Nicolae Steinhardt nota în 1971 

(„Jurnalul Fericirii„):

”Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ

Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

Personajul Mariei Magdalena – text, partitură, voce, interpretare – e

extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă
aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decât chiar Luca
16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump şi s-ar fi
putut ajuta atâţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi
judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir şi sunt atâţia săraci!…
Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic
n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu
îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita
pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să
tot fie săraci cât va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe când pe mine nu, iar femeii
acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stârni cea
mai justificată (righteous) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare
din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi
chiverniseală decât oricând.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de
alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu
fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se

spune în Evanghelii. Cele rostite, pentru noi sunt rostite, să ne fie de
învăţătură.

Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când

vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare
cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră
nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de
omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e
să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea
noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume. Nimic nu-i prea bun,
nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul,
suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

Măria Magdalena* aşa gândeşte – şi de aceea purtarea ei va fi relatată atâta

vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede
pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege
că-i vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decât un singur lucru: să-l mângâie pe
nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului
evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniştit,
totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.

Cutează să-l ducă cu vorbe bune şi să-l mintă pe Hristos.

Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te
sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte
eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva
care în faţa mormântului soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că – spre
deosebire de Iuda – înlătură şi acel subtil transfer al egoismului, care constă
în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei
noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume
nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil şi de spectaculos,
scoţându-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.

Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania confundând trei

personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu ungerea din Betania este
atribuită unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici
protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.)
Sf. Apostol Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă” care sărută şi unge
picioarele lui lisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la loan, cea care
a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.

Şi pentru părintele R. L. Bmckberger (Marie-Madcleine, Paris. 1952)

„păcătoasa”, Maria din Magdala şi Maria din Betania (sora Martei şi a lui
Lazăr) sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrangc şi alţi
comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 şi urm.; Marcu 14, 3 şi
urm.; Luca 7. 37 şi urm.; Ioan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)

Pilda Mariei-Magdalena – şi cât de vie o face opera rock-pop -înseamnă

pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu
gândul la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie
mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mângâiem pe Hristos,
adică pe cel prezent, care suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici,
compătimirea (co-pădmirea) noastră. A! nu-i rău să vrei binele omenirii: şi
al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe
la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca
operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş,
exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Ţăranu fară a-l
deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău
aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l
asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decât turuinu-şi fară
încetare necazurile, ranchiunile, amarul.
Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i
creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi
deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la
nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi
reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede
opera rock-pop – iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi
ascultate Evangheliile – Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice
sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa
noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă
bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie, pe
el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate,
depărtate, discrete şi pline de calităţi, care – ele – nu sforăie gălăgios şi nici
nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de
urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de
manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat,
pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde
dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente.

Maria-Magdalena are un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e

nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferinţa, să-l consoleze, să-i îndulcească
teribila sarcină. Şi pentru că nu poate să-l ajute propriu-zis, face atât cât
poate: îi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un
gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plâng şi să mă
păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu
puţină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că
jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.

–  Trei fiinţe cred că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: Maria-

Magdalena, tâlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim care i-a arătat
Domului că şi în rândurile compacte ale făţărniciei îndărătnice va putea rodi
sămânţa cea bună. (Trei fiinţe – şi lacrimile Mariei.)

Puţin mai înainte, marama Veronicăi fusese singura staţie îndurătoare a

Calvarului; iar dacă s-a întipărit Sfânta Faţă pe ţesutul materialului este
pentru a ne demonstra că orice durere e nepieritoare şi orice
nedreptate va striga în veci.

– La Betania s-a desfăşurat – din câte au fost vreodată pentru inimile mic-
burgheze – cel mai anarhic, mai sfidător aristocratic şi mai scandalos
spectacol. Gise în Les Thibault: „ Vivent Ies courants d’air”, şi deschide
toate uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai înfruntaţi de
copii şi neconformişti: se sparg vasele, se risipesc bunurile, se pierde
bunătate de ulei, dezmăţatele intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or să
se spargă geamurile! şi ce mizerie va fi pe jos, unsoarea asta pătează, va
trebui să fie curăţată, uf… Şi partea cea mai nostimă e că la Betania şi
oamenii mari, oamenii în toată firea, reprezentaţi prin Marta – se poartă de
tot ciudat: se spetesc să le facă de mâncare tuturor copilandrilor şi zăltaţilor
ăstora…

– Sfânta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a
da în neştire, a fi mână spartă, a spulbera până şi nădejdea roadelor, a se
purta nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu socoti niciodată.”

