TEMA 1.

ASPECTELE ORGANIZATORICE ALE CONTABILITĂŢII FINANCIARE ȘI MANAGERIALE

1.1 Esența, scopul și obiectivele contabilității financiare și manageriale.
1.2 Reglementarea normativă a contabilităţii financiare și manageriale.
1.3 Sistemele de organizare a contabilităţii.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27 aprilie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr. 90-93
2. Grigoroi L., Lazări L. ș.a. Contabilitate întreprinderii. Chişinău: Cartier, 2011. 508 p. ISBN 978-9975-79-603-0
3. Contabilitate financiară: Manual / Colectiv de autori: coordonator – Alexandru Nederiţa. Chişinău: ACAP, 2003. 640 p. ISBN
9975-9702-1-4
4. Balan, I., Romanciuc, A. Dicţionar explicativ de contabilitate. Chişinău: UASM, 2007. 115 p. ISBN 978-9975-64-094-7

Evidenţa contabilă este un sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare,

înregistrare, generalizare a elementelor contabile (active, capitalul propriu, datorii, consumuri, cheltuieli,
venituri, rezultate financiare) şi de raportare financiară prin reflectarea documentară, integrală şi
neîntreruptă a tuturor faptelor economice ale întreprinderii.
Particularităţile evidenţei contabile sînt:
 perfectarea documentară a tuturor operaţiunilor economice;
 continuitatea evidenţei, adică informaţia se înregistrează permanent, fără întreruperi;
 caracterul complet al evidenţei care se asigură prin înregistrarea tuturor faptelor fără excepţie,
ce au loc în activitatea întreprinderii;
 aplicarea metodelor specifice de prelucrare a datelor (contul, dubla înregistrare, bilanţul etc.)
Sistemul contabil prevede divizarea contabilităţii în:
 contabilitate financiară;
 contabilitate de gestiune (managerială).
Contabilitatea financiară se ţine în conformitate cu prevederile S.N.C. şi Planului de conturi,
aprobate în modul stabilit de Guvern, fiind în aşa mod reglementată. Organizarea contabilităţii financiare
conform principiilor şi regulilor stabilite în mod legislativ înseamnă că statul apară interesele creditorilor,
investitorilor şi a altor utilizatori de informaţie în vederea respectării regulilor unice pentru toţi utilizatorii
de informaţii în vederea întocmirii rapoartelor financiare.
Contabilitatea de gestiune (managerială) este organizată în scopul obţinerii unei informaţii,
necesare conducerii întreprinderii, indiferent de metodele şi regulile contabile utilizate la obţinerea acestei
informaţii. Ea se referă la contabilitatea consumurilor, calcularea costurilor, calcularea rentabilităţii
produselor fabricate ş.a.
Contabilitatea financiară şi de gestiune (managerială)
Sfera de aplicare Contabilitatea financiară Contabilitatea de gestiune
(managerială)
1. Utilizatorii de informaţie Utilizatori externi (investitori, creditori Diferite niveluri ale sistemului de
ş.a.) şi interni (administraţia, lucrătorii dirijare a întreprinderii
ş.a.)
2. Tipuri de sisteme contabile Sistemul dublei înregistrări Nu se limitează la sistemul dublei
înregistrări
3. Etaloane utilizate Etalon valoric Orice etalon valoric şi natural
4. Obiectul contabilităţii Întreprinderea în ansamblu Diferite structuri ale întreprinderii ori
direcţiile de activitate
5. Periodicitatea întocmirii Periodic, în termenele stabilite de În funcţie de necesitatea sistemului de
rapoartelor financiare organele statale dirijare a întreprinderii
6. Nivelul de libertate în Respectarea obligatorie a regulilor Lipsa regulilor
aplicarea regulilor contabile stabilite de actele normative
7. Gradul de siguranţă Necesită obiectivitate, după natură este Depinde de obiectivele planificării şi
(fiabilitate) istoric controlului, după necesitate, se
utilizează date exacte; după natură este
futurist
1
 Datele contabilităţii financiare se generează şi se reflectă în următoarele rapoarte financiare:
 Bilanţul contabil;
 Raportul de profit şi pierdere;
 Raportul privind fluxul capitalului propriu;
 Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti;
 Anexele la bilanţul contabil şi la raportul privind rezultatele financiare.
Datele contabilităţii servesc drept bază pentru calcularea impozitelor şi taxelor stabilite de
legislaţie şi se reflectă în declaraţiile fiscale.
Obiectul de studiu al contabilităţii îl constituie patrimoniul întreprinderile şi operaţiunile ce
contribuie la modificarea lui.
Obiectul de studii cuprinde următoarele elemente:
 activele,
 capitalul propriu,
 datoriile,
 veniturile,
 cheltuielile,
 rezultatele financiare.
Activele, capitalul propriu şi datoriile reprezintă elementele de bază ale Bilanţului contabil.
Legătură reciprocă dinte aceste elemente se exprimă prin relaţia:
A = Cp + D
Activele şi datoriile se reflectă în bilanţ în dependenţă de termenul de finanţare, achitare, ori
stîngere:
 cu termenul nu mai mare de 1 an – în compartimentele activelor ori de termen scurt (curente);
 cu termenul mai mare de1 an – în compartimentele respective pe termen lung.
Un aşa mod de reflectare a activelor şi datoriilor permite utilizatorilor de rapoarte financiară să
facă concluziile respective, referitoare la lichiditatea întreprinderii.
Veniturile şi cheltuielile şi rezultatul activităţii economico-financiare (profit ori pierdere)
reprezintă elementele de bază a Raportul de profit şi pierdere.
Veniturile şi cheltuielile se reflectă în raport la sfîrşitul perioadei de gestiune în baza datelor
conturilor clasei a 6 “Venituri” şi 7 “Cheltuieli”, înregistrate în registrele contabile pe parcursul perioadei
respective. Veniturile şi cheltuielile se înregistrează pe conturi şi apoi în raportul privind rezultatele
financiare pe tipuri de activităţi.
Se deosebesc următoarele genuri de activităţi:
Activitatea operaţională – este activitatea de bază a întreprinderii.
Activitatea de investiţii – este o activitate desfăşurată în scopul obţinerii unor venituri din ieşirea
şi reevaluarea activelor pe termen lung, procurării acţiunilor şi obligaţiunilor pentru obţinerea veniturilor
sub formă de dividende, dobînzi etc.
Activitatea financiară – este o activitate desfăşurată în scopul obţinerii unor venituri rezultate din
transmiterea în posesiunea altor persoane pe un termen mai mare de un an a imobilizărilor necorporale şi
a celor materiale pe termen lung (transmiterea în arendă finanţată a activelor, venituri din diferenţa de
curs valutar, intrări gratuite).

1.2 Reglementarea normativă a contabilităţii financiare și manageriale

Reglementarea normativă a contabilităţii financiare este bazată pe următoarele elemente:

1. Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27 aprilie 2007 care a intrat în vigoare din 1 ianuarie
2008, conform căreia entităţile (persoanele juridice şi fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător,
organizaţiile necomerciale, instituţiile publice, notarii, avocaţii şi birourile înfiinţate de aceştia,
reprezentanţele şi filiale ale întreprinderilor (organizaţiilor) nerezidente, înregistrate în Republica
Moldova, indiferent de domeniul de activitate, tipul de proprietate şi forma juridică de organizare) sînt
obligate să ţină contabilitatea şi să întocmească rapoartele financiare în modul prevăzut de legea
menţionată, de standardele de contabilitate, de planul de conturi contabile şi de alte acte normative în
vigoare.
2
 2. Documentele normative referitoare la sistem contabil din Republica Moldova, inclusiv:
1. Standardele Naţionale de Contabilitate,
2. Planul general de conturi,
3. Instrucţiunile Ministerului de Finanţe.
Legea contabilităţii stabileşte regulile generale, referitoare la:
 modul de organizare şi ţinere a contabilităţii, întocmirea şi prezentarea rapoartelor financiare,
inclusiv termenele de prezentare
 aplicarea standardelor de contabilitate, în funcţie de tipul entităţii;
 utilizarea datelor contabile în scopuri fiscale;
 responsabilităţile şi drepturile entităţilor privind ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară;
 sistemele de ţinere a contabilităţii şi de prezentare a rapoartelor financiare;
 metodele de recunoaştere a elementelor (obiectelor) contabile;
 modul general de contabilizare a stocurilor;
 modul de întocmire şi de utilizare a documentelor primare;
 utilizarea conturilor contabile;
 nomenclatorul, structura şi modul de aplicare a registrelor contabile;
 componenţa, modul de întocmire şi de prezentare a rapoartelor financiare;
 alte aspecte ale contabilităţii (organizarea sistemului de control intern, exercitarea auditului
intern, corectarea erorilor contabile, păstrarea documentelor contabile etc.).
S.N.C. poartă un caracter de acte normative. În Republica Moldova la momentul de faţa sînt
elaborate şi implementate 16 S.N.C.
Planul general de conturi este elaborat în baza cerinţelor internaţionale de întocmire a situațiilor
financiare. Cuprinde 9 clase de conturi. Conturile de clasa întîi sînt obligatorii pentru toţi agenţii
economici, iar conturile de clasa II (subconturile) se deschid reieşind din necesităţile întreprinderilor.
Instrucţiunile Ministerului finanţelor au scopul de a concretiza prevederile unor acte legislative şi
se referă, ca de obicei la probleme concrete a contabilităţii şi impozitării.

1.3 Sistemele de organizare a contabilităţii

Organizează şi ţin contabilitatea în baza sistemului contabil în partidă simplă, fără prezentarea
situaţiilor financiare, gospodăriile ţărăneşti, întreprinzătorii individuali, pînă la înregistrarea acestora ca
contribuabili ai T.V.A., şi persoanele fizice care prestează servicii profesionale, conform indicaţiilor
metodice aprobate de Ministerul Finanţelor.
Organizează şi ţin contabilitatea în baza sistemului contabil în partidă dublă, cu prezentarea
situaţiilor financiare simplificate, entităţile care corespund următoarelor criterii pentru perioada de
gestiune precedentă:
a) numărul mediu scriptic al salariaţilor nu depăşeşte 9 persoane;
b) veniturile din vînzări nu depăşesc 3 milioane lei; şi
c) valoarea contabilă totală (de bilanţ) a activelor la data raportării nu depăşeşte 3 milioane lei.
(3) Organizează şi ţin contabilitatea în baza sistemului contabil în partidă dublă, cu prezentarea
situaţiilor financiare complete, alte entităţi decît cele menţionate la alin.(1) şi (2), inclusiv:
a) entităţile în al căror capital social cota proprietarului (asociatului, participantului, acţionarului)
persoană juridică, care nu este subiect al sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, depăşeşte 35%;
b) companiile fiduciare;
c) entităţile importatoare de mărfuri supuse accizelor;
d) organizaţiile de microfinanţare, asociaţiile de economii şi împrumut şi alţi participanţi la piaţa
financiară nebancară;
e) casele de schimb valutar şi lombardurile;
f) entităţile din domeniul jocurilor de noroc.
Organizează şi ţin contabilitatea în baza sistemului contabil în partidă dublă instituţiile publice
şi entităţile de interes public.
Entitatea care are dreptul să utilizeze sistemul contabil în partidă simplă poate aplica sistemul
contabil în partidă dublă. Entitatea care are dreptul să prezinte situaţii financiare simplificate poate
prezenta situaţii financiare complete.
3
 TEMA 2. CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR NECORPORALE.
Noțiunea, componența și clasificarea imobilizărilor necorporale.
Contabilitatea imobilizărilor necorporale în curs de execuţie.
Contabilitatea existenţei şi mişcării imobilizărilor necorporale.
Contabilitatea amortizării și depricierii imobilizărilor necorporale.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27 aprilie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr. 90-93
2. Grigoroi L., Lazări L. ș.a. Contabilitate întreprinderii. Chişinău: Cartier, 2011. 508 p. ISBN 978-9975-79-603-0
3. Contabilitate financiară: Manual / Colectiv de autori: coordonator – Alexandru Nederiţa. Chişinău: ACAP, 2003. 640 p. ISBN
9975-9702-1-4
4. Balan, I., Romanciuc, A. Dicţionar explicativ de contabilitate. Chişinău: UASM, 2007. 115 p. ISBN 978-9975-64-094-7

Imobilizări necorporale – sunt active nepecuniare (nebăneşti) care nu îmbracă forma materială,
sînt controlate de întreprindere şi utilizate mai mult de un an în activitatea de producţie, comercială şi alte
activităţi, precum şi în scopuri administrative sau sînt destinate predării în folosinţă persoanelor fizice şi
juridice.
În componenţa lor se includ:
Brevete – sunt drepturi exclusive garantate de stat pe o anumită perioadă pentru fabricarea unui fel
de produse, utilizarea sau vânzarea unui produs specific(de exemplu: drepturile ce rezultă din brevetele ce
aparţin întreprinderii, noi soiuri de plante ş.a.);
Licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate. Pentru
proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o persoană (licenţiali) în anumite
condiţii (de regulă pentru comision) permite altei persoane (licenţiat) să folosească dreptul la proprietatea
intelectuală;
Embleme comerciale şi mărci de deservire – simboluri înregistrate, protejate de stat cu drept
exclusiv de utilizare a lor pentru identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane fizice şi juridice de
mărfurile şi serviciile identice ale altor persoane fizice şi juridice;
Know-how – cunoştinţele tehnico-ştiinţifice, tehnologice, financiare, comerciale, organizatorice,
de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere, care constituie o taină comercială şi
aduc avantaj economic (profit);
Programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi complexul de
programe pentru sistema de prelucrare a informaţiei.
Ele se constată ca activ în cazul în care:
- există o certitudine întemeiată că întreprinderea va obţine un avantaj economic ca urmare a
utilizării activului;
- valoarea activelor poate fi estimată cu un grad înalt de certitudine.
Dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite cheltuielile aferente procurării sau creării imobilizărilor
necorporale se constată ca cheltuială a perioadei de gestiune. Se admite constatarea unor asemenea
consumuri ca cheltuieli anticipate. Imobilizările necorporale constatate se estimează la valoarea de
intrare, care este egală în cazul:
1. Cumpărării – cu valoarea de cumpărare plus impozitele, taxele nerecuperabile prevăzute de
legislaţie, cheltuielile directe privind dobândirea drepturilor patrimoniale a imobilizărilor necorporale şi
pregătirea acestora pentru utilizarea conform destinaţiei, achitarea serviciilor de evaluare a imobilizărilor
necorporale procurate.
Rabaturile comerciale şi scontul (înlesnirile) în acest caz se scad din valoarea de cumpărare a
activelor.
2. Creării de întreprinderea însăşi – este egală cu costul efectiv, care cuprinde valoarea
materialelor consumate, consumurile privind retribuirea muncii, contribuţiile pentru asigurările sociale,
consumurile indirecte de producţie care ţin direct de crearea şi pregătirea imobilizărilor necorporale direct
spre utilizare.
3. Primirii sub formă de subvenţii de stat şi cu titlu gratuit. În acest caz valoarea de intrare este
egală cu valoarea venală a imobilizărilor necorporale

