poate să îşi îmbunătăţească relaţiile atât cu regimurile albilor, cât
şi cu cele ale negrilor cu scopul de a împiedica URSS să facă acelaşi lucru; a mai presupus de asemenea că
regimurile din această zonă vor dăinui. Declinul stăpânirii portugheze a contrazis această politică. împiedicând
Rho-desia să folosească orice alte pieţe de desfacere decât cele din Africa de Sud, Rhode-sia a devenit
dependentă de Africa de Sud, dar nemaiprezentând în acelaşi timp interes pentru Africa de Sud ca un potenţial
aliat; şansele de supravieţuire ale lui Smith au fost reduse drastic. Spre est, Rhodesia nu numai că şi-a pierdut
deschiderea spre mare, dar în această zonă au izbucnit noi operaţiuni de gherilă. Spre vest, în Angola s-a creat o
criză internaţională, prin intermediul căreia URSS şi-a creat un punct de sprijin în sudul Africii. Ripostele
americane imediate, toate prost concepute, erau menite să reorienteze ajutorul dinspre portughezi spre cele două
mişcări de eliberare din Angola, manevră nereuşită şi să provoace o invazie a Africii de Sud, manevră nereuşită
şi ea. Când Kissinger a revenit m Africa în 1976, a anunţat o orientare surprinzător de bruscă în favoarea
negrilor, declarându-se el însuşi în favoarea guvernării majorităţii nu numai în Rhodesia, ci şi în Namibia şi
Africa de Sud. Această declaraţie nu a fost însă decât un preludiu retoric la o alianţă dificilă cu Africa de Sud
menită să facă presiuni asupra lui Smith. Vorster a pus capăt ajutorului militar acordat lui Smith şi a permis
închiderea canalelor economice către lumea din afară. Kissinger s-a deplasat în Africa de Sud pentru o întâlnire
tensionată cu Smith, care a fost forţat să se supună puterii superioare. A fost de acord cu instaurarea guvernării
majorităţii peste doi ani, acceptând totodată şi un plan de tranziţie care includea o majoritate a negrilor în
cabinet şi un prim-ministru negru.
în 1976, războiul de gherilă a devenit un factor major în Rhodesia. Acesta s-a extins dincolo de graniţe
până în centrul ţării; efectele negative asupra economiei şi mâinii de lucru au devenit vizibile şi dureroase; acest
război a impulsionat emigraţia albilor. în ceea ce-1 priveşte, Smith nu avea de gând să cedeze. El a insistat să
interpreteze guvernarea majorităţii nu ca pe guvernarea negrilor, ci ca pe o guvernare a majorităţii responsabile;
adică, a respins ideea votului individual. Deşi anunţa sfârşitul guvernării albilor, a reuşit să dea impresia că albii
vor con-
tinua să controleze totul. A reuşit să întoarcă pe dos planul lui Kissinger. Kissinger a dat de înţeles ambelor părţi
mai mult decât fiecare dintre ele acceptase. El 1-a lăsat pe Smith să creadă că detaliile pe care le-a susţinut au
fost încuviinţate de preşedinţii ţărilor africane din prima linie şi de liderii grupărilor de gherilă, ceea ce nu era
adevărat. Preşedinţii ţărilor africane din prima linie s-u plâns la rândul lor că au fost înşelaţi de Kissinger; ei şi
Frontul Patriotic considerau negociabile condiţiile pe care Smith le considera parte componentă a târgului pe
care Kissinger îl silise să îl accepte. Lui Smith i-a fost prin urmare foarte uşor să declare că nu acceptă acest târg
dacă a rămas neschimbat. Planul lui Kissinger a fost prezentat ca o serie de promisiuni neclare care nu aveau
nimic comun cu un acord. La o conferinţă desfăşurată la Geneva cu participarea părţilor interesate, planul nu a
fost aprobat. La acelaşi rezultat a ajuns şi o misiune diplomatică britanică ce a înconjurat continentul.
în acest moment impasul părea mai grav decât oricând, dar între timp liderii grupărilor de gherilă au căzut
de acord să coopereze, din punct de vedere militar şi politic, în cadrul Frontului Patriotic. Era greu de crezut că
această alianţă va câştiga războiul. Nici puterile externe nu erau dispuse să nu se implice. Marea Britanie,
Statele Unite şi Africa de Sud erau decise să înlocuiască regimul Smith cu altceva. De aceeaşi părere erau
preşedinţii statelor africane din prima linie, ale căror ţări -în special Zambia şi Mozambic - aveau mult de suferit
datorită consecinţelor economice ale războiului şi datorită represaliilor de care făceau uz Rhodesia împotriva
taberelor de pe teritoriile lor care adăposteau grupările de gherilă.
Preluând funcţia de preşedinte în 1977, preşedintele Carter 1-a numit pe An-drew Young pentru a
răspunde de problemele Africii. Londra la rândul ei avea un nou ministru de externe în persoana lui David
Owen, iar după un turneu comun al celor doi în capitalele africane, ei au elaborat un nou plan pentru a duce la
bun sfârşit UDI* prin transferarea puterii către majoritatea neagră după o scurtă reluare a autorităţii britanice şi
desfăşurarea de alegeri sub supraveghere internaţională. Planul a eşuat în special pentru că Smith a fost
dezavantajat de propria prevedere privind votul individual şi de perspectiva de a pierde controlul albilor asupra
forţelor armate şi securităţii. Smith a participat la o întâlnire secretă cu Nkomo - care s-a eschivat din nou. A
revenit prin urmare la o a doua versiune a aceleiaşi tactici: un târg cu alţi lideri africani, o soluţie alternativă de a
obţine o victorie pentru Mugabe. După discuţii violente Smith, Muzorewa, Sithole şi şeful Jeremiah Chirau au
356
fost în măsură să anunţe încheierea unui acord vizând împărţirea puterii între negri şi albi. Smith a acceptat
acum votul individual, dar a garantat poziţia albilor prin prevederea unor drepturi în constituţie. Aceasta a fost o
manevră politică pentru a învinge Frontul Patriotic. Marea Britanie şi Statele Unite au sprijinit această măsură
cu o anume rezervă care constituia un nonsens: au aprobat-o cu condiţia ca Frontul
UDI (acronim pentru Unilateral declaration of independence - declaraţie unilaterală de independenţă) declaraţia de
la 11 noiembrie 1965 a guvernului Frontului Rhodesian condus de Ian Smith, prin care se anunţa independenţa Rhodesiei
(acum Zimbabwe) faţă de Marea Britanie. [nota trad.]

Patriotic să fie şi el inclus în viaţa politică. Dar acest plan avea tocmai menirea de a ţine Frontul Patriotic în
afara scenei politice.
După multe frământări albii din Rhodesia au aprobat noua constituţie în cadrul unui referendum organizat
în 1979. Alegerile, printr-o întorsătură lăudabilă, au dat câştig de cauză lui Muzorewa, care a devenit prim-
ministru al ţării numite pe bună dreptate Zimbabwe-Rhodesia. Această rezolvare era însă neconvingătoare. Albii
rămâneau în mod evident stăpâni pe situaţie pentru o perioadă nedefinită, iar noul guvern nu a reuşit să
introducă nici măcar anumite reforme minore pentru a atenua măcar discriminarea rasială.
întâmplător, alegerile din Rhodesia au coincis cu alegerile din Marea Britanie, în urma cărora au revenit
la putere conservatorii sub conducerea unui prim-ministru suspectat de a-1 simpatiza pe Smith mai mult decât
majoritatea politicienilor britanici. Margaret Thatcher părea că prin declaraţiile ei publice favorizează
recunoaşterea guvernului Muzorewa şi imediata ridicare a sancţiunilor. Dar pragmatismul britanic a fost
precumpănitor. Frontul Patriotic era de acum prea activ pentru a fi înfruntat cu uşurinţă; se putea chiar spune
despre el că reprezintă tabăra câştigătorilor. în cadrul unei conferinţe a Commonwealthului desfăşurată la
Lusaka, Marea Britanie a continuat să se abţină să recunoască acordului Muzorewa-Smith până se va putea face
o nouă încercare de a reconcilia părţile beligerante. Marea Britanie a pregătit o nouă constituţie, a eliminat din
documentul din 1978 prevederile cele mai favorabile albilor şi a prezentat-o ambelor părţi la o conferinţă
desfăşurată la Londra la sfârşitul anului 1979, dându-le de înţeles că nu prea au de ales. Noul ministru de
externe, lordul Carrington, a ameninţat că dacă Frontul Patriotic nu acceptă constituţia sa, va recunoaşte
guvernul Muzorewa, în timp ce pe de altă parte Mugabe şi Nkomo, liderii rivali ai ZANU şi ZAPU* au fost
supuşi unor puternice presiuni de preşedinţii din ţărilor africane din prima linie pentru a ajunge la un acord.
Această combinaţie a învins. Albii şi Muzorewa, deşi profund dezamăgiţi şi furioşi, nu au avut altă alternativă
decât să accepte, pentru că ceea ce construiseră ei era defectuos. Conferinţa, contrar aşteptărilor iniţiale, s-a
soldat cu încheierea unui acord. Un guvernator britanic s-a dus la Salisbury patru luni. Alegerile, corecte şi
libere după părerea unora, au dat câştig de cauză lui Mugabe şi ZANU, care au obţinut o majoritate absolută, iar
Mugabe a devenit prim-ministru al statului independent Zimbabwe.
ZANU (acronim pentru Zimbabwe African National Union) organizaţie politică înfiinţată în 1963 de reverendul
Ndabaningi Sithole şi condusă ulterior de Robert Mugabe. A fost interzisă în 1964 de guvernul condus de Ian Smith,
împotriva căruia a declanşat un război de gherilă din Zambia până la alegerile libere din 1980, când partidul ZANU-Frontul
Patriotic, condus de Mugabe, a obţinut 63% din voturi. în 1987 a fuzionat cu ZAPU pentru a transforma Zimbabwe într-un
stat monopartid.
ZAPU (acronim pentru Zimbabwe African People 's Union) organizaţie politică înfiinţată de Joshua Nkomo în 1961
şi interzisă în 1962 de guvernul rhodesian. în alianţă cu ZANU a declanşat un război de gherilă împotriva regimului
rhodesian până la sfârşitul anului 1979. La alegerile din 1980 ZAPU a fost înfrânt şi apoi persecutat de partidul de
guvernământ 7ANU-Frontul Patriotic. în 1987 cele două partide au fuzionat.

Independenţa a îndepărtat conflictul dintre negri şi albi, dar 1-a agravat pe cel dintre negrii shona şi
ndebele, reprezentanţi de Mugabe şi Nkomo. în următorii câţiva ani neînţelegerile cu caracter personal şi tribal
s-au agravat. Nkomo a fost exclus din guvern în 1982, iar negri ndebele, departe de a fi incluşi într-un nou
parteneriat în cadrul noului stat, au fost îndepărtaţi treptat şi au devenit tot mai neliniştiţi: tulburările au fost
tratate cu metode care erau cu adevărat brutale şi păreau a avea un caracter rasial. După alegerile din 1985 care
au confirmat supremaţia ZAPU în Matabeleland, Mugabe, care intenţiona să introducă guvernarea monopartidă
- din punct de vedere constituţional Zimbabwe nu era un stat monopartid, dar practic aceasta era situaţia - a
iniţiat reconcilierea cu Nkomo, care a fost mai mult decât superficială. Speranţele de a transforma Zimbabwe
într-un adevărat stat unit au pierit pe măsură ce minoritatea ndebele a fost permanent îndepărtată şi a devenit tot
mai neîncrezătoare, destul de numeroasă pentru a dezbina ţara, dar prea puţin numeroasă pentru a crea de una
singură o societate constructivă într-un mediu ostil. Speranţele puse în Mugabe s-au irosit pe măsură ce
violenţele interne au condus la arestări şi condamnări fără proces, scandaluri provocate de unităţile militare şi
deturnarea alimentelor din anumite zone şi înfometarea populaţiei din aceste zone. Nu toţi vechii colaboratori ai
lui Mugabe au rezistat tentaţiei puterii, iar scandalurile din 1988-1989 au determinat cinci miniştri să
357
demisioneze şi unul să se sinucidă. Preferinţa făţişă a lui Mugabe pentru socialismul de stat într-un stat
monopartid nu era pe placul opiniei publice şi a guvernelor, dar nici pe cel al propriului său partid, căci fiecare
secţiune se temea că într-un stat monopartid cealaltă secţiune a partidului ar putea deveni unica grupare de
guvernământ. Un impresionant plan economic care a atras iniţial sprijin internaţional (occidental în special) a
fost sortit eşecului de secetă, instabilitatea politică, transportul şi distribuţia precare, emigraţia de la ţară spre
oraşele supraaglomerate cu locuinţe inadecvate şi fără locuri de muncă disponibile, o intolerabilă datorie
externă, o scădere a veniturilor externe datorată scăderii preţurilor pe plan mondial şi o inflaţie care a crescut şi
a scăzut, dar un produs naţional care a scăzut continuu: toate acestea au slăbit poziţia personală a omului a cărui
ascensiune 1-a făcut foarte vulnerabil la schimbările sorţii.
Doi factori speciali au agravat situaţia. Cel dintâi a fost războiul din Mozambic. Zimbabwe şi-a creat în
1982 o Forţă pentru sarcini speciale (Special Task Force) pentru a apăra conducta de petrol spre Beira de pe
coasta Mozambicului de atacurile trupelor de gherilă RENAMO (Rezistenţa Naţională Mozambicană), iar
această măsură a implicat Zimbabwe în războiul civil din Mozambic. în 1986, RENAMO s-a declarat în război
cu Zimbabwe, ceea ce a condus la declanşarea ostilităţilor în provincia Manicaland, din estul Zimbabwe şi la
crearea în 1989 a Mişcării Zimba-bwene pentru Unitate (Zimbabwean Unity Movement) de către membrii ZANU
nemulţumiţi - condusă de Edgar Tekere, pe care Mugabe 1-a demis din guvern. Cel de-al doilea, nemulţumirea
provocată de caracterul superficial al programului de reintrare în posesia pământului, una dintre promisiunile
majore ale independenţei. Familiilor alungate de pe pământurile lor după 1890 - cele mai masive evacuări au
avut loc în perioada 1930-1960 - li s-a promis retrocedarea pământului, dar noul stat s-a angajat de asemenea să
plătească despăgubiri în valută străină proprietarilor
albi deposedaţi la o rată de schimb aplicabilă vânzărilor dintre un presupus vânzător şi un presupus cumpărător.
în ciuda contribuţiilor britanice la acest program costul a fost împovărător, iar progresele s-au lăsat mult
aşteptate. Un prim plan vizând colonizarea a 162 000 de familii în cinci ani şi-a atins doar o treime din
obiectivele propuse, în parte datorită dificultăţilor de ordin practic, ca de pildă nevoia de a construi drumuri noi,
în parte datorită suprafeţelor de pământ prea mici disponibile pentru cei rămaşi fără pământ şi în parte pentru că
guvernul a insistat asupra ideii că noii veniţi trebuie mai întâi să renunţe la titlurile de proprietar pe care le aveau
(dacă aveau) asupra pământurilor pe care le-au părăsit - iar ei au refuzat să facă acest lucru. După zece ani doar
o treime din programul referitor la pământ fusese realizată practic; mulţi dintre noii colonişti şi-au vândut rapid
pământul pe care l-au primit şi s-au trezit din nou la fel de săraci ca înainte, dacă nu chiar mai săraci. Guvernul a
anunţat că va lua măsuri drastice, care nu puteau fi puse în practică decât prin diminuarea obligaţiilor sale faţă
de proprietarii albi şi introducerea unor forme de constrângere.
în ciuda acestor măsuri şi în pofida şomajului, a serviciilor publice modeste, a lipsei de schimb străin şi a
măsurilor de austeritate, guvernarea lui Mugabe nu a fost periclitată în mod serios. Nkomo a devenit un
retrograd, iar ZANU-Frontul Patriotic, partidul lui Mugabe a câştigat 147 din cele 150 de mandate la alegerile
din 1990 şi 148 la alegerile desfăşurate cinci ani mai târziu. Banca Mondială şi FMI au susţinut un plan cincinal
pentru investiţii atât în sectorul privat cât şi în sectorul public, cu un fond social destinat micşorării ratei
şomajului în schimbul unor promisiuni vizând drastice epurări ale aparatului administrativ şi a refuzului de a lua
pe cauţiune afacerile private falimentare.
ANGOLA ŞI MOZAMBIC
Până în 1974, conul sudic al Africii a fost flancat de teritoriile portugheze Angola şi Mozambic. Recordul
portughezilor în Africa a fost acela de a ajunge primii şi de a pleca ultimii: cei dintâi colonişti şi cei din urmă
imperialişti. Această mică ţară europeană care este Portugalia s-a aventurat pentru prima oară pe continente
străine acum 500 de ani şi şi-a însuşit în Africa un teritoriu care depăşea de douăzeci şi trei de ori propria
suprafaţă. Bartolomeo Diaz a înconjurat Capul Bunei Speranţe în 1487, urmat de Vasco da Gama în 1498.
Comerţul din Guineea, Guineea portugheză fiind o relicvă a acestuia, a înflorit în secolul al XlX-lea, dar
portughezii au fost treptat înlăturaţi din Africa de Vest de către olandezi, britanici şi francezi şi aveau să obţină
cele mai mari preţuri mai la sud. Luanda, capitala Angolei, a fost întemeiată în 1576 de un nepot al lui Diaz; în
secolul al XVII-lea a fost deţinută pentru scurt timp de olandezi, dar a fost recucerită de bogatul aventurier
brazilian Salvador de Să care a devenit guvernatorul său şi a reinstaurat stăpânirea portugheză. în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea Angola a furnizat sclavi pentru Brazilia. Comerţul cu sclavi a fost desfiinţat în 1836, iar
instituţia sclaviei în sine în 1858. în cea mai intensă fază a
strădaniilor depuse de Europa pentru Africa, Portugalia a fost sprijinită sporadic, dar fără prea mare eficienţă de
Marea Britanie, dar de nimeni altcineva. Germania a râvnit teritoriile portugheze şi a sperat să le obţină
împrumutând Portugaliei mai mulţi bani decât aceasta putea înapoia şi apoi înlăturând-o din zonă. Visul
portughezilor de a uni Angola şi Mozambicul printr-o fâşie de pământ nu s-a materializat niciodată. Deşi
358
Mozambicul a fost colonizat cu douăzeci şi cinci de ani înainte de primul război mondial, portughezii au avut
doar interese superficiale în Africa, în timp ce delăsarea lor în desfiinţarea sclaviei le-a adus un neplăcut
renume, în special după publicarea în 1906 a lucrării A Modern Slavery a lui H.W. Nevinson.
Puternicele revolte din Angola din 1922 şi 1935 au fost reprimate cu cruzime, dar au produs şi mişcări
naţionaliste. Autorităţile de la Lisabona au început să înţeleagă că stăpânirea lor este ameninţată mai puţin de
albi - adepţi ai autoguvernării - decât de naţionalismul negrilor, chiar dacă naţionaliştii aveau de suferit pe
termen scurt de pe urma analfabetismului, a disputelor tribale şi a puterii de care dispuneau poliţia şi armata
portugheză. în 1952, coloniile Portugaliei au fost rebotezate provincii de peste mări, iar în anii '50 a avut loc o
explozie în domeniul progresului material în ceea ce priveşte activităţile publice şi planurile de dezvoltare.
Schimbarea de nume a permis Portugaliei să pretindă că nu are nici o obligaţie să prezinte rapoarte ONU
potrivit prevederilor articolului 73(e) al Cartei ONU, Angola şi Mozambicul nefiind teritorii lipsite de
autoguvernare, ci provincii ale Portugaliei, în această dispută Portugalia a beneficiat de sprijinul aliaţilor săi
Statele Unite şi Marea Britanie şi al rudelor sale din Brazilia, dar în 1963 rezoluţia Adunării Generale care
impunea Portugaliei să accelereze procesul de acordare a autodeterminării era susţinută de Statele Unite şi
Marea Britanie; numai Spania şi Africa de Sud au votat împotriva acestei rezoluţii; Franţa s-a abţinut.
Portughezii au aplicat o politică de asimilare ca o modalitate de a extinde treptat acordarea cetăţeniei, dar
rezultatul a fost că la jumătatea anilor '50 imigraţia dinspre Portugalia a schimbat trăsăturile sociale şi
economice, a sporit importanţa barierei pe care o reprezenta culoarea pielii şi a adus pe mulţi angolezi în situaţia
de a fi şomeri sau de a lucra numai temporar. Zeci de mii de angolezi au luat calea exilului, cei mai mulţi
plecând în 1960 în Congo, iar mişcările naţionaliste şi-au stabilit sediul în Leopoldville. încrederea a fost
zdruncinată de o dispută pe tema alegerii unui şef al nordului, autorităţile portugheze respectând litera legii, dar
cu o ciudată înţelepciune şi probitate. Emanciparea coloniilor britanice şi franceze din Africa de Vest şi din
Congo-ul belgian au adus problema Africii moderne pe pragul angolez al Portugaliei, iar în februarie 1961 au
avut lor revolte în Luanda, stimulate în parte de acţiunile căpitanului Galvao, care a pus stăpânire pe vasul de
pasageri Sta Măria şi care era aşteptat în Luanda să apară de pe coastă în chip de eliberator. Aceste revolte au
fost înăbuşite, dar în martie au avut loc noi dezordini în nord şi o invazie dinspre frontiera congoleză.
Portughezii au fost luaţi prin surprindere, au suferit pierderi mari, circa 1 400 de morţi şi răniţi şi au răspuns la
barbarii cu alte barbarii. Pierderile în rândul africanilor au fost de circa 20 000 de morţi şi valul de refugiaţi de
20 000 de oameni în 1961 şi de 150 000 de oameni în următorii trei ani
- spre Congo a umbrit renumele portughezilor, în timp ce costul autorităţii portugheze a devenit o serioasă
apăsare pe economia Portugaliei.
în Mozambic, mişcarea de eliberare, FRELIMO, a declanşat o revoltă armată în 1964 şi a reuşit să pună
stăpânire pe anumite zone din ţară, dar în 1969 liderul său, dr. Eduardo Mondlane, a fost asasinat. Economia a
fost afectată de blocada impusă provinciei Beira prin care se impuneau sancţiuni Rhodesiei, dar portughezii nu
au dat semne că ar renunţa. Ei s-au angajat în schimb într-un amplu plan de dezvoltare a economiei
Mozambicului în asociere cu concerne din Africa de Sud, Europa şi America (care vor fi pe bună dreptate
interesate de modul de guvernare al portughezilor). Acest plan, care era centrat pe construirea unui baraj
hidroelectric la Cabora Bassa, prevedea de asemenea sporirea populaţiei albe cu circa un milion de persoane.
Natura politică a acestui plan era absolut limpede, dat fiind că Mozambicul avea deja şase hidrocentrale şi nu
mai avea nevoie de alta. Implicaţiile politice şi influenţa anumitor state africane i-a determinat pe unii
participanţi la acest plan să analizeze o dată în plus lucrurile şi - în cazul Suediei şi al Italiei - să se retragă.
în 1970, războaiele coloniale ale Portugaliei au obligat-o să afecteze o jumătate din bugetul său şi peste
6% din produsul naţional brut cheltuielilor militare, să îşi alcătuiască cele mai ample trupe pe care le-a avut
vreodată Portugalia şi să îşi recruteze tinerii pe o perioadă de patru ani. Absenţa unei opinii publice active din
punct de vedere politic a ferit guvernul de ceea ce a fost o dată una dintre cele mai puternice, dacă nu chiar cea
mai puternică forţă deco-lonizatoare la Londra, Paris şi Bruxelles, dar zece ani de lupte costisitoare şi fără a
repurta vreun succes în trei teritorii separate au subminat voinţa armatei portugheze. Mişcarea de eliberare a
supravieţuit şi a luat amploare, câştigând sprijin popular, extinzându-şi controlul şi asupra altor zone geografice
şi obţinând sprijin militar din străinătate. în replică, portughezii au încercat să folosească bombardamentele şi
sârma ghimpată, dar bombardamentele au fost ineficiente împotriva grupărilor de gherilă, iar sârma ghimpată nu
a reuşit să separe aceste grupări de populaţie pentru că aceasta (spre deosebire de semenii lor din Malaya) erau
de partea grupărilor de gherilă. în Guineea-Bissau guvernatorul, generalul Spinola, devenind conştient de
inutilitatea luptei, a demisionat în 1973 şi a revenit la Lisabona în chip de oponent realist al continuării stăpânirii
coloniale. Acţiunile şi scrierile sale au contribuit la răsturnarea de către armată în 1974 a dictaturii militare
instaurate în 1926, iar Mişcarea Forţelor Armate, care a pus stăpânire pe Lisabona, s-a declarat în favoarea
independenţei pentru coloniile africane portugheze. Acest lucru s-a realizat rapid în Guineea-Bissau şi
Mozambic, iar Vorster, înclinându-se în faţa faptului împlinit, a acceptat în mod public victoria FRELIMO şi a
359
urat toate cele bune noului guvern. Atât el cât şi Samora Machel, succesorul lui Mondlane şi primul preşedinte
al noului stat, ştiau că o pătrime din mâna de lucru neagră din minele din Africa de Sud o reprezintă emigranţii
mozambicani, ceea ce constituia o constrângere pentru ambele guverne. în Angola, FRELIMO nu avea
echivalent, iar atunci când în ajunul independenţei FNLA (Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei) condus
de Holden Roberto a atacat MPLA
(în portugheză Movimento Popular de Libertagao de Angola - Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei) a
lui Agostinho Neto, Africa de Sud a invadat Angola ca dovadă de sprijin pentru o a treia mişcare, UNITA
(Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei) a lui Jonas Savimibi. Dar Neto a cerut ajutor lui
Fidel Castro, iar sud-africanii au fost forţaţi pe moment să se retragă deşi au continuat în mod deschis să trimită
arme lui Savimibi, care a reuşit să controleze o importantă regiune din ţară.
Obiectivul esenţial al Washingtonului era izgonirea cubanezilor. Deşi Washingtonul şi Pretoria erau de
acord în a susţine UNITA, acest sprijin a subminat capacitatea guvernului angolez de a se debarasa de cubanezi,
iar Pretoria avea simultan negocieri cu preşedintele dos Santos în timp ce îl ajuta pe Savimbi să îl încercuiască.
Din punct de vedere militar, incursiunile Africii de Sud au fost extrem de importante. Zone întregi din Angola
au fost ocupate, devastate şi apoi abandonate. Dar în 1985 Angola, de curând dotată cu noi echipamente militare
sovietice, a declanşat ofensiva împotriva UNITA, iar Africa de Sud a acceptat provocarea de a o salva cu preţul
escaladării conflictului. Ambele părţi au eşuat. Africa de Sud a suferit un nou eşec. Un atac aerian comun
UNITA-Africa de Sud asupra bazei strategice de la Cuito Cuanavale în 1987-1988 a fost contracarat, iar forţele
aeriene sud-africane umilite. UNITA, deşi înfrântă în sud, a fost refăcută în Zair de Statele Unite, dar aceasta a
fost doar o manevră tactică, dat fiind că la Londra începuseră convorbirile între Africa de Sud, Angola şi Cuba
sub patronajul americanilor (dar UNITA fusese exclusă de la aceste negocieri) care au continuat în Brazzaville,
unde s-a ajuns la un acord cu privire la retragerea trupelor sud-africane şi cubaneze din Angola. Trupele sud-
africane s-au retras în 1989, precum şi jumătate din efectivele cubanezilor, iar restul lajumătatea anului 1991. Se
întrevedea sfârşitul celor şaptesprezece ani de război. Sosirea cubanezilor în 1964 pentru a proteja guvernul din
Luanda şi faptul că UNITA a primit ajutor din partea americanilor şi sud-africanilor i-au împiedicat pe
reprezentanţii acesteia să preia puterea şi să se menţină la putere, nici una din părţi nereuşind să câştige. în anii
'80, Reagan, neţinând cont de Amendamentul Clark din 1975 care prevedea încetarea ajutorului acordat UNITA,
1-a sprijinit în mod substanţial pe Savimbi, pe care Reagan îl considera un democrat. Dar în 1991, Savimbi
continua să controleze doar o cincime din teritoriul ţării şi era dispus să încerce să îşi îmbunătăţească poziţia
prin intermediul alegerilor. Războiul civil a încetat pe moment, în urma încheierii Acordurilor Bicesse din acel
an mediate de Portugalia, Statele Unite şi URSS; iar ONU, care a supravegheat retragerea trupelor cubaneze în
1989-1991 prin intermediul UNAVEM I, i s-a cerut să supravegheze implementarea acestor acorduri
(UNAVEM II) şi deci alegerile generale şi prezidenţiale. Prin aceste acorduri, Savimbi îl recunoştea ca
preşedinte pe dos Santos, iar cei doi lideri au căzut de acord să îşi retragă trupele în cincizeci de puncte stabilite
şi să le unească într-o armată comună de 50 000 de oameni - o pătrime din forţa lor combinată. Au apărut
numeroase partide politice, iar în 1992 au avut loc alegeri supravegheate de ONU. Mulţumită în mare măsură
UNAVEM aceste alegeri s-au desfăşurat în mod paşnic, corect şi cu o mare participare din partea alegătorilor -
90% din cetăţenii cu drept de vot. Dar
contrar speranţelor şi aşteptărilor sale, Savimbi nu a câştigat aceste alegeri. UNITA a obţinut 34% din voturi,
faţă de cele 54% obţinute de MPLA şi deşi dos Santos nu a întrunit cele 50% de voturi necesare pentru a fi
confirmat preşedinte, Savimbi a obţinut doar 40%. Savimbi a reînceput războiul care, soldându-se cu 1 000 de
morţi sau chiar mai mult pe zi, a depăşit ororile campaniilor anterioare. UNAVEM, dispunând de numai 400 de
persoane (cifra acestora crescând la 1 000 pe durata alegerilor) şi nedispunând de fonduri suficiente şi de alte
resurse, a fost neputincioasă în a împiedica distrugerea realizărilor sale atât de greu obţinute. Tentativele din
1993 destinate să pună capăt luptelor au avut ca rezultat noi acorduri, dar UNITA a refuzat să renunţe la
teritoriul cucerit în operaţiunile anterioare dacă nu era adusă în ţară o nouă misiune UNAVEM reîmprospătată.
Consiliul de Securitate a refuzat să promită ceva până când UNITA nu acceptă noile acorduri.
Angola a fost devastată ani la rândul pentru că era bogată. Războiul în care fiecare dintre părţile
combatante a cheltuit 1-2 miliarde de dolari pe an pe arme a fost finanţat de petrol şi diamante - petrol care a
permis guvernului să împrumute din străinătate (ipotecându-şi astfel viitorul) şi diamantele pe care UNITA le-a
vândut cartelului internaţional condus de De Beers. Un alt focar de tensiuni în Angola 1-a reprezentat regiunea
relativ mică Cabinda care nu prezenta prea mare importanţă înainte de a se descoperi petrol în 1966. în cadrul
populaţiei sale de 100 000 de oameni se manifesta o mişcare secesionistă. La această regiune râvnea Zairul, dar
Mobutu a fost mituit de Agostino Neto în 1978. Tentativele ocazionale ale lui Savimbi de a obţine ajutorul lui
Mobutu împotriva guvernului angolez din Luanda au eşuat, pentru că UNITA nu reprezenta o prezenţă
substanţială sau permanentă în provincie, dar grupurile separatiste cabindaneze au continuat ostilităţile
360
împotriva guvernului din Luanda.
în Mozambic, ca şi în Angola, Africa de Sud a jucat un joc dublu pe mai toată durata anilor '80 şi chiar
după aceea. în 1984 a încheiat la Nkomati un acord prin care se angaja să înceteze să furnizeze ajutoare grupării
insurgente RENAMO (sau MNR - Rezistenţa Naţională Mozambicană) şi să pună capăt războiului economic în
schimbul abandonării de către Mozambic a ANC (African National Congress -Congresului Naţional African),
dar în pofida confirmării acestor promisiuni RENAMO a continuat să primească ajutor din Africa de Sud.
Preşedintele Botha (aşa cum prevedea noua constituţie) avea interesul să anihileze ANC şi să pacifice zona de
sud a Mozambicului, dar nu era interesat să stingherească acţiunile RENAMO din regiunea de nord, atâta timp
cât acestea nu îl forţau pe preşedintele Machel să apeleze la ajutorul militar al URSS. Propunerile făcute de
Pretoria Mozambicului înainte de semnarea acordului de la Nkomati au fost inspirate atât de prezenţa ANC
acolo cât şi de înrăutăţirea generală a relaţiilor care au condus la discuţii despre război şi la vizitele navelor de
război ruseşti. Pentru Africa de Sud RENAMO era un spin folositor în coasta lui Machel. Dar în pofida
ajutorului primit de la Africa de Sud şi de la simpatizanţii portughezi, acesta nu a reuşit să creeze ceva
asemănător cu un guvern rival. în egală măsură însă, guvernul lui Machel nu a reuşit să pună capăt activităţilor
RENAMO, iar acest eşec s-a datorat nu humai
ajutorului primit dinafară de RENAMO, ci şi unor factori interni: faptul că Mozam-bicul era o ţară mare
împărţită în numeroase zone mici care nu aveau încredere unele în altele şi în autoritatea centrală şi lipsa de
popularitate a guvernului Machel, care a călcat în picioare obiceiurile tradiţionale şi cultura în nesocotitele sale
tentative de a moderniza ţara prin decrete şi dogme. Machel a murit într-un accident aviatic din Africa de Sud,
care a fost probabil cu adevărat un accident, în 1986. Succesorul său, Joaquim Chissano era, la cei 49 de ani ai
săi, un reprezentant al generaţiei mai tinere care i-a criticat pe mulţi dintre vechii combatanţi ai FRELIMO
pentru incompetenţă militară şi corupţie personală. Chissano a preferat diplomaţia războiului, chiar şi numai
pentru că guvernul său putea stăpâni RENAMO, dar nu putea să îl desfiinţeze atâta timp cât Africa de Sud era
decisă să îl sprijine. Morala şi disciplina la nivelul guvernului erau scăzute în timp ce costul vieţii creştea, iar
pacificarea ţării părea imposibil de realizat. Sub impactul problemelor create de războiul civil şi de declinul
economic, Chissano a adoptat un curs reformator, departe de centralismul comunist şi mergând spre un sistem
multipartid, promiţând că în 1991 se vor organiza alegeri. Mozambicul comunist a renunţat la statul monopartid
mai devreme decât vecinii săi necomunişti Malawi, Zambia şi Tanzania.
In 1990, Mozambicul era dispus să aibă convorbiri cu Africa de Sud, fie şi numai pentru a-şi reveni după
recentele eşecuri, iar prin Acordul de la Roma, negociat cu ajutorul preşedintelui Kaunda, s-au stabilit încetarea
focului şi un plan pentru reducerea trupelor şi a concentrării lor în anumite zone. Ulterior RENAMO a denunţat
acest acord pe temeiul faptului că trupele din Zimbabwe nu au fost retrase de pe teritoriul Mozambicului; şi în
timp ce poziţia guvernului a fost slăbită în 1991 de o lovitură de stat (eşuată) împotriva lui Chissano, RENAMO
şi-a consolidat puterea atunci când liderul său, Alfonso Dhlakama, a fost primit de papă şi de liderul portughez
şi de alţi lideri europeni. Au fost semnate noi acorduri, iar ONU a fost de acord să trimită 7 000 de observatori
(ONUMOZ), dar RENAMO a continuat să rămână pe poziţii obstrucţioniste pe măsură ce poziţia sa s-a
îmbunătăţit în zonele din nordul şi din centrul ţării, care se înstrăinaseră de guvern nu numai datorită sărăciei
cumplite în care trăiau, ci şi datorită neîncrederii în populaţia care predomina în sud (shangaan).
AFRICA DE SUD
Reprezentanţii populaţiei bantu au ajuns în extremitatea sudică a continentului african în secolul al XVIII-
lea şi acolo i-au întâlnit pe olandezi, s-au bătut cu ei şi au fost treptat supuşi de aceştia şi transformaţi în tăietori
de lemne şi cărători de apă. Olandezii, care i-au urmat pe portughezi în zona Capului şi s-au confruntat iniţial
numai cu hotentoţii, s-au bucurat de o scurtă stăpânire până când ţara lor de baştină a devenit parte componentă
a imperiului francez revoluţionar, ei au devenit o partidă cinstită pentru britanici în războaiele napoleoniene şi
şi-au pierdut baza de la Cape Town pe care o înfiinţaseră în 1652. în anii 1830 şi-au făcut bagajele şi au călătorit
mai departe şi au înfiinţat noi state independente - bucurându-se de
succes dincolo de râul Orange şi Vaal dar fără succes în Natal unde, deşi au învins populaţia zulu, au fost din
nou alungaţi de britanici care au anexat Natal-ul în 1843. Colonia britanică a Capului (Cape) s-a dezvoltat din
punct de vedere politic, economic şi demografic; a avut două constituţii, una în 1853 şi una în 1872, primind şi
dreptul de a avea un prim-ministru propriu.
în ultima parte a secolului al XlX-lea Africa de Sud a devenit una dintre principalele preocupări ale
britanicilor din două motive total distincte. Cel dintâi a fost descoperirea bogăţiei acestei regiuni - diamantele în
anii 1860 şi aurul în anii 1880. Cel de-al doilea a fost convingerea că Africa de Sud este o legătură vitală în
cadrul sistemului imperial de comunicaţii al Marii Britanii şi că de aceea Marea Britanie trebuie să îşi menţină
stăpânirea în mod ferm nu numai asupra oraşelor Cape Town şi Simonstown, ci şi a regiunii din interior
361
(hinterland). Această din urmă preocupare i-a transformat pe olandezi, sau Buri, în potenţiali duşmani, dat fiind
că ei puteau invita alte puteri europene să ocupe zona din interior sau să provoace probleme britanicilor în
Colonia Capului încheind o alianţă cu rudele lor din colonie. In plus, tentativele burilor de a atinge coastele de
pe teritoriul portughez şi de a face comerţ cu lumea exterioară prin intermediul porturilor portugheze a constituit
o nouă sursă de fricţiuni, pentru că aceste activităţi ameninţau profiturile monopolizate ale comercianţilor
britanici la Cape. Britanicii au început de aceea să se extindă mult mai mult decât înainte şi cu un scop bine
precizat. Au luat burilor Basutoland şi l-au transformat în colonie în 1868. Au anexat Kimberley, oraşul
diamantelor, în 1871 şi Transvaal în 1877. Au avut o serie de războaie împotriva negrilor bantu (în special
războiul zulu din 1879), iar în 1880-1881 au declanşat război împotriva burilor, pe care i-au acuzat că
maltratează populaţia bantu. Guvernul liberal britanic, confruntat în această perioadă cu mult mai grava
problemă şi dilemele de ordin moral legate de problema Irlandei, avea păreri împărţite în privinţa atitudinii
corecte pe care trebuie să o adopte faţă de Buri, iar după bătălia de la Majuba din 1881 a adoptat o politică de
conciliere, a refăcut republicile bure din Transvaal şi Orange Free State şi a recunoscut implicit existenţa unui
naţionalism bur separat şi valid.
Cecil Rhodes a devenit prim-ministru al Coloniei Capului în 1890 şi timp de câţiva ani el şi nu Londra a
fost cel care a luat hotărârile în această zonă. Politica sa în cadrul coloniei a fost una de cooperare cu burii
pentru guvernarea paternală a africanilor, dar orice extindere a acestei politici în direcţia creării unei înţelegeri
anglo-bure pe un tărâm mai larg a fost zădărnicită de temerile britanicilor faţă de politicile politice şi comerciale
din republicile bure. Rhodes a dezvoltat şi a plătit pentru axa Cape-Bechuanaland-Zambezi care a pus în pericol
republicile bure, a contracarat ameninţarea Germaniei din Africa de Sud-Vest şi a înlăturat posibilitatea unei
alianţe antibritanice dintre germani şi Transvaal. în 1895, s-a autodepăşit. De acord cu o parte din guvernul
britanic a provocat o revoltă împotriva preşedintelui Kruger din Transvaal şi 1-a trimis pe dr. Jameson să
declanşeze un atac pe teritoriul bur pentru a susţine această revoltă. Rezultatul a fost un eşec al autorilor atacului
şi al guvernului britanic, căci împăratul german i-a transmis lui Kruger sprijinul său moral printr-o telegramă.
Dar deşi Kruger a triumfat, iar Rhodes a eşuat, guvernul
britanic, care avea rolul dominant acum, a adoptat ideile de bază ale lui Rhodes, potrivit cărora principalul
obiectiv al Marii Britanii trebuie să fie împiedicarea apariţiei unei republici bure sud-africane din care să facă
parte republicile bure şi coloniile britanice. Luptând în şi câştigând războiul burilor din 1899-1901, Marea
Britanie a amânat această posibilitate, dar nu a reuşit să o frâneze, căci ea avea să fie acceptată în 1961. Marea
Britanie a devenit obiectul urii neîmpăcate a burilor răniţi, dar nu a realizat cât de profundă este această ură.
După Pacea de la Vereeniging din 1902, britanicii au adoptat două linii politice nu prea compatibile. Pe
de o parte, s-au grăbit să fie corecţi şi generoşi cu burii învinşi, uitându-i cel mai adesea pe africani. Transvaal şi
Orange Free State au obţinut în 1906-1907 autoguvernarea, iar constituţia din 1908 prevedea înfiinţarea unui
parlament alcătuit exclusiv din albi care, deşi era menit să fie un simbol al reconcilierii anglo-bure, părea mai
curând un angajament în vederea excluderii africanilor. Pe de altă parte, britanicii au consolidat politica
supremaţiei britanice, insistând pe anularea suveranităţii republicilor şi pe dominaţia limbii engleze, astfel încât
burii şi-au făcut planuri pentru ziua când se va schimba echilibrul puterii în Africa de Sud în favoarea lor şi când
se vor schimba rolurile. Guvernul britanic, creând în 1910 Uniunea Africii
de Sud, a încercat să creeze o confederaţie alcătuită din cele două republici bure care beneficiau de
autoguvernare şi din cele două colonii britanice ca un dominion independent în cadrul Imperiului britanic, dar
acest dominion sud-african era în mod fundamental diferit de celelalte trei dominioane datorită persistenţei
culturii burilor (afrikaner) alta decât cea britanică şi existenţei unei majorităţi africane în umbră. In 1914, când a
izbucnit primul război mondial, dominioanele au participat la ostilităţi şi au trimis trupe peste mări; burii s-au
revoltat însă, refuzând - aşa cum aveau să refuze din nou în 1939 - să fie consideraţi numai o parte din naţiunea
sud-africană. Ei se considerau a fi un popor sau volk şi nu un stat.
Persistenţa unui naţionalism afrikaner distinct care a triumfat în cele din urmă prin victoriile electorale ale
Partidului Naţionalist a fost însoţită de dezvoltarea unei mişcări naţionaliste africane care a fost zădărnicită de
populaţia afrikaner. Populaţia afrikaner a fost nevoită să recurgă la măsuri tot mai severe şi la ideologii extreme
pentru a-şi menţine şi justifica nou câştigată supremaţie, iar la jumătatea secolului Africa de Sud a devenit o
oligarhie condusă de un grup rasial particular fără consimţământul majorităţii celor guvernaţi care - pentru a
înrăutăţi şi mai mult lucrurile - erau de altă culoare.
Atitudinea locuitorilor afrikaner faţă de culoarea pielii era un exemplu extrem de prejudiciu comun.
Această atitudine a jucat un rol în decizia lor de a pleca din Colonia Capului, unde britanicii puneau în practică
idei mai liberale şi unde populaţia de culoare (urmaşii alianţelor dintre albi şi servitorii negri) a obţinut drept de
vot în 1853 sub rezerva unor teste educaţionale - drept pe care 1-a deţinut până în 1956. Dar factorul african era
un factor esenţial în stat dat fiind că era nevoie de munca sa în industrie, care putea fi obţinută la un preţ foarte
362
scăzut ţinând cont de costul ridicat al exploatării rezervelor native (care, acoperind o zecime din suprafaţa sta-
tului, se presupunea teoretic că ar putea găzdui întreaga populaţie africană, dar în realitate nu putea susţine mai
mult de jumătate din aceasta). Culoarea pielii a fost prin urmare echivalată cu degradarea economică; un negru
era un muncitor care trebuia şi putea fi folosit cu preţul unui salariu scăzut. Iar degradarea economică a condus
la degradare socială, dat fiind că africanii erau înghesuiţi în aşezări sărace care generau autodispreţ şi delicventă.
în timp ce în Europa victimele revoluţiei industriale erau cei mai oropsiţi membri ai societăţii, în Africa de Sud
revoluţia care a încurajat mineritul şi industria grea, mai presus de agricultură şi-a găsit victimele într-o societate
diferită, înstrăinată şi tot mai ostilă. Provincia Natal prezenta un element adiţional în asiatici, care au fost cei
dintâi care au migrat acolo în căutare de lucru la jumătatea secolului al XlX-lea.
Partidul Naţionalist a fost înfiinţat de generalul James Hertzog care era sprijinit de Partidul Laburist
(reprezentanţii mâinii de lucru albe) şi căruia i se opunea sectorul britanic al electoratului şi reprezentanţii
moderaţi ai populaţiei afrikaner conduşi de Louis Botha până la moartea sa în 1919 şi apoi de Jan Smuts.
Hertzog a fost prim-ministru din 1924 până în 1939. El şi Smuts şi-au reunit forţele în cadrul unei coaliţii
guvernamentale în 1933, dar în preajma izbucnirii celui de-al doilea război, în 1939, s-au despărţit din nou, iar
Hertzog s-a reorientat spre D.F. Malan care a
preferat să înfiinţeze un nou Partid Naţionalist decât să îl urmeze pe Hertzog în alianţa cu Smuts. Naţionaliştii
au refuzat însă să se alieze cu partidul fascist Ossewa Brandwag condus de Oswald Pirow. La primele alegeri de
după război, care au avut loc în 1948, Partidul Unit a fost înfrânt de Partidul Naţionalist, care avea să rămână la
putere o perioadă mai îndelungată sub conducerea unei serii de prim-miniştri - Malan, J.G. Strijdom, H.F.
Verwoerd, B.J. Vorster, P.W. Botha -care au transformat Africa de Sud într-o republică independentă în afara
Common-wealth-ului şi un stat poliţienesc bazat pe discriminare rasială.
Politica Partidului Naţionalist se baza în parte pe temerile şi resentimentele unei minorităţi care se
confrunta cu o majoritate aparţinând unei alte rase şi de altă culoare şi în parte pe o teorie care a fost elaborată în
acest context. Pentru populaţia afrikaner, africanii, în special africanii de la oraş, erau nişte barbari necivilizaţi
inapţi pentru o responsabilitate publică sau pentru relaţii private; sau într-o altă variantă africanii, în special cei
de la sate, erau nişte slugi îmblânzite, fericite şi destul de leneşe, a căror principală dorinţă era de a rămâne în
starea lor de slugi. In plus, amestecul raselor era un rău din punct de vedere biologic. De aceea logica, precum şi
prejudecăţile, au dictat încercările de a separa rasele, ceea ce a condus la politica de apartheid. Deşi rasele
trebuie să păstreze un anumit contact între ele într-o perioadă de tranziţie, obiectivul era segregarea africanilor
negri în teritorii separate - denumite bantustane - care să fie enclave rasiale, independente din punct de vedere
economic, în cadrul unui singur stat sud-african. Această teorie şi elaborarea ei erau la fel de defectuoase.
Oamenii de ştiinţă, inclusiv cei din Africa de Sud, au respins argumentele biologice care stăteau la baza politicii
de apartheid; economiştii au demonstrat că zonele native nu vor putea deveni niciodată viabile decât cu un preţ
inacceptabil pentru populaţia albă şi că comunitatea albilor nu poate supravieţui fără munca negrilor: africanii
urmau să revină în zonele semiindustrializate de la ţară, în timp ce centrele urbane ale albilor vor avea stringentă
nevoie de serviciile lor. Teoria nu ţinea cont nici de forţa simţămintului uman de indignare îndreptăţită şi nici de
conştiinţa politică a africanilor care erau la curent cu ceea ce se petrecea în restul Africii. Şi, în fine, mulţi dintre
protagoniştii apartheidului au subestimat probabil măsura în care politica lor i-a forţat să guverneze prin
violenţă şi fraudă şi nu s-au gândit că în acest fel vor atrage atenţia opiniei publice mondiale şi condamnarea din
partea acesteia. închisorile s-au umplut, biciuirile au devenit o componentă obişnuită a procesului de guvernare,
execuţiile aveau loc într-un ritm de una pe zi, nu mai exista secretul corespondenţei, a crescut numărul spionilor
şi al informatorilor, poliţia a devenit atotputernică, iar regimul s-a simţit obligat să îşi creeze o armată a
cetăţenilor albi cu o putere potenţială de 250 000 de oameni în plus faţă de forţa de comando de 50 000 de
oameni (bazată pe un serviciu militar obligatoriu de patru ani) şi o forţă de poliţie de 20 000 de oameni şi o
poliţie de rezervă de 6 000 de oameni.
Pe de altă parte, mişcarea naţionalistă africană a recurs la violenţă. în 1912 a fost creat Congresul
Naţionalist al Indigenilor {Native Naţionalist Congress), redenumit ulterior Congresul Naţional African (African
National Congress). Obiectivul primilor săi lideri - şefi şi apoi avocaţi - a fost de a le asigura africanilor
negri un loc în societatea sud-africană fără a încurca planurile altora, dar atât liderii cât şi membrii de rând au
început să aibă îndoieli în privinţa perspectivelor lor în timpul perioadei Hertzog. Victoria naţionaliştilor din
1948 a accentuat neîncrederea africanilor. Liderii Congresului au adoptat o politică a grevelor şi nesupunerii
civile pentru a atrage atenţia asupra cererilor pe care le-au formulat în 1955 la o conferinţă desfăşurată la
Kliptown. Răspunsul guvernului la Carta de la Kliptown a fost de a-i acuza pe lideri de trădare. O sută cincizeci
şi şase de persoane au fost puse sub acuzaţie într-un proces care a durat patru ani şi care s-a încheiat cu achitarea
tuturor acuzaţilor. în 1957, creşterea preţului unei călătorii cu autobuzul a declanşat un boicot al vânzării de
autobuze în care africanii, chinuindu-se să meargă pe jos la muncă în fiecare zi, şi-au dovedit sărăcia şi
363
disciplina, dar violenţele au reînceput şi în 1958 revoltele din Transvaal au fost reprimate cu brutalitate. în 1959,
o secţiune a Congresului Naţional African s-a desprins de restul partidului pentru a înfiinţa Congresul
Panafrican condus de Robert Sobukwe.
La 21 martie 1960, o mulţime de africani, probabil 3 000-4 000 - dar numărul lor a fost ulterior exagerat
de rapoartele oficiale, s-au deplasat spre secţia de poliţie din Sharpeville. Acesta a fost unul dintre grupurile
masive care au făcut acelaşi lucru în întreaga ţară ca formă de protest împotriva legilor privind permisele de
liberă trecere care impuneau africanilor adulţi să poarte în permanenţă asupra lor documentele de identitate.
Organizând această demonstraţie Robert Sobukwe le-a spus africanilor să îşi lase documentele de identitate
acasă şi să se prezinte la secţiile de poliţie în ordine şi neînarmaţi. Reporterii ziarelor au spus ulterior că
grupurile din Sharpeville şi din alte localităţi erau într-o stare de bună dispoziţie. La Sharpeville, unde forţele
poliţieneşti, reduse la număr - circa şaptezeci şi cinci de oameni - erau foarte tensionate, cineva a tras un foc de
armă şi în câteva minute zeci de africani au fost ucişi şi mulţi au fost răniţi; rănile victimelor erau, după
mărturiile culese de la spital, aproape toate în spate. La Langa, în provincia Capului s-a petrecut o scenă
similară, care s-a soldat cu optzeci şi trei de morţi şi circa 350 de răniţi. Sharpeville a devenit un loc familiar în
întreaga lume. Oameni politici de toate culorile au condamnat vărsarea de sânge, steagurile au fost coborâte în
berna şi s-au păstrat momente de reculegere în memoria morţilor. în Africa de Sud, dat fiind că protestele
împotriva legilor privind permisele de liberă trecere au continuat, s-a declarat stare de necesitate, a fost
mobilizată miliţia şi mii de africani au fost prinşi şi aruncaţi în închisoare.
Cu toate acestea principalii lideri africani - şeful Albert Luthuli (căruia i s-a acordat la scurt timp după
aceea premiul Nobel), Nelson Mandela, Walter Sisulu -au continuat lupta prin mijloace nonviolente. în 1961, o
grevă de trei zile încununată de succes a fost urmată de pregătiri de necooperare în domeniul vânzării angro în
întreaga ţară, iar Mandela a acţionat în clandestinitate pentru a organiza campania. Guvernul a reuşit să-i
aresteze treptat pe toţi liderii responsabili. Pe măsură ce liderii lor au fost arestaţi şi închişi, iar activităţile şi
organizaţiile lor au fost scoase în afara legii, ambele partide (Congresul Naţional African şi Congresul
Panafrican) au produs o serie de grupări mai militante de tipul Sabia Spiritului (Sword ofthe Spirit) şi Poqo
(înfiinţate în 1961 şi respectiv în 1962, cea de-a doua folosind ca
armă asasinatul). în 1963, guvernul i-a adus în faţa justiţiei pe Mandela, Sisulu şi alţii în cadrul unui proces de
masă desfăşurat la Rivonia, în urma căruia aceştia au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.
Guvernul nu a ezitat să facă uz de forţă, dar a preferat, ca orice alt guvern, să asigure acţiunilor sale o
acoperire legală. Programul său legislativ era extensiv şi nu poate fi acum analizat în detaliu. Trăsăturile sale
principale, deşi modelate în cadrul unei scheme ample unice, poate fi trecut în revistă pe capitole separate.
Existau de pildă, în primul rând, o serie de reglementări care afectau viaţa personală a individului.
Relaţiile sexuale între africani şi europeni au constituit un delict încă din 1927. în 1950 interdicţia a fost extinsă
şi asupra relaţiilor dintre europeni şi persoanele de culoare, iar în 1949 legea privind interzicerea căsătoriilor
mixte (Prohibition ofMixed Marriages Act), spre deosebire de alte legi, a făcut exact ceea ce spunea titulatura sa
- nu fără a face referire la căsătoria lui Seretse Khama din Bamangwato cu o englezoaică. Tot în 1950 guvernul
a emis Popular Registration Act, considerată de Malan a fi legea de bază a apartheidului, care prevedea
înregistrarea şi clasificarea în funcţie de rasă. Situaţia individului în faţa legii a fost şi ea afectată de Native
Laws Amendment Act din 1957, care împuterniceau autorităţile să interzică prezenţa africanilor în locuri ca
bisericile pe temeiul faptului că aceştia ar putea fi autorii unor contravenţii (Biserica Reformată Olandeză a
protestat şi apoi s-a conformat); de Separate Amenities Act din 1953, în care se menţiona că distracţiile separate
ale albilor şi negrilor nu trebuie să fie egale, aşa cum au insistat instanţele judecătoreşti; de General Law
Amendment Acts din 1961, 1962 şi 1963 care au redus drastic drepturile individului în faţa poliţiei, au introdus
arestul la domiciliu pe perioade de până la cinci ani şi au aprobat reţinerea pe termen nelimitat a suspecţilor; şi
de Bantu Laws Amendment Act din 1963, care a legalizat alungarea oricărui african din orice zonă urbană
indiferent cât timp a trăit acolo şi transformarea lui într-un intrus tolerat căruia i s-a permis să muncească, dar nu
să se stabilească la oraş.
O a doua categorie de reglementări întărea şi oficializa controlul naţionaliştilor asupra aparatului statului.
în 1949 s-a desfiinţat reprezentarea separată a indienilor în parlament, iar guvernul a lansat un atac împotriva
dreptului de vot al persoanelor de culoare din provincia Capului. Separate Representation ofVoters Bill din 1951,
prin care alegătorii de culoare erau scoşi de pe listele comune şi puşi pe liste separate, a fost declarată
neconstituţională de instanţa judecătorească pentru că această lege priva cetăţenii de drepturi care erau
prevăzute de South Africa Act din 1909, iar cetăţenii nu puteau fi privaţi de aceste drepturi decât cu condiţia ca
acest lucru să fie aprobat cu o majoritate de două treimi a celor două camere reunite ale parlamentului. Guvernul
a emis prin urmare High Court of Parliament Bill din 1952 pentru a împuternici un comitet alcătuit din membrii
ai parlamentului să anuleze o decizie a Curţii de Apel, dar această lege a fost anulată de instanţa judecătorească.
Malan a dizolvat parlamentul, şi-a sporit autoritatea, dar nu a reuşit să întrunească majoritatea de două treimi
364
necesară pentru a-şi impune voinţa. El a reuşit să îi convingă pe unii membri ai Partidului Unităţii din camera
inferioară a parlamentului, dar numărul lor nu a fost suficient şi apoi a supus spre aprobare celor două camere
reunite ale parlamentului în sesiune
comună o lege privind amendarea South Africa Act. Şi această manevră a eşuat, în ciuda sprijinului pe care i 1-a
acordat Partidului Unităţii şi atunci Malan a fost înlocuit de J.G. Strijdom care a renunţat la tactica juridică a lui
Malan în favoarea alcătuirii unui juriu format din judecători şi a schimbării structurii senatului. Prin aceste
mijloace el a obţinut în primul rând aprobarea cu majoritatea necesară de două treimi a South Africa Act
Amendment Act din 1956 (care valida Separate Representation of'Voters Act din 1951) şi, în al doilea rând,
sprijin juridic pentru Legea Senatului din 1956. Această luptă îndelungată a stimulat opoziţia extraparlamentară
dar non violentă faţă de guvern atât în rândul albilor liberali cât şi printre africani. Torch Commando, mişcarea
Black Sash şi boicotarea autobuzelor au fost principalele manifestări ale acestei opoziţii; dar principalele
consecinţe au fost dispariţia partidelor de opoziţie mai mici (Partidul Liberal şi Partidul Progresist), recurgerea
pe scară largă la arestul la domiciliu şi detenţie fără proces şi folosirea pe scară largă a unei metode comuniste şi
anume aceea de a-i înfiera pe toţi oponenţii apartheidului drept agenţi subversivi ai unei conspiraţii
internaţionale. Partidul Comunist Sud-African şi-a însuşit, după unele neînţelegeri în interiorul partidului, cauza
muncitorilor negri pe care Partidul Laburist a refuzat să o îmbrăţişeze, dar comuniştii au fost la fel de stânjeniţi
în activitatea lor în Africa de Sud ca şi în alte zone de schimbările intervenite în politica Moscovei şi nu au avut
o evoluţie prea spectaculoasă. în 1950 însă, guvernul Malan a reuşit să treacă prin parlament Suppression
ofCommunism Act care a fost o lege importantă, nu pentru că interzicea activităţile comuniste şi Partidul
Comunist şi aşa destul de slab, ci pentru modul în care definea comuniştii şi pentru puterile cu care guvernul era
împuternicit să procedeze când era vorba despre comunişti. Comunist era orice individ pe care ministrul de
justiţie îl desemna drept comunist, iar stabilind acest lucru ministrul avea în vedere orice persoană care încerca
să promoveze o schimbare de ordin politic, industrial, social sau economic prin acte ilegale sau omisiuni sau să
ameninţe ordinea politică, socială şi economică existentă. Această lege era de fapt un instrument menit să
elimine existenţa oricărei opoziţii în parlament, sindicate, şcoli, universităţi şi oriunde altundeva şi constituia în
acelaşi timp un element de propagandă menit să exagereze ameninţarea comunistă şi să câştige sprijin pentru
regimul naţionalist.
începând din 1937 africanilor li s-a interzis să se organizeze în sindicate. Interdicţia de a organiza greve
impusă în perioada războiului s-a prelungit şi în perioada de după război, iar Native Labour Act din 1953
prevedea atât interdicţia de a se organiza sindicate cât şi greve, iar relaţiile de muncă continuau să fie sub
controlul albilor.
O nouă categorie de reglementări se referea la învăţământ. Legea Educaţiei Bantu din 1953 a evidenţiat
faptul că guvernul era conştient de faptul extrem de important că copiii nu îşi însuşesc în mod natural
antagonismele rasiale (iubirile şi ura juvenilă fiind motivate de cu totul alte criterii) şi de necesitatea absolută de
a acorda africanilor o educaţie calitativ diferită în cazul în care ei urmau să constituie permanent o comunitate
separată şi inferioară sub controlul minorităţii albe. Această lege a creat o nouă secţie în cadrul Departamentul
pentru probleme de familie care
urma să se ocupe de coordonarea şi finanţarea educaţiei bantu şi care urma să înlocuiască misiunile religioase
care conduceau majoritatea şcolilor pentru africani. Unele biserici au renunţat de bună voie la aceste şcoli, altele
forţat; anglicanii au preferat să îşi închidă şcolile din Transvaal, iar romano-catolicii au hotărât să continue şi să
suporte ei costurile. în noile şcoli naţionalizate, învăţământul era adaptat la locul pe care îl ocupau africanii în
Africa de Sud; adică, pentru a permite accesul unui muncitor necalificat din industrie sau al unui ţăran docil din
teritoriile speciale, în 1957, a fost retrasă o nouă lege care permitea excluderea africanilor din universităţi, dar
doi ani mai târziu colegiul universitar Fort Hare a fost preluat de stat şi au fost create colegii universitare
separate (dar bine dotate) pentru africani. Africanii puteau solicita admiterea în universităţile pentru albi dacă
puteau demonstra că au pregătirea necesară pentru a participa la cursuri care nu se ţineau în alte universităţi, dar
în practică astfel de justificări erau considerate întotdeauna de autorităţi neîntemeiate, iar liberalismul
universităţilor a fost contracarat de acţiunile executivului.
Esenţa programului naţionalist a fost separarea teritorială a raselor. South Africa Land Act din 1913 a
alocat 83% din pământ albilor şi a lăsat deschisă problema de a se şti ce se va face cu restul de 13% din pământ
care era considerat un rezervor de muncă. Group Areas Act din 1950 stipula segregarea rasială în funcţie de
reşedinţă, ocupaţie şi posesia de pământ. Unul dintre efectele sale imediate (completate de Natives Resettlement
Act din 1954) a fost înlăturarea tuturor africanilor din împrejurimile Johannesburgului de care aveau nevoie
albii. Unele dintre aceste zone erau sărăcăcioase, altele nu; pentru africani acestea erau zone în care puteau
deţine o proprietate. Această lege a fost urmată în 1951 de BantuAuthorities Act, care urmărea să recreeze şefia
ca bază pentru conducerea populaţiei africane. Şefii, numiţi şi plătiţi de guvern, urmau să îşi exercite autoritatea
365
în zone tribale, care urmau să fie grupate în teritorii, asupra cărora urma să deţină controlul ministrul pentru
problemele indigenilor. Această schemă a fost perfecţionată de Promotion of Bantu Self-go-vernment Act din
1959, care (pe lângă faptul că îi priva pe africani de dreptul de a alege albi să îi reprezinte în parlament) a
consolidat rezervele africane în opt bantustane. La sfârşitul anului 1962, au fost create şase autorităţi teritoriale,
inclusiv una pentru Transkei (o zonă defavorizată din punct de vedere economic, cu o suprafaţă de 40 000 km 2
şi cu o populaţie de 2 milioane de locuitori, aflată în zona de nord-est a provinciei Capului) care era alcătuită
dintr-un cabinet de şase persoane sub conducerea şefului Kaiser Matanzima şi o legislatură de patru şefi
supremi, şaizeci de şefi şi patruzeci şi cinci de membri aleşi. între timp Comisia Tomlinson, numită de guvern, a
raportat în 1955 că costul implementării politicii de bantustane va fi de 104 milioane de lire sterline eşalonate pe
parcursul a zece ani şi că populaţia africană în 1960 era de aproximativ 21,5 milioane de locuitori. Guvernul a
promis să aloce 3,5 milioane pentru dezvoltarea bantustanelor şi a creat în 1959 Bantu Investment Corporation
cu un capital de 500 000 lire sterline pentru dezvoltarea industriei bantu.
Politica internă rasială a Africii de Sud a devenit elementul de bază al relaţiilor sale externe şi a condus în
cele din urmă la ceva asemănător cu izolarea. Chiar şi cu
Marea Britanie, un asociat apropiat şi un aliat recent în cel de-al doilea război mondial, relaţiile au devenit
dificile, cum s-a întâmplat de pildă în cazul încheierii unei noi alianţe în care unul dintre punctele de blocaj l-au
constituit garanţiile speciale în privinţa tratamentului angajaţilor negri de la baza navală britanică de la Simons-
town. Acordurile de la Simonstown, încheiate în 1955, au fost rezultatul unor ani de discuţii în care nici Marea
Britanie, nici Africa de Sud nu au obţinut ceea ce doreau de la partenerul de discuţie. Marea Britanie voia ca
Africa de Sud să coopereze în apărarea intereselor britanice în Orientul Mijlociu. Africa de Sud voia o amplă
alianţă a statelor (albe) asemănătoare cu NATO pentru apărarea Africii de Sud împotriva atacului comunist sau
al subversiunii comuniste şi, în al doilea rând, transferarea Simonstown sub suveranitatea Africii de Sud. Atât
Marea Britanie cât şi Africa de Sud au aşteptat prea mult de la aceste convorbiri. Acordurile din 1955, unul
dintre ele fiind secret, au transferat Simonstown Africii de Sud în schimbul folosirii sale pe termen nelimitat de
către Marea Britanie pe timp de pace şi război şi folosirii sale de către aliaţii Marii Britanii în caz de război şi de
asemenea în schimbul extinderii şi modernizării marinei Africii de Sud cu materiale ce vor fi furnizate de
şantierele navale britanice. în afară de aceste prevederi totul era vag: acordul de principiu în ceea ce priveşte
avantajul unei Organizaţii Defensive Africane, care nu a devenit însă niciodată realitate şi acordul sud-african,
tot de principiu, care să contribuie la apărarea porţilor Africii şi Orientului Mijlociu. Dacă Marea Britanie a
simţit o oarecare dificultate în a trata cu guvernele lui Malan şi Strijdom, cu Verwoerd (care 1-a înlocuit pe
Strijdom în 1958) şi ministrul său de externe, Eric Louw, lucrurile au mers şi mai prost. Situaţia a fost
înrăutăţită de evenimente ca masacrul din 1960 de la Sharpeville şi excluderea Africii de Sud din
Commonwealth.
S-a întâmplat ca dezastrul de la Sharpeville să survină cu puţin timp înainte de o întâlnire a prim-
miniştrilor din Commonwealth în cadrul căreia Africa de Sud intenţiona să obţină asigurări că va fi acceptată în
continuare ca membru al Com-monwealth-ului dacă va deveni republică. Această schimbare de statut a fost unul
din principalele puncte ale programului naţionalist şi nu era de aşteptat ca acest lucru să producă probleme, de
vreme ce Commonwealth-ul se adaptase deja la prezenţa republicilor. Din punct de vedere formal însă,
schimbarea impunea un anumit sprijin, iar în cadrul Commonwealth-ului existau o serie de membri care nu erau
de acord cu politica rasistă a Africii de Sud, ceea ce le-ar fi putut permite să folosească acest lucru drept pretext
pentru a nu îşi da consimţământul. Verwoerd nu a reuşit să ajungă la conferinţă datorită unui atentat comis
împotriva sa de un fermier alb, iar Africa de Sud a fost reprezentată în consecinţă de Louw. Problema
apartheidului a fost cu greu menţinută în afara agendei oficiale a întâlnirii cu condiţia ca oricare dintre prim-
miniştri să poată discuta în particular cu Louw. Louw, departe de a face impresia pe care el spera s-o facă
colegilor săi, a fost silit în cadrul acestor convorbiri să ţină cont de forţa sentimentelor lor şi să accepte un
comunicat final care sugera că rămânerea Africii de Sud în cadrul Commonwealth-ului, fără a fi însoţită de o
reformă a politicii rasiste a guvernului sud-african, va fi respinsă. Ghana, a cărei populaţie votase deja în cadrul
unui referendum în favoarea republicii,
a fost acceptată ca membru în continuare. Commonwealth-ul a evitat de aceea să recurgă la neplăcutul gest al
excluderii, care nu avea precedent, şi a lăsat iniţiativa Africii de Sud. Ceva mai târziu în acelaşi an a fost
organizat un referendum în vederea transformării în republică şi Africa de Sud a ieşit din Commonwealth.
Evenimentele de la Sharpeville au avut repercusiuni şi la ONU. Adunarea Generală a fost câţiva ani
preocupată de apartheid. în timpul sesiunii 1952-1953 ea a numit o comisie care să analizeze situaţia rasială din
Africa de Sud, iar această comisie a raportat că situaţia dăunează relaţiilor paşnice internaţionale. în sesiunile ce
au urmat, Adunarea Generală a adoptat în mod regulat rezoluţii prin care Africii de Sud i se cerea să îşi
revizuiască politica în lumina prevederilor Cartei ONU şi se deplângea neconformarea sa la această cerere.
366
După evenimentele de la Shaperville, Consiliul de Securitate a constatat că situaţia din Africa de Sud poate
periclita pacea şi securitatea din întreaga lume, a cerut Africii de Sud îşi schimbe politica şi 1-a instruit pe
secretarul general, de comun acord cu guvernul sud-african, să ia măsuri pentru a susţine Carta ONU.
Hammarskjold a plecat în ianuarie 1961 în Africa de Sud, dar vizita lui a fost la fel de infructuoasă ca şi
rezoluţiile Adunării Generale. Adunarea Generală şi-a repetat criticile în 1961 şi apoi în 1962 a cerut membrilor
săi să rupă relaţiile diplomatice cu Africa de Sud, să nu mai permită accesul vaselor sud-africane în porturile lor
şi al avioanelor sud-africane pe aeroporturile lor, să îşi împiedice vasele să mai acosteze în porturile sud-
africane, să boicoteze toate produsele sud-africane şi să suspende exportul spre Africa de Sud. Adunarea
Generală a numit de asemenea un comitet special care să ţină situaţia sub observaţie. Acest comitet a elaborat o
serie de rapoarte, iar în august 1963 Consiliul de Securitate a recomandat suspendarea tuturor vânzărilor de
echipament militar. Prin intermediul acestor procedee membrii africani au făcut presiuni în vederea unei acţiuni
a ONU, în parte datorită unui real ataşament faţă de ideea acţiunii internaţionale colective aşa cum se menţiona
în Carta ONU şi în parte pentru că nu aveau şanse să realizeze nimic concret de unii singuri împotriva
superiorităţii militare şi puterii economice a Africii de Sud. Au fost profund afectaţi de refuzul Marii Britanii şi
al altor puteri care erau capabile să facă presiuni economice, dar nu erau dispuse să facă acest lucru.
Campania de sancţiuni economice împotriva Africii de Sud a avut loc în anii '60 pe măsură ce valul de
independenţă s-a ridicat împotriva celui mai important obstacol din extremitatea sudică a Africii. Aici exista o
minoritate albă fortificată de o teologie autoritară non egalitară total diferită de libertarianismul şi egalitarismul
secular care, deşi în mod subconştient, au creat politica principalelor puteri coloniale europene. In plus, această
minoritate era puternică şi bogată şi nu era o derivaţie colonială, ci o populaţie la ea acasă ce nu avea de gând să
plece nicăieri. Noile state africane s-au văzut în imposibilitatea de a rezolva în vreun fel o problemă căreia îi
acordaseră o prioritate absolută. S-au văzut de aceea silite să apeleze la cei care puteau face ceva în acest sens -
în primul rând Marea Britanie şi în al doilea rând Statele Unite. Au sperat că aceste ţări nu se vor simţi doar
jignite de enormităţile comise de regimul sud-african, ci vor fi convinse că apartheidul este un pericol la adresa
păcii din întreaga lume; voiau să se impună sancţiuni economice internaţionale
care fie îi vor sili pe naţionalişti să înceapă negocieri cu africanii şi să le acorde o parte din puterea politică, fie
să contribuie la dezmembrarea regimului şi la apariţia unui nou regim care nu putea fi în nici un caz mai rău.
Britanicii şi americanii nu erau dispuşi să accepte ideea că apartheidul este o ameninţare la adresa păcii
mondiale în conformitate cu prevederile articolului 39 al Cartei ONU. Motivele lor erau diverse. Ambele ţări
erau preocupate de probleme care li se păreau a fi mai urgente. Statele Unite acordau prioritate în mod clar
războiului din Vietnam şi problemelor din America Latină. Marea Britanie era mai profund implicată datorită
legăturii mai vechi cu Commonwealth-ul şi a legăturilor de durată cu Africa, dar pentru situaţia financiară a
Marii Britanii era preferabil să nu se renunţe nici măcar la relativ micul profit obţinut din comerţul cu Africa de
Sud; exporturile britanice către Africa de Sud aduceau circa 150 milioane de lire sterline pe an, 4% din totalul
exporturilor britanice, în timp ce costul importurilor din Africa de Sud era de 100 milioane de lire sterline, 2%
din costul importurilor, lăsând o balanţă favorabilă de 50 milioane de lire sterline. în plus, circa două treimi din
aurul din Africa de Sud intrau în rezervele occidentale şi erau în mare măsură manevrate, cu profit, de piaţa de
la Londra. Atât în Marea Britanie cât şi în Statele Unite existau interese legitime şi grupuri de presiune care,
deşi era posibil să nu mai fie atât de influente în relaţiile cu guvernul pe cât se credea uneori, aveau totuşi o
anumită eficienţă datorită asiduităţii cu care s-au consacrat ideii intervenţiei. Investiţiile britanice în Africa de
Sud erau apreciate la circa 1 000 milioane de lire sterline. Marea Britanie avea reţineri şi datorită temerilor
privind eventualele represalii la care s-ar recurge împotriva coloniilor sale din Bechuanaland, Basutoland şi
Swaziland, datorită importanţei pe care o avea dreptul de a folosi baza navală de la Simonstown şi datorită unei
atitudini care se instalase după război şi care sugera mai curând să te retragi decât să te implici în anumite
lucruri. Opinia publică era în mare măsură într-o stare de letargie; despre minorităţile implicate se credea că sunt
prea mici pentru a fi importante din punct de vedere electoral.
Cea mai importantă dintre aceste diverse consideraţii era existenţa unor alte angajamente internaţionale
solicitante care lăsau atât Londra cât şi Washingtonul să spere că o eventuală revoltă în Africa de Sud poate fi
amânată, deşi la fel de importante erau îndoielile în privinţa eficienţei sancţiunilor, în privinţa legalităţii lor în
împrejurările create şi în privinţa consecinţelor imediate ale aplicării lor. Economia din Africa de Sud nu numai
că s-a dezvoltat foarte rapid, dar a devenit independentă; în acelaşi timp petrolul şi alte materii s-au acumulat.
Experţii nu au reuşit să ajungă la un consens în ceea ce priveşte perioada în care Africa de Sud ar rezista unui
asediu virtual, în ceea ce priveşte eficienţa unei blocade navale care ar fi necesară pentru o perioadă scurtă sau
lungă de timp. Cât priveşte aspectul legal, se susţinea că există premisele pentru iniţierea unei astfel de acţiuni
stipulate în articolul 39 al Cartei ONU (adică, o ameninţare la adresa păcii mondiale), iar aceste premise au fost
într-adevăr admise de membrii Consiliului de Securitate care au decis în mod oficial în 1963 că politica
guvernului din Africa de Sud „tulbură" pacea mondială. Dar înlocuirea cuvântului „tulbură" cu cuvântul
367
„ameninţă" evidenţia cu exactitate
temperatura politică, căci a permis membrilor Consiliului de Securitate să spună un anumit lucru şi să evite
totuşi consecinţele spuselor lor. Marea Britanie şi Statele Unite nu mai puteau nega substanţa afirmaţiilor făcute
de statele africane, dar erau decise în egală măsură să nu accepte să fie puse în situaţia de a strica relaţiile cu
Africa de Sud şi de aceea au insistat să se folosească un cuvânt care nu era folosit în articolul 39 al Cartei. Şi au
recurs la această simplă ipocrizie, deşi nu a fost poate înţelept, căci se prelungea astfel o situaţie care cu
siguranţă nu putea decât să se înrăutăţească, nicidecum să se îmbunătăţească. Nu era însă nici simplă ipocrizie,
căci cei care deţineau puterea nu voiau să o folosească atâta timp cât nu întrevedeau efectele pe care le-ar avea
acest lucru. Sancţiunile ar impune o blocadă, iar o blocadă ar putea declanşa un război. în Africa de Sud căderea
regimului putea produce anarhie, vărsare de sânge şi mizerie. îşi puteau ei asuma această răspundere? De vreme
ce nu voiau să facă acest lucru, răspunsul nu era uşor.
Refuzul britanicilor şi al americanilor de a se lăsa influenţaţi de argumentele în favoarea sancţiunilor pe
temeiul faptului că apartheidul constituie o ameninţare la adresa păcii nu a pus capăt dificultăţilor. Africa de
Sud era şi ea vulnerabilă din cu totul alte raţiuni. Ea reprezenta puterea mandatară din Africa de Sud-Vest şi a
fost acuzată că încalcă acordul mandatat introducând, printre altele, apartheidul. Dacă această acuzaţie putea fi
dovedită, Africii de Sud i se putea cere să îşi schimbe politica sau dacă nu să accepte intervenţia legitimă
datorată acestui refuz; iar apartheidul va fi oricum condamnat în acest context. Africanii au recurs la justiţie.
Africa de Sud-Vest, imensă, bogată şi subpopulată, cea mai aridă întindere din Africa cu excepţia Saharei,
a intrat la sfârşitul secolului al XlX-lea sub stăpânirea Germaniei pentru că nimeni altcineva nu a dorit-o. în anii
1870 Colonia Capului a analizat şi a respins ideea anexării şi chiar şi împărţirea făcută de Berlin în 1884 a lăsat
Africa de Sud-Vest res nullius. în ultimii ani ai secolului însă, germanii au pătruns pe acest teritoriu, iniţial ca
aliaţi ai populaţiei Bantu herrero împotriva populaţiei nama (populaţie aborigenă inferioară în antichitate numai
boşimanilor) şi apoi ca colonişti şi fermieri. Revoltele populaţiei herrero şi apoi ale populaţiei nama au
determinat sălbatice represiuni care au condus la un adevărat genocid, iar în 1907 teritoriul a fost devastat,
cucerit şi predat fermierilor germani împreună cu supravieţuitorii africani care au devenit un fel de sclavi. în
primul război mondial acest teritoriu a fost cucerit de generalul Botha şi de o armată sud-africană în câteva săp-
tămâni, dar după război în loc să fie tratat ca pradă de război a fost plasat sub mandat internaţional - împreună
cu toate celelalte posesiuni germane cucerite din afara Europei. Mandatul a fost încredinţat de către Principalele
Puteri Aliate şi Asociate regelui George V pentru a administra teritoriul prin intermediul guvernului său în
Africa de Sud, dar fără nici un transfer de suveranitate. Acordul de mandat prevedea, printre altele, desfiinţarea
comerţului cu sclavi, arme şi băuturi; interzicea construirea de baze militare şi pregătirea militară a africanilor;
garanta libertatea religiei; şi impunea mandatarului să întocmească rapoarte anuale către Comisia Permanentă a
Ligii Naţiunilor, mandatată în acest scop şi să înainteze Ligii plângerile şi petiţiile locuitorilor. Guvernul sud-
african, în executarea mandatului, a tratat noua ordine ca
fiind echivalentă cu anexarea. S-au făcut tentative de a transforma Africa de Sud-Vest într-o a cincea provincie
a Africii de Sud şi deşi Liga a reuşit să împiedice acest lucru, caracterul teritoriului a fost profund schimbat de
afluxul de sud-africani albi care au cumpărat pământ ieftin şi au devenit clasa conducătoare deplină cu un
parlament ales. In ţinuturile din nord au fost rezervate zone pentru africani. Imigraţia albilor a fost interzisă în
aceste zone, care erau conduse de un guvernator general numit de Africa de Sud care acţiona prin intermediul
şefilor africani, care primeau salarii dacă erau binevoitori, dar care erau înlocuiţi dacă nu erau obedienţi.
După cel de-al doilea război mondial, Smuts a reluat problema integrării acestui teritoriu în Africa de Sud
pe temeiul înrudirii şi al avantajelor economice; el a negat însă faptul că, în calitate de mandatar, Africa de Sud
are obligaţia să negocieze un acord de tutelă cu ONU; el a susţinut că locuitorii teritoriului sunt fericiţi şi
prosperi şi doresc să facă parte din Africa de Sud. Smuts a fost obligat să renunţe la tentativa sa de a obţine
integrarea şi a acceptat să ţină cont de rapoartele ONU care se refereau la condiţiile din teritoriu, dar după 1948
guvernul naţionalist a stopat aceste rapoarte şi a acordat şase fotolii în camera inferioară a Africii de Sud şi patru
în senat reprezentanţilor celor 53 000 de locuitori europeni din Africa de Sud-Vest (numărul neeuropenilor era
de 400 000 de oameni).
Curtea Internaţională de Justiţie a decis în 1950, ca opinie consultativă (care a fost reelaborată pe baza
unor puncte subordonate în alte opinii în 1955 şi 1956), că mandatul este încă valabil, că Africa de Sud nu este
obligată să pună acest teritoriu sub tutelă, dar că este obligată să redacteze rapoarte şi să trimită petiţii. Din acest
moment, triburile herrero, nama şi Damara şi-au făcut cunoscute punctele de vedere lumii întregi prin
intermediul purtătorului lor de cuvânt, reverendul Michael Scott, care a prezentat în numele lor un tablou al
condiţiilor şi dorinţelor foarte diferite de punctul de vedere oficial al Africii de Sud. Africa de Sud s-a oferit să
negocieze cu Statele Unite, Marea Birtanie şi Franţa, în calitate de continuatori ai Principalelor Puteri Aliate şi
Asiociate din primul război mondial, un acord care să plaseze Africa de Sud-Vest sub administrarea Curţii
368
Internaţionale de Justiţie, dar această nouă idee a fost respinsă de un comitet special al ONU şi a fost retrasă în
1955. în 1957, ONU a numit un comitet alcătuit din trei membri (Marea Britanie, Statele Unite şi Brazilia), care
anul următor a făcut o vizită la Pretoria şi a recomandat ca fie Consiliul de Tutelă (Trusteeship Council) fie un
nou organism alcătuit din foşti membrii ai Ligii să primească rapoarte de la mandatar, dar Africa de Sud a
susţinut că mandatul a încetat să mai fie în vigoare şi că este inutil să mai continue să administreze teritoriul în
spiritul mandatului. Africa de Sud a sugerat apoi o împărţire prin care partea de sud a teritoriului să fie anexată
Africii de Sud, iar partea de nord (unde nu existau albi) să fie sub tutela Africii de Sud, iar din punct de vedere
administrativ parte componentă a Africii de Sud. Adunarea generală a respins această propunere. Teritoriul a
fost practic absorbit treptat de sistemul administrativ al Africii de Sud şi a devenit obiectul politicii şi practicii
apartheidului.
în 1959, un raport al Comitetului ONU asupra Africii de Sud-Vest a condamnat în mod clar modul în care
Africa de Sud şi-a îndeplinit mandatul, iar anul următor