– Cât priveşte pe Iuda:

Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. În

cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a
bunului simţ, a bunului simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca
să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit,
de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze mă voi jertfi
eu şi-l voi trăda eu – judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel
mai bun lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice
ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi învăţătorul!

Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că preoţii şi scribii nu vor
găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avânt în raţionamente iscusite
şi cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi strămoşi: eu
prietenul şi învăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti
mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e să
aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu
argumente, nu vreau să aud de ele.

Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de
cuviinţă – dovadă de inimaginabilă trufie – să se substituie lui Dumnezeu.
Trebuia să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l
vând.

Căci orice ar spune Iuda, oricât de rafinate şi chiar de impersonale,

dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale, bunul simţ popular
va putea oricând traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvânt
de trădător frumoasele sale reflecţii (şi au cuvintele o putere de pângărire
şi demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul simţ ordinar
îl va putea oricând lua pe Iuda la întrebări – şi va termina repede cu el:

– Mă, tu te-ai dus la popi?

– Da, dar ca să…

– Mă, l-ai vândut?

– Să vedeţi că…

– Mă, ai luat treizeci de arginţi?

(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe gangsteri, de
nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)

– N-am vrut să-i iau mai întâi şi-apoi i-am restituit…

– Da i-ai luat. Treizeci?

– Da, treizeci, însă…

– Mă, l-ai sărutat tu?

– Da, dar am făcut-o ca să…

– Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spânzurat.

– Dar tocmai asta dovedeşte că…

– Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător.

La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de

regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi
stat, ca ceilalţi ieşiţi după nici cinci ani şi pun’te, fă rost de reţete pentru
somnifere!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă
scăparea din subtilităţi şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din
Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.

Simplu! Cît mai simplu, cât mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi
orice s-ar întâmpla şi oricât ne-ar ispiti logica, rămânem la pravila naivă,
cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu
vând (ori: nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil,
incumbă lui Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt
Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi
trădez stăpânul. Eu, cu de la mine putere, nu mă înalţ la rangul de
coredemptor.

Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare

a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat
treizeci de arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul poliţiei nu fac un erou
subtil,ci un vulgar vînzător.

– Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de

precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică
a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decât sunt
redate în Evanghelia Sfântului loan. Dar când au trecut din pshye la
lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi
estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărând n-au mai rămas decât
bolovanii apăsători ai calificărilor, ai încadrării în prea puţin nuanţatele
vorbe ale oamenilor. Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi
declaraţiile fără a le citi cu atenţie!

– Motivul pentru care arhiereii au ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi
la sfârşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi
dezinteresat”, pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid,
de a înfunda în mocirla abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele:
un vînzător! a lucrat pentru noi) întreagă noua mişcare.

Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism,

atât în ceea ce priveşte „principalul vinovat” cât şi în ceea ce priveşte agentul
informator. Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării
întotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă când s-
a comis „sacrilegiul”). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură
bunăvoinţa lor. Tot atât de puţin pe cât şi-a asigurat-o Iuda pe
a bătrînilor şi arhiereilor!

Trebuie compromişi toţi: şi acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie

deopotrivă feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o
stare de ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă,
după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice
mângâiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi
în a patra stare a materiei morale, în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului
şi uitării.

– Psihologia şi pedagogia germană – îmi spune Bruder Harald Sigmund –

deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două
atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la
el, le judecă numai în funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui;
capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al
cărui centru se află în sinea lui; din lanţul reacţiilor între elemente
desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul
egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o
armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede în
ceilalţi decât rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel
care e dispus să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba,
circumstanţele, materia. Tipul acesta e capabil a înţelege că şi în faţa lui
există realităţi – personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley – şi uneori
poate concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei situaţii.
Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai
predispus la suferinţă şi se poate oricând prăbuşi în genunea care se
deschide la orice pas în dreapta şi-n stânga amorului propriu rănit.
Creştinismul care, paradoxal, înalţă persoana şi apoi o supune realităţii
obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducând
problema locului pe care-l ocupăm în coadă la băcănie sau la casa de bilete
la proporţii echilibrate. Eroina din Planetari um al Nathaliei Sarraute
îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru
că nu e creştină.

Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din

robia păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună)
a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo
de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei
cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.

– Expresia aceasta: „războiul nevăzut” referitoare la condiţia creştinului în

legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o
treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l
câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera
războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul
victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului
Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât să-l
câştigi, restul tot e zeamă de varză.

– întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton:

„Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita
asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfirşite răgazuri. Pentru
oprimat cele mai rele clipe sunt – din zece – acele nouă zile când nu e
oprimat.”