4
 Contabilitatea imobilizărilor necorporale în curs de execuţie

Imobilizările necorporale în curs de execuţie sînt cheltuieli aferente creării imobilizărilor

necorporale (invenţiilor, diverselor formule, soluţiilor tehnice, elaborarea unor tehnologii noi ş.a.) de
însăşi întreprindere în decursul unei perioade mai mare de un an.
Pentru generalizarea informaţiei referitoare la cheltuielile privind crearea de către întreprindere a
imobilizărilor necorporale este destinat contul 111. Contul 111 este un cont de activ, în debitul căruia se
reflectă sumele cheltuielilor efective privind crearea imobilizărilor necorporale de către întreprindere, iar
în credit – valoarea imobilizărilor necorporale create la finisarea lucrărilor. Soldul acestui cont este
debitor şi reprezintă cheltuielile acumulate de la începutul executării lucrărilor de creare de către
întreprindere a imobilizărilor necorporale la finele perioadei de gestiune.
După finisarea lucrărilor planificate consumurile înregistrate în evidenţă se consideră ca active
nemateriale, dacă există posibilitatea utilizării lor într-o perioadă îndelungată de timp (mai mare de 1 an)
şi sînt prezente calcule întemeiate, ce confirmă capacitatea imobilizărilor necorporale de a aduce
întreprinderii un avantaj economic. Dacă activul nematerial presupus nu corespunde acestor condiţii,
consumurile acumulate sînt considerate ca cheltuieli ale perioadei de gestiune sau se includ în
componenţa cheltuielilor perioadelor viitoare.
Contul 111 se debitează prin creditul următoarelor conturi:
211 - reflectarea consumurilor de materiale la valoarea de bilanţ legate nemijlocit de crearea unui
activ nematerial de către întreprindere;
213 - reflectarea consumului de obiecte de mică valoare şi scurtă durată cu valoarea unitară mai
mică decât limita stabilită;
214 - calcularea uzurii obiectelor de mică valoare şi scurtă durată cu valoarea unitară mai mare
decât limita stabilită;
531 - calcularea salariilor lucrătorilor implicaţi în crearea imobilizărilor necorporale;
533 - calcularea contribuţiilor pentru asigurările sociale;
521 - reflectarea valorii serviciilor prestate de către terţi privind crearea imobilizărilor
necorporale;
812 - reflectarea costului efectiv al serviciilor proprii;
622 - înregistrarea imobilizărilor necorporale în curs de execuţie primite cu titlu gratuit.
Contul 112 se creditează prin debitul următoarelor conturi:
112 - înregistrarea imobilizărilor necorporale create de întreprindere la cost efectiv;
721 - trecerea la cheltuieli a valorilor de bilanţ a imobilizărilor necorporale în curs de execuţie
ieşite.
Evidenţa analitică a imobilizărilor necorporale în curs de execuţie se ţine pe tipurile acestora şi pe
articole de cheltuieli.

Contabilitatea existenţei şi mişcării imobilizărilor necorporale

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea imobilizărilor necorporale aflate în

patrimoniul întreprinderii şi arendate pe termen lung este destinat contul 112. Este un cont de activ în
debitul căruia se reflectă valoarea de intrare sau valoarea reevaluată a imobilizărilor necorporale procurate
de la terţi şi create de întreprindere, iar în credit se reflectă valoarea de bilanţ a imobilizărilor necorporale
ieşite şi casarea amortizării calculate la ieşirea acestora. Soldul acestui cont este debitor şi reprezintă
valoarea imobilizărilor necorporale la finele perioadei de gestiune.
În prezent există următoarele forme speciale de documente primare pentru înregistrarea existenței
și mișcării imobilizărilor necorporale:
 Proces-verbal de punere în funcţiune a imobilizărilor necorporale;
 Proces-verbal de casare a imobilizărilor necorporale;
 Fișa de evidență a imobilizărilor necorporale.
Totodată, entitățile sînt în drept de sine stătător să elaboreze forme necesare de documente
conducându-se de cerinţele stipulate de articolul 19 al Legii contabilităţii şi particularităţile
imobilizărilor necorporale ca obiecte specifice de evidenţă. În același timp, pentru înregistrarea unor
active nemateriale (îndeosebi a cheltuielilor de organizare) se poate de utilizat formele de documente
5
existente. De exemplu, valoarea ştampilelor se include în componenţa cheltuielilor de organizare în baza
contului calcul al firmei producător. La rândul său aceste documente se eliberează numai după
prezentarea documentelor ce confirmă plata (chitanţă sau ordinul de plată) şi procurii. Achitarea
serviciilor consultanţilor se efectuează conform contractelor de muncă încheiate cu eliberarea mijloacelor
băneşti din casă în baza dispoziţiilor de plată.
Orice majorare a valorii imobilizărilor necorporale se reflectă în debitul contului 112 din creditul
următoarelor conturi:
111 - la înregistrarea imobilizărilor necorporale create de întreprindere, precum şi cheltuielilor
ulterioare privind majorarea duratei de funcţionare utilă a imobilizărilor necorporale;
227, 532 - la procurarea imobilizărilor necorporale sau achitarea cheltuielilor de organizare prin
intermediul titularilor de avans;
241, 242, 243, 244 - la înregistrarea imobilizărilor necorporale procurate de la persoane fizice şi
juridice cu achitarea nemijlocită a facturilor;
313 - înregistrarea imobilizărilor necorporale primite ca aport al fondatorilor în capitalul statutar al
întreprinderii;
421 - înregistrarea imobilizărilor necorporale primite în arendă pe termen lung;
622 - înregistrarea imobilizărilor necorporale primite cu titlu gratuit.
Direcţiile principale de ieşire a imobilizărilor necorporale sunt:
 Casarea valorii activelor în legătură cu expirarea termenului de amortizare;
 Pierderea capacităţii de utilizare;
 Expirarea duratei de funcţionare utilă.
Imobilizările necorporale de asemenea pot fi vândute, transmise în arendă, cu titlu gratuit sau în
calitate de aport în capitalul statutar al altei întreprinderi.
Contul 112 se creditează prin debitul următoarelor conturi:
113 - casarea amortizării calculate a imobilizărilor necorporale ieşite;
721 - casarea valorii de bilanţ a imobilizărilor necorporale ieşite (cu excepţia cazurilor de ieşire a
lor din cauza calamităţilor naturale, în caz contrar se debitează contul 723.
Evidenţa analitică a imobilizărilor necorporale se ţine pe tipurile acestora.

Contabilitatea amortizării și depricierii imobilizărilor necorporale

Amortizarea – este repartizarea sistematică a valorii activului nematerial în decursul întregii

durate de exploatare utilă a acestuia la consumuri sau cheltuieli.
Durata de exploatare utilă – este perioada de timp, în decursul căreia întreprinderea prevede să
utilizeze activul nematerial sau cantitatea de unităţi produse (volumul de servicii) pe care întreprinderea
planifică să le obţină de la utilizarea activului nematerial. Metoda de calcul a amortizării imobilizărilor
necorporale aplicată de întreprindere trebuie să reflecte schema de obţinere a avantajului economic din
aceste active. Există diferite metode de calculare a amortizării imobilizărilor necorporale:
- liniară (uniformă);
- metoda soldului degresiv;
- în raport cu cantitatea de unităţi de produse fabricate (volumul serviciilor prestate).
Metoda liniară – prevede calcularea sumelor de amortizare constante pe toată durata de exploatare
utilă a activului.
Amortizarea calculată prin metoda soldului degresiv treptat se diminuează în decursul perioadei
de exploatare utilă.
În cazul calculări amortizării imobilizărilor necorporale în raport cu cantitatea unităţilor de
produse fabricate, mărimea acesteia depinde de volumul unităţilor de produse fabricate.
Modul de consum al calităţilor utile ale activului nematerial determină alegerea unei sau altei
metode de calculare a amortizării. Metoda aleasă se aplică consecutiv de la o perioadă de gestiune la alta,
dacă nu se aşteaptă modificări în schema de obţinere a avantajului economic. Amortizarea calculată în
cursul perioadei de gestiune se constată ca consumuri şi cheltuieli în funcţie de destinaţia imobilizărilor
necorporale. Dacă întreprinderea nu poate să determine corect schema de cheltuire a calităţilor de consum
a imobilizărilor necorporale, aceasta utilizează metoda liniară de calculare a amortizării.

6
 Pentru generalizarea informaţiei privind amortizarea imobilizărilor necorporale aflate în
patrimoniul întreprinderii, precum şi acelor arendate pe termen lung este destinat contul 113
„Amortizarea imobilizărilor necorporale”. Contul 113 este un cont de pasiv. În creditul acestui cont se
reflectă calcularea amortizării imobilizărilor necorporale pe parcursul duratei de funcţionare utilă a
acestora, iar în debit - casarea amortizării acumulate aferentă imobilizărilor necorporale ieşite.
Soldul acestui cont este creditor şi reprezintă suma amortizării acumulate la finele perioadei de
gestiune.
Contul 113 se creditează prin debitul următoarelor conturi:
713 – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale cu destinaţie generală ale gospodăriei;
712 – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce ţin de comercializarea producţiei;
811 – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce ţin de fabricarea unui fel de produs;
821 – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce ţin de fabricarea mai multor feluri de
produse;
113 – modificarea internă a amortizării în cadrul contului (la trecerea imobilizărilor necorporale
arendate pe termen lung în categoria celor proprii).
Contul 113 se debitează prin creditul contului 112 la casarea amortizării acumulate aferente
imobilizărilor necorporale ieşite.

TEMA 3. CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE.

Noțiunea, componența și clasificarea imobilizărilor corporale.
Contabilitatea imobilizărilor corporale în curs de execuţie.
Contabilitatea existenţei şi mişcării mijloacelor fixe.
Contabilitatea amortizării și depricierii mijloacelor fixe.

Imobilizările corporale reprezintă active care îmbracă o formă fizică naturală, au o durată de
funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii sau se află în procesul creării
şi nu sînt destinate vînzării.
Conform paragrafului S.N.C. obiectul activelor materiale se constată ca activ în cazul în care:
a) există o certitudine întemeiată că în urma utilizării acestuia întreprinderea va obţine un avantaj
(profit) economic;
b) valoarea activului poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine.
Dacă aceste două condiţii nu pot fi satisfăcute, activul se consideră drept cheltuială a perioadei de
gestiune.
Aceste active după componenţă şi omogenitate pot fi divizate în următoarele grupe mari:
Imobilizările corporale în curs de execuţie;
terenuri;
mijloace fixe;
resurse minerale.
Imobilizările corporale în curs de execuţie reprezintă cheltuielile privind achiziţionarea şi
crearea activelor la beneficiarul construcţiei în decursul unui proces îndelungat.
În această grupă de active se includ:
 lucrările de construcţie (extindere a clădirilor existente) a clădirilor, construcţiilor speciale;
 lucrările de montaj (asamblarea şi instalarea utilajului);
 alte lucrări capitale şi servicii (de proiectare-explorare).
Terenuri reprezintă un tip special de imobil care are o durată de utilizare nelimitată în
desfăşurarea activităţii întreprinderii sau poate fi destinat arendei (leasingului).
Conform paragrafului 68 din Comentariile privind aplicarea S.N.C. 16 în această grupă de
active se includ:
terenurile pe care sînt amplasate clădiri şi construcţii speciale ale întreprinderii;

7
 terenurile (fără construcţii) utilizate în scopuri agricole, cum ar fi suprafeţele destinate
livezilor, viilor, cîmpurilor pentru cultivarea culturilor agricole;
terenurile cu resurse naturale.
Mijloace fixe sînt active materiale (mijloace de muncă) cu preţul unitar mai mare de 6000 lei,
planificate pentru utilizare mai mult de peste un an în activitatea de producţie, comercială şi în alte
activităţi, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, sau sînt destinate destinat arendei (leasingului) sau
pentru scopuri administrative.
După componenţa sa natural-substanţială mijloacele fixe se clasifică în următoarele grupe:
clădirile;
construcţiile speciale;
instalaţiile de transmisiune;
maşinile şi utilajele (instalaţiile şi echipamentele de forţă, de măsurare, reglare şi utilaje de
laborator);
calculatoarele;
alte maşini şi utilaje; mijloacele de transport; instrumentele;
inventarul de producţie şi de uz casnic;
animalele de muncă şi de producţie;
alte mijloace fixe (plantaţiile perene, fondurile de bibliotecă etc.).
Resurse minerale reprezintă partea naturală a activelor materiale pe termen lung, care are o formă
naturală concretă de rezerve de petrol, gaze, piatră, material lemnos etc., extrase (explorate) în cursul unei
perioade îndelungate. În această grupă mai pot fi incluse şi zăcămintele de nisip, argilă, calcar etc.

