Sunteți pe pagina 1din 15

Constantin Bărbulescu – Imaginarul corpului uman.

Între cultura țărănească și cultura savantă (secolele XIX – XX)

1. Domeniul vizibilului

În ceea ce privește imaginarul corpului uman în viața rurală, cercetătorii nu țin


cont de „realitatea” terminologiei ștințifice. Într-un asemenea demers nu contează
dacă cele descoperite în mediul rural se suprapun sau nu terminologiei ștințifice.
Se pune accent pe felul în care acel mediu rural își construiește imagini despre
corpul uman. Cele două discursuri nu se exclud. Înteresul etnologilor și
antropologilor se axează pe discursul țărănesc despre anumite părți ale corpului
uman. Discursul din mediul rural are propria logică și „realitate.” În contrast cu
acest discurs se află cel a medicilor despre țărani, ideologizat, generalizant și
exagerat, iar cel despre femei este virilocentric. Studiile încearcă surprinderea
reprezentărilor corpului, precum și mecanismele sociale și mentale care le
guvernează. Pe lângă terminologia proprie a lumii rurale, statul modern introduce
propria terminologie, de factură medicală. Este o dimensiune de medicalizare și
igienizare a lumii rurale, sau se poate numi un fenomen de aculturalizare internă.
Această uniformizare internă a avut o tendință uniformizantă, cu scopul corpul de
a impune lumii rurale, standardele igienice ale statului modern. Acest proces nu s-
a încheiat nici în zilele noastre.
În cadrul imaginarului corporal țărănesc se disting două domenii: cel al
invizibilului și cel al vizibilului. Lumea imaginară a țăranilor are o topografie
aparte în ceea ce privește uman, structurată pe două mari axe: față-spate, sus-jos.
Topografia corpului: degetul (deștiu) este o unitate semantică tipică omului,
nici o altă ființă din gospodărie nu are degete, excrescențele de la nivelul tibiei
poartă numele de oul piciorului, nu există denumiri specifice pentru gambă sau
coapsă.Fluierul piciorului (sipcsont) denumește de fapt tibia. Rotula este denumită
roată sau totârlă.
Mâna are denumiri similare cu cea a piciorului, cu diferența că animalelor nu li
se atribuie existența unor mâini. În schimb apare la războiul de țesut,
mâinilebrâglii. La nivelui brațului mai apare expresia podul palmei. Nu se știe
dacă prin analogie, dar există și un fluier al mânii. Termenii subsoara și umăr
lipsesc din terminologia animală. În realitate, fluierul mâinii corespunde unui os al
antebrațului – radius. Oul/nodul mâinii este protuberanța dată de apofiza stiloidă
ulnară.
Burta apare de cele mai multe ori sub numele de pântec. Termenul de burtă
apere și în afară de corpului uman, de ex. un gard sau un zid poate avea burtă.
Apar denumiri de genul coșul pieptului, capul pieptului (extremitatea de jos al
sternului). Termenul de coaste, apare la fel ca burtă, și în afara corpului uman,
coastă se mai spune anumitor dealuri. Claviculele sunt denumite jugul gâtului sau
indrele.
La nivelul spatelui cel mai des termen utilizat pentru partea posterioară, este
cel de șale. Și animalele au șale, mai ales că în cazul lor se spune „s-a deșălat.”
Partea inferioară a spatelui este numită cur, format din buci și gaura curului
(anus), uneori apare și sub denumirea de găoază. Ca și în alte cazuri, unele
denumiri apar și în afara corpului, cur poate avea și grădina. Există și un proces de
eufemizare, apărând termenele de fund, șold. În Sud apare numele de buture.
Gâtul nu are o varietate de nume, în Sud se spune gât, în Ardeal, grumaz.
Mărul lui Adam poartă denumiri ce variază în funcție de regiune: în Sud,gârgălod,
în Ardeal, pruna gâtului.
Capul – cucurbăta capului, oarca capului, doască sau troacă. Gura este o zonă
anatomică unde întâlnim numeroase unități semantice. Buzele, apar și la animale
dar le găsim și lacorpul feminin, în zona genitală, labiile poartă numele de buze.
Dinții sunt prezentați ca fiind înfipți în jinjină; dar dinți poate avea și grebla.
În limbajul țărănesc, vălul palatin este numit cerul gurii.
Nasul are două orificii, care la țărani apar ca hude. Pupila în Sud apare ca
fetițele din ochi. Ceea ce în Sud este moalele capului, în zona Transilvaniei este
creștetul capului. Tâmplele – moartea calului. La Râșca adâncitura pe care o
formează tendoanele ce leagă gâtul de baza posterioară a craniului poartă numele
de huda lupului.
Corpul și unitățile de măsură: la aproape 50 de ani de la introducerea
sistemului metric în România, corpul uman rămâne o unitate de măsură uzuală în
mediul rural. Astfel, distanța dintre umăr și vârful degetelor de la mâna opusă ar fi
de ex. echivalentă cu un metru. Principalele unități de măsură ar fi: cotul, palma,
șchioapa, latul de mână și pasul. În unele zone grosimea degetului mare este
echivalentă cu un țol. Printre măsurile păstrate în uz până în zilele noastre, este
pasul, utilizat la măsurarea terenurilor. În Sud se folosește stânjenul, care este
echivalent cu doi pași.
2. Domeniul invizibilului