Organizaţia Unităţii Africane a decis să prezinte acest caz în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, pretinzând că
acordul de mandat a fost încălcat. Etiopia şi Liberia, foşti membri ai Ligii şi unele dintre primele state
independente de pe continent, s-au adresat Curţii în consecinţă şi au angajat un avocat american renumit, Ernest
Gross, care să le susţină cauza la Haga. în 1960, curtea a acceptat cauza cu opt voturi la şapte. După proceduri
prelungite şi costisitoare, curtea a respins acţiunea părţii civile în iulie 1966 şi, în ciuda deciziei sale preliminare
din 1960, luată datorită votului decisiv al preşedintelui (opt voturi la şapte) a decis că în final cauza nu este
întemeiată. Acest refuz de a accepta substanţa cauzei a produs uimire generală şi a fost considerat mult mai
supărător decât dacă rezultatul s-ar fi datorat unor accidente mortale şi bolii, fără de care decizia ar fi fost
contrară. Efectul imediat, pe lângă satisfacţia Africii de Sud şi o oarecare discreditare a rolul legii în problemele
internaţionale, a fost revenirea problemei Africii de Sud-Vest pe arena politicii (unde avea să se şi încheie
oricum).
în octombrie 1966 Adunarea Generală, renunţând la a mai recurge la decizia curţii, a decis cu 114 voturi
la doua şi două abţineri că mandatul Africii de Sud a luat sfârşit, iar ONU trebuie să îşi asume administrarea
teritoriului. A fost numit un comitet special care să analizeze modul în care cea de-a doua parte a acestei
rezoluţii se poate pune în practică. în esenţă, majoritatea membrilor Adunării căutau o modalitate prin care
Marea Britanie (care s-a abţinut la votarea rezoluţiei) şi Statele Unite (care a votat în favoarea ei) să se implice.
Comitetul şi o întrunire specială a Adunării Generale din 1967 erau împărţite între cei care condamnau, fără
putinţă de tăgadă, enormitatea procedeelor folosite de Africa de Sud şi cei care se întrebau, fără să răspundă, ce
era de făcut în acest sens. în 1968, ONU a creat un Consiliu pentru Namibia (aşa cum se va numi de acum
înainte acest teritoriu). Acest Consiliu nu era în măsură să întreprindă nimic concret. în 1970, Consiliul de
Securitate a declarat ilegală ocuparea Namibiei de către Africa de Sud pe temeiul faptului că ea încalcă
prevederile mandatului. De fapt, ONU a anulat mandatul. Membrii occidentali ai Consiliului s-au abţinut, dar nu
au folosit dreptul de veto.
în timp ce cazul se afla încă pe rol la Curtea Internaţională de Justiţie, guvernul sud-african a numit
Comisia Odendaal pentru a face recomandări în privinţa Africii de Sud-Vest. Această manevră a fost grăbită de
ceva mai mult decât intervenţia internaţională, căci în 1960 a fost creată SWAPO (South-West Africa People's
Organizatiori), care s-a declarat în război cu Africa de Sud, provocând tulburări în acest teritoriu care puteau
avea consecinţe imprevizibile. Comisia Odendaal s-a declarat în 1964 în favoarea împărţirii teritoriului într-o
zonă albă şi zece zone negre şi a cheltuirii sumei de 80 milioane de lire sterline în decurs de cinci ani în
domeniul comunicaţiilor, apei şi al altor planuri. Zonele negre urmau să aibă o oarecare guvernare locală, dar
problemele ca apărarea, securitatea internă, frontierele, apa şi puterea erau în continuare rezervate autorităţilor
centrale. Teritoriul locuibil şi mineralele deja cunoscute se aflau în zona albă. Analizarea acestui raport a fost
amânată în aşteptarea deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie.
Eşecul ofensivei juridice împotriva Africii de Sud şi tot mai evidentul refuz al marilor puteri de a
declanşa un război economic împotriva acestui stat au coincis
Politica mondială după J945 665
cu agravarea crizei independenţei Rhodesiei şi cu acordarea independenţei regimurilor negre din cele trei
teritorii protectorate ale Marii Britanii - Bechuanaland, Basutoland şi Swaziland care se aflau la graniţa cu sau
în interiorul graniţelor Africii de Sud. Africa de Sud s-a confruntat simultan cu probleme de politică externă.
Guvernul Africii de Sud urmărea să menţină supremaţia albilor prin intermediul puterii economice şi militare şi
nu se îndoia de capacitatea sa de a face acest lucru. El trebuia să aprecieze dacă putea fi menţinută supremaţia
albilor dincolo de propriile sale graniţe şi, în al doilea rând, în ce mod să îşi conducă relaţiile cu statele negre
deja proclamate. Supremaţia albilor a fost consolidată de atenuarea vechii discordii dintre populaţia afrikaner şi
minorităţile de limbă engleză. Victoria naţionaliştilor afrikaner la alegerile din 1948 părea ireversibilă. în plus,
369
dezvoltarea rapidă a economiei Africii de Sud a estompat vechea linie de divizare dintre un partid afrikaner de
ţară şi unul englezesc urban. Reprezentanţii populaţiei afrikaner, deşi continuau să constituie o grupare de la
ţară, au pătruns în număr mare în păturile superioare bogate ale plutocraţiei industriale şi au ajuns să beneficieze
de nivelul ridicat de trai pe care îl avea această clasă. Această schimbare a sorţii unei părţi a comunităţii
afrikaner a creat o posibilă dilemă pentru viitor, când reprezentanţii bogaţi ai populaţiei afrikaner vor fi obligaţi
să aleagă între rigoarea doctrinei lor rasiale şi menţinerea şi extinderea acestui standard de viaţă consimţind la
renunţarea la restricţiile de muncă. Această perspectivă a fost de natură să îi reconforteze pe cei mai optimişti
liberali, care sperau că presiunile economice vor determina o renunţare treptată la practicile specifice
apartheidului. Pe plan extern, guvernul sud-african a dat impresia că a ajuns la concluzia că regimul albilor din
Rhodesia şi din teritoriile portugheze nu poate fi menţinut la nesfârşit şi că statele negre mai slabe pot fi
determinate de nevoie să răspundă unei demonstraţii de prietenie şi să destrame în acest fel unanimitatea
ostilităţii Africii negre. Africa de Sud a sprijinit regimul ilegal Smith în Rhodesia nu atât pentru că credea în
permanenţa regimului albilor pe acel teritoriu, ci datorită forţei simpatiei albilor din Africa de Sud faţă de el şi
pentru a demonstra că măsurile economice cu care era ameninţată Africa de Sud nu au efect nici împotriva mult
mai modestei economii rhodesiene. în acelaşi timp, Verwoerd şi Vorster au făcut presiuni asupra lui Smith să
ajungă la o înţelegere cu Marea Britanie. Vorster spera cel puţin că instaurarea unui regim al negrilor moderat
va înlătura posibilitatea unei victorii a naţionaliştilor negri adepţi ai ANC (Congresul Naţional African), dar el a
apreciat greşit inflexibilitatea albilor din Rhodesia. Pe termen lung, Africa de Sud, ca şi URSS după 1945,
puternică dar asediată, va căuta într-o lume ostilă o extindere a statelor satelit care va include state negre ca
Rhodesia, Angola şi Mozambic. Modelul a fost Malawi.
La sfârşitul anilor '60 Partidul Naţionalist era îndeajuns de puternic pentru a-şi permite o dispută pe plan
intern fără a risca sa piardă puterea. O aripă dură sau verkrampte s-a confruntat cu aripa iluminată sau verligte,
dar a fost înfrântă zdrobitor la vot. Majoritatea verligte a dezvoltat relaţiile economice cu statele africane, în
1970 a încheiat un acord economic cu Republica Malgaşă şi a fost încurajată de răspunsul unor lideri africani
atât de diferiţi ca Houphouet-Boigny şi Busia, Kenyatta
şi Bongo. Africa de Sud a văzut în 1970 o ocazie de a câştiga credit obţinând de la noul guvern britanic un
simbol al respectabilităţii, sub forma unui revers al refuzului guvernului laburist de a-i vinde arme. Vorster a
înţeles şi a mizat pe viziunea conservatorilor privind politica mondială în lumina Războiului rece şi reţinerea lor
de a încheia retragerea Marii Britanii din poziţiile avantajoase din punct de vedere militar din Asia şi din
Oceanul Indian.
Retragerea britanicilor din lumea de dincolo de Europa a continuat pe parcursul anilor '60. In parte
datorită opoziţiei naturale faţă de retragere şi în parte pentru că britanicii umpleau un gol pe care americanii nu
se grăbeau să îl ocupe cu oameni, puterea militară britanică a continuat să se remarce în arcul cuprins între
Marea Roşie şi Singapore. Dar după plecarea din Aden în 1968 reţinerea de forţe în Golful Persic a părut mai
mult decât oricând anormală şi vremelnică, iar în 1968, necesităţile economice au determinat guvernul laburist
să anunţe că trupele britanice din Golf, şi de la est de acesta, vor fi retrase până la începutul anului 1971.
Această accelerare a unor intenţii timpurii au neliniştit Malaysia şi Singapore. Primul ministru din Singapore,
Lee Kuan Yew, s-a dus la Londra să conteste acest lucru: a obţinut ceva bani şi o prelungire de nouă luni. Au
început discuţiile, în mare măsură teoretice, vizând încheierea unui acord defensiv între Malaysia, Singapore,
Australia şi Noua Zeelandă.
Decizia Marii Britanii de a se retrage în 1971 în loc de câţiva ani mai târziu a părut la vremea aceea
precipitată. Cu toate acestea, în alt sens ea a constituit o recunoaştere întârziată a evidenţei, iar semnificaţia sa
consta mai curând într-o amânare decât în grabă, căci amânarea coincidea cu dezvoltarea puterii maritime
sovietice. Astfel o retragere a britanicilor care, programată mai curând, i-ar fi obligat pe americani, asiatici şi
australieni să acopere golul lăsat de aceştia oferea acum perspectiva alternativă a puterii maritime sovietice care
să ia locul puterii maritime britanice în est. Ruşii, deşi împiedicaţi de închiderea Canalului Suez datorită
războiului din 1967, şi-au putut extinde cuceririle în Orientul Mijlociu până la Oceanul Indian, unde a devenit o
constantă prezenţa unei mici forţe maritime sovietice, susţinută de baze în Socotra, Mauritius şi în Extremul
Orient în insulele Andaman din Golful Bengal. Fie că această extindere a fost grăbită sau nu de conflictul cu
China sau de o tendinţă naturală a marilor puteri de a fi active pretutindeni, ea a intensificat opoziţia
americanilor faţă de retragerea britanicilor şi a determinat Marea Britanie însăşi, care considera retragerea mai
degrabă umilitoare decât o acţiune de bun simţ, să adopte o nouă politică. Ea a transformat strategia din zona de
est a Canalului Suez într-un Război rece, într-o atitudine anticomunistă.
In timpul campaniei electorale din 1970 din Marea Britanie, Sir Alee Dou-glas-Home, virtualul ministru
de externe, a spus că un guvern conservator va schimba politica guvernului laburist de a nu vinde arme Africii
de Sud. Conservatorii nu erau adepţii apartheidului dar doreau să aibă relaţii de prietenie cu Africa de Sud în
pofida apartheidului şi pentru că nu întrevedeau posibilitatea existenţei unui alt stat în apropierea Oceanului
370
Indian care să fie şi puternic şi anticomunist. După victoria în alegeri a conservatorilor, una dintre primele
acţiuni ale lui Sir Alee a fost de a repeta această declaraţie şi de a o pune în practică. El a fost sprijinit în
acţiunea sa de noul prim-ministru, Edward Heath, care s-a opus tuturor argumentelor împotriva acestui curs al
politicii britanice, în mare măsură din motive emoţionale: promisiunile electorale trebuie respectate, iar deciziile
politicii britanice trebuie să aparţină britanicilor (afirmaţie pe care nimeni nu a contrazis-o). în timp ce Heath
considera argumentele liderilor africani o tentativă de a zori Marea Britanie, Douglas-Home considera politica
africană o secţiune a Războiului rece. Pe de altă parte se spunea că în eventualitatea unei ameninţări din partea
puterii maritime sovietice, relativ mica forţă maritimă britanico-sud-africană nu o va putea contracara; că centrul
unei asemenea ameninţări, care în esenţă va viza traficul petrolului, nu va fi în oceanele din sud, ci în jurul şi în
preajma ţărmurilor sudice ale Orientului Mijlociu; şi că alinierea Marii Britanii cu Africa de Sud - o
demonstraţie politică -va oferi ruşilor oportunităţi politice în Africa mult mai importante decât alte beneficii
militare destinate taberei antisovietice. O alianţă a Marii Britanii cu Africa de Sud va arunca ţările africane,
împotriva voinţei lor, în braţele URSS, aşa cum conflictul din Orientul Mijlociu şi cursa înarmărilor care a
însoţit acest conflict în acea zonă şi alinierea americanilor cu Israelul a creat un front ruso-arab; URSS se putea
aştepta în anii '70 nu numai la un rol crescând în largul mărilor ci în plus - şi din nou datorită greşelilor comise
de Occident - la un avantaj politic pe continentul african, în Africa de Sud aceste argumente externe au întreţinut
iluzia că Africa de Sud va fi binevenită într-o organizaţie sudică similară NATO în cadrul unei strategii antico-
muniste globale. Şi totuşi Africa de Sud, în special din raţiuni de ordin tehnologic, avea să devină inutilă pentru
o astfel de strategie şi, în special din raţiuni politice, era un aliat inacceptabil. Acordul anglo-sud-african pentru
folosirea bazei maritime Simonstown (1958) nu a mai fost reînnoit de britanici în 1975.
Anii '70 au însemnat pentru Africa de Sud un deceniu de tulburări depăşite. La sfârşitul acestui deceniu
Africa de Sud părea mai puternică şi mai independentă în pofida declinului stăpânirii portugheze în Mozambic
şi Angola, trecerii Rhodesiei la o guvernare a negrilor şi a stopării bruşte a livrării de petrol iranian. Pe plan
intern creşterea preţului aurului a fost de bun augur pentru Africa de Sud. Dar dobândirea independenţei de către
Angola a accentuat problema Namibiei, în timp ce relaţiile rasiale, inclusiv aspectul special al controlului asupra
muncii negrilor, au rămas nerezolvate şi păreau de nerezolvat.
Proclamarea independenţei Angolei în 1974 a oferit Namibiei o frontieră cu un stat suveran negru, a oferit
S WAPO baze la îndemână în apropierea frontierei şi a reînviat preocuparea internaţională în ceea ce priveşte
acest teritoriu. Dat fiind că tulburările tot mai frecvente din Namibia vor impune Africii de Sud să îşi
înăsprească ocupaţia şi să sporească criticile externe la adresa acţiunii sale, precum şi ameninţarea cu adoptarea
de sancţiuni internaţionale împotriva sa, Africa de Sud a renunţat la politica sa de anexare în favoarea
alternativei de a transfera autoritatea unei alianţe anti-SWAPO care să poată răspunde nevoilor şi
susceptibilităţii sud-africane. Discuţiile care au avut loc în Turnhalle din Windhoek din perioada 1975-1977 au
condus la formarea Alianţei Democratice Turnhalle {Democratic Turnhalle Alli-ance - DTA), o asociaţie
interrasială a unor partide grupate pe principii rasiale.
Acestei asociaţii i se opuneau Partidul Naţional Namibian (o coaliţie alcătuită din cinci partide) şi
segregaţioniştii albi. Conferinţa de la Turnhalle a elaborat un plan pentru trecerea la independenţă la sfârşitul
anului 1978 precum şi un proiect de constituţie atât de complex, şi o fragmentare a teritoriului atât de exagerată,
încât a sporit suspiciunile în ceea ce priveşte faptul că principalul său obiectiv era de a renunţa la întreaga putere
în Pretoria. Planul, al cărui obiectiv esenţial era de a instala un guvern namibian acceptabil înainte de alegeri şi
înainte de independenţă, a fost abandonat pentru că era inacceptabil pentru ONU, care a elaborat în paralel alte
planuri. Vorster, renunţând la anexare, a renunţat la alternativa Turnhalle. El nu a adoptat o nouă politică, dar a
anexat formal portul Walvis Bay, care nu a făcut niciodată parte din teritoriul sub mandat; şi douăsprezece
insule Penguin.
Iniţiativa a fost supusă atenţiei ONU care, prin rezoluţia Consiliului de Securitate 435 din 1978, a adoptat
propriul său program şi a stabilit un „grup de contact" alcătuit din Statele Unite, Canada, Marea Britanie, RFG
şi Franţa care să negocieze cu Africa de Sud. Programul ONU impunea o încetare a focului, eliberarea prizonie-
rilor, revenirea fugarilor în Namibia, dar menţinerea grupărilor de gherilă SWAPO în bazele lor din Angola,
retragerea tuturor trupelor sud-africane cu excepţia a 1 500 din cei 20 000 de oameni, desfăşurarea unei forţe
ONU, alegeri pentru o adunare constituantă, supravegherea întregului proces de un Reprezentant Special al
ONU şi UN Transitional Assistance Group (UNTAG) şi proclamarea independenţei în ultima zi a anului 1978.
Africa de Sud a acceptat acest plan, dat fiind că anexarea Walvis Bay a fost acceptată în mod expres, iar înainte
să înceapă retragerea trupelor sud-africane a intervenit o încetare a focului efectivă. SWAPO era îngrijorat de
desfăşurarea forţelor sud-africane ramase pe care dorea să le vadă concentrate în sud şi de prost definita
cooperare dintre reprezentanţii Africii de Sud şi cei ai ONU. în timp ce discuţiile privind aceste probleme erau
în curs de desfăşurare, Africa de Sud a declanşat atacuri puternice asupra bazelor SWAPO din Angola, iar
371
SWAPO a întrerupt convorbirile. Asasinarea şefului Clemens Kapuuo, un duşman al SWAPO şi stâlpul DTA şi
acţiunile administratorilor sud-africani ce au urmat au determinat eşecul negocierilor. Acestea au fost totuşi
reluate după puternice presiuni ale Zambiei şi Tanzaniei asupra SWAPO, iar ONU a fost în măsură să convoace
o conferinţă a tuturor părţilor interesate la Geneva la începutul anului 1981. Pe lângă protagonişti -Africa de Sud
şi SWAPO - au participat în calitate de observatori cele cinci state occidentale şi şase state africane negre.
Conferinţa a fost zădărnicită de intenţiile Africii de Sud. Independenţa Namibiei a fost din nou amânată de două
schimbări: venirea la conducerea Africii de Sud a lui P.W. Botha şi instalarea la Casa Albă a lui Ronald Reagan.
Botha a desfăşurat timp de câţiva ani o politică regională mult mai viguroasă decât predecesorul său; Reagan a
condiţionat evoluţia evenimentelor din Namibia de retragerea cubanezilor din Angola.
Rezultatul a fost un impas. DTA s-a abţinut să se implice, liderul său Dirk Mudge a demisionat din
consiliul de miniştri şi a fost creată o nouă asociaţie a grupurilor anti-SWAPO - Conferinţa Multipartidă (MPC -
Multi-Party Conference). în 1984, Africa de Sud s-a declarat dispusă să acorde independenţă unui guvern de
uniune
naţională, dar la conferinţa de la Lusaka la care au participat SWAPO şi MPC nu s-a realizat unitatea, SWAPO
refuzând să coopereze cu MPC pe alte probleme decât stabilirea momentului acordării independenţei. în 1985,
Africa de Sud a atribuit anumite puteri unui guvern de tranziţie, dar rezolvarea situaţiei se afla în afara teri-
toriului Angolei. Guvernele sud-african şi angolez, ca parte semnatară a Acordului de la Brazzavillle din 1988
pentru retragerea trupelor din Angola, au căzut de acord în ce priveşte crearea unei patrule militare comună la
graniţa Angolei cu Namibia şi aplicarea rezoluţiei 435 a Consiliului de Securitate. Executarea acestui acord şi
pregătirea şi supravegherea alegerilor au revenit ONU (UNTAG). La alegerile din 1989 SWAPO a obţinut 57%
din voturi şi 42 mandate din cele 72 în adunarea constituantă, mai puţin de cele două treimi care i-ar fi permis să
redacteze constituţia. DTA a obţinut 29% din voturi şi 21 de mandate. Mandatele rămase au fost împărţite între
câteva mici ramuri resentimentare ale SWAPO care au fost înlăturate în timpul anilor de exil (când disidenţii au
fost trataţi cu o deplorabilă severitate şi cruzime). în 1990 a fost adoptată rapid o constituţie, iar liderul SWAPO
Sam Nujoma a fost ales cel dintâi preşedinte al Namibiei. SWAPO, care s-a dovedit un element conciliant, nu a
încercat să monopolizeze puterea sau posturile, a reuşit să combine un sistem multipartid cu stabilitatea şi a
respectat independenţa sistemului juridic şi a presei.
în 1978, în parte ca urmare a scandalurilor semităinuite şi în parte pentru că era bolnav, Vorster a preluat
funcţia de preşedinte al Republicii Africa de Sud şi a fost înlocuit în funcţia de prim-ministru de Botha. Vorster
a guvernat doisprezece ani. El a moştenit o problemă insolubilă şi a transmis-o nerezolvată, dar nu neschimbată.
Sarcina liderilor Africii de Sud a fost nu de a apăra un stat, ci un stat în stat şi un sistem rasial detestat de mulţi
pe plan intern, defăimat pe întregul continent şi dispreţuit în lumea întreagă. Vorster a încercat să schimbe
poziţia regională şi cea globală a Africii de Sud, dar nu a reuşit să le îmbunătăţească în mod semnificativ. Din
punctul de vedere al puterii, aceste două poziţii - regională şi globală - erau diametral opuse. Din punct de
vedere regional, Africa de Sud era o putere dominantă, dar din punct de vedere global, era cel mult o putere de
rang secund. Chiar şi în contextul Războiului rece, Africa de Sud nu a reuşit să convingă mai mult de câţiva
conservatori (cei mai mulţi din Marea Britanie şi Statele Unite) că Africa de Sud este mai importantă pentru ei
decât îşi închipuie. Africa de Sud dispunea de resurse bogate, dar depindea de lumea din afară pentru a obţine
capitalul necesar exploatării acestor resurse şi era de aceea vulnerabilă în faţa presiunilor şi sancţiunilor
financiare, iar din punct de vedere geografic şi strategic prezenta o importanţă mult mai neînsemnată decât îi
plăcea să creadă. Atâta timp cât a apăra Africa de Sud însemna a apăra apartheidul, Africa de Sud a găsit puţini
prieteni, iar cei pe care i-a găsit nu erau prieteni adevăraţi (de pildă traficanţii de arme din Israel şi Taiwan), ci
mai degrabă mercenari. Vorster a înţeles că nu are şanse să realizeze o alianţă între Africa de Sud albă şi
principalele puteri occidentale europene şi a încercat să facă acest lucru pe plan regional, în special după
declinul puterii portugheze în Angola şi Mozambic, iar declinul regimului alb din Rhodesia i-a expus flancurile
interne. în încercarea de a cădea de acord cu tranziţia din Rhodesia el a încercat să coopereze cu preşedintele
Kaunda pentru a
670 Petei Calvocoressi
obţine o victorie a grupărilor de gherilă din Rhodesia şi s-a oferit să acorde Mo-zambicului independent
prietenie şi ajutor economic. Dar în Angola a declanşat război. A făcut acest lucru necugetat. Invadarea Angolei
din 1975 nu a avut obiective clare din punct de vedere politic sau militar, iar dacă, ceea ce pare probabil, a
contat pe ajutor occidental datorită prezenţei cubanezilor, s-a înşelat sau a fost decepţionat de amploarea şi
fermitatea ajutorului primit (în special din partea americanilor). Pierderile suferite de Africa de Sud, deşi nu
foarte grave, i-au şocat pe sud-africani, cărora nu li s-a spus că se implică într-un război. Declinul a intervenit în
1977, când au fost scoase la lumină şi alte operaţiuni clandestine. Departamentul de Informaţii al guvernului a
fost autorizat să apeleze la înşelăciune şi mită pentru a câştiga prieteni şi pentru a pune capăt criticilor, iar pe
parcursul acestei campanii cei mai mulţi bani alocaţi în acest scop au fost folosiţi necorespunzător sau au fost
372
însuşiţi de persoanele oficiale implicate.
în ultimii ani ai regimului Vorster, un eveniment special a evidenţiat situaţia confuză din Africa de Sud şi
a înrăutăţit în acelaşi timp relaţiile sale cu Occidentul. Africa de Sud a devenit putere nucleară, dar puterea sa
militară sporită a fost irelevantă pentru problemele sale speciale şi i-a îndepărtat pe prietenii săi potenţiali. In
1977, pregătirile pentru un test nuclear în deşertul Kalahari, despre care Statele Unite au fost informate de
URSS, au determinat ample proteste ale principalelor puteri. Africa de Sud a negat că zona Kalahari a fost zona
aleasă pentru o explozie nucleară, dar nimeni nu a crezut acest lucru, iar Africa de Sud a continuat să refuze să
adere la Tratatul de Neproliferare Nucleară. Statele Unite, care a furnizat Africii de Sud uraniu îmbogăţit, a
adoptat în 1978 o lege care interzicea aceste vânzări către orice stat care nu accepta inspecţiile Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA). (Reagan a găsit ulterior soluţii pentru a încălca această
interdicţie.) în 1979 un satelit american de informaţii a observat un fenomen inexplicabil (dacă nu era o explozie
nucleară) deasupra oceanului, între Africa de Sud şi Antarctica. în 1987, Africa de Sud şi-a schimbat brusc
atitudinea faţă de Tratatul de Neproliferare Nucleară şi a acceptat, sub ameninţarea de a fi exclusă din IAEA, să
adere la acest tratat. La vremea aceea era limpede că Africa de Sud are cel puţin capacitatea de a produce şi de a
folosi arme nucleare, chiar dacă nu avea motive întemeiate să dispună de aceste arme. Ele nu erau necesare
împotriva vecinilor săi şi erau inutilizabile împotriva propriilor oraşe şi a duşmanilor interni.
P.W. Botha a moştenit prin urmare o situaţie care nu era numai descurajatoare, ci şi lipsită de orice
strălucire, datorită recentelor eşecuri suferite în interiorul şi dincolo de frontierele Africii de Sud. El a guvernat
aproape la fel de mult ca şi Vorster (1978-1989). A ajuns în fruntea statului datorită unui avantaj extrem de
redus faţă de contracandidatul său, pe care nu l-ar fi obţinut dacă principalul său rival şi succesorul evident al lui
Vorster, Connie Mulder, nu ar fi fost eliminat din cursa electorală de scandalurile şi sciziunile care au grăbit
retragerea lui Vorster. Botha a părut a fi reprezentantul aripii moderate, dar acest lucru se datora mai degrabă
faptului că avea îndoieli şi ezitări şi nu faptului că avea o politică personală fermă. Era un politician din Cape şi
nu din principala zonă de reşedinţă a populaţiei afrikaner, Transvaal. A
deţinut portofoliul apărării timp de unsprezece ani şi se bucura de respectul şi încrederea armatei; deşi
învingător în cadrul Partidului Naţionalist, nu a fost suficient de puternic pentru a atenua aripa durilor.
încăpăţânat şi precaut, dar având o atitudine tot mai autoritară, a decis că Africa de Sud trebuie să aibă un
guvern ferm şi să stea pe propriile picioare şi să nu depindă de aliaţi care să confunde prietenia cu amestecul în
problemele sale interne. Serioasele revolte din Soweto din 1976 (contracarate cu brutalitate de poliţie) şi apariţia
mişcării Black Consciousness (Conştiinţa Neagră), condusă de Steve Biko până când a fost omorât în bătaie de
poliţie în 1977, au demonstrat că dorinţa de a trăi periculos şi de a lupta împotriva inegalităţii nu a dispărut.
Aceste trăsături au condus la refuzul unei noi generaţii de a cădea de acord cu albii; în această ţară trăiau două
comunităţi care nu aveau o modalitate de a comunica între ele, dar care nici nu doreau foarte mult acest lucru.
Cu toate acestea, Botha a accelerat atenuarea apartheidului la nivele meschine: echipe de fotbal şi public, de
exemplu. A făcut un tur al teritoriilor rezervate negrilor sau bantustanelor (vezi nota de la sfârşitul acestei Părţi).
A sperat să desprindă din cadrul majorităţii negre o mică clasă burgheză neagră care să aibă o contribuţie
marginală la prosperitatea ţării - un exerciţiu în folosirea resurselor economice în scopuri politice - şi a încercat
de asemenea să-i împiedice pe indieni şi oamenii de culoare să facă cauză comună cu negrii, oferind celor dintâi
o autonomie internă limitată. Urmau să fie create adunări separate ale albilor, indienilor şi oamenilor de culoare
(metişilor); un colegiu electoral mixt cu o majoritate albă va alege preşedintele care va numi trei prim-miniştri,
care îşi vor forma propriile cabinete; va exista de asemenea un consiliu de miniştri multirasial cu o majoritate
albă. în toată această schemă nu exista loc pentru africanii negri, dat fiind că preponderenţa lor numerică ar fi
distrus poziţia dominantă de care, potrivit unor principii aritmetice, albii se puteau folosi împotriva indienilor şi
oamenilor de culoare (metişilor). Dar acestea au fost gesturi care nu au schimbat nimic în esenţă. Teritoriile
rezervate negrilor au devenit în mod evident un nonsens, iar spoiala constituţională a fost iniţial respinsă de
indieni şi oamenii de culoare şi abia apoi acceptată fără prea multă tragere de inimă.
Au fost analizate şi alte variante de soluţii federale şi confederale. Acestea aveau mai degrabă un caracter
teoretic decât practic. Au fost reluate propunerile privind împărţirea într-un stat negru şi unul alb, dar nu s-a
putut găsi nici o linie de demarcaţie acceptabilă pentru ambele părţi; nu s-a putut vorbi de nepărtinire, în ceea ce
priveşte o corectă împărţire a bogăţiilor, pentru ca ambele părţi să fie împăcate. Şeful Gatsha Buthelezi, care a
dat un nou imbold mişcării Inkatha (creată în 1928) şi care urmărea să o transforme într-un mijloc de negociere
a unui acord non violent cu albii, a propus organizarea unei Convenţii Naţionale în cadrul căreia să se discute
trecerea paşnică către o guvernare a majorităţii într-un stat unit şi având o constituţie acceptată de cele patru
grupuri rasiale. Această propunere a avut extraordinarul merit că a preferat discuţiile luptelor, dar părea că oferă
perspective prea vagi în privinţa unui acord între negri şi albi care să ţină cont de trăsăturile lor predominante.
Nu era clar însă în ce măsură Buthelezi, un şef zulu, poate vorbi în numele altora decât al celor pe care-i
reprezintă sau în numele tinerei generaţii.
373
La alegerile din 1981, Botha a pierdut voturi dar nu şi mandate; planurile lui au fost împiedicare, dar nu
abandonate. Anul următor aripa de dreapta a Partidului Naţionalist, condusă de dr. Andreas Treurnicht,
nereuşind să obţină controlul asupra partidului s-a retras, lăsându-i lui Botha mai multă libertate de a continua
cu schimbările sale constituţionale. Acestea au fost aprobate de electoratul alb cu o majoritate de 2-1 în cadrul
unui referendum desfăşurat la sfârşitul anului 1983 şi acceptate, după unele ezitări, de comunităţile metisă şi
indiană, care au fost incluse în noua legislatură tricamerală cu 85 şi 45 de reprezentanţi faţă de 178 albi. Negrii
au fost excluşi în totalitate, dar li s-a promis o oarecare relaxare a umilinţelor minore specifice apartheidului şi o
anume participare în administraţia locală a propriilor comunităţi. Răspunsul negrilor a fost de respingere
ultragiată, la fel ca cel al lumii din afară. ANC a cărui activitatea fusese interzisă şi-a intensificat acţiunile, atât
în Africa de Sud cât şi în afara graniţelor.
în problemele regionale, Botha a fost la fel de contradictoriu ca şi Vorster. A ridicat steagul păcii, dar nu a
renunţat să tragă. Pe de altă parte a reînviat conceptul unei asocieri a tuturor statelor din sudul Africii. Verwoerd
a cochetat cu perspectiva unui commonwealth african care să ajungă până în Zair (poate chiar să îl includă) şi
sub controlul economic al Africii de Sud. Versiunea lui Botha a fost numită o „constelaţie", dar era prea
nebuloasă pentru a atrage cu adevărat atenţia şi era privită de statele negre ca un simplu plan menit să sporească
dependenţa lor economică de Africa de Sud. Puterea economică a Africii de Sud a contribuit mai mult la a
speria decât a uni statele din zonă. Neîncrederea şi aversiunea faţă de Africa de Sud erau profunde, iar statele
negre preferau să îşi reducă dependenţa faţă de un vecin atotputernic decât să se asocieze cu el. Aceste state au
creat prin urmare Consiliul de Coordonare a dezvoltării din Sudul Africii (Southern African Development Co-or-
dinating Council - SADCC) alcătuit din nouă state negre care, la conferinţele de la Arusha din 1979 şi Lusaka şi
Maputo în 1980 au elaborat planuri ambiţioase pentru cooperare regională şi au obţinut promisiuni de 670
milioane de dolari din surse externe - prioritatea fiind acordată agriculturii şi comunicaţiilor. SADCC a fost o
încercare de tip regional a statelor suverane cu o populaţie de 60 de milioane de locuitori, resurse naturale
importante, dar cu capital, tehnologie sau pregătire managerială inadecvate. Membrii săi au suferit din pricina
secetei, atacurilor directe din partea Africii de Sud, creşterii cheltuielilor destinate apărării şi a unui declin
general al producţiei cu 15-20% în prima jumătate a anilor '80. Primii paşi au fost modeşti, dar organizaţia a
câştigat prestigiu internaţional, iar la cel de-al cincilea său congres de la Harare din 1986 au fost reprezentate
treizeci şi şapte de state. Atâta timp însă cât Africa de Sud nu îşi respecta graniţele, SADCC nu putea produce
suficiente resurse pentru a atrage capitalul străin de care avea nevoie. în 1994, Africa de Sud a devenit membru
al acestei organizaţii, iar SADCC şi-a schimbat numele în Comunitatea pentru dezvoltare din Sudul Africii
[Southern Africa Development Community - SADC) -, care avea doisprezece membri de la Tanzania până la
Africa de Sud plus Mauritius cu un PNB general de 150 miliarde de dolari, cea mai mare parte provenind din
Africa de Sud.
în cea mai mare parte a anilor '80 Africa de Sus nu a avut o politică clară. în pofida dominaţiei sale
militare şi economice în regiune, activitatea sa nu era altceva
decât un amalgam de expediente nesemnificative. Acordul Nkomati încheiat cu Mozambicul a fost iniţial
contradictoriu şi apoi a devenit literă moartă; politica din Angola a fost abandonată, reluată şi apoi iar
abandonată; nici una din tacticile Pretoriei în Namibia nu şi-a atins scopul. Demonstraţiile de forţă au avut
rezultate dezastruoase. Ele au coincis cu dezamăgiri şi jumătăţi de măsură pe plan intern. Teritoriile rezervate
negrilor, majoritatea dintre ele stabilite doar pe hârtie, au devenit un monument pentru inflexibilitatea dogmatică
ce indica un punct mort; brutalitatea poliţiei nu a reuşit să pună capăt protestelor sau revoltelor şi a alimentat
comiterea unor nelegiuiri în străinătate; schimbările constituţionale din 1984 au fost criticate de albi de ambele
aripi ale partidului lui Botha, fiind în egală măsură respinsă de celelalte grupuri rasiale; iar preşedintele însuşi
ezita între a continua şi a reveni la represiune. în 1985, el a anunţat o relaxare a legilor apartheidului care
guvernau problemele de ordin sexual şi cele referitoare la căsătorie, dar nu şi restricţiile impuse de legislaţia
apartheid de tip ornamental de tipul Group Areas Act sau Bantu Education Acts. El a avut în vedere acordarea
unei anumite autorităţi negrilor pe plan local, dar s-a opus din răsputeri participării negrilor la împărţirea puterii
la nivel înalt, chiar şi în forma restrictivă acordată metişilor şi indienilor. Dat fiind că violenţele au condus la
scene de tipul celor de la Sharpeville din 1960 şi Soweto din 1976, principalii parteneri ai Africii de Sud -
printre care se aflau de această dată Statele Unite - s-au îngrozit şi au reînceput să vorbească despre aplicarea
sancţiunilor economice. Capitaliştii occidentali au început să îşi micşoreze investiţiile, iar comunitatea
oamenilor de afaceri albi din Africa de Sud şi-a exprimat sincera consternare când riposta lui Botha a fost mai
degrabă violenţă decât o ramură de măslin.
în 1985, Africa de Sud părea a fi în pragul unei explozii. Această situaţie se repetase atât de des până
atunci, încât părea o insistenţă ridicolă din partea albilor şi a prietenilor lor străini să considere criza o
exagerare: puterea albilor putea fi menţinută prin superioritatea forţei, o inteligenţă superioară şi schimbări care
374
să nu includă concesii în cazul Group Areas Act, Reservation of Separate Amenities Act sau în privinţa
constituţionalităţii dominanţei votului populaţiei albe. La acea dată se înregistra totuşi o nouă situaţie care se
definea prin ceva mai mult decât prin neîntrerupta acumulare de presiuni şi neplăceri, iar cea mai mare
schimbare era acceptarea de către opinia publică - deşi asta însemna o mică secţiune a populaţiei albe - a ideii că
trebuie să se negocieze cu ANC. Cele mai importante obstacole în direcţia schimbării de atitudine au fost în
primul rând credinţa aproape universală (a albilor) că nu sunt necesare convorbirile cu ANC sau orice alt
organism al negrilor şi în al doilea rând credinţa la fel de răspândită că ANC este un scut în dosul căruia se
ascund comuniştii, iar puterea negrilor un preludiu pentru guvernarea de la Moscova. Cea de-a doua convingere,
susţinută de prezenţa printre liderii ANC a unei minorităţi destul de mari de comunişti, a rămas destul de
puternică, dar cea dintâi a devenit subiect de discuţie. în 1985, liderii albi din industrie şi finanţe au avut o
întâlnire oficială cu liderii ANC în afara Africii de Sud, iar la sfârşitul anului crearea Congresului Sindicatelor
din Africa de Sud (Congress of South African Trade Unions) a evidenţiat problemele guvernului create de
menţinerea controlului
asupra muncii organizate. Guvernul a impus cenzura în privinţa rapoartelor referitoare la revoltele negrilor şi la
brutalităţile cu care poliţia a replicat , dar deşi aceste măsuri i-au împiedicat pe ziariştii străini să îşi desfăşoare
activitatea în bune condiţii, ele nu au pus capăt tulburărilor şi nici nu au făcut principalele zone mai uşor
guvernabile. ANC, scos în afara legii şi Frontul Democratic Unit, oarecum legal, au fost principalii beneficiari
ai acestor atacuri la adresa solidarităţii albilor şi încrederii guvernului, deşi acestea, fiind amalgamuri de grupuri
de diferite origini şi cu un caracter diferit, nu au fost nici ele scutite de suspiciuni şi invidii care se puteau
amplifica dat fiind că mai nou cauza negrilor începuse să câştige în putere şi optimism. Cu toate acestea, cea
mai importantă schimbare din aceşti ani a fost instalarea în fruntea agendei politice a problemelor de a şti cum,
când şi în ce măsură se poate trata cu negrii.
Schimbarea s-a datorat într-o oarecare măsură internaţionalizării problemelor din extremitatea sudică a
Africii - internaţionalizare care era un neajuns pentru albii din Africa de Sud - şi opoziţiei manifestată de
guvernele principalelor state albe, care ar fi fost încântate să lase Africa de Sud să îşi rezolve singură problemele
dacă ar fi crezut-o în stare să facă acest lucru. Dar cum statul în stat al albilor şi-a pierdut autoritatea morală şi
se baza din ce în ce mai mult pe forţă, cum albii înşişi s-au divizat între ei tot mai mult şi cum negrii nu puteau
face altceva decât să hărţuiască regimul albilor, dar nu îl puteau înlocui, cel mai probabil lucru era generalizarea
haosului. Ţările care obţineau din Africa de Sud importante resurse minerale sau profituri erau de părere că
haosul trebuia neapărat evitat. Simpla condamnare verbală a apartheidului nu mai era însă de ajuns. Şi nici
sancţiunile economice parţiale sau simbolice. în 1977, ONU a impus o interdicţie mandatară asupra furnizării de
arme către Africa de Sud (care a încurajat producţia Africii de Sud de arme relativ mici, dar a făcut-o să depindă
de furnizorii clandestini de echipament greu şi de tehnologie avansată). Altminteri Margaret Thatcher şi într-o
mai mică măsură preşedintele Reagan au adoptat o politică de afaceri obişnuită, pe temeiul faptului că
prosperitatea va atenua asperităţile rasiale şi va permite albilor să menţină controlul asupra unei situaţii care,
dacă s-ar fi deteriorat sub regimul albilor, s-ar fi deteriorat şi mai rapid fără ei. Din acest punct de vedere
Reagan a putut vedea în UNITA şi RENAMO nişte romantici luptători pentru libertate, dar în 1985 Congresul
SUA a aprobat sancţiuni în plus şi părea probabil că viitorul preşedinte, indiferent cine ar fi fost el, nu se va
opune sancţiunilor severe adoptate de Congres. Thatcher, care credea că ANC nu este nimic altceva decât o
organizaţie teroristă, a încercat să se împotrivească, dar nu a reuşit decât să-i umilească pe partenerii ei din
Commonwealth atunci când au votat în favoarea unor măsuri economice mai severe. (Ea a fost din nou izolată la
viitoarea conferinţă a Common-wealth-ului din 1989.) Adoptând o soluţie de compromis, Commonwealth-ul a
desfăşurat în Africa de Sud un Grup de Persoane Eminente (Eminent Persons Group). Simultan, dar poate nu a
fost o coincidenţă, atacurile Africii de Sud împotriva unor ţări ca Botswana, Zimbabwe şi Zambia au înlăturat
orice utilitate a acestei acţiuni, iar anul următor o misiune condusă de ministrul de externe britanic,
Sir Geoffrey Howe, a suferit un eşec evident: ambele misiuni au sperat să obţină o victorie diplomatică
asigurând legalizarea ANC şi PAC şi eliberarea lui Nelson Mandela, aflat în închisoare încă din 1963. Cu toate
acestea, dat fiind că eforturile Africii de Sud de a desfiinţa ANC au eşuat, s-a impus elaborarea unei noi agende
internaţionale care să includă discutarea şi încheierea unui acord cu ANC.
La fel de încet şi dureros s-a produs şi schimbarea atitudinii în interiorul comunităţii albilor din Africa de
Sud. Vorbind în termeni generali, în anii '70 s-a manifestat un profund sentiment de încredere; în anii '80 această
încredere a început să fie pusă la îndoială. în anii '90 albii, care au fost obligaţi să facă faţă criticilor venite din
exterior, şi-au imaginat că ameninţările la adresa poziţiei lor au început să scadă. Uşurinţa cu care corporaţiile
occidentale, de comun acord cu guvernul au anulat sancţiunile economice împotriva Rhodesiei a redus la
minimum ameninţarea (care niciodată nu a fost prea serioasă) unor acţiuni similare împotriva Africii de Sud. La
sfârşitul anilor '70 a avut loc o refacere economică ce nu fusese previzibilă câţiva ani mai devreme. Creşterea
375
economică a depăşit previziunile şi aceasta în mare măsură datorită exportului, dar şi unei cereri sporite a
consumatorilor interni. Creşterea preţului aurului a umplut trezoreria ţării şi i-a permis să îşi plătească datoriile
externe; au fost reduse taxele; balanţa de plăţi s-a îmbunătăţit. Africa de Sud nu supravieţuia doar, ci prospera în
ciuda tensiunilor interne şi defăimării pe plan extern. Economia sa nu mai era o economie de tip „chilipir" (deşi
creşterea preţului aurului făcea parte din această categorie), se bizuia mai multe pe forţele proprii şi era mai
independentă. Principalele ei neajunsuri erau dependenţa de capitalul şi combustibilul importat, lipsa unei mâini
de lucru calificate şi nesiguranţa pe care o genera mâna de lucru a negrilor. Capitalul era în continuare fluctuant
în pofida riscurilor politice, iar creşterea producţiei interne de petrol s-a făcut atât de rapid încât stoparea livrării
de petrol după revoluţia din Iran din 1979 nu a impus decât restricţii minore în privinţa consumului particular.
Dar piaţa muncii, calificată şi necalificată, a creat probleme mult mai serioase. Lipsa mâinii de lucru calificate a
impus renunţarea la multe proiecte promiţătoare şi a sporit rata şomajului. Organizarea în sindicate a
muncitorilor negri a constituit o sursă de militantism, prin intermediul grevelor sau al violenţei; nu era limpede
în ce mod vor reuşi albii să păstreze controlul asupra muncitorilor negri. Reprezentanţii proletariatului negru
urban, fie şomeri, fie organizaţi în sindicate, puteau deveni aliaţi ai naţionalismului negru tradiţional.
în anii '80 s-a înregistrat un declin în acest sens. PNB a scăzut; investiţiile străine au încetat; inflaţia a
crescut cu 20% pe an; economia a încetat să producă profit care să îi finanţeze viitorul; rezervele au scăzut din
ce în ce mai mult. La cele cinci alegerile parţiale care au avut loc în 1985 electoratul şi-a manifestat nemulţu-
mirea, partidul de guvernământ pierzând prin urmare voturi în favoarea aripii dure a dreptei în circumscripţii
electorale foarte diferite. ANC a suferit o înfrângere zdrobitoare, fără a fi însă desfiinţat: raidurile împotriva
ţărilor vecine menite să le înfricoşeze pentru a-i renega şi alunga pe reprezentanţii ANC nu au avut efectul
scontat. încercările de a controla zonele cu populaţie majoritară neagră prin arestarea a zeci de mii de oameni şi
declararea stării de urgenţă au zdruncinat încrederea, în
special încrederea comunităţii oamenilor de afaceri. Chiar şi evidenta putere militară a Africii de Sud era mai
puţin liniştitoare decât în anii trecuţi. Africa de Sud, deşi nu era nici o putere mondială, nici o superputere, era o
putere deplin modernizată capabilă să cheltuiască 2 000 milioane de rând (circa 1 miliard de lire sterline) pe an
pentru apărare şi era vulnerabilă numai în cazul unui atac asistat de o superputere sau unui război de gherilă
prelungit însoţit de o revoltă internă de amploare. Cu toate acestea, era dependentă de surse externe pentru
menţinerea şi dezvoltarea pe viitor a echipamentului său mai sofisticat; trupele sale de rezervă duceau lipsă de
ofiţeri, subofiţeri şi instructori; iar perimetrul său era extrem de lung.
Pentru a menţine bunăvoinţa sau a nega reauavoinţă a Occidentului, Africa de Sud s-a lăudat cu
mineralele sale nepreţuite fără de care, credea ea, Occidentul nu s-ar putea descurca. Aceste minerale nu
constituiau numai o valoare în sine ci, în anumite cazuri, erau de neînlocuit, singurul deţinător important, cu
excepţia Africii de Sud, fiind URSS. în privinţa manganului, esenţial şi de neînlocuit în producţia de oţel, Africa
de Sud domina producţia şi rezervele mondiale; în privinţa vanadiului, era un producător major şi avea rezerve
enorme; în ceea ce priveşte uraniul, avea rezerve considerabile şi deşi şi alte ţări aveau rezerve de uraniu, cele
mai multe nu dispuneau de un surplus ce putea fi exportat, astfel încât Europa occidentală şi Japonia puteau fi în
mod serios afectate de orice reducere a aprovizionării cu uraniu din Africa de Sud (şi Namibia); în ceea ce
priveşte platina, care este folosită în industria chimică, electrică, a sticlei şi petrolieră, Statele Unite depindeau
de Africa de Sud. într-o oarecare măsură această dependenţă putea fi redusă prin presiune sau prin căutarea unor
înlocuitori, dar faptul că natura a înzestrat aceste două zone - Africa de Sud şi URSS - cu un procent atât de
mare din rezervele mondiale cunoscute dintr-o serie de minerale strategice a fost un element plin de semnificaţie
pe plan internaţional şi în modul prin care albii din Africa de Sud şi-au afirmat punctul de vedere în lume.
în cadrul acestor contracurente confuze şi periculoase s-au evidenţiat două elemente. Elitele politice şi
intelectuale ale populaţiei afrikaner şi-au pierdut credinţa în apartheid care i-a sprijinit până în 1948, când a
venit la putere Partidul Naţionalist. Ele erau mai puţin dogmatice, mai flexibile. Dar deşi au renunţat la
ideologia lor nu erau dispuse să renunţe la putere - sau, în măsura în care unii reprezentanţi ai lor au prevăzut
necesitatea de a-şi mai slăbi monopolul asupra puterii, au fost împiedicaţi să facă acest lucru de electorat, care
nu era de acord cu o astfel de pierdere. Negrii, pe de altă parte, nu erau impresionaţi de o schimbare de atitudine
care li se părea că nu prevesteşte nici o schimbare în realitatea vieţii de zi cu zi a puterii. Evenimentele au avut
un rol mai important decât conferinţele în cadrul cărora câţiva lideri din ambele tabere au ajuns să se cunoască
între ei. Moartea lui Steve Biko a fost unul dintre cele mai scandaloase şi renumite dintr-o serie de incidente
care au creat martiri pentru cauza negrilor şi au făcut ca perspectiva unui rezolvări paşnice a situaţiei să pară tot
mai puţin probabilă. Fiecare martir era o figură căreia compatrioţii supravieţuitori îi erau datori. Generaţia celor
sub treizeci de ani considera că, în fapt, capitalismul sud-african înseamnă exploatare, apartheid şi un regim
poliţienesc; această generaţie nu era interesată să aibă un dialog cu albii, nici măcar cu albii liberali.
Situaţia a fost schimbată de un singur om: F.W. de Klerk. Eşecurile politice ale lui Botha, persoana sa
376
lipsită de carismă şi sănătatea lui şubredă i-au determinat pe colegii lui mai vâEstnici să scape de el. Dintre
candidaţii desemnaţi să îl înlocuiască în funcţie, de Klerk era cel mai conservator, dar el a schimbat atmosfera
politică. A încetat să mai încerce să concilieze aripa dură a dreptei; a încercat să ţină în frâu forţele de securitate,
militare şi poliţieneşti, care acţionau ca şi cum ei ar fi reprezentat legea; a evidenţiat, spre deosebire de stilul lui
Botha, rolul cabinetului şi al parlamentului; a renunţat la politica de destabilizare a guvernelor din ţările vecine;
a permis desfăşurarea de acţiuni de protest şi demonstraţii; a iniţiat convorbiri secrete cu Nelson Mandela; 1-a
eliberat din închisoare pe Walter Sisulu şi alţi lideri aflaţi în închisoare; 1-a eliberat şi pe Nelson Mandela.
Aceste măsuri au indicat hotărârea, probabil ireversibilă, de a negocia cu adevărat încheierea unui acord cu
negrii din Africa de Sud, reprezentaţi în primul rând şi în principal de ANC şi de a da Africii de Sud o nouă
constituţie.
Nelson Mandela era o figură şi mai remarcabilă. împreună cu Oliver Tambo şi Walter Sisulu el alcătuise
un trio al tinerilor lideri africani. In 1963, a fost condamnat la închisoare în urma unui proces desfăşurat la
Rivonia, condamnarea sa părând a fi pe tot restul vieţii. Era vicepreşedinte al ANC, preşedinte fiind Tambo,
care a scăpat din închisoare, dar la acea dată se afla grav bolnav în Suedia. ANC era creaţia unei elite a negrilor
liberali. Deşi baza lui populară s-a extins începând din anii '50, liderii săi au rămas persoane din elită, din
mediul urban şi din clasa de mijloc. Sprijinul financiar îl primea din partea URSS şi a devenit un asociat
apropiat al Partidului Comunist Sud-African {South African Communist Party - SACP) în pofida unei anumite
neîncrederi pe care o avea în această organizaţie a albilor. ANC prefera tactica nonviolentă, dar a sprijinit
violenţa atunci când nonviolenţa nu a dat roade. Spre deosebire de, de exemplu, Black Consciousness
[Conştiinţa Neagră] (un produs al anilor '70 fără speranţă), ANC nu a desconsiderat ajutorul primit din partea
albilor şi nu a fost împotriva albilor din punct de vedere dogmatic. La ieşirea din închisoare, după douăzeci şi
şapte de ani de detenţie, Mandela s-a dovedit un om extrem de cumpătat şi de demn. Dacă de Klerk este cel care
a creat o nouă situaţie, Mandela a fost omul fără de care acest nou început ar fi fost zadarnic.
Amândoi aveau sarcina de a descoperi o bază comună pentru a elabora o nouă constituţie. Amândoi şi-au
dat seama că începutul convorbirilor reprezintă un prim pas şi un preludiu în eventualitatea încheierii unui acord
care ar putea însemna un progres. Amândoi trebuiau să rezolve problema deloc uşoară de a obţine un consens
adecvat, fiecare din partea electoratului său, marginalizându-i pe extremişti. ANC a insistat pe ideea votului
individual. Guvernul a fost obligat să găsească o modalitate de a reconcilia această recunoaştere a drepturilor
majorităţii democratice cu minoritatea albă temătoare, dintre care o parte era ostilă oricărei idei de relaxare a
regimului albilor. ANC a acceptat un sistem multipartid şi o economie mixtă (la fel şi SACP), dar acesta era
însoţit de un control sporit al guvernului asupra economiei decât erau dispuşi să accepte politicienii şi oamenii
de afaceri albi. De Klerk a încercat să îi determine pe Mandela şi ANC să renunţe la violenţă, lucru pe care
aceştia nu erau dispuşi să îl facă atâta timp cât singurele schimbări în ţară erau pentru moment eliberarea lui
Mandela şi a celorlalţi, precum şi evidenta sinceritate şi bunăvoinţă a preşedintelui de a discuta cu liderii negri.
ANC a acceptat totuşi în 1990 să renunţe la violenţă în schimbul eliberării treptate a tuturor prizonierilor politici
şi a suspendării stării de urgenţă, care permitea autorităţilor să opereze în mod arbitrar arestări şi să decidă
condamnări pe termen nelimitat. Guvernul a fost de acord să ridice starea de urgenţă cu excepţia zonei Natal,
care era scena unor acte de violenţă de un tip special - violenţă între negri. în timp ce ANC era la nivelul întregii
ţări reprezentantul incontestabil al întregii comunităţi de negri, în Natal acest lucru era contestat de Inkatha,
mişcarea condusă de şeful zulu Gatsha Buthelezi. Inkatha se bucura de un puternic sprijin în zona rurală Natal,
dar pierdea teren în oraşe în favoarea ANC (sau, înainte de legalizarea ANC, în favoarea Frontului Democratic
Unit care nu era altceva decât tot ANC). Confruntarea care a rezultat a îmbrăcat forma unor violente ciocniri
între zulu şi zulu, în cadrul cărora mii de negri au fost ucişi. Violenţa s-a extins dincolo de Natal, în special în
Transvaal, unde i-a asmuţit pe zulu împotriva altor triburi. Reprezentanţii ANC s-au plâns, fără a fi crezuţi, că
poliţia a ajutat Inkatha, în mod indirect, nefăcând nimic în loc să intervină pentru menţinerea sau reinstaurarea
ordinii şi uneori chiar încurajândîn mod direct violenţa pentru a împiedica guvernul să continue negocierile cu
ANC. Dovezile aduse de poliţie (despre care s-a bănuit că au fost fabricate) în favoarea unei conspiraţii
revoluţionare între negri şi comunişti s-au dovedit a avea acelaşi scop de a împiedica buna desfăşurare a
negocierilor, dar de Klerk şi Mandela şi-au continuat nestingheriţi discuţiile. De Klerk a declarat că trebuie să se
permită şi negrilor să devină membri ai Partidului Naţionalist, acest lucru creând perspectiva existenţei a două
partide de masă - NP (Naţionalist Party) şi ANC (din care puteau face parte deja şi albi) - ca principali stâlpi
politici ai unei Africi de Sud democratice şi nerasiste, în care minoritatea albă nu va fi sechestrată într-un partid
în esenţă minor.
Evoluţia internă a Africii de Sud a constituit în aceşti ani principalul punct pentru dezbaterea referitoare la
eficienţa unor sancţiuni economice internaţionale care, înainte de cel de-al doilea război mondial, s-au
concentrat asupra ameninţării externe pe care o reprezenta Italia pentru Etiopia. Cu cât mai mult această
problemă era generalizată, cu atât mai greu părea de rezolvat, dat fiind că problema în sine era în mod intrinsec
377
complexă, iar diversele ei soluţii practice erau divergente. în general, eficienţa sancţiunilor se baza pe două
elemente combinate: consecinţele lor economice şi impactul lor asupra voinţei politice a diferitelor grupuri din
interiorul ţării afectate de acestea. în cazul special al Africii de Sud sancţiunile au agravat problemele
economice existente ale unei economii aflate în expansiune şi sofisticate, dependentă în mare măsură de
economia internaţională, într-o perioadă de criză economică mondială. Din punct de vedere comercial,
sancţiunile au obligat întreprinderile din Africa de Sud să îşi redirecţioneze afacerile, în special să se îndepărteze
de Statele Unite şi să se reorienteze spre RFG şi Japonia, dar această căutare forţată de noi pieţe nu era în sine
un lucru rău, iar cu ajutorul unor subtile şi mai puţin subtile evitări a obstacolelor impuse de sancţiuni, comerţul
Africii de Sud nu a avut prea mult de suferit. Anumite
pierderi au fost atenuate, dacă nu chiar deplin compensate, iar Africa de Sud a învăţat să supravieţuiască cu
anumite pierderi cel puţin pe termen scurt. Din punct de vedere financiar, retragerea companiilor străine a dat
ocazia companiilor sud-africane să cumpere, adesea la preţuri avantajoase, uzinele şi operaţiunile abandonate de
străinii care au plecat; unii s-au îmbogăţit de pe urma acestor tranzacţii. Mult mai serioasă, deşi la fel de
contradictorie, a fost reducerea fondurilor străine. Africa de Sud a suferit la jumătatea anilor '80, alături de alte
ţări, o criză de plăţi pe care a depăşit-o reeşalonându-şi datoriile, dar care a constituit totuşi un element neplăcut,
amintind de dependenţa sa faţă de capitalul străin. în termeni pur economici, această dependenţă faţă de
creditorii străini a fost compensată de faptul că creditorii ştiau că, dacă refuză să îşi extindă împrumuturile, riscă
să îşi piardă banii şi principalele surse de venituri. Din punct de vedere psihologic însă, şocul a fost puternic şi
un element al acestuia a fost sentimentul că sancţiunile au agravat situaţia şi ar putea aduce numeroase prejudicii
în viitor. Această reacţie psihologică a avut repercusiuni politice, iniţial printre oamenii de finanţe şi industriaşi
şi apoi printre politicieni, care au luat notă de faptul că comunitatea oamenilor de afaceri albi trebuie să participe
la economia mondială şi se teme de izolare. în timp ce albii mai săraci puteau fi determinaţi prin intermediul
sancţiunilor să sprijine politica şi partidele extremiste şi rasiste, clasa oamenilor de afaceri, pe de altă parte, era
influenţată de aceste sancţiuni în sens contrar şi această situaţie a întărit argumentele din afara Africii de Sud
care susţineau continuarea sau chiar intensificarea sancţiunilor, în decurs de câteva luni, în a doua jumătate a
anului 1989 OAS (Organiza-tion of American States), Commonwealth-ul şi ONU nu numai că au afirmat
eficienţa sancţiunilor, ci le-au şi tratat - atât pe ele cât şi promisiunea de a le ridica în schimbul unor schimbări
fundamentale în Africa de Sud - ca pe un instrument important pentru realizarea unor reforme sociale şi
constituţionale pe care de Klerk părea că le-a îmbrăţişat, dar le introducea cu o încetineală deosebită.
Principalele probleme ale anilor 1991-1994 au fost elaborarea şi inaugurarea unei noi constituţii, nerasiale
şi democratice. A fost convocată o Convenţie pentru o Africă de Sud Democratică (Convention for a
Democratic South Africa -CODESA). La ea au participat peste douăzeci de partide. Contextul în care a avut loc
această convenţie era acela al pasiunilor trecute, violenţei persistente şi al temerilor legate de izbucnirea unui
război civil, context contrabalansat de o profundă implicare a conducerii Partidului Naţionalist şi a ANC în
direcţia continuării luptei fără violenţă şi fără întârzieri inevitabile. Esenţa acestei lupte era echilibrul dintre
drepturile majorităţii şi minorităţii, garanţiile prin care minoritatea (albă) putea beneficia de o putere de blocaj
fără a beneficia de dreptul de veto. Principiul guvernării majorităţii, adică guvernarea negrilor, nu era
negociabil, dar condiţiile limitative ale exercitării sale erau negociabile. Negocierile au fost umbrite de existenţa
a numeroase grupuri pe lângă cei doi protagonişti: extremişti albi de diferite grade; PAC şi alte grupuri de negri
(unele din cadrul ANC) neîncrezătoare în Mandela; şi Partidul Libertăţii Inkatha (Inkatha Freedom Party - IFP),
a cărui putere era supraevaluată atât de liderul său, Mangosuthu Buthelezi, care visa la un
domeniu zulu autonom, cât şi de de Klerk, care spera pe moment să alcătuiască împreună cu IFP o alianţă de
dreapta în cadrul noului sistem politic nerasial.
în tabăra negrilor, poziţia lui Mandela nu a fost niciodată cu adevărat ameninţată. Cea dintâi conferinţă
naţională a ANC după treizeci şi trei de ani de existenţă -desfăşurată la Durban în 1991, la care au participat 2
234 delegaţi - a testat şi a confirmat această autoritate, dat fiind că negrii se temeau că puterea lor de a negocia
este în declin, căci lumea din afară plănuia să ridice sancţiunile care jucaseră un rol important în a-1 determina
pe de Klerk să recurgă la conciliere şi democraţie. în timpul lucrărilor CODESA, personalitatea lui Mandela a
reuşit să menţină unitatea ANC în pofida divergenţelor de opinie legate de modul în care erau conduse
discuţiile, a tonului propagandei şi folosirii violenţei despre care mulţi membri ai ANC considerau că a fost
justificată de dezvăluirile referitoare la ajutoarele acordate Inkatha în bani, arme, pregătire militară şi chiar
incitare la luptă a negrilor împotriva negrilor. în tabăra adversă, poziţia lui de Klerk a fost consolidată de un
referendum în care albii au susţinut cu neaşteptată hotărâre - 69% dintr-un total de 89% -accelerarea împărţirii
puterii potrivit prevederilor unei noi constituţii; şi de recurgerea de către oponenţii săi la violenţă, ceea ce a
contribuit, datorită eşecurilor înregistrate, la discreditarea lor, la dezmembrarea alianţei lor şi la înlăturarea
oricărei perspective ca albii să aibă dreptul de a se separa de republica sud-africană. De Klerk însă, a pierdut în
378
favoarea ANC datorită refuzului Statelor Unite de a interveni în favoarea cererilor albilor de a deţine o putere de
blocaj echivalentă cu un veto. Poziţia lui a fost afectată şi de faptul că nu deţinea în mod real controlul asupra
forţelor de securitate şi a armatei sau dimpotrivă că a fost de acord cu anumite încălcări ale legii şi ale unor
instrucţiuni ale poliţiei.
ANC a răspuns presiunilor făcute asupra lui de Klerk prin stabilirea unor date precise referitoare la
formarea unui guvern provizoriu la jumătatea anului 1992, desfăşurarea alegerilor generale pentru adunarea
constituţională în primul trimestru al anului 1993, alcătuirea unui guvern mixt la jumătatea aceluiaşi an şi
adoptarea unei noi constituţii anul următor. Insistând asupra faptului că respectarea acestor termene este extrem
de importantă, ANC 1-a forţat pe de Klerk să îşi reconsidere şi în mare măsură să renunţe la speranţele sale de
a-i menţine pe cei mai intransigenţi dintre albi din Partidul Naţionalist sau de a forma o alianţă cu IFP care să
servească drept contrapondere sau alternativă la actuala alianţă cu ANC. ANC nu a obţinut tot ceea ce a cerut,
dar a renunţat la mai puţine dintre aspiraţiile sale decât guvernul. ANC a dat la o parte cu succes guvernul.
A reuşit să facă acest lucru în parte pentru că forţa sa a crescut în momentul în care de Klerk s-a simţit
obligat să îl elibereze pe Mandela din închisoare şi în parte pentru că opoziţia faţă de iniţiativele CODESA a
dăunat mai mult guvernului decât ANC. Această opoziţie a venit din partea albilor şi negrilor, uniţi de scopul lor
comun de a obţine în cât mai mare măsură transmiterea puterii sau chiar dreptul de se separa, dar dezbinaţi de
modalităţile prin care se putea obţine acest lucru - în special de ideea recurgerii la forţă. S-au aliat în mod dificil
într-o Alianţă pentru Libertate (Freedom Alliance) din care făceau parte Afrikaner Volksfront, condus
de generalul Viljoen, Partidul Conservator, condus de Ferdie Hertzenberg, AWB al lui Eugene Terre-Blanche,
IFP-ul lui Buthelezi, preşedinţii teritoriilor destinate negrilor - Bophuthatswana şi Ciskei - şi alte douăzeci de
grupuri mai mici. Aceste grupuri, exercitând prea puţină influenţă sau mai deloc asupra dezbaterilor consti-
tuţionale, s-au întrebat dacă să participe la alegeri sau să încerce să le boicoteze. Cei doi lideri mai importanţi -
Viljoen şi, în ceasul al doisprezecelea, Buthelezi -au decis să participe. Viljoen s-a despărţit de AWB şi alte
grupări extremiste după o dispută cu Bophuthatswana când şeful Lucas Mangope a invitat Afrikaner Volksfront
să îl ajute să rămână la putere, iar AWB a profitat de ocazie pentru a se implica în mod zgomotos. Mangope a
fost răsturnat de la putere, iar Viljoen a întors spatele celor care recurseseră la violenţă şi a format un nou partid
cu foşti membri ai Partidului Conservator. în Ciskei, colonelul Oupo Gqoso a demisionat după un conflict legat
de plata salariilor şi pensiilor pentru poliţie şi aceste două teritorii - Ciskei şi Bophuthatswana, au fost preluate
de armata sud-africană. Buthelezi, care avea cea mai mare capacitate de a împiedica desfăşurarea alegerilor, era
într-o situaţie fără ieşire, incapabil să obţină mai mult decât un vot fracţional chiar şi în zonele zulu şi incapabil
să obţină din partea lui Mandela şi de Klerk satisfacerea a mai mult decât unei părţi din cererile pe care le făcuse
în privinţa prevederilor constituţiei sau a datei alegerilor. Cu o săptămână înainte de alegeri a declarat că va
participa la alegeri cu condiţia ca Mandela şi de Klerk să facă anumite declaraţii care să restabilească prestigiul
nepotului său, regele zulu (care dădea semne că ar fi plictisit de unchiul său) şi a unor promisiuni din partea
acestora că vor solicita o mediere internaţională în privinţa autonomiei KwaZulu-Natal. Aceste promisiuni au
rămas neonorate. Nu se ştie însă nici acum cu precizie dacă obiectivul lui Buthelezi era autonomia sau
independenţa.
Alegerile s-au desfăşurat în aprilie 1994. La sfârşitul anului 1992 nouăsprezece dintre participanţii la
CODES A au căzut de acord asupra unui program care prevedea crearea unui Consiliu Executiv de Tranziţie
(Transitional Executive Council) care să acţioneze în paralel cu cabinetul naţionalist existent; alegerile să şe
desfăşoare în aprilie 1994 numai cu participarea alegătorilor adulţi; crearea unui stat federal alcătuit din nouă
regiuni, condus de un preşedinte şi până la doi vicepreşedinţi (numiţi de partidele care au obţinut mai mult de
20% din totalul voturilor); formarea unui cabinet alcătuit din nu mai mult de 27 de membri, partidele având
dreptul să numească membrii acestui cabinet în proporţie de 1 pentru fiecare 5% din voturile câştigate;
alcătuirea unei adunări legislative alcătuită dintr-o adunare de 400 de membri (jumătate aleşi pe listele naţionale
şi jumătate pe listele regionale) şi un senat de 90 de membri, câte zece din fiecare provincie; adunări legislative
regionale care să aibă, în funcţie de totalul populaţiei, între 30 şi 100 de membri; o Declaraţie a Drepturilor şi o
Curte Constituţională. Ofiţerii superiori din armată şi-au declarat loialitatea faţă de acest program. Guvernul şi
ANC au căzut de acord asupra faptului că va exista o armată unică, că nu se vor face reduceri în aparatul
administrativ şi nu se va confisca pământ. Adoptarea acestui program s-a datorat insistenţei lui Mandela şi de
Klerk şi faptului că fiecare avea nevoie de celălalt pentru că se
temeau de anarhie. Din punct de vedere tactic au existat anumite divergenţe, căci de Klerk avea nevoie de timp
să diminueze forţa extremiştilor din tabăra sa, în timp ce Mandela nu îşi putea permite prea mult timp de teamă
să nu piardă teren în favoarea extremiştilor din tabăra sa.
Alegerile s-au desfăşurat nestingherite de violenţe, dar au fost tulburate în mod serios şi prelungite de
neajunsurile administrative. S-a declarat că aceste alegeri au fost în mare măsură libere şi corecte, iar această
379
afirmaţie a fost acceptată de principalele partide în ciuda unor suspiciuni legate de gravele nereguli comise de
susţinătorii Inkatha în KwaZulu-Natal. ANC a obţinut o victorie rapidă, dar nu a reuşit să întrunească decât o
majoritate de două treimi - 62,6% din voturi, 252 mandate în adunarea legislativă. Partidul Naţional a obţinut
20,4% din voturi şi 81 mandate, Inkatha 10,5% din voturi şi 43 mandate. Au mai obţinut mandate în adunarea
legislativă alte trei partide, dar acestea nu au ocupat locuri în cabinetul în care ANC a obţinut 18 locuri, Partidul
Naţional şase şi Inkatha trei. în şapte dintre adunările din provincii AND a obţinut majoritatea, dar Partidul
Naţional a obţinut majoritatea în Western Cape (cu ajutorul votului metişilor), iar Inkatha a obţinut majoritatea
în KwaZulu-Natal.
24. RUŞII, CUBANEZII, CHINEZII
După cel de-al doilea război mondial, cunoştinţele ruşilor despre Africa erau reduse. Câţiva călători în
valea Nilului în secolul al XlX-lea, o invazie de tip operă comică, în Somaliland şi Etiopia în anii 1880 şi o
activitate marginală a Bisericii Ortodoxe era tot ce putea opune Rusia ţaristă numeroaselor cunoştinţe culese de
negustorii, exploratorii, misionarii şi guvernele coloniale occidentale; şi dat fiind că mai nici unul dintre
teritoriile africane nu era independent, Rusia nu avea misiuni diplomatice care să observe şi să raporteze despre
evenimentele petrecute pe acest continent. Revoluţia bolşevică a dat un imbold studiilor referitoare la Africa,
dar acestea au fost curând copleşite de importanţa unor preocupări mult mai urgente. După încheierea celui de-al
doilea război mondial, Stalin a încercat să obţină o parte din coloniile Italiei, dar nu a reuşit. în anii' 50 studiile
africane s-au extins, la Moscova a fost creat un Instituit de studii africane (1959) sub conducerea unui eminent
istoric, LI. Potekhin, iar URSS a început să îşi trimită reprezentanţi la conferinţele afro-asiatice. în 1960, a fost
creată la Moscova Universitatea Prieteniei Popoarelor, redenumită ulterior Universitatea Lumumba.
Liderii africani erau prin definiţie împotriva colonialismului şi deci împotriva Occidentului. Mulţi dintre
ei erau socialişti. Pentru Moscova acest lucru era o premisă promiţătoare, dar s-a dovedit mai puţin fructuoasă
decât era de aşteptat din mai multe motive: lupta anticolonială a fost extrem de scurtă şi de paşnică; liderii
africani, începând cu Nkrumah, au aderat la nealiniere; căile familiare Londrei şi Parisului au fost bine
bătătorite; ajutorul sovietic nu a fost niciodată pe măsura ajutorului occidental. Socialismul african nu a reuşit să
creeze o asociaţie puternică cu Mecca socialistă. Acesta era un concept nebulos, derivat în egală măsură din
socialismul occidental şi din comunismul rus. Principalul mijlocitor a fost Partidul Comunist Francez, iar nu
Partidul Comunist Sovietic şi în ciuda faptului că Rassem-blement Democrate Africain (RDA) - creat în
octombrie 1946 la Bamako - a avut în persoana lui Gabriel d'Arboussier un secretar apropiat de gândirea
comunistă, preşedintele Felix Houphouet-Boigny a fost ostil orientării comuniste. Un alt fondator al RDA,
Sekou Toure, nu a fost de nici un folos URSS. înlăturat din federaţia sindicatelor franceze {Confederation
generale du travail - CGT), s-a înscris în varianta africană a acesteia CGTA (ulterior UGTAN), în care
comuniştii erau în minoritate şi a devenit cel dintâi dintr-o serie de preşedinţi africani care i-a izgonit pe ruşi din
ţara sa.
Prima tentativă a Moscovei de a se implica în politica africană la sud de Sa-hara a fost o reacţie la o
situaţie prielnică unei astfel de acţiuni. Guineea, căreia i s-a acordat independenţa în 1959 după ce a refuzat să
facă parte din „communaute" a lui de Gaulle, a apărut ca stat în condiţii foarte dificile. Un stat sărac, cu o
populaţie puţin numeroasă, care se bucura totuşi de o poziţie strategică în colţul sud-vestic al Africii superioare,
un port mai apropiat decât oricare altul de zona de mijloc a Atlanticului, care deţinea o treime din rezervele
mondiale de bauxită şi avea numeroase nemulţumiri împotriva Occidentului. Moscova s-a grăbit să recunoască
din punct de vedere diplomatic acest stat, i-a acordat credite (140 milioane de ruble în 1959), i-a făcut oferte în
privinţa unor schimburi comerciale şi i-a furnizat arme de fabricaţie cehă. Sekou Toure a fost invitat la
Moscova. Hruşciov a promis că va face o vizită la Conakry, iar Brejnev a făcut această vizită. Daniel S. Solod,
care a fost ambasador în Siria şi Egipt, a fost transferat în Guineea cu scopul de a transforma Conakry într-un
centru al influenţei şi activităţii sovietice în Africa de Vest.
Mali şi Ghana au fost incluse mai mult sau mai puţin fortuit în această schemă. Mali (sau Sudan) era ruda
săracă a uniunii de scurtă durată cu Senegalul, care a luat sfârşit în august 1960 sub povara incompatibilităţilor.
Această ţară de dimensiuni mari, aridă şi înconjurată numai de uscat nu avea nimic de oferit unui aliat, dar
Modibo Keita, un socialist de tipul lui Sekou Toure, a fost adus de Guineea în sfera de influenţă sovietică
datorită unei situaţii similare. I s-au oferit credite în valoare de 40 milioane de ruble, iar aeroportul Bamako a
fost pus la dispoziţia Aeroflot. Ghanei, care îşi dobândise independenţa cu trei ani înainte, i s-au oferit la vremea
380
aceea 160 milioane de ruble, deşi iniţial Moscova nu s-a arătat prea interesată de această ţară şi nu şi-a trimis
ambasador decât în 1959. Nkrumah era unul dintre pionii importanţi ai Commonwealth-ului, care nu ascundea
că are nevoie de ajutor din partea Occidentului şi - după părerea sovieticilor - un produs tipic al secţiunii
burgheziei africane dispuse să colaboreze cu britanicii. Dar Nkrumah a fost şi cel dintâi care i-a acordat o mână
de ajutor lui Sekou Toure, a ajutat şi a acordat un sediu adevăratului partid revoluţionar din Camerun - Union
Populaire du Cameroun şi a devenit profund antiamerican după asasinarea prietenului său Lumumba. El era un
pendul care oscila în direcţia cea bună spre Moscova. Ca şi Sekou Toure şi Modibo Keita avea să primească
Premiul Lenin.
Cu toate acestea, în decurs de câţiva ani nu a mai rămas nimic din această constelaţie prosovietică în
Africa de Vest. După căderea regimului lui Nkrumah în 1966, regimul generalului Ankrah i-a izgonit pe toţi
experţii sovietici (circa 1 000), corpul misiunilor diplomatice sovietică, cubaneză şi chineză şi toate misiunile
comerciale est-germane; relaţiile cu URSS au degenerat într-un schimb de insulte reciproce. Mobido Keita a
supravieţuit până în 1968 (când a fost înlăturat de la putere de armată şi ţinut în închisoare până la moartea sa
care a survenit opt ani mai târziu), dar relaţiile cu URSS au fost modeste încă de la început, ajutorul sovietic a
încetat şi în ciuda faptului că s-a raportat că un grup de ruşi făceau prospecţiuni în anii '70 pentru a descoperi
minerale în zona de nord şi de est a statului Mali, toată lumea era de părere că URSS este mai interesat de
găsirea unor terenuri de aterizare
pentru aviaţie şi paraşutişti. Relaţiile iniţiale, destul de promiţătoare, cu Guineea s-au înrăutăţit simţitor în
decembrie 1961, când lui Solod i s-a spus să îşi facă bagajele şi să părăsească Guineea, fiind acuzat de
complicitate într-o conspiraţie comunistă împotriva lui Sekou Toure. Moscova 1-a trimis atunci pe Anastas
Mikoian să încerce să dreagă lucrurile, dar nu a reuşit, iar în 1962 Sekou Tourea a făcut un prim pas pe calea
adoptării unei poziţii de neutralitate acceptând un ajutor american în valoare de 70 milioane de dolari. In timpul
crizei rachetelor din Cuba a refuzat să permită ruşilor să folosească aeroportul din Conakry, pe care ei îl
construiseră. în mod ironic primul avion cu reacţie care a aterizat pe acest aeroport a fost unul francez.
Principala consecinţă a acestor eşecuri înregistrate de sovietici în Africa de Vest a fost imboldul pe care l-
au dat unei noi viziuni a Moscovei despre Africa. Acţiunile ruşilor în Guineea, Ghana şi Mali au avut iniţial un
caracter în parte întâmplător şi în parte ideologic. Principalul lor instrument însă a fost de natură economică:
bani plus sfaturi acordate de experţi. Creditele ruseşti (acordate în condiţii foarte favorabile) urmau să fie
folosite pentru a finanţa principalele proiecte aprobate de ambele părţi, a echilibra balanţa comercială astfel
încât importurile de bauxită din Guineea sau de cacao din Ghana nu mai trebuiau să fie plătite şi a contribui la
pregătirea militară a vest-africanilor în URSS. Moscova a încercat astfel să detaşeze aceste state de ajutorul
occidental, să deţină controlul asupra exporturilor lor şi să aducă în fiecare dintre ele experţi sovietici. Dar aceşti
experţi s-au dovedit a fi mult mai numeroşi decât era de aşteptat - 3 000 numai în Guineea. Ei au recomandat
mai degrabă lucrări fastuoase decât necesare - cum ar fi un stadion de mari dimensiuni şi un teatru în Conakry -
şi au promovat colectivizarea agriculturii, care era o idee atât de nepopulară încât a determinat nelinişte în
Guineea pe care guvernul a trebuit să o înlăture. Au fost importate cantităţi excesive de produse sovietice;
facturile şi resentimentele s-au acumulat.
Aspectul cel mai neplăcut din punctul de vedere al Moscovei a fost sentimentul tot mai persistent că ruşii
nu sunt interesaţi decât să încheie afaceri avantajoase de pe poziţii de forţă. Acest lucru nu era prea frumos. în
anii '60, URSS a plătit mai mult decât era preţul mondial pentru cacaoa din Ghana. URSS a fost pentru Ghana
un cumpărător constant asigurat, iar atunci când preţurile mondiale au scăzut, cumpărătorii sovietici au rezistat
reducerilor reducând aprovizionarea altor pieţe. Contractele încheiate cu ruşii au menţinut preţurile pe pieţele
tradiţionale ale Ghanei la nivele mai mari decât ar fi putut fi în alte condiţii. în Guineea, pe de altă parte, dorinţa
sovieticilor de a achiziţiona cât mai multă bauxită a depăşit orice ar fi putut semăna cu generozitatea sau tactul.
După ce experţii ruşi au făcut prospecţiuni în depozitele de la Kindia, a fost creată o companie aşa-numită
comună; ea aparţinea şi era condusă exclusiv de ruşi. Profiturile acestei companii au fost alocate iniţial unui
cont destinat să compenseze achiziţionările de arme şi de alte bunuri sovietice, dar s-a jonglat cu ele în cel mai
necurat stil neocolonial. în plus, URSS s-a angajat să plătească suma derizorie de 6 dolari pe tona de bauxită
până în 1976 când preţul a fost ridicat la 16 dolari - care reprezenta numai două treimi din preţul mondial. Reaua
voinţa generată în acest fel s-a combinat cu refuzul ruşilor de a ajuta Guineea
să îşi construiască o flotă pentru pescuit sau de a renunţa la orice era pescuit în apele din Guineea, o meschinărie
prostească în total contrast cu est-germanii şi cubanezii care erau dispuşi să cedeze o parte - iar în cazul
cubanezilor întreaga cantitate - din recolta pescuită. în concluzie, Guineea, Ghana şi Mali nu au servit
obiectivelor practice ale URSS şi au înrăutăţit imaginea URSS în Africa.
Ele au reprezentat însă un teren de testare, căci în acea perioadă Moscova îşi contura un nou stil, mai
pragmatic după moartea lui Stalin din 1953. Moartea lui Stalin a încurajat un ferment intelectual pe care
381
temperamentul lui Hruşciov 1-a stimulat. Categoriile dogmatice rigide în care a fost trasată gândirea comunistă
stalinistă au fost descătuşate, iar Hruşciov un om în vârstă departe de a fi un intelectual şi foarte grăbit, era mai
mult decât dornic să câştige fără să îşi facă prea multe probleme. Africa, aflată întotdeauna în fruntea agendei
politice a ruşilor, nu era o cauză grăbită al acestui nou stil, a cărui principală sursă externă era probabil hotărârea
noilor lideri de a găsi temeiuri pentru a pune capăt disputei cu Tito. Acest lucru avea însă şi implicaţii pentru
politica africană. Căutarea de prieteni în Africa nu trebuia să se limiteze la liderii a căror credibilitate putea trece
testul sistemului stalinist, pe care de fapt nu l-ar fi trecut nici unul. Naţionaliştii, dat fiind că aveau o orientare
socialistă, au devenit prieteni şi aliaţi acceptabili. Aşa-zisa cale „necapi-talistă" - o definiţie vagă pe placul lui
Hruşciov - a devenit respectabilă. In acest context legăturile cu Sekou Toure, Nkrumah şi Keita puteau fi
menţinute fără a încălca postulatele de bază sovietice şi, în pofida faptului că aceste legături nu provocau decât
dezamăgire, politica ce le-a încurajat a supravieţuit. în consecinţă, Moscova a avut un amplu teren de mişcare
pentru manevrele diplomatice.
Moscova a început să fie mai bine informată. Institutul pentru studii africane a luat amploare, în special
secţiile sale economică şi socială, iar la moartea lui Potekhin în 1965, funcţia de director a fost preluată de V.G.
Solodovnikov, un economist (care începând din 1976 a devenit ambasador în Zambia). Solodovnikov a fost
numit de asemenea în fruntea Consiliului Coordonator pentru studii africane, creat de Academia de Ştiinţe în
1966. în 1970, URSS avea 350 de cercetători care se ocupau de etnografia, economia, legislaţia, istoria şi
geografia Africii; douăzeci şi doi dintre ei au ajuns la rangul de doctor în ştiinţe. Când Solodovnikov a plecat de
la institut, statutul directorului acestui institut era atât de important încât el a fost înlocuit de fiul ministrului de
externe, A.A. Gromîko. Astfel de studii se făceau şi la Leningrad şi în universităţile din ţările est-europene.
Fie că acesta era motivul fie că nu, au existat mari diferenţe în modul în care Moscova a gestionat crizele
şi ocaziile oferite de cele două mari războaie civile din anii '60, din Congo şi Nigeria. în primul caz, URSS a
început prin a sprijini intervenţia ONU, în parte pentru că Lumumba - ales de Belgia pentru a conduce noul stat
- corespundea ideii Moscovei despre ceea ce înseamnă un socialist african de dreapta; dar atunci când Lumumba
a fost înlăturat şi ulterior ucis, Moscova a criticat modul în care Hammarskjold a tratat situaţia şi a ameninţat cu
o intervenţie militară unilaterală în sprijinul succesorului lui Lumumba, Antoine Gizenga, care însă nu se bucura
de sprijinul necesar în ţară sau în afara graniţelor (ostilitatea Sudanului a
pecetluit soarta revoltei sale din provincia orientală); rebeliunea sa a dat naştere unei alianţe temporare între
Kasavubu şi Chombe, care era în detrimentul obiectivelor sovieticilor; iar rezultatul final - instalarea lui
Mobutu, negrul în care îşi puseseră speranţele Statele Unite - a fost însoţit de închiderea forţată a ambasadei
sovietice din Kinshasa. URSS s-a retras afectat de propriile erori. El a reuşit de asemenea să jignească marea
majoritate a membrilor OUA, care a fost creată în 1963 în mare măsură ca o consecinţă a acestui război.
în schimb, Moscova şi-a consolidat în mod considerabil poziţia în Nigeria în timpul războiului civil din
această ţară. Aceasta a fost o victorie a pragmatismului asupra ideologiei. URSS nu s-a grăbit să acorde atenţie
Nigeriei. Deşi la câteva luni după proclamarea independenţei (1960) a fost numit un ambasador nigerian la
Moscova, autorităţile sovietice nu au desemnat un ambasador decât în 1964. Simpatiile Moscovei nu erau de
partea nordului dominant sau de partea unui general ca Johnson Ironsi care era considerat un membru al unei
clase feudale, pro-britanice. Dar deziluziile care au venit din partea liderilor civili din Africa de Vest au
determinat Moscova să se reorienteze spre militari de la care se putea aştepta să instaureze regimuri mai stabile
şi care se puteau dovedi prieteni mai previzibili şi mai durabili. Principiile teoretice s-au adaptat şi ele la
necesităţile practice, desemnându-i pe militari drept o forţă populară şi progresistă, care înlătură rămăşiţele
burgheze capitaliste. Gowon, succesorul lui Ironsi, nu era din nord şi a dat de înţeles că vrea să se alieze cu
Awolowo, pe care 1-a eliberat din închisoare. (Awolowo s-a bucurat de sprijinul Moscovei imediat după
proclamarea independenţei, când a devenit cel dintâi lider al opoziţiei în parlamentul federal. Moscova spera
acum, în mod eronat, că Gowon îl va numi pe acesta prim-ministru.) în plus, dat fiind că Ojukwu susţinea
secesiunea Biafrei, era absolut limpede că majoritatea membrilor OUA nu vor fi de acord cu el. Moscova nu şi-a
propus să îi supere. A decis să îl sprijine pe Gowon - şi să îi furnizeze arme.
Negocierile s-au desfăşurat rapid, profesional şi mai lesne, dat fiind că Nigeria negociase deja cu URSS în
privinţa ajutorului economic. Planurile de dezvoltare ale Nigeriei erau atât de ample, încât era greu de obţinut
tot sprijinul necesar din partea Occidentului şi astfel Nigeria, renunţând la profundul său anticomunism, s-a
orientat şi spre URSS şi Europa de est. în 1967, o echipă de cinci experţi sovietici a petrecut patru săptămâni în
Nigeria călătorind în multe părţi din ţară şi studiind posibilităţile pentru crearea unei industrii a oţelului (pentru
acest proiect şi pentru altele URSS a avansat la sfârşitul anului 1968 140 milioane de dolari). Dar o dată cu
izbucnirea războiului civil, problemele lui Gowon s-au redus la una singură: procurarea de arme. Marea Britanie
şi Statele Unite au refuzat să-i dea ce avea nevoie şi de aceea Gowon s-a adresat ambasadorului sovietic,
Aleksandr Romanov, un negociator priceput şi delicat care nu a încercat să impună nişte condiţii imposibile
(Lagosul era oricum dispus să plătească bani gheaţă) şi a înţeles că deşi Nigeria nu poate deveni un stat
382
comunist, ea poate ajunge măcar un stat prieten. La câteva săptămâni după declanşarea ostilităţilor au început să
sosească arme din URSS şi Cehoslovacia, iar ajutorul pentru Gowon a continuat în mod deschis şi ferm. Aceasta
era o politică care îşi atingea
obiectivele limitate. Guvernele nigeriene succesive, toate profund anticomuniste, au păstrat relaţia echilibrată cu
URSS care se crease în timpul războiului civil.
Timp de zece ani după încheierea celui de-al doilea război mondial URSS nu a reuşit să găsească un
punct de intrare în Africa de Nord. Ocazia s-a oferit într-un mod foarte curios. Nasser avea nevoie de arme pe
care nu le putea obţine de la occidentali. El nu îi cunoştea pe succesorii lui Stalin, dar în drumul său spre
Bandung 1-a întâlnit în mod neaşteptat pe Zhou Enlai pe aeroportul din Rangoon. I-a prezentat situaţia grea în
care se află, iar Zhou i-a sugerat să se adreseze Moscovei. Zhou a promis să pună o vorbă bună pentru el. După
mai multe discuţii care au avut la Cairo şi Praga, ruşii l-au trimis pe Şepilov la Cairo să îi dea de înţeles lui
Nasser că poate face ce doreşte cu comuniştii egipteni: tranzacţia cu arme nu va prevedea că aceştia vor
beneficia de pe urma pactului. Atunci când, un an mai târziu, americanii au refuzat să contribuie la finanţarea
barajului Assuan, Nasser a declarat că va continua în acelaşi mod. A contat pe ajutorul sovietic. Aceasta a fost o
şansă pentru URSS şi după unele ezitări, Moscova s-a oferit să asigure finanţarea primei faze a construcţiei.
Când Franţa şi Marea Britanie au încurajat Israelul să invadeze Egiptul şi i s-au alăturat în încercarea de a-1
înlătura de la putere pe Nasser, poziţia Moscovei s-a consolidat.
Această relaţie de convenienţă a durat atâta timp cât în fruntea celor două ţări s-au aflat Nasser şi
Hruşciov. URSS i-a oferit lui Nasser mijloace de transport pentru incursiunea sa în Yemen din 1962, iar doi ani
mai târziu Hruşciov a participat la ceremonia de inaugurare a Barajului de la Assuan. Acest lucru s-a petrecut cu
câteva luni înainte de înlăturarea lui de la putere. Colaboratorii săi începuseră deja să îl acuze că îi acordă prea
multă preţuire lui Nasser. îndoielile în privinţa lui Nasser au crescut atunci când acesta a refuzat să sprijine
URSS împotriva Chinei în disputa legată de faptul că URSS este sau nu o putere asiatică şi poate participa sau
nu la o a doua conferinţă organizată la Bandung. în timpul atacului Israelului împotriva Egiptului din 1967,
Cairo a acuzat Kremlinul că acordă un sprijin militar şi diplomatic neînsemnat. Când Nasser a murit în 1970,
prezenţa sovieticilor în Egipt a devenit la fel de incomodă pe cât era de numeroasă. în 1972, Sadat a cerut
retragerea imediată a celor 20 000 de consilieri şi experţi sovietici. Ei au părăsit ţara într-un interval de şapte
zile. Sadat şi-a însuşit toată aparatura şi tot echipamentul acestora.
Nasser şi Hruşciov erau amândoi nişte şefi de stat sinceri. Ei au fost capabili să depăşească suspiciunile
inevitabile unui dialog între două state. Succesorii lor nu au dispus de acest talent. Sadat suspecta Kremlinul că
urzeşte cu Aii Sabry şi alţi adversari ai săi din interiorul ţării. îl suspecta pe Brejnev că vrea să încheie un acord
global cu Nixon care va pune capăt ajutorului acordat arabilor de oricare dintre superputeri în lupta împotriva
Israelului. A fost profund afectat de faptul că a fost de două ori la Moscova să ceară ajutor în acelaşi an, dar s-a
ales cu mai nimic. La rândul său, Brejnev îl suspecta pe Sadat, pe care pe bună dreptate îl considera mult mai
puţin radical decât Nasser, că încheie tranzacţii murdare cu saudiţii bogaţi şi cu americanii, în războiul din 1973,
URSS, trecând peste propria mândrie în încercarea de a recâştiga terenul pierdut, a salvat şi a înarmat Egiptul,
dar acesta a fost doar un interludiu în evoluţia lui Sadat, care s-a detaşat de alianţa lui Nasser cu ruşii şi a dus
tratative cu
Carter şi Begin la Câmp David. în 1976, Sadat a abrogat tratatul cu URSS din 1971. Kremlinul a pierdut astfel
cel mai important aliat din Africa.
Nici în Sudan URSS nu s-a bucurat de mai mult succes. Moscova era dispusă să recunoască şi să salute
proclamarea independenţei Sudanului; autorităţile sovietice l-au etichetat pe Abboud, când a preluat puterea în
1960, drept un militar progresist şi au fost în continuare încurajate de lovitura de stat organizată de Nimeiri în
1969. Nimeiri i-a acordat comunistului Muhammad Ahmed Mahgoub un loc în cabinet, iar coincidenţa unor
lovituri de stat similare în Somalia şi Libia a creat plăcuta iluzie a apariţiei unui bloc de stânga alcătuit din
aceste ţări şi Egipt. Dar anul următor, Nimeiri 1-a alungat pe Mahgoub din Sudan, iar atunci când acesta a
revenit şi a organizat o revoltă, a ordonat să fie executat. Acest lucru a fost foarte neplăcut pentru Moscova, care
a salutata lovitura de stat în speranţa că va fi încununată de succes.
Mult mai importantă decât Sudanul şi mult mai îmbietoare decât Egiptul era Algeria. Mers el-Kebir era o
bază navală la fel de importantă ca Alexandria, iar prin situarea sa în vestul Mediteranei oferea posibilitatea de a
concura NATO - o contralovitură dată succeselor înregistrate de NATO prin aderarea la alianţa occidentală a
Greciei şi Turciei. Dar relaţiile ruso-algeriene nu au fost niciodată comode. Moscova nu era foarte încântată de
FLN, ai cărui lideri păreau a se situa la polul greşit al spectrului socialist. Moscova a ezitat să provoace
neplăceri Partidului Comunist Francez şi derivaţiei sale algeriene, ambele fiind ostile FLN. A ezitat în egală
măsură să îl supere pe de Gaulle, atâta timp cât acesta a fost un ghimpe în coasta Washingtonului. URSS nu a
recunoscut FLN ca partid de guvernământ decât în 1960 (China 1-a recunoscut în 1958), iar sprijinul sovietic a
383
rămas neînsemnat până când eşecul loviturii de stat organizată de generalii francezi în 1961, urmat de o a doua
conferinţă de la Evian în 1962, au confirmat succesul FLN. Moscova 1-a sprijinit atunci cu mult entuziasm pe
Ben Bella până la înlăturarea sa de la putere în 1965 când, cu o grabă total nepotrivită, a căutat să câştige
prietenia lui Boumedienne cu tot atâta zel.
Problema Algeriei era de a capta bunăvoinţa celor mai binevoitori din cele două lumi, URSS şi Franţa, şi
de a obţine tot ce este mai bun din partea amândurora. Ea şi-a extins legăturile comerciale cu URSS printr-o
serie de acorduri comerciale, a trimis sute de tineri la studii în URSS şi a acceptat ajutorul acordat de circa 2 000
de tehnicieni ruşi şi la fel de mulţi consilieri pe probleme militare. Ea a angajat însă în egală măsură tehnicieni
francezi şi de alte naţionalităţi; şi-a făcut un titlu de glorie onorând lideri nonconformişti ca Tito şi Ceauşescu; şi
a considerat că atât flota rusească cât şi cea americană trebuie să se retragă din Mediterana. Algeria a devenit un
prim exemplu al principalelor dificultăţilor întâmpinate de URSS în Africa. Simpatiile ideologice au condus la
acordarea unui ajutor militar, dar la nimic altceva. Economiile sovietică şi algeriană nu erau complementare;
numeroasele lor nevoi şi resurse nu se potriveau. Marocul putea furniza URSS cantităţi mult mai mari decât
Algeria de fosfaţi de care avea nevoie pentru agricultura sa înapoiată; dar Marocul se opunea din punct de
vedere ideologic URSS şi nu era în bune relaţii cu Algeria.
In Africa de Est, URSS a înregistrat numeroase eşecuri. In Tanzania, Nyerere nu a făcut un secret din
faptul că nu avea încredere nici în Moscova şi nici în Washington. în Kenya, URSS a făcut o greşeală tactică
gravă atunci când 1-a susţinut pe Oginga Odinga care, în momentul proclamării independenţei, părea a fi
preferatul lui Kenyatta, dar şi-a forţat norocul, iar în 1966 a căzut în dizgraţie. Deşi Kenya nu avea un acord cu
URSS privind furnizarea de arme, în ţară au ajuns arme de fabricaţie sovietică şi cehă, care au fost găsite pe
proprietatea lui Odinga. Kenyatta a acuzat Moscova că a organizat şi a finanţat o conspiraţie împotriva sa şi pe
Odinga că este agent comunist. Diplomaţii ruşi şi alţi diplomaţi din ţări comuniste au fost expulzaţi din ţară. Cel
mai bun lucru pe care Moscova îl putea face în această situaţie era să păstreze relaţii mai bune cu Uganda, ceea
ce a şi făcut chiar şi în timpul guvernării crâncenului Amin (la curtea căruia a fost trimis în 1972 ca ambasador
un adjunct al ministrului de externe sovietic, Alexei Zaharov). Dar Uganda era cel mai puţin promiţător dintre
statele est-afri-cane din punct de vedere geopolitic.
Compensaţia a fost găsită mai la nord. în 1963, URSS a încheiat un prim acord cu Somalia, oferind
credite şi subvenţii de până la 35 milioane de dolari. Legătura cu această ţară a fost consolidată după lovitura de
stat din 1969, în urma căreia a venit la putere colonelul Siad Barre. Rezultatul a fost crearea unei baze navale la
Berbera, a unei baze aeriene la Hargeisa, depozitarea de rachete nucleare şi alte arme şi înlesniri pentru
serviciile de informaţii şi telecomunicaţii. în 1972, când poziţia URSS în Egipt şi Sudan a devenit nesigură,
mareşalul A. Greciko, ministrul rus al apărării, a făcut o vizită în Somalia. Doi ani mai târziu a făcut o vizită în
această ţară preşedintele Podgornîi, care a încheiat un tratat de prietenie şi colaborare pe o durată de zece ani
care, printre altele, anula datoria Somaliei faţă de URSS - o neobişnuită dovadă de generozitate. în 1977,
ajutorul militar sovietic a ajuns la 250 milioane de dolari, în ţară se aflau 2 000 de tehnicieni militari sovietici,
iar valoarea bazelor şi echipamentelor aflate la dispoziţia sovieticilor era de circa 1 miliard de dolari. Miza
ruşilor era foarte mare.
Toate acestea priveau mult mai mult Oceanul Indian decât continentul african. Preocuparea ruşilor faţă de
aceste ape este veche. înainte de 1917 accesul ruşilor la ceea ce reprezintă un segment al principalei căi
maritime din lume era blocat de Imperiul otoman şi de Persia. Apoi o serie de state arabe şi susţinătorii lor
occidentali au barat calea până când acordul privind livrarea de arme încheiat cu Egiptul în 1955 le-a deschis
drumul spre Orientul Mijlociu şi astfel, prin Marea Roşie, spre Oceanul Indian. Iar în 1971 Aden, la cealaltă
extremitate a Mării Roşii, a devenit parte componentă a statului independent de stânga Yemenul de Sud - un
avanpost strategic extrem de important dacă, sub tutela ruşilor, putea fi inclus într-un grup mai amplu de state
client. URSS, pe măsură ce poziţia sa în Egipt şi Sudan a decăzut tot mai mult, a devenit extrem de preocupat să
contracareze dominaţia americană în Etiopia care, după presupusa anexare a Eritreei în 1952, stăpânea 1 500 km
din coasta Mării Roşii (coasta opusă aflându-se sub controlul celui mai trainic prieten al Washingtonului, Arabia
Saudită).
în plus, în anii '60 Statele Unite au produs racheta Polaris cu o rază de 4 000 km. Această nouă armă
lansată de pe un portavioi -.in Oceanul Indian putea lovi oraşe din URSS. Prima reacţie a Moscovei a fost o
propunere de a se declara Oceanul Indian zonă liberă de arme nucleare. Când s-a constat că această idee nu a
avut nici un succes, amiralul S.G. Gorşkov, părintele marinei sovietice moderne, a trimis o forţă simbolică de la
Vladivostok în Oceanul Indian şi a constituit în anii '70 o patrulă permanentă acolo. Astfel dezvoltarea forţei
maritime sovietice, unul dintre aspectele extraordinare al disputei postbelice dintre superputeri, a avut rezultatul
dorit în ape unde era ameninţat cea mai mare parte din petrolul importat de Statele Unite şi de două treimi din
Europa de Vest.
384
La jumătatea anilor '70 evenimentele au oferit Moscovei şansa de a-şi extinde sfera de influenţă în această
parte a lumii. în 1974, Haile Selassie a fost înlăturat de la putere. în starea de confuzie care a urmat, străinii s-au
mişcat foarte prudent. Statele Unite, care se deplasaseră deja de la baza din Etiopia de la Kagnew spre o nou
punct consolidat Diego Garcia din Oceanul Indian, au continuat câtva timp să acorde ajutor financiar, militar şi
pregătire militară Etiopiei. URSS trebuia să aleagă între două variante: aliatul său Somalia era ostil Etiopiei, dar
şansa Moscovei de a-i înlătura pe americani din această zonă era foarte îmbietoare. Moscova a fost multă vreme
preocupată de importanţa Etiopiei. în 1959, când această ţară era în mod clar în tabăra americanilor, Moscova 1-
a trimis pe şeful departamentului pentru Africa din Ministerul de Externe sovietic, A.V. Budakov, ca ambasador
la Addis Abeba. Moscova a lăudat rolul lui Haile Selassie în crearea OUA, a calificat regimul său învechit şi
represiv drept progresist şi i-a acordat un ajutor substanţial. După înlăturarea lui de la putere, Moscova s-a trezit
în posesia unei arme pe care Washingtonul nu o avea. Putea înarma noul regim: Washingtonul nu putea face
acest lucru.
înarmarea Etiopiei însemna periclitarea alianţei cu Somalia, dai" Moscova a sperat să împace şi capra şi
varza. în 1977, s-a decis să facă un pas hotărâtor. Mengistu s-a dovedit omul potrivit pentru a fi sprijinit
împotriva duşmanilor externi şi interni - în special împotriva Somaliei. Moscova a cerut ajutorul lui Castro
pentru a-1 convinge pe Siad Barre să renunţe la disputa cu Etiopia şi să se alăture unei constelaţii de stânga care
avea să fie creată în jurul Etiopiei, Somaliei şi Yemenului de Sud.
Castro îi simpatiza mai mult pe somalezi (şi pe eritreeni) decât pe etiopieni: începând din 1974 în Somalia
se afla o misiune cubaneză de pregătire militară. El a acceptat totuşi propunerea Moscovei. După cum era de
aşteptat, nu a reuşit să îl convingă pe Barre să renunţe la ocazia extraordinară de a anexa mult disputatul Ogaden
de la Etiopia. După aceea, Castro a acţionat a doua oară pe placul Moscovei. El şi-a pus trupele la dispoziţia
Moscovei şi Addis Abebei pentru a-1 înfrânge pe prietenul său somalez. Primele contingente s-au deplasat din
Cuba spre URSS şi apoi spre Africa. Alte unităţi au sosit pe calea aerului şi pe mare din Angola. Acestea i-au
împiedicat pe somalezi să captureze Harar şi Diredawa, au pus capăt înaintării somalezilor şi apoi le-au respins
definitiv atacurile. Contribuţia sovietică la aceste operaţiuni a fost un imens pod aerian via Aden care, începând
din octombrie 1977, a cuprins 550 tancuri T54 şi T55, cel puţin 60 Mig-uri 17 şi 21 şi 20 Mig-uri 23,
rachete aer-sol SAM 2 şi 3, lansatoare de rachete BM 21, artilerie grea de 152 şi 180 mm, sisteme antiaeriene de
autopropulsare, transportoare blindate şi multe altele. Pentru URSS aceasta nu a fost numai o manevră
strategică, ci şi o demonstraţie de forţă, eficienţă şi încredere. A fost uimitor faptul că URSS a recurs pentru
prima oară până atunci la folosirea directă a forţei în Africa, fie şi pentru a-şi proteja poziţia în Egipt. Deşi a
salvat Etiopia de atacul Somaliei, URSS nu a fost de acord cu un contraatac etiopian împotriva Somaliei -
măsură dictată probabil de hotărârea de a nu provoca prea mult Statele Unite şi de a evita o confruntare deschisă
între superputeri. Mengistu, chiar şi cu ajutorul ruşilor, nu a putut face altceva decât să îi oprească pe duşmani şi
să ceară ajutor suplimentar. I s-a spus că ajutorul rusesc şi trupele cubaneze se vor retrage.
înfrângerile suferite de somalezi i-au permis lui Mengistu să amâne atacul împotriva eritreenilor până
atunci când, tot cu ajutor din partea ruşilor şi a cubanezilor, a putut lansa o contraofensivă. Pentru moment
Mengistu a fost salvat - iar URSS implicat sau chiar pus în încurcătură. Etiopia lui Mengistu, ca şi cea din
timpul lui Haile Selassie, era un imperiu pestriţ dominat cu greu de minoritatea creştină a amharilor. în afară de
conflictele cu eritreenii şi somalezii, grupurile Dergue s-au confruntat cu populaţia oromo din sud (care
reprezenta cam jumătatea din populaţia ţării) şi cu tigrinii din nord-vest. La conferinţa islamică de la Taif care a
avut loc la începutul anului 1981, unsprezece membri ai OUA au condamnat unanim reprimarea musulmanilor
din Cornul Africii. S-a dovedit astfel că Etiopia, nici ca aliat nici ca stat dependent, nu constituie un bun stabil
pentru puterea mondială sovietică.
După înlăturarea de la putere a lui Salazar în Lisabona în 1974, URSS 1-a trimis pe V.G. Solodovnikov
ca ambasador în Zambia. Solodovnikov nu mai deţinuse nici un post în diplomaţie. Era directorul Institutului
pentru studii africane. Deţinea o funcţie înaltă în KGB. Accesibil, amabil, dar absent de la petrecerile corpului
diplomatic, a fost însărcinat să facă din Lusaka un centru al serviciilor de informaţii şi de influenţă sovietică, aşa
cum trebuia să se întâmple cu Cairo şi Conakry. Solodovnikov era în egală măsură preocupat de activitatea
ZAPU în Rho-desia şi SWAPO în Namibia, precum şi de problemele Zambiei. Cam în aceeaşi perioadă URSS
şi-a deschis o surprinzător de mare ambasadă în Botswana.
Tot restul deceniului, URSS a adoptat o politică cu riscuri minore în sudul Africii, spre deosebire de
politica sa anterioară din Cornul Africii. A acordat un sprijin minim mişcărilor insurgente din Rhodesia şi
Namibia, suficient pentru a le menţine pe linia de plutire. în Angola, a reuşi să se implice numai prin
reprezentare. Dar a început să se alerteze toţ mai mult. în 1976, generalul (ulterior mareşal) S.L. Sokolov a
călătorit în cursul unui tur al Africii până în Mozambic. Anul următor un grup de nici mai mult nici mai puţin de
unsprezece generali ruşi a fost reperat în sudul Angolei, iar peste încă un an generalul V.I. Petrov a vizitat
Angola şi Mozambicul. Toţi aceşti exploratori erau persoane redutabile. Sokolov făcea parte din cel mai înalt
385
grup al ierarhiei militare, un grup de patru. Petrov era numărul doi al trupelor terestre, servise în Orientul
îndepărtat şi fusese coordonatorul operaţiunilor din Etiopia şi Cornul Africii. Din grupul celor unsprezece
făceau
parte specialişti în planificare, pregătire militară, aprovizionare, transporturi aeriene şi informaţii radio şi
electronice; în acest grup erau reprezentate atât forţele terestre, cât şi cele aeriene. Observaţiile lor nu au fost
urmate de operaţiuni armate. Aceste observaţii erau simptomatice şi evidenţiau conştiinţa Kremlinului că într-o
bună zi astfel de operaţiuni ar putea fi de dorit.
Cu câtva timp înainte, dar ceva mai departe pe hartă, o delegaţie prestigioasă de la Institutul de studii
africane a vizitat (1976) Madagascarul şi Mauritius pentru a face dovada interesului pe care îl au sovieticii
pentru această zonă. In 1975, Madagascarul s-a orientat spre stânga, o dată cu venirea la putere a lui Didier
Ratsirake, în timp ce în insulele Comore, Aii Soilih (asasinat în 1978) şi-a orientat şi el ţara spre stânga. Tot
astfel s-au petrecut lucrurile în cazul lui France-Albert Rene din Seychelles în 1977.
Dar cele mai însemnate evoluţii din anii '70 din sudul Africii au fost consecinţa căderii regimului
portughez. în Mozambic, Sarnora Machel a instaurat, în principiu fără nici un fel de opoziţie, un regim
monopartid, care avea un caracter vădit de stânga în privinţa politicii interne, dar nealiniat în relaţiile cu
blocurile de putere externă. în Angola, lupta pentru succesiune a fost mult mai disputată şi a provocat una dintre
cele mai stranii intruziuni din întreaga istorie a continentului: sosirea în forţă a cubanezilor. Această manevră
surprinzătoare a fost grăbită de temperamentul personal al lui Fidel Castro, dar ar fi fost imposibilă fără ajutorul
ruşilor şi aprobarea lor. Ea a furnizat Moscovei un instrument prin care să acţioneze într-o zonă unde era dificil
de acţionat în mod direct şi (ca şi în cazul Washingtonului) care nu era suficient de bine cunoscută pentru a
acţiona cu rezultate pozitive. Această manevră a condus de asemenea la folosirea trupelor cubaneze în Cornul
Africii.
Ca urmare a sancţiunilor economice impuse de americani Cubei, Castro a devenit la vremea aceea foarte
dependent de URSS: o serie de dezastre economice pe plan intern l-au adus în situaţia de a fi la cheremul
Moscovei. Dar Moscova nu ar fi apelat la el în cazul Africii, dacă ideea de a câştiga teren acolo nu i-ar fi
aparţinut chiar lui Castro. Africa a reprezentat întotdeauna un punct de atracţie pentru Castro. Cuba era prea
mică pentru el; încercările lui de a-şi extinde revoluţia în America Latină au fost sortite eşecului; iar atunci când
îşi amintea că „în venele noastre curge sânge african" şi vorbea despre africani ca despre fraţii şi surorile sale, el
exprima ceva ce exista cu adevărat pentru el şi avea şi un caracter romantic. Voia să fie de ajutor. Timp de doi
ani după ce a venit la putere a trimis instructori pentru a ajuta la antrenarea grupurilor de gherilă în tabere din
Ghana. Doi ani mai târziu, în 1963, o a doua misiune pentru pregătire militară s-a deplasat în Algeria. Dar aici
antrenamentul s-a transformat în ceva mai mult. Când Algeria s-a implicat în confruntări de graniţă cu Marocul,
Castro i-a trimis lui Ben Bella trei vase şi un avion încărcate cu echipament, însoţite de cubanezi care ştiau să
manevreze acest echipament. Aceşti cubanezi s-ar fi implicat cu siguranţă în lupte, dacă acestea nu ar fi luat
sfârşit chiar înainte de sosirea lor pe câmpul de luptă. Trupele de luptă au fost atunci retrase, dar misiunea de
pregătire militară a rămas până când Ben Bella a fost răsturnat de la putere în 1965.
694 Pete?- Calvocoressi
Castro s-a implicat şi în Congo. Câţiva consilieri şi un mic corp de luptă de circa 200 de oameni şi Che
Guevara personal s-au dus în ajutorul urmaşilor lui Lumumba, dar lovitura de stat organizată de Mobutu la
sfârşitul anului 1965 a pus capăt acestei aventuri. Câţiva dintre consilieri au trecut râul Congo în BrazzaviUe,
dar atunci când anul următor, misiunea cubaneză din Ghana a fost retrasă în urma înlăturării de la putere a lui
Nkrumah, expediţiile africane ale lui Castro au părut a fi la fel de inutile ca şi cele trimise în America Latină.
Acest lucru nu 1-a făcut însă să-şi piardă interesul faţă de Africa. începutului făcut la BrazzaviUe i s-a
alăturat în curând un nou pas la Conakry - cea mai apropiată capitală de zona Caraibilor şi un centru pentru
pregătirea grupărilor de gherilă care să lupte împotriva portughezilor în Guineea-Bissau. Castro a organizat şi o
forţă internă de securitate şi un corp de gărzi de corp pentru Sekou Toure şi altele pentru preşedinţii Alphonse
Massemba-Debat în Brazzaville şi Siaka Stevens în Sierra Leone. (în anii '70 şi-a extins aceste servicii în
Yemenul de Sud, provincia Dhofar a Omanului şi înălţimile Golan.)
în anii '60, Castro a avut legături cu mişcările de eliberare din toate coloniile africane ale Portugaliei.
Situaţia din Angola era foarte dificilă. Au apărut zeci de mişcări de eliberare, dar în cele din urmă din toate
acestea s-au afirmat trei forţe majore: MPLA a lui Agostinho Neto, FNLA a lui Holden Roberto şi UNITA a lui
Jonas Savimbi. FNLA părea cea mai eficientă dintre ele, dar Roberto era anticomunist şi era un apropiat al lui
Mobutu. A obţinut ajutor din diverse ţări: Zair, China, România, Libia şi Statele Unite (care au fost de partea
Portugaliei până în ultima clipă, dar la începutul anului 1975 au început să acorde ajutor FNLA). URSS 1-a
sprijinit pe Neto, dar numai sporadic; cu un an înainte de înlăturarea de la putere a lui Salazar, ajutorul din
partea sovieticilor s-a micşorat atât de mult, încât Neto s-a reorientat din disperare spre Scandinavia şi Cuba. La
şase luni după lovitura de stat de la Lisabona, Moscova şi-a reluat ajutorul, iar atunci când FNLA a atacat
386
MPLA în martie 1975,1-a salvat pe Neto trimiţându-i în grabă alimente şi arme pe calea aerului via Conakry şi
Brazzaville şi pe mare. în octombrie, China s-a retras din competiţie, incapabilă să egaleze ajutorul acordat de
ruşi MPLA care - potrivit CIA - primise până atunci din URSS şi alte ţări est-europene arme în valoare de 80
milioane de dolari. România s-a retras şi ea, dar Statele Unite, după unele ezitări, au continuat să furnizeze
ajutor şi au irosit o mulţime de bani.
Aceste succese ale MPLA nu au avut nici un rezultat pentru că în octombrie, cu patru săptămâni înainte
de data fixată pentru proclamarea independenţei, Africa de Sud a invadat ţara. în noiembrie, MPLA s-a
autoproclamat guvern provizoriu; alte state africane s-au grăbit să recunoască acest guvern şi să condamne
invazia sud-africanilor şi pe susţinătorii săi americani; iar Nigeria i-a dat lui Neto 20 milioane de dolari. Cu
toate acestea, poziţia lui Neto era precară. De data aceasta a fost salvat de Castro.
Castro şi Neto au devenit prieteni. Ajutorul Cubei a umplut golul creat atunci când Moscova a diminuat
foarte mult ajutorul său în perioada 1973-1974. în aprilie şi septembrie 1975, în taberele MPLA au sosit câteva
sute de consilieri cubanezi,
iar atunci când Neto i-a cerut lui Castro la începutul lunii noiembrie trupe de luptă pentru a face faţă sud-
africanilor, acesta s-a grăbit să îl ajute. Prima unitate a sosit pe calea aerului două zile mai târziu. Ea era
alcătuită din optzeci şi doi de oameni îmbrăcaţi civil, premergătorii a ceea ce avea să devină o armată de 20 000-
30 000 de oameni. Primele întăriri maritime au sosit la sfârşitul lui noiembrie, iar această primă traversare a
oceanului de circa 10 000 km a fost urmată de alte patruzeci şi unu în timpul celor şase luni de ostilităţi active.
La un moment dat nu mai puţin de cincisprezece nave se aflau simultan pe mare în direcţia est, cea mai mare
procesiune de oameni şi material de peste Atlantic de când americanii s-au îndreptat spre Africa de Nord şi
Europa pentru a lupta împotriva lui Hitler. Efortul maritim a fost completat de un pod aerian în care avioanele
de modă veche cubaneze Britannia după ce au aterizat în Barbados, au zburat spre Guineea-Bissau şi
Brazzaville. Atunci când punctul de alimentare din Barbados a fost desfiinţat, sub presiunile făcute de
americani, datorită refuzului de a alimenta avioanele, a fost improvizat un nou astfel de punct pe insulele Capul
Verde.
Expediţia cubaneză în Angola a fost o acţiune care s-a bucurat, în schimb, de succes. Eşecul ei ar fi fost
pus pe seama prezenţei cubanezilor în Africa şi poate chiar pe seama regimului condus de Castro din Cuba. Dar
succesul nu a fost complet. MPLA nu a obţinut o victorie totală asupra rivalilor săi pe plan intern, în special
asupra UNITA care a continuat să activeze în sudul Angolei. Expediţia nu s-a desfăşurat aşa cum se aştepta
Castro. El a sperat ca trupele lui să revină în Cuba peste şase luni, iar la sfârşitul lui martie 1976 încă mai
aştepta să se întâmple acest lucru. între timp, forţele sale maritime, care au concentrat o mare parte din întreaga
armată de 160 000 de oameni a Cubei, au fost obligate să rămână în Angola pe termen nelimitat pentru a-1
menţine la putere pe Neto, iar după moartea sa pe succesorul său, Jose Eduardo dos Santos. Deşi ruşii au
suportat cheltuielile, donchijotismul lui Castro a impus cerinţe istovitoare şi sacrificii din partea a mii de
cubanezi - să lupte, să moară sau să sufere numeroase privaţiuni întorşi acasă. Spre deosebire de piemontezii
trimişi de Cavour să se înnămolească în noroaiele din Mont-Cenis, cubanezii nu se puteau mulţumi cu gândul că
fac aceste sacrificii pentru independenţa ţării lor.
Nimeni nu a fost generos cu Africa, iar ruşii au fost printre cei mai puţin generoşi. Dacă ajutorul
economic constituie un instrument diplomatic major, atunci modul în care ruşii au folosit acest instrument a fost
foarte nepotrivit: ei nu au ţinut nici măcar pasul cu celelalte puteri. La sfârşitul anilor '70 totalul ajutorului
acordat zonelor de peste mări de ruşi reprezenta 0,02% din PNB. Chiar şi Italia stătea mai bine. (Statele cele mai
generoase au fost Suedia, Olanda, Norvegia şi Franţa, cu procente de 0,99; 0,85; 0,82 şi 0,6% din PNB. Marea
Britanie a atins 0,38%, Statele Unite 0,22%, Elveţia 0,19%, iar Italia 0,09%. Deşi există diferite modalităţi de a
stabili aceste procente, acestea nu afectează practic acest clasament.) Din totalul ajutorului net acordat Africii,
URS Sa acordat, potrivit tuturor surselor - atât interne cât şi externe - mai puţin de 3%. Prin urmare, ajutorul
economic nu a fost tratat de URSS ca un instrument major, ci ca o investiţie politică minimă.
Pe de altă parte, efectele ajutorului sovietic ar fi putut fi mai mari decât sugerează aceste cifre pentru că
acest ajutor a fost concentrat într-un număr relativ mic de ţări. S-au remarcat câteva dintre ţările care au
beneficiat de acest ajutor: Egipt, Algeria, Maroc, Guineea, Somalia. Aceste ţări au fost alese din raţiuni politice,
dar puteau fi oricând abandonate din aceleaşi motive. URSS - ca şi alţi donatori - a preferat să investească în
aceste ţări în proiecte industriale de proporţii şi nu, de exemplu, în dezvoltarea agriculturii: în Egipt, de pildă,
barajul Assuan, oţelăriile de la Helwan, uzinele pentru prelucrarea aluminiului de la Nag Hammadi. Tehnicienii
ruşi au fost trimişi tot în anumite zone: din circa 34 000 trimişi în Africa în 1977, numai 5 000 în sudul Saharei.
Proporţia împrumuturilor faţă de donaţii în cadrul ajutorului acordat de ruşi a fost de circa 2:1. Rata
dobânzii era mică de 2,5% sau chiar zero; dar termenele la care trebuiau achitate aceste împrumuturi erau destul
de mici, de obicei între zece şi doisprezece ani, în timp ce împrumuturile occidentale puteau fi rambursate în
387
decurs de treizeci până la patruzeci de ani. URSS s-a dovedit mult mai puţin dispus decât alţi creditori să
anuleze datorii sau să reprogrameze achitarea lor, deşi Somalia a beneficiat de acest lucru în 1974. Plata
datoriilor se făcea în mod normal în bunuri la preţuri fixe, o practică care a condus la multe nemulţumiri din
partea creditorilor, care erau împiedicaţi în acest fel să profite de pe urma creşterilor de preţuri pe plan mondial.
în ceea ce priveşte comerţul, 2% din comerţul URSS se făcea cu ţările africane, dar acest procent
nesemnificativ nu era total nelogic, dat fiind că URSS practica un surplus în comerţul său cu Africa, acesta fiind
mai mult decât suficient pentru a compensa deficitul comerţului său cu Occidentul. Pentru URSS, Africa
prezenta o importanţă redusă din punct de vedere comercial: numai Egiptul şi Guineea au depăşit procentul de
10% în comerţul lor cu URSS.
Ajutorul militar s-a concretizat în două mari categorii. Era vorba pe de o parte de acordarea de material şi
pregătire militară ca parte componentă a preocupării de a-şi face prieteni în aceste zone; şi mai era vorba de
nişte eforturi speciale făcute în vederea obţinerii unui avantaj strategic. Statisticile referitoare la autorul militar
au evidenţiat de aceea salturi în momente critice. în anii '70, până în şi inclusiv 1976, ajutorul militar sovietic şi
al ţărilor est-europene acordat Africii era în medie de 300-350 milioane de dolari pe an. Acest ajutor era cheltuit
mai mult decât echitabil: mai bine de jumătate din aviaţia Africii a achiziţionat avioane sovietice. în 1977, în
special datorită evenimentelor din Angola, ajutorul militar a ajuns la 1 500 milioane de dolari, iar în 1978 încă 1
000 milioane de dolari au fost cheltuite numai pentru Etiopia. Pentru ruşi aceste cifre erau mari şi reflectau
disponibilitatea Moscovei de a-şi extinde influenţa în Africa şi de a plăti pentru acest lucru.
Un alt tip de ajutor s-a manifestat sub forma invitaţiilor şi burselor acordate studenţilor. Pericolul acestui
tip de ajutor este binecunoscut. Studenţii erau adeseori dezamăgiţi de gazdele lor, iar ruşii nu au reuşit mai mult
decât occidentalii să evite incidentele datorate culorii pielii. URSS şi-a deschis braţele pentru a primi studenţi
străini încă din 1922, când la Moscova au sosit primii mongoli, dar programele