Contabilitatea imobilizărilor corporale în curs de execuţie

Imobilizările corporale în curs de execuţie reprezintă cheltuielile privind achiziţionarea şi

crearea activelor la beneficiarul construcţiei în decursul unui proces îndelungat (construcţia clădirilor şi
construcţiilor speciale, achiziţionarea utilajului care necesită montaj etc.). La fel în această grupă mai pot
fi incluse şi investiţiile capitale ulterioare, în rezultatul cărora entitatea obţine un avantaj economic (la
reconstrucţia întreprinderii, modernizarea utilajului etc.).
În întreprinderi lucrările de construcţie în curs de execuţie pot fi efectuate în:
1. Regie proprie;
2. Metoda de antrepriză;
3. Metoda mixtă.
Lucrările în regie proprie sînt efectuate de către întreprindere cu forţele şi mijloacele proprii.
Lucrările efectuate prin metoda de antrepriză sînt prestate de către organizaţiile specializate
numite antreprenori.
Independent de metoda de construcţie toate cheltuielile suportate se reflectă în contul 121. Este un
cont de activ, în debitul căruia se reflectă cheltuielile (consumurile) aferente construcţiei obiectului, iar în
credit valoarea iniţială a mijloacelor fixe date în exploatare. În cazul efectuării lucrărilor de construcţie-
montare în regie proprie se recomandă de deschis următoarele articole:
1. Materiale.
2. Costuri directe privind retribuirea muncii cu defalcări pentru asigurarea socială.
3. Costuri vizând exploatarea maşinilor şi mecanismelor de construcţie.
4. Alte costuri.
5. Costuri indirecte.
Livrarea materialelor spre decont brigadierului (şefului şantierului) se perfectează cu bonuri de uz
intern sau fişe-limite pentru ridicarea bunurilor materiale. În acest caz se debitează şi se creditează contul
8
211. Casarea valorii materiale consumate se efectuează în baza raportului privind consumul materialelor
de bază în construcţie în comparare cu consumul determinat conform normelor de producere întocmindu-
se corespondenţa: Dt 121 — Ct 211.
Retribuirea muncii - se calculează în baza ordinelor de lucru în acord: Dt 121 — Ct 531.
Totodată se efectuează defalcări pentru asigurarea socială de stat: Dt 121 — Ct 533.
Entitatea poate crea şi provizionul pentru achitarea sumelor concediale: Dt 121 Ct 538.
Costurile exploatării maşinilor şi mecanismelor de construcţie - se acumulează în conturi analitice
aparte: Dt 121 — Ct 531, 533, 124, 812, 538 (în funcţie de natura acestor mijloace), iar apoi se
repartizează pe obiecte concrete: Dt 121 — Ct 121.
Alte consumuri - se reflectă serviciile producţiei auxiliare, valoarea documentelor necesare pentru
începerea construcţiilor, proiectele ş.a.: Dt 121 — Ct 812, 521, 522, 539
Costurile indirecte - se include retribuirea muncii brigadierului, consumurile vizând deplasările
acestora, consumurile vizând organizarea lucrărilor pe şantierele de construcţie şi consumurile
neproductive: Dt 121 — Ct 121
În cadrul construcţiei prin metoda de antrepriză pentru fiecare obiect se deschide câte un cont
analitic aparte, dar fără divizarea consumurilor de articole. La toată suma acceptată pentru plată: Dt 121
— Ct 521.
Obiectele de construcţie sînt primite în exploatare de către o comisie specială, care întocmeşte
procesul verbal de primire-predare. Apoi în baza documentaţiei de primire a obiectului în exploatare se
completează procesul verbal de primire predare a mijloacelor fixe: Dt 123 — Ct 121. În prealabil este
necesar de calculat TVA de la costul efectiv al lucrărilor de construcţie efectuate de către antreprenori:
Dt 534 — Ct 521.

Contabilitatea existenţei şi mişcării mijloacelor fixe

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea mijloacelor fixe este destinat contul
123. Este un cont de activ în debitul căruia se reflectă valoarea de intrare a mijloacelor fixe puse în
funcţiune procurate sau construite, valoarea corectată a mijloacelor fixe ca rezultat al investiţiilor capitale
şi valoarea reevaluată după reevaluare, iar în credit valoarea mijloacelor fixe ieşite, casarea sumei uzurii a
mijloacelor fixe calculată pe durata de funcţionare utilă şi valoarea bunurilor utilizabile obţinute. Soldul
este debitor şi reprezintă valoarea mijloacelor fixe existente la finele perioadei de gestiune.
Principalele canale de achiziţionare a mijloacelor fixe sunt:
1. Procurarea mijloacelor fixe de la persoanele fizice şi juridice
2. Construcţia mijloacelor fixe nemijlocit în întreprindere
3. Transferarea animalelor tinere şi la îngrăşat în cireada de bază
4. Depunerea de către fondatori sub formă de aport la capitalul statutar
5. Primirea cu titlu gratuit
6. Procurarea prin schimb
7. Stabilirea plusurilor de mijloace fixe în urma inventarierii
8. Primirea a mijloacelor fixe în arendă finanţată cu dreptul de răscumpărare
9. Primirea sub formă de subvenţii ş. a.
Momentul includerii în componenţa mijloacelor fixe este considerat data punerii în funcţiune a
obiectului. De la această dată începe calcularea uzurii mijloacelor fixe.
Documentul de bază a punerii în funcţiune a obiectelor este procesul verbal de primire predare a
mijloacelor fixe.
Obiectele intrate sunt evaluate la valoarea iniţială, mărimea şi metoda de determinare a căreia
depinde de canalul de achiziţionare, starea activelor şi de alţi factori. Dacă punerea în funcţiune a
9
mijloacelor fixe procurate (ce nu necesită montaj) coincide cu momentul procurării, valoarea de
cumpărare a acestor obiecte (fără TVA) şi toate cheltuielile de achiziţionare se includ direct în contul 123
fără acumularea lor preventivă în contul 121. În acest caz se întocmeşte următoarea formulă contabilă
debitul contului 123 şi creditul contului 521. La suma TVA – debitul contului 534 şi creditul contului
521.
Mijloacele construite de întreprindere se înregistrează în debitul contului 123 din creditul contului
121 sau 812.
Tineretul animalelor de producţie şi de lucru transferat în cireada de bază se înregistrează în
debitul contului 123 din creditul contului 212.
Mijloacele fixe primite de la fondatori sub formă de aport în capitalul statutar al întreprinderii se
evaluează la valoarea coordonată de conducerea întreprinderii cu fondatorii: Dt 121, 123 — Ct 313.
Mijloacele fixe ce nu necesită montaj primite în urma schimbului se înregistrează nemijlocit în
debitul contului 123 din Ct 221, 229, 521, 539 ş.a.
Surplusul de mijloace fixe depistate în urma inventarierii este necesar de evaluat la valoarea de
bilanţ: Dt 123 — Ct 621.
Mijloacele fixe primite cu titlul gratuit se i-au la evidenţă: Dt 123 — Ct 622.
Mijloacele fixe primite sub formă de subvenţii de stat: Dt 121, 123 – Ct 342.
La întreprinderi principalul canal de ieşire a mijloacelor fixe este casarea.
La casarea mijloacelor fixe în legătură cu uzura morală a acestora, la valoarea de bilanţ se
debitează contul 721 şi se creditează contul 123. Dacă mijloacele fixe au fost casate în urma calamităţilor
naturale atunci debitul contului 723 şi creditul contului 123.

Contabilitatea amortizării și depricierii mijloacelor fixe

În procesul utilizării (exploatării) mijloacele fixe se uzează (fizic sau moral).

Uzura fizică este generată de folosirea obiectelor după destinaţie şi este condiţionată de pierderea
treptată de către ele a valorii de consum (calităţilor tehnice şi de exploatare). Viteza cedării (pierderii)
calităţilor de consum este direct proporţională intensităţii utilizării obiectului.
Uzura morală spre deosebire de cea fizică nu corelează direct cu utilizarea obiectelor şi, de regulă,
este determinată de factori externi, care nu depind de întreprindere (de exemplu, modificarea conjuncturii
pieţei, apariţia unor tehnologii noi etc.).
Durata (termenul) uzurii fizice se află relativ simplu. Pentru aceasta trebuie de ştiut
caracteristicele tehnice ale obiectului sau rezultatele utilizării unor active similare în gospodărie sau la
terţi. Aceste date pot fi selectate din paşapoartele tehnice, documentaţia de proiectare, fişele de inventar
pentru evidenţa mijloacelor fixe şi alte surse.
Termenul uzurii morale nu poate fi determinat din timp (anticipat), deoarece factorii respectivi se
prognozează foarte anevoios (mai cu seamă în condiţiile unei economii instabile).
În interconexiune termenul uzurii fizice şi al celei morale formează termenul funcţionării utile,
adică perioada pe parcursul căreia obiectul poate fi de folos întreprinderii, aducându-i avantaje
economice.
Prin urmare, în contabilitate prin amortizarea mijloacelor fixe se subînţelege includerea
sistematică a unei părţi din valoarea lor în consumuri sau cheltuielile perioadei pe parcursul termenului
funcţionării utile cu scopul recuperării valorii amortizabile în cazul ieşirii lor.
Amortizarea spre calculare a unui obiect pe parcursul funcţionării lui utile este egală cu valoarea
amortizabilă, adică cu valoarea iniţială (istorică) fără valoarea rămasă.

10
 Calcularea amortizării începe din prima zi a lunii, care urmează după luna primirii obiectului
(dării lui în exploatare) şi încetează de asemenea din prima zi a lunii, care urmează după luna ieşirii
obiectului.
Pentru generalizarea informaţiei vizând amortizarea mijloacelor fixe se foloseşte contul de pasiv
124. Pe măsura calculării amortizării acest cont se creditează în contrapartidă cu debitul conturilor
consumurilor, cheltuielilor şi ale altor obiecte de evidenţă în funcţie de locul exploatării şi destinaţia
obiectelor.
În continuare vom prezent principalele fapte economice care pot avea loc la întreprindere pe
măsura calculării şi casării amortizării mijloacelor fixe:
Tabelul 1 – Înregistrările contabile aferente calculării şi casării amortizării mijloacelor fixe
Nr. Conturi corespondente
Conţinutul faptului economic
crt. debit credit
1 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate în procesul creării obiectelor de mijloace
121 124
fixe
2 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate la recultivarea terenurilor 141, 251 124
3 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate în procesul de desfacere 712 124
4 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe cu destinaţie generală şi administrativă 713 124
5 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate la demolarea clădirilor 721 124
6 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate la lichidarea consecinţelor calamităţilor
723 124
naturale
7 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate în activitatea de bază a întreprinderii 811 124
8 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe utilizate în activităţile auxiliare a întreprinderii 812 124
9 Se calculează amortizarea mijloacelor fixe cu destinaţie generală de producţie 821 124
10 Se decontează suma amortizării acumulate a mijloacelor fixe la ieşirea acestora 124 123

TEMA 4. CONTABILITATEA INVESTIȚIILOR.

Componenţa, caracteristica şi clasificarea investiţiilor.
Contabilitatea investițiilor pe termen lung şi pe termen scurt.
Contabilitatea investiţiilor imobiliare, amortizării și depricierii acestora.

Investiţiile - sunt active deţinute de întreprinderea investitor în scopul ameliorării situaţiei sale
financiare pentru obţinerea veniturilor suplimentare (dobânzi, dividende etc.).
Totalitatea investiţiilor pe care le deţine întreprinderea la o dată concretă se numesc portofoliu de
investiţii.
Investiţiile procurate sunt evaluate la valoarea iniţială, plus toate cheltuielile de achiziţionare.
Investiţiile pot fi evaluate şi la valoarea venală - suma la care un activ poate fi schimbat în
procesul operaţiei comerciale între părţile informate independente şi care au consimţit tranzacţia. Pentru
investiţiile care au o piaţă activă, valoarea pieţei coincide cu valoarea venală.
De asemenea există şi valoare nominală, care este valoarea indicată pe fiecare titlu de valoare la
momentul emisiunii acesteia şi care serveşte drept temei pentru calcularea dobânzilor şi dividendelor.
Se disting următoarele forme de investiţii:
1. Financiare - care includ titlurile de valoare (acţiunile, obligaţiunile şi cambiile), de asemenea
cotele de participaţie în capitalul statutar al altor întreprinderi.
2. Materiale - care includ terenurile, clădirile, bijuteriile, obiecte de artă, aur, briliante și alte active
procurate de întreprindere, dar neutilizate în activitatea sa.

11
 Valoarea de intrare a titlurilor de valoare poate să nu coincidă cu valoarea nominală. Suma
respectivă a diferenţei privind titlurile de valoare (cu excepţia acţiunilor), fie că se calculează suplimentar,
fie că se anulează astfel încât la momentul răscumpărării titlurilor de valoare, valoarea de bilanţ va
corespunde cu cea nominală.
În cazul când titlurile de valoare au fost procurate la un preţ mai mic decât valoarea nominală,
diferenţa se trece la venituri, în caz contrar diferenţa se reflectă la cheltuieli.
În cazul calculării suplimentare sau casării diferenţei valoarea de cumpărare va fi egală cu
valoarea nominală şi de aceia la răscumpărarea titlurilor de valoare rezultatul va fi egal cu zero, deoarece
răscumpărarea se efectuează la valoarea nominală.
Dacă investiţiile pe termen lung urmează a fi răscumpărate în anul curent, acestea pot fi trecute în
categoria investiţiilor pe termen scurt.

Contabilitatea investițiilor pe termen lung şi pe termen scurt.