Capitolul analizează largul spectru al denumirilor organelor înterne așa cum


sunt redate de informatorii din mediul rural. În lumea rurală există o oarecare
reținere față de interiorul corpului uman, majoritatea oamenilor fac analogii cu
porcul, care este considerat foarte similar cu omul în ceea ce privește anatomia
internă. „Mașinăria care o are omu înăuntru o are și porcu.” Printre reprezentările
țărănești apare des cuvântul motor, prin care se înțelege inima. Datorită pulsațiilor
sale ce pot fi simțite, inima a fost asociată și cu ceasul, deoarece, „bate.”
Nu se cunosc în mediul rural toate aspectele fiziologice ale omului: unii
consideră că apa și mâncarea nu ajung în stomac prin același loc, ci prin căi
diferite. În alte zone se cunoaște mai bine anatomia: „Drumul pitii și calea
aerului.” De acolo, mâncarea ajunge în stomac unde se „mistuie”, ulterior ajunge
în „mațul subțire”și „mațul gros.” Uneori, mistuire este înlocuit cu rumegare (prin
analogie cu procesul animal).
Nivelul excretor nu prea este cunoscut, rinichii nu sunt menționați ca având rol.
Mulți consideră că apa merge în stomac, apoi ajunge în „beșica udului, pe urmă o
lapezi – te piși.”
Termenul țărănesc pentru respirație este „a sufla” iar pieptul se infoaie. În
unele zone, circuitul aerului exclude plămânii, receptacolul universal pare a fi
stomacul.
La nivelul aparatului circulator nu se face distincție între vene și artere, toate
sunt denumite „vine.” Nu se cunosc vasele capilare și se crede uneori că sângele
există și în carne.
Sistemul nervos este și mai puțin cunoscut, se știe că de acolo vine judecata și
mintea sănătoasă. Nebun este asociat cu lipsa de judecată sa pur și simplu numit
bolund. Cu mintea, creierul este corelat gradul de prostie: prost ca noaptea, prost
ca gardul.

3. Materiile corporale

În discursul țărănesc există o sinonimie între carne și mușchi. Grăsimea se


depune preponderent pe burtă, nu întâmplător pentru țărani, deoarece asociază
zona cu stomacul și digestia. Alimentația excesivă este atribuită îngrășării, dar
există și aprecierea faptului că există oameni predispuși, „de acel soi.” În memoria
țăranilor persistă frica de foamete, așa se explică idealizarea omului cu o
constituție corpolentă (gras și frumos). Există o ierarhizare a „cărnii”, omul care se
vindecă greu este considerat „rău de carne.”
În zona Ardealului, oasele sunt denumite cioante (csont), iar cartilajele, ronțuri.
În mediile rurale se pune accent pe modelarea oaselor copiilor în primul an de
viață. Fătului nu i se atribuie oase, pare a fi un „cheag de sânge.” În primul an de
viață, sunt înlăturate „defectele”, de fapt este o adaptare a corpului copilului la
idealul promovat de societate. Cea mai cunoscută practică este cea a lungirii
gâtului sau a nasului. Există teama ca nou născutul să nu se deformeze, mai ales la
nivelul mâinilor și a picioarelor. Prin această teamă se explică metoda înfășării.
Copilul nu era lăsat să doarmă pe aceeași parte, pentru a feri capul de turtire.
Aceeași rațiune se aplică și în cazul urechilor, să nu rămână „clăpăuge.” Primii
dinți ai copilului sunt numiți „dinți câinești” iar prima dentiție, „dinți de lapte.”
Deși se cunoaște pasta de dinți, ea nu este folosită. Cariile dinților sunt corelate cu
cariile lemnului, de aceea se consideră că în momentul când pe om îl doare un
dinte, sigur are un viermișor în interior. Sângele este valorizat în mod aparte, el
este văzut ca un principiu vital. În mod curios, culoarea sângelui este considerată a
fi în legătură cu vinul roșu. Pe baza sângelui există o întreagă ierarhizare, sânge
bun, sânge stricat, sânge curat etc. O altă credință este cea a necesității „înnoirii
sângelui”, uneori necesitatea aceasta fiind corelată cu actul sexual. Tot în legătură
cu sângele este des amintită „frăția de cruce.”
Prima tăiere a părului și a unghiilor la nou-născuți dă loc la o seamă de practici
interesante. În Sud, prima tăiere a părului era realizată de naș într-un ritual numit
„tăierea moțului.”
În primele decenii ale sec XIX, apar primele instituții de asistare a nașterilor: în
1839 în Ț.R și în 1852 în Moldova. După 1866 începe lupta medicilor împotriva
tehnicilor țărănești de înfășare a copiilor. Medicii au combătut ceea ce numeau
„înfășatul românesc” care duce la imobilizarea mâinilor și picioarelor nou-
născutului. În perioada interbelică este recomandată „înfășarea franțuzească.”
Asaltul modernizator, prin intermediul medicilor, nu a fost eficient, țăranii
rămânând fideli propriilor metode. Nu se poate vorbi de o rezistență împotriva
tehnicilor moderne, ci mai degrabă două discursuri și două sisteme paralele care nu
interferează.
4. Excrețiile

