Inceputul lumii - limita structurala a

cosmologiei stiintifice

Mareste imaginea.

Inceputul lumii - limita structurala a cosmologiei stiintifice

Atat cosmologia cat si teologia au o natura permeabila dialogului cu alte discipline. In aceasta
perspectiva, dialogul dintre cele doua poate fi absolut firesc. Obiectul de cercetare al
cosmologiei contemporane este universul observabil, in virtutea faptului ca acesta dispune de
o inteligibilitate proprie. Dar inteligibilitatea cosmosului poate fi punctul de plecare si pentru
o epistemologie ce ar include dialogul cosmologiei cu cunoasterea teologica.

De exemplu, dialogul poate fi construit pe fondul preocuparilor actuale ale cosmologilor

contemporani, care ajung sa-si puna problema inceputului, a structurii si a finalitatii
universului. Cum se ajunge de la cosmologie la microfizica? Care este natura particulelor
elementare ce caracterizau starea universului timpuriu? Cum se poate stabili sageata timpului?
In ce masura continuum-ul spatiu-timp reprezinta o realitate decisiva in marea teorie unificata
a gravitatiei cuantice? Care este natura si limita legilor fizice ce guverneaza universul nostru?
Care este finalitatea cosmosului? Sunt doar cateva intrebari la care cosmologia stiintifica
contemporana incearca sa ofere raspunsuri. Aceste raspunsuri, departe de a epuiza
problematica, constituie noi puncte de interogatie, si deopotriva, orizonturi de deschidere
pentru reflectia teologica.

Existenta si recunoasterea limitei in cercetarea cosmologia contemporane poate, si trebuie sa

fie in sensul reciprocii imbogatiri, o punte de legatura intre teologie si stiinta:

"Ori de cate ori un cosmolog se intalneste cu limita cercetarilor sale stiintifice in demersul sau
cosmologic prin limitarea faptului empiric justificativ sau de verificare (exista cu siguranta
multe lucruri in univers pe care probabil cosmologia nu le va cunoaste niciodata, precum si
intrebari la care niciodata cosmologia stiintifica nu va fi capabila sa raspunda) poate sa se
deschida in mod real dialogul lui cu teologia".

Fara a face identificari fortate, trebuie recunoscut ca actuala cosmologie poate fi vazuta ca o
interfata intre teologie si stiinta: "Faptul conform caruia cosmologia contemporana nu poate
sa explice totul are o deosebita semnificatie. Deoarece cosmologia stiintifica nu poate
descoperi totul, inseamna ca ea este deschisa teologiei. Departe sa submineze autoritatea
stiintei, limitele rationalitatii stiintifice prezinta in mod semnificativ taina ca realitate
fundamentala a existentei. Limitele epistemologiei stiintifice in cosmologie, precum si
limitele reflectiilor teologice ar putea gasi o cunoastere existentiala care sa favorizeze dialogul
interdisciplinar."
Cosmologia stiintifica actuala propune ca scenariu cosmologic modelul standard al big-bang-
ului. Prin demonstratii matematice complexe, precum cele ale lui Roger Penrose si Stephen
Hawking, este evidentiata realitatea singularitatii initiale. In stadiul actual al cunoasterii
stiintifice se pare ca modelul standard este recunoscut ca fiind cel mai rezonabil. Exista si alte
scenarii cosmologice, plauzibile din punct de vedere al coerentei stiintifice, insa modelul
standard este asumat de cea mai mare parte a cercetatorilor contemporani. Aceasta nu
inseamna insa ca modelul standard nu este lipsit de probleme. De exemplu, el prezinta
anumite limite structurale mai ales in ce priveste primele faze ale universului.

In vederea perfectionarii cadrului teoretic al modelului standard, se incearca inlocuirea

ipotezelor de natura fizica si geometrica, postulate a priori ca si conditii initiale, cu procese
fizice care s-au derulat in timpul erei hadronice si cuantice. Aceste tendinte se concretizeaza
in fizica energiilor inalte prin cercetari teoretice sofisticate, dublate de experimente posibile
astazi prin intermediul acceleratoarelor nucleare.

O dificultate importanta cu care se confrunta modelul standard este cea a orizontului. In

fiecare model cosmologic, campul de vedere al observatorului este limitat de o sfera fictiva,
numita orizont. Raza acestei sfere este determinata de distanta parcursa de lumina de la
singularitatea initiala. Orizontul delimiteaza universul observabil in perioada considerata.
Marimea orizontului creste pe masura expansiunii universului. Daca se evalueaza marimea
orizontului in momentul decuplarii radiatiei (o suta de milioane de ani dupa Big Bang) se
constata ca regiunile separate de unghiuri mai mari de doua grade pe sfera cosmica nu au
comunicat intre ele. Dar radiatia cosmica de fond care a incetat sa interactioneze cu materia
este izotropa. Atunci, cum se explica faptul ca regiuni care nu au intrat in contact niciodata
prezinta proprietati fizice identice? Modelul standard al big bang-ului rezolva aceasta
problema prin presupunerea, facuta in termeni de ipoteza initiala, ca universul este izotrop.