substanţiale pentru studenţi au început după cel de-al doilea război mondial. în primul deceniu de după război,
aproape toţi studenţii proveneau din statele satelit europene, dar după decolonizarea Asiei şi Africii şi o dată cu
declanşarea competiţiei din cadrul Războiului rece pentru câştigarea bunăvoinţei Lumii a Treia, s-au făcut paşi
importanţi pentru atragerea unor studenţi din aceste ţări şi din America Latină.
Puţini dintre aceşti studenţi cunoşteau limba rusă. Ei petreceau un an pregătitor în care învăţau limba
(pentru această acţiune fiind recrutaţi 4 500 de profesori) şi făceau un curs de „socialism ştiinţific". Cea de-a
doua jumătate a acestui program îi deranja pe studenţi, dar poate mai puţin decât le plăcea să creadă
occidentalilor. Când studenţii kenyeni au declarat grevă la Baku în 1965 şi au cerut să fie trimişi acasă, printre
nemulţumirile lor se număra şi îndoctrinarea; dar comunismul era o parte componentă a ceea ce URSS avea de
oferit şi mulţi studenţi au abordat acest curs măcar cu o curiozitate iniţială. Dintre cursurile de bază cele mai
frecventate erau cele de medicină şi inginerie.
Studenţii străini din URSS beneficiau de o bursă de 100 de ruble pe lună - o bursă de două ori mai mare
decât cea acordată cetăţenilor sovietici - plus o chirie mică de 2 ruble pe lună, tratament medical gratuit şi o
bursă anuală pentru vacanţă de 100 de ruble de cheltuit în URSS. Cam jumătate din totalul studenţilor din
Lumea a Treia urmau cursurile Universităţii Patrice Lumumba şi mai mult de jumătate din ei proveneau din
Africa. Potrivit unor surse sovietice, numărul studenţilor străini care au studiat în acei ani în universităţile şi
şcolile tehnice din URSS a fost de circa 50 000, fără a-i număra pe cei care urmau cursurile unor şcoli
profesionale sau care făceau cursuri postuniversitare. Această cifră a fost sporită de universităţile şi şcolile de
specialitate din ţările din Europa de est - de exemplu, şcolile din Budapesta şi Berlin au pregătit studenţi africani
în domeniul sindicalismului şi al jurnalismului. Din punct de vedere numeric doar aceasta a fost o contribuţie
folositoare şi binevenită la una dintre principalele nevoi ale Africii, dar (tot statistic vorbind) nu a fost decât o
contribuţia minoră faţă de căile de educare mult mai la îndemână. în anii '60 şi '70 numai în Marea Britanie se
aflau de două ori mai mulţi studenţi africani decât în URSS şi toate ţările est-europene la un loc, iar - pentru a
lua un exemplu - la zece ani după proclamarea independenţei Nigeria avea circa 15 000 de studenţi la studii în
străinătate şi aproape toţi erau în Marea Britanie.
Studentul străin din Europa de est beneficia, ca şi studentul din ţara respectivă, de mult mai puţină
libertate decât studentul aflat în mult mai tolerantul Occident; programul său zilnic era mai deprimant, deşi
RDG oferea ceva din stilul luminos şi lipsit de griji la care visau tinerii porniţi să guste din aventura descoperirii
străinătăţii; era mult mai îndeaproape supravegheat şi chiar separat şi prilejuia mult mai multe neplăceri decât
cea pe care o provoca încercarea de a stârni interesul fetelor din ţara respectivă. în 1963, studenţii din Ghana au
demonstrat în Piaţa Roşie din Moscova după moartea unuia dintre ei într-o încăierare, iar după un incident
extrem de violent 250 de studenţi egipteni au fost expediaţi din URSS în Statele Unite după ce s-au plâns de
condiţiile lor de viaţă şi de cursurile de îndoctrinare pe care trebuiau să le urmeze. Cu alte cuvinte se avea în
vedere un debit.
388
Pentru imensa majoritate a africanilor care rămâneau vrând ne vrând acasă, URSS şi-a început emisiunile
în limbi străine. La sfârşitul anilor '70 se transmiteau 2 000 de ore pe săptămână în opt limbi (China folosea
numai jumătate din acest număr de ore). Dar Africa, exceptând Africa de Nord care folosea serviciile
radiofonice din Orientul Mijlociu, nu era principala ţintă. în 1979, i se afectau 147 de ore pe săptămână, iar în
1966 acelaşi număr de ore. Principalele limbi folosite de transmisiile radiofonice africane erau franceza, swahili
şi hausa care ocupau 66,5 ore, lăsând 80,5 ore celorlalte unsprezece limbi. în afară de serviciul său radiofonic
african, URSS transmitea emisiuni în limba engleză douăsprezece ore şi multe dintre aceste programe puteau fi
ascultate din Africa. Printre alte ţări care aveau emisiuni pentru Africa, RDG ocupa un loc foarte important.
Esenţa programelor era binecunoscutul amestec dintre ştiri şi muzică, dar muzica nu era de ultimă oră şi de
aceea probabil că numărul ascultătorilor era din ce în ce mai mic. Africanilor părea să le placă mai mult
decadenţa occidentalilor decât ceea ce le ofereau ruşii (sau chinezii). Calitatea ştirilor şi aspectul programelor s-
au îmbunătăţit considerabil după anii '50, când lipsa de familiaritate cu zonele cărora li se adresau aceste
emisiuni şi cu cultura lor au dat naştere multor erori şi aprecieri greşite, dar - cel puţin pentru urechea
occidentalilor - aceste emisiuni au continuat să conţină ştiri falsificate, iar realizatorii acestor emisiuni, ruşi şi
chinezi, petreceau foarte mult timp ponegrindu-se unii pe alţii.
Toate aceste tehnici ajutătoare politicii externe reflectau locul marginal pe care îl ocupa Africa în
preocupările sovieticilor. Africa merita să fie studiată, merita anumite eforturi şi cheltuieli, dar majoritatea
timpului ea nu constituia un câmp de acţiune de prim ordin şi nici chiar de ordin secund. Atenţia care i se acorda
indica faptul că Moscova avea în minte că într-o bună zi ea ar putea deveni un câmp de acţiune de prim ordin.
Existau şi excepţii - zone şi ocazii în care efortul dobândea dimensiuni însemnate (Egipt, Etiopia) - dar motivul
în aceste cazuri putea fi găsit mai degrabă în Orientul Mijlociu decât pe continentul african. în tot acest timp,
Moscova îşi îmbogăţea cunoştinţele prin intermediul misiunilor diplomatice, al serviciilor sale secrete, al
ziariştilor de la agenţiile Tass şi Novosti şi prin intermediul organismelor academice de la Moscova şi din alte
localităţi. Această activitate a coincis cu o uimitoare creştere a posibilităţilor sovietice care au caracterizat anii
regimului Brejnev. URSS nu a reprezentat o putere mondială nici în timpul regimului lui Stalin, nici în timpul
regimului lui Hruşciov. Stalin a transformat URSS într-o putere nucleară suficient de ameninţătoare pentru a
reprezenta o contrapondere pentru Statele Unite într-o lume bipolară. Hruşciov a moştenit această poziţie şi,
datorită eşecului crizei rachetelor din Cuba, a demonstrat că sfera de influenţă a Moscovei este încă limitată. Dar
în anii '70 creşterea continuă a puterii şi dezvoltarea tehnologiei sovietice au sporit sfera de influenţă a URSS.
De acum înainte problema, legată de fiecare colţ al lumii, era ce anume ar putea decide URSS în mod profitabil
să facă acolo.
Gorbaciov a constatat că ceea ce s-a făcut în Africa a fost şi foarte costisitor şi inutil. Implicarea în
Etiopia, precum şi implicarea în Vietnam şi Afganistan, a fost o nebunie dezastruoasă. Activităţile militare au
fost prea costisitoare şi nu au adus
nici un câştig politic. Chiar şi subvenţiile destul de mici acordate ANC au fost bani irosiţi atâta timp cât ANC a
recurs la violenţă pentru a distruge apartheidul: URSS trebuie să continue să sprijine ANC şi Partidul Comunist
din Africa de Sud, dar nu şi metodele folosite de acestea. Gorbaciov a preferat să pună influenţa sovietică în
sprijinul statelor din prima linie. El a îmbunătăţit relaţiile cu Zimbabwe, unde predecesorii săi au comis greşeala
de a-1 susţine pe Nkomo împotriva lui Mugabe. A redus prezenţa sovietică la nivelul politicului, retoricului şi a
activităţii acoperite şi a aşteptat ca alţii să comită greşeli şi nu el.
De-a lungul acestor decenii chinezii au adoptat o atitudine critică faţă de acţiunile ruşilor şi cubanezilor în
Africa. Realizările Chinei în Africa au fost mult exagerate. Africa este şi mai străină de China decât de URSS.
La sfârşitul anilor '70, China nu avea încă nici o legătură directă cu Africa pe calea aerului sau pe mare
(avioanele Aeroflot zburau pe douăzeci şi nouă de aeroporturi din Africa). Comerţul, care totaliza cifra de 400
milioane de dolari, era neglijabil pentru ambele părţi.
In perioada de după cel de-al doilea război mondial însă, China a ajuns în Africa la scurt timp după URSS
şi în acelaşi punct: Egipt, unde după conferinţa de la Bandung din 1955 a fost deschisă o ambasadă chineză.
Principalele motive ale acestei prezenţe - recunoaşterea internaţională, admiterea în ONU şi dorinţa de a-şi face
prieteni în Lumea a Treia - erau străine Africii. După conflictul cu URSS, China şi-a dorit să creeze probleme
Moscovei, în special depaşindu-i fervoarea revoluţionară într-o perioadă în care URSS se orientase spre o
diplomaţie mai pragmatică. Dar rapida proclamare a independenţei de către numeroase state africane a subminat
accentul pe care Beijingul voia să îl pună pe activitatea subversivă; şi cu toate că Zhou Enlai a făcut vizite în
zece state africane în perioada 1963-1964 (revoltele din Kenya, Tanganyika şi Uganda i-au scurtat turul african),
Revoluţia Culturală a determinat o retragere aproape completă pentru o vreme: în 1966 au fost rechemaţi cei
optsprezece ambasadori ai Chinei. Africanilor li se părea că chinezii sunt nişte oameni drăguţi de foarte departe,
care s-au purtat mai civilizat decât ruşii sau americanii, dar care au mult mai puţin de oferit.
389
China a recunoscut Sudanul şi Ghana în 1956 şi 1957, dar a trebuit să aştepte trei şi respectiv doi ani ca
acestea să o recunoască la rândul lor. Ea a fost cea dintâi care a recunoscut în 1958 FLN ca guvern provizoriu al
Algeriei. I-a acordat foarte prompt ajutor lui Sekou Toure: Guineea este unul dintre puţinele state din Africa cu
o considerabilă populaţie chineză (4 000 de persoane - celelalte ţări în care există populaţie chineză sunt
Mauritius, Madagascar şi Africa de Sud). Dar creditele acordate de China unor ţări ca Guineea (26 milioane de
dolari), Ghana şi Mali (19,5 milioane fiecare) au fost de departe mult mai mici decât oferta URSS. Condiţiile în
care au fost acordate aceste credite au fost însă foarte generoase: fără dobândă, rambursarea lor trebuia făcută pe
parcursul unor perioade lungi, uneori (cazul unui credit acordat Kenyei în 1961) chiar fără rambursarea acestor
sume. Dar atunci când Revoluţia Culturală a redus ajutorul la o sume foarte mici, numai 15% din creditele
acordate de China au fost onorate. Ele au avut un caracter chiar mai periferic decât cel al creditelor sovietice.
Figurii zâmbitoare a comunismului i s-a adăugat zelul revoluţionar. Din Conakry, China a sprijinit un grup de
exilaţi ivorieni şi, până la asasinarea lui Felix Moumie în 1960, Union des Populations du Cameroun, condusă de
acesta. China i-a acordat lui Lumumba un ajutor de 1 milion de dolari, 1-a sprijinit pe Gizenga până când acesta
s-a alăturat guvernului Adoula şi apoi a contribuit la antrenarea grupărilor de gherilă pentru Mulele şi
Soumaliot. în 1963, a intervenit în situaţia tulbure din Burundi unde refugiaţii tutsi din Rwanda au pus la cale
revenirea în ţara lor. Chinezii i-au sprijinit pe negri tutsi, dar expediţia a fost un dezastru, iar Burundi, temându-
se de amestecul Chinei în problemele sale interne, a expulzat misiunea diplomatică chineză sosită în ţară.
Misiunea diplomatică chineză deschisă în 1964 în Congo-Brazzaville a sfârşit prost, după o lovitură de stat
militară care a avut loc în 1966.
Cel mai statornic prieten al Chinei din Africa a fost Tanzania. Chnezii au ajuns în această ţară pe uşa din
spate ca urmare a revoluţiei din Zanzibar din 1964. Unul dintre liderii acesteia, Muhammad Babu, avea legături
destul de bune cu China pentru a obţine un împrumut de 14 milioane de dolari, iar atunci când Zanzibarul s-a
unit cu Tanganyika (în mod paradoxal Babu s-a opus unirii) chinezii au câştigat bunăvoinţa lui Nyerere care,
având întotdeauna o atitudine cinică faţă de Moscova şi Washington, s-a întâmplat ca în aceeaşi perioadă să fie
în relaţii destul de reci cu Marea Britanic Zhou Enlai şi Nyerere au făcut schimb de vizite în 1965, iar şeful
departamentului pentru Africa din Ministerul de Externe chinez a fost trimis la Dar-es-Salam ca ambasador. A
urmat apoi calea ferată Tanzam, mândria Chinei în Africa.
In momentul proclamării independenţei nu existau legături pe calea ferată între Tanganyika şi Zambia.
Kaunda şi-a dorit foarte mult să creeze o posibilitate de trecere a mineralelor din Zambia evitând teritoriul
portughez şi atât el cât şi Nyerere au considerat această cale ferată un mijloc de a dezvolta zonele neglijate din
cele două ţări. China, care în 1964 a acordat ajutor pentru construirea căilor ferate din interiorul Tanzaniei, anul
următor şi-a extins oferta pentru o cale ferată internaţională. Ambii preşedinţi africani au încercat să obţină
ajutor occidental şi s-au reorientat spre China pentru că nu au reuşit să obţină ajutorul aşteptat. în 1967, după
vizita lui Kaunda la Beijing, a fost semnat un prim acord. Acordul final a fost semnat în 1970, iar anul următor
au început lucrările.
Calea ferată Tanzam este o cale ferată simplă de circa 2 000 km cu nouăzeci şi unu de staţii de cale ferată
duble. A fost terminată cu doi ani înainte de data programată, iar când a fost gata a devenit proprietatea, în părţi
egale, a guvernelor Tanzaniei şi Zambiei. La construirea ei au lucrat 15 000 de chinezi. Aceştia s-au remarcat
printr-o muncă asiduă şi printr-un comportament civilizat când au plecat. Pe parcursul construirii căii ferate s-a
făcut destul de multă propagandă prochineză, dar în urma unor plângeri ale guvernelor africane totul s-a limitat
la popularizarea lucrărilor lui Mao - o versiune târzie a distribuirii de Biblii practicată de misionarii creştini.
Construirea căii ferate a însemnat un lucru bun câtva timp, dar întreţinerea nu a fost corespunzătoare, serviciile
au fost tot mai proaste, iar gara terminus din Dar-es-Salam a ajuns într-o stare jalnică. Chinezii nu erau
răspunzători pentru aceste
neajunsuri, dar reputaţia lor a avut mult de suferit atunci când calea ferată a încetat să mai fie una dintre
minunile lumii moderne.
Pătrunderea chinezilor în Africa a fost înlesnită de recunoaşterea de către Franţa a regimului comunist de
la Beijing la începutul anului 1964. Majoritatea Africii francofone a procedat la fel. La revenirea lor în Africa
după Revoluţia Culturală, chinezii au preluat ambasadele ocupate anterior de regimul din Taiwan, în ţări unde
pătrunderea lor ar fi fost dificilă dacă nu ar fi fost acolo întâi taiwanezii. Emisiunile radiodifuzate ale Chinei
pentru Africa, redactate iniţial pentru ţările de limbă arabă în timpul războiului Suezului din 1956, s-au extins
treptat, dar nu au atins performanţele celor ruseşti nici în privinţa orelor de emisie pe săptămână, nici în privinţa
numărului de limbi. In anii '60 şi '70 chinezii nu au provocat schimbări revoluţionare, în mare măsură pentru că
nu şi-au ales oamenii potriviţi pentru a-i sprijini sau sprijinul lor a fost prea modest; un conducător al unui grup
de gherilă în căutare de arme era mai bine să se adreseze Moscovei pentru a le obţine. Dar China era interesată
de Africa, iar prezenţa ei acolo era greu de înlăturat. în 1982, la aproape douăzeci de ani după turul
390
continentului african făcut de Zhou Enîai, un nou prim-ministru, Zhao Ziyang, a vizitat zece state africane, dar
Africa a rămas pentru Beijing o preocupare de ordin secundar şi delicat.
NOTE
A. RWANDA ŞI BURUNDI
Rwanda şi Burundi, foste colonii germane, au devenit după primul război mondial teritorii sub mandat
administrate de Belgia, Populaţia era alcătuită din negri hutu; negri tutsi, despre care se presupunea că sunt
descendenţii unor populaţii invadatoare războinice care au sosit pe aceste teritorii în secolul al XVI-lea şi au
devenit o minoritate conducătoare cvasidivină; şi pigmei twi, o minoritate distinctă, dar foarte redusă numeric,
desconsiderată atât de hutu cât şi de tutsi. Negrii hutu şi tutsi vorbeau aceeaşi limbă, se căsătoreau între ei şi se
asemănau foarte mult, dar se deosebeau în privinţa ocupaţiilor: negrii hutu erau în special agricultori care
cultivau banane şi alte fructe, negrii tutsi se ocupau de creşterea vitelor. Această deosebire s-a adâncit în timpul
celor optzeci de ani de regim colonial, în care negrii tutsi au fost trataţi şi au devenit o castă administrativă
superioară. în 1959, negrii hutu din Rwanda s-au revoltat. Monarhul tutsi sau mwami, care a venit la putere în
urma misterioasei morţi a fratelui său vitreg, a fost înlăturat de la putere în 1961 şi a fugit în Uganda. A fost
proclamată republica sub conducerea liderului hutu Gregoire Kayibanda. în 1962, mandatul Beigiei a luat
sfârşit, Rwanda şi Burundi au încetat să fie administrate în comun, Rwanda a devenit o republică independentă,
iar Burundi o monarhie independentă (tutsi).
în Burundi, negrii tutsi aflaţi la putere au fost atacaţi în 1965 de negrii hutu, iar monarhia a fost înlăturată
un an mai târziu, dar tutsi au rămas la putere până în 1972 când au fost din nou atacaţi de hutu, mulţi tutsi au
fost măcelăriţi şi circa 200 000 au
702 Peier Calvocoressi

fugit în Tanzania. în 1987, un nou preşedinte, un tip conciliant, Pierre Buyoya, şi-a format un cabinet alcătuit în
majoritate din negri hutu, cărora le-a revenit şi postul de prim-ministru. El a sperat probabil că prin astfel de
concesii va reuşi să obţină ajutor străin, dar a riscat în acest fel să stârnească atât ostilitatea negrilor tutsi (16%
din populaţie), care se temeau că aceste concesii reprezintă doar începutul, cât şi pe cea a negrilor hutu care l-au
acuzat pe primul ministru hutu de colaboraţionism. Buyoya, supravieţuind unui atentat organizat împotriva sa şi
unei invazii din Tanzania, a fost înlocuit în funcţie după alegerile din 1993 de liderul hutu Melchior Ndadye,
care a fost ucis în atacul căruia i-a căzut victimă preşedintele Habyarimana din Rwanda, care se întorcea de la
negocierile de pace din Tanzania. După declanşarea ostilităţilor în Rwanda în 1994, armata din Burundi (tutsi) a
eclipsat modesta coaliţie guvernamentală şi a trecut cu vederea masacrele care au degenerat într-un război civil
disimulat şi unilateral.
în 1964, la scurt timp după proclamarea independenţei, negrii hutu din Rwanda au declanşat un masacru
de tip genocid împotriva negrilor tutsi şi mulţi tutsi au fugit în Uganda. Negrii hutu din Rwanda erau divizaţi
între ei, după cum erau divizaţi şi faţă de tutsi: această divizare era în parte de ordin regional, dar şi în privinţa
relaţiilor cu tutsi. Preşedintele Kayibanda, un hutu din sud, a fost răsturnat de la putere în 1973. El a fost înlocuit
de generalul Juvenal Habyarimama din nord care a respins în 1990 o invazie a negrilor tutsi din Uganda cu
ajutorul francezilor, dar cu preţul de a fi de acord să împartă puterea cu tutsi. Pentru a-şi susţine poziţia
împotriva rivalului său hutu care nu avea încredere în acţiunile sale, a înfiinţat o mişcare de tineret hutu care în
câţiva ani a devenit o cumplită forţă dotată cu arme de guvern şi incitată prin radio să îi masacreze pe negrii tutsi
şi pe liderul hutu mai moderat. Această mişcare era socotită de majoritatea negrilor hutu o coloană a cincea gata
să se alăture exilaţilor tutsi din Uganda pentru a-i extermina pe negrii hutu, dar în 1993 Habyarimama, în mare
măsură datorită unor presiuni externe, a acceptat la conferinţa de la Arusha din Tanzania (punând în aplicare un
acord semnat deja la Kinshasa în Zair) să formeze un guvern binaţional. Acest acord i-a neliniştit pe acei hutu
care visau la un stat exclusiv hutu şi nu se simţeau în siguranţă decât într-un astfel de stat. Prin urmare,
Habyarimama s-a tot agitat până când a fost ameninţat cu impunerea unor sancţiuni economice de către Banca
Mondială şi de către FMI. în 1994, revenind de la o nouă conferinţă desfăşurată la Dar-es-Salam în Tanzania, a
fost ucis, împreună cu preşedintele din Burundi, avionul în care se aflau cei doi fiind distrus în timp ce se
pregătea să aterizeze în capitală.
Acesta a fost semnalul declanşării ostilităţilor şi al unei invazii a negrilor tutsi. O jumătate de milion de
negri hutu au fost masacraţi cu cruzime şi un număr de două sau chiar trei ori mai mare de hutu au fugit în ţările
vecine, în special în Zair. încercările făcute pe plan internaţional de a-i proteja pe refugiaţi au fost zădărnicite de
refuzul guvernelor (cu excepţia celui francez) de a furniza trupe sau fonduri în ajutorul statelor africane dornice
să intervină. Tentativa francezilor de a-i ajuta pe refugiaţii din extremitatea sud-vestică a Rwandei a luat sfârşit
atunci când forţele relativ reduse implicate au fost ameninţate. Agenţiile de ajutorare civile nu au reuşit să îi
convingă pe refugiaţii din taberele de la graniţele Rwandei cu Zair, Burundi şi Tanzania să revină la casele lor şi
la recoltele părăsite, dat fiind că în aceste tabere se află nu numai peste un milion de refugiaţi săraci, ci şi negri
391
hutu înarmaţi şi răzbunători, al căror singur gând este să lupte pentru a reveni la putere folosindu-i pe bieţii
refugiaţi pe post de ţinte în lupte împotriva negrilor tutsi. ONU şi alte agenţii au fost silite să aleagă între a-i
aban-
dona pe refugiaţi care mureau cu miile sau continua să îi aprovizioneze cu alimente, deşi ştiau că aceste
alimente sunt însuşite de bandele care dominau în tabere. încercarea noului guvern tutsi de a-i convinge pe
refugiaţi să se întoarcă la casele lor numind ca prim-ministru pe pastorul hutu Bizimanga a eşuat, neprezentând
nici o garanţie. în Rwanda negrii tutsi, care au pierdut în urma violenţelor poate un milion de vieţi omeneşti, au
devenit o minoritate şi mai puţin numeroasă, mai combativă şi mai intransigentă. Peste un an guvernul din Zair
a decis să îi oblige pe negrii hutu aflaţi pe teritoriul său să plece în Rwanda, dar mulţi dintre ei au preferat, deşi
fără nici o şansă, să fugă în zonele muntoase şi pustii din Zair. Războaiele şi masacrele din aceşti ani, deşi nu au
avut exclusiv un caracter etnic, au fost cel mai limpede exemplu de genocid după adoptarea Convenţiei privind
Genocidul în 1948.
B. REPUBLICA MALGAŞA ŞI OCEANUL INDIAN