Toată gama de exreții au denumiri în terminologia populară. Saliva este


denumită în majoritatea zonelor: scuipat, scopit. Pentru salivație se folosesc: mi
sestrânge apa-n gură sau lasă gura apă. Saliva este pusă în relație cu pofta. În
funcție de anumite stări, saliva este denumită și bale sau spume (clăbuc în gură).
Saliva este exclusiv atribuită omului, animalele nu au scuipat.
Pentru sudoare termenele variază în funcție de zona geografică: în Transilvania
se folosește sudoare, în Oltenia și Dobrogea, nădușeală. În lumea rurală sudoarea
– într-o ierarhizare – este așezată între salivă și urină pe motiv că este sărată.
Evident, etalonul rămâne apa.
Pentru urinare și defecație se folosesc termenii: a se pișa și a se căca.
Semnificative pentru codul cultural al excrețiilor sunt eufemismele acestor noțiuni.
Pentru a defeca sunt nenumărate noțiuni: a ieși afară, a face triaba mare, ieșim
afară pintru noi. Toate duc cu gândul la o mișcare din interior spre exterior, care la
nivel corporal este caracteristica excrețiilor.
În legătură cu practicile de defecare, se face analogie cu cele existente la
animale. Sunt însă și diferențe, animalele mari se balegă, iar ierbivorele mici au
aceeași denumire dar fecalele sunt numite diferit, căcăreze în cazul animalelor.
La capitolul gaze, denumirile sunt: gazele stomacale sunt râgâieli, cele
eliminate prin anus sunt bășini iar muccozitățile nazale sunt muci. Stomacul pare a
fi centru tuturor acest secreții și gaze. Excrețiile sunt valorizate în funcție de un
cod olfactiv, cele mai negativ apreciate sunt cele eliminate prin anus.
Tehnicile corporale sunt definite de Marcel Mauss în felul următor:
Modalitățile prin care oamenii, de la o societate la alta, știu să se folosească de
corpul lor, în mod tradițional. În lumea rurală, tehnicile corporale sunt în directă
legătură cu existența sau inexistența lenjeriei intime. Până la WW2, lenjeria intimă
lipsește din lumea țărănească, fapt ce explică urinarea din picioare atât a bărbaților
cât și a femeilor.
Dacă tehnicile corporale ale urinării sunt în strânsă legătură cu vestimentația,
tehnicile defecației evoluează în paralel cu modalitățile de construcție a grupului
sanitar. Sistematizând remarcăm două poziții corporale ale defecației: poziția
ghemuit și șezând pe scaunul toaletei.
În ceea ce privește excrețiile, medicii au încercat o educare a țăranilor din
rațiuni de igienă și sănătate. Cea mai înfierată practică era cea a scuipării pe jos,
din cauza înmulțirii cazurilor de tuberculoză. La fel se întâmplă și în cazul
secrețiilor nazale, în raport cu care se încearcă introducerea batistei. Până la
apariția instalațiilor sanitare, țăranii își făceau nevoile pe unde apucau, „Iote, prin
grădină.” Evoluția grupului sanitar nu este rapidă, privat a însemnat inițial o
simplă groapă (gropi apărute de frica agenților sanitari care îi amendau pe cei fără
grup sanitar). Pe lângă presiunea externă a autorităților, a existat și cea internă
generând ideea conform căreia grupul sanitar este necesar, „ca să fi în rând cu
lumea.” Uneori excrementele erau amestecate cu bălegarul pentru a fi folosite ca
îngrăsământ, în alte cazuri, se acoperea groapa și se săpa alta. În cel mai extrem
caz nu se acoperea groapa, animalele din gospodărie făcând „serviciul de
vidanjare.” În privința igienei defecației, în mod evident frunzele și cocenii
înlocuiau hârtia igienică. Grupul sanitar era utilizat pentru defecație, urinatul...pe
unde se apuca.
Nu există o repulsie majoră e excrețiilor în mediul rural, dovadă fiind igiena
sumară și întrebuințarea fecalelor ca îngrășământ. Evident, nu toate au o utilitate,
nu întră în categoria asta saliva și sudoarea. Saliva uneori la muncile câmpului (se
scuipa în palmă). Urina este material aseptic; ulterir fiind înlocuită cu sarea.
Balega coaptă se punea pe răni (pălitură cu balegă). În afara utilizării ca
îngrășământ, fecalele erau și material combustibil pentru cei săraci. Balega de vacă
era utilizată și ca liant, când se lipea casa. Cea de cal era amestecată în mâncarea
porcilor. În cultura țărănească, nasul și gura sunt asimilate simbolic organelor
genitale masculine/feminine. Prin asta s-ar explica analogia făcută între naștere și
scuipare. Dacă nasul este asemuit penisului, sperma este asociată cu mucii.
Cum era de așteptat, medicii, în rapoartele lor, prezintă igiena țăranilor ca fiind
extrem de precară, de cele mai multe ori inexistentă. Totodată se vor declara
împotriva utilizării baligii de vacă pe post de liant la lipirea casei.