O alta problema a modelului standard este cea a densitatii universului. Se cunoaste ca

densitatea reala a universului se afla in vecinatatea densitatii critice. Aceasta aproximare
corespunde modelului geometric spatial Einstein-de Sitter. Dar densitatea reala scade odata cu
apropierea de singularitatea initiala, ceea ce presupune o ajustare de o precizie remarcabila
intre densitatea reala si densitatea critica. Modelul standard justifica aceasta prin conditiile
initiale.

S-a incercat in repetate randuri depasirea acestor probleme ale modelului standard. Una dintre
cele mai temerare tentative ii apartine fizicianului american Alan Guth, care introduce in
1981, in cosmologie, teoria inflationara. Teoria inflationara este o consecinta a aplicarii
teoriilor unificate a diferitelor interactiuni. Aceasta teorie presupune ca universul a cunoscut o
perioada scurta de extindere intensa, aceasta fiind faza inflationara. in aceasta etapa inflatia a
fost exponentiala. in modele mai recente, precum cel al cosmologului rus Andrei Linde,
valorile expansiunii ating marimi inimaginabile. Prin existenta fazei inflationare, universul
observabil de astazi este o consecinta a dilatarii unei mici parti a universului din etapele
timpurii ale expansiunii. Astfel, izotropia universului este explicata prin faptul ca a existat un
contact fizic intre regiuni. Problema densitatii este si ea rezolvata prin teoria inflationara. in
perioada inflationara raza de curbura a universului a suferit o crestere considerabila, ceea ce
conduce la aproximarea densitatii reale a universului cu densitatea critica.

In scenariul lui Guth, campul caruia i se datoreaza inflatia este un camp prezent in teoria marii
unificari a interactiunilor, campul lui Higgs. insa construirea unui model cosmologic
inflationar nu este deloc un demers simplu, atat pe plan teoretic, cat si in sfera observatiilor
fizice. In ultimii ani au aparut mai multe modele cosmologice inflationare, insa la randul lor
prezinta anumite limite interne, datorita imposibilitatii structurale de a cuprinde singularitatea
initiala intr-un set de legi fizice si matematice.

Aceste limite interne arata ca modelele cosmologice inflationare sunt mai degraba rezultate
ale unor speculatii. De aceea se poate vorbi de o paradigma inflationara in cosmologia
stiintifica: "Orice model inflationar este la ora actuala speculativ si nu exista nici unul, printre
cele dezvoltate recent, care sa se recomande ca modelul standard. Singurele criterii teoretice
care determina constructia modelelor inflationare sunt eleganta, simplitatea si frumusetea
matematica, nefiind suficiente pentru un asemenea model. De aceea se poate vorbi de o
paradigma inflationara. In plus nici un model inflationar nu este scutit de limite interne,
precum cele date de proprietatile fortelor atribuite inflatiei."

Paradigma inflationara ofera si perspectiva fascinanta a multiplelor universuri. Daca universul

nostru observabil este consecinta unei dilatari exponentiale a unei "bule" in faza inflationara,
este posibil ca multe alte "bule" sa fi dat nastere altor universuri. in aceste universuri se pot
intalni alte proprietati (eventual prezenta unor anizotropii si neomogenitati, a unui numar
diferit de dimensiuni spatiale). Astfel s-ar obtine un metaunivers format din diferite
universuri. Ramane de vazut in ce masura viitoarele cercetari ale cosmologiei stiintifice vor
confirma ipotezele modelelor din paradigma inflationara.

O alta descriere a universului primar este data de cosmologia cuantica. Aceasta cosmologie
presupune o teorie cuantica a gravitatiei. Pentru construirea de modele cosmologice cuantice
s-a plecat de la geometrodinamica cuantica (fondata de John Wheeler si Bryce de Witt).
Aceasta teorie consta in reformularea ecuatiilor lui Einstein, in care acestora sa le fie aplicate
tehnicile mecanicii cuantice. Wheeler arata ca geometria universului in era cuantica era una
fluctuanta, fluctuatiile datorandu-se principiului de nedeterminare a lui Heisenberg. Cadrul
teoretic al geometrodinamicii cuantice nu este continuumul spatiu-timp, ci superspatiul.