Insula Madagascar, aflată în apropierea coastei Mozambicului, a intrat în secolul al XlX-lea sub
stăpânirea francezilor. în 1947, o puternică revoltă împotriva reistaurării după război a vechiului regim a fost
reprimată cu brutalitate, dar independenţa nu a mai fost prea mult amânată. în interiorul insulei exista un conflict
de interese între minoritatea hova, care dorea ca independenţa să fie acordată cât mai curând posibil şi un grup
mare de naţionalişti sub conducerea lui Philibert Tsirinana, care prefera să mai beneficieze de un scurt răgaz
pentru a se asigura că va câştiga puterea în detrimentul minorităţii hova. Acest grup şi-a atins scopul.
Madagascar a devenit în 1958 Republica Malgaşă, rămânând membră a Uniunii Franceze. Tsirinana a devenit
preşedinte, iar independenţa deplină a fost proclamată în 1960. Tsirinana a adoptat o orientare pro-franceză şi a
devenit un important susţinător al dialogului cu Africa de Sud. Deşi a fost reales în 1972, a fost silit tot în acest
an să predea adevărata putere generalului Gabriel Ramanantsava, desemnat de armată, în favoarea căruia a
demisionat din funcţia de preşedinte după un referendum al cărui rezultat a aprobat acţiunea armatei. Ramanan-
tsava a fost înlăturat de la putere trei ani mai târziu de colonelul Richard Ratsimandrava, care a fost asasinat
peste o săptămână, iar funcţia a fost preluată de căpitanul Didier Ratsiraka. Trupele franceze au părăsit insula în
1973. Ratsiraka a naţionalizat concernele franceze fără să acorde despăgubiri şi şi-a disputat cu Franţa
proprietatea asupra Iles Glorieuses, Juan de Nova, Bassas da India şi Europa din Canalul Mozambic. Revoltele
în urma cărora Tsirinana a fost înlăturat de la putere în 1972 s-au repetat şi au fost reprimate cu deosebită
brutalitate în 1985. Asiaticii au fost atacaţi fără a face vreo deosebire şi mulţi dintre ei au fugit. în afara capitalei
mulţimea era cea care făcea legea. Alegerile programate pentru 1988 au fost amânate până la sfârşitul anului
1989, când Ratsiraka a rămas în funcţia de preşedinte, dar curând au izbucnit noi revolte şi după ce a guvernat
timp de şaptesprezece ani, Ratsiraka a fost înlocuit de Albert Zafy. Noua constituţie din 1992 a redus
prerogativele prezidenţiale de care a beneficiat Ratsiraka, dar în noul parlament erau reprezentate douăzeci şi
cinci de partide. Partidul din care făcea parte primul ministru Francisque Ravony deţinea numai două mandate.
Planul Băncii Mondiale şi FMI destinat refacerii economiei, care a împovărat ţara cu o datorie externă de 5
miliarde de dolari, era atât de sever încât a fost respins de parlament şi de preşedinte. Madagascarul era o ţară în
care populaţia, dar numai ea, se revolta.
La limita de nord a Canalului Mozambic se află Insulele Comore. Mayotte, cea mai sudică dintre ele, a
rămas de bunăvoie teritoriu francez atunci când celelalte şi-au proclamat independenţa în 1976. Primul lor
preşedinte Aii Soilih, un politician de stânga, a fost asasinat doi ani mai târziu, iar insulele au devenit o bază
pentru mercenarii de dreapta, iar comandantul lor Belgian, Bob Denard, căruia i se spunea colonel, care a
obţinut controlul asupra acestui mic domeniu după numeroase aventuri în Africa şi Asia, şi-a menţinut
guvernarea datorită unor legături utile cu agenţiile franceze şi sud-africane care lucrau sub acoperire, datorită
cruzimii micii sale armate particulare şi pentru că a trecut la religia musulmană. Insulele Comore au devenit un
punct cheie pentru furnizarea ajutorului militar din partea Africii de Sud şi Arabiei Saudite pentru grupările de
gherilă RENAMO din Mozambic, aflate la mai puţin de 300 km distanţă, în 1975, Denard 1-a înlăturat pe
succesorul lui Soilih preşedintele Ahmed Abdallah, 1-a readus la putere în 1978 şi a ordonat asasinarea lui în
1989. Denard a reluat atacul în 1995 când a invadat din nou insulele, 1-a înlăturat de la putere pe preşedintele
Said Djohar şi 1-a numit în funcţie pe unul dintre prietenii săi care tocmai ieşise din închisoare. Trupele
franceze au restabilit ordinea câteva zile mai târziu.
La nord-est de Insulele Comore se află insula britanică Aldabra, faimoasă pentru uriaşele sale broaşte
ţestoase şi apoi Insulele Seychelles. Acest grup, situat la circa 1500 km de coasta Africii şi la o distanţă de două
ori mai mare de Bombay, a fost colonie britanică, Marea Britanie desprinzând insulele Aldabra şi Chaga (în cea
392
mai mare parte nepopulate) pentru a crea în 1965, din motive strategice, o nouă colonie numită Teritoriul
Britanic din Oceanul Inidan (British Indian Ocean Territory - BIOT). Grupul de insule Seychelles rămas a
beneficiat începând din 1967 de o constituţie, revizuită în 1970, iar în 1976 a devenit membru al
Commonwealth-ului. în schimbul insulelor detaşate pentru a forma BIOT, Marea Britanie a construit pe Mahe,
insula principală, un aeroport pentru a ajuta insulele Seychelles să devină o zonă turistică. Cel dintâi preşedinte
al noului stat, James Mancham, a fost rapid înlăturat din funcţie de primul ministru, Albert Rene, mai de stânga
şi adept al nealinierii în politica externă. Rene a supravieţuit în 1980 unei invazii a mercenarilor albi încurajaţi
de Africa de Sud. O a doua asemenea tentativă din 1983 a fost însă curmată de Africa de Sud. în 1986, Rene a
dejucat o lovitură de stat organizată de CIA, cu ajutor din partea Marii Britanii şi Africii de Sud. Ulterior şi-a
îmbunătăţit relaţiile cu aceşti duşmani, în special pentru a dezvolta turismul pe aceste insule.
Şi mai la nord-est şi mai aproape de ţărmul asiatic al oceanului se află Insulele Maldive — 1 200 de insule
mici care ies foarte puţin deasupra apei şi care se află la 2 400 km de Sri Lanka - care şi-au dobândit
independenţa în 1965, concesionând Marii Britanii pe o durată de douăzeci şi şase de ani insula Gan, unde
britanicii au construit o bază aeriană. Marea Britanie a cumpărat de asemenea la preţul de 3 milioane de dolari
insula Diego Garcia de la colonia sa Mauritius (la est de Madagascar), înainte de a acorda în 1966 independenţa
acestei colonii. în 1970, Marea Britanie şi Statele Unite au decis să construiască o bază navală comună pe insula
Diego Garcia, iar în 1971 insula a fost în mod secret concesionată Statelor Unite. Locuitorii insulei au fost
mutaţi, cei mai mulţi în mahalalele din Mauritius şi li s-au dat 650 000 de lire sterline (sumă ridicată ulterior la 4
milioane de lire sterline) în schimbul promisiunii că nu vor mai reveni niciodată pe insulă. Câţiva ani mai târziu,
Mauritius a emis pretenţii asupra insulei Diego Garcia. Pretenţiile s-au mai temperat, dar nu s-a renunţat la ele.
Mauritius
era o colonie britanică de limbă franceză cu o populaţie foarte compozită din punct de vedere rasial, în care
indienii reprezentau majoritatea. Achiziţionată iniţial în defavoarea Franţei, a fost transformată în plantaţie de
zahăr atunci când nu a mai fost importantă din punct de vedere strategic, iar pe aceste plantaţii se muncea cu
indieni. Cu timpul, indienii au ajuns să fie proprietari asupra mai mult de jumătate din pământ, oponenţii lor
fiind creolii de limbă franceză care se bucurau de sprijinul unei minorităţi reduse de chinezi (circa 3% din
populaţie). Mauritius s-a bucurat de succes din punct de vedere economic şi spera să îşi sporească prosperitatea
prin intermediul legăturilor economice cu Insulele Seychelles şi Republica Malgaşă. Era prudent faţă de vecinul
său, insula Reunion, care era încă teritoriu francez şi faţă de planurile francezilor vizând crearea unei asociaţii
francofile alcătuite din insulele Reunion, Mayotte şi Comore. în 1988 a eşuat o tentativă de asasinat care îl viza
pe primul ministru Aneerood Jugnauth, reprezentantul unei caste inferioare hinduse.
Comisia Oceanului Indian pentru cooperare economică pe linia ASEAN i-a apropiat pe vechii adversari:
Madagascar, Mauritius, Insulele Seychelles. Traficul aerian sporit, investiţiile şi comerţul datorate Africii de
Sud au sugerat faptul că Africa de Sud înlocuieşte CE în calitatea sa de principal punct de sprijin al regiunii pe
plan extern. S-au făcut propuneri vizând crearea unei zone demilitarizate cu scopul de a reduce activitatea
militară americană de pe insula Diego Garcia care a fost folosită de Statele Unite în timpul războiului din Golf
din 1991.
C. BOTSWANA, LESOTHO, NGWANE