5. Menstruația

Menstruația are o serie de denumiri care variază în funcție de regiune:


minstruație, regula sau sorocul. Apare și asocierea dintre boală și menstruație
(biteșig de muieri). Pot apărea și termene de genul: e pe roșu, e pe stop. Sunt
practici tradiționale care au ca scop reducerea perioadei de menstruație: în Sud, se
ia un strop de sânge din menstruație și se aplică pe frunte în speranța că
menstruația nu va dura decât 3 zile. În mediul rural vârsta la care apare menstruația
nu este indiferentă, căci se crede că există o corelație între aceasta și vârsta la care
se instalează menopauza.
Ca și în cazul altor situații, și menstruația generează o serie de tabuuri. Acest
fapt se datorează receptării menstruației într-un cod olfactiv. Așa se explică
repulsia față de acest proces. Și în afara receptării olfactive negative, acel sânge tot
nu ar fi valorizat pozitiv. Acel sânge este considerat sânge „rău.” În timpul
menstruației, în anumite zone, există o interdicție de a frământa pâinea în această
perioadă. O altă angoasă ar fi cea pe baza căreia se încearcă îndepărtarea femeii
aflate la ciclu din preajma unui nou-născut, în ideea că aceasta ar fi periculoasă
pentru copil. Pe lângă asta, este bine cunoscută interdicția femeilor aflate la
menstruație de a intra în biserică și de a confecționa prescuri. Vestita nervozitate
nu s-a confirmat în mediul rural, pare a fi invenția societății urbane. În final, merită
amintit că sângele menstrual este utilizat la vrăjile de dragoste, apare ca o
chintesență a sexualității.

6. Aspecte ale sexualității

Termenele pentru organele sexuale și actul sexual sunt unitare în zonele


diferite ale României: pulă, pizdă și a se fute. Firește, și în acest caz, interesante
sunt eufemismele. În cazul penisului: drugă, sculă sau tălău. Organul genital
feminin: buhă, pupăză, puța muierii, fofoloangă, peșteră sau scoică.
Eufemismele actului sexual au un caracter depreciativ și se raportează la lumea
animală: muierea să cățălește, umblă după mârleală. Părul pubian este eufemizat,
apărând în discursul țărănesc, ca pene. Denumirea spermei trimite către lumea
vegetală; este asociată cu sămânța. În cazul unei igiene necorespunzătoare, apare
brânza.
Actul sexual este prezentat caloric, este generator de căldură. Metaforele
calorice sunt abundente: excitația feminină apare ca o mâncărime (o mâncă-n
pizdă și trebe scărpinată). În lumea rurală, fața umană apare ca o dedublare a zonei
genitale. „Femeia care are gura mică, e și strâmtă.” Femeile cu strungă sunt
considerate curve sau având apetit sexual ridicat. Peste tot apare obsesia
determinării dimensiunii organului genital masculin, obsesia care duce și la un
spectru larg de aprecieri și raportări: grosime degetului mare ar da grosimea
penisului, lungimea nasului înmulțită cu trei ar fi egală cu lungimea penisului etc.
Există un cod al practicilor care este recomandat, în vederea determinării sexului
viitorului nou-născut. Aceste practici, credințe vizează în general procreerea unor
băieți: bărbatul, se zice, nu trebuie să stea cu gura căscată în timpul actului sexual.
O altă practică ar fi: se punea sub pat unelte de lucru tipice pentru activitatea
masculină, pentru a se asigura că nou-născutul va fi băiat.
7. Fecundația. Fetusul. Graviditatea

Fecunditatea umană este legată, în imaginarul țărănesc, cu fecunditatea


păsărilor, ci ouălele. Viața intrauterină nu prea este cunoscută, fetusul se consideră
că respiră, mănâncă și chiar are excreții.
Graviditatea este denumită, cum era de așteptat, diferit, în funcție de zonele
istorice ale României. În Sud, graviditatea este numită: borțoasă sau rămâne grea.
Primul semn al gravidității este lipsa ciclului, „nu mai avea ciclu, atunci se știa că
e groasă.” Poftele gravidelor sunt puse pe seama mamei (în Sud) sau pe seama
copilului (Râșca). Se înregistrează o întreagă gamă de superstiții în ceea ce
privește nou-născutul. Se consideră că dacă femeia gravidă fură ceva, copilul va
avea pete pe față (probabil pistrui). Pata este un stigmat al mamei, afișat pe corpul
copilului. În alte zone este interzisă atingerea de către gravidă a unor animale
(câine, pisică) de teamă ca acestă să nu se nască cu pilozitate excesivă.
Marea miză a căsătoriei țărănești era ghicirea sexului copilului. Firește, cei mai
valorizați sunt băieții. În discursul rural, bărbații sunt cei care vor băieți, femeile în
schimb, fete. Motivațiile sunt afective dar și de ordin economic. Pentru bărbați era
o chestie de orgoliu masculin, iar în cazul în care nu li se nășteau băieți, erau
subiect de batjocură: „Iar ai futut cu gura căscată?” Pe forma pântecelui se bazează
credințe care susțin că dacă burta este mai ascuțită face băiat, dacă este lată, face
fată. O altă credință este cea conform căreia, cel care participă mai activ la actul
sexual, va fi cel care va transmite cele mai multe caracteristici fizice copilului
(oavut sânge mai puternic).