Din punct de vedere matematic, geometrodinamica cuantica este o teorie foarte complexa.
Ecuatia fundamentala este cea numita Wheeler-de Witt, cu derivate partiale. Rezolvarea
acestui tip de ecuatii cu derivate partiale necesita impunerea unor conditii la limita. Dar in
cazul geometrodinamicii cuantice, conditiile care trebuie puse superspatiului sunt
necunoscute. Astfel ca, in functie de conditiile puse la limita, se pot obtine diferite modele in
interiorul aceleiasi teorii. Unul din modelele interesante este cel propus de Hawking si Hartie.
Ei rezolva problema punerii conditiilor la limita, afirmand ca aceste conditii limita ale
universului sunt date de faptul ca universul nu are limite. Timpul real este inlocuit cu un timp
imaginar, obtinandu-se pentru univers o metrica euclidiana. Astfel universul lui Hawking este
finit, dar fara limite. Bineinteles, modelul propus de Hawking si Hartie ramane la statutul unei
teorii care nu poate fi dedusa dintr-un principiu fundamental.

In paralel cu cercetarile din geometrodinamica cuantica s-au dezvoltat o serie de cercetari

bazate pe ipoteza unei creatii cuantice din nimic. Acest nimic nu trebuie confundat cu neantul
metafizic, ci cu vidul in sensul cuantic al termenului, in acest context, universul ar putea fi
considerat ca o fluctuatie cuantica a vidului cuantic. Edward Tryon a formulat pentru prima
data in 1973 o astfel de perspectiva. Robert Brout, Francois Englert si Edgar Gunzing au
detaliat si ei modele cosmologice similare.

In absenta unei teorii unificate a tuturor interactiunilor (marea teorie a unificarii ramane un vis
al fizicienilor, ea nu a putut fi inca formulata), modelele cosmologiei cuantice raman simple
speculatii. Astfel, limitele structurale ale cosmologiei stiintifice contemporane sugereaza ca
intelegerea inceputului universului este structural limitata la un nivel de abordare de tip
rationament discursiv: "Opinia majoritara este ca absenta unei teorii complete a ansamblului
de interactiuni fizice, aceasta teorie a totului la care viseaza fizicienii, face ca toate tentativele
de a modela faza cuantica initiala sa ramana in mod esential speculative. Corelativ, problema
existentei singularitatii initiale va ramane fara raspuns definitiv".

Cosmologia ridica intrebari fundamentale in ceea ce priveste originea, existenta si finalitatea

universului. Prin intermediul teoriei Big-Bangului devenim constienti tot mai mult de
vulnerabilitatea raspunsurilor noastre, care nu pot fi definitive. Limita cosmologiei este insa
structurala si in cheie de lectura teologica, deoarece prin legile fizicii actuale studiem un
cosmos afectat de consecintele pacatului. Toate datele stiintei se refera la lumea supusa deja
consecintelor pacatului Acest lucru nu diminueaza importanta cercetarii stiintifice, dar ne
ajuta sa stabilim limitele exacte ale demersului stiintific si competenta specifica stiintei,
pentru a nu ajunge la confuzii regretabile atunci cand vorbim de dialogul dintre teologie si
stiinta. Teologia afirma in chip fundamental un alt mod de fiintare al universului si al omului
decat cel natural (dupa o natura afectata de o cadere din rationalitatea ei profunda de fiintare).
Teologia afirma un mod nou de fiintare, care este o prelungire la nivel cosmic al "noii fizici a
trupului inviat al lui Hristos" si care ne lasa sa intuim posibilitatea unei altfel de intelegeri
privind vecinatatea inceputului universului.

Este salutar faptul ca astazi, in urma unor serioase cercetari, cosmologi de prestigiu recunosc
limitele propriului demers: "Atat fizica cuantica, cat si teoria relativitatii generalizate ne ajuta
sa intelegem ca niciodata nu vom putea vorbi de o cunoastere deplina a universului sau a
momentului sau initial.

Teoria relativitatii generalizate poate fi aplicata continuumu-lui spatiu-timp din vecinatatea

singularitatii initiale. Cercetarea fizica inceteaza insa in cazul singularitatii initiale, care nu
mai presupune existenta continuumului spatiu-timp.

Fara spatiu si timp bine definite este un nonsens sa vorbim de legile fizicii. Conform
conceptiilor fizicii putem vorbi doar de existenta unui debut temporal al universului, insa fara
a-l putea vreodata atinge. Creatia universului este mai presus de acest debut temporal natural,
deoarece lumea a fost creata ii odata cu timpul. Creatia lumii a avut loc intr-un supratimp la
care cosmologia nu va avea acces niciodata. In ciuda succeselor modelului big bang-ului,
trebuie sa ramanem modesti. Cosmologia si nici o alta stiinta nu ne vor putea explica pe
deplin lumea in care traim si nici rolul nostru in cadrul ei".

Lector Doctor Adrian Nicolae Lemeni