Cele trei teritorii Bechuanaland, Basutoland şi Swaziland au devenit protectorate ale Coroanei britanice în
1884, 1868 şi respectiv 1890. Transferarea lor în posesia Africii de Sud, care a fost prevăzută în South Africa
Act din 1909, a fost dezbătută de Malan în timpul Conferinţei Commonwealthului din 1949, în timpul unei
vizite în Africa de Sud a secretarului pentru relaţiile cu Commonwealth-ul, Patrick Gor-don-Walker, în 1950,
din nou în 1951, 1954 şi 1956. Dar evoluţia politicii de apartheid şi intensificarea regimului poliţienesc din
Africa de Sud au eliminat o astfel de posibilitate cu care britanicii ar fi fost de acord. Raportul Tomlinson
includea cele trei teritorii printre bantustanele Africii de Sud, dar Tomlinson însuşi a făcut cunoscut câţiva ani
mai târziu că acest transfer nu pare a fi posibil. în 1960, acest transfer potrivit prevederilor South Africa Act a
devenit imposibil, dat fiind că potrivit acestor precederi regele trebuia să dea un ordin consiliului în urma
primirii unor comunicări din partea ambelor camere ale parlamentului Africii de Sud — o procedură imposibilă
după ce Africa de Sud a devenit republică. Lucru şi mai important, parlamentului britanic i s-au dat asigurări, în
mod repetat, că nu se va face nici un transfer fără a se dezbate această problemă la Westminster şi fără o
consultare a voinţei locuitorilor.
Faptul că Marea Britanie a neglijat aceste teritorii a făcut posibilă dependenţa economică a acestora de
Africa de Sud; predilecţia tradiţională a Marii Britanii pentru şefii conservatori a întârziat evoluţia
autoguvernării, fără a-i împăca pe tradiţionalişti care, temându-se de noul tip de naţionalişti, au găsit anumite
aspecte convenabile în planurile Africii de Sud care vizau separarea teritoriilor africane bazată pe autoritatea
şefilor. Slăbiciunea Marii Britanii în relaţiile cu Africa de Sud a fost evidenţiată atunci
393
când Seretse Khama, şeful ereditar al populaţiei bamangwato din Bechuanaland, s-a însurat în 1949 cu o
englezoaică. Sub presiunea sud-africanilor ultragiaţi, britanicii i-au expulzat atât pe Seretse cât şi pe unchiul său,
talentatul şi eficientul Tshekedi Khama, sub pretextul că tribul era derutat în privinţa problemei dacă să accepte
sau nu pe Seretse ca şef cu o soţie albă. Seretse a rămas în exil până în 1956, când a renunţat la drepturile sale şi
ale descendenţilor săi. El a înfiinţat apoi Partidul Democrat din Bechuanaland, iar după alegerile generale din
1965 (desfăşurate în conformitate cu prevederile unei noi constituţii introdusă în 1961) a devenit prim-ministru.
Bechuanaland — un teritoriu întins, subpopulat şi în mare măsură pustiu - a devenit un stat independent în 1966,
sub numele de Botswana, dar independenţa sa nominală era şi mai constrictivă decât cea a majorităţii statelor
sărace, căci sărăcia sa 1-a făcut dependent fie de ajutorul extern fie de vecinul său puternic, iar în absenţa unui
ajutor substanţial părea destinat, datorită neglijării trecute şi a situaţiei grele din prezent să devină un satelit al
Africii de Sud cu toate ameninţările ce decurgeau din acest lucru la adresa regimului democratic şi moderat pe
care Seretse şi partidul său au sperat să îl instaureze. în timpul regimului Seretse, preşedinte până la moartea sa
în 1980, Botswana a permis grupărilor de gherilă rhodesiene să construiască tabere de pregătire şi s-a alăturat
grupului de state din prima linie al căror scop era de a obţine guvernarea majorităţii în Rhodesia, pe cât posibil
fără extinderea violenţelor. Seretse a fost urmat în funcţie de Quetumile Masire, care a continuat tradiţia unei
guvernări tolerante şi moderat democratice, deşi a încurajat guvernarea partidului unic într-un stat aparent
multipartid. Botswana a fost unul dintre puţinele ţări din Africa unde oamenii au devenit mai înstăriţi.
în Basutoland, ulterior Lesotho, un teritoriu de tip enclavă cu o populaţie de 2 milioane de oameni, şeful
absolut Constantine Bereng, ulterior regele Moshoeshoe II, care a preluat puterea în 1960 după studii în Anglia,
a condus un partid naţionalist moderat (Maramotlou Party), flancat de tradiţionalişti din Partidul Naţionalist
Basuto (Basuto Naţionalist Party), condus de şeful Leabua Jonathan şi naţionaliştii adevăraţi din Partidul
Congresului Basuto (Basuto Congress Party), condus de Ntsu Mokhehle. în 1965, Partidul Naţionalist a înfrânt
Partidul Congresului, dar ulterior a pierdut teren. Opoziţia, suspicioasă de legăturile Partidului Naţionalist cu
Africa de Sud, unde şeful Jonathan era considerat răul cel mai mic, a făcut presiuni asupra Marii Britanii pentru
a întări puterea de care şeful absolut ar beneficia ca monarh după dobândirea independenţei şi pentru a se
organiza noi alegeri înainte de proclamarea independenţei, dar guvernul britanic nu a fost impresionat de aceste
justificări, iar în 1966 Basutoland şi-a proclamat independenţa sub numele de Lesotho, un stat cu un fragil
echilibru al forţelor politice interne şi o atmosferă politică tensionată, care s-a înrăutăţit pentru guvernul şefului
Jonathan; acesta a dat de înţeles că dacă situaţia se agravează menţinând autoritatea acestui guvern, nu va avea
altă soluţie decât să ceară ajutor Africii de Sud. Revoltele care au izbucnit la sfârşitul anului i-au dat
posibilitatea lui Jonathan să obţină din partea regelui Moshoeshoe II promisiunea că nu se va implica în politică
şi că îşi va limita activitatea la palatul său. în 1968, unii şefi care i s-au alăturat lui Jonathan au părut a trece de
partea regelui, iar atunci când părea foarte probabil că Jonathan va pierde alegerile care urmau să se desfăşoare
în acel an, el a anulat alegerile, a abolit constituţia şi şi-a păstrat pe moment funcţia de prim-ministru. Regele a
plecat în exil, dar a revenit în 1970. Jonathan a supravieţuit până în 1986, dată la care Africa de Sud, ajungând la
concluzia că din punctul său de vedere Jonathan nu mai era cel mai bun, a început să
facă presiuni economice şi a încurajat armata să preia puterea. Generalul Justine Lekhany a, care a fost demis de
Jonathan în 1964, a pus capăt regimului de douăzeci de ani al Partidului Naţionalist. Noul guvern a fost mai
precaut în relaţiile cu Africa de Sud, mai puţin îndatoritor cu ANC. Regele a fost detronat de armată în 1990, a
luat calea exilului şi a fost înlocuit de fiul său, dar a continuat să se bucure de un anumit sprijin atât în cadrul cât
şi în afara armatei. în 1994, Partidul Congresului, un partid cu o oarecare orientare de stânga, a câştigat o
victorie confortabilă la alegerile generale, dar a fost atacat de o secţiune a armatei care cerea rechemarea regelui.
Activitatea diplomatică a statelor Africa de Sud, Botswana şi Zimbabwe a pus capăt acestui conflict. Regele
Moshoeshoe a fost repus în drepturi ca monarh constituţional, iar Ntsu Mokhehle a fost numit prim-ministru,
dar a fost ucis într-un accident de maşină un an mai târziu.
Swaziland, ulterior Ngwame, cel mai mic dintre cele trei teritorii, dar cel din urmă care şi-a dobândit
independenţa, era condus de un şef absolut mai în vârstă, Sobhuza II, care era sfătuit de un consiliu conservator.
In perioada 1960-1973, aîncercat să introducă un regim democratic. La alegerile din 1964, partidul său -
Mbokodo - a format o alianţă cu Partidul Unităţii Swazi, organul politic al comunităţii fermierilor şi oamenilor
de afaceri albi (10 000 de oameni) şi a scos la iveală o opoziţie a naţionaliştilor divizaţi şi slab pregătiţi. Potrivit
prevederilor constituţiei redactate în vederea dobândirii independenţei în 1968, monarhul beneficia de o poziţie
dominantă: el putea numi destul de mulţi membri ai parlamentului pentru a bloca măsurile cu care nu era de
acord, el nu avea îngrădită posibilitatea de a se implica în activitatea guvernamentală în toate problemele, ceea
ce un monarh constituţional nu putea face în mod normal, el deţinea controlul asupra principalelor bunuri
patrimoniale (minerale) ale Swaziland, în acest caz fiind obligat sa ceară sfatul consiliului său tradiţional şi nu al
primului ministru, iar partidul său beneficia de putere datorită unui sistem electoral potrivit căruia oraşele, şi
394
deci naţionaliştii, erau înghiţite de imense circumscripţii electorale rurale. în ajunul proclamării independenţei a
fost lipsit de controlul pe care îl deţinea asupra mineralelor. Opoziţia a pierdut din influenţă pentru că o serie de
naţionalişti s-au alăturat din raţiuni oportuniste Partidului Mbokodo. Moartea lui Sobhuza II care a survenit în
1982, când acesta avea aproape 83 de ani, a fost urmată de numeroase intrigi în cadrul şi în afara familiei regale
şi de regenţă condusă de regina mamă, care a fost detronată rapid în favoarea unei alte regine mamă. Sub
presiunile Africii de Sud, ANC a fost scos în afara legii. în 1986, a venit pe tron un nou rege Mswati II, în vârstă
de 18 ani. El s-a opus adepţilor democraţiei şi ANC, dar atunci când a încercat să îşi suprime adversarii
ordonând arestări şi organizarea unor procese de trădare, a înregistrat un eşec pentru că acuzaţii au fost achitaţi.
D. BANTUSTANE
în 1990, existau patru enclave rasiale şi erau proiectate încă şase: Transkei: o aglomerare aproape
coerentă din punct de vedere geografic de circa 2,5 milioane de negri, vorbitori de xhosa, care a beneficiat de
autoguvernare din 1963 şi „independentă" din 1976; un teritoriu de 45 000 km 2 de teren agricol (în mare măsură
necultivat) şi păduri bogate în lemn; 1,7 milioane de vorbitori de xhosa din afara acestui teritoriu şi-au pierdut
cetăţenia sud-africană. Transkei a rupt relaţiile cu Africa de Sud - nu avea legături cu nici un alt stat - în urma
refuzului acesteia de a încorpora în
Transkei estul regiunii Griqualand şi datorită dezertării unor vorbitori de xhosa nedoriţi în acest teritoriu. în
1979, Africa de Sud a stopat principala sursă a acestei migraţii forţate: blocarea acelei încrucişări de drumuri pe
care o reprezenta Provincia Capului. Primul preşedinte al teritoriului Transkei, Kaiser Matanzima (ulterior
închis), a pierdut teren în favoarea stângii reprezentate de generalul Bantu Holornisa, iar Chris Hani, şeful
statului major al Umkhonto na Swize şi secretar general al Partidul Comunist Sud-African (asasinat în 1993).
Bophuthatswana: o enclavă pentru circa jumătate din populaţia tswana din afara Botswanei care, încă din
timpul migraţiilor spre regiunile aurifere din secolul al XlX-lea, a găzduit doar o mică parte din ei;
„independentă" din 1977; cu o suprafaţă de 40 000 km2 împărţiţi în şapte segmente diferite fără o capitală, dar
deţinând cele mai mari mine de platină din lume.
Venda: o enclavă aproape coerentă de 6 500 km2 incapabilă să asigure traiul celor 1,3 milioane de
locuitori ai săi vhavenda (înrudiţi cu shona); o zonă puţin prielnică agriculturii dar, dat fiind că este situată la
numai 10 km distanţă de Zimbabwe, prezintă o anumită importanţă strategică; „independentă" din 1979.
Ciskei: o zonă săracă şi turbulentă de 5 500 km 2, cu o populaţie vorbitoare de xhosa de 500 000 de
locuitori care în secolul al XDC-lea au trecut râul Kei; teritoriu revendicat de Transkei; autoguvernare din 1972.
Ciskei şi „coridorul alb" care conduce spre East London (unde se găseau locuri de muncă) erau reciproc
dependente - şi ostile.
Enclavele desemnate cuprindeau Kwazulu: o enclavă destinată la 4 milioane din cei 5,5 milioane de zulu,
cu o suprafaţă de 31 000 km2 împărţiţi în zece segmente (iniţial patruzeci şi opt); include o treime din teritoriul
Natal, pe care zulu îl revendică în întregime. Şeful Buthelezi, renumita personalitate zulu (deşi inferioară ca
rang regelui Goodwill Zwelithini), a refuzat să accepte independenţa. Lebowa şi Qwagwa: pentru zona de nord
şi sud a Sotho; mici şi aride; cea dintâi beneficiază de autoguvernare din 1972. Kangwane: la nord de Ngwane; 3
700 km2 împărţiţi în două segmente pentru 250 000 de swazi (o treime din total). Gazankulu: 6 300 km2
împărţiţi în patru segmente pentru 350 000 de shangaan; zonă aridă, dar posibil bogată în minerale. South
Ndebele: enclavă extrasă din Bophuthatswana; North Ndebele, destinat populaţiei lebowa, ar putea să i se
alăture.
în 1990, toate cele patru enclave stabilite au respins politica guvernului şi şi-au manifestat sprijinul faţă
de ANC. în Bophuthatswana au avut loc demonstraţii împotriva preşedintelui Lucas Mangope. în Venda,
preşedintele Frank Ravele a fost înlăturat prin forţă de la putere. în Ciskei, Lennox Sebe, preşedinte pe viaţă, a
fost înlăturat de la putere de armata locală care a renunţat la independenţă şi s-a alăturat ANC. în cea mai veche
enclavă, Transkei, o lovitură de stat similară a înlăturat din funcţie doi prim-mi-niştri în 1987. Celelalte enclave
au renunţat şi ele la independenţă şi, inclusiv Kwazulu, şi-au declarat sprijinul pentru ANC. Toate enclavele au
încetat să existe ca atare după adoptarea noii constituţii a Africii de Sud din 1994.
395
PARTEA A ŞASEA
AMERICA
25. CANADA
Canada, cea de-a treia ţară din lume ca mărime, a jucat un rol extrem de benefic în politica internaţională.
A luptat în două războaie mondiale nu pentru sine, ci pentru alţii. A fost foarte izolată atât din punct de vedere
geografic cât şi politic, având în realitate un singur vecin şi nefiind implicată în dispute externe serioase. A
beneficiat de resurse importante şi de o populaţie relativ redusă din punct de vedere numeric. A fost, după
Marea Britanie, cel mai vechi membru al vechiului Commonwealth britanic şi a devenit în cadrul
Commonwealth-ului multirasial postbelic cel mai îndatoritor dintre vechii membri (albi) faţă de nevoile şi
susceptibilităţile noilor membri. Ataşamentului de ordin istoric, politic şi sentimental al Canadei faţă de Marea
Britanie i s-a suprapus ataşamentul său de ordin economic, strategic şi geografic faţă de Statele Unite. Faptul că
cel din urmă a ajuns să fie mai important decât cel dintâi s-a datorat celui de-al doilea război mondial şi
Războiului rece şi a fost recunoscut de Declaraţia Ogdensburg referitoare la responsabilitatea comună
canadiano-americană în ceea ce priveşte securitatea Americii de Nord, de angajamentele mai ample pe care le
presupune calitatea de membru al NATO, de participarea la Sistemul de Avertizare Nucleară {Early Warn-ing
System) desemnat să anuleze posibilitatea unor atacuri surpriză ale rachetelor sovietice împotriva Americii de
Nord şi de crearea în 1958 a Sistemului de Comandă Defensivă nord-american (North American Defence
Command - NORAD). Trimiţând trupe în războiul din Coreea, Canada s-a asociat punctului de vedere potrivit
căruia problema de maximă importanţă în politica internaţională este lupta împotriva Uniunii Sovietice şi a
comunismului internaţional. A făcut acest lucru cu anumite rezerve. Mulţi canadieni s-au împotrivit
demonologiei simpliste a Războiului rece. Unii lideri canadieni au cochetat cu ideea nealinierii şi au pus sub
semnul întrebării utilitatea trupelor canadiene în Europa; la un moment dat guvernul a înjumătăţit în mod
unilateral numărul lor (după ce a constatat retragerea totală a trupelor franceze de sub comandamentul NATO).
Modul în care Statele Unite au gestionat războiului din Vietnam a fost amplu condamnat, iar canadienii s-au
simţit jigniţi atunci când Statele Unite au neglijat - cum s-a petrecut de pildă în cazul crizei rachetelor din Cuba
- obligaţia de a-i informa pe aliaţii lor de pe continent despre ceea ce se petrece.
Canada a fost un important susţinător al neizbutitelor prevederi ale Cartei ONU referitoare la crearea unei
forţe internaţionale şi a unui comitet al statelor majore militare şi tot Canada a fost cea care a insistat asupra
ideii ca NATO să aibă, potrivit articolului 2 al Tratatului Atlanticului de Nord, atât obiective cu
caracter economic, cât şi militar. Canada a acţionat efectiv pentru a atenua asperităţile create de atacul britanic
împotriva Egiptului din 1956 şi tensiunile create de apartheid în Africa de Sud (când acestea s-au dovedit a fi
imposibil de rezolvat, Canada s-a alăturat celorlalţi membri care considerau că Commonwealth-ul ar funcţiona
mai bine fără Africa de Sud).
Dacă, aşa cum se presupunea, preşedintele William H. Taft a încetăţenit în 1911 expresia „relaţie
specială" pentru a descrie relaţiile canadiano-americane, nu s-a înşelat prea mult, în special în privinţa
aspectului economic. Legăturile economice s-au dezvoltat de-a lungul secolului pe măsură ce economia
canadiană s-a extins atât în ceea ce priveşte ramurile vechi cât şi cele noi: întreprinderile de prelucrare a
cerealelor, lemnului şi mineralelor (în special nichel) şi în plus industria chimică şi electronică, explorarea şi
extragerea petrolului, exploatarea depozitelor de radiu care a determinat intensificarea unui program nuclear
iniţiat în timpul războiului. Aceste activităţi au cunoscut o asemenea amploare încât capitalul canadian nu mai
396
era suficient şi a fost suplimentat cu bani din Statele Unite în asemenea măsură încât controlul asupra a jumătate
din industria prelucrătoare, minerit şi industria carburanţilor a ajuns să fie deţinut de americani. Pentru Statele
Unite, Canada era un vecin cu un teritoriu vast şi resurse nelimitate nefolosite, care puteau înlocui resursele
Statelor Unite în ceea ce priveşte alimentele şi materiile prime care ameninţau să devină insuficiente datorită
epuizării naturale şi creşterii populaţiei. Statele Unite îşi putea concentra foarte uşor efortul economic în
sectorul industriei prelucrătoare, dacă primeau materiile prime din Canada. Pentru canadieni, pe de altă parte,
fluxul de capital american era în egală măsură nedorit şi binevenit. Din punct de vedere economic, nu era numai
binevenit, dar şi esenţial. El constituia însă o sursă de resentimente şi teamă pentru acei canadieni care se
plângeau că au pierdut controlul asupra propriilor bunuri patrimoniale şi se temeau de o pierdere a identităţii
naţionale. Acest dezechilibru a început să fie redus în anii '70 şi '80, când Canada a devenit ca mărime al
patrulea investitor în Statele Unite - după Japonia, Marea Britanie şi Olanda. Fiecare dintre cele două ţări
(Statele Unite şi Canada) era cel mai important partener comercial al celeilalte, iar împreună reprezentau cel mai
important parteneriat economic bilateral din lume. Un tratat de liber schimb care a intrat în vigoare la începutul
anului 1989 prevedea eliminarea tuturor tarifelor vamale şi a altor obstacole pe o durată de zece ani. Cu toate
acestea, combinaţia cu pricina nu a înlăturat toate asperităţile. Măsura luată prin surprindere de Nixon în 1971
de a decupla dolarul de preţul său fix în aur, însoţită de o creştere cu 10% a taxelor de import pentru produsele
americane, a afectat afacerile canadienilor şi i-a înfuriat pe politicienii canadieni. Acest şoc a fost urmat rapid de
importante creşteri ale preţului petrolului importat, pricinuite de războiului din Orientul Mijlociu în care Canada
nu era implicată, dar Statele Unite, promiţând după ezitările iniţiale să contribuie la reînarmarea Israelului, erau
profund amestecate. Provinciile canadiene din est, fiind importatoare de petrol, au fost profund afectate şi deşi
provinciile din vest, producătoare de petrol, au beneficiat de pe urma acestor creşteri de preţurile, s-au implicat
în dispute în privinţa transportului
petrolului din Alaska spre Statele Unite, problema fiind dacă acest transport să se facă pe mare sau prin
intermediul conductelor prin Canada. în acest segment al problemelor economice consideraţiile de ordin
naţionalist au avut tendinţa, de ambele părţi, să prevaleze asupra posibilei valori şi virtuţii internaţionalismului.
Scena politică din Canada în primele decenii de după război era dominată de doi lideri liberali: Lester
Pearson, ca ministru de externe şi apoi ca prim-ministru timp de douăzeci de ani (1948-1968) şi Pierre Trudeau
ca prim-ministru cu o singură întrerupere timp de şaisprezece ani (1968-1984). Despre amândoi s-a spus că au
jucat un important rol pe plan internaţional, distinct de rolul regional american al Canadei. Amândoi au fost
remarcabili şi mai eficienţi în ceea ce au spus decât în ceea ce au realizat: resursele Canadei erau modeste în
context internaţional, dar aceşti lideri au făcut în aşa fel încât vocea Canadei să se facă auzită şi ascultată.
Pearson, care şi-a desfăşurat întreaga activitate în administraţie, s-a conformat mult mai uşor consensului impus
de Războiul Rece şi priorităţilor Washingtonului în timpul administraţiilor Truman, Eisenhower, Kennedy şi
Johnson. Trudeau, care era aproape un nou venit în înalta oierarhie a statului atunci când a devenit prim-
ministru, a avut de-a face cu mai puţini preşedinţi şi era prin fire mai cinic sau mai arogant. A călătorit foarte
mult pe cele patru continente. în 1970, la scurt timp după ce 1-a înlocuit în funcţie pe Pearson, a recunoscut
guvernul comunist din China şi a deschis şi calea altor state de a proceda la fel. Poziţia lui Trudeau, cât a deţinut
puterea, nu a fost la fel de stabilă ca cea a lui Pearson. în 1972, era cât pe ce să piardă alegerile, a redobândit
majoritatea în 1974, şi-a pierdut funcţia în 1979 şi a redobândit-o în 1980, dar numai datorită voturilor
alegătorilor din provinciile din est - liberalii au obţinut foarte puţine mandate în provinciile din vest. El nu a
făcut o figură prea bună nici în ceea ce priveşte marea dramă internă a Canadei, statutul Quebec-ului, pentru că
era un federalist convins, mai ales că el însuşi era din Quebec.
Creşterea rapidă a prosperităţii Canadei a creat o problemă specială în Quebec, locul moştenirii culturale
franceze a Canadei. Patru cincimi dintre locuitorii provinciei erau vorbitori de limba franceză, majoritatea fiind
conservatori rurali. în ciuda numărului, le revenea numai o cincime din economia productivă a Quebec-ului, iar
venitul lor mediu era substanţial mai scăzut decât cel al vorbitorilor de engleză. în perioada 1944-1959,
provincia a fost dominată de Maurice Duplessis (prim-ministru şi în perioada 1936-1939) care se considera un
quebechez tradiţionalist, deşi se asocia uneori, dar nu întotdeauna în mod deschis, cu canadieni de limbă engleză
şi cu capitaliştii din Statele Unite care contribuiau la transformarea economică a Quebec-ului. I-a urmat în
funcţie liberalul Jean Lesage, care a îmbrăţişat ideea modernizării Quebec-ului adoptând o politică mai hotărâtă
de a asigura beneficiul populaţiei majoritare de limbă franceză, dar în 1966 liberalii au suferit o înfrângere
neaşteptată, pierzând voturile clasei muncitoare care a ajuns la concluzia că modernizarea este o binefacere
numai pentru clasa mijlocie. Vizita lu; de Gaulle din 1967 i-a înflăcărat pe separatişti. Este foarte puţin probabil
că de Gaulle era un adept al scindării Canadei. Ceea ce urmărea el de fapt a fost să includă Quebec-ul în
comunitatea internaţională francofonă, alcătuită în marea ei majoritate din state
africane, iar încheindu-şi un discurs public rostit la Montreal cu vechea lozincă, emotivă, „Trăiască Quebec-ul
397
liber", el a reuşit atât să dramatizeze disputele interne ale Canadei cât şi să îşi oblige gazdele jignite din Ottawa
să dea o replică. A plecat acasă fără să mai viziteze Ottawa. Câţiva ani la rând, problema dacă provincia Quebec
sau guvernul Canadei trebuie să fie invitaţi la întâlnirile francofone din Africa a provocat numeroase neajunsuri.
în 1968 - anul în care trudeau a devenit prim-ministru, a fost înfiinţat un nou partid, Parti Quebecois (PQ)
pentru a milita pentru independenţa Quebec-ului. Un partid şi mai extremist decât PQ, Front de Liberation de
Quebec (FLQ) a susţinut şi practicat violenţa pentru a câştiga independenţa pe care PQ voia să o dobândească în
mod paşnic. FLQ era alcătuit dintr-o mână de bărbaţi şi femei care, invocându-i pe Che Guevara şi Mao
Zedong, au jefuit o serie de bănci şi au comis acte de violenţă fără să reuşească să îşi atragă sprijin şi adepţi sau,
până în 1970, fără să atragă atenţia. La alegerile din acel an PQ a obţinut o pătrime din voturi, dar numai şapte
mandate din cele 108: alegerile au fost câştigate de liberali, conduşi de Ro-bert Bourassa. FLQ a recurs la
acţiuni de violenţă şi mai seriose, răpindu-i pe comisarul britanic pentru comerţ James Cross şi pe ministrul
muncii al provinciei, Pierre Laporte, pe care oamenii săi l-au sugrumat. Guvernul central a aplicat pre-
yyvederile War Measures Act (Legea măsurilor de război) şi a scos FLQ în afara legii, dar a dat posibilitatea
răpitorilor să plece în Cuba în schimbul eliberării lui Cross la două luni după ce fusese răpit. Forţele de
securitate, ale căror ineficiente servicii de informaţii au permis FLQ să supravieţuiască atât de mult timp, au
reuşit să îl distrugă în 1972. Cauza separatiştilor s-a limitat la calea nonviolentă care nu i-a dus însă nicăieri.
Problema a revenit în dezbatere. în 1971, în urma conferinţei la care au participat reprezentanţi ai
guvernului federal şi reprezentanţi ai celor zece provincii ale Canadei, s-a adoptat Carta Victoria, un compromis
pe care Quebec-ul 1-a respins, iar în 1976 PQ a câştigat alegerile din provincie. Liderul acestui partid, Jean
Levesque, a devenit primul ministru al provinciei, a făcut o vizită în Franţa şi a introdus o serie de măsuri care
acordau un statut special limbii franceze (federaţia în ansamblu a fost declarată în mod oficial bilingvă prin lege
în 1969). Dar cauza separatiştilor a fost stăvilită în urma rezultatului negativ al referendumului organizat în
Quebec prin care s-a supus la vot propunerea vizând organizarea unor negocieri pe tema „confederaţie
suverană".
Naţionalismul Quebec-ului s-a ciocnit de poziţiile federaliste atunci când succesorul conservator al lui
Trudeau, Brian Mulroney, a încercat să capteze voturile alegătorilor liberali din Quebec în 1984 sprijinind ideea
unor schimbări constituţionale (amendamentul Meech Lake), menite să sporească influenţa guvernelor
provinciilor în numirea organelor judecătoreşti, senatoriale, probleme legate de imigrare şi de ordin financiar. în
celelalte provincii amendamentul nu a fost agreat, iar în 1990 nu a reuşit să întrunească sprijinul necesar al unei
majorităţi a provinciilor. Această ripostă dată locuitorilor Quebec-ului a avut ca rezultat pentru prima oară un
vot favorabil în provincie pentru independenţa suverană. Următoarea încercare
a lui Mulroney de a rezolva problema acordând Quebec-ului un statut special în cadrul federaţiei, deşi a fost
sprijinită de cei zece prim-miniştri ai provinciilor (Acordul Charlottestown), a fost respins în cinci provincii şi
Quebec datorită rezultatelor referendumului organizat. Aceste eşecuri constituţionale, combinate cu recesiunea
economică, taxe mai mari şi o rată mare a şomajului şi o impresie de inconsecvenţă din partea guvernului
central, au distrus poziţia lui Mulroney în aşa măsură încât a fost silit să demisioneze.
în 1993, în locul lui Mulroney a venit prima femeie prim-ministru din istoria Canadei, Kim Campbell,
care şi-a condus partidul spre o înfrângere vecină cu exterminarea. Partidul ei a obţinut două mandate, iar
liberalii au revenit la putere cu Jean Chretien ca prim-ministru şi cu familiarele probleme ale relaţiilor cu Statele
Unite (sub pretextul NAFTA - vezi Capitolul 27); aceştia au urmărit să echilibreze conturile publice, în special
finanţând serviciile sociale plecând de la o taxă destul de redusă; iar în Quebec, unde PQ a câştigat totuşi
alegerile din 1994 cu un procent de voturi atât de mic încât promisiunea de a organiza un referendum pe tema
independenţei a părut nesăbuită - cu atât mai mult cu cât locuitorii inuit şi alte populaţii indigene au început să
sugereze că dreptul provinciei de a se desprinde din federaţie presupune un drept similar al acestor populaţii de
a se separa de această provincie. Un referendum organizat în 1995 a fost favorabil federaliştilor cu numai 1 %
diferenţă, un rezultat neconcludent.
Ultima legătură constituţională a Canadei cu Marea Britanie, care decurgea din British North America Act
din 1867, a fost înlăturată în 1982, când la cererea Canadei parlamentul britanic a anulat o cartă a drepturilor din
cadrul acestei legi şi a anulat simultan puterea de care mai dispunea de a elabora legi pentru Canada. Această
măsură a fost amânată în mod anacronic de disputele din Canada asupra problemei transferării drepturilor la
care Marea Britanie urma să renunţe autorităţilor de la centru şi din provincii; de opoziţia faţă de hotărârile
judecătoreşti în problema dacă guvernul central se poate adresa parlamentului britanic fără consimţământul
tuturor provinciilor (pe care Trudeau nu 1-a obţinut la două conferinţe constituţionale); şi de hotărârea lui
Trudeau de a obţine legiferarea în Marea Britanie a ceea ce s-ar putea numi Canadian Bill of Rights (Declaraţia
drepturilor Canadei). In Quebec, Levesque s-a opus adoptării acestei declaraţii de către parlamentul britanic sau
cel canadian şi ea nu s-a aplicat în Quebec decât în măsura în care pe viitor putea fi adoptată şi de organul
legislativ al provinciei.
398
în 1994, Newfoundland a devenit parte componentă a Canadei după un referendum în care o majoritate
redusă a ales confederaţia în locul unei autoguvernări reduse.
26. AMERICA DE SUD
în secolul al XlX-lea, America de Sud era izolată de politica mondială nu datorită mantiei imperialismului
european - aşa cum se întâmpla în cazul Africii şi a unei mari părţi din Asia - ci datorită moştenirii
postcolonialismului. în acelaşi timp, republicile sud-americane erau profund izolate una de alta, dar şi de restul
lumii. în secolul XX s-a înregistrat o răsturnare a acestei situaţii, însoţită şi complicată de tentative spasmodice
de a asimila revoluţiile democratică şi industrială care au reprezentat pecetea experienţelor şi întrucâtva a
succeselor Europei de Vest şi ale Statelor Unite ale Americii: adică de a introduce formele politice democratice
şi valorile sociale democratice în cadrul oligarhiilor rezistente şi limitate şi de a dezvolta industriile
prelucrătoare acolo unde până atunci comerţul cu produse primare a fost suficient pentru a satisface nevoile
claselor conducătoare.
După un secol şi ceva de la dobândirea independenţei, America de Sud a devenit un simbol al instabilităţii
politice şi ar fi putut ajunge, datorită neglijării totale a problemelor sale, un simbol al imobilităţii sociale.
America de Sud era renumită pentru războaie civile, revoluţii, lovituri de stat, asasinate politice şi regimuri de
scurtă durată, în timp ce în paralel ţările din acest continent erau renumite pentru cumplite nedreptăţi sociale şi
economice. Nevoile ei de bază erau reversul experienţei sale; este vorba despre stabilitatea politică şi socială şi
schimbul economic. Nu era unică din acest punct de vedere, dar tarele ei s-au agravat cu timpul până s-a ajuns
în faţa unei dileme descurajatoare: este posibil să obţii schimbări sociale şi economice fără revoluţie? Este
posibil să obţii stabilitate politică fără a perpetua stagnarea socială şi economică? Conflictul dintre cei puţini şi
cei mulţi nu a fost mediat de o clasă mijlocie, aşa cum s-a întâmplat în Europa occidentală în privinţa barierelor
oligarhice depăşite fără violenţă intolerabilă.
După căderea regimului colonial spaniol, guvernele sud-americane s-au preocupat de constituirea unei
elite sociale alcătuite din mari proprietari de pământ sprijiniţi de Biserica Romano-Catolică şi de o castă militară
care aspira la acelaşi statut social. în 1945, puterea tradiţională a claselor superioare nu a fost distrusă nicăieri în
sudul istmului din Panama, lucru care s-a întâmplat zece ani mai târziu numai în Bolivia (1952). Cu toate
acestea, stâlpii oligarhiei începuseră să slăbească. în cadrul instituţiilor bisericeşti şi militare se manifestau tot
mai multe îndoieli faţă de caracterul imutabil şi faţă de monopolul său asupra puterii şi profitului şi o anumită
îngrijorare, exprimată cu mai mult sau mai puţin succes şi sinceritate, faţă de situaţia
sărăcimii de la ţară, a tot mai numerosului proletariat de la oraşe şi a indienilor oprimaţi. Conştiinţa cumplitei
inechităţi neliniştea conştiinţele şi trezea teamă şi înregimenta astfel în slujba oprimaţilor aceste două forţe
politice, stârnea indignarea şi conducea la recalcularea oportunităţilor. Bisericile au început să îşi îndrepte
atenţia şi ponderea politică într-o oarecare măsură spre stânga, iar în cadrul armatei existau ofiţeri cu porniri
populiste şi o înclinaţie spre demagogie.
Pe întreg cuprinsul Americii de Sud o mare parte din populaţie era extrem de săracă, analfabetă,
neproductivă şi aparent în afara statului. Multe state nu numai că erau conduse de o oligarhie, ci erau
proprietatea acestei oligarhii în sensul că pământul şi ce creştea pe el şi ceea ce se afla sub pământ constituiau
proprietatea privată a unui mic număr de indivizi: în diferite ţări 60 până la 90% din terenul agricol era
proprietatea unui grup ce reprezenta o zecime din populaţie. Făcând abstracţie de noţiunile abstracte de corect şi
incorect, această distribuire a fost cauza unei mari ineficacităţi. Mulţi proprietari de pământ, care dispuneau de
mai mult pământ decât aveau nevoie să cultive, au lăsat o mare parte din acest pământ necultivat şi neîngrijit,
dar s-au opus ferm oricărei redistribuiri către alţi proprietari care ar fi fost dispuşi să îl cultive. (Redistribuirea
forţată a dat naştere situaţiei contrare şi anume existenţa unui număr mare de parcele de pământ care nu puteau
fi exploatate din punct de vedere economic: în Columbia, de exemplu, mai bine de două treimi din teritoriul
arabil era necultivat, în timp ce mare parte din zona cultivabilă a fost împărţită în parcele de câteva pogoane.)
Marii proprietari de pământ, beneficiind din plin de mână de lucru ieftină, nu au avut nevoie să îşi investească
profiturile în pământ, să îşi modernizeze metodele sau să sporească producţia.
Săracii de la sate au rămas săraci, la limita mizeriei şi sub această limită şi fie trăiau o viaţă scurtă în
mizerie şi fără nici o speranţă, fie plecau în oraşe unde nu o duceau mai bine, pentru că nu aveau calificarea
necesară pentru a-şi lua o slujbă, învăţământul public în America de Sud era atât de modest încât numai o
zecime din populaţie terminase cursurile primare, iar rata analfabetismului de 50% nu era neobişnuită, iar cea de
90% se întâlnea frecvent. Dacă erau indieni, ţăranii care s-au dus la oraş nu puteau fi înţeleşi şi deveneau ridicoli
datorită limbajului straniu şi atitudinii lor. în plus, dacă ţăranii aveau puţin de oferit, şi oraşele aveau puţin de
oferit la rândul lor. Industria nu se putea dezvolta în locuri în care jumătate din populaţie este prea săracă pentru
a-i putea cumpăra produsele. Industriile sud-ame-ricane erau dezavantajate de lipsa unei pieţe interne, ceea ce
399
avea drept rezultat faptul că ţările sud-americane continuau să importe bunuri pe care le puteau produce. Prin
urmare, oraşele spre care migrau ţăranii nu numai că nu aveau nevoie de munca lor, dar se confruntau deja cu
şomajul; în unele din ele o treime din locuitori nu aveau locuinţe. Iar rata şomajului creştea nu numai din motive
economice, ci şi pentru că explozia demografică era mai mare decât oriunde altundeva în lume: populaţia era pe
cale să se dubleze cu fiecare sfert de secol.
Prin urmare, în cea mai mare parte a Americii de Sud situaţia putea fi calificată drept revoluţionară.
Această situaţie era accentuată de conştiinţa acestui fapt, dat fiind că presupunerea că un sistem nu mai poate
dura este ea însăşi un factor potenţial
de schimbare. Forţele dornice de schimbare erau proletariatul rural şi urban, o forţă relativ pasivă şi liderii activi
care puteau proveni din grupurile sociale deja create sau din clasa mijlocie pe cale de a se naşte şi care,
nemulţumită de situaţia de fapt existentă, putea face cauză comună cu masele în vederea revoluţiei.
Dezvoltarea unei clase mijlocii sud-americane a fost oprită de ritmul lent al dezvoltării industriale, aşa
cum dezvoltarea industrială a fost oprită de independenţa unei clase conducătoare capabilă să îşi menţină nivelul
de trai exportând produse primare şi folosind veniturile pentru a importa toate bunurile de strictă necesitate şi
obiectele de lux pe care şi le dorea din lumea exterioară. Această situaţie economică a avut consecinţe sociale şi
politice, dat fiind că o clasă mijlocie de dimensiuni reduse este mai puţin probabil să adopte obiceiuri sociale
distincte şi obiective politice proprii decât o clasă mijlocie de proporţii, iar în America de Sud clasa de mijloc de
proporţii reduse, închisă în interiorul sistemului oligarhic, a fost ademenită relativ fără efort în a tinde spre şi
astfel a menţine sfera de influenţă a clasei superioare a unui sistem pe care nu avea putere să îl răstoarne. Nici în
acest caz America de Sud nu a fost un caz unic, exceptând poate doar măsura în care acest lucru era valabil.
Statutul clasei mijlocii a fost însă schimbat de cel de-al doilea război mondial, care a privat America de Sud de
importurile ei obişnuite şi a promovat astfel dezvoltarea industrială. După o pauză în anii de după război,
cererea impusă de războiul din Coreea a dat un nou imbold expansiunii industriale. Aceste războaie, evenimente
exterioare problemelor subcontinentului, i-au schimbat cursul economic, deşi nu au făcut acest lucru în
asemenea măsură încât să îi schimbe şi ierarhia socială. Clasa mijlocie industrială a prosperat în anumite centre,
în special în Brazilia, dar nu a reuşit nicăieri să înlocuiască clasa conducătoare tradiţională în exercitarea puterii
politice.
Ridicarea unei clase mijlocii este asociată în mod obişnuit cu dezvoltarea democraţiei, dat fiind că această
clasă mijlocie, însuşindu-şi o parte a puterii de care dispune o aristocraţie funciară, indică drumul spre o nouă
expansiune a sistemului politic. Acest proces a fost consolidat în America de Sud de o trăsătură a istoriei sale de
origine europeană. în timp ce America de Sud şi-a datorat independenţa condiţiilor create de războaiele
napoleoniene care au separat-o de Spania, Portugalia, precum şi de Franţa şi având în vedere că războaiele de
eliberare au favorizat instaurarea unui regim autocratic şi militar, desprinderea de dominaţia europeană a
presupus şi însuşirea unor idei specifice Iluminismului, astfel încât America de Sud eliberată a fost marcată de o
respingere a sistemului autocratic, precum şi de o respingere a regimuM străin. Aceasta nu a fost însă o temă
dominantă şi a reuşit doar sporadic să producă modificări serioase într-un sistem cvasifeudal, care era susţinut
de cel mai puternic element din stat, forţele armate.
La începutul secolului al XlX-lea, după războaiele de liberare, noile state sud-mericane s-au angajat în
anumite războaie declanşate de unele împotriva altora şi nu s-au confruntat cu nici o ameninţare a vreunui
duşman din afara subcontinentului. Armatele lor şi-au asumat prin urmare un rol politic intern, iar nu funcţia de
apărare naţională. Ofiţerii, datorită conservatorismului specific castei lor şi datorită ambiţiilor sociale care au
devenit un substitut pentru alte acţiuni militare
mai serioase, se considerau apărătorii sau garanţii statului în măsura în care încercau să păstreze stătu quo-al.
Politicienii corupţi sau ineficienţi vor fi de aceea înlocuiţi de alţii sau de o perioadă de regim militar direct, iar în
exercitarea acestei funcţii de garantare a ordinii clasa ofiţerilor îşi închipuia că acţionează pentru bunăstarea
publică, o trăsătură mentală ce putea conduce la rezultate surprinzătoare dacă interpretarea dată de armată
bunăstării publice se schimba. Iar la jumătatea secolului XX existau serioase dovezi în sprijinul unei astfel de
schimbări. Pe măsură ce efectivele armatelor au sporit, ele s-au îmbogăţit cu ofiţeri provenind din medii diferite,
astfel încât armata a devenit conştientă de nevoia unei schimbări sociale şi a unui sprijin temperat în favoarea
acestei schimbări. Consecinţele acestei schimbări au fost însă contradictorii. Pe de o parte implantarea unui
element radical în conştiinţa militarilor a fost o încurajare pentru adepţii schimbării, dar pe de altă parte un
sistem dispus a accepta schimbarea numai în doze mici putea reveni rapid la un conservatorism şi mai rigid,
dacă ritmul schimbării începea să o ia înaintea propriei aprecieri despre nevoia schimbării aparţinând celor mai
progresişti dintre ofiţeri. Faptul că forţelor progresiste li se alătura un element militar putea afecta ritmul
schimbării într-un fel sau altul: fie accelerându-1 şi îndepărtându-i astfel pe ofiţerii progresişti şi provocând un
conflict cu forţele conservatoare, fie reducându-1 la un nivel acceptabil pentru aceşti ofiţeri şi îndepărtând astfel
400
numai elementele mai temerare şi producând un conflict într-un alt punct al spectrului politic.
Alături de această regrupare a forţelor interne vechi şi noi, al cărei rezultat părea să difere de la un stat la
altul, se înregistra o căutare de noi modele, de forme politice care să înlocuiască formele existente care au fost
analizate şi s-a constat că lasă de dorit. Această analiză a determinat minţile mai iscoditoare să ţină seama de
două modele străine, fiecare dintre ele părând a avea ceva folositor: democraţia occidentală cu accentul pe care
îl punea pe libertate şi pe drepturile omului şi comunismul cu reputaţia sa dezvoltare economică. Intelectualul
sud-american care putea descoperi cum să obţină ce este mai bun în aceste două lumi ar fi putut găsi poate
scurtătura sintetică spre prosperitate şi dreptate. Dar şi el se confrunta cu o dilemă multiplă. El ştia că, din
raţiuni economice, America de Sud vrea să evite ajutorul străin; şi mai trebuia să accepte faptul că dacă, în
căutarea lui pentru o scurtătură sintetică, ar căuta ajutor şi inspiraţie atât în citadelele occidentale cât şi în cele
comuniste, în ambele s-ar confrunta cu argumentul că cele două modele sunt antitetice şi că trebuie să aleagă
între ele înainte de a aştepta ajutor de la garantul fiecăruia dintre ele. Asemeni asiaticilor şi africanilor, deşi din
motive diferite, va trebui să adopte principiul nealinierii, deşi va solicita favorurile acelora a căror linie a refuzat
să o adopte.
Apropierea Americii de Sud de lumea exterioară a reflectat nevoile unor ţări a căror economie era în
proces de tranziţie fără resurse interne adecvate sau un aparat corespunzător, împotriva unui climat în care
ajutorul extern a fost prost gestionat de generaţia anterioară. Către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului XX principalele naţiuni capitaliste au împrumutat bani Americii de Sud în mod excesiv şi cu foarte
mari rate ale dobânzii spre nemulţumirea ambelor părţi - a sud-americanilor care se simţeau exploataţi şi a celor
ce au împrumutat care au
suportat consecinţele neplăţii acestor datorii şi exproprierea unor întreprinderi pe care le-au construit. Dar
America de Sud nu se putea descurca fără capital străin dacă voia sa aplice programele de dezvoltare, să acopere
deficitul comercial şi să înceapă să îşi achite datoriile externe (marea lor majoritate acordate pe termen scurt).
Capitalul necesar nu a fost produs pe plan intern. Săracii erau prea săraci pentru a economisi şi deveneau tot mai
săraci, bogaţii investeau frecvent sau îşi depuneau averile la băncile din străinătate, iar băncile interne şi alte
instituţii financiare nu şi-au dezvoltat deprinderile sau mecanismele pentru a furniza credit pentru dezvoltarea
industrială. Reformiştii, care au ţinut cont de nevoia de ajutor extern, dar mediul din care proveneau le-a impus
să fie împotriva a tot ce este străin şi împotriva instituţionalizării acestui ajutor, au sperat să scape de această
dilemă obţinând ajutor de la agenţiile internaţionale şi nu de la guvernele străine, dar aceste agenţii s-au dovedit
dezamăgitoare pentru că au aplicat împrumuturilor lor reguli financiare foarte stricte, au insistat pe ideea
stabilizării monetare şi au impus ca premisă o perspectivă rezonabilă de profit şi au ezitat să vină în ajutorul
solicitanţilor cu garanţii financiare reduse şi pricepere economică limitată: anii de după război au fost presăraţi
cu prea multe greşeli economice, în timp ce profiturile datorate războiului au fost cheltuite pe obiecte de lux, iar
industrializarea s-a făcut intermitent şi fără discriminare.
în măsura în care în politica externă a acestui vast subcontinent poate fi vorba de trăsături comune,
acestea au fost două: atitudinea faţă de partea de nord a continentului şi datoria externă. America de Sud diferă
de America de Nord nu numai prin caracterul său latin, ci şi prin caracterul său fragmentar. în timp ce America
de Sud s-a divizat în mai multe state, în America de Nord nu s-a petrecut acest lucru. încă din vremea
eliberatorilor, când subcontinentul a fost balcanizat de războaiele şi politica postimpe-rialistă, a existat o dorinţă
de solidaritate subcontinentală a marilor viceregate spaniole. O comunitate culturală care a supravieţuit, un
anumit caracter compact din punct de vedere geografic şi o oarecare izolare au promovat în timp un sistem
interamerican, care a fost ulterior transformat într-o organizaţie panamericană (opusă uneia la-tino-americane).
Dar contrastul dintre sud şi nord nu putea fi înlăturat. în nord, Statele Unite au demonstrat o uimitoare capacitate
de a se adapta unui amalgam de rase şi şi-au menţinut unitatea în ciuda forţelor sociale şi economice disruptive
care au provocat războiul civil, în timp ce Canada a reuşit menţinând sub o unică umbrelă politică populaţiile de
limbă franceză şi engleză. De aceea aceste două state au fost mult mai mari şi mai puternice decât orice stat sud-
american, iar sud-americanii au început să se teamă de preponderenţa şi imperialismul Statelor Unite. Canada,
care ar fi putut întregi totul, nu a fost dispusă să se alăture nici unei organizaţii care ar fi putut-o implica în
conflicte dintre Statele Unite şi statele latine.
Statele Unite au alimentat temerile şi suspiciunile latino-americanilor. în timpul anilor săi de expansiune,
Statele Unite nu au fost sigure de atitudinea lor faţă de vecinii din America Centrală şi din zona Caraibilor, iar în
anii în care s-au afirmat ca mare putere au acţionat frecvent ca şi cum aceste state nu erau cu adevărat suverane.
Aşa cum Marii Britanii în secolul XX i-a venit greu să se gândească la ţările din
Orientul Mijlociu ca la nişte state independente sau care merită să fie independente, tot astfel Statelor Unite în
aproximativ aceeaşi perioadă au gândit la fel despre un grup de state despre care se presupunea că au un impact
special asupra intereselor vitale nord-americane. Când preşedintele Monroe a interzis extinderea dominioanelor
401
teritoriale europene în Lumea Nouă, Spania şi Portugalia le pierduseră deja pe ale lor; britanicii, francezii şi
olandezii, care au ajuns prea târziu pentru a obţine altceva decât resturile rămase în urma împărţirii hispano-
portugheze, nu au avut nici un interes să contrazică declaraţia unilaterală a lui Monroe, iar singura tentativă
serioasă de a face acest lucru - tentativa Franţei de a transforma Mexicul într-un nou Imperiu habsburgic în
timpul războiului civil american - a fost un eşec catastrofal. La vremea aceea, Statele Unite au anexat o treime
din Mexic, şi-au arătat interesul faţă de Canalul Panama şi au cochetat cu ideea de a obţine insulele Cuba şi
Hispaniola (pe cea din urmă aflându-se Republica Dominicană şi Republica Haiti). ^
Doctrina Monroe, enunţată în 1823, a constituit baza unei politici care viza transformarea Americii într-o
insulă prin achiziţii (Louisiana, Florida, Cuba, Alaska) şi împiedicând toate puterile europene să îşi
redobândească posesiunile sau să îşi extindă influenţa pe continent. Această doctrină a fost inspirată de teama de
Rusia în nord-vest şi de alte state europene în sud-est. Timp de mai bine de un secol doctrina a impus un efort
minim din partea Statelor Unite, în special datorită stadiului relaţiilor anglo-americane şi nu a fost serios
contestată până când, în timpul celui de-al doilea război mondial, coloniile franceze şi olandeze rămase au fost
înşfăcate de Germania nazistă şi, în timpul Războiului rece, ruşii au îndrăznit să îşi creeze o bază în Cuba.
Marea Britanie nu a avut niciodată o tentativă de a îşi extinde imperiul ei din Indiile de Vest, iar în timpul
decadelor de după ruptura intervenită între Marea Britanie şi nou formatele State Unite, puterea maritimă
britanică a servit mai curând la a sprijini decât a contrazice Doctrina Monroe. Din punct de vedere geografic,
între Insulele Britanice şi coasta Statelor Unite nu se află nici un fel de insule, astfel încât perioada iniţială de
după independenţă a fost una de înstrăinare, dar nu de conflict; este greu de crezut că ar fi putut fi evitat un
conflict, în special în timpul războiului civil, dacă Atlanticul de Nord ar fi fost dotat cu insule pe care cele două
puteri s-ar fi întrecut să le ocupe. Prin urmare, limba comună şi tradiţiile comune nu au fost contracarate de
dispute teritoriale (exceptând disputa asupra Canadei care nu a reuşit să obţină un sprijin serios din partea
Londrei), iar atunci când la sfârşitul secolului puterea Statelor Unite a dobândit proporţii semnificative,
bunăvoinţa între cele două ţări a depăşit conflictele ocazionale şi a condus în secolul următor la o alianţă care a
scos Marea Britanie de pe orbita europeană şi a pus-o pe o orbită americană. Această alianţă n-ar fi fost poate
posibilă dacă Marea Britanie nu ar fi renunţat la rolul pe care l-ar fi putut cândva juca în America Centrală.
La jumătatea secolului al XIX-lea, atunci când Statele Unite s-au gândit pentru prima oară la un canal
care să traverseze Nicaragua pentru a lega Atlanticul şi Pacificul, consimţământul şi cooperarea Marii Britanii
au părut esenţiale. Marea Britanie deţinea teritorii şi revendica teritorii de-a lungul coastei învecinate (în
Hondurasul britanic, Coasta Mosquito şi Insulele din zona Golfului Mexic); Statele Unite au negociat
tratate favorabile cu Nicaragua şi Hondurasul. De pe aceste poziţii, cele două state au negociat Tratatul din 1850
Clayton-Bulwer, prin care acceptau ideea că nici unul nu trebuie să deţină control exclusiv asupra vreunui canal
sau privilegii speciale în zona acestui canal; şi de asemenea că nici unul dintre ele nu trebuie să ocupe sau să
fortifice sau să colonizeze sau să îşi însuşească sau să dezvolte vreo autoritate asupra vreunei părţi din America
Centrală. Acest tratat, încheiat într-o perioadă în care Statele Unite era cea mai slabă dintre cele două părţi
semnatare, a devenit un obstacol în calea planurilor viitoare de a continua cu construirea unui canal fără
colaborarea Marii Britanii şi de a obţine controlul asupra cursului acestuia şi asupra malurilor sale, dar la
sfârşitul secolului interesele Marii Britanii în această parte a lumii erau reduse în comparaţie cu interesele pe
care le avea Marea Britanie în Orientul Mijlociu şi în sudul Asiei, iar în 1901 Tratatul Clayton-Bulwer a fost
înlocuit de Tratatul Hay-Paun-cefote care a reafirmat principiile neutralităţii şi ale folosirii libere şi fără
discriminare, dar a înlăturat limitele impuse de celălalt tratat. Statele Unite au intrat apoi în tratative cu
Columbia pentru o concesionare de teritoriu în Panama. A fost negociat un tratat, care a fost respins de
parlamentul Columbian, ceea ce a determinat Statele Unite să promoveze o revoltă în Panama şi desprinderea
zonei de Columbia. A fost creată astfel o nouă republică Panama, iar în schimbul sumei de 10 milioane de dolari
şi a unei rente anuale de 250 000 dolari, s-a acordat Statelor Unite suveranitate perpetuă asupra zonei care avea
să se numească Zona Canalului (Canal Zone), precum şi dreptul de a interveni în, politica internă a statului
Panama. Statele Unite au profitat de acest drept şi au desfăşurat trupe în zonă cu diferite ocazii.
Pentru Statele Unite mult mai importantă decât Panama era marea insulă Cuba, mai aproape de Statele
Unite decât orice altă ţară latino-americană, cu singura excepţie a Mexicului. Din raţiuni strategice Statele Unite
au încercat, fără succes, cu diferite ocazii în secolul al XlX-lea să cumpere Cuba de la Spania. în 1868,
cubanezii s-au revoltat împotriva Spaniei, războiul întinzându-se pe durata a zece ani. Au fost înfrânţi, dar în
1895 s-au revoltat din nou. Opinia publică din Statele Unite a fost revoltată de cruzimea cu care autorităţile
spaniole au înăbuşit revolta şi s-a temut pentru investiţiile americane din zonă, dar guvernul nu a făcut nimic
până când, în februarie 1898 şi în împrejurări nelămurite, nava de luptă americană Mâine a fost scufundat în
portul Havana. Washingtonul a dat un ultimatum şi, deşi termenii acestui ultimatum au fost în mare măsură
acceptaţi, iar războiul a luat sfârşit în principiu, a declarat război Spaniei. Luptele, care s-au extins în Pacific, au
durat trei luni şr s-au încheiat cu înfrângerea totală a Spaniei şi cedarea către Statele Unite prin Tratatul de la
402
Paris a Insulelor Filipine, Guam şi Puerto Rico în schimbul sumei de 20 milioane de dolari. Cuba a trecut în fapt
sub tutela Statelor Unite şi a rămas astfel până în 1933. în 1901, Statele Unite au afirmat prin Amendamentul
Platt (un amendament la Artny Appropriation Bill - Legea alocării de fonduri pentru armată) că nu îşi vor retrage
forţele militare decât cu condiţia ca dreptul său de a interveni pentru menţinerea unei guvernări corespunzătoare
să fie prevăzut în constituţia cubaneză. Trupele americane au staţionat pe insulă în perioada 1906-1909 şi 1912-
1913 în sprijinul regimurilor militare corupte, iar la Guantanamo a fost construită o bază navală.
In timpul războiului din Cuba, Statele Unite au intervenit în 1905 în Republica Dominicană. Temându-se de o
intervenţie din partea puterilor europene ca o consecinţă a faptului că guvernul dominican nu şi-a onorat
datoriile, preşedintele Theodore Roosevelt a formulat Concluzia Roosevelt la Doctrina Monroe, prin care Statele
Unite îşi arogau dreptul de a interveni în ţările latino-americane cu scopul de a ţine sub control activitatea
guvernelor. Trupele americane au reapărut în 1906, iar următorii opt ani ţara a fost sub directa guvernare
militară a Statelor Unite având ca preşedinte un ofiţer american. Ocupaţia similară a republicii haitiene vecine,
destinată să o ia înaintea creditorilor europeni, a durat din 1915 până în 1934. Pe continent, Statele Unite au
intervenit în mod deschis în revoluţia mexicană şi în războiul civil printr-un bombardament maritim în 1914 şi
printr-o expediţie armată nereuşită în 1916-1917; iar în 1911, trupele americane trimise în Nicaragua pentru a-1
susţine pe preşedintele favorit au redus la tăcere opoziţia liberală până în 1933 când, după plecarea lor, a început
dictatura lui Anastasio Somoza.
Această politică a Statelor Unite de conducere şi control, susţinută prin descinderi militare sporadice, a
fost abandonată de preşedintele Franklin D. Roosevelt şi de secretarul său de stat, Cordell Huli. în discursul său
inaugural, Roosevelt a promovat o politică de bună vecinătate bazată pe neintervenţie, iar angajamentul său a
fost repetat la Conferinţa Panamericană din 1936 de la Buenos Aires. Amendamentul Platt a fost abrogat.
Dreptul de a interveni în politica internă din Panama a fost abrogat prin tratat. Retragerea infanteriei marine
americane din Haiti a fost accelerată. Preşedintele a acceptat dreptul guvernului mexican de a naţionaliza
proprietăţile petroliere de pe teritoriul său. Speranţele latino-americanilor au reîncolţit datorită ratificării
Reciprocal Trade Agreements Act din 1934 care îi conferea preşedintelui puterea de a reduce tarifele vamale cu
50% şi datorită creării în acelaşi an a Băncii de Import-Export pentru împrumutarea fondurilor publice
americane guvernelor străine.
Această ameliorare a atmosferei intraamericane nu a avut'drept rezultat tot ceea ce dorea Washingtonul.
înainte de cel de-al doilea război mondial, precum şi după el, Statele Unite au dorit să beneficieze de acordul şi
sprijinul latino-americanilor pentru probleme de mai largă respiraţie, dar nu au reuşit mare lucru în acest sens.
înainte de izbucnirea războiului, Huli, care nu a uitat tentativa Germaniei din primul război mondial de a
determina Japonia să atace Statele Unite prin Mexic, a încercat dar nu a reuşit să convingă America Latină că
nazismul şi fascismul sunt un adevărat pericol împotriva căruia întregul continent american trebuie să ia măsuri
comune. La Havana, în iulie 1940, statele americane au căzut de acord asupra faptului că nu trebuie să se
permită nici unui stat neamerican să stăpânească vreo porţiune din teritoriul american, dar' această nouă
formulare antigermană a Doctrinei Monroe urma să fie susţinută prin acţiunea comună a statelor americane;
Statele Unite nu au fost invitate să intervină de unele singure împotriva oricărei ameninţări externe, ci mai
degrabă să îşi aprovizioneze cu arme şi echipamente vecinii pentru a face acest lucru. Prin urmare, unul dintre
rezultatele temerilor Washingtonului în ceea ce priveşte apărarea emisferei a fost consolidarea unei clase
militare în întreaga zonă. în timpul războiului, au fost
trimise peste mări trupe reduse mexicane şi braziliene, dar aprovizionarea cu arme de către americani a afectat
structura politică în America Latină mult mai mult decât a afectat cursul războiului. După atacul de la Pearl
Harbor, Mexicul, Columbia şi Venezuela au rupt relaţiile cu Japonia, iar republicile din America Centrală şi
Caraibe au declarat război. Când sfârşitul războiului era aproape, statele americane, care s-au întâlnit la
Chapultepec, în Mexic, în februarie 1945, s-au declarat în favoarea unei apărări colective împotriva
ameninţărilor interne şi externe (această înţelegere a fost consolidată prin Tratatul Interamerican de Asistenţă
Reciprocă, încheiat la Rio de Janeiro în 1947), dar preocuparea Washingtonului de a crea o alianţă continentală
anticomunistă sau un sistem de apărare nu a avut ecou în rândul statelor care continuau să vadă în Statele Unite
şi nu în URSS primul stat care intervine în politica lor internă şi erau mult mai îngrijorate de problemele
economice postbelice decât de comunism. Clasele militare, care au fost cel mai rapid afectate de planurile de
apărare comună, erau mai puţin interesate de cooperare decât de consolidarea propriilor forţe. Ele aşteptau de la
Statele Unite să le furnizeze echipamente cât mai moderne. Statele Unite, pe de altă parte, erau tot mâi
îngrijorate de comunism şi tot mai prinse între politica de a controla comunismul prin acordarea de ajutor
economic statelor vecine şi de a se amesteca în politica internă a acestor state pentru a-i suprima pe comunişti
sau orice grupare care părea Washingtonului asemănătoare.
în 1951, Tratatul de Securitate Mutuală {Mutual Securi ty Act) a fost extins şi asupra Americii Latine, iar
403
din 1952 Statele Unite au încheiat o serie de tratate de apărare bilaterale. Dacă Statele Unite (şi civilii din
America Latină) se temeau de această sporire a forţelor armate care acţionau cel mai adesea ca forţe politice in-
terne, Washingtonul se simţea ameninţat de faptul că forţele armate incapabile să îşi satisfacă necesarul în
Statele Unite, s-ar putea adresa altcuiva. în 1962, la Fort Davis în Zona Canalului a fost creată o academie de
poliţie interamericană pentru studierea şi transpunerea în practică a tehnicilor de contrainsurgenţă, dar altminteri
cooperarea militară interamericană nu a dat rezultate şi nici nu a fost agreată.
Conferinţele de la Chapultepec şi Rio au fost cea de-a şaptea şi a opta într-o serie de conferinţe
intermaericane care au fost inaugurate la Washington în 1889. Cea de-a noua dintre aceste întâlniri s-a
desfăşurat la Bogota în 1948 şi a creat instituţii noi şi un aparat necesar consultării şi acţiunii panamericane
(Canada a continuat să stea deoparte, datorită voinţei proprii, până în 1989). Organizaţia Statelor Americane, în
aparenţă un organism panamerican, dar după părerea unora o contrapondere latină faţă de puterea nordului, avea
drept obiective menţinerea păcii în zona pe care o acopereau membrii săi, soluţionarea paşnică a divergenţelor
lor, o acţiune comună împotriva agresiunii şi dezvoltarea pe calea cooperării a intereselor economice, sociale şi
culturale. Pentru America Latină, această asociere cu Statele Unite era binevenită mai ales datorită perspectivei
unui ajutor economic de tipul Planului Marshall pentru Europa, dar perspectiva s-a dovedit a fi un miraj, dat
fiind că Washingtonul privea Europa şi America Latină într-o lumină total diferită: Europa fusese devastată de
război, era în pericol să sufere un dezastru economic imediat şi era considerată o pradă lipsită de apărare pentru
expansiunea sovietică. Aceste argumente valabile în
cazul Europei, nu aveau nici o valoare în cazul Americii Latine, chiar dacă politicienii erau preocupaţi de
principiul bunei vecinătăţi aşa cum s-a întâmplat cu Franklin D. Roosevelt în anii '30. America Latină nu
constituia o prioritate de prim ordin pentru autorităţile de la Washington după război. Nemulţumirea a sporit de
ambele părţi. Când a izbucnit războiul din Coreea, care pentru Washington era un război anticomunist pentru
care trebuia să se mobilizeze toate forţele, numai Columbia a trimis trupe. Războiul din Coreea a accentuat
susceptibilităţile anticomuniste globale ale Washingtonului şi i-a clarificat priorităţile în America Latină, unde a
încurajat şi organizat răsturnarea preşedintelui de stânga Jacobo Arbenz Guzman (vezi Capitolul 27) şi a
demonstrat astfel că acordă mult mai multă importanţă suprimării comunismului decât principiului
neintervenţiei sau bunelor relaţii cu vecinii săi latini. Washingtonul şi-a expus de asemenea credinţa că acţiunile
sale în jumătatea sudică a continentului nu trebuie împiedicate de obiecţiile de tip mare putere: reacţia URSS
putea fi considerată, la vremea aceea, drept minimă sau ineficientă. Lecţia finală a afacerii din Guatemala a fost
sau trebuia să fie imposibilitatea de a trasa o linie între programele radicale care aveau caracter social şi deci
erau bune şi programele radicale care erau comuniste şi deci dăunătoare. Statele Unite au înlăturat în Guatemela
o administraţie reformistă ale cărei acţiuni nu erau nocive în sine, dar ale cărei motive şi intenţii de viitor erau
suspecte. America Latină nu a acceptat justificarea anticomunistă promovată de Washington.
în 1958, vicepreşedintele Richard Nixon, în timpul unui tur al ţărilor lati-no-americane, a fost întâmpinat
cu insulte şi chiar cu acţiuni violente, care au oferit o imagine a părerii oficiale şi a opiniei publice din zona
aflată la nord de Rio Grande despre anumite atitudini latino-americane faţă de Statele Unite. în două dintre ţările
aflate pe itinerariul său, Peru şi Venezuela, dictatorii fuseseră de curând înlăturaţi de la putere, dar nu înainte de
a fi primit din partea preşedintelui Eisenhower, Legiunea de Merit: Nixon a devenit ţinta indignării maselor
datorată aprobării de către Statele Unite a regimurilor dictatoriale. în 1960, Eisenhower însuşi a făcut un tur al
unor ţări din America Latină, acesta reprezând o parte componentă a unei tentative calculate de îmbunătăţire a
relaţiilor cu aceste state. în intervalul cuprins între cele două vizite, Statele Unite s-au declarat de acord cu
crearea unei Bănci interamericane şi a unui Fond interamerican pentru Dezvoltare Socială (acesta din urmă fiind
destinat finanţării unor planuri neprofitabile pe care Banca Mondială a refuzat să le finanţeze); Washingtonul a
respins iniţial crearea acestor instituţii. Deşi cea de-a unsprezecea conferinţă interamericană, care urma să se
desfăşoare la Quito în 1959, a fost amânată, miniştrii de externe ai statelor americane s-au întâlnit în acel an o
dată la Santiago şi a doua oară anul următor la San Jose. Cea dintâi dintre aceste întâlniri a fost dedicată în
esenţă denunţării regimurilor luiTrujillo şi Batista, probleme asupra cărora nu era greu să se obţină un consens
general. în 1960, afirmaţia Venezuelei potrivit căreia Trujillo s-a aflat la originea unei tentative de asasinat
comise împotriva preşedintelui Betancourt a determinat începerea unei anchete, condamnarea lui Trujillo şi
înlăturarea Republicii Dominicane din OSA, dar atunci când Statele Unite au propus aplicarea unor sancţiuni
economice
şi supravegherea alegerilor din Republica Dominicană de către observatori internaţionali, asociaţii acesteia au
dat înapoi de teamă de a nu crea un precedent pentru intervenţia în afacerile lor interne (Trujillo a fost asasinat
în 1961). Au existat de asemenea dezacorduri între Statele Unite şi restul ţărilor membre asupra problemei dacă
Cuba a devenit un stat de stânga în mod decent sau periculos. Conferinţa a fost în ansamblul ei o conferinţă
anticubaneză, dar nu a fost pregătită să declare acest lucru în mod deschis. Propunerea vizând o mediere
404
interamericană între Statele unite şi Cuba nu a fost îmbrăţişată. Cu toate acestea, Organizaţia Statelor Americane
a funcţionat şi a continuat să funcţioneze, iar dezacordurile din cadrul ei nu au avut un caracter acut, deşi
tentativa preşedintelui Braziliei, Kubitschek, în ceea ce priveşte problema perenă a cooperării economice de a
obţine ajutor din partea Statelor Unite pentru „Operaţiunea Panamerica" nu a avut ecou la Washington.
Anul următor însă, preşedintele Kennedy a abordat în mod diferit această problemă. Adresându-se
Americii Latine aşa cum nu o mai făcuse nici un preşedinte american după Franklin D. Roosevelt, Kennedy a
propus crearea unei Alianţe pentru Progres, care viza cooperarea masivă şi pe termen lung dintre Statele Unite şi
statele vecine latine pentru îmbunătăţirea, pe cheltuiala Statelor Unite, a economiilor acestor state cu condiţia ca
şi ele să introducă anumite reforme fundamentale. Statele Unite urmau să aloce suma de 20 miliarde de dolari
într-un interval de zece ani pentru a achita, de fapt, costul reformelor economice şi sociale. Deşi guvernele
latino-ame-ricane au preferat ajutorul bilateral celui multilateral şi deşi au preferat ajutorul negrevat de condiţii
vizând efectuarea unor reforme, Alianţa pentru Progres a fost tipul de intervenţie pe care l-au aşteptat după
inaugurarea Planului Marshall în Europa, opus tipului de intervenţie de care se temeau de obicei sau declarau că
se tem. Ulterior, în acelaşi an, la Punta del Este în Uruguay, toţi membrii OSA, cu excepţia Cubei, au semnat o
cartă care punea în practică propunerile lui Kennedy.
Alianţa pentru Progres a fost o importantă lovitură psihologică, importantă pentru impactul pe care 1-a
avut atât asupra cetăţenilor Statelor Unite, cât şi asupra cetăţenilor ţărilor aflate mai la sud, dar a fost imperfect
concepută, iar rezultatele practice s-au dovedit deosebit de modeste până la moartea autorului său. Motivele
dezamăgirii care a însoţit acest proiect au fost numeroase. în primul rând, moartea lui Kennedy a survenit la
prea scurt timp după inaugurarea acestui proiect; timpul a fost prea scurt pentru a obţine rezultate. în al doilea
rând însă, existau mai multe motive de ordin material. Suma prevăzută era mare, dar rămânea de văzut dacă
chiar şi această sumă putea face mai mult decât să menţină o situaţie în continuă degradare. în plus, se aştepta ca
fondurile guvernamentale să atragă fonduri private, dar volumul fondurilor private nu a fost pe măsura
aşteptărilor, iar unele dintre fondurile guvernamentale a fost necesar să fie alocate onor obiective neprevăzute pe
termen scurt, datorită unui declin al veniturilor statelor latino-ame-ricane obţinute de pe urma produselor
primare. în al treilea rând, exista o oarecare confuzie în ceea ce priveşte obiectivele şi priorităţile Alianţei, din
punctul de vedere al Washingtonului. Alianţa era menită în primul rând să schimbe structurile sociale, să
atenueze sărăcia, să promoveze progresul economic al unui stat, să faciliteze
integrarea economică interstatală sau să combată comunismul? Dacă priorităţile nu erau stabilite, era greu de
ştiut de unde să se înceapă sau ce să se aprobe. Şi în fine, existau neînţelegeri şi confuzii. Neînţelegerile au
apărut atunci când s-a pus problema dacă fondurile vor deveni disponibile imediat sau dacă acest lucru va fi
condiţionat de introducerea schimbărilor în plan social. Confuziile au apărut atunci când s-a pus problema de a
acorda ajutor unui regim reacţionar sau neconstituţional. A stopa acest ajutor însemna a anula speranţele
săracilor lipsiţi de vină. A acorda acest ajutor în continuare însemna a finanţa regimuri retrograde în loc de a
încuraja regimurile progresiste.
Al doilea factor comun subcontinental îl constituiau datoriile. La începutul secolului, multe ţări sud-
americane au considerat că este uşor să împrumute din străinătate. Dintr-un punct de vedere superficial, această
relaţie s-a dovedit a fi o vreme reciproc avantajoasă, dar împrumuturile externe au mascat nevoia unei
restructurări a economiei interne şi mare parte din împrumuturi au fost cheltuite necorespunzător - de exemplu
pentru dotarea forţelor armate (periclitând economia şi stabilitatea politică, aşa cum a fost şi cazul legiunilor
romane şi fără a avea un duşman împotriva căruia să lupte). Al doilea război mondial a eliminat pieţele de
export. Industria de după război a avut tendinţa să producă un surplus care nu putea fi exportat. Pieţele interne
erau mici, datorită faptului că comerţul intramaerican era sleit de puteri. Inflaţia galopantă, datoriile greu de
gestionat şi - în anii '90 -solicitările de fonduri destinate Europei de Est i-au îndepărtat pe împrumutatori, al
căror refuz de a acorda ajutor din motive economice a fost accentuat de raţiuni politice: insurecţii, o situaţie în
care jumătate din populaţie era considerată în mod oficial atinsă de sărăcie şi traficul de droguri. In anumite
zone traficul de droguri, cei care deţineau controlul asupra acestui trafic, precum şi susţinătorii lui acoperiţi şi
corupţi, armatele lor particulare şi lucrătorii dependenţi constituia singura zonă înfloritoare a economiei locale.
Activităţile acestui trafic implicau nu numai zonele producătoare din Columbia, Bolivia şi Peru, ci şi căile sale
comerciale şi.sursele de finanţare din Argentina, Brazilia, Venezuela, Panama, nenumărate insule şi altele.
Din punct de vedere economic, America de Sud a rămas în umbra dominaţiei străine. Industrializarea era
slabă sau a fost amânată din diverse motive: elitele conducătoare s-au opus tarifelor de import şi cotelor parte de
care aveau nevoie industriile începătoare, dar pe care consumatorii bogaţi nu le agreau; numeroasele pieţe
interne erau prea mici, iar tentativele de a le combina rudimentare; industria tindea să depăşească capacitatea,
produsele ei aveau preţuri mari; tehnologia avea fie un caracter local şi înapoiat, fie era străină şi deci neştiută şi
scumpă. Transportul şi alte servicii publice erau modeste sau nici nu existau decât în marile oraşe. Jumătate din
populaţie se afla în oraşe de 20 000 de locuitori sau chiar mai mult, supraaglomerate, murdare, în care domnea
405
violenţa şi erau o pradă pentru speculanţii de averi. Prăpastia economică dintre oraş şi sat se accentua tot mai
mult. Pământul îi oferea celui care îl deţinea un statut, bogăţie şi un mod de viaţă pentru unii; oraşele nu au
reuşit în marea lor majoritate să devină motorul unei noi activităţi economice. Nevoia introducerii unei reforme
a pământului era evidentă, şi o serie de ţări au
adoptat legi pertinente, dar nu au fost puse în practică decât în ajunul revoluţiilor. Lucrătorii pământului erau
prost plătiţi, mulţi erau şomeri, iar numărul lor era în continuă creştere, în pofida deplasării spre oraşe. Fără
credite sau mijloace de a comunica sau, în multe zone, fără apă, micii proprietari nu vor putea obţine nici
seminţe, nici îngrăşăminte, nici maşini pentru a lucra ceea ce constituia din punct de vedere economic pământ
productiv.
în anii '90 s-a înregistrat o revenire la planurile dezbătute în anii '60 vizând atenuarea slăbiciunii
economice a Americii de Sud, precum şi a neajunsurilor sale sociale prin crearea unor asociaţii regionale. Pactul
Andin, creat în 1966 de Columbia, Bolivia, Peru şi Venezuela, a fost reînfiinţat în 1989 cu scopul de a se crea o
piaţă comună şi o uniune vamală până în 1995 şi ulterior o uniune economică. Mai la sud, Brazilia, Argentina,
Uruguay şi Paraguay au creat în 1991 Mercosur, având obiective şi date similare. (în mod similar, în America
Centrală, Caricom, creat de treisprezece state în 1964, a fost reînfiinţat cu scopul de a crea o uniune economică
în 1993.) Deşi aceste planuri pot fi catalogate drept fantezii pe hârtie, ele au fost totuşi un semn al vremurilor în
care cooperarea regională, care presupunea sau nu reforme politice sau constituţionale, a fost considerată un
mijloc de salvare. Preocupările externe au complicat, dar nu au creat problemele interne ale Americii de Sud în
privinţa formelor de guvernare care au oscilat între oligarhie, tiranie şi democraţie. în anii '50 s-a declanşat
căderea unor dictatori, începând cu cea a \ui 3uan "Domingo Peron \n Argentina, în 1955. In următorii trei. an\
s-au retras.Manuel Odria din Peru, au fost înlăturaţi de la putere preşedinţii Gustavo Rojas Pinilla şi Marcos
Perez Jimenez din Columbia şi Venezuela. Trăsătura caracteristică a acestor ani a fost retragerea militarilor din
prim-planul scenei politice. Ei nu au putut renunţa cu adevărat la putere, pentru că aceasta le aparţinea.
Exercitarea acestei puteri în politică a devenit un obicei, în parte şi pentru că, în absenţa unor duşmani pe plan
militar, nu aveau altceva de făcut şi în parte datorită deficienţelor claselor conducătoare. Ofiţerul căruia nu i se
cere să se pregătească de război poate opta fie pentru societate, fie pentru politică. Mulţi dintre ofiţeri au optat
pentru cea mai bună societate şi nimic mai mult; alţii pentru societate şi participarea la dominaţia politică a
claselor superioare; alţii, care au optat pentru politică, nemulţumiţi fiind - şi, deşi desconsiderau poate
democraţia, au vrut să facă în aşa fel încât gestionarea problemelor publice să fie mai eficientă şi mai puţin
atinsă de fenomenul corupţiei şi să facă un modest început în privinţa reformelor sociale. Acest grup din urmă a
fost numit nasseristas, influenţa reprezentanţilor săi făcându-se simţită la sfârşitul anilor '50 şi '60, ei fiind cei
care au răspândit ideea că atât politica naţională, cât şi armata naţională trebuie să devină mai profesioniste şi
mai conştiente din punct de vedere social. Dar dacă primul impact a fost distrugerea dictatorilor de modă veche
şi o diminuare a prestigiului ofiţerilor de modă veche, nu era obligatoriu ca guvernarea civililor să constituie
noul regim, căci civilii puteau să nu corespundă, ca eficienţă şi integritate, pretenţiilor celor care i-au investit
sau să depăşească aşteptările şi toleranţa, mergând înainte prea repede cu reformele sociale. în oricare dintre
aceste cazuri, ofiţerii ar reveni la putere.
Pe de o parte, autocraţia personală a conducătorului (caudillo), interesat numai de puterea sa şi
neîmpovărat de nici o ideologie de nici un fel, a ajuns să fie reprezentată la sud de istmul Panama numai de
Alfredo Stroessner din Paraguay care a dus o viaţă retrasă până în 1989, pe o proprietate retrasă din Brazilia
(care se alimenta cu electricitate din Paraguay); pe de altă parte, un regim monopartid corespundea unei căutări
de stabilitate, o modalitate de a îndepărta un sistem parlamentar prea liberal care ameninţa cu anarhia şi
recurgerea la violenţă care însemna dezastru. Două lucruri au dat greş. Revoluţia violentă, rurală sau urbană, nu
s-a bucurat de succes în afara Cubei. Au fost stricate şi socotelile celor care au sperat în progresul liberalismului
burghez sau al democraţiei sociale specifice ţărilor europene în secolele al XlX-lea şi XX. Evoluţiile de acest
fel, deşi adoptate de o mică elită cosmopolită, au avut prea puţine rădăcini în solul politic al Americii Latine,
atunci când tradiţiile durabile erau cele ale Spaniei prenapoleoniene. America de Sud nu s-a revoltat împotriva
Spaniei. Supunerea Spaniei de către Napoleon a contribuit la înlăturarea puterii spaniole din Lumea Nouă.
Eliberatorii au fost de aceea mai degrabă succesori decât eliberatori şi şi-au asumat, pentru ei şi pentru
generaţiile viitoare, puterea centrală şi atitudinea pe care coroana spaniolă a exportat-o districtelor şi
viceregatelor spaniole din America de Sud şi Centrală. Aceasta era o tradiţie autocratică, interpretată adeseori în
mod liberal, dar nu una democratică. Oamenii noi din cea de-a doua jumătate a secolului XX, în marea lor
majoritate militari, nu erau preocupaţi, decât cu rare excepţii, să schimbe sistemul. Ei erau interesaţi să ocupe
pentru ei înşişi poziţiile de putere şi conducere care au fost până atunci monopolizate de o clasă conducătoare
diferită sau mai restrânsă.
De la începutul anilor '70, activitatea de gherilă caracteristică unei mari părţi din America de Sud în
406
deceniul anterior a intrat în declin. Moartea lui Che Guevara în Bolivia, în 1967, a fost o lovitură dată moralei.
Dezvoltarea tehnicilor antigherilă sub supravegherea ofiţerilor Statelor Unite a permis guvernelor să înfrângă
mişcări care nu au reprezentat o forţă numerică şi nici nu au fost decât în mod trecător unite. Protestul a
îmbrăcat forme diferite şi mai puţin romantice. Guerilla/oco a fost înlocuită cu răpitorii din oraşe - tupamaros
din Uruguay şi cei asemenea lor care s-au specializat în Argentina, Brazilia şi alte ţări în capturarea diplomaţilor
ca ostatici. Una dintre cele mai renumite acţiuni a tupamaros a fost capturarea ambasadorului britanic de la
Montevideo, în schimbul căruia, după ce l-au reţinut timp de opt luni, nu au obţinut nimic. Tacticile urbane nu
erau îmbunătăţite faţă de focos, iar la alegerile din Uruguay din 1971 Frente Amplio sau Stânga Tolerantă, s-a
situat pe locul trei după cele două partide tradiţionale Blanco şi Colorado. Juan Bordaberry, instalat ca
preşedinte în 1972 după calcule complicate şi disputate, a fost - ca şi predecesorii săi - mult mai preocupat de
sarcina de a oferi Uruguayului, cândva bogat datorită exportului de lână, un viitor economic într-o lume care a
inventat firele sintetice. A fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, dar în 1980, uruguayenii,
cu un curaj neobişnuit, au respins noua constituţie impusă de acest regim anticipând un vot mai obedient, iar din
1985 Uruguayul a revenit la mijloacele paşnice civile datorită cărora s-a făcut multă vreme remarcat.
Optimiştii au sperat că astfel de situaţii vor caracteriza tot mai mult anii din urmă ai sfârşitului de secol,
dar nimeni nu poate conta pe nici o stare anume că va dăinui, iar generalizări aplicabile întregului subcontinent
au fost şi mai greu de găsit. Două elemente cruciale au fost dezvoltarea economică şi reforma instituţională.
Fără ele perspectiva unui regim democratic şi a dreptăţii sociale trebuie să fie nesigură. La începutul anilor '90,
dezvoltarea economică era evidentă în multe ţări, dar precară şi inegală. Multe ţări - Brazilia a fost principala
excepţie - s-au gândit să îşi rezolve problemele financiare imediate prin privatizarea întreprinderilor de stat şi a
proprietăţii de stat pentru a obţine bani pentru achitarea datoriilor externe, pentru a avea un buget mai sănătos şi
pentru a pune capăt creşterii taxelor: planul Argentinei pentru a deznaţionaliza corporaţia sa petrolieră a fost cea
mai amplă măsură de acest fel, în Chile şi în alte ţări au avut loc tranzacţii similare, dar în Peru şi Venezuela au
fost suspendate. Obstacolele nu au fost numai încăpăţânarea caselor conducătoare, ci şi fragilitatea instituţiilor
financiare şi administrative care trebuiau create prin intermediul unor complicate manevre economice.
Brazilia, care în permanenţă a fost pe pragul de a deveni mai influentă decât este, cea de-a patra sau a
cincea ţară ca mărime din lume şi cea de-a doua din cele două Americi după Canada, a devenit un stat
independent sub forma unui imperiu care a durat din 1822 până în 1889, când cel de-al doilea împărat a fost
înlăturat printr-o revoluţie sângeroasă condusă de un profesor de matematică. Ea dispune de imense resurse
naturale şi de o vastă piaţă internă, ocupă o treime din teritoriul Americii Latine şi produce, împreună cu
Mexicul şi Argentina, două treimi din produsele sale. Potrivit recensământului din 1970, populaţia sa a crescut
cu o treime în zece ani şi a depăşit cifra de 93 de milioane de locuitori. Datorită imenselor şi variatelor ei resurse
naturale, a reuşit să înregistreze progrese economice atât în timpul cât şi după primul război mondial. în 1930,
Getulio Dornelles Vargas, un liberal moderat, a fost adus la putere de armată, nemulţumită de oligarhia
tradiţională conservatoare. El a început modernizarea Braziliei. A consolidat guvernul central, a dezvoltat
industria şi a introdus planificarea economică de stat. A devenit mai autocrat şi mai popular în acelaşi timp.
Armata a început să se teamă din ambele motive. S-a temut de noua sa bază a puterii - clasele cele mai sărace,
iar în 1945 a fost înlăturat de la putere. A revenit însă la putere în 1950 prin vot popular şi cu sprijinul unui nou
tip de ofiţeri de armată mai tineri. Armata, sperând să îl poată controla şiJiedorind desfăşurarea unor alegeri
corecte, i-a permis să preia funcţia, dar în 1954 s-a săturat de el şi a fost pe cale să îl înlăture din nou de la
putere - sub pretextul incompetenţei sale - când el s-a sinucis.
Deceniul următor a fost martorul declinului erei Vargas sub conducerea a trei preşedinţi. Alegerile din
1955 au fost câştigate de Juscelino Kubitschek, avându-1 pe Joăo Goulart ca vicepreşedinte. Forţele armate,
având păreri împărţite în privinţa acestui rezultat, nu au avut nici o obiecţie şi au acţionat în aşa fel încât să
permită câştigătorilor alegerilor să preia puterea. Prin aceasta au demonstrat dependenţa noului preşedinte faţă
de ele, iar el la rându-i a acceptat această relaţie sporind salariile şi oferind fonduri pentru echipament de mai
bună calitate şi mai mult. Unii ofiţeri, ca şi omologii lor din alte ţări, au vrut mai mult decât atât şi au sperat
că vor avea o administraţie reformistă care să atace corupţia, incompetenţa şi manifestările grosolane de
nedreptate socială, dar nu voiau să sprijine nici o măsură radicală reală şi nici nu au avut satisfacţia - în cazul
Braziliei - să vadă la lucru o administraţie corespunzătoare, căci preşedintele Kubitschek s-a lăsat antrenat în
acţiuni extravagante (ca de pildă construirea noii capitale, Brasilia), iar în timpul unei administraţii prost
gestionate s-au creat condiţii noi pentru speculaţiile private şi fraudă.
La următoarele alegeri, din 1961, a câştigat Jânio Quadros, avându-1 în continuare pe Goulart ca
vicepreşedinte, dar a demisionat după şapte luni lăsându-1 pe Goulart să îi ia locul sub privirile unei armate tot
mai dezbinate şi mai nesigure şi ale unei aviaţii şi marine profund conservatoare. în aceste împrejurări, puterile
preşedintelui Goulart erau foarte limitate, iar preşedintele a atins rapid aceste limite, în timp ce Quadros a
407
preferat să demisioneze, Goulart a ales să meargă înainte; s-a îndreptat spre cădere. A propus o amplă scutire de
taxe, o reformă a pământului şi o politică externă de neutralitate. A făcut apel la popor împotriva forţelor armate
şi a congresului, a acceptat sprijinul comuniştilor pe plan intern, a stabilit relaţii cu URSS şi s-a opus eliminării
Cubei lui Casţro din OSA (dar s-a alăturat Statelor Unite în blocada navală împotriva Cubei în timpul crizei
rachetelor). Aceste măsuri i-au adus o oarecare popularitate, dar au trezit în acelaşi timp teamă şi ură, au permis
comuniştilor să se infiltreze în administraţiile centrală şi de stat şi în sindicate şi, dat fiindcă diferite provincii s-
au situat într-o tabără sau alta, au făcut posibilă ameninţarea unui război civil, moment în care a intervenit
armata.
După ce l-au înlăturat de la putere pe Goulart, liderii armatei au forţat congresul, după o pauză în care a
fost respectată procedura constituţională recunoscându-1 pe preşedintele camerei deputaţilor ca preşedinte,
pentru a-1 instala pe generalul Humberto Castelo Branco ca preşedinte pentru restul mandatului lui Goulart.
Generalul a fost urmat în funcţie de mareşalul Costa e Silva, iar acesta de generalii Garrastazu Medici, Ernesto
Geisel şi Joăo Batista de Oliveira Figuieredo. Au fost interzise partidele politice, cu excepţia a două dintre ele
lipsite de vitalitate. Regimul a năpăstuit sindicatele, pe ţărani şi pe studenţi. A înregistrat progrese modeste în
direcţia reformei pământului şi a pus capăt programelor de alfabetizare care i se păreau periculoase: Brazilia a
rămas o ţară cu pământ nefolosit şi cu talente nefolosite. Confruntat cu o tot mai puternică opoziţie a recurs la
metode de forţă, inclusiv o cruzime îngrozitoare faţă de prizonierii politici care au fost aruncaţi în număr tot mai
mare în închisori.
Pe de altă parte, regimul militar a pretins să i se acorde credit pentru modul în care va gestiona economia.
Moştenind o inflaţie galopantă, nu numai că a stopat declinul specific anilor '60, ci a şi realizat pentru câtva
timp (1968-1974) o rată de creştere de 10% pe an, ceea ce a însemnat mult mai mult decât s-a înregistrat în
ultimii douăzeci de ani. Principalul instrument în acest sens a fost exportul, care a crescut de patru ori, însoţit de
împrumuturi masive de la străinii impresionaţi de resursele naturale ale Braziliei şi de guvernul disciplinar. Dar
1974 a fost un an de evaluări în Brazilia şi în alte zone din lume. Pieţele mondiale sănătoase care au preluat
exporturile Braziliei au devenit nesănătoase. Evoluţiile interne finanţate
din exterior şi-au încetinit ritmul, iar Brazilia a început să importe pârghii de control şi înlocuitori. Beneficiarii
boom-ului economic au început să fie nemulţumiţi, victimele să se afirme. Acestea erau însă numeroase. In
ciuda boom-ului economic, aproape jumătate din populaţie o ducea mai greu decât înainte - 40% beneficiau de
mai puţin de 10% din venitul naţional. Tensiunile regionale şi cele de clasă s-au agravat, dat fiind că nord-estul
dezavantajat a devenit tot mai indignat datorită bogaţilor din sud care subvenţionau măsurile cu caracter politic.
O dată cu venirea la putere în 1979 a preşedintelui Figuieredo, guvernul a trebuit să facă faţă dublei sarcini de a
restructura economia şi în acelaşi timp de a umaniza regimul. Cenzura a fost relaxată, deşi nu în totalitate, au
fost amnistiaţi deţinuţii politici. în sfera economică, s-au făcut eforturi speciale în direcţia găsirii unor
alternative pentru petrolul străin: prospecţiuni pentru găsirea de petrol în zona coastelor (care au avut rezultate
dezamăgitoare), căutarea unor înlocuitori şi un program nuclear. Acesta din urmă a ridicat obişnuitele probleme
dacă Brazilia şi-a propus să devină o putere militară nucleară, precum şi o economie bazată pe energia nucleară.
In anii '70, Brazilia nu era liderul dezvoltării nucleare din America de Sud. Vechiul său adversar
Argentina era în frunte. Brazilia nu a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară, dar a semnat, cu anumite
rezerve, echivalentul regional al acestui tratat, Tratatul de la Tlatelolco (1967). Argentina nu a semnat nici unul
din tratate. (Mexicul, participant şi el la cursa înarmării nucleare, a semnat ambele tratate.) în 1975, Brazilia,
după un refuz al Statelor Unite, a cerut ajutorul RFG pentru a-şi accelera programul nuclear. în schimbul plăţii
în uraniu brazilian, Bonnul a acceptat să furnizeze Braziliei opt reactoare, o instalaţie de prelucrare a combus-
tibilului şi tehnologie pentru îmbogăţirea uraniului. Obiectivul Braziliei era de a avea până la sfâtrşitul secolului
nu mai puţin de şaptezeci şi trei de reactoare. Deşi principalele obiective ale acestui program aveau un caracter
industrial şi civil, instalaţia de prelucrare şi tehnologia ce urmau să fie livrate de RFG aminteau de capacităţi
militare. Garanţiile prevăzute în tratat erau stringente, dar, datorită naturii acestui caz, nu totale. Programele
brazilian şi argentinian au creat posibilitatea unei curse a înarmării nucleare în America de Sud, similară celei
dintre India şi Pakistan sau dintre Israel şi Irak.
Dar atitudinea Braziliei faţă de oponentul său tradiţional nu avea un caracter belicos. Suprafaţa mare a
Braziliei, resursele nedezvoltate şi regimul relativ stabil au permis brazilienilor să aştepte ziua când una dintre
feudele clasice ale Americii de Sud va fi redusă la tăcere pentru totdeauna de superioritatea indiscutabilă a
Braziliei. Rămâneau încă o serie de probleme legate de teritoriile tampon din Paraguay şi Uruguay, dar în ceea
ce o priveşte Brazilia considera că ele pot fi analizate cu grijă şi lăsate în seama timpului.
Datorită dimensiunilor ei, Brazilia este un gigant în rândul statelor latino-ame-ricane. Bogăţia ei
potenţială a făcut din ea un gigant cu o putere potenţială. Originea ei portugheză o deosebea de vecinii ei
vorbitori de spaniolă şi i-a conferit un aer mai cosmopolit, care a fost accentuat de faptul că este conştientă de
rădăcinile ei africane. Brazilia făcea parte din America de Sud, dar în acelaşi timp i-a întors
408
acesteia spatele. Ea s-a desprins de America de Nord, decisă să îşi proclame independenţa faţă de Statele Unite
şi nu să fie vioara a doua pentru Washington, chiar dacă cele două ţări împărtăşeau puncte de vedere
conservatoare şi capitaliste. A considerat că poate avea legături mai apropiate cu noile state din Africa şi Asia
-Nigeria şi Japonia - şi de asemenea cu Irak, o altă ţară cu ambiţii justificate şi care era pentru moment
furnizorul de combustibili din import pentru cea mai mare parte din Brazilia. Neajunsurile ei se datorau creşterii
excesive a populaţiei şi a datoriilor ei externe, care au determinat cea dintâi un adevărat coşmar social, iar cea
de-a doua un coşmar economic, o rată tot mai mare a şomajului, îngrijorare şi inflaţie. Dat fiind că visele din
anii '70 au pierit cu timpul, alegerile generale şi locale din 1982 au prilejuit guvernului eşecuri neobişnuite; FMI
a insistat în 1983 asupra unor măsuri clasice dureroase care condiţionau acordarea ajutorului; iar în 1985 ofiţerii
au considerat că este prudent să se retragă din primul planul scenei politice, după ce au deţinut timp de douăzeci
şi trei de ani puterea politică. Tancredo Neves a fost ales preşedinte, dar a murit la foarte scurt timp după aceea,
lăsând ca succesor un deputat foarte puţin cunoscut, Jose Sarney, care avea să se confrunte cu descurajatoarele
probleme economice şi sociale. Sarney a renunţat la reţeta monetaristă pentru reabilitarea economică, în parte
pentru că directivele pur economice erau în măsură să provoace mizerie şi să conducă la izbucnirea unei
revoluţii, în parte pentru că forţa inerentă a Braziliei îi permitea - sau părea să îi permită - să negocieze cu
creditorii săi pentru reducerea datoriilor şi cu FMI pentru a obţine fonduri cu care să sprijine un plan economic
expansionist moderat. în ciuda imenselor sale datorii, Brazilia era capabilă să îşi plătească dobânzile la timp.
Autorităţile braziliene au insinuat de asemenea că fără ajutor din afară regimul Sarney se va prăbuşi, lăsându-i
pe creditori fără vreo speranţă că îşi vor mai primi dobânzile sau datoria înapoi şi că există posibilitatea revenirii
la un regim militar sau o deviere şi mai evidentă spre stânga a regimului Sarney. Dar Sarney nu dispunea de
sprijin politic. Guvernul său era o coaliţie în care partenerul cel mai amplu reprezentat, Partidul Mişcării
Democratice Braziliene, a acordat sprijin deplin preşedintelui numai atunci când avea cel mai puţin nevoie de
acest sprijin. Partidul Mişcării a obţinut o victorie copleşitoare la alegerile federale şi locale din 1986, iar apoi,
după introducerea unor măsuri economice dureroase, a rupt relaţiile cu Sarney. Aceste măsuri au stârnit opoziţia
fără să stăvilească inflaţia care a ajuns la 200% pe an şi a mai crescut, atingând proporţii astronomice. Alegerile
din 1989 au fost câştigate cu o majoritate clară de Ferdinando Collor de Mello care, la vârsta de 40 de ani, a
obţinut de două ori mai multe voturi decât principalul său rival. Collor, guvernator al provinciei din nord-estul
ţării, a făcut regimul Sarney să pară plicticos şi incompetent, a avut norocul să se confrunte în al doilea tur de
scrutin al alegerilor cu candidatul extremist al stângii şi a cheltuit o mulţime de bani pentru campania sa
electorală. El a introdus măsuri severe care au micşorat inflaţia cu preţul de a diminua absolut totul. Conturile
bancare au fost îngheţate timp de optsprezece luni. ceea ce a însemnat o pierdere de 80 miliarde de dolari pentru
economie; a fost introdusă o nouă monedă; serviciile publice au fost reduse în mod drastic; schimbările de taxe
au transferat banii din sectorul privat în sectorul public. A crescut rata
şomajului, o mulţime de afaceri au dat faliment, iar clasele mai sărace au ajuns să se confrunte cu numeroase
lipsuri şi disperare. Collor s-a dovedit a fi extrem de corupt. După ce el şi acoliţii săi au furat circa un miliard de
dolari, a fost suspendat din funcţie şi pus sub acuzaţie şi înlocuit în funcţie de vicepreşedintele Itamar Franco
până la alegerile din 1994. în perioada interimatului, partidele de dreapta au mai recuperat din capitalul electoral
pierdut, astfel încât Fernando Cardoso (membru al Partidului Social-Democrat, o componentă minoră a aripii
drepte) a câştigat alegerile datorită măsurilor luate de el împotriva inflaţiei ca ministru de finanţe. în acelaşi an,
Curtea Supremă de Justiţie 1-a achitat pe Collor de acuzaţiile pronunţate împotriva sa.
Argentina, cea de-a doua ţară ca mărime dintre principalele state ale Americii de Sud, şi-a dobândit
independenţa faţă de Spania cu preţul pierderii unor teritorii care au format noile state Uruguay, Paraguay şi
Bolivia. Acest stat s-a unificat treptat, dar din ultima parte a secolului al XlX-lea a prosperat datorită dezvoltării
pământurilor sale, muncite în mare măsură de imigranţi din Europa. Guvernarea aparţinea unei clase superioare
conservatoare şi unor politicieni radicali moderaţi care luptau pentru putere şi numai sporadic au permis o doză
de democraţie, în special în perioada 1916-1930. Populaţia ţării, agricultura şi căile ferate s-au extins continuu,
iar datorită introducerii metodelor de îngheţare a devenit una dintre cele mai importante ţări exportatoare din
perioada de dinainte de primul război mondial; nu dispunea de minereuri şi nici nu avea capacitatea sa de a-şi
dezvolta industria în paralel cu agricultura şi comerţul. A fost afectată profund de criza economică din
1929 şi s-a confruntat, în parte datorită acestei crize, cu o revoltă în 1930 în cadrul căreia ofiţerii din
armată (inclusiv Juan Domingo Peron, în vârstă de 35 de ani pe atunci) s-au bucurat de sprijinul claselor avute şi
al celor deposedate. Acest eveniment a fost urmat de o perioadă de guvernare autocratică conservatoare,
sprijinită de armată şi de un nou val de prosperitate. în paralel, urbanizarea şi imigraţia au produs o clasă
muncitoare socialistă, mai conştientă politic.
în timpul războiului, funcţia de preşedinte a fost deţinută de ultraconservatorul Ramon Castillo, mai întâi
ca preşedinte interimar în perioada 1940-1942 şi apoi ca preşedinte încă un an. Castillo a refuzat să rupă relaţiile
409
cu puterile Axei, în parte pentru că el însuşi avea înclinaţii fasciste şi în parte pentru a nu face pe placul Statelor
Unite, faţă de care clasele conducătoare din Argentina erau în mod tradiţional ostile. în 1943, armata a intervenit
din nou în politică, de data aceasta pentru a înlătura regimul reacţionar al proprietarilor de pământ care ajunşi la
putere din
1930 au demonstrat că nu au învăţat nimic. Revoluţia a însemnat mai mult decât un transfer de putere.
Liderii ei aveau un program, sau măcar o serie de obiective generale, care au condensat dorinţa de putere într-un
sector sau altul al societăţii şi mentalităţii din Argentina. Unul dintre aceste obiective era Argentina pentru
argentinieni: o respingere a rolului străinilor în economia argentiniană care au promovat întreprinderi
folositoare, dar şi-au însuşit tot profitul şi o respingere a clasei conducătoare argentiniene care copia moda
străină, în special pe cea franceză, şi îşi petrecea jumătate din timp la Paris. Un alt obiectiv, care mergea dincolo
de afirmarea dominaţiei Argentinei pe subcontinent, era de a face din Argentina nu
numai o putere independentă în lume, ci şi o mare putere a cărei voce să se facă auzită şi de care să se ţină
seama în politica mondială. Şi un al treilea obiectiv, oamenii noi - sau mulţi dintre ei, inclusiv Peron - doreau
justiţie socială pe plan intern, prin care ei înţelegeau o distribuire mai echitabilă a bogăţiei şi o reducere a
concentrării puterii în capitală în favoarea provinciilor.
în următorii doi ani funcţia de preşedinte a fost deţinută de o serie de generali. în 1944, Argentina a rupt
relaţiile cu Germania şi Japonia, nu atât din convingere cât dintr-o nevoie calculată de a avea bune relaţii cu
Washingtonul, dat fiind că războiul din Europa se apropia de sfârşit. Anul următor Argentina a declarat război.
(Toate statele independente din America de Sud, America Centrală şi zona Caraibilor au declarat război
Germaniei şi aliaţilor săi în perioada 1941-1945. Argentina a făcut cea din urmă acest lucru.) în această
perioadă, Peron a deţinut o seamă de funcţii oficiale, a întreţinut relaţii bune cu liderii sindicatelor şi cu
descaminados (nevoiaşii), dar a dobândit invidia de care erau animaţi confraţii săi ofiţeri. Demis în 1945, el a
creat un nou partid politic care a câştigat alegerile din 1946. Peron a devenit preşedinte în parte datorită
exprimării voinţei populare, dar şi datorită valului de entuziasm extraparlamentar etalat de mulţimea de
descaminados care au invadat scena politică. în tot acest timp ambasadorul american s-a opus în mod deschis şi
chiar jignitor lui Peron.
Peron a guvernat timp de nouă ani şi jumătate care au fost saturaţi de măsuri legislative şi de alt tip
menite, în special prin metode de tip autoritar, să transforme Argentina într-o ţară modernă şi legitimă..Au fost
naţionalizate băncile şi alte întreprinderi particulare, concernele străine au fost cumpărate cu profituri de război,
serviciile publice şi învăţământul popular au fost extinse, a fost accelerată industrializarea, au fost introduse
vânzarea şi cumpărarea centralizate a produselor agricole cu scopul de a atenua efectele fluctuaţiilor de preţuri.
Dar acest ritm era prea rapid pentru economie şi pentru clasele avute, iar Peron a adus ofense bisericii. Deşi
programul a fost ajustat în ultimii ani, Peron a făcut prea multe greşeli şi şi-a făcut prea mulţi duşmani, iar în
iunie 1955, marina şi forţele aeriene, cu sprijinul bisericii, au încercat să îl înlăture de la conducerea ţării.
Armata însă, nu numai că i-a rămas loială în timpul acestei lovituri de stat eşuate, dar nici nu s-a simţit obligată
să îl înlocuiască cu vreun alt lider după aceea. Peron a demis o seamă de miniştri şi a încercat să îşi salveze
poziţia organizându-i şi înarmându-i pe descaminados. Această ultimă măsură a provocat îngrijorare în cadrul
armatei care s-a întors împotriva lui, iar în septembrie 1955 1-a înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat,
locul lui fiind preluat de un general.
Oligarhia a strâns rândurile pentru a pune capăt politicii economice care a dăunat ţării şi reformelor
sociale care îi erau contrare. Reprezentanţii săi s-au bucurat de sprijinul intelectualilor care, deşi erau poate de
acord cu obiectivele sociale ale lui Peron, nu au fost de acord cu măsurile sale dictatoriale, în special cu cenzura;
reformele sociale propuse de Peron nu includeau şi libertatea de expresie. Căderea lui Peron a pus capăt mişcării
reformiste şi, ca şi în cazul Braziliei, a ridicat problema de a şti ce e de făcut atunci când reformele sunt absolut
necesare, dar disponibilitatea
celor aflaţi la putere este foarte redusă. Susţinătorii lui Peron - şi ai Evei Duarte, cu care Peron s-a căsătorit chiar
înainte de victoria sa din 1942, dar care a murit de cancer în 1952 - nu au dispărut. Ei reprezentau o forţă care,
dacă nu ar fi fost solicitată de vreo altă mişcare, trebuia fie să fie lipsită de drept de vot fie să i se permită să reia
direcţia peronista.
între timp, la guvernare s-a aflat armata. Iniţial funcţia de preşedinte a fost deţinută de generalul Eduardo
Lonardi, care a fost urmat de generalul Pedro Aramburu până la alegerile din 1958. In acel an, Arturo Frondizi,
un politician reprezentativ al clasei de mijloc şi lider al Uniunii Civice Radicale, a devenit preşedinte cu
asentimentul armatei. Adepţii lui Peron au rămas numeroşi, iar radicalii au pus capăt alianţei politice cu ei,
Frondizi optând pentru o alianţă prin care spera să îi aducă pe peronistas în partidul său. Această manevră nu s-a
bucurat însă de succes. Nostalgia peronista s-a evidenţiat la alegerile din 1960 când, dat fiind că peronistas nu
au avut dreptul să participe cu candidaţi proprii, cifra celor care nu s-au prezentat la vot a atins cifra de 1 milion
410
de persoane. în 1962, peronistas au putut vota din nou. Ofiţerii din cele trei arme, înfuriaţi de calculele greşite
ale lui Frondizi, l-au înlăturat de la putere şi s-au sfătuit între ei pe baza faptului că primul articol al guvernării
era continuarea excluderii din viaţa politică a lui Peron şi a adepţilor săi. Reprezentanţii marinei, cei mai de
temut oponenţi ai lui Peron, au insistat asupra ideii că nu trebuie organizate alegeri, fiind sprijiniţi în acest sens
de o secţiune a ofiţerilor din armată cunoscuţi sub numele de gorillas. Alţi ofiţeri din armată însă, susţinuţi de
reprezentanţii forţelor aeriene, au preferat să revină la sistemul care prevedea organizarea de alegeri, aşa cum
cerea constituţia, susţinând ca în acest caz peronistas să nu aibă drept de vot. In urma disputelor dintre cele două
tabere, al doilea grup a învins. S-au organizat noi alegeri, dar puterea de care dispuneau peronistas nu a putut fi
ascunsă, căci ei se puteau manifesta fie prin voturi pro-peronista, fie prin neprezentarea la vot. Anul următor
grupul moderat din armată 1-a instalat pe Arturo Illia preşedinte. Forţele armate au refuzat să accepte verdictul
alegerilor din 1962 şi nu au găsit o cale constituţională de a-1 exclude pe Peron. Au recurs de acea la manevre
neconstituţionale şi şi-au evidenţiat în acest fel neînţelegerile din interior. în 1966, l-au înlăturat pe Illia şi l-au
înlocuit cu Juan Ongania. în 1970, l-au înlăturat pe Ongania şi l-au înlocuit cu Roberto Levingston, care a fost la
rându-i înlăturat în 1971 pentru a face loc generalului Alejandro Lanusse. Nici unul dintre aceste guverne nu a
putut controla inflaţia sau menţine ordinea. Dezordinea a îmbrăcat tot mai adesea forma răpirilor pentru
publicitate şi pentru răscumpărare - ca de pildă, răpirea şi asasinarea de către un grup troţkist a directorului
general al firmei Fiat din Argentina.
în 1972, Peron, acum în vârstă de 77 de ani, a revenit pe scena politică. Revenirea lui a fost lipsită de
dramatism şi a fost de scurtă durată. El a susţinut candidatura lui Hector Câmpora la apropiatele alegeri
prezidenţiale şi după câteva săptămâni s-a întors în Spania. Câmpora a câştigat alegerile din 1973 cu 49,6% din
voturi, iar partidul său - Frente Justicialista, adică peronista - a obţinut douăzeci din cele douăzeci şi două de
posturi de guvernator şi controlul asupra ambelor camere ale parlamentului. Dar Câmpora nu a fost capabil să
ţină în frâu violenţa şi răpirile la
care recurgeau grupuri care pretindeau că fac parte din mişcarea peronista, dar care nu au fost recunoscuţi ca
atare de Frente, iar după un scurt interval a reapărut Peron, Câmpora a demisionat, Frente i-a desemnat pe Peron
şi pe cea de-a doua sa soţie pentru a ocupa funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia obţinând 61,8% din
voturi. Peron a introdus taxe grele, care îi vizau în special pe cei bogaţi, dar şi - în cazul TVA de 16% - alte
clase. El a murit în iulie 1974, lăsându-şi văduva să se confrunte cu problema inflaţiei şi a ordinii publice,
pentru rezolvarea cărora nu a reuşit să facă mai mult decât predecesorul ei. Ea şi guvernul condus de ea au fost
înlăturate de la putere în 1976 de armată, care 1-a instalat în funcţia de preşedinte pe generalul Jorge Rafael
Videla şi care nu a găsit nici o altă soluţie decât să îşi închidă şi ucidă oponenţii.
Regimul militar, care a continuat sub conducerea generalilor Roberto Eduardo Viola şi Leopoldo Galtieri,
a durat până în 1982 când a fost curmat de umilitorul rezultat al războiului din Insulele Falkland. în timpul
acestui război, circa 30 000 de argentinieni au fost torturaţi şi ucişi, mulţi dintre ei fiind aruncaţi de vii din
avioane în mare. Inflaţia a depăşit 250% pe an, datoria străină a crescut de şase ori, producţia şi industria s-au
prăbuşit. Galtieri a sperat să amortizeze acest record însuşindu-şi Insulele Falkland în momentul aniversării a
150 de ani de la ocuparea lor de către europeni. După ce la începutul anului 1982 a avut convorbiri la ONU care
au perpetuat impasul anglo-argentinian, Galtieri a trimis o unitate de civili, sub protecţia marinei, în Geor-gia de
Sud, în Antarctica pentru a demonta o staţie britanică scoasă din uz şi apoi au invadat Insulele Falkland.
Expediţia argentiniană, care a debarcat pe data de 1 aprilie, s-a bucurat rapid de succes, iar Galtieri însuşi a
vizitat capitala, Port Stanley, peste trei săptămâni. Dar britanicii au desfăşurat trupe pentru a recuceri Georgia de
Sud şi apoi i-au atacat pe argentinieni în Insulele Falkland în cadrul unui război pentru care Argentina nu era
pregătită din punct de vedere militar şi psihologic.
A existat o îndelungată dispută în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra Insulelor Falkland, pe
care nu au putut-o rezolva nici diplomaţia bilaterală, nici organizaţiile internaţionale. Insulele au fost
descoperite de John Davis la sfârşitul secolului al XVI-lea, iar numele le-a fost pus un secol mai târziu după
Lucius Cary, viconte de Falkland, una dintre cele mai ilustre victime ale războiului civil englez. Francezii au
colonizat East Falkland în 1764 şi West Falkland britanic în 1765. Spaniolii au cumpărat East Falkland şi au
ocupat West Falkland câţiva ani mai târziu, dar apoi au cedat West Falkland britanicilor, care l-au abandonat
rapid. Spaniolii au renunţat şi ei la East Falkland. în 1829, a fost creată aici o nouă colonie, Rio de Plata, în
numele Provinciilor Unite, cu titlul de succesoare ale imperiului spaniol în America de Sud şi predecesoare ale
republicii Argentina. Marea Britanie a protesta verbal. în 1820 ea îşi instaurase simbolic prezenţa, distrusă în
1833 de Statele Unite, după care britanicii au revenit, i-au alungat pe cei câţiva argentinieni rămaşi şi au creat o
colonie care cuprindea atât East Falkland cât şi West Falkland. Argentina a continuat să protesteze împotriva
titlului de proprietate pe care şi 1-a adjudecat Marea Britanie, care a propus în repetate rânduri ca problema să
fie supusă atenţiei Curţii Internaţionale de Justiţie, dar oferta a fost respinsă. Argentina a pretins de asemenea
suveranitate asupra Georgiei de Sud, Insulelor Orkney din sud şi asupra
411
altor teritorii din Pacificul de Sud şi Antarctica. Această revendicare s-a lovit în permanenţă de pretenţiile pe
care le aveau în acest sens Chile şi Marea Britanie, pretenţiile Marii Britanii datând de la începutul secolului
XX.
în 1979, Foreign Office, conştient de pericol, a elaborat un plan prin care Marea Britanie urma să renunţe
la suveranitatea asupra Insulelor Falkland şi să le concesioneze. Acest plan a fost prezentat unui comitet al
cabinetului care nu i-a acordat suficientă atenţie, deşi apropiata aniversare a 150 de ani de la reocuparea de către
britanici a insulelor în 1833 putea constitui o sursă de conflict: nimeni nu a avut în vedere o invazie de proporţii,
nici măcar după promovarea în funcţia de preşedinte a generalului Galtieri la sfârşitul anului 1981, care a fost
însoţită de zvonuri şi acţiuni suspecte. După convorbiri bilaterale la nivel de miniştri desfăşurate la New York,
în februarie următor guvernul argentinian a dat o declaraţie bruscă, potrivit căreia concluziile palide ale
convorbirilor nu par a fi o garanţie, iar peste o lună a fost trimis în Georgia de Sud un grup de civili, sub
protecţia marinei, pentru a demonta o staţie britanică abandonată. Această acţiune era legată de retragerea în
anul precedent, datorită cheltuielilor exagerate şi împotriva deciziei Foreign Office-ului, a navei de
supraveghere britanice Endurance - un simbol al prezenţei britanice, în absenţa căreia argentinienii au ajuns la
concluzia că poziţia britanicilor în zona Pacificului de Sud nu mai constituie un element important pentru
autorităţile de la Londra; La două săptămâni după sosirea argentinienilor în Georgia de Sud, Argentina a invadat
Insulele Falkland, nedescurajaţi de încercările de ultim moment ale Statelor Unite de a împiedica acest act de
agresiune profund ilegal. Preşedintele Galtieri a făcut o vizită victorioasă la Port Stanley, capitala insulelor.
Faptul că guvernul britanic nu a bănuit intenţiile argentinienilor nu i-a lăsat acestuia prea multe
posibilităţi. Una dintre aceste posibilităţi era aceea de a negocia de pe o poziţie defectuoasă sau de război. In
aparenţă asta însemna folosirea forţei pentru a obţine desfăşurarea unor negocieri, dar după constituirea şi
desfăşurarea unei armada navale erau gre de crezut că mai poate fi vorba de altceva decât de război: pacifiştii s-
au opus unei limite de timp şi au accentuat îndârjirea conaţionalilor. Guvernul britanic a cochetat poate cu ideea
unui târg prin care - în cazul retragerii de bună voie a forţei argentiniene invadatoare - Marea Britanie şi-ar relua
guvernarea numai pentru scurt timp şi apoi ar transfera Argentinei suveranitatea asupra insulelor; dar punctul de
vedere dominant în tabăra britanicilor nu era acela de a trata cu duşmanul, ci de a-1 înfrânge, iar pentru cei care
erau de acord cu acest punct de vedere negocierile - şi toţi negociatorii - nu păreau decât un impediment.
Rezultatul pe care îl dorea guvernul britanic era o victorie clară, iar negocierile nu se soldează niciodată cu un
astfel de rezultat. Expediţia britanică a fost trimisă rapid să intre în acţiune, dar nu era îndeajuns protejată -
acoperirea aeriană era mai precară decât cea de care a beneficiat orice escadrilă britanică după ce navele Prince
of Wales şi Re-pulse au fost scufundate de japonezi în 1941. Expediţia britanică a obţinut o victorie răsunătoare,
dar cu riscuri mari şi cu pierderi importante. Britanicii au redobândit Insulele Falkland, au provocat căderea
unui dictator detestabil şi s-au ales cu obligaţia de a apăra insulele pe termen nelimitat şi cu costuri tot mai mari.
După această victorie s-a făcut remarcat un anumit episod. Acesta a fost scufundarea crucişătorului
argentinian General Belgrano la 2 mai. Motivele au fost diverse: împrejurările în care a fost autorizată acţiunea;
suspiciunea care exista în Marea Britanie că special constituitul cabinet de război nu va controla în mod
corespunzător operaţiunile navale; şi ideea, vehiculată tot în Marea Britanie, că torpilarea vasului Belgrano
reprezintă una dintre acţiunile menite să conducă la torpilarea negocierilor de pace. Ultimele două acuzaţii par a
fi incompatibile. Controversa creată pe această temă a fost lipsită de interes în afara Marii Britanii.
Tentativele de a menţine pacea în timp ce trupele britanice navigau spre sud au constat, iniţial, în nişte
palide acţiuni diplomatice ale secretarului de stat american, Alexander Haig, al cărui principal obiectiv era acela
de a-1 convinge pe preşedintele Galtieri (şi pe colaboratorii acestuia din cadrul juntei militare) că trupele
britanice nu sunt o cacealma şi că ele vor reuşi să redobândească Insulele Falkland prin forţă dacă nu se va
ajunge la o înţelegere între cei doi adversari înainte ca expediţia britanică să ajungă în insule. Această tentativă a
dat greş la 29 aprilie, iar principalele consecinţe ale acestui eşec au fost două: Statele Unite, care nu au
condamnat agresiunea argentinienilor aşa cum prevedea Carta ONU, au renunţat la poziţia de neutralitate şi au
acţionat în sprijinul Marii Britanii; şi în al doilea rând, cabinetul de război de la Londra a renunţat la opoziţia sa
faţă de dorinţa Marinei Regale de a recurge la acţiuni mai violente. Din raţiuni atât profesionale cât şi politice
(axa economică ameninţa marina în mod mai serios decât alte servicii) şefii marinei au vrut să demonstreze
naţiunii valoarea lor unică. Dat fiind că propunerile vizând un atac împotriva Georgiei de Sud au fost respinse,
marina voia să nimicească unul dintre cele mai importante vase de război argentiniene, de preferinţă portavionul
25 de Majo, sau dacă nu acesta atunci Belgrano. Eşecul acţiunii diplomatice a lui Haig a netezit calea, iar la 2
mai cabinetul de război, în cadrul unei întâlniri furtunoase la Chequers, a schimbat regulile stabilite anterior şi a
autorizat un atac împotriva oricăruia dintre vase. Potrivit vechilor reguli, Marea Britanie anunţa în mod oficial
că va ataca şi scufunda orice vas argentinian în interiorul unei zone de „excludere" de douăsprezece mile în jurul
Insulelor Falkland. La 2 mai această regulă a fost schimbată în sensul că urma să fie permisă orice acţiune în
412
orice zonă din afara apelor teritoriale argentiniene deşi, spre deosebire de definirea zonei de excludere, noua
regulă nu a fost anunţată oficial până la 7 mai.
Scufundarea unui vas inamic în timpul unui război nu este în mod normal un eveniment care să provoace
surpriză. Scufundarea vasului Belgrano a fost un fapt controversat din două motive: primul, pentru că s-a
considerat că această acţiune nu era necesară şi în al doilea rând pentru că a distrus cea de-a doua dintre cele
două tentative de a menţine pacea printr-o intervenţie diplomatică peruviană.
Argumentul în favoarea scufundării vasului Belgrano era faptul că acest vas reprezenta o ameninţare atâta
timp cât se afla pe mare şi indiferent de poziţia şi cursul pe care îl avea. Argumentul împotriva scufundării era
acela că vasul Belgrano era ştiut că şi-a schimbat cursul în direcţia portului şi nu s-a apropiat rapid de trupele
britanice - aşa cum au spus ministrul apărării şi primul ministru Camerei
Comunelor şi cum primul ministru a repetat un an mai târziu - şi a încetat să mai constituie o ameninţare.
(Printr-o bizară schimbare, şapte luni mai târziu ministrul apărării a declarat că singura ameninţare o constituia
portavionul 25 de Majo.) Printr-o serie de declaraţii contradictorii şi uneori false, miniştrii britanici şi-au pus
singuri capcane, dovedind o necunoaştere uluitoare a detaliilor importante şi o întârziere în corectarea greşelilor
după ce faptele reale au ieşit la iveală.
Cel de-a doua problemă controversată a fost legătura, dacă exista aşa ceva, dintre scufundarea vasului
Belgrano şi propunerile de pace care au fost dezbătute de secretarul general al ONU şi de guvernul peruan.
Alexander Haig a scris după aceea că atât el cât şi preşedintele peruan, Femando Belaunde Terry, au primit din
partea părţilor beligerante o aprobare generală a acestor propuneri înainte de scufundarea vasului Belgrano şi au
încercat să rezolve problemele de detaliu, toate aceste lucruri fiind cunoscute de oficialităţile britanice.
Guvernul britanic a dezminţit această relatare. Ministrul de externe britanic, Francis Pym, a plecat pe data de 1
mai la Washington şi a raportat Londrei despre stadiul negocierilor pe data de 2 mai seara târziu, după
scufundare. Faptul că tocmai negocierile înregistraseră anumite progrese era un lucru cunoscut de toată lumea.
Faptul că scufundarea vasului Belgrano a pus capăt acestor negocieri este îndeajuns de evident. Faptul că
cabinetul de război britanic a instigat scufundarea pentru a determina eşuarea acestor negocieri este o acuzaţie
nedovedită. Thatcher, hotărâtă să accepte un arbitraj, dar nu în ceea ce priveşte politica ci bătălia, s-a opus
iniţiativei ONU/Peru, dar a decis să îl lase pe Galtieri să blocheze această iniţiativă, ceea ce el a şi făcut. Galtieri
a apreciat greşit echilibrul delicat de la Washington dintre simpatizanţii probritanici şi proargentinieni. El a
subestimat de asemenea importanţa crucială a informaţiilor obţinute de serviciile secrete ale marinei americane
pe care Reagan i le putea transmite lui Thatcher.
La trei zile după victoria finală a britanicilor, în iunie, Galtieri a fost demis. După un scurt interval, a fost
reinstaurat regimul civil, iar alegerile următoare au fost câştigate de Partidul Radical, al cărui lider, Raoul
Alfonsin, a devenit preşedinte având sarcina de a redresa economia, de a investiga dispariţia a mii de victime ale
regimului militar, de a ţine armata sub control şi de reface relaţiile cu Marea Britanie fără a renunţa totuşi la
pretenţiile Argentinei asupra Insulelor Falkland.
Pe plan politic, Alfonsin s-a remarcat pron decenţă, dar nu prea avea alte calităţi favorabile. Armata, al
cărei stil arogant a supravieţuit înfrângerii suferite în faţa britanicilor, nu avea încredere în el; nici biserica, nici
sindicatele şi nici populaţia care iniţial îl aclamase, dar care îşi pierduse încrederea atunci când preţurile au
început să se dubleze în fiecare lună. A supravieţuit frecventelor revolte ale armatei cu preţul de a ceda cererilor
de a renunţa la procesele intentate ofiţerilor acuzaţi că au comis fărădelegi împotriva civililor în timpul
regimului militar. La alegerile parţiale, partidul peronist reînfiinţat, denumit Partidul Justiţialist, a obţinut
şaisprezece dintre cele douăzeci de mandate de guvernator, iar la alegerile prezidenţiale din 1989, candidatul
peronis Carlos Menem, un extraordinar agent electoral de extracţie siriană, a câştigat cu uşurinţă voturile
alegătorilor. în timpul campaniei sale, Menem i-a elogiat în egală măsură pe Castro şi pe Stroessner; a folosit
stilul
retoric peronist atât de familiar; a făcut promisiuni exagerate săracilor, dar părea să nu aibă habar cum va
respecta aceste promisiuni; şi a fost foarte vehement în hotărârea sa de a recupera Insulele Falkland. Situaţia
economică a ţării în ajunul alegerilor era atât de alarmantă, încât Alfonsin a fost convins să demisioneze pentru
ca Menem să poată fi instalat în funcţie în iunie şi nu în noiembrie. El a autorizat rapid convorbiri cu caracter de
tatonare pentru reluarea relaţiilor diplomatice şi comerciale cu Marea Britanie (care s-au desfăşurat lent datorită
lipsei de entuziasm a britanicilor) şi a iniţiat un program economic asemănător cu cel al preşedintelui Collor din
Brazilia. A pus capăt controlului asupra preţurilor şi salariilor; cele dintâi au crescut vertiginos, iar cele din urmă
s-au înjumătăţit. S-a înregistrat un declin al activităţii industriale şi o rată tot mai mare a şomajului. Moneda era
şi ea în cădere liberă. Detailiştii au început să îşi preţuiască bunurile în dolari americani, a căror valoare a
crescut de cinci ori în două luni. Inflaţia galopantă a fost redusă la o inflaţie de circa 60% pe an, pentru a ajunge
apoi la un procent de peste o mie la sută. Menem a încercat să vândă întreprinderile de stat, dar a întâmpinat
413
dificultăţi în găsirea cumpărătorilor. Guvernul său nu a putut obţine bani prin punerea în circulaţie a unor
obligaţiuni pentru că nimeni nu voia sau nu putea să cumpere aceste obligaţiuni. A redus cu o treime efectivele
forţelor armate şi i-a absolvit pe ofiţerii superiori de crimele comise împotriva drepturilor omului. La alegerile
parţiale din 1993 destinate ocupării a jumătate din fotoliile din camera inferioară, peronistas nu au mai obţinut
majoritatea, iar Menem a fost obligat să amendeze constituţia pentru a putea candida pentru un al doilea mandat
în calitatea sa de om care a pus capăt inflaţiei, i-a făcut pe bogaţi şi mai bogaţi fără a-i face pe săraci nici mai
săraci, nici mai bogaţi şi a demonstrat o extraordinară abilitate de a îşi schimba politica în funcţie de
împrejurări. Relaţiile cu Marea Britanie s-au îmbunătăţit, încheindu-se un acord asupra petrolului despre care se
credea că există din abundenţă în jurul insulelor Falkland. Cele două guverne au căzut de acord să împartă
veniturile obţinute din exploatarea petrolului într-o zonă de 50/50 şi într-o alta de 75/25 în favoarea Marii
Britanii. în privinţa implicaţiilor problemei suveranităţii, ambele guverne s-au declarat în mod deschis şi decisiv
în sensuri diametral opuse.
în secolul al XlX-lea, Chile a cunoscut o perioadă de progres, întreruptă pentru scurt timp de războiul
civil din 1891, progres care s-a bazat pe bogatele sale resurse minerale şi pe victoriile obţinute în războaiele
împotriva unor ţări ca Peru şi Bolivia, în secolul XX, Chile s-a confruntat şi el cu instabilitatea politică şi cu
inflaţia, dificultăţile sale fiind accentuate de competiţia în domeniul exploatării nitraţilor artificiali. Oligarhia
funciară a încetat să mai deţină puterea după revolta din 1891, iar ulterior Chile s-a îndreptat destul de încet spre
un regim mai democratic. în 1938, alegerile au fost câştigate de un front popular din care făceau parte şi
comunişti şi care nu a fost scutit de preluarea puterii prin forţă de către armată. A urmat o perioadă de guvernare
civilă, mai mult conservatoare decât radicală. în 1964, s-au confruntat pentru1 a-şi desemna candidatul la funcţia
de preşedinte, în locul lui Jorge Alessandri - Frontul Popular condus de socialistul Salvador Allende şi Partidul
Democrat Creştin, o ramură a conservatorilor, înfiinţat în 1941 şi condus de Eduardo Frei Montalva.
Acesta din urmă a câştigat şi a instaurat un regim progresist, anticomunist, înrudit cu partidele creştin-democrate
din Europa, dar în mod evident mai radical.
La sfârşitul mandatului său, Frei se putea lăuda cu progrese în domeniul învă= ţământului, o scădere a
nivelului de analfabetism, o anumită dezvoltare industrială şi a construcţiei de locuinţe şi introducerea unor taxe
graduale. Inflaţia nu a putut fi însă stăpânită, salariile au rămas mici, numărul ţăranilor fără pământ era mare -
atât de mare încât au început să ocupe terenuri, de pe care mulţi au fost izgoniţi cu forţa şi unii chiar ucişi.
Conştient de dimensiunile problemelor economice, Frei a încercat să evite o confruntare directă cu oligarhia sau
cu Statele Unite, dar gradualismul său a deranjat pe de o parte elementele mai militante şi pe de altă parte
elementele mai şovine. în 1970, la alegerile prezidenţiale la care s-au prezentat trei candidaţi, succesorul
desemnat al lui Frei, Radomiro Tomic, a obţinut cele mai puţine voturi şi spre surprinderea tuturor Allende 1-a
învins pe conservatorul Alessandri.
Coaliţia condusă de Allende avea în termeni generali un program limpede, dar nu beneficia de o
majoritate clară populară sau în parlament, cele şase partide membre au ajuns foarte rapid la neînţelegeri, iar
coaliţia se bucura numai de sprijinul unor ofiţeri superiori de prestigiu ai ţării. Obiectivul general al acestei
coaliţii era acela de a crea un stat socialist pe o bază democratică instaurată; mijloacele necesare realizării
acestui obiectiv erau controlul statului asupra centrelor de putere capitaliste pe plan intern şi extern, o
naţionalizare extensivă, reforma pământului care să determine o mai mare productivitate agricolă, redistribuirea
bogăţiei printr-o reformă a taxelor, eradicarea şomajului şi o accelerare a programelor educaţionale şi sociale ale
lui Frei. Aceste reforme, în special redistribuirea avuţiei cu scopul de a crea o nouă putere de cumpărare şi
stăvilirea scurgerii profiturilor către Statele Unite şi alte ţări străine, vor produce finanţele necesare - o evaluare
imprecisă şi optimistă. Dintre principalele partide aflate la guvernare cel mai vechi era Partidul Radical, un
partid tipic pentru secolul al XlX-lea, progresist, anticlerical, care a apărut din rândul claselor avute (deţinătoare
de pământ sau de mine) şi nu era încă un lucru lămurit dacă era sau nu marxist. Partidul Comunist Chilian era
cel mai numeros şi mai bine organizat partid comunist din America de Sud şi era dispus să colaboreze cu alte
partide din Frontul Popular.
Partidul Socialist al lui Allende a debutat ca un grup compozit de intelectuali şi a reuşit să atragă votul
micilor oameni de afaceri, profesorilor şi al reprezentanţilor altor profesii, dar membrii săi nu erau de aceeaşi
părere în ceea ce priveşte legitimitatea folosirii forţei. Allende avea ceva din talentele unui complotist, dar după
un început promiţător acestea nu i-au mai fost de nici un folos. în primul an al mandatului său preţul cuprului a
crescut temporar; salariile au crescut în timp ce preţurile au rămas stabile, tot temporar; inflaţia a fost şi ea
stopată, tot temporar. Exproprierea companiilor de cupru aparţinând Statelor Unite şi a băncilor interne a fost o
măsură populară, la fel şi reforma pământului, până când i-a afectat atât pe marii proprietari de pământ cât şi pe
proprietarii medii. în 1972 însă, evidentele greutăţi economice au provocat neînţelegeri în cadrul guvernului
între cei care erau adepţii accelerării ritmului acestor reforme şi cei care erau adepţii încetinirii acestui
414
ritm. Allende a încercat, dar nu a reuşit să obţină sprijinul creştin-democraţilor. El i-a convins pe ofiţerii
superiori să se alăture cabinetului său, dar fără a reuşi să câştige încrederea unui număr destul de mare din ei. în
1973, când se afla la mai bine de jumătate a mandatului său, dificultăţile economice au devenit critice, cu un
accent deosebit asupra inflaţiei şi lipsei de alimente. El şi-a îndepărtat mulţi susţinători datorită stilului său de
viaţă care nu se potrivea nici cu socialismul, nici cu modul de a aborda lucrurile specific lui Frei, Alessandri şi
alţi preşedinţi care au respectat o tradiţie chiliana de a trăi la fel de simplu atunci când eşti într-o funcţie ca şi
atunci când nu eşti. Parlamentul a refuzat să voteze măririle de taxe sau fondurile destinate unor subsidii sau
bunăstării, iar alternativa propusă de guvern - tipărirea de bani - a înrăutăţit lucrurile. Nemulţumirile
reprezentanţilor marinei şi armatei au culminat cu o lovitură de stat, în urma căreia generalul Augusto Pinochet
Ugarte a preluat puterea cu ajutorul Statelor Unite. Allende s-a sinucis. Pinochet şi-a consolidat succesul printr-
un referendum organizat în 1980 în urma căruia a rămas preşedinte pentru alţi opt ani, începând din 1981.
Regimul său a reinstaurat ordinea în economie, inversând măsurile luate de Allende. El a adus statului chilian
oprobriul opiniei publice internaţionale datorită metodelor sale barbare. Clericii nu au mai fost de acord să se
asocieze cu un regim înfricoşător; şefii din armată şi poliţie au reuşit tot mai greu să menţină ordinea pe măsură
ce indignarea sporea, dar şi încălcarea drepturilor cetăţeneşti; oamenii de afaceri se întrebau dacă nu s-ar
descurca mai bine fără Pinochet decât cu el. Ameninţarea la adresa lui Pinochet a venit din partea acestor
grupuri care doreau să trăiască într-un Chile fără Pinochet.
în 1988, Pinochet nu a reuşit să obţină o reînnoire a mandatului său. La alegerile care au urmat s-au
înscris pe liste circa douăzeci de partide, dar ceea ce a trebuit de fapt să se aleagă a fost revenirea la Frei sau la
Alessandri. Partidele de centru şi de stânga s-au unit în jurul lui Patricio Aylwin Azocar, el fiind un reprezentant
al partidelor de centru-dreapta şi au învins partidele de dreapta, dezbinate. îndelungatul regim al lui Pinochet,
cel mai lung din istoria statului Chile, s-a sfârşit. Aylwin, care a preluat funcţia de preşedinte la începutul anului
1990, a moştenit o datorie externă de 16 miliarde de dolari, o scădere a preţului cuprului care reprezenta
jumătate din veniturile străine ale statului Chile şi nemulţumire în rândul populaţiei care a asista la accentuarea
deosebirilor dintre bogaţi şi săraci în timpul celor şaisprezece ani cât Pinochet s-a aflat la putere, iar salariile s-
au înjumătăţit. Dar Pinochet, un modernizator ardent, dar nu asemeni şahului Iranului, i-a lăsat de asemenea
succesorului său o moştenire economică nu integral deficitară, iar Aylwin a putut menţine şomajul la un nivel
politic tolerabil, obţinând o rată de creştere anuală de 5% sau chiar mai mult. Atitudinea armatei a rămas însă
ambiguă, iar deplasarea spre oraşe a conturat o continuă instabilitate. La alegerile prezidenţiale din 1993, fiul lui
Frei 1-a învins pe Alessandri, devenind astfel succesorul lui Aylwin.
Ceea ce n-a moştenit însă Aylwin a fost vechea dispută a statului Chile cu Argentina- la extremitatea
sudică a continentului american unde Canalul Beagle conduce din Oceanul Atlantic spre Oceanul Pacific.
Problema ivită între cele două state
era unde începe un ocean şi unde se termină celălalt. Disputa lor privea insulele aflate în extremitatea estică, sau
atlantică, a canalului. In 1977, o hotărâre arbitrară a acordat aceste insule statului Chile, dar Argentina a refuzat
să accepte hotărârea şi a organizat demonstraţii maritime şi aeriene, la care Chile a răspuns la fel. In 1979,
ambele părţi au căzut de acord să nu îşi rezolve pretenţiile prin forţă şi să accepte medierea Vaticanului. în 1980,
Chile a trimis din nou forţe armate în zonele disputate. Disputa a fost rezolvată în 1984, în mod substanţial în
favoarea statului Chile.
Cele trei principale state din America de Sud, deşi ocupă aproape în totalitate zona de sud şi de est a
subcontinentului, au lăsat loc altor şapte state succesoare ale imperiului spaniol (cărora li s-a alăturat în 1966
noul stat Guyana - vezi nota de la sfârşitul aceste Părţi). în nord-vest, unde Bolivar a sperat să creeze un stat
Columbian unic, au luat naştere trei state: Columbia şi cele două ramuri, Venezuela şi Ecuador. Columbia şi
Venezuela beneficiază de două resurse extrem de diferite: cocaină şi petrol. Spre sud, Peru şi Bolivia (fostul
Peru Superior) posedă de asemenea importante resurse minerale: în secolul al XlX-lea Bolivia şi-a pierdut
regiunile de coastă în favoarea statului Chile.
în Venezuela, regimul existent a fost înlăturat în 1945 printr-o lovitură de stat din interior: o alianţă a
ofiţerilor din armată frustraţi datorită stagnării profesionale căreia îi căzuse pradă clasa lor cu Partidul Acţiunea
Democratică (Accion Democratica), radical moderat, condus de Romulo Betancourt. Lozicile sale erau
modernizare şi schimbare. Această alianţă a durat trei ani. Noul regim a încercat să demareze reforma
pământului; dar politica în domeniul învăţământului a intrigat Biserica, aceasta considerând că învăţământul
este un domeniu ecleziastic; în plus, nu a ajuns la o politică economică coerentă: membrii cei mai precauţi ai
coaliţiei au preferat să modernizeze agricultura şi nu să încurajeze industria, care ar fi avut ca rezultat un
proletariat urban important din punct de vedere politic. în 1948, acest regim a fost răsturnat printr-o lovitură de
stat condusă de generalul Carlos Delgado Chalbaud, care a inaugurat o dictatură militară ce a durat zece ani, a
interzis partidele politice şi sindicatele, a suprimat presa liberă şi a iniţiat programe grandioase de construcţii
menţinând însă prăpastia dintre bogaţi şi săraci. Cel mai eficient dintre dictatorii acestei perioade a fost Marcos
415
Perez Jimenez (1952-1958), care a beneficiat de pe urma creşterii veniturilor obţinute din petrol, dar nu a reuşit
să facă faţă crizei economice din anii '50. O revoltă eşuată a armatei a fost urmată de greve, lupte, fuga
preşedintelui şi instaurarea unui regim provizoriu condus de amiralul Wolfgang Llarazabal şi de alegeri care au
readus la putere Partidul Acţiunea Democratică şi pe Betancourt. A urmat o perioadă de regim civil sub
conducerea lui Betancourt şi a cinci succesori provenind din Partidul Acţiunea Democratică şi principalul partid
rival COPEI, echivalentul venezuelan al creştin-democraţilor. Toţi aceşti preşedinţi au fost aleşi în mod paşnic
şi au avut mandate de cinci ani. Acest regim echilibrat a fost întrerupt atunci când a venit la putere Carlos
Andres Perez , care a revenit la o guvernare autocratică sub masca democraţiei, s-a implicat în corupţie, a fost
pus sub acuzaţie şi obligat să demisioneze căzând în dizgraţie. După doi preşedinţi interimari, fostul preşedinte
Rafael Caldera, care a renunţat la partidul său COPEI
pentru a forma un altul, a spart tiparul înfrângându-i în 1993 atât pe candidatul COPEI cât şi pe cel al Partidului
Acţiunea Democratică.
Principalele guverne civile ale Venezuelei au readus stabilitatea politică. Ele au beneficiat de importante
venituri de pe urma petrolului, fierului şi altor resurse naturale; s-au bucurat de loialitatea armatei şi - deşi nu cu
tragere de inimă - a comunităţii oamenilor de afaceri; au ajuns la un compromis cu Biserica în privinţa
educaţiei; li s-a cerut să se ocupe de nevoile populaţiei, relativ omogenă şi puţin numeroasă (12 milioane de
locuitori); dar au operat schimbări sociale modeste, au făcut puţin pentru munca pământului, au creat noi locuri
de muncă în industrie şi servicii care au fost ocupate în mare măsură de străini calificaţi şi au căzut victimă
obişnuitei perioade de avânt economic de după o perioadă de criză caracteristică statelor a căror soartă este
legată de preţul internaţional al petrolului. într-un singur deceniu - în anii '70 - acest preţ a crescut de zece ori.
Petrolul a fost naţionalizat (cu câţiva ani înainte de expirarea concesiilor acordate companiilor străine), dar
economiştii aveau păreri împărţite în ceea ce priveşte folosirea bogăţiei petroliere pentru a diversifica economia
sau investirea acestor sume tot în domeniul petrolului şi al produselor petrochimice. în pofida creşterii
economice cu o rată de 10-15%, au fost contractate imense datorii externe şi au fost deschise întreprinderi mari
care depindeau de ceea ce Venezuela nu putea controla: preţul petrolului a scăzut din nou, iar preţurile pe plan
intern au crescut pe fondul nemulţumirilor provocare de ineficienta întreprinderilor naţionalizate, al risipei şi
corupţiei în sferele cele mai înalte, al neglijării educaţiei şi sănătăţii şi a sărăciei împovărătoare. Nemulţumirea
populară a culminat cu revoltele din 1989. S-a înregistrat o sporire a acţiunilor de gherilă, dar tentativele făcute
de o serie de comunişti, necomunişti şi ofiţeri nemulţumiţi de a face cauză comună sub drapelul unei Armate de
Eliberare au eşuat: comuniştii în special fiind sceptici în ceea ce priveşte valoarea activităţilor de gherilă.
în ceea ce priveşte politica externă, preşedinţi succesivi au încercat fără succes să rezolve disputele de
graniţă cu Columbia şi Guyana şi apoi au renunţat. Betancourt şi primii săi succesori au încheiat o alianţă cu
regimurile democratice împotriva dictaturii, dar în perioada anilor '70, ani marcaţi de expansiuni şi ambiţii,
Perez, care a reluat relaţiile diplomatice cu Cuba în 1974, a urmărit ca Venezuela să deţină un rol de conducere
în zona Americii de Sud şi Caraibilor şi în Lumea a Treia. Venezuela a fost membru fondator al OPEC în 1960,
iar şase ani mai târziu s-a alăturat LAFTA (Latin American Free Trade Area). Din nefericire, în anii '90 s-a
implicat în lumea comerţului internaţional cu droguri al cărei centru se află în ţara vecină, Columbia.
înainte de cel de-al doilea război mondial, Columbia s-a bucurat de o bună reputaţie în ceea ce priveşte
stabilitatea politică şi progresul economic cumpătat. Acesta din urmă se datora unor produse cum ar fi cacaoa,
cafeaua, producţiei unor întreprinderi industriale şi unei datorii externe controlabile. Clasa conducătoare era
împărţită în două partide politice, conservatori şi liberali şi împărţea puterea pe baza unui sistem de rotaţie, până
când acesta a fost ameninţat de insurgenţii de stânga şi de dictatura lui Rojas Pinilla (1953-1958). Anii '40 şi '50
au fost marcaţi de puternice violenţe, la violencia; în 1949, provincia Marquetalia, situată la câţiva
kilometri sud-vest de Bogota, şi-a proclamat independenţa şi a fost redobândită numai în anii '60 cu ajutorul
Statelor Unite. Revoluţia din Cuba a prilejuit revoluţionarilor apatici noi speranţe în privinţa unui ajutor extern,
dar aceste speranţe au fost înşelate, iar revoluţionarii columbieni s-au descurcat ceva mai bine decât tovarăşii lor
venezuelieni. La alegerile din 1974, candidatul liberal Julio Cesar Turbay Ayala 1-a înfrânt pe contracandidatul
său conservator şi pe reprezentanţii stângii. El a fost urmat în funcţie de Alfonso Lopez, primul preşedinte al
Frente Nacional, o alianţă a liberalilor şi conservatorilor creată pentru a învinge atât violencia cât şi dictatura
militară. în 1982, conservatorul Belisario Betancur a reuşit să iasă învingător în defavoarea unei opoziţii
divizate, dar în urma alegerilor din 1983 a fost silit să guverneze în compania unui parlament ostil. Columbia,
sfidând zona Caraibelor şi America Centrală, precum şi zona Pacificului şi America de Sud, s-a implicat în
politica zonei şi s-a lăsat antrenată de un criticism moderat faţă de politica lui Reagan în şi în jurul statului
Nicaragua. Prin intermediul unor acorduri formale cu forţele rebele, Betancur a pus capăt războaielor civile care
au măcinat Columbia timp de treizeci şi şase de ani, dar această politică pacifistă nu a fost aprobată pe plan
mondial, iar atacul surpriză împotriva Curţii Supreme de Justiţie, în timpul căruia au fost ucise multe persoane
416
înainte ca atacatorii să fie siliţi să se predea sau să se sinucidă, a fost interpretat ca un act de disperare al mişcării
insurecţionale M-19 sau o recrudescenţă a violenţelor care au caracterizat războiul. O ameninţare mult mai
serioasă a apărut într-un sector total diferit. Comerţul cu cocaină a devenit cea mai rentabilă activitate a
Columbiei, iar capii traficului de droguri nu numai că au devenit extrem de bogaţi, dar au ajuns să reprezinte un
fel de stat în stat în zonele din nord-vestul ţării, incluzând oraşele Medellin şi Caii, unde au ajuns să conducă cu
ajutorul mercenarilor israelieni, britanici şi de alte naţionalităţi şi au oferit mai multe slujbe şi salarii mai bune
decât a putut oferi guvernul în sfera sa de competenţă. Imperiul economic al acestor baroni ai drogului depindea
de pieţele de desfacere din Statele Unite unde, pentru o vreme, agenţiile americane au fost mai puţin conştiente
de pericolul pe care îl reprezintă inundarea pieţei cu droguri distrugătoare, lăsându-se tentate de ocazia de a-şi
însuşi o parte din profituri pentru a finanţa politica Statelor Unite împotriva statului Nicaragua: multă lume a
închis ochii în faţa acestui pericol, până când asasinarea lui Luis Carlos Galan, în 1989, care urma să fie viitorul
preşedinte al Columbiei, le-a concentrat atenţia asupra sistemului prin care acest cartel, al cărui unic scop sunt
banii, a acaparat încetul cu încetul statul. Preşedintele Virgilio Barco a promis să acţioneze în forţă, iar
preşedintele Bush a promis un ajutor generos, dar cel dintâi nu a fost dispus să accepte oferta preşedintelui
american - ajutor militar - care nu era pe placul columbienilor. Au fost arestate circa 12 000 de persoane, dar
nici una dintre ele nu ocupa o funcţie de conducere în cartel. Statele Unite au făcut presiuni pentru extrădarea
capilor cartelului, dar baronii au replicat cu ameninţarea că vor recurge la asasinarea unor judecători, magistraţi
şi copii pentru fiecare persoană extrădată. Dat fiind că au fost asasinaţi peste cincizeci de judecători,
ameninţarea a părut verosimilă. în 1987, Curtea Supremă de Justiţie din Columbia a invalidat tratatul
de extrădare semnat cu Statele Unite în 1979. La alegerile din 1990, principalele teme au fost apeluri pentru
stabilirea unor preţuri mai bune pentru cacao şi alte produse de export şi promisiuni ale candidaţilor că nu vor
face afaceri cu baronii drogurilor. Alegerile au fost câştigate de tânărul candidat liberal Cesar Gaviria, ale cărui
proteste în ceea ce priveşte implicarea în traficul cu droguri nu păreau că vor supravieţui testului raţiunilor de
ordin practic. Mai la sud de Columbia, republicile andine Ecuador, Peru şi Bolivia au dezvăluit gravele oscilaţii
dintre regimurile civile şi militare şi problemele mai puţin grave ale alianţelor comune dintre civili şi militari.
Perwdispunea de o clasă conducătoare extraparlamentară şi o lume parlamentară a partidelor politice; el a dispus
de asemenea de un sector economic modern sau pe cale de a fi modernizat şi de o economie ruinată distinctă de
acest sector. Aceste lumi economică şi politică erau la rându-le divizate. Clasa conducătoare, reunită de o
concepţie comună conservatoare şi adeseori datorită căsătoriilor, cuprindea ofiţeri de armată şi mari proprietari
de pământ, precum şi pe cei mai cunoscuţi oameni de afaceri şi bancheri. în cadrul armatei exista însă o aripă
radicală care nu era de acord cu toate valorile conservatorismului. Cel mai important partid politic era APRA,
creat în anii '20, având un program semisocialist, considerat de conservatori foarte periculos şi cunoscut pentru
disponibilitatea sa de a recurge la violenţă. în 1945, a renegat violenţa şi s-a orientat spre centru, în parte pentru
că atitudinea sa în anii 20 şi '30 a condamnat centrul la o permanentă opoziţie şi în parte pentru că trebuia să se
confrunte în lupta pentru voturi cu Partidul Accion Popular, mai puţin radical. Aceste partide au acţionat în lupta
pentru putere unul împotriva celuilalt, dar şi cu, ţinându-i însă la distanţă, deţinătorii puterii militare şi
economice care aveau adesea păreri împărţite în ceea ce priveşte problema dacă să îşi folosească în mod indirect
puterea prin intermediul unui partid politic sau în mod direct ocupând funcţia de preşedinte sau alte funcţii
publice. Ramura de bază a economiei era agricultura (bumbac şi zahăr), dar petrolul a devenit şi el tot mai
important. Dezvoltarea acestor două sectoare impunea existenţa capitalului străin, de fapt american, care era pe
cât de puţin agreat pe atât de necesar. Aproape jumătate din populaţie era formată din indieni, privaţi de drepturi
şi desconsideraţi, iar o altă treime din mestizos.
în 1948, lovitura de stat militară condusă de generalul Manuel Odria a înlăturat de la putere guvernul
APRA condus de Jose Luis Bustamante (preşedinte din 1946) şi 1-a silit pe liderul aprist Victor Râul Haya della
Torre să fugă pentru a fi în siguranţă la ambasada Columbiană, unde a rămas timp de câţiva ani înainte de a
pleca în exil în Italia. După ce a rămas la putere timp de opt ani, ani de puternice represiuni, Odria a acceptat
verdictul alegerilor prin care puterea a revenit lui Manuel Prado, un reprezentant al uneia dintre familiile de
bancheri cele mai sus puse din Lima, dar un număr surprinzător de voturi a fost obţinut de Fernando Belaunde
Terry, de profesie arhitect şi lider al Accion Popular, care a fost prezentat ca o nouă forţă între vechea stângă
APRA şi complexul militaro-oligarhic. La noile alegeri prezidenţiale şi parlamentare din 1962 Belaunde a
candidat împotriva lui Odria şi Haya della Torre. Nici unul dintre candidaţi nu a întrunit numărul de voturi
necesar; armata a intervenit pentru a-i bloca atât pe Odria cât şi pe Haya della Torre şi a declarat alegerile
frauduloase, deşi nu exista nici un motiv întemeiat să facă acest lucru. După un interval în care la conducerea
statului s-a aflat o junta militară, s-au organizat din nou alegeri, iar Belaunde a fost declarat câştigător într-o
competiţie foarte strânsă dintre Accion Popular şi APRA. Belaunde nu era un conservator, dar din punctul de
vedere al armatei era un om sigur, iar opiniile politice din cadrul armatei se schimbaseră din mai multe motive:
417
dispreţ faţă de corupţia din rândurile elitei oamenilor de afaceri, o dorinţă de modernizare a forţelor armate şi a
societăţii în general, îngrijorare faţă de persistenţa acţiunilor de gherilă, deplasarea celor năpăstuiţi spre Lima şi
revoltele din capitală, ocuparea unor suprafeţe de teren arabil în diferite zone ale ţării. Alegerile din 1963 au
înregistrat, chiar dacă cu titlu de încercare, o nouă configuraţie politică, dat fiind că o secţiune a armatei dorea
să sprijine schimbări semnificative, iar Belaunde voia să se asigure de sprijinul armatei pentru un program
progresist.
Revoltele din anii '50 au fost difuze şi lesne reprimate. Liderii lor erau foarte diyizaţi, iar comuniştii din
rândurile lor, ca şi în cazul Venezuelei, se opuneau operaţiunilor de gherilă - în acest caz în parte şi pentru că cel
mai cunoscut dintre şefii grupărilor de gherilă, Hugo Blanco, a fost un troţkist şi în parte pentru că comuniştii
erau divizaţi între facţiunile sovietică şi chineză. Dar în anii' 60 insurecţia a revenit, în asemenea măsură încât în
1965 Statele Unite au intervenit cu trupe speciale, ceea ce i-a deranjat foarte mult pe militarii peruvieni.
Guvernul lui Belaunde nu a reuşit să îi învingă sau potolească pe rebeli. Programul său economic, un alt eşec, 1-
a forţat să devalorizeze moneda în 1967 cu 40%. Gestionarea defectuoasă a problemei petrolului i-a fost în mod
evident fatală.
Compania Internaţională a Petrolului {International Petroleum Company - IPC) a fost cel mai clar
exemplu al importanţei capitalului străin pentru Peru şi în mod corespunzător al jignirilor aduse mândriei
peruvienilor. Guvernele precedente au încercat să profite de companie fără a recurge la exproprierea ei (şi
conducând-o). Prezenţa acestei companii era singura problemă asupra căreia erau de acord extrema dreaptă,
extrema stângă şi guvernul, punând pe seama străinilor slaba ei performanţă economică. Compania a fost creată
în Perii la scurt timp după primul război mondial potrivit unui acord care a fost încheiat probabil încălcându-se
legea peruviană, dar termenii săi erau clari între companie şi statul peruvian. Confuzia legală care a rezultat a
creat o serie de dispute cu Statele Unite, precum şi cu compania. Belaunde a ajuns la o înţelegere cu compania
pe tema problemelor disputate, dar acest lucru a fost făcut în secret şi era atât de pasibil de interpretări greşite,
încât adoptarea sa oficială prin Legea Talara a scandalizat şi a fost discutată de un conclav de generali care au
decis că Belaunde trebuie să fie înlăturat de la putere. La vremea aceea Belaunde a fost obligat să formeze o
coaliţie cu APRA şi procedând astfel s-a desprins de propriul partid şi a pierdut sprijinul armatei. A fugit din
ţară. Regimurile care au urmat au adus economia peruviană în pragul falimentului.
De astă dată armata nu a mai căutat un partener civil, ci a decis să îşi asume întreaga răspundere a
guvernării. Generalul Juan Alvarado Velasco, cu sprijinul entuziast al coloneilor radicali şi cu sprijinul mai
măsurat al conservatorilor deziluzionaţi, a preluat puterea promiţând să facă o reformă economică şi socială, o
mai
mare eficienţă şi mai multă integritate morală, dar acest guvern s-a confruntat rapid cu problema moştenită a
IPC şi, optând pentru exproprierea completă, şi-a pierdut componenta mai puţin radicală. Ulterior a avut dispute
cu Statele Unite declarând o limită de 200 de mile pentru zona destinată pescuitului şi trăgând asupra unui vas
aparţinând Statelor Unite pentru a respecta această limită. Reforma socială, despre care se credea că va include o
extindere a puterii politice şi o bunăstare economică pentru clasele defavorizate, a fost o altă sursă de nelinişte
între radicali şi ceilalţi; această reformă depindea de dezvoltarea economică realizată în special pe baza
exportului de cupru şi alte minerale care nu a fost pe măsura aşteptărilor.
După 1968, Peni a încercat, sub o conducere militară centralizată, să introducă planificarea economică şi
o serie de reforme sociale în cadrul unui sistem capitalist (din care a fost exclus însă capitalul străin), punând
accentul pe inovaţiile tehnologice şi manageriale în sprijinul industriei şi al comerţului. Velasco însuşi era un
naţionalist ostil pătrunderii Statelor Unite în Peru, un reprezentant al dreptei temperate, dar născut în afara
oligarhiei dominante. O parte din armata sa şi din colaboratorii săi civili şi susţinători erau radicali, care se
opuneau în egală măsură oligarhiei şi Statelor Unite. Regimul a fost caracterizat de aceea printr-o permanentă
instabilitate, ale cărei rezultate s-au văzut atunci când primele sale realizări au făcut loc problemelor de ordin
ideologic şi au fost umbrite de greutăţile economice. în pofida acordului general asupra programului vizând
naţionalizarea (inclusiv a IPC) şi o reformă a pământului, Velasco a pierdut rapid sprijinul principalelor grupări
politice care l-au ajutat să vină la putere şi a fost silit de aceea să caute un sprijin popular în afara scenei politice.
Guvernul său s-a orientat prin urmare spre stânga. Procedând astfel, Velasco a avut mai mult de pierdut decât de
câştigat, în special datorită reformei pământului, care nefiind pe măsura aşteptărilor 1-a împiedicat să câştige
voturile ţăranilor şi ale studenţilor. în 1973, ţăranii şi studenţii şi-au dat mâna în organizarea unor revolte
împotriva guvernului, de pe urma cărora au profitat reprezentanţii dreptei. Conservatorii, încurajaţi de lovitura
de stat organizată de Pinochet în septembrie, în Chile, erau îngrijoraţi de consecinţele economice ale crizei
economice mondiale care, în 1974, a lovit Perii într-o perioadă în care preşedintele era grav bolnav. Acumularea
datoriei externe în anii de început şi a deteriorare a balanţei de plăţi au fost contracarate de măsuri neplăcute
care au fost puse pe seama incompetenţei stângii. O lovitură de stat a conservatorilor 1-a înlăturat pe Velasco în
1975 de la putere şi 1-a promovat pe primul său ministru generalul Francisco Morales Bermiidez în funcţia de
418
preşedinte. Dar armata se săturase să îşi asume guvernarea şi responsabilitatea pentru eşecurile guvernării.
Revenirea la un regim civil părea potrivită, iar după alegerile din 1980 Belaiinde a revenit în palatul prezidenţial
de unde fugise cu doisprezece ani în urmă. Nu se schimbase prea mult situaţia de atunci. Belaiinde nu a reuşit să
pună capăt inflaţiei sau să tempereze gruparea insurgenţă Sendero Luminoso (o mică armată de circa 5 000 de
oameni recrutaţi din rândul sărăcimii de la ţară şi condusă de un marxist rigid, un mestizo vizionar, Abimael
Guzman Reynoso, denumit preşedintele Gonzalo), iar în 1985 APRA a redobândit funcţia de preşedinte, iar
Perii a anunţat că va limita datoria publică la un anumit procent fix din PNB. Noul preşedinte, Alan Garcia, a
dat
o orientare de centru-stânga însoţită de o atitudine anti-Washington pe plan intern şi în America Centrală. Dar
odiosul război a continuat cu numeroase asasinate, tortură şi nenumărate „dispariţii" ale unor oameni care nu
erau pe placul armatei sau poliţiei. Dezastrul economiei a continuat şi el: inflaţia a atins cote incalculabile, s-a
înregistrat un imens deficit bugetar şi suspendarea de către Banca Mondială şi de către Banca Inter-American a
liniilor lor de credit. Garcia a ajuns curând la neînţelegeri cu armata. A propus să îi cedeze acesteia trei locuri în
loc de unul în cabinet, să facă reforma administraţiei militare şi să taie partea care îi revine armatei (40%) din
cheltuielile guvernului şi să investigheze masacrarea a 300 de persoane într-o închisoare din Lima, masacru
comis se pare de reprezentanţii armatei. Forţele armate şi dreapta politică, cu sprijinul acoperit al Statelor Unite,
au subminat activitatea guvernului lui Garcia şi apoi l-au înlăturat de la putere. Puţini au fost cei care au regretat
acest demers, căci Garcia şi i-a îndepărtat pe săraci şi i-a înfuriat şi alarmat pe bogaţi.
Garcia a părăsit Perii într-un mod şi mai jalnic decât atunci când a fost ales preşedinte. După ce partidul
său, APRA, a fost discreditat, iar principalul său oponent Belatinde nu oferea nimic mai mult, ţara îşi dorea un
om nou. La alegeri s-au prezentat doi candidaţi: Mario Vargas Llosa, un binecunoscut scriitor, şi Alberto
Fujimori, un om de afaceri necunoscut pe scena politică, de origine japoneză. Vargas a obţinut un modest
avantaj în primul tur, dar în turul doi Fujimori a obţinut victoria. Vargas, care a trecut de la comunism la o
politică de dreapta, nu a reuşit să atragă reprezentanţii categoriei homme moyen din Peni şi şi-a speriat o mulţime
de susţinători cu părerile sale despre măsurile de austeritate ce se impuneau pe viitor. Fujimori a promis solu-
ţionarea principalelor probleme ale Peni-ului fără a preciza însă şi mijloacele prin care va face acest lucru. După
ce a fost ales, a respins ideea lui Garcia de a nu achita datoriile externe, a atenuat declinul producţiei din Perii, a
redus inflaţia de la un nivel astronomic la un nivel mare şi 1-a aruncat pe Gonzalo în închisoare. A suspendat de
asemenea constituţia, s-a lipsit de serviciile parlamentului, s-a amestecat în problemele judiciare, a ordonat
arestarea oponenţilor săi politici şi a suprimat libertatea presei, în 1995, a fost reales, în defavoarea fostului
secretar general al ONU, Javier Perez de Cuellar. Succesul electoral neaşteptat al lui Fujimori a evidenţiat
anumite schimbări petrecute în societatea peruviană care au trecut neobservate şi au înlocuit simplitatea alinierii
la stânga sau la dreapta a vechilor partide.
Configuraţia socială a Boliviei era destul de diferită faţă de cea a vecinilor săi pentru că Victor Paz
Estenssoro, după o tentativă nereuşită în 1943, a condus în 1952 o revoltă la care au participat necomuniştii,
comuniştii, troţkiştii şi ofiţerii inferiori, îngrijoraţi de corupţia şi lipsa de eficienţă, nedreptate şi sărăcie.
Regimul său a naţionalizat minele de cositor ale Boliviei, a distrus numeroase proprietăţi, a introdus votul
universal şi servicii sociale elementare şi a încercat să diversifice economia pentru a reduce dependenţa ţării faţă
de minerit. Regimul s-a confruntat la foarte scurt timp cu probleme economice pentru că a încercat să facă mai
mult decât îi permiteau resursele şi a fost forţat să adopte măsuri severe de stabilizare care au distrus programele
şi au produs tulburări politice sub forma unor dispute între diferitele părţi componente ale noii ordini. El nu s-a
confruntat însă cu nici
unul dintre riscurile cărora a trebuit să le facă faţă preşedintele Arbenz din Guatemala, pentru că Bolivia
înconjurată de uscat din toate părţile nu era atât de aproape de Statele Unite ca Guatemala, iar clasele ei avute nu
erau corporaţii americane.
Preşedintele Paz, care în 1956 a fost înlocuit în funcţie de Hernân Siles Zuazo, a revenit în funcţie în
1960, dar în 1964, după o lovitură de stat organizată de generalul Alfredo Ovando Candia, a fost exilat. în 1967
a fost admisă existenţa activităţilor de gherilă, care a devenit celebră în lume în urma arestării şi judecării
scriitorului francez marxist, Regis Debray (condamnat la treizeci de ani de închisoare) şi a morţii în Bolivia a lui
Che Guevara. Guvernul a fost slăbit de dezbinările şi conflictele dintre Ovando şi preşedintele titular Rene
Barrientos. în 1969, la câteva luni după moartea lui Barrientos, Ovando a preluat puterea, a instaurat un regim
militar autentic şi a adoptat o politică împrumutată în parte de la regimul militar populist al generalului Velasco
din Peru. Un an mai târziu, după o lovitură de stat eşuată a dreptei, organizată cu asistenţă din partea Statelor
Unite, a urmat o lovitură organizată de stânga, condusă de generalul Juan Torres, dar în 1971 situaţia s-a
schimbat din nou şi colonelul Hugo Banzer 1-a înlăturat de la putere pe Torres. Regimul instaurat de Banzer a
fost un regim militar represiv stereotip, caracterizat prin cenzură şi brutalitate, dar care a respectat formele
419
constituţionale, permiţând în 1978 organizarea de alegeri pentru a-1 desemna pe succesorul lui Banzer.
Candidatul armatei, Juan Pereda Asbun, a fost în mod neaşteptat învins de veteranul Siles, care a făcut apoi
greva foamei pentru că nu i s-a permis să preia funcţia. Congresul bolivian a anulat alegerile, dar revolta armatei
a detrminat retragerea prematură a lui Banzer şi instalarea lui Pereda în palatul său. Pereda însă, a rămas în
funcţie numai cinci luni, iar la următoarele alegeri din 1979 Siles i-a învins pe Pereda, Banzer şi o seamă de alţi
candidaţi. Siles a făcut armatei o serie de concesii şi i-a dat o serie de garanţii, dar nu i s-a permis să îşi preia
funcţia. După un răstimp de două săptămâni în care colonelul Alberto Natusch Busch părea să deţină controlul,
Lidia Gueiler Tejida a devenit prima femeie preşedinte a ţării. A fost la rând-i în înlăturată de la putere în 1980
de o coaliţie a ofiţerilor de dreapta şi de prosperii traficanţi de droguri care au inaugurat un nou regim de teroare
şi tortură sub conducerea generalilor Luis Garcia Meza Tejada şi Celso Torrelio Villa ca preşedinţi. Cei
cinsprezece ani de regim militar s-au încheiat în 1982 cu revenirea la putere a lui Siles, primit fără prea mult
entuziasm de Statele Unite. Amploarea pe care a luat-o traficul cu droguri a determinat Statele Unite să trimită
trupe şi agenţi ai poliţiei pentru a contribui la suprimarea acestuia - o intervenţie resimţită din plin, în special de
către cultivatorii de cocaină. Siles a fost din nou înlocuit de Paz, după care era de aşteptat să urmeze în funcţie
Banzer, care a fost însă înfrânt la alegerile din 1993 de generalul Gonzalo Sanchez de Lozada care a participat la
campania electorală având ca partener un vicepreşedinte indian. Inflaţia galopantă a fost stăvilită cu ajutorul
unor metode care au determinat un şomaj galopant.
în climatul politic temperat al Ecuadorului, armata a venit la putere în 1976, dar regimul său a fost de
scurtă durată, lăsând locul în 1979 unei coaliţii de stânga condusă de Jaime Roldos Aquilera, care a murit într-
un accident de avion doi ani mai târziu. Puterea politică a oscilat între centru-stânga şi centru-dreapta, dar nici
un partid nu a obţinut majoritatea în parlament, iar rectitudinea austeră a economiei de piaţă a provocat
nemulţumire şi revolte ale populaţiei. Ecuadorul şi-a disputat cu Perii o zonă despre care se credea că ar
adăposti minerale valoroase şi petrol. Disputa a fost rezolvată în 1942 printr-un tratat care a fost denunţat de
Ecuador în 1960. Teritoriile de graniţă au rămas turbulente. în 1992 preşedintele Fujimori din Peru, aflat în
vizită la Quito, a acceptat o propunere de mediere a conflictului de către Vatican, dar în 1995 trupele peruviene
au provocat serioase ciocniri militare, în acelaşi an scandalurile financiare au provocat fuga vicepreşedintelui şi
temeri în ceea ce priveşte viitorul regimului civil, dat fiind că alegerile care trebuiau să aibă loc în 1996 erau
puse în pericol.
27. MEXIC SI AMERICA CENTRALĂ
Mexicul, ca şi Canada, este o ţară care ar putea fi inclusă în ultimă instanţă într-o zonă economică nord-
americană dominată de Statele Unite. între Mexic şi Statele Unite există însă o duşmănie istorică, care a fost mai
uşor uitată de acestea din urmă decât cel dintâi. în 1836, Mexicul a pierdut Texasul în favoarea Statelor Unite.
Zece ani mai târziu, trupele americane au ocupat Mexico City. Jumătate din ceea ce însemna atunci Mexic a
devenit partea de sud-vest a Statelor Unite. în 1862, o expediţie franceză de colectare a datoriilor (încurajată de
britanici şi de spanioli) s-a transformat într-o aventură imperială şi a creat imperiul mexican de foarte scurtă
durată, care avea ca împărat un arhiduce austriac. Acest regim a fost urmat după un scurt interval de dictatura lui
Porfirio Diaz, care a durat din 1876 până în 1910, cu o pauză de numai patru ani. Regimul său neîndurător,
modernizator s-a sfârşit cu o revoluţie şi şapte ani de război civil, în care Statele Unite au intervenit de partea
contrarevoluţionarilor, iar un război între Mexic şi Statele Unite abia a putut fi evitat. îndelungata dictatură a lui
Diaz a fost urmată de un regim de şi mai lungă durată al unui partid unic cunoscut sub numele de Partido
Revolucionario Institucional (PRI), care s-a implicat în reforme economice şi sociale. Dar pe măsura trecerii
anilor zelul revoluţionar al partidului s-a erodat, el nu şi-a mai îndeplinit niciodată promisiunea de a impune
taxe celor bogaţi şi de face o reformă agricolă şi a devenit instrumentul politic al celor înstăriţi.în 1938,
preşedintele Lăzaro Cardenas a naţionalizat rezervele de petrol şi industria petrolieră. Au urmat apoi o serie de
preşedinţi extrem de decenţi care au respectat cu stricteţe prevederile constituţionale, iar la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, Mexicul era o ţară stabilă cu un regim civil. Relaţiile cu Statele Unite au evoluat spre o
prudenţă demnă.
în 1942, Mexicul a declarat război Germaniei, Italiei şi Japoniei şi a trimis un contingent de aviaţie în
Filipine. După război a jucat un rol important în crearea unui sistem de securitate interamerican: prin Tratatul de
la Chapultepec (care se află în Mexic) statele americane au fost de acord să se consulte reciproc în cazul în care
sunt încălcate graniţele unuia dintre ele şi să se acţioneze în comun, mergând până la folosirea forţei; Tratatul de
la Rio din 1947 conţinea prevederi mai clare în sensul rezolvării paşnice a conflictelor şi apărării comune; iar
aceste acorduri au culminat cu crearea în 1948 a Organizaţiei Statelor Americane {Organization of American
States - OSA). Liderii străini au acordat atenţie Mexicului. Toţi preşedinţii Statelor Unite de la F.D. Roosevelt
încoace au făcut vizite în Mexic, ceea ce s-a
420
întâmplat şi în cazul tuturor preşedinţilor francezi de la de Gaulle încoace. Pe plan regional, Mexicul a ostracizat
Cuba în 1962, dar şi-a schimbat atitudinea în 1975; s-a alăturat Venezuelei şi altor «state americane în tentativa
de a readuce Cuba în rândul statelor respectabile din zonă şi pentru a pune capăt războiului din Nicaragua; a
condamnat regimul lui Pinochet din Chile şi a simpatizat - şi uneori s-a alăturat - mişcărilor de stânga din
America Centrală; printre obiectivele sale majore se număra reducerea influenţei Statelor Unite şi a influenţei
sovietice la sud de Rio Grande; a refuzat să accepte o misiune militară a Statelor Unite (1951) şi a criticat în
mod deschis acţiunile şi opiniile Statelor Unite în ceea ce priveşte Guatemala, Cuba şi Nicaragua; a fost unul
dintre iniţiatorii Tratatului de la Tlatelolco din 1967 care a încercat să interzică armele nucleare pe
subcontinentul american; şi, ca o consecinţă a importantelor sale rezerve de petrol, a stabilit legături cu alţi
producători de petrol, în special cu Nigeria, refuzând însă să devină membru OPEC.
începând de la jumătatea secolului, economia Mexicului s-a transformat datorită unei politici de
industrializare, urbanizare şi internaţionalizare extinsă menită să reducă dependenţa ţării de economiile străine,
asigurând în acelaşi timp finanţarea externă necesară pentru promovarea şi susţinerea dezvoltării industriale.
Numărul de locuri de muncă în industrie a depăşit numărul locurilor de muncă din agricultură. Veniturile
externe au crescut datorită exportului de petrol, dar acestea reprezentau numai o treime din total, principalele
mărfuri de export fiind bumbacul, cafeaua şi zahărul. Dezvoltarea economică, destul de însemnată încă din
timpul războiului, a continuat şi a permis Mexicului pentru o vreme să facă faţă exploziei demografice. Pe plan
politic s-a înregistrat o trecere de la regimul militar la un regim civil, dar această schimbare nu a fost însoţită şi
de o relaxare a consolidatului regim al partidului unic PRI. în anii '70 însă, progresul a fost copleşit din mai
toate părţile: declinul economic mondial şi inflaţia pe plan intern, o creare inadecvată sau o investire inadecvată
a capitalului intern, un serios declin al producţiei de alimente, datorii externe tot mai mari şi un tot mai mare
debit al comerţului extern, o tot mai evidentă distribuire inechitabilă a bogăţiei, în special în sud unde trăia
majoritatea populaţiei de origine indiană, care nu beneficia deloc de pe urma dezvoltării economice: circa nouă
zecimi din bogăţia ţării era deţinută de mai puţin de jumătate de milion de persoane din totalul de 85 de
milioane de locuitori.
Aceste neajunsuri au fost mascate parţial cu ajutorul petrolului. în 1980, Mexicul producea 2,5 milioane
de barili pe zi, exporta mai mult de jumătate din această producţie (iar jumătate din cantitatea exportată era
destinată Statelor Unite), avea rezerve bănuite de 60 miliarde de barili, iar rezervele reale erau de trei sau patru
ori mai mari, situându-1 pe locul şase în rândul marilor producători de petrol. Dar magia petrolului a ademenit
guvernele într-o exagerată cursă a dezvoltării, iar atunci când avântul petrolului a încetat, s-a ajuns din nou la
datorii. Suferinţa şi nemulţumirea, care au culminat cu masacrarea tinerilor demonstranţi de la Tlatelolco în
1968 în ajunul Jocurilor Olimpice din Mexico City, combinate cu decepţii pe plan economic şi o nelinişte
generală au impus o analiză atentă. Rezultatul a fost devalorizarea monedei cu 70% în 1982, naţionalizarea
băncilor, reducerea salariilor
reale la jumătate pe perioada următorilor cinci ani, reduceri ale bugetului destinat educaţiei, sănătăţii şi altor
servicii publice şi o cultură agricolă destinată mai curând speculaţiilor pe termen scurt decât dezvoltării pe
termen lung. Miguel de la Madrid Hurtado, un politician şi economist dotat, cu studii la Harvard, ales preşedinte
în 1982, la vârsta de 47 de ani, s-a confruntat cu declinul monedei naţionale (peso), cu creşterea ratei şomajului,
blocaje în folosirea capitalului public şi cu un puternic fenomen de corupţie alimentat de petrol. A reuşit să
încheie un acord cu FMI care a asigurat Mexicului un împrumut de 3,4 miliarde de dolari şi reeşalonarea a
jumătate din datoria externă de 96 miliarde de dolari, dar Mexicul nu a reuşit să îndeplinească condiţiile impuse
de acord, iar FMI era pe cale să îl suspende în 1985, când un cutremur devastator a lovit Mexico City şi a făcut
ca orice strângere a şurubului să devină inoportună. Chiar şi în situaţia în care jumătate din datoria sa externă a
fost reeşalonată, Mexicul avea nevoie pentru ultimii ani ai acestui secol de suma de 6 miliarde de dolari pentru a
plăti dobânzile la cealaltă jumătate de împrumut, şi pentru plata fragmentată - sumă pe care va trebui să o obţină
din nou, prin acord sau prin alte mijloace, de la băncile creditoare străine, dat fiind că veniturile obţinute din
exportul de petrol nu i-au putut-o furniza. Degrevarea, fixată la 3,6 miliarde de dolari pe an timp de treizeci de
ani, a fost stabilită prin intermediul unui acord la care a ajuns cu creditorii săi în 1990 sub egida Planului Brady
(vezi Capitolul 5). Preşedintelui de la Madrid i-a urmat în funcţie Carlos Salinas de Gortari, un alt absolvent al
Harvardului, care a avut ghinionul să asiste la pierderea alegerilor locale de către partidul de guvernământ
pentru prima oară în peste o jumătate de secol. Rămânerea la putere a PRI a început să fie discutabilă, dar pentru
o vreme Salinas a câştigat o popularitate de care nu s-au bucurat predecesorii săi. Deşi mecanizarea şi
modernizarea industriei şi nivelul scăzut al învăţământului au menţinut o rată mare a şomajului, iar privatizarea
a îmbogăţit numai o oligarhie privilegiată, inflaţia a fost redusă la 10%, deficitul bugetului a fost transformat
într-un excedent fără precedent, investiţiile străine s-au înmulţit, iar proiectata NAFTA (Norîh American Free
Trade Area - Acordul Nord-American pentru Comerţ Liber) a oferit destule condiţii muncitorilor mexicani la
421
nord de Rio Grande. NAFTA a fost înfiinţată la propunerea Mexicului pe baza acordului comercial din 1989
dintre Statele Unite şi Canada, prin care aceasta din urmă spera să contracareze penetrarea japonezilor pe piaţa
Statelor Unite via Canada şi de asemenea să desfiinţeze aşa-zisele subvenţii ale Canadei pentru exporturile
făcute în Statele Unite (ca de exemplu, la lemn). Alăturarea Mexicului era de natură să creeze o zonă economică
cu o populaţie de 370 milioane de locuitori. Dar Congresul Statelor Unite şi opinia publică din Statele Unite nu
au fost foarte încântate de includerea Mexicului - şi apoi a statului Chile şi a altor ţări latino-americane -
presimţind că acest lucru ar putea încuraja industria Statelor Unite să se mute în Mexico, iar pe căutătorii de
slujbe din Mexic să se deplaseze în sens contrar spre Statele Unite. Preşedintele Bush a amânat punerea în
practică a acestei propuneri în timpul campaniei sale electorale din 1992, spre întristarea guvernului mexican al
cărui program economic, care includea o creştere economică de 6% pe an, depindea
foarte mult de investiţiile Statelor Unite în Mexic, dar anul următor Clinton a reuşit să obţină aprobarea
Congresului. Iniţial exporturile mexicane către Statele Unite au crescut foarte rapid, apoi comerţul în sens opus,
dar beneficiile erau inegal distribuite din punct de vedere geografic şi numai în direcţia micilor întreprinderi.
Regimul din Mexic a fost puternic afectat de două evenimente în 1994: ampla revoltă din provincia sudică
Chiapas şi asasinarea viitorului candidat al PRI la preşedinţie, Luis Donaldo Colosio. în Chiapas au avut loc
agitaţii ani de-a rândul. Principalele cauze ale tulburărilor au fost mizeria şi disperarea şerbilor emancipaţi de
curând şi a ţăranilor fără pământ, în special mayaşi. Nemulţumirea şi izolarea lor au fost accentuate de faptul că
vorbeau prea puţin sau deloc spaniola, iar sărăcia lor de scăderea în 1989 a preţului cafelei. Situaţia lor a atras
simpatia şi sprijinul activ al clerului romano-catolic, condus după 1960 de episcopul de San Cristobal, Samuel
Ruiz; această situaţie a generat crearea unor grupuri autodenumite maoiste care şi-au pus toată nădejdea în
războiul de gherilă; şi, un lucru foarte important, situaţia lor defavorizată a condus la înfiinţarea Armatei
Naţionale de Eliberare Zapatistă condusă de liderul alb sau metis Subcomandante Marcos. Amplificarea
opoziţiei faţă de regim de la sfârşitul anilor' 80 a determinat apariţia unor disensiuni şi dezbinări, în special pe
tema utilităţii violenţei, în privinţa căreia Marcos avea o atitudine ambiguă sau cel puţin discretă. Un scurt dar
violent acces de violenţă la începutul anului 1994 a fost urmat de un armistiţiu şi de propunerile guvernului, care
au fost respinse aproape în totalitate în Chiapas ca un răspuns inadecvat al unui regim care nu este demn de
încredere. Aproape simultan Colosio a fost asasinat. Guvernul mexican a închis pieţele financiare, iar guvernul
Statelor Unite a prelungit rapid şi în mod public un credit de 6 miliarde de dolari.
Peste câteva luni PRI a obţinut funcţia de preşedinte şi majoritatea în parlament, deşi cu o majoritate
redusă din votul popular, înregistrând numeroase critici la adresa modului în care funcţionează democraţia
mexicană. Noul preşedinte, Ernesto Zedillo Ponce de Leon, deşi considerat mult mai modest decât predecesorii
săi, a părut a fi o alegere bună în vremuri tulburi. Economia însă nu era defel sigură, iar încrederea în modul în
care guvernul va gestiona acest aspect era scăzută. Zedillo a apelat la ajutorul FMI care s-a angajat să îi acorde
ajutorul solicitat, cu condiţia limitării măririlor salariale şi redresării deficitului bugetar prin privatizarea
întreprinderilor publice - promisiuni uşor de făcut, dar greu de respectat atunci când sindicatele solicitau
creşterea salariilor, iar cei interesaţi să achiziţioneze întreprinderi de stat erau puţini şi dispuneau de prea puţini
bani. Un potop de produse de import a dat peste cap balanţa de plăţi, o neaşteptat de bruscă devalorizare a
monedei naţionale la sfârşitul anului 1994 a fost interpretată ca panică, iar rata dobânzilor a crescut la 40%.
Devalorizarea a fost însoţită de criza valorilor mobiliare tezaurizate (în schimbul unor garanţii date de guvern),
dar suma totală a acestor tesobonos a depăşit rapid rezervele valutare ale ţării. Pentru a împiedica prăbuşirea
monedei naţionale, falimentul băncilor americane care operau în Mexic şi prăbuşirea exporturilor Statelor Unite
către Mexic, Clinton a pus la punct împreună cu FMI şi Bank for International Settlements o garanţie de sprijin
de 50 miliarde de dolari, la care Statele Unite au contribuit cu 20 miliarde de dolari, având drept garanţie
rezervele de petrol ale Mexicului. Dar criza din Mexic a pus sub semnul întrebării capacitatea organismelor
financiare internaţionale de a face faţă unei astfel de crize şi totodată bunăvoinţa lumii financiare de a sprijini
guvernele latino-americane a căror politică economică depinde de împrumuturile şi de investiţiile străine.
Prăbuşirea monedei naţionale mexicane, deşi a fost în esenţă un eveniment care a afectat situaţia internă şi
relaţiile economice dintre Mexic şi Statele Unite, a neliniştit toate ţările latino-americane în care dezvoltarea
economică era o necesitate imperioasă din punct de vedere economic şi ca o premisă a stabilităţii unui regim
democratic. Chiar şi în Mexic, dezastrul economic a ameninţat stabilitatea politică, dat fiind că diferenţa dintre
bogaţi şi săraci s-a accentuat, iar cea dintre sărăcie şi foamete a dispărut. Această dublă instabilitate ameninţa
viitorul unei ţări ale cărei probleme, deşi numeroase, erau şi simple pentru că ele decurgeau nu dintr-o sărăcie
inerentă, ci din proasta gestionare a bogăţiei potenţiale şi din închistarea unui regim monopartid care a durat
aproape un secol.
422
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, America Centrală de la sud de Mexic era în curs de
transformare - devenea parte componentă a unei lumi mai cuprinzătoare, era preocupată de pieţele mondiale şi
era cercetată de corporaţiile internaţionale. Această revoluţie a avut consecinţe pentru proprietarii de pământ,
structura politicii şi organizarea muncii, pe care elitele conducătoare nu au reuşit să le gestioneze sau măcar să
le perceapă. Acestor elite li se opuneau liberalii şi radicalii mai energici, care erau însă divizaţi între ei în parte
datorită unor diferenţieri de clasă şi în parte datorită unor punte de vedere diferite asupra moralităţii şi eficienţei
violenţei. în deceniile marcate de dispute, puterea armelor şi autoritatea tradiţională a elitelor au predominat
reuşind să contracareze insurecţii, astfel încât în anii '90 se asistă la o revenire la o ordine politică mai paşnică,
bazată în mare măsură pe un soi de oboseală de a mai continua lupta.
Dat fiind că Mexicul se îngustează spre sud, aproape toată graniţa sa terestră este comună cu Guatemala.
(Hondurasul britanic, independent sub numele de Belize din 1981, a avut o scurtă graniţă comună cu Mexicul,
precum şi o graniţă comună de mai mari dimensiuni şi îndelung disputată cu Guatemala.) Dintre cele trei
republici de dimensiuni comparabile din America Centrală, Guatemala se află spre nord, Nicaragua spre sud, iar
Honduras între cele două. Timp de mai bine de o sută de ani (1838-1944), Guatemala a fost condusă de patru
dictatori militari, aceste regimuri fiind întrerupte pentru scurt timp de regimuri civile. în 1944, armata era
divizată, iar un grup de ofiţeri inferiori a sprijinit un candidat al stângii, Juan Jose Arevalo, care a fost preşedinte
până în 1950. în această perioadă a continuat divizarea armatei, marcată de rivalitatea dintre doi maiori,
Francisco Xavier Arafia şi Jacobo Arbenz Giizman. Cel dintâi a fost asasinat în 1949, iar cel din urmă a câştigat
alegerile din 1950. Această victorie a produs îngrijorare în Statele Unite unde noul regim era considerat (în mod
discutabil) procomunist sau un precursor al comunismului şi de aceea reprezenta o ameninţare pentru canalul
Panama; era considerat de asemenea (pe bună dreptate) un duşman al capitaliştilor străini şi în special al United
Fruit Company care, deţinând o zecime din terenul arabil al ţării, a dispus de mai multă putere economică în
Guatemala decât Compania Petrolieră Anglo-Iraniană în Iran şi s-a împotrivit reformei pământului.
Guatemalezii, 10 milioane de oameni dintre care peste jumătate era de origine indiană, au suferit de
sărăcie, din cauza bolilor şi a neglijenţei sociale, care erau intolerabile pentru pătura educată a populaţiei în
comparaţie cu prosperitatea unei mici minorităţi şi datorită omniprezenţei economice a întreprinderilor străine
care erau proprietarii unor mari suprafeţe de pământ, ai căilor ferate şi serviciilor publice. Preşedintele Arbenz a
accelerat programul de reforme al predecesorului său; a naţionalizat pământul necultivat şi a sprijinit grevele
împotriva concernelor străine. Aceste măsuri au fost considerate de autorităţile de la Washington ca fiind
debutul unei politici comuniste, cu toate că în guvernul guatemalez, în parlament şi în administraţie numărul
comuniştilor era mult mai mic decât cel al anticomuniştilor şi că puterea o deţinea armata, care era şi ea
anticomunistă. Atâta timp cât Truman a fost preşedinte, Statelor Unite au dus un război economic mascat, dar au
refuzat
să meargă mai departe. Eisenhower şi Dulles însă, au folosit forţele armate. La cea de-a zecea conferinţă
interamericană din martie 1954 de la Caracas, Dulles a încercat să obţină condamnarea regimului lui Arbenz,
dar a descoperit că nici un alt stat nu este de acord cu interpretarea dată de Washington evenimentelor din
Guatemala. Conferinţa a adoptat o rezoluţie generală prin care se condamna dominaţia comunistă asupra
oricărui stat american, dar nu se făcea o menţiune specială la adresa Guate-malei, iar Dulles a părăsit prin
urmare precipitat Caracasul şi a încercat să îi susţină pe guatemalezii nemulţumiţi care se pregăteau să îşi
invadeze ţara din Honduras şi Nicaragua. Aceste două ţări, dat fiind că se plânseseră de incursiuni ale
comuniştilor din Guatemala, au primit şi ele ajutoare militare din partea Statelor Unite, în timp ce autorităţile de
la Washington încercau să împiedice Guatemala să se înarmeze, făcând apel la aliaţii lor să nu furnizeze arme
Guatemalei şi interceptând transporturile venind din Europa comunistă. Invazia a avut loc în iunie şi a fost un
succes. Guvernul guatemalez a făcut apel la Consiliul de Securitate, dar a fost nemulţumit când i s-a sugerat să
se adreseze OSA. URSS a votat împotriva acestei tentative de a abate atenţia de la esenţa problemei, iar peste o
săptămână preşedintele Arbenz a fost silit să demisioneze. Organizatorul invaziei, colonelul Carlos Castillo
Armas, a devenit preşedinte şi a rămas în funcţie până în 1957, când a fost asasinat. Rata anuală a dezvoltării
economiei guatemaleze a scăzut de la 8,5% (1944-1954) la 3%, iar în timpul guvernării succesorilor lui Castillo,
Guatemala a trăit într-o stare de război civil disimulat.
După Castillo funcţia de preşedinte a fost deţinută de generalul Miguel Ydigoras Fuentes. La alegerile din
1957 Ydigoras s-a situat pe locul doi, dar după anumite tulburări şi după un al doilea tur de scrutin organizat în
1958 a preluat funcţia de preşedinte. El a fost din nou confirmat în funcţie prin fraudă electorală în 1961, dar
revoltele care au izbucnit, reprimate de armată, au demonstrat dependenţa sa de aceste forţe, dependenţă pe care
nu a fost îndeajuns de înţelept să o mascheze. Armata s-a întors împotriva lui pe baza faptului că preşedintele
cheltuia prea mulţi bani pentru el şi prea puţini pentru forţele armate. în 1962, armata 1-a apărat contra unei
tentative de lovitură de stat organizată de forţele aeriene, dar apoi el s-a opus în mod fatal armatei permiţându-i
fostului preşedinte Juan Arevalo să revină în Guatemala şi să participe la cursa prezidenţială. Arevalo, care
423
părea sigur că va câştiga alegerile, era considerat o reîncarnare a lui Arbenz, iar în 1963 armata condusă de
colonelul Enrique Peralta 1-a destituit pe Ydigoras şi a suspendat constituţia. în 1965, armata a tolerat alegerea
unui preşedinte relativ liberal, Julio Cesar Mendez Montenegro, dar el nu a fost mai în măsură decât
predecesorii săi opresori să instaureze pacea în ţară. Opoziţia, diversă şi frecvent divizată, alcătuită din
comunişti, troţkişti şi grupări de gherilă care nu erau nici de partea celor dintâi, nici a celorlalţi, a organizat
revolte care nu s-au bucurat de nici un succes şi a recurs la asasinate şi răpiri când a constatat că aceste revolte
nu conduc la nici un rezultat. Trupele Statelor Unite au ajutat guvernul. Printre cei asasinaţi se afla şi un
ambasador al Statelor Unite.
în anii '70 adevăratul control în ţară îl deţineau armata şi partidele civile, partidele de stânga fiind scoase
în afara legii. O seamă de ofiţeri s-au implicat în
afaceri şi s-au îmbogăţit, ceea ce i-a determinat pe ceilalţi să devină invidioşi şi să îi acuze pe cei dintâi de
corupţie. La alegerile din 1974 au participat trei candidaţi, cel mai tânăr dintre ei - colonelul Efrain Rios Montt,
un protestant pasionat - a câştigat, dar a fost înlăturat de cei mai vârstnici. Armata era divizată într-o aripă dură
care era preocupată numai de acţiunile grupărilor de gherilă şi de o aripă mai luminată, minoritară, care era
preocupată şi de sărăcia atât de larg răspândită şi de nedreptate, iar în centrul atenţiei era corupţia. Violenţei,
corupţiei şi declinului economic li s-a adăugat dezbinarea. Abuzul de putere a devenit o practică atât de
frecventă încât în 1977 Carter a stopat ajutorul Statelor Unite (care a fost reluat în 1981 de către Reagan, care
avea alte valori şi priorităţi). Alegerile din 1978 l-au desemnat ca preşedinte pe Romeo Lucas Garcia, un general
reprezentant al dreptei, extrem de brutal, care a distrus o mulţime de sate, dar nu şi mişcarea de gherilă. Acesta a
fost înlăturat de la putere în 1982 de Rios Montt care a promis să pună capăt asasinatelor, războiului civil şi
scandalurilor financiare, dar a fost la rându-i înlăturat de la putere anul următor fără să îşi fi putut respecta
promisiunile. Următorul preşedinte a fost generalul Oscar Mejia Victores, care şi-a dedicat eforturile suprimării
stângii în ţara sa, dar nu s-a arătat prea interesat de conflictele de dincolo de graniţe, pentru care Guatemala nu
avea, este adevărat, resursele necesare. Revenirea în 1985 la un regim civil a dat mână liberă armatei,
preşedintele Vinicio Cerezo nefiind decât o simplă marionetă care nu putea fi acuzată de haosul economic.
Acesta s-a îndepărtat de politica evident antisandinistă a Washingtonului în Nicaragua şi a colaborat cu alţi
preşedinţi din America Centrală încercând să menţină relaţii de pace cu regimul nicaraguan, reconciliindu-1 pe
preşedintele Duarte din Salvador cu preşedintele Ortega din Nicaragua şi punând capăt folosirii de către
grupările Contras a teritoriului Costa Rica ca parte a unui atac împotriva statului Nicaragua. La alegerile din
1990 au participat zece candidaţi, reprezentând partidele de extremă dreaptă sau centru-dreapta. Riot Montt,
care a fost declarat de Curtea Supremă ineligibil din punct de vedere constituţional, 1-a sprijinit pe Sarrano, pro-
testant şi candidat al oamenilor de afaceri din clasa mijlocie, care a câştigat al doilea tur de scrutin cu ceva mai
puţin de jumătate din voturile exprimate. în 1993, a ajuns la neînţelegeri cu vicepreşedintele şi cu armata, iar în
confuzia care a urmat a fost ales un nou preşedinte, Ramiro de Leon Carpio, un lider civil, reprezentant al
dreptei. El nu a reuşit să pună capăt exceselor comise de criminalii obişnuiţi şi de psihopaţii din rândul
oficialităţilor şi ale armatei. Războiul civil s-a mai temperat, dar nu a luat sfârşit. începuturile acestui război
datau din anii '50 când tinerii, conduşi în special de lideri creştini, au încercat să creeze nişte aşezări rurale pe
teritorii recuperate şi datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de oficialităţi s-au organizat o parte în grupări
de misionari şi o parte în mişcări militante. Replica oficialităţilor a fost foarte dură, au fost desfăşurate efective
militare de 40 000 de oameni care au distrus 4 000-5 000 de sate, au ucis zeci de mii de oameni şi au lăsat circa
jumătate de milion fără adăpost. După cele mai cumplite atacuri din 1980-1984, numărul militanţilor a scăzut la
circa 2 000, vizionarii şi-au pierdut iluziile de a face dreptate în Guatemala, iar ţara s-a divizat între o amară
indignare şi o brutală represiune, sperând la vremuri
mai blânde pe care le-a prevestit înfrângerea la alegerile din 1995-1996 a ultimului candidat desemnat de Riot
Montt pentru funcţia de preşedinte.
Pe coasta dinspre Pacific a Americii Centrale, la sud de Guatemala, se află micul şi cândva îmbelşugatul
stat El Salvador, care a fost ruinat de războaie civile. Dictatura militară standard condusă de generalul Jose
Măria Lemus a fost schimbată în 1961 prin instalarea unui regim moderat condus de generalul Julio Rivera, care
a adoptat un program de reforme sociale şi investiţii economice care, deşi inadecvat după părerea
reprezentanţilor stângii, a făcut totuşi paşi importanţi înainte depăşind conservatorismul închistat al
conducătorilor anteriori. Dar speranţele modeste produse de această schimbare s-au dovedit iluzorii, iar în anii
'70 au izbucnit puternice manifestări violente între guvern şi grupările de gherilă de stânga ale Frontului de
Eliberare Naţională Farabundo Marti (FMLF), organizaţia militară a grupărilor de stânga. Instalarea în funcţie în
1977 a preşedintelui Carlos Humberto Romero a fost boicotată de cler ca formă de protest faţă de violenţa şi
metodele de tortură folosite de regim, iar în 1979, în urma unei lovituri de stat organizate de ofiţerii inferiori, a
fost instalat un nou guvern care s-a angajat să tempereze ritmul reformei agrare şi naţionalizarea concernelor
424
financiare şi comerciale selectate. Dar acest guvern moderat de dreapta nu a reuşit să ţină sub control acţiunile
teroriste ale grupărilor de extremă dreapta. Asasinarea în 1980 a arhiepiscopului de San Salvador a ilustrat
amploarea pe care o luase anarhia şi o polarizare a extremelor care a lăsat guvernul undeva la mijloc. Statele
Unite, temându-se că extrema stângă ar putea deveni puterea dominantă, a preferat să sprijine guvernul, un rău
mai puţin grav şi a încercat să convingă Guatemala şi Hondurasul să fie de acord să intervină în cazul în care
guvernul ar cădea de la putere, iar extrema stângă ar prelua puterea, dar nici una dintre aceste ţări nu a fost
dispusă să îşi deterioreze situaţia pe plan intern trimiţând trupe în străinătate.
După alegerea lui Reagan ca preşedinte în 1980, El Salvador a devenit o parte componentă a politicii
Statelor Unite, pozitivă şi chiar obsesivă, vizând răsturnarea guvernului din Nicaragua în special şi acordarea de
ajutor guvernelor de dreapta din America Centrală. FMLF a fost caracterizat drept organizaţie teroristă, iar
Reagan a confirmat, deşi realitatea susţinea contrariul, că modul în care guvernul salvadorian respectă drepturile
omului este satisfăcător şi că armata se află sub controlul guvernului — o declaraţie la fel de puţin credibilă. Dar
în pofida ajutorului sporit din partea Statelor Unite, preşedintele Napoleon Duarte nu a putut suprima activitatea
FMLF. El nu a reuşit nici să iasă de sub influenţa extremei drepte care, la alegerile din 1982, a obţinut mai
multe mandate decât partidul din care făcea parte preşedintele, un partid de dreapta moderat. Robert
d'Aubuisson a fost ales preşedinte, dar sub presiunile autorităţilor de la Washington a fost convins să renunţe în
favoarea lui Alvaro Mangana, persoană mai respectabilă şi mai neutră. Alegerile care s-au desfăşurat doi ani
mai târziu nu s-au soldat cu un rezultat mai decis decât competiţia dintre Duarte şi d'Aubuisson. Succesele tot
mai numeroase înregistrate de grupările de gherilă au fost contracarate de un ajutor american sporit în bani,
elicoptere şi tot felul de armament. Dacă Duarte ar fi vrut cu adevărat să trateze cu insurgenţii, şi se pare că aşa
stăteau lucrurile şi să