8. Nașterea

Capitolul încearcă surprinderea celor două tipuri de naștere: nașterea acasă și


nașterea medicalizată.
Majoritatea femeilor născute înainte de WW2 au cunoscut nașterea acasă.
Majoritatea nu erau scutite de muncă pe perioda aceasta, dimpotrivă, se credea că
o activitate constantă ușurează nașterea. De obicei nașterile acasă sunt asistate de
femei, bărbații sunt excluși. Elementul cheie în travaliu este moașa (de regulă o
femeie în vîrstă cu o imagine pozitivă în lumea rurală). În general se năștea lângă
pat, în genunchi. Evident, nașterile nemedicalizate erau extrem de periculoase atât
pentru mamă cât și pentru copil. Cel mai mare pericol este neexpulzarea în
totalitate a placentei. Țăranii considerau că fătul trebuia să iasă cu capul înainte, cu
fața în sus, dacă era cu fața în jos nu avea să supraviețuiască (trage a pământului).
Cu toate că sunt conștientizate pericolele nașterii acasă, aceasta este mult mai
valorizată decât cea medicalizată, unde femeia este smulsă din mediul său familiar.
În discursul medical, moașa empirică (fără studii, cu experiență dobândită prin
practici) apare într-o lumină sumbră. În paralel, este glorificată moașa integrată în
sistemul medical rural. Moașele sunt diabolizate, apărând ca ucigătoare de copii.
Tocmai de aceea statul modern lansează învățământul medical prin deschiderea de
școli de moașe. Practica nașterii recomandate de medici este cea a decubitului
dorsal. În societatea țărănească, între viață și moarte sunt legături simbolice.
Nașterea este percepută ca un act dinamic, în varii poziții, însă nu culcat, orizontal.
Doar moartea este asociată poziției de culcat pe spate. De aici și oroarea de
orizontalitate.
În mediile rurale sunt o serie de practici ce vizează grăbirea nașterii:
provocarea unor strănuturi violente (se afuma în casă cu ardei pisat).

9. Discursul medical despre lumea rurală

Caracterul general al discursului medical despre lumea rurală este unul negativ
din toate punctele de vedere. Imaginea țăranilor este sumbră, exagerată. Motivul
pentru aceste exagerări ar fi faptul că medicii s-au complăcut în a colecta aspectele
negative. Pe de altă parte, acest zel excesiv al medicilor poate fi înțeles ca un apel
către elita politică în ceea ce privește urgența reformelor rurale
(chestiuneațărănească). În a doua jumătate a secolului XIX, țăranii dispun de două
imaginii ideologizate: prima îi prezintă ca ”temelie a națiunii” (ca păstrătorii
tradițiilor). A doua imagine este strâns legată de tendințele de modernizare,
imagine care îl va prezenta pe țăran ca un sălbatic care trebuie civilizat. Discursul
medical (negativ prin excelență) este total opus celui folcloristic, care asimilează
bunul român cu bunul țăran. În a doua jumătate a sec. XIX, se începe asaltul
asupra lumii rurale, este ceea ce putem numi medicalizarea lumii rurale.
Constantele discursului medical referitor la țărani: lipsa igienei corporale,
prezența păduchilor (care sunt văzuți de țărani oarecum pozitiv, se despăduchează
reciproc), îmbrăcămintele nu se spală niciodată. La capitolul locuințe, cel mai
combătut este bordeiul, văzut ca insalubru, nedemn de progresul secolului. Medicii
reclamă faptul că toți membrii familiei locuiesc într-o singură odaie, lucru contrar
normelor de civilizație, mai ales că uneori sunt și animale în odaie (gâște, miel,
purceii fătați de curând). Aerul din bordeie este urât mirositor din cauza unei
ventilații insuficiente.
Imaginea satului nu mai este idilică cum o prezentau romanticii. Sunt înfierate
obiceiurile țăranilor de a-și face nevoile pe unde apucă, lipsa latrinelor. Situația
pare să fie salvată relativ de animalele omnivore din gospodăria țăranului... O altă
practică nesănătoasă este cea a utilizării bălegarului pe post de combustibil.
Singurul regulament sanitar consacrat igienei rurale este „Regulamentul pentru
alinierea satelor și construirea locuințelor țărănești.”
Din paleta largă a obiceiurilor țărănești combătute de medici, nu puteau lipsi
alimentația și alcoolismul. Se atrage atenția asupra bolilor cauzate de o alimentație
slabă, de contribuția postului sau a altor superstiții care degradează viața țăranilor.
Mâncarea este preponderent vegetală, fără să existe cunoștințe culinare.
Principalele victime ale postului sunt copii. Marele flagel este alcoolismul, în
seama lui fiind puse toate relele: prostia, prostituția, crimele, bolile etc. În legătură
cu beția din mediul rural, se depistează și un oarecare antisemitism în discursul
medical, axat pe stereotipul evreului cârciumar.
În paralel este discursul țărănesc despre propria igienă. În mod firesc, acesta
este unul justificativ. Sunt învocate meseriile tipice (ciobanii), întoarcerea
soldaților de pe front, traiul greu. Paraziții sunt ierarhizați în discursul rural:
purecii sunt relativ tolerați, marele pericol fiind ploșnițele. Tot în acest discurs este
celebră o boală tipică: râia. În privința igienei corporale, discursul este modest. De
ex. baia săptămânală, plasată sâmbăta, nu este întâmplător. Ea nu este legată de
igiena în sens modern, ci de ideea că în spațiul sacru (biserica) se pătrunde în stare
de curățenie corporală și vestimentară. Lipsește săpunul industrial, în locul lui
apare leșia sau săpunul de casă.