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea investiţiilor pe termen lung investite
în capitalul altor întreprinderi în nomenclatorul conturilor contabile este destinat contul 141. Este un cont
de activ în debitul căruia se reflectă sumele mijloacelor investite în capitalul părţilor nelegate, precum şi
valoarea investiţiilor procurate de la părţile nelegate, iar în credit - valoarea investiţiilor pe termen lung
ieşite la răscumpărare (stingere) şi vînzare.
La contul 141 pot fi deschise următoarele subconturi:
1411 Valori mobiliare
1412 Cote de participaţie
1413 Depozite
1414 Împrumuturi acordate
1415 Alte investiţii financiare.
Întreprinderile îşi pot folosi mijloacele libere pentru invesții. Contabilitatea acestora se ţine în
contul 141, dacă investiţiile au fost efectuate în părţi nelegate sau în unul din subconturile contului 142.
Cotele de participaţie se deosebesc de acţiuni prin aceia că cotele de participaţie pot fi retrase pe
calea restituirii banilor sau a activelor alocate anterior în capitalul statutar al acestei întreprinderi.
Prioritatea cotelor de participaţie constă în faptul că în orice moment întreprinderea investitor
poate să iasă din componenţa întreprinderii investite întorcându-şi banii.
Dacă întreprinderea a procurat acţiuni ale acestei întreprinderi atunci ea nu are dreptul să ceară
răscumpărarea acestora şi întoarcerea banilor. În acest caz ea poate doar să revândă aceste acţiuni.
Acţiunile se împart în:
1. Privilegiate - ele sunt caracterizate de primirea dividendelor, dar nu dau dreptul la vot la
adunarea generală.
2. Simple - permit dreptul la vot dar nu garantează primirea dividendelor.
Cotele de participaţie şi acţiunile se referă numai la investiţii pe termen lung.
Evidenţa analitică a cotelor de participaţie şi a acţiunilor se ţine pe întreprinderi în capitalul cărora
au fost investite mijloace.
Obligaţiunile - sunt titluri de valoare, care acordă deţinătorilor dreptul de a primi în termenul
stabilit valoarea nominală a acestora şi a venitului sub formă de dobândă aferentă acestor obligaţiuni.
Obligaţiunile pot fi emise numai de societăţile de acţiuni:
a) în mărime de 25% din capitalul statutar al societăţii pe acţiuni;
b) numai după achitarea deplină a tuturor acţiunilor emise.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare care:
1. Nu acordă dreptul de proprietate asupra întreprinderii emitent.
2. Nu acordă dreptul de a participa la conducerea (adoptarea deciziilor) întreprinderii emitent.
12
 3. Trebuie să fie răscumpărate de către emitent la valoarea nominală.
4. Acordă dreptul la primirea unui venit sub formă de dobândă.
Obligaţiunile se procură cu procentul neplătit (dobânda) şi acest procent se include în valoarea
iniţială a obligaţiunii. Atunci când investitorul primeşte venit pe aceste obligaţiuni, suma % calculat la
procurare se scade din valoarea investiţiei.
În componenţa investiţiilor pe termen scurt se includ în prealabil obligaţiunile cu termenul de
deţinere nu mai mare de 1 an, depozitele, împrumuturile acordate ş. a. titluri de valoare cu lichiditate
înaltă. Pentru evidența investiţiilor pe termen scurt se utilizează conturile: 251, 252. La momentul
procurării investiţiile se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care include preţul de
procurare plus cheltuielile de achiziţionare. Însă la evaluarea investiţiilor în bilanţ există numai o singură
metodă de evaluare – la valoarea cea mai mică dintre valoarea iniţială şi cea de piaţă.
Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea investiţiilor pe termen scurt ale
întreprinderilor în părţi nelegate este destinat contul 251. În debitul acestui cont se reflectă valoarea
investiţiilor pe termen scurt procurate, precum şi calcularea diferenţei până la valoarea nominală a
titlurilor recuperabile, iar în credit – valoarea de bilanţ a investiţiilor pe termen scurt ieşite şi casarea
diferenţei, care depăşeşte valoarea nominală a titlurilor de valoare recuperabile.
La procurarea obligaţiunilor: Dt 251 Ct 241, 242, 243.
Dacă momentul cumpărării nu coincide cu momentul achitării, atunci apar datorii şi se utilizează
conturile 521, 522, 539.

Contabilitatea investiţiilor imobiliare, amortizării și depricierii acestora

Investiţie imobiliară – proprietate imobiliară deţinută (de proprietar sau locatar în baza unui
contract de leasing financiar), mai degrabă în scopul închirierii şi/sau pentru creşterea valorii acesteia,
decît pentru a fi:
- utilizată în producţie, pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri
administrative;
- vîndută în procesul desfăşurării normale a activităţii.
Investiţiile imobiliare cuprind proprietăţile imobiliare deţinute de către entitate:
în scopul creşterii valorii;
pentru a fi transmise în leasing operaţional;
în baza unui contract de leasing financiar şi transmise în leasing operaţional;
pentru a fi utilizate în viitor într-un mod încă nedeterminat.
În cazul în care o proprietate imobiliară include două părţi - una deţinută pentru a fi transmisă în
leasing operaţional sau cu scopul creşterii valorii acesteia, iar altă parte pentru a produce bunuri, prestarea
serviciilor sau în scopuri administrative, clasificarea se efectuează astfel:
dacă fiecare din aceste părţi poate fi vîndută sau transmisă în leasing financiar, entitatea
înregistrează fiecare parte separat – ca investiţie imobiliară şi ca proprietate imobiliară utilizată de
posesor;
dacă fiecare din aceste părţi nu poate fi vîndută în mod separat, atunci proprietatea imobiliară se
consideră drept investiţie imobiliară în cazul în care partea deţinută pentru a fi utilizată în producţie,
pentru furnizarea de bunuri, prestări servicii sau în scopuri administrative este nesemnificativă.
Pragul de semnificaţie privind delimitarea investiţiei imobiliare de proprietatea imobiliară utilizată
de posesor se stabileşte în politicile contabile ale entităţii.
Exemplul 1. O entitate deţine o clădire cu suprafaţa de 500 m2, din care o parte (400 m2) este
transmisă în leasing operaţional, iar altă parte (100 m2) – este utilizată de posesor pentru prestări servicii.

13
Părţile clădirii nu pot fi vîndute în mod separat. În politicile contabile a entităţii este stabilit pragul de
semnificaţie a suprafeţei utilizate de posesor în totalul suprafeţei în mărime de 25%.
În baza datelor din exemplu, entitatea consideră clădirea în ansamblu drept investiţie imobiliară
deoarece părţile obiectului nu pot fi vîndute în mod separat, iar suprafaţa utilizată de posesor constituie o
parte nesemnificativă din suprafaţa totală - 20% (100m2 : 500 m2 x 100%) şi nu depăşeşte pragul de
semnificaţie stabilit de entitate.
Ieşirea investiţiilor imobiliare poate avea loc în urma:
 casării (lichidării);
 vînzării;
 transmiterii ca aport la capitalul social al altor entităţi;
 transmiterii cu titlu gratuit;
 transmiterii în leasing financiar;
 altor operaţiuni de ieşire (de exemplu, lipsurile înregistrate la inventariere, expropriere).
Valoarea contabilă a investiţiilor imobiliare ieşite se contabilizează ca cheltuieli curente, iar
valoarea de vînzare contractuală a acestora şi/sau compensările de primit – ca venituri curente.
În cazul utilizării metodei bazate pe cost, la ieşirea investiţiilor imobiliare entitatea înregistrează
decontarea amortizării acumulate şi pierderilor acumulate din deprecierea obiectelor respective.
La lichidarea investiţiilor imobiliare entitatea evaluează materialele utilizabile obţinute (de
exemplu, materialele de construcţie) la valoarea realizabilă netă şi le înregistrează la intrări ca majorare
concomitentă a stocurilor şi veniturilor curente.
Costurile suportate la ieşirea investiţiilor imobiliare (de demolare, de restabilire a locului etc.) se
înregistrează ca cheltuieli curente sau se compensează pe seama provizionului constituit anterior. În cazul
în care nu coincide perioada în care sînt suportate costurile şi sînt recunoscute veniturile din ieşirea
obiectului, iar costurile de ieşire depăşesc pragul de semnificaţie, atunci ele se înregistrează în
componenţa cheltuielilor anticipate, cu decontarea ulterioară la cheltuieli curente.
Exemplul 2. O entitate dispune de o clădire transmisă în leasing operaţional, termenul căruia
expiră la 31.03.201X. Conform politicilor contabile, investiţiile imobiliare sînt evaluate conform metodei
bazate pe cost. În aprilie 201X clădirea a fost vîndută la preţ de 480 000 lei, costul de intrare a clădirii
constituie 900 000 lei, iar suma amortizării acumulate - 400 000 lei.
În baza datelor din exemplu, în aprilie 201X entitatea contabilizează:
venitul din vînzarea clădirii cu suma de 480 000 lei - ca majorare concomitentă a creanţelor şi
veniturilor curente;
amortizarea acumulată a clădirii în sumă de 400 000 lei - ca diminuare concomitentă a amortizării
investiţiilor imobiliare şi investiţiilor imobiliare;
valoarea contabilă a clădirii vîndute cu suma de 500 000 lei (900 000 lei – 400 000 lei) - ca
majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a investiţiilor imobiliare.

14
 TEMA 5. CONTABILITATEA ACTIVELOR CIRCULANTE.
Componenţa, caracteristica şi clasificarea stocurilor.
Evaluarea stocurilor intrate și ieșite.
Contabilitatea materialelor.
Contabilitatea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi a uzurii acestora.
Contabilitatea produselor şi mărfurilor.

O condiţie necesară pentru asigurarea procesului de producţie este existenţa permanentă a

mijloacelor circulante în formă materială.
Stocurile de mărfuri şi materiale - cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispoziţia
întreprinderii destinate pentru a fi consumate la prima lor utilizare, pentru a fi înregistrate ca producţie în
curs de execuţie şi pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate la întreprindere stocurile şi producţia în curs de
execuţie se caracterizează prin faptul că se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi
permanent trebuie înnoite. În cadrul procesului de producţie se parcurg mai multe faze ale ciclului
economic din întreprindere.
1. Aprovizionarea.
2. Producţia.
3. Desfacerea.
Astfel, în faza de aprovizionare activele circulante sub forma disponibilităţilor băneşti se
transformă în active circulante sub forma stocurilor de materie primă şi materiale consumabile.
În faza a doua stocurile de materie primă şi materiale consumabile se transformă în stocuri de
semifabricate şi produse finite.
În faza a treia stocurile de semifabricate şi produse finite sunt vândute clienţilor, iar în urma
decontărilor cu clienţii se transformă în active circulante sub forma disponibilităţilor băneşti.
Stocurile de mărfuri şi materiale cuprind:
a. Materiale.
b. Animalele la creştere şi îngrăşat.
c. OMVSD.
d. Producţia în curs de execuţie (PCE)
e. Produse.
f. Mărfuri, inclusiv terenuri ş.a. active materiale curente şi pe termen lung achiziţionate şi
destinate revânzării.
Materialele - la rândul lor pot fi divizate în:
1. Materii prime.
2. Materiale consumabile.
Materii prime - sunt bunuri, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul
finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială sau transformaţională.
Materiale consumabile - sunt acele categorii de bunuri, care participă direct în procesul de
producţie fără a se regăsi, de regulă, în conţinutul material al noilor produse.
Animalele cuprind animalele tinere existente în întreprindere în scopul creşterii pentru a fi trecute
la îngrăşat sau pentru a fi trecute la animale de muncă.
OMVSD - sunt bunurile cu o valoare mai mică decât limita stabilită pentru a fi considerate
mijloace fixe (1000 lei), indiferent de durata lor de serviciu sau cu o durată mai mică de un an, indiferent
de valoarea lor. În componenţa lor sunt incluse şi construcţiile provizorii (neprevăzute în lista de titlu).

15
 PCE - cuprinde producţia, care nu a trecut prin toate fazele de prelucrare, prevăzute în procesul
tehnologic, precum şi produsele terminate, dar nesupuse probelor şi recepţiei calitative şi cantitative sau
necompletate în întregime. Ea cuprinde atât producţia de bunuri, cât şi cea de prestări servicii.
Produsele - sunt reprezentate de bunuri şi servicii, obţinute în diferite faze a procesului de
producţie sau alte activităţi destinate livrării terţilor şi-n unele cazuri pentru consumul intern.
Concomitent cu produsele finite în acelaşi proces de producţie se obţin produse reziduale, care nu
corespund calităţii şi care primesc ulterior altă întrebuinţare (rebuturi, deşeuri, materiale recuperabile). De
asemenea în componenţa produselor sunt incluse şi semifabricatele din producţia proprie – produse a
cărui proces tehnologic a fost finisat într-o secţie şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei
secţii sau poate fi livrate în această stare terţilor.
Mărfurile - sunt bunurile pe care le cumpără întreprinderea în vederea revânzării.

Evaluarea stocurilor intrate și ieșite

Evaluarea stocurilor se face respectând 2 momente ale evaluării:

1. Evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale în contabilitatea curentă.
2. Evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale în rapoarte financiare.
Regula generală de evaluare şi înregistrare a stocurilor este evaluarea la valoarea de intrare, care
poate fi:
a. Pentru bunurile aprovizionate de la terţi – valoarea de intrare este egală cu valoarea de
cumpărare plus cheltuieli de aprovizionare.
b. Pentru bunurile şi serviciile obţinute din producţia proprie – valoarea de intrare este egală cu
costul efectiv al cheltuielilor de producţie, care cuprinde cheltuielile directe de materiale, cheltuieli
directe privind retribuirea muncii, precum şi cheltuielile indirecte de producţie.
c. În cazul schimbului stocurilor în procesul operaţiilor comerciale între părţile independente –
valoarea de intrare este egală cu valoarea de utilizare.
La intrarea patrimoniului stocurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate astfel:
1. Materiile prime şi materiale, OMVSD, animalele, mărfurile ş.a. bunuri cumpărate sunt evaluate
la valoarea de intrare care cuprinde următoarele elemente:
a. Valoarea de cumpărare a stocurilor.
b. Taxe vamale, aferente stocurilor importate.
c. Cheltuielile de achiziţionare (comisioane, cheltuieli de tranzit, de asigurare, de transportare,
încărcare-descărcare, recepţie ş.a.)
Nu se includ în costul de achiziţie impozitele, care ulterior urmează a fi restituite întreprinderii de
către organele fiscale, cât şi rabaturile.
2. PCE, semifabricatele şi produsele finite, precum şi bunurilor fabricate de întreprindere sunt
evaluate la costul efectiv al cheltuielilor de producţie formată din:
a. Preţul de achiziţie a materialelor consumate.
b. Consumuri directe de materiale.
c. Consumuri directe privind retribuirea muncii.
d. Consumuri indirecte de producţie aferente bunurilor fabricate.
3. Stocurile de mărfuri şi materiale primite în rezultatul schimbului sunt evaluate la una din
următoarele valori:
a. La valoarea venală a stocurilor primite în rezultatul schimbului corectată cu suma mijloacelor
băneşti plătite sau echivalentul acestora.
b. La valoarea venală a stocurilor eliberate în procesul schimbului corectată cu suma mijloacelor
băneşti plătite (primite) sau echivalentul acestora.