introducă anumite reforme, planurile lui ar fi fost zădărnicite de permanentul război civil în care cei mai mulţi
morţi erau opera detaşamentelor de dreapta din cadrul armatei sau care aveau legături cu armata. în 1985,
Duarte a triumfat asupra extremei dreapta şi a putut acţiona astfel în direcţia unei împăcări cu stânga, dat fiind
că termenii erau acceptabili pentru adevăratul deţinător al puterii, armata. A rămas însă prins la mijloc între
două extreme, o insulă independentă, autoritatea sa fiind mai curând nominală decât reală, o forţă secătuită (atât
în ceea ce priveşte bogăţia sa cât şi din punct de vedere politic) şi arbitrul ineficient al unui război care a costat
această mică ţară cel puţin 50 000 de vieţi în doisprezece ani. Grupările de gherilă, deşi continuau să reprezinte
o ameninţare, nu au reuşit să provoace o revoltă populară de proporţii, iar efectivele lor au fost reduse la câteva
mii de oameni împotriva unei armate ale cărei efective erau de 50 000 de oameni şi care primea un ajutor din
partea Statelor Unite de 1 milion de dolari pe zi Aripa militară şi cea politică a stângii nu erau de acord asupra
problemei daci să negocieze sau nu cu Duarte; în privinţa dreptei, accesoriile sale militare sau paramilitare,
denumite şi detaşamentele morţii, erau scăpate de sub control şi comiteau masacre care nu ţineau seama de nici
un criteriu, încercările din 1986 de a media o încetare a focului nu s-au soldat cu nici un rezultat. Alegerile din
1989 au fost câştigate de Partidul ARENA al lui d'Aubuisson, Alfredo Cristiani a fost instalat preşedinte, dar în
1991 a pierdut majoritatea în parlament. Detaşamentele morţii nu erau controlate de Cristiani, după cum nici
Duarte nu le putuse controla. Ajutorul din partea Statelor Unite a fost sporit, dar nu a putut să asigure realizarea
nici unuia dintre obiectivele căruia îi era dedicat - stabilitate şi democraţie. în 1991-1992, intervenţia ONU a
condus la semnarea unui acord de încetare a focului, dezangajarea forţelor armate şi la un acord pentru crearea
unei forţe poliţieneşti şi includerea grupărilor de gherilă în armata regulată. FMLF a fost demobilizat treptat sub
supravegherea ONU. Alegerile din 1994 au asigurat ARENA o victorie confortabilă, sub supravegherea şi cu
sprijinul ONU.
Cele mai grave tulburări din America Centrală au fost înregistrate în Nicaragua, după căderea în 1979 a
dictaturii dinastiei Somoza, care a durat aproape cincizeci de ani. Dinastia Somoza a debutat cu generalul
Anastasio Somoza Garcîa, care a venit la putere cu ajutorul Statelor Unite în 1930. El şi fiul său Luis, care a
venit la conducerea statului în 1956, au guvernat în alianţă cu cei mai mari proprietari de pământ şi cu clasa
oamenilor de afaceri, dar după moartea lui Luis în 1967, fratele acestuia, Anastasio Somoza Debayle, şi-a
îndepărtat şi chiar şi-a scandalizat aceşti aliaţi datorită brutalităţii şi corupţiei care au caracterizat regimul său,
mai ales însuşirea de către acesta a unor sume mari de bani din ajutorul acordat statului Nicaragua după un
cutremur devastator din 1972. Rezistenţa armată a debutat în 1961, fiind organizată de grupările de gherilă
autointitulate Frontul Sandinist după numele colonelului Augusto Cesar Sandino, asasinat în 1934 după ce a
condus o revoltă care a fost reprimată cu ajutorul unor trupe trimise de Statele Unite. Sandiniştii au rămas ani de
zile puţini la număr, dat fiind că nu au reuşit să câştige simpatia ţăranilor sau pe cea a muncitorilor de la oraş,
dar regimul dezastruos al lui Anastasio II le-a adus mai multă simpatie în rândul păturilor intelectuale şi a
clerului
425
romano-catolic, iar asasinarea în 1978 a editorului principalului ziar din Managua, La Prensa, a constituit
semnalul declanşator al unei serii de încercări destinate înlăturării uneia dintre cele mai odioase dictaturi din
America Latină.
Preşedintele Perez al Venezuelei a preluat iniţiativa şi a încercat să îl convingă pe preşedintele Carter să
intervină. Carter trebuia să aleagă între, pe de o parte repulsia sa faţă de tortură şi alte abuzuri care s-au făcut în
Nicaragua şi teama sa că abuzurile comise de Somoza ar putea conduce în extrema cealaltă şi la apariţia unei a
doua Cuba în America Centrală; şi, pe de altă parte, împotrivirea sa de a interveni în problemele interne ale unui
stat vecin suveran, mai ales atunci când era vorba de a interveni cu forţa. în timp ce se discutau aceste probleme
şi diferitele forme de presiuni economice la care se putea recurge, a fost ratată şansa de a înlocui regimul lui
Somoza cu un regim democratic, mai moderat. Nehotărârea autorităţilor de la Washington a întărit hotărârea
sandiniştilor şi a aliaţilor lor, de pe plan intern şi extern (Cuba a furnizat arme prin Costa Rica), iar în 1979
Somoza a fost forţat să fugă.
Alianţa victorioasă a început imediat să se dezbine. Promisiunile făcute de a organiza rapid alegeri şi de a
instaura un sistem multipartid au fost uitate. Aliaţii sandiniştilor, clericii şi intelectualii, s-au retras. Preşedintele
Reagan a început un război acoperit în timpul căruia au fost aruncaţi în luptă 12 000 de oameni - grupările
Contras - împotriva noului guvern. Aceste grupări, dublate de luptătorii pentru libertate ai lui Reagan, erau
alcătuite din oponenţii vechi şi noi ai sandiniştilor cărora li s-au alăturat mercenari fără opţiuni politice clare, dar
care erau orice altce\ -numai democraţi nu. Principalele lor baze se aflau în Honduras, unde Statele Uniu au
construit o imensă bază aeriană şi au sporit de zece ori ajutorul acordat guvernulu: hondurian. în ciuda acestor
eforturi, guvernul nicaraguan nu a fost înlăturat de la putere; ele i-au furnizat acestuia scuzele necesare pentru a
menţine şi consolida regimul autoritar şi pentru a amâna şi mai mult alegerile promise; au îndepărtat elementele
antisandiniste care nu erau de acord cu sprijinul acordat de Reagan somoziştilor în Honduras şi Florida; şi
treptat i-au transformat pe vecinii statului Nicaragua din simplii aliaţi în războiul lui Reagan în susţinători activi
ai păcii care includea şi recunoaşterea guvernului sandinist.
Atacul împotriva statului Nicaragua, deşi era îndreptat în principal dinspre Honduras spre nord, avea şi o
ramură în Costa Rica spre zona de sud. Entuziasmul Hondurasului de a contribui la victoria cauzei Statelor
Unite s-a temperat spre sfârşitul anilor '80, în special după alegerea în 1989 a lui Raffaello Leonardo Callejas
care voia să iasă din acest război. Pe frontul din Costa Rica principala figură era Eden Pastora, un social-
democrat care s-a alăturat Frontului Sandinist la începutul anilor ' 70, şi-a schimbat opţiunea rapid şi a renunţat,
revenind apoi şi asupra acestei hotărâri în 1976 când s-a reîntors în Frontul Sandinist; doi ani mai târziu a
devenit comandant şef sub porecla de Comandante Zero, la scurt timp după victoria din 1979 nu a reuşit să
devină liderul forţelor antisandiniste din Costa Rica, iar în 1988 a renunţat la opoziţia faţă de guvernul sandinist,
dezgustat de tactica folosită de Reagan. Permanentele lui oscilaţii şi schimbări sunt o dovadă clară a confuziei
care domnea în rândul antisomoziştilor care erau în egală măsură dezamăgiţi de sandinişti, dar şi de politica
Statelor Unite. Guvernele din alte ţări din America Centrală au oscilat in acelaşi fel. Deşi nu erau de stânga, i-au
preferat totuşi pe sandinişti, iar nu războiul lui Reagan.
Aversiunea autorităţilor de la Washington faţă de orice guvern de stânga din America Centrală a fost
accentuată în cazul nicaraguan de faptul că, în ciuda exagerărilor propagandei a Washingtonului în privinţa
legăturilor sandiniştilor cu Cuba şi URSS, aceştia au avut nevoie de arme şi le-au obţinut din Cuba. Acest aspect
de Război rece care a caracterizat revoltele ce au urmat după căderea de la putere a lui Somoza a devenit un
element conducător, ba chiar într-o anumită măsură excesiv, în StateJe Unite după instalarea la Casa Albă a lui
Reagan. Administraţia Reagan a fost decisă să acorde prioritate absolută Americii Centrale ca o zonă critică în
conflictul global al superputerilor. Problemele acestei zone, economice şi politice, au fost exacerbate în timpul
deceniului precedent. Dezvoltarea ei economică, care s-a bazat pe o clasă mijlocie în plin avânt, a fost stopată de
recesiunea generală mondială, ceea ce a avut ca rezultat faptul că această clasă s-a divizat în privinţa
preferinţelor politice ale reprezentanţilor săi, iar clasele sărace au devenit şi mai sărace: clasa mijlocie a fost
atrasă pe de o parte de vechile oligarhii care reprezentau, chiar şi atunci când nu se mai aflau la putere, ordinea
instaurată favorabilă spiritului întreprinzător al clasei mijlocii şi afacerilor profitabile dar, pe de altă parte
această clasă a fost îndepărtată de oligarhi datorită brutalităţii lor egoiste şi datorită suspiciunii că zilele lor sunt
numărate. Clasele defavorizate au fost încurajate de licăririle unei ordini juste şi au devenit tot mai îndârjite
datorită noilor privaţiuni impuse la sfârşitul anilor '70. Revoltele care au urmat au fost însă considerate de
Washington mult mai dăunătoare şi orice înclinaţie a Americii liberale de a saluta revoluţiile întârziate din
America Centrală a fost anulată de convingerea că ele au fost în mare măsură provocate şi sprijinite de Cuba
comunistă şi de URSS. Nicaragua era considerată un satelit sovietic în devenire, mult mai periculos decât Cuba,
căci se afla pe continent. Reagan a fost prin urmare convins cu uşurinţă că trebuie să asigure înfrângerea
grupărilor de gherilă în El Salvador, să înăbuşe orice altă mişcare de stânga care s-ar putea ivi în zonă şi mai
presus de orice să răstoarne regimul sandinist din Nicaragua. Mijloacele folosite în acest sens au fost militare,
426
acoperite şi vădite, dar au dat greş..Marina Statelor Unite, pe lângă organizarea, antrenarea şi plătirea forţelor
antisandiniste din Honduras şi Costa Rica, a făcut demonstraţii de forţă în zona coastelor nicaraguane în 1983,
iar anul următor a minat porturile nicaraguane din zona Atlanticului şi Pacificului; Această minare care încălca
legislaţia internaţională a fost criticată de Consiliul de Securitate (dar Statele Unite au votat împotriva acestei
rezoluţii) şi condamnată de Curtea Internaţională de Justiţie. Alte acţiuni ostile au fost împiedicate de Congresul
Statelor Unite, care a refuzat să acorde fondurile cerute de preşedinte pentru grupările Contras - refuz ocolit
printr-o serie de subterfugii cum ar fi vânzarea de arme Iranului şi deturnarea fondurilor obţinute sau a unei părţi
din aceste fonduri, cu acordul preşedintelui desigur, în favoarea grupărilor Contras.
în 1983, patru state - Mexic, Venezuela, Columbia, Panama - au înfiinţat Grupul Contadora, un gfup
extern de state preocupate de numeroasele tulburări din America Centrală. Obiectivul lor era acela de a contribui
la instaurarea păcii în
America Centrală pe baza recunoaşterii tuturor guvernelor aflate la putere, a audeterminării şi pe baza reducerii
cursei înarmării, dar grupul nu a prezentat încredere la Washington datorită imparţialităţii cu care membrii săi
erau dispuşi să recunoască şi să valideze poziţia sandiniştilor în Nicaragua. Sub presiunea autorităţilor de la
Washington, Honduras, Guatemala şi El Salvador au refuzat să participe la o conferinţă pe care grupul a propus
să o organizeze în 1985. Dar grupul a perseverat şi a elaborat în 1986 un program detaliat (Declaraţia
Carabellada) vizând organizarea unor convorbiri între guvernele din America Centrală. Acest program a fost
respins datorită insistenţei lui Reagan asupra ideii că pacea în zonă trebuie instaurată prin intermediul unor
convorbiri între sandinişti şi grupările Contras şi că sandiniştii trebuie să facă mai întâi reforme politice în
Nicaragua. După toate aparenţele, Reagan punea înlăturarea sandiniştilor mai presus de pace, în timpul ce
Grupul Contadora nu excludea rămânerea sandiniştilor la putere după instaurarea păcii. Washingtonul a apreciat
că propunerile Grupului Contadora reprezintă o ameninţare pentru regiune şi pentru Statele Unite.
Reagan a renunţat la intervenţia militară deschisă care după părerea lui era singura modalitate de a obţine
ceea ce îşi dorea, iar sprijinul acordat grupărilor Contras a fost stânjenit de descoperirea, în ajunul alegerilor
parţiale din 1986, a afacerii cu arme cu Iranul. Statele Unite au reuşit să menţină grupările Contras în Honduras,
dar în pofida efectivelor numeroase - 15 000-20 000 de oameni - şi a numeroaselor echipamente moderne de
care acestea dispuneau, nu au reuşit să ocupe nici un oraş important din Nicaragua. Hondurasul, care îi
adăpostea şi era foarte bine plătit pentru acest lucru, nu a fost sprijinit de nici un alt guvern din America
Centrală, în timp ce pe frontul din sud Costa Rica a abandonat războiul. Neliniştile grupului exterior au atins
grupul interior.
Costa Rica a fost un stat dornic de pace care, după un secol şi mai bine de tulburări, a mers până la a-şi
desfiinţa armata pentru a avea fonduri mai mari pentru serviciile publice. A rămas însă un stat sărac, dependent
de Statele Unite, iar după victoria sandiniştilor din 1979 a răspuns la apelul Washingtonului de a participa la
războiul din Nicaragua pentru a-i reprima şi înlătura pe comunişti din America Centrală. Această atitudine a fost
însă schimbată în 1986, când Alberto Monge a fost înlocuit în funcţie de Oscar Arias care a elaborat un plan
(pentru care a primit ulterior Premiul Nobel pentru Pace) la care au subscris cinci preşedinţi din America
Centrală, inclusiv cel din Nicaragua. în acest program el propunea ca alegerile prezidenţiale, parlamentare şi
locale să se desfăşoare în Nicaragua în 1990, precedate de desfiinţarea cenzurii presei şi a obstacolelor care
împiedică desfăşurarea activităţii politice în cadrul unui sistem multipartid. Acest plan a fost privit cu
neîncredere de autorităţile de la Washington şi cu prematur optimism în alte ţări. Nicaragua a acţionat rapid
eliberând din închisori prizonierii politici, permiţând reapariţia ziarului La Prensa şi anulând starea de necesitate
decretată şi interdicţia în ceea ce priveşte partidele politice - dar a fost criticată că nu făcut mai mult decât atât.
Alţi semnatari au avut dreptate asupra problemei dacă au făcut la rândul lor ceea ce se aştepta de la ei în ţările
lor. Cu toate acestea planul Arias a fost o reuşită, chiar şi numai pentru
că a indicat o direcţie care a condamnat politica lui Reagan şi 1-a forţat pe succesorul său, George Bush, să
revadă această politică şi să se detaşeze de ea. în 1989, cei cinci preşedinţi au făcut presiuni pentru acceptarea
iniţiativei lor, cerând desfiinţarea grupărilor Contras şi reintegrarea lor în societatea nicaraguană.
în 1990, în Nicaragua au avut loc primele alegeri după 1984. Atunci au câştigat sandiniştii, dar nu şi de
această dată. Deşi sandiniştii au rămas cel mai mare partid, au fost înfrânţi de o coaliţie condusă de Violeta
Chamorro, văduva editorului asasinat al ziarului La Prensa. Deşi atacul Statelor Unite prin intermediul
grupărilor Contras a fost un eşec costisitor, sancţiunile Statelor Unite au ruinat economia nicaraguană şi
nicaraguanii şi-au dorit un nou guvern care să pună capăt sancţiunilor şi să le asigure un trai decent. în plus,
performanţele lăudabile ale sandiniştilor în domenii ca sănătatea şi educaţia au fost contrabalansate de
incompetenţă în economie, corupţie şi într-un sens mai larg de consecinţele dureroase ale războiului cu Statele
Unite care i-au costat mii de vieţi omeneşti. Deşi peste jumătate din terenul arabil şi peste o treime din
principalele întreprinderi erau încă proprietate privată, guvernul a naţionalizat băncile şi a început să controleze
427
salariile, preţurile şi importurile cu rezultate dezastruoase. Ajutorul străin, provenind în cea mai mare măsură
din URSS şi RDG, a fost considerabil, dar irosit fără rost. Salariul real a scăzut în anii '80 cu nouă zecimi,
producţia industrială a scăzut cu o cincime în fiecare an, iar produsul intern pe cap de locuitor a scăzut la 300 de
dolari pe an, cel mai scăzut din regiune. Violeta Chamorro a format un guvern din care făceau parte şi unii
sandinişti, dar nu şi vreunul dintre liderii grupărilor Contras. Frecuşurile dintre sandinişti şi grupările Contras au
devenit tot mai frecvente, alimentate de creşterea preţurilor şi de şomaj. Alegerea Violetei Chamorro a coincis
cu plecarea lui Ronald Reagan de la Casa Albă, ceea ce a condus la încetarea războiului. Revoluţia lui
Gorbaciov din URSS, ale cărei rezultate au influenţat toate statele din America Centrală - politica lui Gorbaciov
de restrângeri bugetare şi încheierea confruntării precumpănitoare dintre superputeri - au determinat Statele
Unite să adopte o atitudine mai relaxată faţă de stânga din America Centrală şi să privească cu mai puţină
indulgenţă excesele asociaţilor săi de dreapta. Iar comunismul a început să pară a fi o ameninţare de mai mici
proporţii decât cocaina. în anii '90, guvernele din America Centrală şi-au îndreptat atenţia spre cooperarea
economică, deşi acordurile comerciale - cu Mexicul, de exemplu - aveau o importanţă redusă, dat fiind că
volumul comerţului din regiune nu era mare. O adiere de pace s-a simţit în întreaga zonă.
în Panama, preşedintele Arnulfo Arias Madrid a stabilit un record, fiind revocat din funcţie de trei ori
(1941,1951,1968). Succesorul său după cea de-a treia destituire a fost colonelul Omar Torrijos Herrera, un
mestizo foarte popular care se bucura de sprijinul armatei şi a orchestrat un boom încurajând băncile străine să
facă afaceri în Panama şi comerţul străin să folosească din plin portul său liber. A negociat tratatele din 1977
prin care Statele Unite au fost de acord să renunţe la Canalul Panama cu condiţia ca acesta să rămână neutru şi
ca Statele Unite să aibă în permanenţă dreptul de a-1 apăra. Trupele Statelor Unite urmau a fi retrase până în
anul 2000. Canalul a devenit un punct strategic mai puţin important pentru Statele