10.Cultură țărănească și cultură medicală la mijlocul secolului al XIX

Regulamentele Organice reglementează și codifică pentru prima oară în Principate


serviciul sanitar și cel al igienei publice. Învățământul medical debutează în anul
1842, prin înființarea Școliide micăchirurgie de pe lângă Spitalul Colțea din
București. Învățământul medical superior: 1869 – București, Iași – 1895.
Ștefan Cazimir – Alfabetul de tranziție

Șt. Cazimir își începe volumul cu definirea „tranziției” în ciuda faptului că primul
capitol începe cu un citat din J.L. Borges: „Nu există epoci de tranziție deoarece toate epocile
sunt de tranziție.” Autorul nu este de acord cu Borges, considerând că tranziția este o stare de
tensiune a societății, vizibilă abia când ritmul prefacerilor depășesc cadența „normală.” Deci,
în viziunea lui Cazimir, un interval al schimbării perceptibile se cheamă epocă de tranziție.
Cronologic, această epocă de tranziție este plasată de autor în intervalul 1830 – 1860. Este
perioada în care Țările Române trec printr-o schimbare resimțită pe toate palierele: cultură,
politică, vestimentație, obiceiuri, moravuri și limbă. Aceste schimbări scot în evidență
contrastul dintre generații, bărbații în vârstă fiind cei mai refractari, timp în care, femeile și
tinerii sunt mai receptivi la noutăți. Autorul o numește, „imaginea împestrițată a unei epoci de
tranziție.” Dialectica mișcării de tranziție se sprijină pe două adverbe: încă și deja.

O impresie despre acest interval ne-au lăsat-o călătorii străini, care au subliniat
nenumăratele contraste din Principatele Române. Participant la campania din 1828 – 1829,
colonelul Gustav Adolf Ramsay își notează în jurnal o primă impresie despre Iași. Aflăm că
acesta a văzut doamne cochete îmbrăcate după moda de la Viena merg la braț cu bărbați care
poartă șalvari, ișlic și turban. Alți călători sunt șocați de aceste contraste și amestecuri, de
policromia vestimentațiilor din Principate. Din toate însemnările călătorilor străini reiese că ei
vedeau locuitorii Principatelor ca pe o „națiune împestrițată.” Chiar și elita autohtonă este de
acord cu faptul că Principatele reprezintă un contrast din toate punctele de vedere. Este cazul
lui V. Alecsandri, care afirma despre Iași că „nu este oraș în lume alcătuit de mai multe
contrasturi.”

Totodată, această perioadă este una a imitației, imitație care a fost criticată ca fiind
dușmanul duhului național. Autorul subliniază faptul că procesul mimetic atinge, în intervalul
cronologic analizat, toate sferele existenței, lucru favorizat de Tratatul de la Adrianopol
(1829). Perioada de după semnarea păcii a însemnat o eră de libertate pentru români, primul
semn al acestei libertăți fiind generalizarea folosirii limbii franceze. Alții autorii semnalează
anglomania societății. Vizitii țigani erau învățați să dea comenzi cailor în limba engleză, iar
nerespectarea acestor directive erau taxate: „Vorbește englezește, cioară!” În mod evident,
procesul mimetic este strâns legat de călătoriile în Apus. Cum era de așteptat, aceste călătorii
erau deseori criticate, considerându-se că Occidentul este prea cosmopolit și decadent. În
legătură cu aceste critici, autorul susține că au apărut junimiști avant la lettre.

Șt. Cazimir afirmă că analizarea surselor l-au condus spre ideea că șirul schimbărilor a
început în muzică. Dă ca exemplu un eveniment de la curtea domnitorului Caragea din 1812,
unde oamenii erau îmbrăcați în stil oriental, dansau valsul german, cadrilul francez, pe
muzică ungurească. Autorul consideră că aceste dansuri au pătruns în spațiul românesc o dată
cu campania din 1806 – 1812.

Imitația din această perioadă a fost de două tipuri: prima care se făcea din respect
pentru obiectul imitat iar a doua pentru a se revendica o egalitate. Practic, a doua este o
imitație concurențială în care boierii de rang inferior se vor egalii înalților dregători. O dată cu
prăbușirea sistemului feudal, apare și o permeabilitate socială. Este contextul în care mulți vor
avea tendința de a converti banii în ranguri (Dinu Păturică). Tendințele de occidentalizare vin
inițial din est, pe filieră rusă. Occidentalizarea este lentă, deoarece este atent monitorizată de
turci. Exemplu elocvent în timpul ocupației rusești din 1806 – 1812: cei care o dată cu venirea
rușilor au îmbrăcat fracul, au renunțat la el în favoarea hainelor orientale după intrarea
trupelor otomane.