16
 c. La valoarea de bilanţ a stocurilor destinate schimbului, dacă nu există valoare venală
confirmată.
d. La valoarea contractuală (negociată).
O altă regulă de evaluare şi înregistrare a stocurilor (paragraful 7 al SNC 2 "Stocuri de mărfuri şi
materiale") prevede că stocurile de mărfuri şi materiale să se reflecte în rapoartele financiare la valoarea
cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.
Costul stocurilor de mărfuri şi materiale cuprinde cheltuielile de achiziţionare, pentru prelucrare
ş.a. cheltuieli aferente aducerii stocurilor de mărfuri şi materiale la locul păstrării şi-n stare de utilizare.
Valoarea realizabilă netă - reprezintă preţul probabil de vânzare al stocurilor în procesul
activităţii economice ordinare (obişnuite) diminuată cu cheltuielile pentru comercializarea lor ( cheltuieli
de transport, comisioane cedate şi alte cheltuieli de desfacere).
Evaluarea stocurilor la valoarea realizabilă netă se face atunci, când aceasta este mai mică decât
costul, adică în cazul:
1. Reducerii preţului de vânzare a stocurilor.
2. Deteriorării parţiale.
3. Uzurii (parţiale sau integrale).
4. Majorării cheltuielilor ce urmează a fi suportate la comercializarea producţiei.
Stocurile trebuie să fie evaluate la valoarea realizabilă netă articol cu articol sau pe grupe de
articole asemănătoare în limitele unuia şi aceluiaşi sortiment, care au aceiaşi destinaţie şi sunt produse şi
comercializate în unul şi acelaşi sector geografic.
Evaluarea curentă a stocurilor privind existenţa şi ieşirea din patrimoniu se face la următoarele
feluri de preţuri, sau de costuri determinate prin metode specifice:
1. Metoda costului normativ - se foloseşte pentru evaluarea curentă şi controlul operativ al
existenţei şi circulaţiei producţiei finite şi producţiei neterminate.
2. Metoda vânzărilor cu amănuntul - se foloseşte pentru evaluarea unei cantităţi mari de mărfuri,
care au un profit relativ egal în preţul vânzărilor în cazul unui sortiment care variază rapid.
3. Metoda identificării specifice - se foloseşte pentru stocurile produse şi destinate pentru unele
proiecte speciale, precum şi pentru cele ce nu pot fi substituite reciproc.
4. Metoda costului mediu ponderat sau Metoda FIFO (prima intrare – prima ieşire) se folosesc
pentru stocurile cu un sortiment variat şi reciproc substituibile.
Costul unitar mediu ponderat se calculează ca raportul dintre valoarea totală a stocului iniţial plus
valoarea totală a intrărilor şi cantitatea existentă în stocul iniţial plus cantităţile intrate.
Potrivit metodei FIFO stocurile ieşite din gestiune sunt evaluate la valoarea de intrare a primei
intrări (achiziţii). Pe măsura epuizării lotului stocurile ieşite din gestiune sunt evaluate la valoarea de
intrare a lotului următor în ordine cronologică.
Folosirea acestor metode este determinată de faptul că în condiţiile economiei de piaţă, diferite
cantităţi în acelaşi stoc figurează în contabilitate la diferite preţuri în raportul cu sursa de aprovizionare şi
momentul aprovizionării.

Contabilitatea materialelor

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea materialelor este destinat contul 211.
Este un cont de activ în debitul căruia se înregistrează soldul iniţial şi valoarea de cumpărare a
materialelor procurate şi fabricate la întreprindere, iar în credit – valoarea materialelor ieşite prin
utilizarea lor în procesul de producţie şi vânzarea valorilor materiale de prisos şi inutile. Soldul acestui
cont este debitor.

17
 Materialele procurate se trec la intrări în baza facturilor fiscale, proceselor-verbale de recepţie a
materialelor şi altor documente. În dependenţă de tipul materialelor şi surselor de livrare se debitează unul
din subconturile contului 211 şi se creditează conturile 521, 522, 227 ş. a. Dacă în documentele emise de
furnizori este evidenţiată suma TVA, atunci se întocmeşte formula contabilă: Dt 534 — Ct 521, 522 ş. a.
Materialele de construcţie obţinute (fabricate) în gospodărie (de exemplu, scândura ecarisată la
gater) sunt trecute la intrări la costul planificat (efectiv) în baza dării de seamă vizând prelucrarea
producţiei: Dt 211 — Ct 811.
În toate celelalte cazuri de parvenire a materialelor se debitează contul 211 “Materiale” şi se
creditează următoarele conturi:
• 123 “Mijloace fixe” — la înregistrarea metalului uzat, materialului lemnos, cărămizilor, pietrei
şi altor materiale obţinute de la lichidarea (dezasamblarea, demolarea) mijloacelor fixe;
• 612 “Alte venituri operaţionale” — la constatarea surplusurilor de bunuri în timpul
inventarierii.
Consumul materialelor se perfectează cu astfel de documente:
• combustibilului – cu foi de parcurs ale camionului, foi de evidenţă ale tractoristului-maşinist
(formula contabilă: debit contul 812 “Activităţi auxiliare”, credit contul 211 “Materiale”);
• materialelor de construcţie – cu rapoarte privind consumul materialelor de bază în construcţie în
comparare cu consumul determinat conform normelor de producţie (Dt 121 — Ct 211);
Permutarea materialelor de la o persoană la alta (de exemplu, la alimentarea automobilelor cu
combustibil) se perfectează cu fişe-limită pentru ridicarea valorilor materiale şi se înregistrează pe debitul
şi creditul contului 211 “Materiale”.
La depozit evidenţa se ţine în fişe de evidenţă a materialelor sau registrul de evidenţă la depozit.
Lunar şeful depozitului întocmeşte raportul privind mişcarea bunurilor materiale sau raportul privind
mişcarea combustibilului şi lubrifianţilor.
În contabilitate se deschid liste de solduri, în care la începutul fiecărei luni se înregistrează
soldurile tuturor tipurilor de bunuri materiale aflate la un gestionar sau altul. Împreună cu rapoartele
şefilor de depozit ele servesc ca registre de evidenţă analitică.

Contabilitatea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi a uzurii acestora

Obiectele de mică valoare şi scurtă durată sunt active, valoarea unitară a cărora este mai mică
decât plafonul stabilit de legislaţie (6000 lei), indiferent de durata de exploatare sau cu o durată de
serviciu mai mică de un an, indiferent de valoarea unitară. În componenţa OMVSD sunt incluse instru-
mentele şi dispozitivele cu destinaţie generală şi specială, utilajul de schimb, ambalajul tehnologic,
inventarul de producţie şi de uz casnic, îmbrăcămintea şi încălţămintea specială, dispozitivele de
protecţie, lenjeria, construcţiile şi dispozitivele provizorii etc.
Generalizării informaţiei privind existenţa şi mişcarea OMVSD, aflate în stoc sau în folosinţă,
precum şi a construcţiilor provizorii este destinat contul de activ 213. În debit se înregistrează valoarea
iniţială a obiectelor intrate, iar în credit — ieşirea acestor bunuri şi valoarea materialelor obţinute din
lichidarea obiectelor. Soldul acestui cont este debitor.
Obiectele indicate, de regulă, sunt procurate de la terţi. Ele sunt estimate la valoarea de cumpărare
cu includerea cheltuielilor ce ţin de încărcarea, transportarea şi descărcarea lor.
Trecerea la intrări se efectuează în baza facturilor fiscale şi altor documente.
Pentru aceasta se debitează contul 213 şi se creditează conturile:
• 521 — la parvenirea obiectelor de la furnizori;
• 539 — la procurarea bunurilor prin intermediul schimbului (barterului);

18
 • 227 — la cumpărarea valorilor prin intermediul titularilor de avans;
• 812 — la raportarea serviciilor activităţilor auxiliare după;
• 531— la suma retribuirii muncii calculate salahorilor la lucrările de încărcare şi descărcare.
Dacă în documentul furnizorului este evidenţiată suma TVA, atunci: Dt 534 — Ct 521.
Obiectele confecţionate în entitate sunt transmise la depozit conform bonurilor (de uz intern) cu
estimarea acestora la costul efectiv: Dt 213 — Ct 811, 812.
Construcţiile temporare (încăperi pentru necesităţile personale ale constructorilor, şoproane,
magazii, garduri din preajma obiectelor în curs de construcţie) se iau la evidenţă conform proceselor-
verbale de recepţie prin: Dt 213 — Ct 812. În continuare se calculează uzura acestora.
Din depozit obiectele sunt transmise în exploatare conform fişelor-limită pentru ridicarea
bunurilor materiale sau bonurilor. Obiectele mai ieftine de 3000 lei/bucata sunt casate imediat la cheltuieli
sau consumuri prin debitarea conturilor 811, 812, 713 ş. a. Uzura acestor obiecte nu se calculează.
Contabilitatea existenţei şi mişcării obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se ţine pe depozite
şi alte locuri de păstrare. La sfârşitul lunii gestionarii întocmesc rapoartele respective, care împreună cu
documentele primare justificative se transmit contabilităţii. În rapoarte pe fiecare denumire de obiecte se
indică soldul la începutul lunii, întrările, ieşirile şi soldul la sfârşitul lunii.

Contabilitatea produselor şi mărfurilor

Evidenţa existenţei şi mişcării produselor finite, semifabricatelor din producţia proprie şi a

produselor secundare se ţine în contul 216 “Produse”. Acesta este un cont de activ. În debit se
înregistrează costul efectiv al produselor finite, semifabricatelor şi produselor secundare, obţinute în
cursul lunii (anului), iar în credit – ieşirea produselor din gestiune prin utilizare, expediere şi vânzare.
Soldul acestui cont este debitor.
La contul 216 “Produse” pot fi deschise următoarele subconturi: 2161 “Produse finite”; 2162
“Semifabricate din producţie proprie”; 2163 “Produse secundare”.
Semifabricatele cumpărate se iau la evidenţă la contul 211 “Materiale”.
La produsele finite se referă bunurile care:
• sunt rezultatul unui proces sau unor procese tehnologice încheiate;
• au trecut testări şi au fost recepţionate (luate la intrări);
• sunt completate cu toate părţile componente;
• corespund cerinţelor tehnice şi standardelor în vigoare.
Pe parcursul anului produsele de fabricare proprie se evaluează la costul planificat cu corectarea la
finele anului până la cel efectiv.
Produsele procurate sunt estimate la valoarea de cumpărare (fără TVA şi rabatul comercial).
Produsele recepţionate de la arendaşi sunt estimate la valoarea contractuală; în acest caz costul planificat
(efectiv) nu se calculează.
Produsele fabricate la întreprindere se înregistrează astfel: Dt 216 — Ct 811
La sfârşitul anului costul planificat al produselor obţinute se corectează până la cel efectiv. În
acest caz diferenţa:
sau se raportează dintr-o dată pe direcţiile de ieşiri, ţinând cont de stocul la depozit conform
situaţiei la 31 decembrie: Dt 711, 216, 713 — Ct 811
sau se adaugă prealabil la produsele depozitate, iar apoi se repartizează pe direcţiile de ieşiri:
Dt 216, 811, 711, 713 — Ct 216
Procurarea produselor se înregistrează astfel: Dt 216 — Ct 521
Totodată, dacă entitatea este înregistrată ca plătitor de TVA, atunci în baza facturii fiscale primite
suma taxei în cauză se trece în cont: Dt 534 — Ct 521

19
 În entități la mărfuri se referă valorile cumpărate special pentru vânzare şi valorile din producţia
proprie, transmise în magazine, cantine şi gherete.
Generalizării informaţiei privind existenţa şi mişcarea mărfurilor este destinat contul de activ 217.
În debit — valoarea de întrare a mărfurilor procurate de la furnizori, iar în credit – ieşirea lor din gestiune
prin vânzare. Soldul contului este debitor.
Mărfurile sunt trecute la intrări în baza facturilor fiscale, iar vândute în baza bonurilor de uz
intern, listelor de plăţi naturale şi alte documente. Mărfurile procurate sunt estimate la valoarea de
cumpărare (fără TVA).
La intrarea şi ieşirea mărfurilor se întocmesc diverse formule contabile.
1. Transmitem produse din depozit în mazazine, cantine şi gherete: Dt 217 — Ct 216.
2. Folosim produsele primite de cantine pentru pregătirea bucatelor: Dt 713 — Ct 217.
3. Procurăm mărfuri de la furnizori: Dt 217 — Ct 521.
4. Concomitent reflectăm suma TVA deductibilă: Dt 534 — Ct 521.
5. Reflectăm cheltuielile aferente procurării mărfurilor: Dt 217 — Ct 812, 521, 531 etc.
6. Realizăm mărfurile: Dt 711 — Ct 217
7. Înregistrăm surplusurile de mărfuri depistate în procesul inventarierii: Dt 217 — Ct 612
8. Casăm mărfurile nimicite în urma calamităţilor naturale: Dt 723 — Ct 217
9. Înregistrăm mărfurile primite în rezultatul schimbului (barterului): Dt 217 — Ct 229
La depozit mărfurile se iau la evidenţă în fişe de evidenţă a materialelor în depozit sau în registrul
de evidenţă în depozit.

TEMA 6. CONTABILITATEA CREANȚELOR

Componenţa, caracteristica şi clasificarea creanţelor.
Contabilitatea creanţelor comerciale.
Contabilitatea creanţelor ale bugetului.
Contabilitatea creanţelor ale personalului

Creanţele constituie o parte a activelor, care trebuie achitate întreprinderii de către alte persoane
fizice şi juridice în termenul stabilit în condiţiile contractului. Unul din principiile de bază a contabilităţii
creanţelor constă în faptul că operaţiile economice legate de livrarea produselor, mărfurilor, prestarea
serviciilor se înregistrează în contabilitate în baza documentelor comerciale şi de decontare justificative.
Creanţele întreprinderii se clasifică după următoarele criterii:
1. După conţinutul economic:
a. Creanţe comerciale
b. Creanţe ale părţilor legate
c. Creanţe privind avansuri acordate
d. Creanţe ale bugetului
e. Creanţe ale personalului
f. Creanţe privind veniturile calculate
g. Alte creanţe
2. În dependenţă de termenul de achitare:
• Pe termen lung, al căror termen de achitare este mai mare de 1 an;
• Pe termen scurt, al căror termen de achitare este mai mic de 1 an.
Pentru contabilizarea crențelor pe termen scurt în Planul de conturi este prevăzută grupa 22.
Componenţa, modul de formare şi stingere a creanţelor pe termen scurt sînt reglementate de
prevederile S.N.C.