Unite, dar a rămas un element vital din punct de vedere economic pentru Panama, a cărei economie se baza pe
renta plătită de Statele Unite, comerţul din zona liberului schimb, traficul beneficiarilor şi activitatea bancară din
regiunea de coastă din Zona Canalului. în 1981, după ce a renunţat la funcţia de preşedinte, dar continua să fie
comandant şef, Torrijos a murit într-un accident de avion. Din 1982, după o lovitură de stat militară, la
conducerea ţării s-au aflat o serie de generali lipsiţi de strălucire, iar puterea a fost deţinută în fapt de generalul
Manuel Noriega Morena, comandant şef adjunct al armatei. Noriega deţinea toate prerogativele unui preşedinte,
dar în 1984 Arias a fost reales împotriva voinţei armatei. Noriega, sprijinit de CIA în ciuda rolului său
binecunoscut în traficul cu droguri, aplaudat de Statele Unite ca democrat, a rămas în umbră organizând
torturarea şi asasinarea oponenţilor săi politici, beneficiind de un venit apreciat la suma de 100 milioane de
dolari pe an pentru că a transformat Panama în principalul canal pentru traficul de droguri dintre Columbia şi
Statele Unite, ajutând Statele Unite să contribuie la înarmarea grupărilor Contras din Nicaragua şi ajungând să
fie comandant al armatei. A fost abandonat de Statele Unite când scandalurile au devenit publice şi a fost acuzat
în mod oficial de trafic de droguri, fraude electorale şi asasinate. în 1988, Washingtonul i-a cerut preşedintelui
Eric Delvalle să îl demită pe Noriega din funcţia pe care o deţinea în armată, dar Noriega 1-a demis pe
preşedinte. Anul următor, a anulat alegerile în urma cărora ar fi fost cu siguranţă ales ca preşedinte Guillermo
Endara Galimany. A fost pus sub acuzaţie în Statele Unite datorită implicării în traficul cu droguri, iar
Washingtonul a încercat să îl determine să plece din Panama şi să trăiască în Spania, dar a refuzat. Dat fiind că
nu s-a ajuns la nici un rezultat, Bush a ordonat să se invadeze Panama, iar Noriega să fie prins, toate acestea în
cadrul unei operaţiuni pe cât de hilară pe atât de umilitoare. Noriega a fost închis în Statele Unite. în locul său a
fost instalat Endara, dar în 1994 acesta a pierdut funcţia de preşedinte în favoarea moştenitorului politic al lui
Noriega.
28. CUBA SI ZONA CARAIBILOR
Insula Cuba este cea mai mare din Insulele Antile, extremitatea vestică ajungând până în Golful Mexic la
jumătatea drumului dintre Florida şi Yucatan, de care este despărţită de circa 160 km de canale. Cuba este de
aceea, dintre toate insulele Indiilor de Vest, cea mai apropiată de continentul american. începând de la jumătatea
secolului al XlX-lea problemele Cubei reprezintă o permanentă preocupare pentru Statele Unite. Eliberarea sa
de sub stăpânirea Spaniei la sfârşitul secolului (ca şi eliberarea teritoriilor arabe de sub stăpânirea Turciei după
primul război mondial) s-a dovedit a nu fi nimic altceva decât o schimbare de stăpân, după care a intrat într-o
perioadă de regim colonial fără să beneficieze însă de avantajele unei administraţii coloniale. Cuba, având un
nivel educaţional şi servicii mult mai avansate decât statele vecine din zona Caraibilor, beneficiind de existenţa
unei clase mijlocii ca orice alt stat avansat din America Latină, a avut însă de suferit de pe urma unei proaste
guvernări neîntrerupte de la eliberarea sa până în zilele noastre în timpul regimului lui Castro. Abrogarea în
1933 a Amendamentului Platt a coincis cu sfârşitul regimului odios al lui Gerardo Machado, care s-a bazat într-
428
o oarecare măsură pe sprijinul Statelor Unite. După ce Machado a transferat prerogativele de preşedinte lui
Manuel de Cespedes, a izbucnit o revoltă a subofiţerilor (printre care se afla şi sergentul Fulgencio Batista) şi a
studenţilor, în urma căreia regimul a fost înlăturat şi a fost inaugurată o perioadă de douăzeci de ani în care s-au
perindat la conducerea ţării mai mulţi preşedinţi. Batista, care a fost preşedinte în perioada 1940-1944, s-a
abţinut iniţial să introducă o constituţie care să stipuleze mandatele de patru ani, interzicând însă realegerea
imediată a aceluiaşi candidat, dar în 1952 s-a declarat dictator permanent şi a introdus un regim de teroare. La
26 iulie, anul următor, dată care a dat numele unei mişcări, Fidel Castro a condus un atac împotriva cazarmelor
de la Moncada, într-o tentativă nereuşită de a-1 înlătura de la putere pe Batista. După optsprezece luni de
închisoare, Castro a pregătit în Mexic o a doua tentativă, iar în decembrie 1956 a condus o grupare de
invadatori, alcătuită din optzeci şi patru de oameni, care a fost rapid înfrântă. Supravieţuitorii, în număr de
doisprezece, au fugit în Sierra Maestra, unde au trecut de la tactica coup de main la războiul de gherilă, care a
durat timp de doi ani. în martie 1958, Batista a atacat forţele de gherilă, dar campania sa a fost un eşec şi a servit
numai la accelerarea dezintegrării regimului său. La 1 ianuarie 1959 regimul a căzut, iar Castro a triumfat.
Timp de un an victoria lui Castro a fost considerată un eveniment revoluţionar diferit de evoluţia
obişnuită a revoluţiilor din America Latină. în primul rând, zelul reformator al noului guvern era plin de avânt şi
neînfrânat. în al doilea rând, acest guvern era de acord să promoveze exportul. în al treilea rând, castrismul s-a
aliat cu comunismul cubanez, iar în al patrulea rând Cuba s-a aliat cu URSS. Aceste evoluţii au condus la
implicarea directă a Statelor Unite în contrarevoluţie şi într-o invazie a Cubei în 1961, iar apoi un an mai târziu
la conflictele directe şi deschise dintre Statele Unite şi URSS, despre care am vorbit într-una din părţile de
început ale acestei cărţi.
Fidel Castro nu şi-a asumat iniţial nici o funcţie oficială. Funcţia de preşedinte i-a revenit lui Manuel
Urrutia Lleo care aproape imediat s-a decis să demisioneze, ceea ce a şi făcut însă câteva luni mai târziu; după el
a urmat Osvaldo Dorticos Torrado. Funcţia de prim-ministru i-a revenit iniţial lui Jose Miro Cardona, care a
demisionat iniţial după câteva zile şi apoi definitiv după câteva săptămâni; după el a urmat Fidel Castro. Aceste
ezitări şi dovezile de neîncredere ale reformatorilor moderaţi au trădat neliniştea şi nesiguranţa cu care au privit
un transfer al puterii care a fost însoţit de procese sumare şi o răzbunare sângeroasă. în anii care i-au precedat
venirea la putere, Castro a făcut o serie de declaraţii cu caracter moderat, dar el şi principalul său locotenent,
argentinianul marxist Ernesto „Che" Guevara, au fost decişi să facă reforme reale şi nu doar să mimeze aceste
reforme, cum s-a întâmplat în cazul atâtor state latino-americane. Spre deosebire de aceste state, Castro nu şi-a
făcut probleme din respectarea formală a constituţiei şi nici nu a organizat alegeri lipsite de sens. El a început să
schimbe lucrurile. în plus Cuba, spre deosebire de multe alte republici latino-americane, era o ţară relativ
prosperă cu o economie relativ diversificată. Principalul său neajuns era dependenţa de zahăr şi prin urmare de
Statele Unite, în privinţa comerţului său exterior. Castro şi Che Guevara au fost de aceea tentaţi, datorită
împrejurărilor, dar şi datorită temperamentului lor, să grăbească lucrurile şi, bazându-se pe o oarecare forţă
economică, să atace fără întârziere legătura specială cu Statele Unite care reprezenta o formă de servitute
economică şi care amintea de dominaţia Statelor Unite timp de o generaţie, în acelaşi timp, şi fără a ţine seama
de realităţile imediate, Castro a încercat sa extindă beneficiile revoluţiei şi ale reformei asupra ţărilor vecine. El
s-a implicat în activităţi subversive în Republica Dominicană, Haiti, Nicaragua, Panama şi Venezuela şi i-a
neliniştit pe toţi cei ale căror instincte liberale erau mai puţin active decât dorinţa lor de respecta legea şi ordinea
(sau cu orice preţ ordinea), subvenţionând grupările de stânga şi transmiţând în America Latină un mesaj castrist
la fel de tulburător ca vocea lui Nas ser în Orientul Mijlociu.
Politica economică a lui Castro presupunea existenţa unui ajutor extern şi a unor credite externe şi a unor
clienţi străini care să ia locul Statelor Unite. A procedat în consecinţă. în februarie 1960, Mikoian a făcut o
vizită la Havana şi a încheiat un acord comercial cu Cuba care, printre altele, permitea acesteia să cumpere
petrol din URSS. Ceva mai târziu tot în acelaşi an, Guevara a făcut un tur al ţărilor est-europene. în mai, Cuba a
stabilit relaţii diplomatice cu Moscova, iar în iunie a început să cumpere arme din URSS şi de la alte guverne
comuniste. In acelaşi
timp, Castro a atacat drepturile pe care le deţineau Statele Unite în baza maritimă din Guatemala şi influenţa lor
economică datorată comerţului cu zahăr. In iunie rafinăriile Statelor Unite şi cele britanice au refuzat să
prelucreze petrol din URSS, oferindu-i în acest fel lui Castro scuza perfectă pentru a le prelua. Administraţia
Eisenhower de la Washington, care a asistat la aceste evenimente cu reţinere, a sperat să exercite presiuni prin
intermediul statelor americane, dar la conferinţa interamericană a miniştrilor de externe din august de la San
Jose, deşi au fost condamnate intervenţia URSS şi a Chinei în America Latină, participanţii au refuzat să
condamne în mod direct Cuba. Washingtonul a decis să acţioneze independent. A încetat să mai achiziţioneze
zahăr din Cuba şi, după ce Castro a replicat naţionalizând proprietăţile aparţinând Statelor Unite, a impus un
boicot comercial total, iar în ianuarie 1961 a luat măsuri diplomatice severe.
429
De la începutul anului 1960, Statele Unite i-au ajutat şi încurajat pe refugiaţii cubanezi găzduindu-i în
două zone, ambele sub egida CIA. în Florida, politicienii refugiaţi au fost organizaţi într-un comitet politic cu
speranţa de a deveni un guvern în Cuba; din acest comitet făceau parte oameni cu vederi diferite, pe care nu îi
ţineau alături decât opoziţia lor comună faţă de Castro şi voinţa gazdelor lor din Statele Unite. In Guatemala au
fost antrenate trupe pregătite pentru ziua când vor reveni în Cuba în grupuri mici şi vor începe războiul de
gherilă; iniţial nu s-a pus problema participării trupelor Statelor Unite la această acţiune, dar pe măsură ce trecea
timpul tactica originală a fost schimbată din infiltrarea treptată într-o invazie acoperită de aviaţia Statelor Unite,
iar refugiaţilor li s-a dat de înţeles că Statele Unite vor sprijini operaţiunile terestre cu forţe proprii şi nu le vor
lăsa să eşueze. Când Kennedy a fost informat despre aceste activităţi imediat după instalarea sa la Casa Albă, a
fost neliniştit din pricina lor, dar de la cea dată din noiembrie 1960 şi lansarea atacului în noaptea de 14/15
aprilie 1961, nu şi-a materializat îndoielile în interzicerea acestei acţiuni. Operaţiunea era în curs de desfăşurare;
şefii statului major, cei mai impunători dintre consilierii săi, erau de acord cu ea (dar secretarul său de stat Dean
Rusk nu o agrea); nu a vrut să îi abandoneze pe cei câteva sute de cubanezi, cu care era de acord, dar nici nu ştia
ce să facă cu ei în cazul în care aceştia aveau să fie respinşi; dat fiind că era de aşteptat ca lui Castro să i se
furnizeze cât de curând avioane cu reacţie sovietice, era foarte greu dacă nu chiar imposibil să se mai organizeze
o asemenea acţiune în viitor. Kennedy a repetat interdicţia ca trupele Statelor Unite să se implice în această
acţiune, dar a nesocotit opoziţia manifestată de senatorul William Fulbright şi de alţi consilieri civili care au
pledat pentru o blocadă diplomatică a Cubei în locul unei acţiuni directe care ar contraveni cartei OSA şi ar fi în
conformitate cu reputaţia de care se bucură Washingtonul, de imperialism şi ipocrizie în modul în care îşi
rezolvă problemele cu vecinii din sud.
Invazia a fost un eşec total. O forţă de 1 400 de oameni - nouă zecimi din ei erau civili cu pregătire redusă
- sprijiniţi de bombardiere B-26 care operau din Nicaragua cu piloţi cubanezi au aterizat în Golful Porcilor (Bay
of Pigs) numai pentru a descoperi că, contrar tuturor asigurărilor date de CIA, administraţia Statelor Unite nu era
pregătită să le asigure acoperirea şi că revoltele care era de aşteptat să
izbucnească în Cuba nu s-au produs. Riposta guvernului cubanez a fost mult mai eficientă decât s-a anticipat şi
după patruzeci şi opt de ore totul s-a sfârşit. Ca măsuri de represalii, Castro a aruncat în închisori mii de
concetăţeni, reducându-i astfel la tăcere, demoralizându-i şi uneori chiar ucigându-i pe oponenţii săi. Prestigiul
său dincolo de graniţele Cubei a crescut.
Cu toate acestea, din alte puncte de vedere poziţia sa nu era de invidiat. Măsurile economice luate de
guvernul său au fost, cu aprobarea sa, prost concepute. Dorinţa la modă de industrializare a determinat
construirea unor fabrici pentru producerea în Cuba a unor bunuri care puteau fi importate cu un cost mai mic
decât costul materiilor prime folosite pentru fabricarea lor. La ţară, ţăranii au împărtăşit nemulţumirea generală
faţă de înfiinţarea de cooperative, naţionalizarea pământului şi cultivarea forţată a unor cereale destinate să fie
vândute la preţuri scăzute fixe. Clasa mijlocie, care a fost un element mai activ în revoluţie decât ţărănimea sau
muncitorii de la oraşe, a căzut în dizgraţie atunci când naţionalizarea a fost extinsă de la întreprinderile străine la
cele naţionale şi când noul regim a revenit la metodele vechiului regim aruncându-i pe oponenţii politici în
închisori infecte. în 1962, Cuba era în plină criză economică, ţăranii refuzau să muncească, hrana era
raţionalizată, populaţia era deziluzionată, nemulţumită şi săracă.
La sfârşitul anului 1961, Castro s-a autointitulat marxist. Partidul Comunist Cubanez a devenit o entitate
distinctă care nu a avut la început decât foarte puţin sau chiar deloc de-a face cu mişcarea lui Castro din „26
iulie". Nu era un partid cu sprijin popular, iar în perioada guvernării lui Batista a preferat manevrele politice de
culise care i-au asigurat o poziţie modestă la periferia constelaţiei aflate la guvernare. înainte de victoria
castristă din 1959 existau atât în tabăra castristă cât şi în cea a comuniştilor elemente care au încurajat o
apropiere sau chiar o fuziune, iar altele care s-au opus acestei idei. în 1961, elementele care susţineau apropierea
sau fuziunea au câştigat, iar cele două partide au fuzionat. Cuba a devenit prin urmare o parte componentă a
lumii comuniste, dar Castro nu a devenit nici un comunist în adevăratul sens al cuvântului (nu părea să se
sinchisească prea mult de învăţăturile comuniste) şi nici un element captiv în aparatul comunist. în felul său, a
fost la fel de independent ca Mao sau Tito - şi în limita pe care i-a impus-o nevoia Cubei de a avea prieteni în
străinătate - el a rămas pe plan intern liderul unui guvern şi al unei mişcări care nu erau decât în parte
comuniste. Liderii Partidului Comunist Cubanez au fost promovaţi în funcţii, influenţa lor a crescut, dar în
martie 1962 cel mai cunoscut dintre ei, Anibal Escalante, a fost demis şi a fugit în Cehoslovacia la scurt timp
după ce Castro a făcut o amplă vizită în URSS. Apoi cele două partide au ajuns la conflicte, castriştii au învins,
iar Moscova i-a sprijinit pe învingători.
Sprijinul acordat de Moscova lui Castro a devenit un subiect de natură economică cu ample posibilităţi
politice şi strategice. A-l menţine pe Castro pe linia de plutire din punct de vedere economic era probabil un
lucru mai costisitor pentru URSS decât îşi închipuise în termeni financiari; a-l menţine pe Castro pe linia de
plutire din punct de vedere politic împotriva hotărârii Statelor Unite de a-l distruge putea fi o politică şi mai
430
riscantă şi mai costisitoare, dar era şi extrem de tentantă,
dat fiind că o alianţă reală între URSS şi Cuba le-ar fi oferit ruşilor un punct de plecare în America Latină cu
toate posibilităţile ei revoluţionare şi o bază la 160 km distanţă de Statele Unite, cu care putea contrabalansa
bazele cu care URSS era încercuit de oponenţii săi. Potrivit unor surse cubaneze - şi chineze - ideea de a trimite
în Cuba rachete şi avioane cu reacţie care au fost observate iniţial de avioanele de recunoaştere ale Statelor
Unite în octombrie 1962 i-a aparţinut lui Hruşciov. Oricum ar sta lucrurile Cuba, pe care Castro a transformat-o
într-un satelit economic şi politic al URSS, a fost transformată de Hruşciov într-un pion înarmat. In timp ce
Catrso a vrut să înarmeze Cuba pentru a se putea apăra împotriva unui al doilea atac ca cel din Golful Porcilor,
Hruşciov a desfăşurat arme cu un cu totul alt scop. Rezultatul a fost deja discutat. în contextul latino-american
rezultatul a fost faptul că OSA (care a îndepărtat Cuba dintre membrii săi la începutul anului) a aprobat
desfăşurarea unei forţe de către Statele Unite împotriva vaselor sovietice care se apropiau; că o serie de state
latino-americane au contribuit la blocada împotriva Cubei instituită de Statele Unite; că Cuba a fost scoasă din
calcul atunci când Kennedy şi Hruşciov au decis să rezolve criza; că lui Castro i s-a făcut o primire splendidă
când a vizitat Moscova în aprilie 1963 şi a obţinut asigurări că URSS îi va acorda sprijini în continuare.
Criza rachetelor din 1962 a însemnat pentru Castro o ameninţare cu nimicirea, întrucât riposta URSS
putea implica o anumită liberate de a-şi impune voinţa în Cuba pentru Statele Unite şi de a înlătura guvernul
care a fost de acord cu, sau chiar a instigat o tentativă de a schimba echilibrul puterii în sfera americană într-un
mod mai radical decât oricând din secolul al XVIII-lea încoace. Timpul a părut să demonstreze că triumful lui
Kennendy asupra lui Hruşciov nu a fost interpretat ca atare. Castro însuşi s-a simţit destul de sigur împotriva
unui noi intervenţii a Statelor Unite pentru a se implica, către sfârşitul anului 1963, într-un complot împotriva
guvernului din Venezuela (fapt pentru care OSA 1-a declarat în iulie 1964 agresor şi a recomandat ruperea
relaţiilor diplomatice şi comerciale cu Cuba, pas pe care numai Mexicul a refuzat să îl facă); iar castrismul a fost
unul dintre elementele implicate într-o revoltă izbucnită în statul andin Perii în 1965 în care clasele oprimate
disperate au încercat, cu ajutorul proviziilor trimise de castrişti şi de comunişti şi cu sprijinul moral acordat prin
radio, să aducă plângerile lor în atenţia guvernului. Dar ostracizarea lui Castro în 1964 a reamintit faptul că el se
afla încă acolo pentru a fi ostracizat şi dacă el continua să fie acolo, un motiv era acela că statul său se afla sub
protecţia unei mari puteri.
Ruşii au fost practic îndepărtaţi din zona Caraibilor, dar au continuat să aibă o capacitate protectoare sau
de intruziune de alt ordin. Afirmarea Doctrinei Monroe a evidenţiat şi limitele acesteia. Pe continentul american
nu vor exista baze străine, dar politica din emisfera americană nu mai putea fi menţinută în afara politicii
internaţionale. Statele Unite au insistat câtva timp pe ideea pericolului pe care îl reprezintă comunismul
internaţional în America Latină, dar această abordare cu caracter ideologic a neglijat principalul aspect şi anume
deschiderea Americii Latine către politica internaţională fără caracter ideologic, tot astfel cum Orientul Mijlociu
şi restul Asiei şi apoi Africa au devenit câmpuri magnetice internaţionale imediat ce ambele mari puteri
mondiale au decis să îşi exercite «în aceste zone puterea pe care nimeni nu le putea împiedica să o exercite. în
primele decenii de după război s-a afirmat că în lume există două zone care sunt scutite de această interacţiune:
America Latină în penumbra Statelor Unite şi imperiul statelor satelit ale Moscovei din Europa în trena URSS.
Criza cubaneză a demonstrat că această afirmaţie este cel puţin o exagerare. în cazul Americii Latine, Hruşciov,
avându-1 pe Castro drept exemplu, a simţit că a venit vremea de a pune la îndoială ceea ce este neîndoielnic.
Această capacitate ţinea de forţa lui de politician. în mod caracteristic însă, şi-a urmat instinctul cu prea mult
entuziasm şi prea puţin precauţie şi s-a expus astfel unei înfrângeri tactice usturătoare. Dar principala implicaţie
a crizei cubaneze a fost demolarea teoriei potrivit căreia marile puteri au grădini în jurul cărora este suficient să
pună anunţuri împotriva contravenienţilor. Deşi interferenţa în astfel de zone este accidentală, aceste zone nu
sunt locuri îngrădite unde există condiţii speciale, ci nişte zone unde bat cu intensitate diferită diversele vânturi
ale politicii internaţionale. Această dezvăluire reprezintă o etapă în istoria internaţională a Americii Latine
precum şi în aprecierea politicii marilor puteri.
Pentru Cuba, experienţa a fost şi mai amară. în timpul dominaţiei Statelor Unite şi până în 1933, Cuba a
fost un teritoriu cvasicolonial care nu avea dreptul să încheie alianţe cu alte state şi nici să găzduiască baze
străine. Castro a schimbat această situaţie, ducând-o în extrema cealaltă şi anume a încheiat o alianţă cu URSS
şi a transformat Cuba într-o bază sovietică. El a procedat astfel considerând că ţine cont de interesele Cubei,
ceea ce s-a dovedit a nu fi real, căci URSS a demonstrat retrăgându-se în faţa provocării Washingtonului că
interesele Cubei au avut un rol foarte modest în aprecierea de către Moscova a propriilor interese şi posibilităţi
în emisfera vestică. Deşi URSS a nesocotit Doctrina Monroe, nu a făcut acest lucru în sprijinul naţionalismului
cubanez sau al ambiţiilor Cubei. Castro, care a sperat să devină echivalentul lui Tito, Nasser şi Sukarno în
America Latină şi în acelaşi timp personificarea unei noi demnităţi naţionale şi liderul regional al revoluţiei, a
rămas liderul unei insule care a devenit mai curând o curiozitate pe plan internaţional decât un punct de sprijin şi
431
care era tot mai profund afectată de haosul economic şi administrativ. Pentru Guevara, argentinianul
panamerican pentru care revoluţia cubaneză (nu cea din Mexic sau Bolivia) a fost adevăratul început al
revoluţiei din America Latină, reevaluarea situaţiei impusă de retragerea ruşilor a fost şi mai amară decât pentru
Castro, iar în acest proces cei doi au ajuns la neînţelegeri, iar Guevara a dispărut, luând cu el şi o mare parte din
prestigiul de care se bucura revoluţia cubaneză pe plan internaţional, pe care a încercat până la moartea sa în
1967 să îl atribuie Americii de Sud.
Acţiunile lui Castro în Africa au fost descrise în Capitolul 24 al acestei cărţi. Ele au sporit şi au făcut
cunoscută dependenţa sa de URSS şi au coincis cu fenomenul global al inflaţiei şi recesiunii de la sfârşitul
anilor '70. în prima pane a deceniului, economia cubaneză a înregistrat o rată de dezvoltare de 109c pe an, care a
scăzut însă în următorii ani ai deceniului la 4%. Alimentele, locuinţele şi transportul au
devenit o raritate; preţul combustibilului a devenit prohibitiv pentru o mulţime de oameni; mulţi muncitori
trebuiau să călătorească patru ore pe zi spre şi de la locul lor de muncă. Reglementările tot mai stricte care au
limitat micile întreprinderi au avut ca rezultat un subproletariat numeros şi ruinat din punct de vedere economic.
Nepotismul, parţialitatea şi controalele tot mai frecvente necompensate de beneficii corespunzătoare au agravat
situaţia. în 1979, efectele dezastruoase ale unui ciclon au avut ca rezultat compromiterea recoltei de zahăr şi a
celei de tutun. Efectele blocadei economice impuse de Washington au început să se facă tot mai mult simţite. în
aprilie 1980,10 000 de cubanezi au invadat ambasada peruviană din Havana cerând să plece în Peru şi sperând
de fapt să plece în Statele Unite. Unii dintre ei erau criminali de drept comun sau pretinşi refugiaţi politici, dar
majoritatea erau cubanezi sătui de a trăi în Cuba. Castro le-a permis să plece, dar ei reprezentau un avertisment
în privinţa modului în care conduce el ţara. Situaţia lui s-a înrăutăţit câţiva ani mai târziu când Gorbaciov, care a
vizitat Cuba în 1989, a tăiat ajutorul acordat Cubei, iar comerţul către şi dinspre ţările Europei de Est a încetat şi
el. Serviciile publice au dat faliment, întreprinderile s-au închis datorită lipsei de combustibil şi pentru că
ordinele de plată şi salariile nu au mai fost plătite, a crescut numărul emigranţilor (pe tot parcursul regimului lui
Castro, Cuba a pierdut circa 15% din populaţie). Simbolul extrem al stării precare din Cuba a fost retragerea de
către Gorbaciov a trupelor sovietice (11 000 de oameni) în timp ce trupele americane au rămas la Guantanamo.
în toată această perioadă nu au avut însă loc revolte. Castro a încercat chiar să folosească nemulţumirile
populaţiei în avantajul său, permiţând şi chiar facilitând exodul acesteia spre Statele Unite. Administraţia
Clinton a moştenit o politică de acceptare cu braţele deschise a refugiaţilor cubanezi, dar atunci când s-a
confruntat cu un nou val de 50 000 de refugiaţi a decis să intercepteze (pe aceia dintre ei care nu s-au înecat pe
drum) şi să îi transporte la baza din Guantanamo. Acolo se aflau deja 14 000 de refugiaţi haitieni, pentru
întreţinerea cărora erau necesare sume imense. Datorită acestui impas, Clinton a fost obligat să iniţieze
convorbiri cu regimul cubanez, care nu dădea semne să cadă. Unicul scop care 1-a determinat pe Castro să
accepte aceste convorbiri a fost ridicarea sancţiunilor economice care constituiau însă principala armă a lui
Clinton împotriva lui, în lipsa acţiunilor armate.
într-un anume sens, Castro a fost un lider revoluţionar care a eşuat pentru că revoluţia sa a fost înăbuşită
de Statele Unite, dar într-un sens mai profund revoluţia a eşuat pentru că a transformat optimismul în pesimism
sau în cel mai bun caz în resemnare. înainte de regimul lui Castro, Cuba a fost un stat latino-american relativ
prosper, dar prost guvernat, a cărui principală ocupaţie era aceea de a vinde zahăr Statelor Unite. Era de
asemenea un stat relativ nou, eliberat de sub stăpânirea Spaniei către sfârşitul secolului al XlX-lea, dar guvernat
de o elită ineficientă şi tot mai coruptă care a profitat de roadele dezvoltării, dar nu a contribuit la sporirea lor.
Revoluţia lui Castro a părut a întregi revoluţia împotriva Spaniei. Ea a alimentat speranţe. Dar elementele ei tot
mai dogmatice au pus capăt acestor speranţe şi au redus baza economică a ţării; iar atunci când revoluţia nu a
reuşit să îndeplinească speranţele pe care populaţia şi le pusese în ea, revoluţia însăşi a eşuat. Ceea ce URSS a
sprijinit
până în 1989 nu mai era o revoluţie, ci un stat falimentar şi deznădăjduit. Cu toate acestea, în 1993 Castro a fost
reales preşedinte pentru încă cinci ani.
Cu excepţia Cubei şi a marii insule vecine Hispaniola (împărţită între Haiti şi Republica Dominicană),
zona Caraibilor a fost un teritoriu colonial, în special britanic, până după cel de-al doilea război mondial.
Decolonizarea a fost principala preocupare în primele decenii de după război. încă de la jumătatea secolului al
XlX-lea, s-a vorbit despre crearea în zona Caraibilor a unei federaţii de colonii britanice. O astfel de federaţie a
fost creată în 1958, dar în 1961 a decăzut. Părerile în ceea ce priveşte cauzele acestui eşec sunt împărţite. S-a
afirmat pe de o parte că intervalul de până la crearea ei, după cel de-al doilea război mondial, a permis apariţia
unor animozităţi între insule şi că vina pentru această întârziere revine guvernului britanic care, considerând că
liderii din Indiile de Vest sunt mai de stânga decât erau cu adevărat, a încetinit ritmul acordării independenţei şi
deci al creării federaţiei. Exista o dorinţă reală de a se crea o federaţie atât la nivelul opiniei publice cât şi la
nivel politic, în ciuda dificultăţilor binecunoscute - mari disparităţi în ceea ce priveşte suprafaţa şi bunăstarea
432
insulelor şi mari distanţe între ele. Punctul de vedere alternativ susţinea că, cu excepţia poate a insulelor mai
mici, nu exista un interes real faţă de crearea sau în sprijinul unei federaţii şi că federaţia din 1958 s-a creat prin
urmare cu sprijinul unui număr redus de lideri politici şi de sindicate care puteau fi respinşi de opinia publică; şi
că această respingere a fost stârnită de alţi lideri care au considerat că pot prelua astfel puterea. Acest punct de
vedere evidenţiază modul de a gândi al populaţiilor din zona Caraibilor, insulari cu un simţ acut al apartenenţei
la insulele lor, dar cu un simţ redus al comuniunii cu ceilalţi (o trăsătură accentuată de faptul că, în timpul
regimului colonial, fiecare colonie a fost tratată de Biroul Colonial Britanic ca o entitate distinctă în relaţiile
bilaterale cu Marea Britanie).
La scurt timp după crearea federaţiei, şi înainte ca beneficiile ei economice să aibă şansa să se facă
simţite, primul ministru din Jamaica, Norman Manley, a fost provocat de rivalul său, Alexander Bustamente, să
organizeze un referendum pentru a vedea dacă jamaicanii doresc ca federaţia să existe în continuare sau nu.
Rezultatul a fost o cruntă înfrângere pentru Manley şi federaţie, Jamaica părăsind federaţia în ianuarie 1962.
Trinidad-Tobago i-a urmat exemplul. Ambele şi-au proclamat independenţa, au devenit membre ale
Commonwealth-ului şi OSA, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul Barbados-ului în 1966. Insulele mai mici au
devenit membri asociaţi ai Commonwealth-ului, beneficiind de autoguvernare cu excepţia politicii externe şi de
apărare, a căror responsabilitate revenea Marii Britanii. Statele asociate erau în număr de şase: Antigua cu
Barbuda care şi-au dobândit independenţa şi au devenit membri ONU în 1981; Grenada care a devenit o
celebritate pe plan internaţional în 1983; Dominica; St. Lucia; St. Vincent; şi St. Kitts-Nevis-Anguilla. Ultima
alăturare s-a dovedit nepotrivită, iar Anguilla s-a revoltat împotriva guvernului St. Kitts. A reuşit să se separe
defacto de Marea Britanie, în pofida unei anumite aprobări a nemulţumirilor celor din Anguilla, a refuzat iniţial,
pentru a accepta apoi în 1980, când Anguilla a devenit un stat separat din punct de vedere
formal, ca Marea Britanie să preia responsabilitatea apărării, politicii externe şi securităţii interne, având totuşi
un cuvânt de spus în numirea persoanelor oficiale. Grenada, Dominica, St. Lucia şi St. Vincent au creat o uniune
regională în vederea creării unei federaţii a Insulelor Windward. Patru colonii britanice au rămas cu acest statut:
Monserrat, Insulele British Virgin, Insulele Turks şi Caicos şi Insulele Cayman - unele dintre ele devenind
refugii favorite ale bancherilor care practică evaziunea fiscală şi a asociaţilor lor din Lumea a Treia care practică
traficul de droguri. Pe continent, Hondurasul britanic, care şi-a schimbat numele în 1973 în Belize, nu s-a grăbit
să îşi proclame independenţa datorită pretenţiilor pe care le avea Guatemala asupra teritoriului său. în 1981 a
devenit membru al Common-wealth-ului ca stat independent, protejat de o forţă redusă britanică până în 1991
când Guatemala a renunţat formal la pretenţiile ei, iar Marea Britanie a încetat să îşi mai asume
responsabilitatea apărării sale.
în 1968, a luat fiinţă o asociaţie economică modestă, CARIFTA (Caribbean Free Trade Association -
Asociaţia Liberului Schimb din zona Caraibilor), din care făceau parte toate statele şi teritoriile membre ale
Commonwealth-ului, cu excepţia Hondurasului Britanic şi a insulelor Bahamas; Hondurasul s-a alăturat şi el trei
ani mai târziu. Statele membre mai modeste au pretins că CARIFTA a favorizat statele membre mai puternice în
defavoarea lor. Toate aceste state au fost îngrijorate de intrarea Marii Britanii în CE, dat fiind că datorită
Acordului Commonwealth pentru zahăr (Commonwealth Sugar Agreement) şi altor acorduri de acest fel ele
beneficiau de o piaţă de desfacere sigură şi de preţuri stabile la zahăr, fructe, rom şi alte produse. Cu excepţia
singurului stat producător de petrol, Trinidad şi Tobago, aceste ţări au fost profund afectate de creşterile preţului
petrolului din anii '70 care a agravat şomajul endemic şi sentimentele antiguvernamentale. în 1973, patru state -
Trinidad şi Tobago, Guyana, Jamaica şi Barbados - au creat o Comunitate a zonei Caraibilor (CARICOM),
deschisă tuturor ţărilor membre ale Commonwealth-ului care i s-au alăturat în interval de un an. Participarea
Jamaicăi, care a torpilat federaţia din 1958, a fost vitală. Noua asociaţie, care a înlocuit întâlnirile mai libere ale
şefilor de guverne, acoperea o populaţie redusă, dar era totuşi suprapopulată din punct de vedere economic:
statele membre cu cea mai mare suprafaţă, Jamaica şi Trinidad (al cărui prim-ministru, Eric Williams, a murit în
1981), avea o populaţie de numai jumătate de milion de locuitori, dar un sfert din populaţia aptă de muncă era
şomeră, iar venitul mediu era mai mic de 500 de dolari de an. CARICOM a intrat într-o perioadă de criză pentru
a reveni la sfârşitul anilor '80 cu propuneri vizând crearea unei uniuni economice până în 1993.
Jamaica a fost cea mai mare posesiune britanică. în 1961, jamaicanii, solocitaţi să aleagă în cadrul unui
referendum între independenţă şi o federaţie a Indiilor de Vest, au ales independenţa. Aceasta a fost politica
Partidului Laburist din Jamaica (Jamaica Labour Party - JLP) condus de Alexander Bustamente - şi apoi de
Donald Sangster, Hugh Shearer şi Edward Seaga. Partidul Naţional al Poporului (People 's National Party -
PNP) condus de Norman Manley, favorabil federaţiei şi aflat la putere în perioada 1957-1962, a demisionat, iar
JLP a guvernat următorii zece ani. Aceasta a fost o perioadă nefericită de reconstrucţie postcolonială. A fost
extinsă
baza economică de la exploatarea tradiţională a zahărului la turism, exploatarea bauxitei şi industrie
433
prelucrătoare, dar schimbarea de la o economie agrară la una industrială a sporit şomajul la 20-30% din
populaţia activă într-o perioadă în care singura şansă de scăpare - emigrarea în Marea Britanie - a fost limitată la
maximum. De aici presiuni şi conflicte, în special în supraaglomeratul Kingston şi nemulţumire îndreptate
împotriva structurii economice: o oligarhie redusă, capital străin şi - pe tărâm comercial - minorităţile libaneză,
siriană şi chineză. Nemulţumirea a luat proporţii, tinzând să ia forma unui război civil (revolte majore în 1968),
iar guvernul JLP a pierdut în 1972 alegerile. PNP, condus acum de Norman Manley junior, a revenit şi a rămas
la putere până la sfârşitul anului 1980. Ca şi Castro, Manky a vnit să se detaşeze de Washington şi nemulţumit
de termenii impuşi de FMI ţărilor subdezvoltate, a încercat să obţină ajutor din partea URSS şi a Europei de Est.
Ca urmare, şi-a făcut un prost renume în Occident, fără a obţine ajutorul solicitat din est Insula a fost afectată de
asemenea de veniturile tot mai reduse obţinute din exploatarea bauxitei şi din exportul altor produse. în 1980, la
alegerile care s-au soldat cu cel puţin 500 de morţi, JLP a obţinut victoria datorită unui program de refacere
economică bazat pe remedii convenţionale capitaliste aprobate de Statele Unite. Noul prim-ministru, Edward
Seaga, a făcut rapid vizite la Washington şi în alte capitale occidentale şi a închis ambasada cubaneză, dar nu a
reuşit să oprească declinul exportului principalelor produse jamaicane - zahăr, banane, bauxită - sau să reducă
datoria externă care înghiţea jumătate din veniturile obţinute din export de Jamaica. Datorită declinului infra-
structurii economice şi sărăciei cronice, Manley a câştigat alegerile din 1989. El a obţinut noi împrumuturi de la
FMI, dar a trebuit să accepte să reducă subvenţiile, să devalorizeze moneda naţională şi să menţină inflaţia sub
9% pe an. Creşterea preţurilor provocată de prima parte a acestui program a determinat ample revendicări
salariale, care au pus în pericol angajamentul luat în privinţa inflaţiei şi prin urmare întregul pachet de măsuri.
Declinul economic, creşterea inflaţiei şi taxele tot mai mari au slăbit poziţia lui Manley, care a fost înlocuit de
P.J. Patterson, care a reuşit să facă faţă opoziţiei la alegerile din 1993.
Timp de o generaţie după dobândirea independenţei, statul Trinidad şi Tobago, pe lângă faptul că se afla
la cealaltă extremitate a zonei Caraibilor, s-a deosebit de Jamaica prin stilul şi soarta sa. Principalele sale două
comunităţi, de origine africană şi din Indiile de Est, au coexistat fără să aibă conflicte serioase. Politica acestui
stat a fost o politică generoasă de a acorda împrumuturi vecinilor săi şi de a cere împrumuturi de la Banca
Mondială. Dar după 1980 scăderea veniturilor obţinute din petrol şi o imensă rată a dobânzii i-au afectat
prosperitatea şi stabilitatea. între timp şi-a pierdut statutul de ţară în curs de dezvoltare, iar încercările sale de a-
şi diversifica economia şi de a reduce dependenţa de petrol şi zahăr s-au lovit de obstacolele protecţioniste
impuse de Statele Unite şi de Comunitatea Europeană. Ca urmare a scăderii preţurilor oferite produselor sale de
export, a crescut şomajul, devalorizările succesive ale monedei au determinat o creştere a preţurilor, salariile au
fost îngheţate, iar fenomenul infracţional şi tulburările s-au făcut tot mai mult simţite. In aceste împrejurări,
guvernarea Mişcării naţionale a Poporului a luat sfârşit în 1986, când a câştigat alegerile
Alianţa naţională pentru Reconstrucţie, condusă de Robbie Robinson (de origine africană). Noul guvern a
acceptat condiţiile impuse de FMI.
Cu excepţia poate a statelor Jamaica şi Trinidad, celelalte sţaţe noi din zona Caraibilor beneficiau de un
electorat la fel de numeros ca în secolul al XVIII-lea, care trebuia să fie pe măsura constituţiilor lor specifice
secolului XX. Prin urmare, alegerile au fost foarte uşor dirijate cu ajutorul ameninţărilor şi al promisiunilor
-promisiunea de a desfiinţa taxele, de exemplu. Aceste împrejurări nu au fost favorabile unei bune guvernări sau
unei guvernări stabile. Rezultatul alegerilor a fost obţinut cel mai adesea în mod fraudulos, iar generalizările
referitoare la o orientare de stânga sau de dreapta nu procurau decât decepţii. Sărăcia multora dintre insule,
combinată cu interesul pe care îl stârnea Castro, au favorizat partidele cu programe radicale. Cu toate acestea,
daţ fiind că se putea face distincţie între dreapta şi de stânga, în anii '70 a existat o tendinţă favorabilă partidelor
de dreapta. în Antigua, de exemplu, Partidul Laburist al lui Vere Bird a revenit la putere în 1976, după ce în
1971 pierduse puterea în favoarea unui partid rival mai radical; revenirea i-a fost însă facilitată de promisiunea
de a desfiinţa taxa pe venit şi de corupţia predecesorului său. în acelaşi an, Partidul Laburist din Barbuda condus
de J.M.G. Adam a învins partidul de stânga al lui Errol Barrow, iar în Trinidad şi Tobago conservatorul Eric
Williams a câştigat un nou mandat, el aflându-se în funcţie din 1956. în 1979, St. Vincent şi St. Kitts-Nevis s-au
reorienţaţ spre dreapta, la fel poate şi Dominica, unde guvernul lui Patrick John a fost silit să demisioneze după
dezvăluirea unor afaceri personale cu Africa de Sud. Multe dintre aceste state mici au fost obligate să caute
surse neortodoxe de venit, dar planul lui Patrick John de a concesiona o mare parte din insulă guvernului Africii
de Sud era prea excentric şi prea periculos.
Orientarea de stânga, sprijinită de Cuba şi de inspiraţie cubaneză, s-a bucurat de un anumit succes în
Grenada unde Partidul Laburist Unit condus de Eric Gairy, reales în 1976, nu a reuşit să pună capăt declinului
economic al insulei sau să menţină aparenţa unui guvern cinstit. A fost înlăturat prin forţă de Maurice Bishop,
un admirator al lui Castro. Alte partide din zona Caraibilor care simpatizau castris-mul au rămas în umbră,
norocul nu le-a surâs încă, dar prezenţa lor era îndeajuns de importanţă pentru a determina Washingtonul să îşi
mărească de patru ori ajutorul financiar acordat regiunii în perioada 1975-1980. Teama provocată în 1980 de
434
presupusa sosire în Cuba a unei brigăzi sovietice a sporit această mărinimie, precum şi sentimentul că zona
Caraibilor a revenit în atenţia politicii mondiale aşa cum s-a întâmplat şi cu ocazia crizei rachetelor din Cuba din
1962. Alegerea lui Reagan în funcţia de preşedinte a adăugat o notă belicoasă diplomaţiei dolarului, cea mai
importanţă acţiune în acest sens fiind invadarea Grenadei în 1983.
Bishop şi-a început guvernarea iniţiind o deschidere faţă de Statele Unite, dar a fost criticat la
Washington, iar planurile lui de dezvoltare au fost blocate de votul Statelor Unite în cadrul instituţiilor
financiare internaţionale. A obţinut totuşi o menţiune favorabilă din partea Băncii Mondiale în 1982 pentru
planurile destinate zonei rurale şi extinderii serviciilor publice, în acelaşi an a eliberat o seamă de prizonieri
politici pe care îi aruncase în închisoare după ce a venit la putere. Partidul
său, New Jewel Movement, era un amalgam alcătuit din două secţiuni aproape egale, cea condusă de el însuşi şi
cea condusă de Bernard şi Janet Coard, despre care se spunea că se aseamănă ca temperament şi ideologie cu
Castro (sau chiar, după părerea duşmanilor lor, cu Pol Pot). în 1983, aceste două grupuri au devenit în mod făţiş
ostile şi au început să lupte între ele. Bishop a fost atacat din ambele părţi - pe de o parte de colaboratorii săi mai
de stânga şi pe de altă pofte de Soiek Lnite. care au decis să îl înlăture de la putere şi au început să îi
facaopnşafHMliaegatna Facţiunea Coard 1-a asasinat. Trupe ale Statelor Unite au debarcat în ţară şi au distras
facţiunea Coard şi pe adepţii lor, folosind numeroase scuze pentru a masca o operaţiune pregătită dinainte:
faptul că aeroportul construit de britanici nu era destinat, aşa cum se afirmase, turismului ci avea menirea să
servească obiectivelor lui Castro şi aliaţilor lui; că vieţile membrilor unui grup de americani din Statele Unite
care făceau cercetări în Grenada sunt în pericol; şi că o importantă forţă militară cubaneză se află deja pe insulă.
Deşi operaţiunea Statelor Unite fusese pregătită dinainte, ea nu a fost în totalitate o reuşită; informaţiile erau
reduse; invadatorilor le-au fost necesare zece zile pentru a cuceri o insulă mică lipsită de apărare şi au suferit
pierderi de vieţi omeneşti (circa o sută de oameni). în Grenada nu existau trupe cubaneze, iar declaraţiile oficiale
au fost profund neadevărate. Dar operaţiunea s-a bucurat de sprijinul opiniei publice. Washingtonul a obţinut
sprijin pentru acţiunea sa din partea guvernelor vecine din zona Caraibilor, deşi numeroase guverne din
Commonwealth, inclusiv guvernul britanic, s-au simţit jignite de ceea ce considerau a fi un act ilegal şi care nu
era necesar din punct de vedere politic. Washingtonul a reuşit într-un anume fel pentru că operaţiunea a fost de
scurtă durată, a fost bine primită de locuitorii Grenadei şi a fost pe placul sentimentelor predominante împotriva
stângii. A fost creat un nou partid politic sub conducerea lui Herbert Blaize, care a obţinut în 1984 toate
mandatele în parlament, mai puţin unul. Blaize a murit în 1989, iar la alegerile organizate câteva luni mai târziu
partidul de guvernământ, Congresul Naţional Democrat, nu a reuşit datorită unui mandat lipsă să îşi asigure
majoritatea parlamentară (un total de 15 membri). Ceea ce mai rămăsese din partidul lui Bishop nu a reuşit să
obţină nici un mandat şi doar 2% din voturi. Nicholas Braithwaite a devenit prim-ministru. A participat la
convorbiri nesistematice privind formarea unei federaţii a Insulelor Windward.
Haiti şi-a obţinut independenţa prin revoltele sclavilor împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene
după ce a fost colonie franceză începând din 1697. Guvernanţii francezi au dat un exemplu de comportament
barbar, care nu a fost abandonat nici în timpul tutelei lor sau al succesorilor lor. Până în 1843, insula Hispaniola
reprezenta un singur stat, dar în 1843 s-a împărţit în Haiti şi Republica Dominicană. Haiti a fost ocupat de
Statele Unite din 1915 până în 1934. Societatea şi politica au gravitat în jurul unei majorităţi negre şi a unei elite
mulatre care, după ce au încercat împreună să scape de stăpânirea franceză, s-au atacat cu sălbăticie. Dictatorii
au fost comuni, dar nu întotdeauna sau total corupţi. Principalele caracteristici ale regimului colonelului Paul
Magloire (1950-1956) au fost extravaganţa, buna dispoziţie şi corupţia. Locul său a fost preluat de Francois
Duvalier (Papa Doc), care s-a ascuns în timpul guvernării lui Magloire, dar a reuşit să câştige alegerile
din 1957 şi a supravieţuit în primul rând pentru că a fost un mai bun organizator de comploturi decât rivalii săi
şi în al doilea rând pentru că a recrutat şi a echipat o contraarmată provenind în special din cartierele sărace,
temuta Tonton Macoute. A câştigat sprijinul armatei şi al Bisericii, obţinând de la Vatican un concordat (1966)
prin care numirea episcopilor îi revenea. A beneficiat de asemenea de sprijinul Statelor Unite până când
Washingtonul a închis ochii atunci când duşmanii săi au invadat Florida. După acest fiasco, Washingtonul şi-a
reîntors ochii asupra lui la Duvalier. Regimul său a devenit brutal, nemilos şi smintit. A murit în 1971 şi a fost
urmat în funcţie de fiul său Jean-Claude (Baby Doc). în timp ce Papa Doc a fost liderul unei clici formată de
clasa mijlocie neagră care a ruinat statul, pe care el 1-a tratat ca pe o proprietate personală, preamărind în acelaşi
timp calitatea de negru, religia naţională voodoo şi cele mai crude idei şi practici ale fascismului european, Baby
Doc şi-a găsit sprijin în rândul mulatrilor bogaţi. Era mai puţin inteligent decât tatăl său şi poate mai puţin
nemilos, dar în 1986 a fost izgonit după ce a forţat indulgenţa Bisericii Romano-Catolice, a intelectualităţii şi a
tineretului (aici fiind vorba , ca şi în multe alte ţări, de studenţi). Regimul Duvalier a fost urmat de o perioadă de
instabilitate, alegerile din 1987 şi 1990 fiind marcate de violenţe şi de înlăturarea de la putere în 1990 a unui om
forte, Prosper Avril. La următoarele alegeri victoria i-a revenit preotului Jean-Bertrand Aristide, după o
435
campanie electorală în care a promis să îmbunătăţească viaţa celor oprimaţi, iar electoratul a sperat că aşa vor
sta lucrurile. Aristide era un preot de stânga fără teamă, care a criticat propria ierarhie ecleziastică, precum şi
regimul Duvalier. Din partea Statelor Unite a primit recunoaştere şi sprijin ca o recompensă pentru democraţie,
dar şi de critici pentru că era de stânga. Peste un an a fost înlăturat de la putere, era cât pe ce să fie ucis şi a
fugit. Puterea a fost preluată de şefii armatei şi poliţiei - generalii Raoul Cedras şi Philip Biamfy şi colonelul
Joseph Franşois, a reapărut Tonton Macoute sub numele de attaches. Prin Acordul de la Washington din 1992,
Statele Unite s-au angajat să îl reducă la putere pe Aristide dacă va comanda o blocadă militară, ceea ce acesta a
şi acceptat. Prin Government Island Accord din anul următor, noua administraţie Clinton a sprijinit politica
predecesorului său, încercând în acelaşi timp să evite o acţiune militară prin efortul de a convinge triumviratul
haitian să îl accepte pe Aristide dacă aceasta nu afectează prea mult regimul militar. Manevra a dat greş şi un
nou val de refugiaţi dinspre Haiti spre Statele Unite a întărit decizia lui Clinton. A obţinut impunerea unor
sancţiuni ONU şi aprobarea ONU de a folosi toate mijloacele necesare pentru a reinstaura democraţia şi a
pregătit o forţă maritimă pentru a invada insula. în încercarea de a nu recurge la forţă, Clinton 1-a trimis pe
fostul preşedinte Jimmy Carter să negocieze o debarcare necondiţionată, ceea ce Carter, însoţit de senatorul Sam
Nunn şi generalul Colin Powell, a reuşit să obţină cu preţul renunţării la pretenţia ca triumviratul să părăsească
Haiti, promiţându-le reprezentanţilor acestuia amnistierea şi permiţându-le să rămână la putere încă o lună. Dar
după o scurtă perioadă de nehotărâre au plecat, iar Aristide a revenit, instalat de Statele Unite într-o funcţie din
care se spera că va fi înlăturat de o figură mai puţin radicală şi mai pe placul Washingtonului. Dar atunci când
mandatul lui Aristide a luat sfârşit, în 1995, a fost
înlocuit în funcţie - el neavând dreptul să deţină două mandate consecutiv - de Rene Preval, care era şi mai
dubios după părerea Statelor Unite.
Obiectivul explicit al lui Clinton în Haiti a fost reinstaurarea democraţiei. Deşi lăudabilă în sine şi părând
a urmări stoparea unor atrocităţi inumane, această tentativă a unui stat de a schimba prin forţă un guvern cu altul
reprezenta o încălcare a cartei ONU, iar acest lucru nu a fost schimbat de faptul că Clinton a reuşit să obţină
acordul altor douăzeci de state membre ONU. Chiar dacă barbaria constituia un temei pentru o intervenţie
internaţională (vezi Capitolul 4), acest drept era pus sub ' semnul întrebării în măsura în care drepturile omului
puteau fi apărate numai prin răsturnarea guvernului unui stat suveran. Obiectivul wilsonian al lui Clinton, care
punea democraţia în centrul politicii sale externe, era un obiectiv moral, dar care nu avea un temei legal
limpede.
în cealaltă jumătate a Insulei Hispaniola, Republica Dominicană, condusă de Rafael Trujillo timp de mai
bine de treizeci de ani până la asasinarea sa în 1962, a fost dominată în următorii treizeci de ani de moştenitorul
politic al acestuia, Joaquin Balaguer, un politician abil şi discret, care a reuşit în anii '90 să controleze inflaţia şi
să sporească producţia generală, dar nu şi să reducă rata şomajului (care a ajuns să cuprindă o pătrime din forţa
de muncă activă) sau să uşureze viaţa celor mai săraci, care reprezintă jumătate din populaţia ţării sau să
redreseze balanţa comercială a ţării. Balaguer a avut un permanent opozant în persoana lui Juan Bosch care a
câştigat primele alegeri după căderea regimului lui Trujillo, dar a fost înlăturat de la putere de armată câteva luni
mai târziu. Intervenţia Statelor Unite a pus capăt unui război civil incipient, precum şi celui de-al şaselea mandat
al lui Balaguer. Când aceşti rivali au atins vârsta de optzeci de ani, un al treilea a apărut pe listele electorale -
Jose Francisco Gomez - care, în pofida dezavantajelor de fi negru şi născut în Haiti, a câştigat alegerile din
1994. în extremitatea nordică a zonei Caraibilor, la nord-est de Cuba şi sud-est de Florida, statul Bahamas,
membru independent al Commonwealth-ului din 1973, s-a dezvoltat ca principalul auxiliar al laturii ascunse a
finanţelor internaţionale şi a traficului de droguri. Sir Lynden Pindling, preşedinte al consiliul de miniştri în
perioada 1967-1973 şi prim-ministru între 1973-1992, ajunge la putere în chip de apărător al majorităţii negre
împotriva elitei comerciale albe (Bay Street Boys). Guvernele sale au fost asaltate periodic de scandaluri, în
special în 1984, cărora el le-a supravieţuit şi în 1987, când s-a simţit obligat să organizeze alegeri pe care le-a
câştigat partidul condus de el, Partidul Liberal Progresist, după o competiţie confuză şi încordată, despre care
observatorii din Statele Unite au spus că a fost îndeajuns de corectă. Opoziţia reprezentată de Mişcarea
Naţională Liberă, acuzată de a fi coruptă şi elitistă, a obţinut şi ea câteva mandate, dar Pindling a câştigat 31 din
totalul de 49. El a beneficiat de sprijinul, destul de lipsit de entuziasm, al Statelor Unite. Bahamas este probabil
singura ţară din lume unde jumătate din membrii parlamentului sunt milionari.
NOTĂ
GUYANA ŞI SURINAM
Guyana, cândva Guyana britanică, este o ţară birasială în proporţii aproximativ egale, în care descendenţii
436
indienilor importaţi de britanici (după desfiinţarea sclaviei în 1838) îi depăşesc cu puţin din punct de vedere
numeric pe africani, iar mica minoritate de romano-catolici cu origini europene constituie în aceste condiţii un
element important din punct de vedere electoral. Indienii trăiesc în marea lor majoritate la ţară, iar africanii la
oraş. Liderii de după război ai acestor două grupuri au fost iniţial divizaţi mai mult în funcţie de temperament
decât de opţiunile lor politice. Liderul indienilor, Cheddi Jagan, un rooseveltian liberal cu o soţie americană cu
vederi socialiste, s-a alăturat forţelor lui Forbes Burnham, un politician abil, de origine africană. Amândoi s-au
orientat spre stânga, dar cel din urmă a fost mai rapid în mişcări. în timp ce Jagan s-a lăsat împins de anumite
conflicte spre o atitudine mai extremistă, Burnham a ştiut să îşi controleze mai bine reacţiile şi a făcut în aşa fel
încât opiniile sale politice să îl ajute să pună mâna pe putere. Au ajuns prin urmare liderii unor partide opuse,
separate iniţial de consideraţii de ordin tactic, dar pe parcurs confruntarea lor a căpătat accente rasiale. în 1961,
Jagan a câştigat alegerile, dar radicalismul său şi în special planurile sale vizând sindicalizarea muncii i-au
alarmat pe plantatorii europeni, în timp ce interesele americane în zonă l-au calificat drept un comunist
periculos. Acest punct de vedere asupra impactului pe care 1-a avut Jagan asupra coloniei a fost accentuat de
revoltele care au impus desfăşurarea de trupe britanice şi de simpatia lui Jagan faţă de Cuba lui Castro, o
înclinaţie în parte de ordin temperamental, dar în parte de natură economică: Cuba a fost una din principalele
pieţe de desfacere a surplusului de orez produs în Guyana, dar această piaţă a încetat să mai existe după
revoluţia lui Castro.
în perspectiva acordării independenţei, Statele Unite şi într-o oarecare măsură Marea Britanie erau
nerăbdătoare să asigure victoria lui Burnham împotriva lui Jagan. Burnham a cultivat micul partid romano-
catolic şi a câştigat alegerile din 1964, după ce britanicii au schimbat constituţia introducând reprezentarea
proporţională. în cazul unui vot corect, Jagan avea mari şanse să câştige; potrivit reprezentării proporţionale nu
mai avea aceleaşi şanse. Alegerile au fost urmate de dobândirea independenţei în 1966, după care Guyana
britanică a devenit Guyana şi membru ONU, dar nu şi membru OSA, din pricina unui conflict de graniţă cu
Venezuela. în următorii ani, victoriosul Burnham a început să se orienteze spre stânga, îndemnat în special de
problemele şomerilor africani din oraşe şi de imperativele ideologice generale antiamericane şi împotriva
plantatorilor. Rivalul din totdeauna al lui Burnham, Cheddi Jagan şi partidul său - Partidul Progresist al
Poporului, au suferit o serie de înfrângeri prea usturătoare pentru a fi credibile, iar opoziţia alternativă, Alianţa
Poporului Muncitor, s-a retras de la alegerile din 1980 după ce liderul său a fost asasinat. Noua constituţie din
1978 a instaurat un regim prezidenţial. Burnham a murit subit în 1985. Succesorul său, Desmond Hoyte, a
menţinut poziţia dominantă a Congresului Naţional al Poporului, partidul lui Burnham, care a fost tot mai des
acuzat de falsificarea alegerilor şi de declinul economic al ţării. Veniturile obţinute din vânzarea zahărului şi
bauxitei au scăzut, moneda a fost devalorizată, alimentele şi energia electrică erau insuficiente, salariile au fost
reduse. Hoyte a fost obligat să amâne alegerile de mai multe ori, pentru că în aceste condiţii era imposibil să se
asigure desfăşurarea de alegeri corecte.
La estul Guyanei se află Surinamul, care a devenit independent faţă de Olanda în 1975. în perioada 1980-
1988, ţara a trăit experienţa unui regim militar, care a fost reinstaurat în 1990 printr-o lovitură de stat pe care
vecinii Surinamului din America de Sud şi zona Caraibilor au deplâns-o şi criticat-o. Ulterior, în urma
organizării de alegeri supravegheate de organizaţiile internaţionale, a venit la putere colonelul Deşi Boutresse şi
aliaţii săi civili, iar la alegerile prezidenţiale candidatul lor, Ronald Venetiaan, a câştigat datorită promisiunilor
pe care le-a făcut de a reduce efectivele armatei cu două treimi. A dat un decret de amnistiere a diferitelor
grupări de opoziţie, acestea fiind însă obligate să predea armele. Boutresse a demisionat din funcţia de
comandant şef în 1992. Guyana Franceză a rămas un Departament al Franţei. La circa o mie de mile la vest de
Surinam se află Antilele Olandeze şi Aruba, cărora prin acordul din 1986 li s-a promis că îşi vor dobândi
independenţa în 1996.
437
APENDICE: MISIUNILE ONU
(Harta 4.1)
MINURSO: UN Mission for the Referendum in Western Africa (Misiunea ONU pentru organizarea
Referendumului în Africa de Vest)
ONOMOZ: UN Operation in Mozambique (Operaţiunea ONU în Mozambic)
ONUC: UN Force in the Congo (Forţa ONU în Congo)
ONUCA: UN Observer Group in Central America (Grupul de Observatori ONU în America Centrală)
ONUSAL: UN Observer Mission in El Salvador (Misiunea ONU în El Salvador)
UNAMIC: UN Advance Mission in Cambodia (Misiunea ONU de Progres în Cambodgia)
UNAMIR: UN Assistance Mission in Rwanda (Misiunea ONU de Asistenţă în Rwanda)
UNAVEM: UN Angola Verification Mission (Misiunea ONU de Verificare în Angola)
UNBOG: UN Border Observation Group - Thailand/Kampuchea (Grupul ONU de Observare a Graniţei -
Thailanda/Kampuchea
UNCI: UN Commission for Indonesia (Comisia ONU pentru Indonezia)
UNCIP: UN Commission for India and Pakistan (Comisia ONU pentru India şi Pakistan)
UNCOK: UN Commission on Korea (Comisia ONU pentru Coreea)
UNDOF: UN Disengagement Observer Force - Golan Heights (Forţa ONU de Observare a Dezangajării -
înălţimile Golan)
UNEF: UN Emergency Force - Middle East (Forţa Auxiliară ONU – Orientul Mijlociu)
UNFICYP: UN Peace-keeping Force in Cyprus (Forţa ONU de Menţinere a Păcii în Cipru)
UNGOMAP: UN Good Office Mission in Afghanistan and Pakistan (Misiunea ONU de Serviciu în
Afganistan şi Pakistan)
UNIFIL: UN Interim Force in Lebanon (Forţa Interimară ONU în Liban)
UNIIMOG: UN Iran/Irak Military Observer Group (Grupul ONU de Observatori Militari Iran/Irak)
UNIKOM: UN Irak/Kuwait Observer Mission (Misiunea ONU de Observatori Irak/Kuweit)
UNIPOM: UN India/Pakistan Observation Mission - Kashmir (Misiunea ONU de Observaţie
India/Pakistan - Kashmir)
UNITAF: UN Unified Task Force - Somalia (Forţa Operativă Unită ONU - Somalia)
UNMIH: UN Mission in Haiti (Misiunea ONU în Haiti)
UNMOGIP: UN Military Observation Group in India and Pakistan – Kashmir (Grupul ONU de
Observaţie Militară în India şi Pakistan - Kashmir)
UNOGIL: UN Observer Group in Lebanon (Grupul ONU de Observatori în Liban)
UNOMIL: UN Monitoring Force in Liberia (Forţa ONU de Monitorizare în Liberia)
UNOMUR: UN Observer Mission in Uganda/Rwanda (Misiunea ONU de Observatori in
Uganda/Rwanda)
UNOSOM: UN Operation in Somalia (Operaţiunea ONU în Somalia)
UNPREDEP: UN Prevention and Development Force - Macedonia (Forţa ONU de Prevenire şi
Dezvoltare - Macedonia)
UNPROFOR: UN Protection Force - Croaţia/Bosnia (Forţa ONU de Protecţie - Croaţia/Bosnia)
UNSCOB: UN Special Committee on the Balkans (Comitetul Special ONU pentru Balcani)
UNSCOP: UN Special Committee on Palestine (Comitetul Special ONU pentru Palestina)
UNT AC: UN Transitional Authority in Cambodia (Autoritatea ONU de Tranziţie în Cambodgia)
UNTAG: UN Transitional Assistance Group - Namibia (Grupul ONU de Asistenţă a Tranziţiei -
438
Namibia)
UNTEA: UN Temporary Executive Authority - West Irian (Autoritatea ONU Executivă Temporară -
Irianul de Vest)
UNTSO: UN Truce Supervision Organization - Palestine (Organizaţia ONU de Supraveghere a
Armistiţiului - Palestina)
UNYTOM: UN Observation Mission in Yemen (Misiunea ONU de Observaţie în Yemen)
INDEX
Abacha, Sani 583
Abako 589
Abbas, Abu 396
Abbas, Ferhat 543, 545, 546
Abboud, Ibrahim 605, 689
Abd ul-Ilah 354
Abdallah, Ahmed 704
Abdel Fattah Ismail 439
Abdul Aziz ibn Saud, regele Arabiei Saudite 431,434,435,443
Abiola, Moshood 582
Abu Dhabi 443
Acheampong, I.K. 571
Acheson, Dean 110, 113, 336
Achille Lauro 151
Adamec, L. 298
Adams, Gerry 328, 329
Adenauer, Konrad 16, 18, 19, 21, 202, 207, 209,210,213,214,236
Adoula, Cyrille 589, 591, 592, 595-599, 700
Advani, Lai Krishna 478
Aferworki, Issayas 614
Afganistan 24, 33, 47, 51, 66, 71, 89, 97, 98, 119, 133, 138, 168, 301, 412, 422, 423, 452, 465, 491-494,
502, 518-523, 527, 529, 530, 700, 787
Africa 3, 42, 50, 51, 118, 120, 125, 126, 152, 160, 162-165, 167, 169-176, 181, 186, 187, 193, 206, 220,
227, 272, 303, 359, 404, 450, 458, 538-540, 542, 543, 545, 547, 548, 551, 553, 555, 557, 558, 560, 561-569,
571, 573, 575, 577, 580, 582, 584-589, 593, 597, 599, 600, 604, 607, 609-612, 616-618, 620-623, 625, 628-631,
633-635, 637, 638, 640, 641-645, 647-672, 674-681, 685-694, 696-703, 705-708, 710, 711, 713, 714, 718, 736,
777, 778, 783, 787
Africa de Nord 538, 540, 557, 558, 601, 688, 695, 698
Africa de Sud 42, 51, 162, 172, 173, 189, 404, 538, 560, 567, 595, 615, 627, 629, 630, 632, 635, 636,
638-642, 646-655, 657-679, 694, 699, 703-708, 711, 780
Ahidjo, Ahmad 575
Ahmed, imam 437
Aideed, Muhammad Farah 612, 613
Aidit,K.N. 511,512
Akihito, împărat 134
Akintola561,577,578
Akuffo, F.W.K. 571
Alaska80, 103,579,711,722
Albania 49, 125, 144, 222, 262, 268, 270, 274, 276,287,304,308,311,321-324
Alessandri, Jorge 742
Alexander, general 593
Alfonsin, Raoul 741, 742
Algeria 19, 49, 125, 172-174, 210, 234, 327, 359, 376, 416, 423, 448, 484, 495, 522, 539, 540, 542-549,
551, 552, 574, 689, 690, 693, 696
Ali Nasser Mohammed 439
439
Alia, Ramiz 324
Aliev, Gaidar 77
Alleg, Henri 545
Allende, Salvador 742
Almirante, Giorgio 248
Alport, lord 639
Amal, miliţie 393, 403, 404
America Centrală 50, 51, 58, 721-723, 725, 729, 736, 747, 751, 754, 755, 757-759, 761-767, 786
America de Nord 19, 126, 178, 232, 560, 712, 721,734
America Latină 30, 118, 120, 126, 163, 170, 181, 661, 693, 694, 697, 724-726, 764, 769, 771, 772, 774,
775
Amin, Idi 621, 624
Amnesty International 161
Andropov, Iuri 70
Angola 47, 160, 501, 538, 587, 599, 600. 636, 640, 641, 645-649, 665-670, 673, 691-696, 786
Annam 484, 512
Antal, Josef 296
Antarctica 37, 194, 195, 670, 738
Antigua 777, 780
Antile 769, 785
Antonescu, Ion 301
Aoun, Michel 394 790
apartheid 639, 654-657, 659-663, 665, 666, 669, 671-674, 676, 699, 705, 711
APEC 178,380,381,517
Appiah, J.E. 570
Aquino, Benigno 514
Aquino, Corazon 515
Arabia Saudită 152, 154, 350, 354, 363, 365, 367, 370, 372, 381, 386, 388, 389, 394, 397, 398, 407, 414,
418, 420-429, 431, 434-437, 439, 443, 444, 447, 483, 523, 551,606,607,613,690
Arafat, Yasser 374, 380
Aramburu, Pedro 737
Aramco 407, 431
Arana, Francisco Xavier 759
Arbenz Guzmân, Jacobo 726, 751, 759, 760
Arden-Clarke, Charles 561
Aref, Abdul Rahman 366
Aref, Abdul Salem 366
Arevalo, Juan 759, 760
Argentina 42, 150, 152, 181, 189, 728-731, 733, 735-739, 744, 745
Arias Madrid, Arnulfo 767
Arias, Oscar 766
Aristide, Jean-Bertrand 782
Armenia 71, 77, 78,445
Aruba 785
ASEAN 192, 503, 507, 508, 515-517, 705
Asia 3, 39, 48, 56, 64, 73, 77, 84, 87, 89, 90, 92, 94, 96, 103-106, 109, 113-118, 120, 124-126, 134, 152,
163-171, 175, 178, 181, 200, 203, 218, 225, 253, 303, 340, 355, 359, 441, 444, 445, 450, 458, 461, 464, 465,
471, 472, 478, 481, 489, 490, 492, 493, 495-497, 500, 502, 481, 489, 490, 492, 493, 495-497, 500, 502-504,
508, 509, 511, 513, 515-517, 521, 527, 534, 542, 560, 574, 593, 610, 666, 703, 704,716,734
Assad, Hafez 369
Attlee, Clement 113, 344, 486
Audin, Maurice 545
AungSan 167,531,534
Aung San Suu Kyi 534
Australia 90, 92, 116, 168, 192-194, 225, 245, 361, 492, 511,516, 530, 534, 535, 666
Austria 16, 24, 25, 169, 222, 226, 229, 240, 244, 267, 278, 296
Awolowo, Obafemi 577, 578, 687
Aylwin Azocar, Patricio 744
Azhan. Ismail al- 601, 603, 604, 605
440
Anbwe, Namdi 577
Babangida, Ibrahim 581, 582
Babu, Muhammad 623, 700
Badinter, Robert312
Badr, Muhammad al 437
Bahamas 231, 778, 783
Bahrain 404, 440, 441, 443, 444
Bakary, Djibo 575
Bakdash, Khaled 364
Baker, James 189
Bakhtiar, Shaspur 412
Bakongo 587
Bakr, Ahmad Hassan al 366, 414, 446
Balaguer, Joaquin 783
Balcani 20, 103, 258, 262, 263, 274, 309, 314, 315,333,340,350,787
Balewa, Abubakr Tafewa 577, 578
Balladur, Edouard 215, 216, 583
Baluba 587, 589, 594
Balunda 587, 589, 594
Bamangwato 656
Banca Mondială 65, 83, 179, 180, 189, 250, 252, 356, 409, 479, 569, 570, 585, 600, 645,702,726,751,779
Banda, Hastings 561, 632, 635, 636
Bandaranaike, Solomon 528
Bangladesh 422, 454, 473-475, 477, 478, 479, 534
Banna, Hasan al- 448
Bantu 656-658, 662, 673, 708
Banzer, Hugo 752
Bao Dai 486, 487, 491, 493-495
Barbados 695, 777, 778
Barbuda 777, 780
Barco, Virgilio 747
Barotseland 627, 635, 637
Barre, Raymond 238
Barre, Siad 158,611,690,691
Barrientos, Rene 752
Barrow, Eric 780
Barsandji, Mahmud 445
Baruch, Bernard M. 11, 14, 33, 34
Barzani, Mustafa 446, 447
Basci 264, 330, 331
Bashir, Omar el- 390, 391, 606, 607
Basutoland 651, 661, 665, 705, 706
Batista, Fulgencio 769
Bavadra, Timothy 193
Bavaria 21
Bayar,Celal251
Bazargan, Mehdi 412, 413
Beadle, Hugh 637
Bechuanaland 615, 627, 651, 661, 665, 705, 706
Bedie, Henri Konan 569
Begin, Menachem 186, 387-389, 391, 392, 394, 397, 689
Belarus 56, 74, 76
Belgia 50, 65, 199, 206, 221, 222, 323, 538, 564, 587-590, 592, 595, 596, 599, 615, 646,686,701,704
Belize 759, 778
Ben Bella, Ahmed 125, 170, 543-548, 689. 693
Ben Khedda, Yusuf 546
Benelux22, 199,207,234
Benin 555, 573, 574, 576
Benjedid, Chadli 547, 550
441
Benn, Tony 423
Bereng, Constantine 706
Beria, Lavrenti 23, 278
Berisha, Săli 321, 324
Berlin 10, 17, 18, 25, 30, 151, 296, 297, 315, 331, 344, 351, 449, 588, 615, 662, 697
Berlusconi, Silvio 249, 250
Bermudez, Francisco Morales 750
Bernadotte, Folke 346
Berri, Nabib 393
Betancourt, Romulo 726, 745, 746
Betancur, Belisario 747
Bevin, Emest 224. 344, 351-553, 608
Bhumibol, rege al Thailandei 513
Bhutan 461. 462, 465, 467, 478
Bhutto, Benazir478, 481
Biafral74. 558, 578
Bidault, Georges 16, 165, 489
Bierut. Boleslaw 26, 271
Biko, Steve671,676
Bildt, Karl311
Binaisa. Godfrey 625
Bindranwale, Sânt 476
BIRD 179, 780
Birendra, rege al Nepalului 468
Bishop, Maurice 780, 781
Bismarck, Otto von 193, 221, 234, 588
Biwott, Nicholas 622
Biya, Paul 575
Bizimanga, Pasteur 703
Blaize, Herbert781
Blanco, Hugo 331, 730, 749
Bogra, Muhammad Aii 458
Bokassa, Jean-Bedel 576, 625
Bolivia 716, 728-730, 735, 742, 745, 748, 752, 775
Bongo, Albert (mai târziu Omar) 575, 666
Bophuthatswana 681, 708
Bordaberry, Juan 730
Borghese, Valerio 246
Bomeo 148,506,511,514
Borodin, Mihail 99
Bosch, Juan 783
Bosnia 64, 65, 158, 159, 268, 309-321, 323, 787
Bossi, Umberto 249
Botha, P.W. 649, 653, 654, 662, 668-673, 677
Botswana 639, 674, 692, 705-707
Boudiaf, Muhammad 548
Boumedienne, Houari 547, 550, 689
Boun Oum, prinţ 490
Boupacha, Djamila 545
Bourassa, Robert 714
Bourguiba, Habib 540. 541, 544, 546, 552, 553
Boutresse, Deşi 785
Brady, Nicholas 189, 756
Braithwaite, Nicholas 781
Brandt, Willy 187, 188, 212, 213
Brandwag, Ossewa 654
Brazilia 38, 42, 189, 645, 646, 663, 719, 728- 734, 742
Brazza, Pierre de 562
Brejnev, Leonid 45, 46, 48, 54, 63, 70, 71, 77, 122, 213, 247, 281, 283, 286, 287, 289, 290, 293, 377, 410,
442
684, 688, 698
Briggs, Harold 505
Brooke, Charles 506
Brown, George 370
Brunei 500, 506, 507, 511, 515, 516
Bruton, John 329
Bubulis, Ghennadi 79
Budakov, A.V. 691
Buganda 616-618, 624
Buhari, Muhammad 580, 581
Bulganin, Nikolai 24-26. 117. 118. 169, 277, 278, 458
Bulgaria 4, 13, 144, 213. 222. 262, 269, 270, 273, 276, 286. 293, 299, 300, 303, 311, 321-323,413
Bunche. Ralph 346, 593
Bundesbank 239
bun 627, 651
Burkina Faso 574, 576
Burma 24, 38, 88, 90, 118, 164, 167, 168, 175, 218, 462, 466, 469, 484, 487, 489, 503,
505,508,509,512,531-534
Burnham, Forbes 784
Burundi 173, 700-702, 784
Bush, George 56, 59, 66, 68, 94, 98, 133, 138, 152, 155, 159, 254, 301, 316, 338, 398, 421, 424-427, 447,
482, 612, 747, 756, 767, 768
Busia, K. 570, 571,665
Busogo 616
Bustamente, Alexander 777, 778
Bustamente, Jose Luis 748
Buthelezi, Gatsha 671, 678
Buthelezi, Mangosuthu 679
Butler, R.A. 635
Buyoya, Pierre 702
Byrnes, James F. 20, 141
Cabinda 649
Cabrai, Amilcar 565
Cabrai, Luiz 555
Caldera, Rafael 745
Calfa, Marian 298
Callaghan, James 234
Callejas, Raffaello Leonardo 764
Cambodgia 96, 160, 175, 469, 484-487, 489, 490, 492, 497, 498, 501, 503, 512, 513, 540, 786, 787
Camerun 172, 554, 555, 562, 575-577, 583, 684
Campbell, Kim 715
Campora, Hector 737, 738
Canada 54, 62, 89, 90, 123, 178, 199, 245, 294, 324, 361, 668, 710, 711, 713, 715, 721,725,731,754,756
Canalul Panama 722, 759, 767
Canalul Suez 347, 357, 359, 368, 372, 538
Capului Verde, insule 565
Cardenas, Lazaro 754
Cardoso, Fernando 735
Caroeiro, Francisco Sa 266
Caroline, insule 193
Carrington, lord 311, 643
Carta Atlanticului 539
Carter, Jimmy 46, 47, 59, 151, 186, 387, 388, 414, 417, 521, 522, 524, 613, 642, 689, 761,764,782
Cary, Lucas 738
Castelo Branco, Humberto 732, 760
Castro, Fidel 30, 32, 599, 648, 691, 693, 694, 695, 732, 741, 769, 771, 772, 773, 774, 775, 776, 777, 779,
780, 781, 784
Catroux, general 543
Cayman, insule 778
443
CE 54, 57, 62, 64, 90, 159, 173, 175-177, 182, 186, 187, 198, 199, 204, 207, 208, 220, 224, 226-235,
238-241, 243, 246, 247, 250, 254, 258, 260-263, 265, 266, 287, 288, 294, 299, 310-312, 314, 316, 317, 320,
323, 365, 381, 400, 410, 480, 527, 537, 583, 584, 600, 703, 705, 778
Ceauşescu, Nicolae 76, 262, 281, 284, 287, 294, 300, 301, 303, 387, 689
Cecenia81
Cehoslovacia 35, 53, 73, 122, 213, 268-270, 272, 273, 276, 278, 280-288, 292, 296,
298,303,310,413,492,687,773
CENTO365,410,480
Cerezo, Vinicio 761
Cernenko K. 70
Cernomîrdin, Victor 79
Cespedes, Manuel de 769
Ceylon 167, 168, 173, 175, 466, 528
Cezar, Iuliu 245
Challe, general 545
Chamorro, Violeta 767
Chamoun, Camille 364, 386
Chang Hsueh-liang, general 102
Chenik, Muhammad 541
Chiang Kai-Shek 99, 102, 103, 105, 107, 108, 110, 114, 115, 131, 134,358
Chikerema, Robert 633
Chile 731, 739, 742, 744, 745, 750, 755, 756
Chiluba, Frederick 637
China 3, 24, 38, 41, 42, 47, 85, 88-90, 92-94, 99, 100, 102, 103, 105-109, 111, 113-115, 117, 120-127,
129-137, 142, 145, 160, 162, 168-170, 174, 176, 192, 277, 278, 281, 301, 324, 366, 373, 384, 422, 424, 429,
452, 457, 458, 461-473, 475, 477, 478, 484, 487-495, 498-500, 503, 508, 509, 511-513, 516, 517, 525-527, 530,
532, 570, 593, 597, 623, 666, 689, 694,698-701,713
Chirac, Jacques 42, 215, 216, 642
Chissano, Joaquim 650
Choi Kyu Hwa 524
Chon Doo Hwan 524
Choonhaven, Chatichai 513
Chretien, Jean715
Churchill, Winston 5, 9, 15, 20, 22, 106, 110, 139, 141, 218, 224, 226, 232, 241, 269, 344, 350, 489
Ciad 550, 552-555, 562, 564, 574, 606
Cicero 588
Ciller, Tansu 253
Cipru 61, 143, 145, 170, 222, 240, 245, 254, 258, 259, 309, 331-338, 360, 396, 438, 440, 449, 495,786
Ciskei681,708
Ciubanov 77
Claes, Willy 65
Clementis, Vladimir 276
Clinton, Bill 68, 98, 138, 159, 178, 316, 318, 526, 613, 756, 758, 776, 782, 783
Coard, Bernard781
Coard, Janet781
Cohen, Andrew 616
Collor de Mello, Ferdinando 734
Columbia 345, 718, 723, 725, 726, 728, 729, 745-748, 765, 768
Cominform 270, 275
Comintern 270
Commonwealth 51, 85, 164, 182, 192, 193, 218, 219, 224-226, 228, 230, 245, 324, 335, 361, 457, 458,
507, 511, 561, 562, 571, 575, 580, 583, 617, 618, 624, 630, 635, 638, 643, 654, 659-661, 674, 679, 684, 704,
705, 710, 711, 777, 778, 781, 783
Compaore, Blaise 574
Conakat 589
Congo 48, 143, 148, 149, 170, 172-174, 539, 564, 571, 576, 587-594, 596-599, 603,
631,646,647,686,694,786
Congresul Naţional African 654, 655, 665
Connally, John 423
444
Consiliul de Securitate 106, 110, 114, 123, 134, 140-145, 149, 152, 153, 156, 159, 168, 226, 227, 253,
257, 259, 260, 312, 316, 317, 318, 347, 359. 360, 400, 402, 418, 424, 425, 428, 517, 565, 580, 592, 593, 595,
649, 660, 664, 760, 765
Contadora 765, 766
Conte, Lansana 564
Contras 59, 60, 761, 764-768
Cordier, Andrew 591
Coreea 3, 14, 19, 20, 24, 42, 87-90 112, 114-117, 121, 123, 126, 137, 142, 143, 145, 164, 166, 188, 201,
217, 321, 351, 353, 458, 473, 484, 488, 524-526, 710,719,726,786
Coreea de Nord 42, 110, 112, 121,
Corsica 544
Cosici, Mitica 313
Costa Rica 761, 764-766
Craig, William 326 361, 378, 429, 500, 596, 638,103, 107 127, 133, 168, 180, 356, 436,532, 573, 524-
526
Cresson, Edith215
Crimeea 74, 75, 78
Cripps, Stafford 453
Cristiani, Alfredo 763
Croaţia 159, 268, 296, 268, 306, 309, 310-315, 319-321,787
Cross, James 714
Cuba 22, 24, 29-32, 41, 47, 105, 286, 424, 469, 490, 623, 648, 685, 691, 693-695, 698, 710, 714, 722,
723, 727, 746, 747, 755, 764, 765, 769, 771-776, 780, 783, 784
Curzon, lord 86, 271,452
Cyrankiewicz, Josef 271
Cyrenaica 552
Daddah, Ould 549
Dahomey 173, 562, 564, 573, 577
Dalai Lama 461-464, 466
Damara 663
Danemarca 186, 222, 226, 229, 233, 243, 336
Danquah, J.B. 561
Darode611
Dasuki, Ibrahim 582
Davis, John 738
Dayal, Rayeshwar 591, 595
Dayan, Moshe 382, 389
de Gaulle, Charles 16, 39, 60, 203-208, 210-212, 214, 229-236, 370, 543-546, 563,589,684,689,713,754
de Klerk, F.W. 637, 677-682
Debayle, Somoza 763
Debray, Regis 752
Defferre, Gaston 563
Dchaene, Jean-Luc 244
Delgado Chalbaud, Carlos 745
Delors, Jacques 216, 239, 244
Delvalle, Eric 768
Demirel, Suleiman 252, 253
Denard, Bob 704
Deng Xiaoping 47, 131, 137, 464, 500
Desai, Moraji 476, 480
Devlin, Patrick 632
Dhlakama, Alfonso 650
Diaz, Bartolomeo 645
Diaz, Porfirio 754
Dicko, Umaru 581
Dien Bien Phu 114, 115, 487-489, 492
Dimitrov, G.M. 270, 274, 286
Dini, Lamberto 250
Diori, Hamani 575
445
Diouf, Abdou 566
Disraeli, Benjamin 331
Dixon, Owen 460
Djibouti 609, 610, 614
Djohar, Said 704
Doe, Samuel 567, 568
Dominica 777, 778, 780
Dornelles Vargas, Getulio 731
Dorticos Torrado, Osvaldo 771
Dostum, Abdul Rashid 523
Duarte, Eva 737
Duarte, Napoleon 762
Dubcek, Alexander 282-286, 298
Dudaev, Djokar81
Dufferin, lord 484
Dulles, JohnFoster21
Duplessis, Maurice 713
Duvalier, Fran9ois 781
Eanes, Antonio Ramalho 265, 266
Eboue, Felix 562
ECA 199
Ecevit, Bulent 252, 260
ECOWAS 573, 580, 581, 583, 584
ECSC 226
ECU 239
Ecuador 745, 748, 752, 753
EDC201.202
Eden, Anthony 24, 25, 34, 139, 202, 227, 332-334. 350, 356-358, 360, 361, 373, 489,764
EEA 240.583
EEC 204
EFTA 207, 229
Egal, Muhammad 611, 613
Egipt 38, 41, 48, 96, 126, 142, 145, 148, 169, 172, 173, 175, 186, 234, 331, 340, 347, 349-361, 363, 364,
366, 367, 369-379, 382, 386, 388-390, 395, 396, 398, 399, 409, 412, 414, 422, 424, 426, 428, 434, 437, 438,
444, 448, 458, 530, 539, 542, 544, 551, 553-555, 601, 603-609, 614, 615, 684, 688-690, 692, 696, 698, 699, 711
Eisenhower, Dwight 20, 24, 27, 30, 40, 90, 114, 116, 121, 122, 201, 202, 207, 358, 363-365, 410, 488,
490, 493, 571, 595, 713, 726, 759, 772
El Salvador 58, 762, 765, 766, 786
Elcibei, Abulfaz 77
Elisabeta a Ii-a, regină 571
Elţîn, Boris 56, 64, 74, 77-84, 94, 134, 319, 525
Elveţia 95, 170, 229, 240, 273, 383, 449, 490, 695
EMS 238
EMU 238
Endara Galimany, Guillermo 768
Enrile, Juan Ponce 515
Erbakan, Necmettin 254
Erhard, Ludwig 212
Eritreea 552, 606, 608, 610, 611, 613, 614
ERM238
ERP 199
Ershad, Hussein Mohammad 475
Escalante, Anibal 773
Eshkol, Levi 370
Estonia 73, 74, 222
Etiopia 32, 38, 47, 169, 172, 174, 319, 357, 414, 538, 568, 601, 603, 605-611, 613-615, 621, 664, 678,
683, 690-692, 696, 698
Euratom 227, 228, 229
Europa 2, 3, 4, 9-14, 16, 19-21, 27, 28, 34, 35, 38, 39, 45, 50-58, 60, 62-64, 66, 70, 77, 83, 84, 87, 89, 92,
446
99, 103, 106, 120, 125, 126, 139, 151, 152, 162, 163, 165, 166, 169, 198-206, 208, 210-2J3, 215, 218, 221, 223,
224, 227, 229, 230, 232-234, 239, 248, 250, 254, 261, 264, 267-270, 272, 274, 276, 282, 284, 286-288, 293,
296, 298, 299, 302, 303, 312, 322, 340, 341, 344, 347, 356, 413, 414, 441, 442, 491, 519, 557, 574, 584, 593,
597, 598, 615, 646, 647, 653, 666, 676, 687, 691, 695, 697, 703, 710, 716, 725, 727, 735, 736, 743, 760, 775
Europa Centrală şi de Est 70
Europa de est 2, 19, 64, 213, 268, 274, 282, 286, 287, 293, 303, 414, 687, 697
Evren, K. 252
Expo 70 90
Eyadema, Gnassingbe 573
Fahd, prinţ, mai târziu rege al Arabiei Saudite 390, 392, 395, 422, 430
Faisal, emir 383
Falkland, insule 135, 150, 152, 153, 219, 327, 738-742
Fang Lizhi 133
Farouk, rege al Egiptului 603
Faruq Abdullah, şeic 482
Fasi, Allal al- 540
Fatah 369, 380
Faulkner, Brian 325, 326
Faure, Edgar 211,541, 543
Feisal, rege al Arabiei Saudite 354, 364, 367, 368, 370, 431, 434, 437, 439, 444, 446
Fernando Po 565
Field. Winston 365, 552, 633, 637
Fierlinger, Zdenek 272
Figuieredo, Joao Batista de Oliveira 732, 733
Fiji 192, 193
Filipine 90, 92, 105, 167, 168, 169, 436, 492, 503, 506, 507, 512-517, 723, 754
Fini, Gianfranco 248, 249, 250 Finlanda 74, 169, 222, 240, 244, 263, 267, 270, 272, 336
FIS548
Fitzgerald, Garret 327, 328
FLN 543-548, 689, 699
FMI 65, 82-84, 179, 180, 188, 189, 246, 251, 254, 262, 294, 304, 361, 481, 515, 548, 564, 566, 569, 572,
574, 575, 581, 585, 599, 600, 606, 622, 624, 636, 645, 702, 703, 734, 756, 758, 779, 780
Fock. Jeno 289, 334, 382
Ford, Gerald 45, 46, 60, 124
Franco, Francisco 142, 263, 264, 331
Franco, Itamar 735
Franjieh, Suleiman 386
Franţa 19. 22, 34, 38, 41, 42, 50, 60, 61, 63-65, 75, 85, 92, 95, 103, 126, 145, 150, 163, 167. 172. 177,
178, 182, 192, 194, 199-216, 221, 222, 226, 227, 229-236, 241, 247, 256, 276, 294, 311, 317, 319, 323, 330,
348, 355, 356, 359-362, 368. 373, 412, 414, 422, 429, 458, 467, 484, 486, 487, 489, 491, 492, 500, 538, 540-
547, 552-555, 562-564, 573, 575, 576, 578, 583, 587, 593-596, 599, 610, 615, 646, 663, 668, 688, 695, 701,
703, 714, 719
Frederick Mutesa al II-lea, Kabaka al Bugandei 616
Frei Montalva, Eduardo 742
Frondizi, Arturo 737
Fujimori, Alberto 751, 753
Fukuda, Takeo 93
Fulbright, William 772
Gabon 174, 555, 564, 565, 575-578, 599
Gagarin, Iuri 33
Gailani, Rashid Aii el- 340
Gairy, Eric 780
Gaitskell, Hugh 35
Galan, Luis Carlos 747
Galtieri, Leopoldo 738, 739. 740, 741
Galvao, căpitan 646
Gama, Vasco da 645
Gambia 555, 565-567, 573
Gandhi, Indira 473, 475, 476, 479, 480
447
Gandhi, Mahatma 298
Gandhi, Rajiv 477, 478, 530
GaoGang 109, 127, 129
Garang, John 607
Garcia, Alan 188, 691, 704, 705, 750, 751, 752
Garcia, Romeo Lucas 761, 763
Gasperi, Alcide de 245
GATT 84, 176-179, 183, 232, 235, 238
Gaviria, Cesar 748
Gazankulu 708
Geagea, Samir 393, 394
Geisel, Ernesto 732
Gemayel, Amin 390
George al II-lea 255
George al V-lea 662
Georgia 76-78, 81,82,738,739
Germania 3, 14-18, 20-22, 24, 25, 27, 30, 34, 50, 52-54, 61, 64, 65, 74, 83, 95, 103, 150, 162, 193, 199-
204, 207-209, 212-215, 221, 222, 226, 232-236, 238, 239, 241, 246, 253, 263, 267, 2^9, 271, 276-278, 281, 283,
284, 288, 292, 293, 296-298, 330-312, 319, 341, 348, 413, 414, 448, 483, 503, 582, 615, 646, 722, 736
Gero. Emo 26, 279, 280
Ghana 169, 172-175, 469, 555, 562, 564, 565, 567-569, 570-574, 578, 593, 632, 659, 684-686, 693, 694,
697, 699
Ghashni, Ahmad al- 439
Giap, Vo Nguyen 486, 493, 495
Gibbs, Humphrey 637
Gierek, Edward 192, 289, 290, 292
Giscard d'Estaing, Valery 66, 214, 215, 238
Gizenga, Antoine 173, 591, 592, 595, 598, 686, 700
Glenn, John 33
Gligorov, Kiro 322, 323
Glubb, John 333, 357
Gokhale, G.K. 452
Golan, înălţimile 59, 371, 375, 378, 379, 399, 402, 403, 694, 786
Gomez, Jose Francisco 783
Gomulka, Wladyslaw 26, 38, 118, 271, 272, 276, 278-280, 289, 293
Gonzales, Felipe 264, 265
Goodman, lord 639
Gorbaciov, Mihail 50, 53-56, 58, 60, 70-74, 76, 77-79, 83, 94, 133, 134, 152, 215, 283, 293-298, 302,
523, 698, 699, 767, 776
Gottwald, Klement 270, 272, 281, 284
Goukouni Ouddei 553, 554
Goulart, Joăo 732
Gowon, Yakubu 578, 579, 599, 687
Gqoso, Oupo 681
Grady, Henry 344
Graham, Frank P. 460, 461 Grecia 4, 9, 10, 14, 19, 48, 61, 142, 144, 180, 198, 201, 222, 224, 226, 229,
238, 246, 250, 254, 255, 257, 258-263, 267, 274, 275, 286, 309, 311, 321-324, 331-334, 336-338, 351
Grenada 51, 777, 778, 780, 781
Grivas, colonel 333, 334, 335, 337
Groenlanda 229
Gromîko, A. 11, 35, 71. 379, 686
Gronchi, Giovanni 246
Gross, Ernest 95, 664
Grosz, Karolyi 295
Grotewohl, Otto 21
Groza, Petru 13
Guam. insula 723
Guatemala 726, 751, 752, 755, 759, 760-762, 766. 772, 778
Gueiler Tejida, Lidia 752
448
Guerra, Alfonso 265
Guevara, Che, Ernesto 694, 714, 730, 752, 771,775
Guineea 565
Giirsel, Cemal251, 335
Guterres, Antonio 266
Guyana 745, 746, 778, 784, 785
Guyana britanică 784
Gyani, general 336 Gysi,
Gregor 297, 374, 380, 448, 449
Habre, Hissen 553, 554
Habyarimana, Juvenal 702
Haganah 344
Haig, Alexander 51, 740, 741
Haile Mariam, Mengistu 610
Hailsham, lord 38
Haiti 161, 722, 724, 771, 777, 781-783, 786
Hallstein, Dr. 236
Hama, Amadou 575
Hamdi, Ibrahim al- 439
Hammarskjold, Dag 116, 148, 149, 163, 361, 365, 371, 490, 591-596, 660, 686
Hancock, Keith 617
Hani, Chris 708
Haq, Zia ui- 480, 521
Harding, John 333, 334
Harlech, lord 31
Harriman, Averell 38
Hasbulatov, Ruslan 79
Hasokawa, Mori 97
Hata, Tsutomu 97
Hatoyama, Ichiro 89
Haughey, Charles 327, 328, 329
Havel, Vaclav 298, 299
Hawieh611
Hay, John 105
Haya della Torre, Victor Râul 748
Heath, Edward 233, 326, 327, 423, 667
Hebrang, Andriye 274
Hekmatyar, Gulbuddin 523
Hemelrijk, Maurice van 589
Heng Samrin 499
Hertzenberg, Ferdie 681
Hertzog, James 653-655
Herzen, Alexandr 291
Hinnawi, Sami Al- 349, 354
Hitam, Datuk Musa 508
Hitler, Adolf 4, 106, 203, 221, 256, 263, 281, 341, 356, 695
Ho Chi Minh 484, 491
Hoa 499
Hobeika, Elie 393
Holornisa, Bantu 708
Honduras 759, 760, 764- 766
Hondurasul britanic 722, 759, 778
Honecker, Eric 296, 297, 300
Hong Kong 134-136, 220, 223, 296, 327, 464, 501,502,513,530,573
Hoss, Selim al- 394
Houphouet-Boigny, Felix 174, 563. 564, 566, 569, 665, 683
Hoxha, Enver 270, 276, 323. 324
Hoyte, Desmond 784
Hrawi, Elias 386, 394
449
Hruşciov, Nikita 22-28, 30-32. 36, 38, 40, 70, 117-122, 169, 207, 276, 278, 280, 281, 304, 324, 362, 365,
458, 466. 594. 684, 686, 688, 698, 774, 775
Hu Yaobang 132
Hua Guofeng 131
Huggins, Godfrey 630, 631, 633
Hughes, Charles Evans 106
Huli, Cordell 4, 139,724
Hume, John 329
Humphrey, Hubert 256
Hun Sen 499, 500, 501
Hurley, Patrick 107
Husak, Gustav 298
Hussein, rege al Iordaniei 357, 365, 368, 369, 370, 374, 380, 385, 390, 394-398, 402
Hussein, Saddam 154, 155, 157, 366, 398, 399, 414-416, 418-420, 422-427, 429, 446, 447,551,555
Hyderabad 453
IAEA670
Iavlinski, Grigori 83
Ibn Saud 354
IDA 179
Idris, rege al Libiei 552
Ileo,Joseph 589, 591,592,595
riiescu, Ion 262, 301
Illia, Arturo 737
Imperiul Otoman 310, 323, 340, 349, 358, 416, 419,444,601,690
India 24, 38, 42, 85, 88, 103, 113, 118, 120, 125, 144, 162, 164, 165, 167, 168, 170, 175, 218, 223, 225,
301, 344, 349, 351, 353, 433, 437, 441, 443, 445, 452-454, 456-475, 478-480. 482, 483, 486. 489. 503, 508,
509, 512, 518, 527-532, 542, 549, 560, 584, 609, 614. 703, 733, 786
Indochina21,90, 92, 106. 115. 116. 125, 141. 144, 148, 167, 168, 175, 358, 435, 466. 469, 484, 486-489,
493, 499, 500, 503, 505-512, 515-517, 534, 786
Inbnu, Ismet251
Ioan Paul al IMea, papă 290
Ioan al XXIII-lea, papă 246
Ioannides, Dimitrios 257
Iordania 349, 357, 363-369, 371, 372, 374, 375, 377, 380, 382, 383, 385, 386, 388, 392, 395, 397-400,
402, 434, 448
IPC 749, 750
IRA 325-330
Iran 59, 60, 66, 95, 144, 251, 253, 340, 352, 365, 381, 396, 404-406, 410-413, 415- 418, 420, 425, 426,
434, 435, 440, 442- 449, 452, 472, 480, 519, 521-523, 527, 548, 599, 675, 759, 786
Irak 406, 412
Irgun Zwai Leumi 344, 345
Irlanda 220, 222, 223, 226, 229, 233, 324-330, 336, 384
Irlanda de Nord 220, 324-330, 384
Ironsi, Johnson 578, 687
Islam 299, 314, 393, 407, 482
Islanda 55, 61,226, 240
Israel 59, 60, 66, 218, 301, 341, 343, 345-348, 355, 356, 359, 367, 370-379, 381-392, 394-402, 415, 428,
448, 449, 552, 567, 624, 669, 733
Italia 19, 22, 49, 65, 123, 202, 204, 207, 210, 222, 226, 233-235, 238, 240, 245-247. 249, 263, 265, 275,
276, 319, 323. 324. 414, 540, 593, 609, 615, 678, 695. 748
Iugoslavia 4, 10,49, 118, 133, 144, 157. 158,159, 170, 244, 262, 268-270. 277 280, 281, 284, 286, 294,
296. 300, 304 305, 308, 309, 311-313. 315-317. 320, 322, 324, 396, 449
Izetbegovici, Alia 315
Jackson, Henry 288
Jackson, Jesse 423
Jadid, Salah 369, 370, 375
Jagan. Chcddi 784
Jakes, Milos 298
Janâca 29, 777-780
450
Jammeh, Yahya 567
Jjpooia 3, 11, 21, 47, 56, 62, 65, 67, 85-98, 102-106, 109-111, 114, 116, 126, 131, 133, 137, 145, 178,
193, 194, 199, 294, 381, 413, 414, 452, 467, 483, 512, 525, 526, 582, 588, 676, 678, 711, 724, 725, 734, 736
Jaruzelski, Wojcech, general 51, 291, 293, 294
Java 509, 511
Jawara, Dawda 566
Jayawardene, Junius R. 530
Jenkins, Roy 238, 239
Jiang Jingkuo 134
JiangQing 129, 131
Jimenez, Marcos Perez 729
Jinnah, M.A. 453, 458
Jirinovski, Vladimir 80, 83
Jivkov, Todor 299, 300
John, Patrick 780
Johnson, Lyndon 62
Jonathan, Leabua 706, 707
Jospin, Lionel 216
Juan Carlos, rege al Spaniei 263
Jugnauth, Aneerood 705
Juin, mareşal 486, 541
Jumba, Aboud 624
Jumblatt, Kamal 384, 385, 393
Junejo, Mohammad Khan 481
Kâdâr, Janos 26, 280, 289, 292, 295, 299
Kadzamisa, Cecilia 635
Kaganovici, Lazar 27, 278
Kaifu, Toshiki 94, 96
Kalonji, Albert 594
Kampuchea 786
Kanemaru, Shin 97
Kangwane 708
Kania, Stanislaw 292
Kapuuo, Clemens 668
Karadjici, Rado van 320
Karamanlis, Constantin 255, 258, 260, 262, 334, 335
Karawi. Rashid 393
Karmal, Babrak 519, 522, 523
Karno, Bung512
Karume, 622, 623
Kasai 587, 594
Kasavubu, Jospeh 589-593, 595, 599, 687
Kashmir 143, 144, 353, 416, 453, 456, 459- 461, 466, 470-472, 474, 479, 482, 483, 786
Kassim, Abdul 364-367, 419, 446
Katanga 148, 149, 560, 587-599, 627
Kaunda, Kenneth 574, 599, 609, 634-637, 639, 640, 650, 669, 700
Kawawa, 618, 620
Kayibanda, Gregoire 701, 702
Kazahstan 56
Keita, Modibo 574, 684, 686
Kemal,Mustafa251
Kennedy, John F. 30
Kennedy, Robert31
Kenya 173, 174, 182, 225, 438, 440, 603, 607, 608, 609, 614-616, 618-623, 633, 690, 699
Kenyatta, Jomo 561, 598, 619-621, 624, 665, 690
Kerekou, Matthieu 573, 574
Khaled, rege al Arabiei Saudite 431, 444
Khatim Khalifa 605
Khomeini, Ayatollah Ruhollah 346, 412-416, 418,428,435,446,448,522
451
Kikuyu 619
Kim Dae Jung 525
KimilSung 110,524,526
Kim Young Sam 525
Kiribati 192
Kirov, Serghei 26
Kishi, Nobusuke 89, 90, 93
Kissinger, Henry 62, 123, 378, 379, 380, 382, 388,498,641,642
Kittikachron, Thanom 512
Kiwanuka, Benedikto 617
Klaus, Vaclav 299
Khmerii roşii 498
Koffigoh, Joseph Koukou 573
Kohl, Helmut 50, 214, 239, 297
Koirala 467, 468
Kolongba, Andre 576
Kong Le, căpitan 490
Konoye, Fumimaro 97
Kostov, Traicio 274, 276
Kotelawala, John 528
Kountche, Seyni 555, 575
Kovacs, Bela 272, 278, 279
Kpormakpor, David 568
Kravciuk, Leonid 74, 75
Krenz, Egon 297
Kruger, Stephanus 651
Kucima, Leonid 75
Kumaratunga, Chandriga 531
Kuomintang 99, 102, 103, 106, 107, 108, 115, 117, 122, 127, 134,463,505
Kurzi 156-158, 253, 254, 415, 416, 420, 427, 445-447
Kuweit 59, 152-155, 397-399, 417, 419, 422- 425, 427, 428, 440-442, 555
Kwasniewski, Alexander 295
Kwilu 597
Ky, Ngyuen Cao 494, 496
Ladakh 459, 460-462, 465, 466, 469, 471
LAFTA746
Lamizana. Sangoule 555
Lamont, Normau 244
Laos 30. 148, 466, 484, 485, 487, 489, 490, 498.503,512,513,540
Laportc, Pierre714
Lattre, de. general 486
Laurel. Salvador 515
Le Duc Tho 388
Lebowa 708
Lee Kuan Yew 506, 507, 666
Lekhanya, Justine 707
Lemus, Jose Măria 762
Lemn, Vladimir Ilici 247, 270, 684
Lennox-Boyd, Alan 632
Lesage, Jean713
Lesotho 705, 706
Lesseps, Ferdinand de 357
Letonia 73
Levesque, Jean 715
Levingston, Roberto 737
Levy, David 397
Lewanika 627
Li Mi 532
LiPeng 132, 134
452
Liaqat Aii Khan 458, 460
Liban 141, 144, 250, 340, 363-365, 368-370, 373, 377, 380, 383-386, 389-394, 396, 398, 399, 417, 428,
539, 786
Liberia 169, 172, 538, 565-568, 664, 787
Libia 49, 150, 151, 169, 181, 186, 365, 377, 381, 387, 398, 426, 441, 442, 449, 522, 539, 549, 550-556,
574, 605, 606, 689, 694
Liga Arabă 153, 350, 356, 359, 405, 428
Liga Naţiunilor 140, 141, 144, 145, 323
Liman, Hilla 572
LinBiao 130, 131
Lituania 73, 74, 222
Liu Shaoqi 128
Llarazabal, Wolfang 745
Lloyd, Selwin 334, 357, 360
Lobengula, Matambele 621, 629
Lockheed 93
Lon Noi 497, 498
Lonardi, Eduardo 737
Longoval, Sânt Harchand Simon 477
Lopez, Alfonso 747
Loussaba, Pascal 576
Louw, Eric 659
Luang Prabang 484
Luca,Vasile281
Lukanov, Andrei 300
Lukaşenko, Alexandr 76
Lule, Yusufu 625
Lumumba, Patrice 173, 571, 589-595, 597, 683, 684, 686, 694, 697, 700
Lundula, Victor 590, 591
Lurdes Pintassilgo, Măria de 266
Luthuli, Albert 655
Luxemburg 65, 199, 222, 235, 236, 270, 272
Luxemburg, Roşa 270
Lyautey, 541
MacArthur, Douglas 86-88, 111, 113, 114, 116
Macedonia 159, 262, 274, 787
Machado, Gerardo 769
Machar, Riak 607
Machel, Samora 647, 649, 650, 693
MacLeod, Ian 618, 633, 634
Macmillan, Harold 38, 333-335, 362. 618. 633. 634
Madagascar 484, 543, 562, 564, 693, 699, 703- 705
Madrid Hurtado, Miguel de la 756
Madura 509
Maghreb 540, 550
Magloire, Paul 781
Mahendra, rege al Nepalului 468
Major, John 220, 243, 329, 330
Makarezos, Nikolaos 257. 259
Makarios al III-lea, arhiepiscop 331
Malan. D.F. 653. 654. 656, 657, 659, 705
Matawi 173. 586. 635, 650, 665
Mrfaya 92. 167. 168, 495, 503, 505-508, 511,
514.516.647
Malaysia 92, 178, 492, 500, 504-508, 511,
514-517.
Maldjve. insule
Malecela. John 624
Mafcokov. G.M. 22-24, 26, 27, 117, 119
453
Makter. Pal 280
Mali 173, 554, 564, 574, 584, 684, 685, 686,
699
Malik, J.A. 114
Malinovski, Rodion, mareşal 27, 28
Malloum, Felix 553
Malta 49, 222, 240, 245, 361, 449
Mancham, James 704
Mandela, Nelson 655, 656, 674, 677-682
Mangana, Alvaro 762
Mangope, Lucas 681, 708
Maniu, Iuliu 273
Manley, Norman 777, 779-781
Mansholt, Sicco 235
Mao Zedong 99, 102, 130, 168, 714
Marcos, Ferdinand 514
Marea Britanie 12, 14, 22, 24, 34, 41, 49-61, 64, 85, 90, 91, 95, 103, 105, 106, 126, 134-136, 139, 140,
145, 150, 151, 163, 164, 176, 192, 194, 199-203, 205, 207, 208, 216-236, 238, 239, 242, 243, 256, 265, 294,
311, 317, 319, 326-337, 340, 341, 343-345, 348-352, 354-357, 359-363, 373, 376, 381, 398, 405, 406, 408, 410,
415, 422, 423, 429, 436-438, 441-444, 448, 452, 453, 457-459, 463, 467, 470-472, 484, 489, 492, 502, 503,
506-508, 516, 518, 528, 530, 531, 538, 547, 552, 562, 578, 587, 593, 594, 596, 597, 603, 604, 608, 609, 614-
617, 618, 619, 625, 633, 634, 637-639, 642, 643, 646, 651, 652, 658-669, 687, 688, 695, 697, 700, 704, 705,
710, 711,715, 722, 723, 738-742, 777-779, 784
Margai, Albert 567
Maroc 172-174, 422, 426, 435, 539-542, 547- 549,551,562,599,696
MarshaJl, George C. 107
Marshall, insule 193
Martin, Joseph W. 114
Martola, A.E. 336
Masaryk, Jan 272
Mashona 627, 629
Masire, Quetumile 706
Massemba-Debat, Alphonse 576, 694
Matabele 627, 629
Matanzima, Kaiser 658
Mau Mau 619
Maung Maung 534
Mauritania 172, 173, 548- 551, 554, 564, 566
Mauritius 404, 666, 672, 699, 704, 705
Mazowiecki, Tadeusz 294, 295, 296
McCarthy, Eugene 20
McCloy 36
McMahon 467, 480
McNamara, Robert 31
Meciar, Vladimir 299
Meciar, Vladimir 299
Medici, Garrastazu Emilio 732
Meir, Golda 382
Mejia Victores, Oscar 761
Menderes, Adnan 251, 335, 336, 365
Menem, Carlos 741
Menzies, Robert 359
MERCOSUR 729
Mesic, Stipe 310
Metaxas, general 255
Mexic 38, 189, 412, 722, 724, 725, 754-759, 765, 769, 775
Meza Tejada, Luis Garcia 752
Midway 106
Miglio, Gianfranco 249
454
Miki, Takeo 93
Mikolayczyk, Stanislaw 271
Mikoian, Anastas 25, 26, 771
Miloşevici, Slobodan 307-310, 313, 314, 316-321
Minh, Duong Van 206, 484, 486-489, 491, 470-472, 484, 494, 498
Mintoff, Dom 49
Mirghani, Aii el- 601
Miro Cardona, Jose 771
Mirza, Iskander 459
Mitsotakis, Constantin 262
Mitterand, Francois 50, 211, 214-216, 554
Miyazawa, Kiichi 96
Mkapa, Ben 624
Mladenov, Petar 300
Mlădiei, Radko 313, 314, 320
Mobutu, Joseph 591
Modrow, Hans 297
Moi, Daniel, Arap 621
Mokhehle, Ntsu 707
Moldova 73, 76, 78, 269
Mollet, Guy 355, 360, 373, 543, 563
Molotov, V. 23, 25, 27, 278
Molyneaux, James 328, 333, 334
Momoh, Joseph 567
Mondlane, Eduardo 647
Monge, Alberto 766
Mongolia 526
Monnet, Jean 203
Monrovia 173
Monteiro Antonio Mascarenbas 565
Moro, Aldo 246
Morrison, Herbert 344 .
Moshoeshoe al Il-lea, rege 706
Moumie, Felix 700
Mountbatten, lord 453, 456, 503
Mozambic 96, 173, 538, 635, 636, 639, 642, 644, 645, 647, 649, 665, 667, 669, 692, 693, 703, 704, 786
Mswati al II lea 707
Mubarak Hosni 151, 390, 396, 398, 422, 426, 555, 607
Mudge, Dirk 668
Mugabe, Robert 641-645, 699
Muhammad Ahmad Abdullah 601, 689
Muhammad ben Arafa 542
Muhammad al V-lea ben Yusuf, sultan al Marocului 540, 541
Muhammad, Ali Mahdi 612
Muhammad, Ghulam 459
Mujibur Rahman 473, 474
Mulder, Connie 670
Mulele, Pierre 597, 599, 700
Nemeth, Miklos 295
Mulroney, Brian 714
Muluzu, Bakili 636
Munongo, Godefroid 591, 596, 597
Muntenegru 268, 315, 316, 323, 324
Muraviev, M. 103
Musaddiq, Muhammad 407
Musavi. Atlas 399
Muscat 439,440,615
Nguema, Macias 565, 625
Muscvcoi, Yoweri 625
455
Mussohni. Benito 10, 240, 349
Muzorewa. Abel 640, 642, 643
Mwinyi, Ai Hassan 623, 624
Myanmar 513. 534
Nabijev, Rakhmon 528
NAFTA 178, 715, 756
Nagy, Ferenc 272
Nagy, Imre 26, 279, 295
Nahas, Mustafa al- 350
Najibullah, Muhammad 523
Nakasone, Yasushiro 93, 94 423
Namibia 641, 664, 667-669, 673, 676, 692, 787
Nasser, Gamal Abdel 26, 166, 170, 250, 275, 333, 348, 349, 351-359, 363-368, 370, 374-377, 390, 434,
437-439, 446, 448, 544, 550, 570, 571, 605, 623, 688, 771, 775.
Natal 651
NATO 19-22, 24, 25, 27, 33, 35, 39, 46, 49, 51-58, 60-62, 64, 65, 143, 151, 163, 166, 180, 200-202, 224,
231, 233, 234, 245, 247, 250, 255, 257, 260, 263, 265, 267, 277, 287, 298, 317-320, 332, 336, 351, 396, 491,
659, 667, 689, 710
Natusch Busch, Alberto 752
Navarre, general 488
Nazimuddin, Khwaja 458
Ndadye, Melchior 702
Ne Win 532-534
Nedelin, maresal 28
Neguib, Muhammad 349
Nehru, J. 113, 164, 166, 168, 170, 275, 352, 453, 456-458, 460, 461, 464-470, 472, 473, 509
Nemeth, Miklos 295
Nepal 461-463, 465, 468, 478
Neto, Agostinho 648, 649, 694, 695
Neves, Tancredo 734
Nevinson, H.W. 646
Ngala, Roland 620
Ngo Dinh Diem 486, 493
Ngoro, Clement 605
Ngouabi, Marien 576, 599
Nguema, Macias 565, 625
Nguyen Duy Trinh 496
Nguyen Khanh 494
Ngwane 708
Nhu, Ngo Dinh 494
Nicaragua 47, 50, 58, 59, 152, 722-724, 747, 755, 759-768, 771, 772
Nidal, Abu 449
Nigazov, Saparmurad 527
Niger 173, 553-555, 574-576, 588
Nigeria 38, 92, 172, 182, 381, 433, 555, 558, 562, 565, 567, 568, 573, 575, 577-583, 607, 686, 687, 694,
697, 734, 755
Nimeiri, Gaafar Muhammad 554, 605, 606, 624
Nimitz, Chester 460
Nixon, Richard M. 27, 45, 60, 62, 91-93, 123, 124, 133, 377, 382, 464, 497-499, 516, 688,711,726
Njonjo, Charles 621
Nkomo, Joshua 631, 635, 639, 640, 642-645, 699
Nkrumah, Kwame 561
NORAD710
Noriega Morena, Manuel 768
North. Oliver 59
Norvegia 28, 50, 186, 226, 240, 695
Nosavan, general 490
Nosek, V. 272
Noua Caledonie 192
456
Noua Zeelandă 90, 116, 168, 192, 225, 361, 492, 516, 666
Novotny, Antonin 282, 283, 284
NPT 42
Nujoma, Sam 669
Nunn, Sam 782
Nuries-Said 121,350,364
Nyasaland 616, 627, 629, 630, 632, 635, 637
Nyerere, Julius 188, 561, 618, 620, 623-625, 690, 700
OAPEC 380
OAS 545, 546, 679
OAU 550
Obasanjo, Olesugun 579
Obeid, Abdul Karim 449
Obote, Milton 617, 620, 624, 625
OCAM 564
Oceania 189
Oceanul Indian 373, 431, 436, 440, 521, 614, 666, 690, 691
Ochab, Edward 278
Odinga. Oginga619
Odria. Manuel 729
OECD61.90
OEP 379, 380, 382, 522
Ohira, Masayoshi 93
Ojukwu, Odumegwu 578, 687
Okello, Basilio 625
Okello, John 623
Okello, Tito 625
Olanda 50, 92, 144, 148, 186, 199, 221, 222, 319, 381, 480, 509, 511, 695, 711, 785
Oleksi,Josef295
Oman 404, 439, 440, 444
Ommar, Acheikh Ibn 554
Onganîa, Juan 737
Onn, Dato Hussein 508
OPEC 66, 181, 183, 184, 186, 187, 380, 381, 417,420,580,581,746,755
Ortega, Daniel 58, 761
OSCE 64
Osobka-Morawski, Edward 271
Ouko, Robert 622
Ould Taya, Masouiya 551
Ovando Candia, Alfredo 752
Owen, David 305, 311, 460, 642
Ozal, Turgut 527
Ozawa, Ichiro 97
Pactul Andin 729
Pactul de la Bagdad 333, 353-355, 365, 373, 376, 410
PAFMECA 173
Paisley, Ian 326, 328-330
Pakistan 28, 144, 354, 422, 448, 453, 454, 459-461, 466, 470-472, 478-483, 492, 512,518, 521-523, 527,
530, 549, 609, 733, 786
Pakistanul de est 458, 459, 468, 473, 474, 479
Palestina 143, 144, 167, 331, 343-348, 350, 351, 354, 368, 372, 380, 384, 385, 400, 441, 444, 787
Panama 58, 152, 716, 723, 724, 728, 730, 759, 765, 767, 768, 771
Panch Shila l75,461,464,465
Panici, Milan 313
Panomiong, Nai Pridi 512
Papagos, Alexander 255
Papandreou, Andreas 256, 261
Paraguay 632, 729, 730, 733, 735
Pastora, Eden 764
457
Patasse, Andre-Felix 576
Patel, Vallabhai 456
Pathet Lao 489, 490, 498
Pătrăşcanu, Lucreţiu 273
Pattakos, Stylianos 257
Patten, Cristhoper 136
Patterson, PJ. 779
Pauker, Ana 281
Pavelic, Ante 308
Paz Estenssoro, Victor 751
Pearce, lord 639
Pearl Harbor 3, 102, 104, 106, 503, 725
Pearson, Lester361, 713
Pelt, Adrian 552
Pemba 623
PengDehuai 120, 129, 130
Peng Zhen 129
Peralta, Enrique 760
Pereda Asbun, Juan 752
Pereira, Aristide 565
Peres, Shimon 402
Perez de Cuellar, Javier 338, 424, 551, 751
Peron, Juan Domingo 729, 735, 736, 737, 738
Peru 188, 294, 726, 728, 729, 731, 741, 742, 745, 748-753, 774, 776
Pescadore 103, 106, 115, 116
Petkov, Nicola 273, 692
Pflimlin, Pierre 544
Pieck, Wilhelm 21
Pindling, Lynden 783
Pineau, Christian 356, 360
Pinilla, Gustavo Rojas 729, 746
Pinochet Ugarte, Augusto 744
Put, William218
Pius XII, papa 246
Planul Marshall 2, 14, 20, 179, 198, 203, 205, 206,211,216,250,272,276
Plastiras, general 332
Pleven, Rene 16, 201, 202
Poher. Alain211
Poindexter, John 59
Pol Pot 498, 781
Polisario 549-551
Polonia 4, 9, 13, 15, 24-26, 35, 38, 47, 51, 63, 64, 74, 80, 110, 118, 212, 213, 222, 269-271, 276-280,
282-284, 289-296, 298, 299, 302, 594
Pompidou, Georges 210, 211, 214, 233, 546
Popieiuszko, Jerzy 291
Popov, Dimitri 300
Portugalia 48, 65, 134, 222, 229, 238, 241, 245, 261, 263, 265, 266, 458, 535, 565, 587, 639, 640, 645-
648, 719, 722
Poszgay, Imre 295
Potekhin, LI. 683, 686
Powell, Colin 782
Prado, Manuel 748
Premadasa, Ramasinghe 530
Preval, Rene 783
Puerto Rico 723
Pym. Francis 741
Qatar 440, 443, 444
Qavam es-Sultanech 352, 404
Quadros, Jânio 732
458
Qwagwa 708
Rabbani. Burhanuddin 523
Rabin. Yitzhak 382, 387, 397, 399-403, 449
Rabuka, Siliveni 193
Radcliffe, Cyril 334, 456
Rafsanjani, Aii Akbar Hashemi 418, 428, 607
Rajk, Laszlo 275, 276
Rakosi, Matyas 279
Rallis, Ghiorghios 258
Ramadier, Paul 206
Ramanantsava, Gabriel 703
Ramos, Fidel 515
Rannarith, prinţ 501
Rao, Narashima 479
Rapacki, Adam 35, 38
Ras, al-Khaimar 444
Ratsimandrava, Richard 703
Ratsiraka, Didier 703
Rau, Benegal 113
Ravele, Frank 708
Ravony, Francisque 703
Rawlings, Jerry 568
Razak, Tun Abdul 507
Războiul din Golf 156, 250, 253, 254, 396, 398, 399, 418, 428, 447, 525, 554
Războiul Rece 2, 9, 19, 20, 25, 32, 39, 42, 54, 60, 78, 88, 89, 96, 154, 155, 163, 165-167, 169, 170, 198,
200, 205, 206, 263, 267, 351, 353, 365, 420, 458, 509, 570. 598, 614, 713
Războiul Stelelor 53
Razmara, Aii 407
Reagan, Ronald 47, 49-51, 53-56, 58-60, 65-67, 94, 95, 98, 133, 151, 152, 389, 390, 392, 395, 417, 515,
523, 524, 554, 648, 668, 670, 674, 741, 747, 761, 762, 764-767, 780
RENAMO 635, 644, 649, 650, 674, 704
Rene Albert 693, 704
Republica Arabă Unită 148, 437, 469
Republica Democrată Germană 18, 21
Republica Dominicană 722, 723, 726, 771, 777,781,783
Republica Federală Germania 348
Republica Malgaşă 665, 703, 705
Republica Slovacă 222
Reuter 17
Revoluţia Culturală 130, 131, 499, 699, 701
Reynolds, Albert 329
Reynoso, Abimael Guzman 750
RezaPahlavi, şah 251, 404
Rhodes, Cecil 372, 627, 629, 634, 651, 652
Rhodesia 173, 225, 538, 560, 580, 595-597, 614, 616, 623, 627, 629-643, 665, 669, 692, 706
Ridgway, general 488
Rios Montt, Efrain 761
Rivera, Julio 762
Roberto, Holden 647,694
Robinson, Robbie 780
Rocard, Michel 215
Rogers, William 124, 374
Roh Tae Woo 525
Rokossovski, Konstanty 26, 276, 277, 278, 279
Roldos Aquilera, Jaime 752
România 4, 13, 25, 76, 133, 211, 212, 222, 262, 269, 270, 273, 274, 276, 278, 280, 281, 284, 286-289,
293, 296, 300, 301, 303, 694
Romanov, Alexandr 687
Roosevelt, Franklin D. 4, 342, 540, 724, 726, 727
459
Roosevelt, Theodor 724
Rosebery, lord 615
Romero, Carlos Humberto 762
RUC 325
Ruhe, Volker 64
Ruiz, Samuel 757
Rusia 11, 56, 64-66, 73-79, 81-84, 94, 103, 109, 111, 203, 247, 251, 254, 268, 269, 295, 300, 311, 318,
319, 322, 399, 452, 525-527, 683, 722
Rusk. Dean 123, 772
Ruţkoi. Alexandr 79, 80
Rwanda 173, 600, 626, 700-703, 786, 787
Ryuku, insule 88
Sabah 506-508, 514, 516
Sabry, Aii 688
SACEUR 202
Sadat, Anwar 151, 186, 375, 377-380, 382, 386-388, 390, 395, 434, 436, 448, 550,688
SADCC 672
Sadiq al 606
Said paşa 357
Saiqa, Al- 380
Saladin 445 "
Salan, general 495, 545, 546
Salinas de Gortari, Carlos 756
Saloth Sar 498
SALT 43-46, 50, 52, 286
Sam Yu 534
Samoa de Vest 192
Samson, Nikos 337
Sanchez de Lozada, Gonzalo 752
Sandinişti 764-767
Sandino, Augusto Cesar 763
Sandys, Duncan 336
Sangster, Donald 778
Sankara, Thomas 574
Santer, Jean 244
Santos, Jose Eduardo dos 648
Sanusi, Muhammad Inusi as- 552
Sarawak 148, 505-507
Sarit, Thanarat 512
Sarney, Jose 734
Saro-Wiwa 583
Sarrano, Jorge Elias 761
Sassou-Nguesso, Denis 576
Sato, Eisaku 90, 93
Saud, rege al Arabiei Saudite 364, 367, 434, 443
Savanhu, Joseph 631
Savimbi, Jonas 648, 649, 694
Sawyer, Amos 568
Scalfaro, Oscar 250
Scheel,Walter212
Schmidt, Helmut 66, 213, 214, 238
Schryver, August de 589
Schuman, Robert 16, 207, 226, 540
Scoţia 449
Scott, Michael 663
SDI 53, 55, 56
Seaga, Edward 778
SEATO 21, 90, 114, 115, 169, 355, 472, 492,
506,512
460
Sebe, Lennox 708
Sein Lwin 534
Selassie, Haile 607, 610, 611, 621, 691, 692
Senanayake, D. 528
Senegal 173, 551, 554, 555, 562, 564-567, 574. 599
Senghor, Leopold 565
Serbia 262, 268, 274, 296, 307-309, 311, 313-317, 321-324
Seselj,Vojislav313, 317, 321
Seybou, Aii 575
Seychelles, insule 333, 334, 693, 704, 705
Sforza, conte 245
Shagari, Alhaji Shehu 579
Shamir, Yitzak 394, 395, 397, 403
SHAPE 201
Sharif, Nawaz 482
Sharon, Ariei 348, 397
Shastri, Lai Bahadur 470-473
Shearer, Hugh 778
Shehab, Fuad 365
Shehu, Mehmet 324
Shekhar, Chandra 478
Shermake, Abdurashid 609, 611
Shigemitsu, Mamoru 89
Shishakli, Adib 349, 354
Shona 644
Staonekan, Ernest 583
Shuqeiri, Ahmed 366
Sierra Leone 565-568, 573, 694
Sihanuk, Norodom 487,497
Sik. Ota 283
Sikkim 461, 462, 465, 467, 475
Silva. Costa e 732
Singapore 223, 440, 442, 503, 505-508, 511, 515-517,530,624,666
Singh. Hari 460
Singh. Zail 477
Şina 141, 144, 151, 340, 347, 349, 350, 354, 356, 363, 364, 367-370, 374, 375, 377, 380. 382, 383, 385,
386, 389, 390, 392-394. 397-400, 402, 403, 414, 416, 420-422, 424, 431, 434, 445, 446, 448, 522, 539, 553,
605, 623, 684
Sisulu, Walter 655, 656, 677
Sithole, Ndabaningi 639, 642, 643
Slansky, Rudolf 276
Slovenia 222, 268, 296, 307, 310-313, 315
Smith, Ian 637-643, 665
Smuts, Jan 653, 654, 663 -
Soames, Christopher 233
Soares, Mario 265, 266
Sobhuza al Il-lea, şef al Swazilandului 707
Sobukwe, Robert 655
Soglo, Nicephore 574
Sohn. Louis 37
Soilih. Ah 693, 704
Sokoto 578, 582
Solod, Daniel 684, 685
Solodovnikov, V.G. 686, 692
Solomon, insule 192
Somalia 157, 158, 172, 174, 552, 605, 608, 609-614, 689-691, 696, 786, 787
Somoza Garcia, Anastasio 763
Somoza, Anastasio 724
Son Sann 500
461
Songgram, Pibul 512
Sotelo, Leopoldo Calvo 264
Souphanouvong 489
Souvannaphouma 489, 490
Spania 45, 65, 105, 142, 222, 229, 238, 241, 261, 263-266, 318, 324, 330, 437, 539, 548, 549, 557, 565,
646, 719, 722, 723, 735, 737, 768
Spinola, Antonio de 265
Spring, Dick 329
Sri Lanka 469, 477, 478, 528-530, 704
Srimuang, Chamlon 513
Stalin, Iosif 2, 4, 5, 9-12, 20, 22-27, 73, 81, 104, 105, 108, 113, 114, 117-119, 122, 139, 164, 169, 267,
269-279, 289, 292, 293, 300, 302, 304, 322, 346, 405, 465, 683, 686, 688, 698
Stanley, H.M. 587
Statele Unite ale Americii 2, 4, 9-14, 16, 19-21, 25, 27-36, 39, 44-49, 51-56, 58-62, 64-67, 69, 70, 75, 83,
85, 87-89, 91-93, 95-98, 104-108, 110, 113-117, 119, 121-127, 133, 137, 140, 142, 145, 148-150, 152, 154-161,
163-166, 168, 169, 176-178, 188, 192, 193, 198-200, 202, 205, 206, 208, 209, 212, 218, 224, 225, 230-232, 234,
235, 237, 238, 245, 246, 250, 252-256, 259, 260, 263, 288, 292, 294, 311, 313, 317-321, 323, 324, 336, 341-
343,346-348, 352, 355-357, 361, 363, 374, 377-379, 382, 387-389, 395-399, 405, 409, 412-414, 417, 418, 420,
421, 423-431, 434, 436, 439, 442, 446, 449, 461, 466, 469, 471-473, 475, 478, 480, 482, 488, 490-498, 500,
502, 509, 513-516, 521, 523-526, 533, 540, 547, 549, 552, 554, 555, 561, 564, 568, 582, 583, 593-595, 604,
606, 610, 612, 613, 622, 632, 640-642, 646, 648, 660-664, 668-670, 673, 676, 678, 687, 690-692, 694, 695, 697,
698, 704, 705, 710, 711, 713, 715, 721-727, 734, 738, 740, 743, 747-750, 752, 754, 756-759, 762-768, 771, 772,
774, 776, 779-784
Stevens, Siaka 567, 694
Stevenson, Adlai 31
Stilwell, Joseph 107
Stoltenberg, Thorvald 311
Strasser, Valentin 567
Strijdom, J.G. 654, 657, 659
Stroessner, Alfredo 730
Suarez, Adolfo 264
Sudan 169, 357, 375, 428, 441, 448, 539, 548, 553-555, 563, 564, 601, 603-605, 607, 614, 615, 624, 625,
684, 689, 690
Suedia 38, 74, 170, 186, 222, 226, 240, 244, 336, 677, 695
Suharto, T.N.J. 512
Sukarno, Ahmed 168, 493, 506, 509, 511, 512, 516, 775
Sumatra 509
Sun Yat-sen 99
Surinam 784, 785
Suzuki, Zenko 93
Svoboda, Jan 282
SWAPO 664, 667-669, 692
Swaziland 661, 665
Szakasits, Arpad 273
Şevarnadze, Eduard 72, 76, 81, 94 Siiţi 383, 447
Taft. WilliamH. 711
Taiwan 88, 92, 99, 111, 115, 121, 133, 160, 169, 174, 513, 530, 532, 573, 669, 701
Takako Doi 94
Takeshita, Noboru 93
Talabani, Jalal 447
Tambo, Oliver 677
Tanaka, Kakuei 93
Tandom, Purshottandas 456
Tanganyika 173, 609, 615, 616, 618, 620-623, 629, 699, 700
Tanzania 182, 578, 614, 622-624, 639, 650, 672, 690, 700-702
Taraki, Nur Muhammad 519, 521
Taruc, Luis514
Taylor, Charles 567, 568
Taylor, Maxwell 495
462
Tekere, Edgar 644
Tembo, John 636
Templer, Gerald 505
Terre-Blanche, Eugene 680
Thailanda 92, 168, 169, 436, 487, 489, 490, 492, 499, 501, 512, 513, 515-517, 532, 786
Thant, U 32, 370, 371, 471, 596, 597
Thatcher, Margaret 50, 51, 94, 95, 133, 135, 214, 215, 218-221, 237-239, 243, 327, 328, 398, 422, 464,
643, 674, 741
Thieu, Ngyuen Van 494, 496, 497, 498
Thimayya, general 336
Tibet 133, 452, 461-467
Tildy, Zoltan 272, 273, 279
Timor 505, 534
Tinsulanonda, Prem 513
Tito, Iosif Broz, mareşal 689, 773, 775
Todd, Garfield 631
Togliatti, Palmiro 10, 247
Togo 148, 172, 173, 562, 564, 572, 573, 584, 599
Togoland 562
Togolandul britanic 565
Tojo, Hideki 106
Tombalbaye, Francois 553, 555
Tomic, Radomiro 743
Tonga 192
Tonkin 495
Toro 616
Torrelio Villa, Celso 752
Torres, Juan 752
Torrijos Herrera, Omar 767
Toure, Sekou 563-565, 683, 684-686, 694, 699
Transilvania 269, 301,345
Transkei 658, 707, 708
Transvaal 627, 651, 652, 655, 658, 670, 678
Traore, Moussa 574
Travancore 453
Treumicht, Andreas 672
Tnbhuvana, rege al Nepalului 467
Trinidad şi Tobago 778-780
Troţki, L. 270
Trovoada, Miguel 565
Trudeau, Pierre 713-715
Trujillo, Rafael 726, 727, 783
Truman, Harry S. 10-14, 16, 20, 88. 111, 113-116, 141, 198, 199, 206, 250, 342, 344-346, 365, 408, 713,
759
Truong Chinh 493
Tshekedi Khama 706
Tshiseki, Etienne 600
Tsirinana, Philibert 703
Tudjman, Franjo 309, 313, 318, 319
Tunisia 172, 173, 380, 396, 426, 449, 484, 539-542, 544-546, 550-553
Tunku Abdul Rahman 507, 508
Turabi, Hassan al- 607
Turbay Ayala, Julio Cesar 747
Turcia 14, 19, 30, 32, 61, 77, 156, 168, 180, 198, 201, 222, 224, 226, 240, 250-255, 258-260, 262, 263,
286, 299, 300, 323, 324, 331-338, 350-352, 354, 364, 365, 412, 442, 444-447, 452, 527, 531
Turkes, Alparslan 251
Turkmenistan 465, 527
Tuvalu 192
U Nu 532
463
Ubangi-Shari 564
Ucraina 5, 56, 57, 72-75, 296
UDEAC 583
Uganda 173, 182, 357, 449, 554, 603, 605, 614-617, 620-626, 690, 699, 701, 702, 787
Ulbricht, Walter 30
UMNO 507
Ungaria 4, 13, 24-26, 28, 35, 40, 64, 73, 118, 128, 148, 169, 213, 222, 269, 270, 272-280. 282, 283, 289,
292, 295, 296, 298, 299, 303, 315, 458
Uniunea Africii de Sud 652
Uniunea Europeană 65, 83, 221, 241, 517
Urbanek, Karel 298
Urrutia Lleo, Manuel 771
URSS 2-5. 9-16, 18, 21, 22, 24-27, 30-36, 39, 44, 45, 47-56, 58, 61, 63, 64, 69-74, 76-78, 81, 85, 88, 89,
94, 95, 99, 104, 106-109, 117, 119-127, 129-133, 137, 139, 141, 142, 144, 145, 148-150, 152, 154, 163-166,
168-171, 206, 212, 213, 223, 255, 269-286, 288, 301, 302, 324, 340, 356, 359, 363-365, 372-374, 376-379, 382,
384, 387, 397, 404, 410, 413, 414, 415, 418, 422, 425, 435, 439, 442, 446, 461, 465, 466, 469, 471-473, 475,
478-480, 489, 491-493, 499, 500, 508, 511, 517-519, 521-523,530, 547, 555, 578, 584, 591, 609-611, 667, 670,
676, 677 732, 760, 765, 767
Uruguay 727, 729, 730, 733, 735
Uzbekistan 527
Vance,Cyrus 159, 305,311
Vandenberg, Arthur H. 199
Vanuatu 192
Vargas Llosa, Mario 751
Vatican 247, 753, 782
Velebit, Vladimir 275
Venda 708
Venetiaan, Ronald 785
Venezuela 245, 725, 728, 729, 731, 745, 746, 765,771,774,784
Ver,Fabian514
Verwoerd, H.F. 654, 659, 665, 672
Videla, Jorge Rafael 738
Videnov, Jan 300
Vietcong 39, 496
Vietnam 3, 32, 39, 40, 60, 65, 66, 87, 90, 92, 95, 123, 124, 159, 168, 180, 186, 210, 217, 355, 424, 484-
486, 489, 491-503, 512-514, 516, 517, 524, 533, 540, 661, 698,710
Vietnamul de Nord 490, 494-498, 500, 517
Vietnamul de Sud 116, 466, 490, 491, 493, 495-498, 500
Viljoen, general 680
Viola, Roberto Eduardo 738
Volta 173, 174, 555, 563, 564, 570, 574
Voroşilov, Kliment 27, 492
Vorster, B J. 639-641, 647, 654, 665. 666. 668-670, 672
Wakif, Abdul 624
Waldheim, Kurt 379, 423
Walesa, Lech 80, 290, 291. 294. 295
Wavell, lord 453
Wedemeyer, Abert C. 107
Weimar, republica de la 207
Weizmann, Ezer 346, 383, 389
Welensky, Roy 589, 597, 630, 631, 633, 634
Werner, Gustav 238
WEU 64, 65, 202
Whitehead, Edgar 633
Williams, Eric 778, 780
Wilson, Harold 217, 232, 233, 472, 639
Wilson, Woodrow 323
Wossen, Asfa 608
WTO 84, 178
464
Wu Xiuquan 113
Wysczynski, cardinal 290
Xoxe, Koci 276, 323
Yahya Khan 473
Yahya, imam 436
Yalou, Fulbert 576
Ydigoras Fuentes, Miguel 760
Yemen 148, 350, 363, 364, 366-368, 370, 372, 376, 398, 424, 426, 434, 436-439, 522, 605, 688, 690,
691, 694,787
Yemenul de Sud 398, 522, 690, 694
Yoshida, Shigeru 88, 89
Yosuke, Matsuoka 106
Young, Andrew 642
Younghusband, Francis 463
Zafy, Albert 703
Zaharov, Alexei 690
Zahedi, general 409
Zahir, Muhammad 519
Zaim, Husni 347, 349, 354
Zair 549, 576, 587, 599, 600, 625, 639, 648, 672, 694, 702, 703
Zambia 173, 574, 578, 635, 636, 639, 642, 643, 650, 674, 686, 692, 700
Zanzibar 126, 173, 614, 615, 622, 623, 624, 700
Zbiri, Tahar 547
Zedillo Ponce de Leon, Ernesto 758
Zeller, general 545
Zenawi, Meles 613
Zeroual, Lamine 548
Zhao Ziyang 701
Zhou Enlai 109, 124, 130, 131, 169, 280, 366, 464, 466, 468, 489, 497, 509, 532, 688, 699-701
Zia, Khaleda 475, 478, 480, 481, 521
Zimbabwe 542, 642-1644, 650, 674, 699, 707, 708
Ziuganov, E.A. 83
Zogu, Ahmet 323
Zorin, Valerian 36
Zujovici, Sreten 274
Zulfikar Aii Bhutto 474, 479
Zulu 651, 671, 678, 679, 681, 708
Zwelithini, Goodwill 708
465