Se considera că vestimentația - mai ales ișlicul - era uzată din punct de vedere moral,
fapt pentru care devine ținta ironiilor. Receptivitatea la nou variază în funcție de vârstă, sex,
grad de cultură, relații etc. Transformarea la nivel de vestimentație necesita și o adaptare a
conduitei. Procesele nu au fost simultate, prezentând anacronisme. De ex. călătorii străini
notează în jurnalele lor că femeile din Principate întâmpină în haine de gală (de seară),
trăgându-le prin praf, ambasadori sosiți dimineață. Nivelarea vestimentară duce la o tendință
de nivelare socială, ceea ce îi exasperează pe boierii vârstnici. Erodarea vechilor rânduieli,
puterea sporită a banului, duc la o permeabilitate socială. Această permeabilizare a straturilor
sociale, duce la un fenomen de parvenire tratat in literatură de N. Filimon. Legitimarea noilor
pretenții îi împing pe boieri în căutarea de antecesori nobili (Kogălniceanu își revendică
origine genoveză) și o întreagă pasiune pentru heraldică. În paralel cu acestea, schimbările nu
vor întârzia nici din limbaj, expresii ca jupân, cocon, chir, își pierd încărcătura nobilă,
devenind simple expresii banale. Există o „ștafetă” în acest ansamblu de metamorfoze.
Practic, tot ceea ce este respins de înalta boierime, este preluat de boierimea de rang secund.
Femeile ajung să respingă termenul de jupâneasă în favoarea celui de cucoană.

Tranziția este vizibilă în fresca votivă a bisericii din Drugănești, unde paharnicul
Dumitrache Drugănescu apare în straie orientale iar soția sa este îmbrăcată după moda de la
Paris. Cele mai receptive au fost femeile, fapt care l-a determinat pe Alecsandri să afime că
începutul civilizației îl datorăm sexului frumos. Călătoriile erau considerate a fi generatoare
de instabilitate morală, orice noutate era văzută ca un factor perturbant al căsniciei. Este
adevărat, chiar și autorul recunoaște că marele flagel al vremii au fost divorțurile.

Una din consecințele călătoriilor și studiilor în Occident, a fost tensionarea relațiilor


dintre generații. Fetele respingeau căsniciile aranjate de părinți, refuzau să se mărite la vârste
fragede. Se denunțau, în rândul tinerilor, relațiile de atârnare silită. Apar contradicții în
alegerea meseriilor, domeniu unde părinții își pierd influența. Tinerii riscau să intre în conflict
și cu autoritățile din cauza ideilor liberale dobândite în Occident.

Amploarea schimbărilor are un impact, ulterior, și asupra vieții culturale. În acest


context, din aceste schimbări apare junimismul, care va critica formele fără fond.
Schimbările la nivelul lexicului încep prin căderea în desuetudine a slavonismelor și
turcismelor și afirmarea limbii franceze. Eliminarea unor cuvinte vechi, nelatine, fac loc unui
aflux de neologisme. Cuvinte vechi, aflate în uz la începutul secolului XIX:

Bumbașirlîc – execuție polițienească

Locma – sumă mare de bani

Havaet – taxă de ocuparea unei funcții

Peasnă – cântare bisericească

Blagorodie – noblețe

Suitarlâc – bufonerie

Pliroforie – informație

Schimbare alfabetului se face treptat, tinerii aflați la studiu în Occident dând tonul. Până în
acel moment, vechiul alfabet era numit „bisericesc.” Alfabetul latin era denunțat de clerici ca
fiind agent al catolicismului. Pe măsură ce apar tot mai multe litere latine în scris, alfabetul
este numit „civil” sau „mixt.” Vechiul alfabet chirilic conținea 43 de caractere în 1787.
Ienăchiță Văcărescu reține 33, eliminând 10 (v este înlocuit de u). Elita se implică: Heliade
publică Gramatica românească, Ion Budai Deleanu, Temeiurile gramaticii românești. Fiind
într-adevăr limba bisericească, mulți intelectuali au intrat în conflict cu ierarhii bisericii.
Afirmarea latinității de către Școala Ardeleană a înlesnit intrarea în alfabetul vechi, a
caracterelor latine. S-a făcut o paralelă între vechiul și noul alfabet. Argumentele latiniștilor
erau originea romană, deschiderea spre Europa Occidentală, modernizare, în timp ce
conservatorii făceau apel la tradiție și la faptul că pe vechiul alfabet se bazează limba
bisericească. Pentru ameliorarea conflictului, s-a ajuns la un alfabet de tranziție. Alfabetul de
tranziție nu a fost static, a fost un „alfabet în mișcare”, adaptându-se până spre 1860, scrierii
cu caractere latine. În 1846, Curierul românesc informează ca alfabetul curent utilizează în
mod curent doar 10 caractere chirilice. Adoptarea oficială a alfabetului latin a avut loc la 8
februarie 1860, printr-un ordin semnat de Ion Ghica. (vezi pag. 118)

Tranziție este oglindită și în literatura vremii. Acestă tranziție a furnizat subiecte unor
autori A. Russo, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. Temele favorite sunt alese deloc întâmplător:
ridiculizarea mimetismului și a adaptărilor superficiale, moravurile, conformismul mecanic,
tendința de parvenire. În majoritatea operelor acțiunea gravitează în jurul problemei
matrimoniale.