20
 Contabilitatea creanţelor comerciale

O parte considerabilă din producţia obţinută în întreprindere este realizată. Cumpărătorul urmează
să se achite, de regulă, transferând bani din contul său pe contul întreprinderii vânzător. În acest caz
datoria acestora faţă de întreprinderea vânzător este prezentată ca creanţă. Pentru generalizarea
informaţiei privind existenţa, formarea şi achitarea creanţelor cu o durată mai mică de 1 an, aferente
decontărilor cu cumpărătorul şi clienţii sunt destinate conturile 221 şi 223. Ambele sunt conturi de activ,
în debitul cărora se reflectă formarea creanţelor, iar în credit achitarea lor.
Contul 223 se foloseşte în cazul când aportul întreprinderii în capitalului statutar al altei
întreprinderi este mai mare de 20 %. În caz contrar se foloseşte 221.
În calitate de documente sunt folosite contractele, ordine de plată, diferite chitanţe de primire.
Evidenţa analitică a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale se ţine pe fiecare debitor cu
indicarea termenului de formare şi achitare.
Corespondenţa:
La reflectarea datoriilor cumpărătorilor (clienţilor) pentru produsele finite vândute (fără TVA şi
accize) se întocmeşte formula contabilă: Dt 221 — Ct 611
La achitarea creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale cu mijloace bănești:
Dt 241, 242, 243 — Ct 221
La returnarea de către cumpărători a mărfurilor vîndute, precum şi a sumelor de reducere a
preţurilor lor: Dt 822 — Ct 221
Trecerea la pierderi a reducerilor de preţ: Dt 712 — Ct 822
Anularea creanţelor compromise după expirarea termenului de prescripție extinctivă pe seama
rezervei privind datoriile dubioase: Dt 222 — Ct 221
Anularea creanţelor compromise pe seama cheltuielilor perioadei (dacă rezerva nu este
constituită): Dt 712 — Ct 221
Achitarea creanţelor pe seama datoriilor faţă de furnizori (în cazul efectuării decontărilor prin
compensarea cererilor reciproce): Dt 521 — Ct 221
Achitarea creanţelor pe seama avansurilor primite: Dt 523 — Ct 221

Contabilitatea creanţelor ale bugetului

În procesul activităţii de antreprenoriat între întreprinderi şi buget apar diverse şi multiple relaţii,
condiţionate de necesitatea vărsării sau recuperării anumitor impozite şi taxe. Generalizării informaţiei
privind existenţa, înregistrarea şi achitarea creanţelor privind decontările cu bugetul este destinat de activ
contul 225.
În debit se înregistrează avansurile vărsate la buget la capitolul impozitului pe venit şi altor
impozite stabilite de legislaţie (cu excepţia TVA), supraplăţile în favoarea bugetului şi diferenţele dintre
sumele taxei pe valoarea adăugată plătită (deductibilă) şi primită (exigibilă), iar în credit – sumele trecute
în cont ale impozitelor plătite în avans, precum şi supraplăţile recuperate din buget. Soldul acestui cont
este debitor şi reprezintă datoriile bugetului faţă de întreprindere la finele perioadei de gestiune.
Evidenţa analitică a creanţelor pe termen scurt privind decontările cu bugetul se ţine pe tipuri de
impozite sau plăţi şi termene de recuperare a acestora din buget.
Contul 225 se debitează în contrapartidă cu creditul următoarelor conturi:
• 241 şi 242 — la achitarea în avans a impozitului pe venit în cursul perioadei de gestiune (adică
în timpul anului calendaristic);
• 534 — la reflectarea diferenţei dintre sumele taxei pe valoarea adăugată plătite şi primite;

21
 • 731 — la apariţia creanţelor pe termen scurt privind impozitul pe venit ca rezultat al inversării
diferenţelor temporare.
La finele perioadei de gestiune în urma decontărilor definitive contul 225 se creditează prin
debitul următoarelor conturi:
• 534 — la compensarea avansului plătit,
• 242 — la recuperarea din buget a sumelor plătite în plus conform rezultatelor calculelor sau
controalelor efectuate de organul teritorial al inspectoratului fiscal.

Contabilitatea creanţelor personalului

Între întreprindere şi personal apar diferite tipuri de decontări, generate de operaţiunile vizând
remunerarea muncii, recuperarea prejudiciului material, achitarea mărfurilor vândute în credit, acordarea
avansurilor spre decont, plata serviciilor comunale şi locative, onorarea pensiilor alimentare şi a obligaţiilor
în baza titlurilor executorii etc.
Generalizării informaţiei privind existenţa, formarea şi achitarea creanţelor salariaţilor faţă de
întreprindere este destinat contul de activ 226.
În debit se reflectă înregistrarea creanţelor pe termen scurt ale personalului faţă de întreprindere,
iar în credit — achitarea acestor creanţe sau casarea lor în cazuri neordinare. Soldul acestui cont este
debitor şi reprezintă datoriile personalului faţă de entitate la finele perioadei de gestiune.
Evidenţa analitică a creanţelor pe termen scurt ale personalului se ţine pe fiecare debitor, tipuri de
creanţe, termene de înregistrare şi achitare a acestora.
Pe măsura calculării creanţelor pe termen scurt ale personalului se debitează contul 226 şi se
creditează conturile:
• 241 — la acordarea avansurilor personalului în contul retribuirii muncii sau titularilor de avans
pentru efectuarea diferitor misiuni de serviciu;
• 612 — la reflectarea sumelor prejudiciului material, recunoscute de persoanele culpabile sau
adjudecate de organele judiciare, care urmează a fi recuperate în perioada de gestiune curentă;
• 531 — la reflectarea sumelor plătite în plus aferente retribuirii muncii la finele perioadei de
gestiune;
• 512 — la reflectarea creditelor pe termen scurt acordate direct din bancă salariaţilor pentru
scopuri personale ale acestora.
Pe măsura stingerii creanţelor pe termen scurt ale personalului se creditează contul 227 şi se
debitează conturile:
• 531 — la achitarea creanţelor personalului prin reţinerea din salariu;
• 241 – la vărsarea numerarului de către personal în casieria întreprinderii;
• 123, 211 etc. – la înregistrarea bunurilor materiale procurate prin intermediul titularilor de avans;
• 241 sau 531 – la recuperarea daunei materiale prin depunerea banilor în casierie sau reţinerea
eşalonată din salariu etc.
Din totalitatea de creanţe ale personalului un rol deosebit revine creanţelor titularilor de avans.
Este cunoscut faptul că pentru efectuarea unor cheltuieli, care nu pot fi plătite direct din casierie sau
prin intermediul băncii, entitățile eliberează anumitor lucratori sumele necesare de bani. Lucratorii, care
beneficiază de aceste sume, devin titulari de avans.
Regulamentul de gestionare a operaţiunilor de casă în economia naţională a Republicii
Moldova prevede eliberarea sumelor de bani în avans unui grup restrâns de persoane, determinate de
conducător, pentru efectuarea cheltuielilor de deplasare, poştale, telegrafice, administrativ-gospodăreşti,
procurarea diferitor materiale etc.

22
TEMA 7. CONTABILITATEA NUMERARULUI.
7.1 Contabilitatea numerarului în casă
7.2 Contabilitatea numerarului în diferite conturi bancare
7.3 Contabilitatea transferurilor bănești în expediție și documentelor bănești
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Contabilitate financiară: Manual / Colectiv de autori: coordonator – Alexandru Nederiţa. Chişinău: ACAP, 2003. 540 p.
2. Nederiţa, A. Corespondenţa conturilor contabile conform prevederilor S.N.C. şi Codului fiscal. Chişinău: Contabilitate şi audit, 2007. 640 p.

Modul de folosire şi păstrare a mijloacelor băneşti în casieria întreprinderii este reglementat de

Regulamentul de gestionare a operaţiunilor de casă în economia naţională a Republicii Moldova şi
numeroase alte acte normative sau legislative, prevederile cărora se modifică foarte frecvent.
Banii în numerar se acumulează în casierie din diferite surse. Pentru suma de bani primită în
casierie se perfectează dispoziţia de încasare. Acest document se completează în toate cazurile, indiferent
de sursa de parvenire a banilor (de la bancă, persoane fizice, alţi subiecţi economici etc.) Plătitorilor (cu
excepţia băncilor) li se înmânează ca confirmare o chitanţă, care se detaşează de la dispoziţia de încasare.
La ridicarea banilor din casierie, de obicei, se perfectează dispoziţia de plată. În dispoziţie se
indică, cui şi în ce scop sunt eliberaţi banii, suma şi data eliberării. Documentul este semnat de
conducătorul unităţii economice, contabilul-şef şi casier, iar beneficiarul prin semnătura sa confirmă
faptul primirii banilor.
Conform dispoziţiei de plată banii se eliberează numai în ziua perfectării documentului. Dispoziţia
primită de la contabil este verificată minuţios de către casier. Dacă vreo cerinţă oarecare nu-i respectată,
dispoziţia este restituită contabilului. Persoana, care primeşte banii, trebuie să prezinte buletinul de
identitate, paşaportul sau alt document.
Dispoziţiile de plată şi de încasare se înregistrează într-un registru special de înregistrare a
dispoziţiilor de încasare şi dispoziţiilor de plată. După aceasta ele se transmit casierului spre executare
(dar nicidecum plătitorului sau beneficiarului). După executare casierul vizează cu sigiliul sau cu
inscripţia de mână: “S-a primit” — documentele de încasare; “S-a achitat” — documentele de plată.
Totodată se indică data efectuării operaţiei.
Banii din casierie pot fi eliberaţi şi în baza altor documente, cum ar fi: statul de plată, avizul de
depunere a banilor în numerar etc.
Pentru fiecare stat de plată se perfectează o dispoziţie de plată la suma totală a salariului spre
achitare. În partea de sus a statului de plată se scrie suma totală eliberată. În dreptul numelor de familie
ale persoanelor, care n-au ridicat banii, se face inscripţia “Depunere”. Pe foaia de titlu a statului de plată,
în partea de sus se indică suma de bani pentru depunere. La această sumă se perfectează lista
deponenţilor, în baza căreia solicitanţii în cauză pot primi banii după expirarea termenului de 3-5 zile în
cursul lunii.
Toate dispoziţiile de plată şi de încasare executate se înscriu în casierie în registrul de casă.
Prealabil în acest registru se numerotează toate paginile, foile se broşează, iar pe ultima foaie se indică
numărul lor total, care se legalizează cu sigiliul gospodăriei şi semnăturile ordonatorilor de credite.
Înscrierile în registru se efectuează în două exemplare prin indigo. Primul exemplar rămâne în
registrul de casă, iar al doilea se decupează şi serveşte ca dare de seamă a casierului. Înscrierile în
registrul de casă se fac zilnic, calculându-se soldul banilor în casierie la finele zilei de lucru.
Soldul se calculează în modul următor: la soldul mijloacelor băneşti la începutul zilei se adună
toate intrările şi se scad toate ieşirile de numerar din casierie. Suma rămasă de bani se scrie ca sold la
începutul zilei următoare. Când rulajul operaţiilor în casă este relativ mic, darea de seamă poate fi
perfectată o dată în 2-3 zile. Dacă soldul de bani este semnificativ, el urmează a fi depus pe contul curent
în valută naţională conform avizului de vărsare a numerarului. Vărsarea banilor se confirmă prin cotorul
avizului restituit de instituţia bancară.
23
 Casierul prezintă darea de seamă cu documentele anexate contabilului-şef, care verifică minuţios
corectitudinea documentelor, înregistrărilor şi soldului final, întocmind totodată corespondenţa conturilor.
Contul 241 “Casa” este destinat generalizării informaţiei privind existenţa şi mişcarea mijloacelor
băneşti în valută naţională şi străină în casieriile gospodăriilor agricole. Acesta este un cont de activ. În
debit se înregistrează încasările de mijloace băneşti în valută naţională şi străină, iar în credit – ieşirile
mijloacelor băneşti în baza documentelor justificative întocmite. Soldul contului este debitor şi reprezintă
numerarul existent în casieria gospodăriei agricole la finele perioadei de gestiune.
Pentru reflectarea distinctă a mişcării numerarului în valută străină (euro, dolari, lei româneşti,
grivne etc.) în entitate registrul de casă se ţine separat pe fiecare tip de valută.
Pe măsura parvenirii banilor în casă se debitează contul 241 şi se creditează conturile:
• 242 şi 243 – la încasarea mijloacelor băneşti din contul curent în valută naţională sau străină;
• 611 – la încasarea mijloacelor băneşti din realizarea produselor contra numerar;
• 612 – la încasarea mijloacelor băneşti din realizarea altor active curente, precum şi la suma
surplusurilor de mijloace băneşti constatate în urma inventarierii;
• 621 – la încasarea mijloacelor băneşti din realizarea activelor pe termen lung;
• 221 – la încasarea mijloacelor băneşti în urma achitării creanţelor pe termen scurt privind
facturile comerciale;
• 226 – la încasarea mijloacelor băneşti în urma achitării creanţelor de către personal;
• 313 – la încasarea mijloacelor băneşti în calitate de aporturi în capitalul statutar al entității;
• 411, 412, 511, 512 – la încasarea creditelor bancare și împrumuturilor pe termen lung sau scurt;
• 622 – la înregistrarea diferenţelor de curs favorabile aferente soldului de valută străină în casă.
Pe măsura eliberării mijloacelor băneşti din casă se creditează contul 241 şi se debitează conturile:
• 531 – la achitarea salariilor;
• 521 – la achitarea datoriilor faţă de furnizori şi antreprenori;
• 226 – la acordarea împrumuturilor lucrătorilor întreprinderii, acordarea avansurilor titularilor de
avans etc.;
• 411 şi 511 – la rambursarea creditelor bancare pe termen lung sau scurt, precum şi a dobânzilor
calculate prealabil;
• 536 – la achitarea dividendelor calculate;
• 224 – la acordarea avansurilor pe termen scurt din casă;
• 722 – la reflectarea diferenţei de curs nefavorabile aferente soldului de valută străină în casă;
• 241 – la reflectarea mijloacelor băneşti blocate, sechestrate, gajate şi altor mijloace băneşti legate
în casierie sau la anularea sechestrului (deblocarea numerarului);
• 242 şi 243 – la vărsarea mijloacelor băneşti din casierie pe contul curent în valută naţională şi
străină.