Calvocoressi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calvocoressi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

PARTEA A DOUA EUROPA

PARTEA A PATRA ASIA

Politica mondială după 1945 vii

PARTEA A CINCEA AFRICA

PARTEA A ŞASEA AMERICA

XII Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 xiii

XIV Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 xv

RĂZBOIUL RECE: PRIMA ETAPĂ

Politica mondială după 1945 3

Politica mondială după 1945 5

Politica mondială după 1945 9

Politica mondială după 1945 11

Politica mondială după 1945 11

TRIUMFUL LUI MAO

Politica mondială după 1945 127

162 Peter Calvocoressi

A. STATE FOARTE MICI

192 Peter Calvocoressi

228 Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 257

7. EUROPA CENTRALĂ SI RĂSĂRITEANĂ

* Eroare. Este de fapt vorba despre sudul Dobrogei. [nota trad.]

Politica mondială după 1945 271

DEZAGRAGAREA UNUI STAT: SÂRBI, CROAŢI ŞI SLOVENI

Politica mondială după 1945 313

Politica mondială după 1945 317

Dail Eireann - Camera Deputaţilor în Republica Irlandeză, [nota trad.]

330 Peter Calvocoressi

9. ARABII SI ISRAELUL ÎN RĂZBOIUL SUEZULUI

Politica mondială după 1945 345

346 Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 351

IRAK: PACTUL DE LA BAGDAD

10. DE LA RĂZBOIUL SUEZULUI LA MOARTEA LUI NASSER

DECLINUL LUI NASSER

1967: A TREIA RUNDĂ

MOARTEA LUI NASSER

11. Focus PE LIBAN

RĂZBOIUL DIN 1973

RĂZBOI CIVIL ÎN LIBAN

SADAT ÎN IERUSALIM: CÂMP DAVID

INVADAREA LIBANULUI DE CĂTRE ISRAEL

394 Peter Calvocoressi

DIPLOMAŢIA REGELUI HUSSEIN

12. RĂZBOAIELE DIN GOLF

PETROL ŞI NAŢIONALISM ÎN IRAN

Politica mondială după 1945 409

410 Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 411

TRIUMFUL LUI KHOMEINI

KUWEITUL ŞI RĂZBOIUL DIN GOLF

Politica mondială după 1945 421

13. PENINSULA ARABIA

Politica mondială după 1945 439

Politica mondială după 1945 441

14. SUBCONTINENTUL INDIAN

464 Peter Calvocoressi

Politica mondială după 1945 471

NOUL PAKISTAN ŞI INDIA

Politica mondială după 1945