Ultimele capitole tratează tranziția așa cum s-a reflectat în artă. Arta vremii a fost
descrisă de Nicolae Filimon ca fiind „Gustul de compozițiune amfibie.” Practic, întregul
limbaj estetic al intervalului 1830 – 1860 este un hibrid. Mănăstirea Sf. Spiridon din Iași are
pilaștri ionici rezemați pe console baroce. Restaurația a avut ambiția de a reînvia Evul Mediu
prin stilul neogotic. Tendința se resimte și în Principate (de ex. la Biserica Sf. Spiridon-Nou).
Autorul atrage atenția că în spațiul românesc, goticul și bizantinul nu se întâlneau pentru
prima dată. Toate ctitoriile lui Ștefan cel Mare. Intervalul cronolgic tratat de autor, a fost
pentru arhitectura română, „goticizant.”

Ioana Pârvulescu – În intimitatea secolului 19

Volumul este un eseu situat între roman și document. Primul capitol, „Întoarcere în
secolul 19” trece în revistă metodele de lucru și raportarea la epocă precum și sursele folosite
de autoare. Intenția ei a fost de a călătorii în timp și a reda viața secolului 19 ca și cum ar fi
trăit în acele vremuri. Cum această carte nu se vrea o veritabilă carte de istorie, nu putem
critica autoarea pentru demersul ei. Face o paralelă, nostalgică oarecum, între viața cotidiană a
secolului 19 și cea a secolului 21, ajungând la concluzia că un om în vârstă al secolului 19
este mai plin de viața, de vitalitate decât un tânăr al secolului 21.

Capitolul 2, tratează viața la București. După părere autoarei, este un oraș


semioriental, semioccidental pe care românii se complac a-l numi Micul Paris. Urmează o
trecere în revistă a capitalei, în care sunt exemplificate atât aspectele negative cât și cele
pozitive. Una din probleme este cea a mahalalelor insalubre și a străzilor neluminate (parțial
rezolvate în timpul primarului E. Pake Protopopescu). O altă mare problemă este cea cauzată
de înmulțirea câinilor vagabonzi. Numărul mare al acestora a determinat și crearea de
instituții antirabice. Există și o „lume bună”, cea a balurilor și a seratelor.

Capitolul 3 prezintă sosirea lui Carol I în țară. Călătorise cu acte false (pașaport de
Elveția), sub numele de Karl Hettingen (după numele castelului tatălui său, Karl-Anton).
Contactul cu societatea română l-a șocat pe principe, mai ales prin moravuri, acel
„bizantinism” despre care se vorbea în Occident. Carol constată că infrastructura este cvasi-
inexistentă, românii fiind expuși capriciilor vremii. În caz de ploaie, străzile se umpleau de
noroi, făcându-le aproape inutilizabile iar în caz de vânt puternic, se făcea praf mare încât
oamenii mergeau cu batista la ochi.

Ioana Pârvulescu analizează separat categoriile de oameni (nu din punct de vedere al
claselor sociale. Capitolul intitulat „Ei. Ele. Copii lor. Lumea bună. Domnii doctori”, trece în
revistă caracteristicile acestora. Bărbații erau îmbrăcați, aveau maniere, obiceiuri ca în marile
orașe (Viena, Paris). Despre lumea bărbaților autoarea afirmă că „Secolul 19 este unul cu
barbă și mustăți.” Din scrierile autoarei reiese că bărbații erau mai puțin religioși decât
femeile. Deveneau independenți, după lege la 21 de ani. Majoritatea pot fi caracterizați cu 3
cuvinte: bărbați, români (naționaliști) și progresiști. Pentru femei, viața mondenă, balurile,
seratele și curtoazie contau mult. Însă căsnicia, deseori plănuită din anumite scopuri, era mult
mai importantă decât iubirea.

Patriotismul exaltat al generației pașoptiste a afectat și viața familială. C.A. Rosetti și-
a botezat prima fiică, născută în anul 1848, Libertatea. În fiecare an, cu ocazia zile de naștere
a fetiței, o va sărbătorii și pe cea sfântă a Revoluției. Asistăm la un transfer de afecțiune,
patriotică în loc de paternă.

Boala tipică pentru secolul 19, boala romantică, este tuberculoza. Nenumărați
intelectuali au fost secerați de această boală: Nicolae Filimon, Vasile Cârlova, Nicolae
Nicoleanu, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, pictorul Ion Andreescu. Boala a resprezentat o
problemă majoră și la începutul secolului XX, motiv pentru care s-a înființat cel mai cunoscut
sanatoriu, în 1911, la Davos, în Elveția. Bolnavii internați la Davos primeau un abonament pe
căile ferate pe care scria: „Gültig bis zur Heilung”, valabil până la vindecare. Era o formă mai
delicată de a spune „valabil până la moarte.”