Contabilitatea numerarului în diferite conturi bancare

Toate întreprinderile indiferent de tipul de proprietate şi forma organizatorico – juridică de

activitate sunt obligate să păstreze mijloacele băneşti la bănci, deschizând pentru aceasta conturi curente
în valută naţională şi străină şi conturi speciale la bănci.
Pentru deschiderea contului curent în valută naţională întreprinderea prezintă instituţiei bancare
următoarele documente:
 cerere specială de model stabilit cu semnăturile conducătorului şi contabilului-şef;
 fişă (în 2 exemplare) cu modelele semnăturilor ordonatorilor de credite şi amprenta ştampilei;
 certificatul de înregistrare de stat a întreprinderii;
 copia statutului;
24
  certificatul de atribuire a codului fiscal etc.
Întreprinderile de sine stătător gestionează mijloacele păstrate pe contul curent în valută naţională.
Fără acordul întreprinderii din acest cont se efectuează doar plăţile în baza dispoziţiilor de incaso,
întocmite de organele abilitate cu funcţii de control.
Eliberarea banilor în numerar sau transferarea lor din conturi se efectuează de băncile comerciale
în baza documentelor bancare, care trebuie legalizate cu semnăturile ordonatorilor de credite şi amprenta
ştampilei. Documentele de plată se execută în limita soldului din cont sau peste această limită, dacă cu
banca s-a încheiat un contract de creditare de tip “overdraft”.
Convenţional toate documentele primare, în baza cărora se efectuează plăţile din contul curent în
valută naţională, se împart în doua grupuri: documente de dispoziţie (ordin de plată); documente de
îndeplinire incontestabilă (ordin incaso).
Pentru efectuarea controlului asupra mişcării mijloacelor băneşti pe conturile bancare şi reflectarea
operaţiunilor respective în sistemul de conturi întreprinderile primesc periodic din bancă extrase din
contul curent în valută naţională. În extrase se indică toate plăţile şi încasările efectuate, precum şi soldul
mijloacelor pe cont. La extrase se anexează documentele respective cu menţiunea băncii despre
împlinirea lor. Cu alte cuvinte, extrasul nu este altceva decât exemplarul al doilea al contului personal al
întreprinderii deschis la bancă.
În contabilitate evidenţa mijloacelor băneşti pe contul curent în valută naţională se ţine în contul
de activ 242. La încasarea banilor se debitează contul 242 şi se creditează conturile următoare:
• 221 – la achitarea facturilor comerciale de către cumpărători;
• 244 – la restituirea pe contul curent în valută naţională a mijloacelor acreditivelor neutilizate;
• 411 şi 511 – la primirea pe contul curent în valută naţională a creditelor bancare acordate pe
termen lung sau scurt etc.
La folosirea mijloacelor băneşti se creditează contul 242 şi se debitează conturile următoare:
• 241 – la ridicarea banilor în numerar din contul curent în valută naţională ;
• 244 – la deschiderea acreditivelor;
• 521 – la achitarea datoriilor faţă de părţile nelegate privind facturile comerciale;
• 534 – la achitarea datoriilor faţă de buget;
• 411 şi 511 – la rambursarea creditelor bancare pe termen lung sau scurt etc.
La efectuarea tranzacţiilor cu agenţii economici din alte ţări întreprinderile pot obţine mijloace în
valută străină. Pentru păstrarea şi folosirea lor întreprinderile deschid la bănci conturi curente în valută
străină. Modul de deschidere a contului curent în valută străină şi corespondenţa conturilor sunt
aproximativ aceleaşi, ca şi pentru contul curent în valută naţională.
Documentele bancare justificative folosite pentru perfectarea operaţiunilor în valută străină depind
de forma decontărilor, ţara de apartenenţă a partenerului la afacere şi alţi factori. Un exemplar al tuturor
documentelor justificative cu menţiunea băncii despre împlinirea lor se anexează la extrasele din conturile
valutare eliberate întreprinderii pentru efectuarea înregistrărilor în sistemul de conturi.
În afară de conturi curente în valută naţională şi conturi curente în valută străină întreprinderile pot
deschide la bănci şi alte conturi, destinate păstrării şi folosirii mijloacelor băneşti în acreditive etc.

Contabilitatea transferurilor bănești în expediție și documentelor bănești

În cazul comercializării produselor în localităţi îndepărtate, când depunerea zilnică a banilor în

casieria întreprinderii este imposibilă sau neraţională din punct de vedere economic, condiţionând
cheltuieli suplimentare de transport, şi în scopul asigurării păstrării banilor se utilizează transferuri băneşti
în expediţie. La ele se referă, în primul rând, câştigul obţinut de vânzătorii întreprinderii şi depus de ei în
casele serale ale băncilor comerciale sau casele oficiilor poştale cu scopul trecerii mijloacelor băneşti
25
respective pe unul din conturile întreprinderii. La depunerea câştigului din vânzări în casele instituţiilor
sus-numite plătitorilor li se înmânează o chitanţă. În gospodărie în baza chitanţei în cauză şi dării de
seamă privind comercializarea produselor se întocmeşte formula contabilă: Dt 245 — Ct 227
Apoi la trecerea sumei după destinaţie în baza extrasului băncii din contul curent în valută
naţională se întocmeşte înregistrarea contabilă: Dt 242 — Ct 245
Pe lângă mijloacele băneşti în casierie şi diferite conturi bancare întreprinderile pot dispune de
asemenea de mijloace sub formă de documente băneşti. La documentele băneşti se referă timbrele
poştale, timbrele taxei de stat, biletele de călătorie procurate prealabil, foile de agrement sau tratament
etc. Documentele băneşti se păstrează în casierie împreună cu banii în numerar, dar se reflectă în sistemul
de conturi într-un cont sintetic aparte – 246 „Documente băneşti”.
Mişcarea documentelor băneşti se înregistrează într-un registru de formă arbitrară cu indicarea
valorii nominale, procentului şi sumei deprecierii acestei valori pe seama surselor speciale ale
întreprinderii.
Pe măsura parvenirii documentelor băneşti la întreprindere se debitează contul 246 şi se creditează
conturile:
• 241, 242 şi 243 – la procurarea documentelor băneşti prin achitarea nemijlocită din casă, contul
curent în valută naţională sau contul curent în valută străină;
• 227 şi 532 – la procurarea documentelor băneşti prin intermediul titularilor de avans cu sau fără
acordarea prealabilă a avansului;
• 229 – la primirea documentelor băneşti prin schimb (barter) contra altor active.
În cazul folosirii documentelor băneşti (de exemplu, timbrelor poştale pentru corespondenţa de
afaceri) în scopuri de antreprenoriat se întocmeşte un proces-verbal de formă arbitrară, în baza căruia ele
se casează la cheltuielile generale şi administrative: Dt 713 — Ct 246.

TEMA 8. CONTABILITATEA CAPITALULUI PROPRIU

Contabilitatea capitalului social și suplimentar
Contabilitatea rezervelor
Contabilitatea rezultatului financiar și a utilizării profitului

Capitalul social reprezintă valoarea activelor depuse de fondatorii unei entități pentru asigurarea
derulării normale a activității acesteia. Mărimea şi modul de constituire a capitalului social sunt
reglementate de legislația în vigoare, statut, contractul de constituire etc.
Orice modificare a capitalului social poate fi contabilizată doar după înregistrarea de stat a
modificărilor introduse în actele de constituire ale entităţii în baza procesului-verbal al adunării generale a
acţionarilor (asociaţilor).
Ca documente justificative la depunerea vărsămintelor de către fondatorii entităților nou-create
servesc: ordinul de plată, extrasul din cont, actul de primire-predare a imobilizărilor corporale sau
necorporale etc.
Pentru contabilizarea existenţei şi modificării capitalului social al entităţii este destinat contul 311
„Capital social”. Este un cont de pasiv, în creditul căruia se înregistrează constituirea și majorarea
capitalului social, iar în debit – diminuarea lui. Soldul este creditor.
Principalele formule contabile aferente existenţei şi modificării capitalului social sunt următoarele:
1. Înregistrarea capitalului social al unei societăți cu răspundere limitată în mărimea capitalului
nevărsat:
Dt 313 – Ct 311;
2. Depunerea imobilizărilor corporale și necorporale, activelor curente și numerarului primite de la
fondatori ca aport la capitalul social:
26
 Dt 112, 122, 123, 211, 217, 241, 242 etc. – Ct 313;
3. Reflectarea majorării capitalului social al entității pe seama capitalului de rezervă:
Dt 321 – Ct 311.
Capitalul suplimentar este unul din elementele capitalului propriu al entității. De obicei el se
formează pe seama modificării primelor de aporturi, diferenţelor din anularea sau înstrăinarea părţilor
sociale retrase şi altor elemente de capital social.
Ca documente justificative la retragerea, anularea sau înstrăinarea părţilor sociale servesc:
dispoziția de plată, dispoziția de încasare, ordinul de plată, extrasul din cont, nota de contabilitate,
procesul-verbal al adunării generale a proprietarilor etc.
Pentru contabilizarea existenţei şi modificării capitalului suplimentar este destinat contul 312
„Capital suplimentar”. Este un cont de pasiv în creditul căruia se înregistrează constituirea și majorarea,
iar în debit – diminuarea capitalului în cauză. Soldul este creditor.
Principalele formule contabile aferente retragerii, anulării sau înstrăinării părţilor sociale sunt
următoarele:
1. Răscumpărarea părților sociale proprii de la deţinătorii lor:
Dt 315 – Ct 241, 242, 243;
2. Majorarea capitalului suplimentar în mărimea diferenţei dintre valoarea efectivă de retragere şi
valoarea ei nominală:
Dt 315 – Ct 312;
3. Diminuarea capitalului suplimentar în mărimea diferenţei dintre valoarea efectivă de retragere şi
valoarea de înstrăinare a acestora:
Dt 312 – Ct 315.

Contabilitatea rezervelor

Toate entitățile au dreptul, iar în unele cazuri sunt obligate să constituie rezerve pentru acoperirea
unor eventuale pierderi, stimularea materială a angajaților şi alte scopuri conform legislației în vigoare,
statutului sau hotărârii organului autorizat de conducere (de exemplu, adunarea generală a acționarilor
societății).
Există trei grupe de rezerve:
1. Capitalul de rezervă;
2. Rezervele statutare;
3. Alte rezerve.
Prima grupă de rezerve este cea mai importantă, deoarece conform prevederilor Codului civil toate
entitățile cu forma de organizare S.A. și S.R.L. sunt obligate să constituie acest capital de rezervă pe
seama defalcărilor din profitul net. Mărimea minimă a acestuia trebuie să fie de 10 % de la suma
capitalului social.
Ca documente justificative la crearea și utilizarea capitalul de rezervă, precum și a altor tipuri de
rezerve servesc procese-verbale ale adunării generale a fondatorilor (acţionarilor, asociaţilor) şi notele de
contabilitate.
Pentru contabilizarea existenței și modificării capitalului de rezervă, rezervelor statutare şi altor
rezerve sunt destinate conturile din grupa 32 „Rezerve”: 321 „Capital de rezervă”, 322 „Rezerve
statutare”, 321 „Alte rezerve”. Toate conturile sînt de pasiv, în creditul cărora se reflectă constituirea și
majorarea, iar în debit – diminuarea rezervelor. Soldul este creditor.
De regulă, entitățile utilizează rezervele constituite pentru: acoperirea pierderilor perioadelor
precedente, majorarea capitalului social, plata dividendelor fixe (la acțiunile preferenţiale), stimularea

27
materială a angajaților entității, acoperirea parțială sau integrală a valorii foilor de odihnă sau tratament
etc.
Principalele formule contabile aferente existenței și modificării capitalului de rezervă, rezervelor
statutare şi altor rezerve sunt următoarele:
1. Reflectarea constituirii capitalului de rezervă, rezervelor statutare şi altor rezerve pe seama
profitului pronosticat al anului de gestiune:
Dt 334 – Ct 321, 322, 323;
2. Reflectarea constituirii (completării) capitalului de rezervă, rezervelor statutare şi altor rezerve
pe seama profitului nerepartizat al perioadelor precedente:
Dt 332 – Ct 321, 322, 323;
3. Acoperirea pierderilor din perioadele precedente pe seama capitalului de rezervă:
Dt 321 – Ct 332;
4. Calcularea dividendelor fixe la acțiunile preferenţiale pe seama capitalului de rezervă sau
rezervelor statutare:
Dt 321 sau 322 – Ct 536;
5. Acoperirea valorii foilor de odihnă sau tratament procurate de entitate pentru angajații săi pe
seama rezervelor statutare sau altor rezerve:
Dt 322 sau 323 – Ct 246.

Contabilitatea rezultatului financiar și a utilizării profitului

La finele perioadei de gestiune, în rezultatul activității sale entitățile înregistrează un anumit

rezultat financiar. Acesta se determină la sfârşitul anului ca diferenţa dintre toate veniturile şi cheltuielile
acumulate pe parcursul anului și se exprimă:
 sau prin profit net (când suma tuturor veniturilor depăşeşte suma tuturor cheltuielilor);
 sau prin pierdere (când suma tuturor cheltuielilor depăşeşte suma tuturor veniturilor).
Ca documente justificative la determinarea şi decontarea rezultatului financiar total servesc, de
regulă, notele de contabilitate.
Pentru contabilizarea veniturilor acumulate şi cheltuielile suportate de entitate în perioada de
gestiune şi mărimea rezultatului financiar total este destinat contul 351 „Rezultat financiar total”. Este un
cont de pasiv (de comparare) în creditul căruia se înregistrează decontarea veniturilor acumulate şi
pierderii nete a perioadei de gestiune, iar în debit – decontarea cheltuielilor suportate şi profitului net al
perioadei de gestiune. Contul 351 „Rezultat financiar total” la sfîrşitul perioadei de gestiune nu are sold.
Principalele formule contabile aferente determinării şi decontării rezultatului financiar total sunt
următoarele:
1. Decontarea tuturor veniturilor acumulate de la începutul anului:
Dt 611-623 – Ct 351;
2. Decontarea tuturor cheltuielilor acumulate de la începutul anului:
Dt 351 – Ct 711-731;
3. Deducerea profitului net al perioadei de gestiune:
Dt 351 – Ct 333;
4. Deducerea pierderii perioadei de gestiune:
Dt 333 – Ct 351.
Entitățile pot utiliza profitul anului de gestiune atât pe parcursul derulării perioadei de gestiune
(adică în avans), cît şi nemijlocit la sfârşitul anului când rezultatul financiar este cunoscut și determinat în
suma definitivă. De regulă, entitatea utilizează profitul pentru calcularea și plata dividendelor
intermediare (de exemplu, pentru prima jumătate a anului) sau constituirea și completarea diferitor
28
rezerve. Acesta depinde de decizia adoptată la adunarea generală a fondatorilor (acţionarilor, asociaţilor)
sau alt organ autorizat de conducere.
Ca documente justificative la utilizarea profitului anului de gestiune servesc procese-verbale ale
adunării generale a fondatorilor (acţionarilor, asociaţilor) şi notele de contabilitate.
Pentru contabilizarea utilizării profitului în cursul perioadei de gestiune este destinat contul 334
„Profit utilizat al perioadei de gestiune”. Este un cont de activ (rectificativ) în debitul căruia se reflectă
suma profitului utilizat în cursul perioadei de gestiune curente (până la reformarea bilanţului), iar în credit
– decontarea acestei sume în procesul reformării bilanţului.
Pe parcursul anului soldul contului este debitor şi reprezintă mărimea profitului utilizat la finele
perioadei de gestiune (lunii, semestrului sau anului). După reformarea bilanţului soldul contului devine
egal cu zero.
Principalele formule contabile aferente utilizării profitului în cursul perioadei de gestiune sunt
următoarele:
1. Calcularea dividendelor intermediare pe seama profitului anului de gestiune:
Dt 334 – Ct 536;
2. Constituirea sau completarea capitalului de rezervă, rezervelor statutare și altor rezerve pe
seama profitului anului de gestiune:
Dt 334 – Ct 321, 322, 323;
3. Decontarea profitului utilizat al anului de gestiune în procesul reformării bilanţului:
Dt 333 – Ct 334.

TEMA 9. CONTABILITATEA DATORIILOR.

Componenţa, caracteristica şi clasificarea datoriilor
Contabilitatea datoriilor financiare
Contabilitatea datoriilor comerciale
Contabilitatea datoriilor curente

Datorii – obligaţii actuale ale entităţii ce decurg din fapte economice anterioare şi prin stingerea
(decontarea) cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire (diminuare) de resurse care încorporează beneficii
economice.
Datoriile se recunosc în baza contabilităţii de angajamente în cazul în care: există certitudinea că
în urma stingerii (decontării) unei datorii va avea loc o ieşire de resurse, purtătoare de beneficii
economice; valoarea datoriei poate fi evaluată în mod credibil.
Datoriile se înregistrează în urma tranzacţiilor sau evenimentelor anterioare, care rezultă din
contractele încheiate sau din cerinţele legislaţiei în vigoare (de exemplu, procurarea mărfurilor şi
serviciilor cu achitare ulterioară, primirea creditelor bancare, calcularea impozitelor etc.).
Datoriile se evaluează la valoarea nominală a acestora care urmează a fi achitată, inclusiv
impozitele şi taxele prevăzute de legislaţie (taxa pe valoarea adăugată, accizele, alte impozite şi taxe).
În funcţie de termenul de achitare, datoriile se subdivizează în datorii curente şi pe termen lung.
Datoria se consideră curentă atunci cînd ea urmează a fi stinsă în termen de 12 luni de la data raportării.
Toate celelalte datorii se clasifică ca datorii pe termen lung.
După gradul de estimare datoriile se clasifică în datorii certe şi provizioane.
Nu se admite compensarea datoriilor şi creanţelor, cu excepţia cazurilor cînd se compensează
datoriile faţă de un creditor cu creanţele acestuia şi cu condiţia că această compensare a fost convenită de
părţi în mod explicit.

29
 Stingerea datoriilor poate fi efectuată prin: achitarea numerarului; transmiterea altor active;
prestarea serviciilor; substituirea unei datorii cu alta; trecerea în cont a avansurilor acordate; convertirea
datoriei în aport în capital social etc.
Dacă la data raportării valoarea mijloacelor îndreptate pentru stingerea unei datorii depăşeşte suma
acesteia, diferenţa respectivă se înregistrează ca creanţă.
Decontarea datoriilor se efectuează:
 la renunţarea creditorului la drepturile sale;
 la privarea creditorului de drepturile sale, inclusiv la expirarea termenului de prescripţie a
datoriilor;
 în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
Decontarea datoriilor se contabilizează ca diminuare a datoriilor şi majorare a veniturilor curente.
Datoriile se contabilizează în cadrul următoarelor grupe:
datorii financiare;
datorii comerciale;
datorii calculate;
subvenţii;
provizioane;
alte datorii.

Contabilitatea datoriilor financiare

Creditele bancare reprezintă sumele de numerar primite de entități de la băncile comerciale pentru
o perioada determinată cu condiția rambursării depline și plata unei dobînzi. Împrumuturile sunt sumele
de numerar sau alte tipuri de active circulante primite de entități de la alte persoane juridice (cu excepţia
băncilor comerciale) sau fizice (inclusiv cetăţeni) pentru o perioada determinată cu condiţia rambursării
depline a acestora şi plata unei dobînzi coordonate.
Creditele bancare și împrumuturile se divizează în doua grupe:
 pe termen lung – cu durata mai mare de un an;
 pe termen scurt – cu durata până la un an inclusiv.
Relaţiile reciproce dintre entitatea – debitor (solicitantul creditului sau împrumutului) şi creditor
sau locatorul împrumutului sunt reglementate de contractul de creditare sau împrumut semnat de ambele
părţi. În cazul creditului banca, de regulă, solicită și încheierea unui contract distinct pentru patrimoniul
entității perfectat ca gaj (valoarea căruia trebuie să depășească suma creditului acordat).
Entitatea – debitor poate primi numerarul de la creditor sau locator în mod diferit (de exemplu,
prin încasarea nemijlocită în contul său curent, prin ridicarea sumei solicitate de la ghișeul băncii
comerciale, prin achitarea directă a documentelor de plată ale furnizorilor şi antreprenorilor etc.). În cazul
cînd, entitatea primește de la locator active nepecuniare (de exemplu, materiale, obiecte, produse ş. a.)
atunci acestea obligatoriu trebuie să fie însoțite de documente justificative.
Dobînzile calculate aferente creditelor și împrumuturilor primite se raportează la cheltuielile
curente sau pot fi capitalizate. Capitalizarea dobînzii poate avea loc în cazul cînd aceasta reprezintă
costuri de îndatorare, adică urmează a fi inclusă în valoarea contabilă a activului cu ciclu lung de
producţie.
Ca documente justificative la apariția și rambursarea creditelor și împrumuturilor, precum și a
dobînzii aferente, servesc contractul de credit, contractul de gaj, ordinul de plată, extrasul din cont,
dispoziţia de încasare, nota de contabilitate ş. a.
Pentru contabilizarea existenţei şi modificării creditelor bancare și împrumuturilor sunt destinate
conturile 411 „Credite bancare pe termen lung”, 412 „Împrumuturi pe termen lung”, 511 „Credite bancare
30
pe termen scurt”, 512 „Împrumuturi pe termen scurt”. Toate conturile sînt de pasiv, în creditul cărora se
reflectă apariţia și majorarea creditelor (împrumuturilor), iar în debit – rambursarea lor. Soldul este
creditor.
Principalele formule contabile aferente existenţei şi modificării creditelor bancare și
împrumuturilor sunt următoarele:
1. Primirea creditelor (împrumuturilor) pe termen scurt în numerar (de exemplu, pentru achitarea
salariului):
Dt 241 – Ct 511, 512;
2. Încasarea creditelor (împrumuturilor) pe termen lung sau pe termen scurt în contul curent în
monedă națională:
Dt 242 – Ct 411, 412, 511, 512;
3. Încasarea creditelor (împrumuturilor) pe termen lung sau pe termen scurt în contul curent în
valută străină:
Dt 243 – Ct 411, 412, 511, 512;
4. Stingerea directă a datoriilor comerciale curente față de furnizori sau antreprenori pe seama
creditelor (împrumuturilor) pe termen lung sau pe termen scurt primite:
Dt 521 – Ct 411, 412, 511, 512;
5. Rambursarea creditelor (împrumuturilor) la scadență cu depunerea numerarului din casă sau
virarea acestuia din conturile curente respective (în monedă națională sau valută străină):
Dt 511, 512 – Ct 241, 242, 243;
6. Calcularea dobînzii aferentă creditelor sau împrumuturilor:
Dt 714 – Ct 511, 512;
7. Achitarea dobînzii aferentă creditelor sau împrumuturilor cu depunerea numerarului din casă
sau virarea acestuia din conturile curente respective (în monedă națională sau valută străină):
Dt 511, 512 – Ct 241, 242, 243.

Contabilitatea datoriilor comerciale

Datoriile comerciale reprezintă datoriile care apar la entitate faţă de terțele persoane juridice în
consecinţa procurării imobilizărilor nemateriale sau materiale, stocurilor de mărfuri şi materiale, activelor
biologice curente sau imobilizate, precum şi în cazul executării diverselor lucrări şi servicii contra plată la
comandă (de exemplu, construirea clădirilor, transportarea produselor și mărfurilor, aprovizionarea cu
energie electrică etc.). Datoriile comerciale se evaluează la valoarea nominală a acestora care urmează a fi
achitată, inclusiv impozitele şi taxele prevăzute de legislaţie (taxa pe valoarea adăugată, accizele, alte
impozite şi taxe).
Datoriile comerciale, în funcţie de termenul de achitare se subdivizează în curente și pe termen
lung. Datoria se consideră curentă atunci cînd ea urmează a fi stinsă în termen de 12 luni de la data
raportării. Toate celelalte datorii se clasifică ca datorii pe termen lung.
Entitatea poate stinge datoria comercială față de furnizori privind bunurile şi serviciile procurate
prin:
 achitarea numerarului;
 transmiterea altor active;
 prestarea serviciilor;
 substituirea unei datorii cu alta;
 trecerea în cont a avansurilor acordate;
 convertirea datoriei în aport în capital social etc.

31
 Ca documente justificative la apariția și stingerea datoriilor comerciale servesc: factura fiscală
(sau factura), ordinul de plată, extrasul din cont, dispoziţia de plată, decontul de avans ş. a.
Pentru contabilizarea existenţei şi modificării datoriilor comerciale curente ale entităţii sunt
destinate conturile din grupa 52 „Datorii comerciale curente”. Toate conturile sînt de pasiv, în creditul
cărora se reflectă apariţia sau majorarea datoriilor comerciale (avansurilor primite) curente, iar în debit –
stingerea acestora. Soldul este creditor.
Contul 522 se foloseşte în cazul cînd aportul entității la capitalul social al entităţii partener este
cuprins în mărime de la 20 % pînă la 50 %. În caz contrar se foloseşte 521.
Principalele formule contabile aferente existenţei şi modificării datoriilor comerciale curente sunt
următoarele:
1. Reflectarea procurării diferitor active imobilizate și circulante de la furnizori:
Dt 111, 112, 122, 121, 123, 211, 213 ș.a. – Ct 521;
2. Acceptarea spre plată a facturilor pentru lucrările efectuate şi serviciile prestate:
Dt 121, 712, 713, 811 ș.a. – Ct 521;
3. Trecerea în cont la decontările cu bugetul a sumei T.V.A. indicată în factura fiscală:
Dt 534 – Ct 521;
4. Stingerea directă a datoriilor comerciale curente față de furnizori sau antreprenori pe seama
creditelor (împrumuturilor) pe termen lung sau pe termen scurt primite:
Dt 521 – Ct 411, 412, 511, 512;
5. Stingerea datoriilor comerciale curente față de furnizori sau antreprenori pe seama mijloacelor
proprii:
Dt 521 – Ct 241, 242, 243, 244;
6. Stingerea datoriilor comerciale curente față de furnizori sau antreprenori prin trecerea în cont a
sumelor avansurilor acordate anterior:
Dt 521 – Ct 224.
O modalitate de decontări dintre partenerii comerciali este primirea avansului într-o sumă mai
mică decât valoarea produselor (lucrărilor, serviciilor) care vor fi vândute (efectuate, prestate) în viitor.
Pentru contabilizarea acestor avansuri este destinat contul 523 „Avansuri primite curente”.
Principalele formule contabile aferente existenţei şi modificării avansurilor primite curente de la
cumpărători şi clienţi în contul viitoarelor livrări de produse (lucrări, servicii) sunt următoarele:
1. Reflectarea primirii avansurilor de la cumpărători sau clienți:
Dt 241, 242, 243 – Ct 523;
2. Restituirea avansului primit de la cumpărători sau clienți în legătură cu eşuarea afacerii sau
imposibilitatea vânzării produselor, efectuării lucrărilor şi prestării serviciilor:
Dt 523 – Ct 241, 242, 243;
3. Trecerea în cont a avansurilor curente primite de la cumpărători şi clienţi după încheierea
afacerii:
Dt 523 – Ct 221.

Contabilitatea datoriilor curente

Salariul constituie orice recompensă sau câştig calculat în numerar plătit de administraţia entității
pentru munca prestată. Munca angajatului este retribuită în baza diferitor sisteme de salarizare. Salariul
constă din salariul de bază (tarifar sau de funcție) și salariul suplimentar. La entitățile din sectorul real
mărimea salariilor nu este plafonată, dar totodată, cuantumul lunar total al salariului unui angajat nu poate
fi mai mic decît cuantumul minim stabilit de Guvern. Achitarea salariului se efectuează periodic, dar, de
regulă, nu mai frecvent decât o dată pe lună.
32
 Din salariul calculat lucrătorilor se efectuează diverse reţineri:
 contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii;
 primele individuale de asigurare obligatorie de asistenţă medicală;
 impozitul pe venit;
 cotizaţiile sindicale de membru etc.
Salariul îndreptat spre plată poate fi achitat de entitate în numerar din casierie, prin virarea la
contul de card (cu ridicarea numerarului din bancomate) sau în echivalent natural.
Dacă salariul n-a fost ridicat în termen din vina lucrătorului, el se raportează la decontările cu
deponenţii şi în continuare este plătit de entitate la prima lui solicitare.
Conform prevederilor S.N.C. salariile calculate se includ:
 sau în costul activelor imobilizate create la entitate;
 sau în costul activelor circulante;
 sau în costurile directe sau indirecte de producție;
 sau în cheltuielile perioadei de gestiune.
Ca documente justificative la calcularea și achitarea datoriilor faţă de personal privind retribuirea
muncii servesc: tabelul de pontaj, bonul de lucru în acord, nota contabilă, ordinul de plată, extrasul din
cont, dispoziţia de plată ş. a.
Pentru contabilizarea existenţei şi modificării datoriilor faţă de personal privind retribuirea muncii
este destinat contul de pasiv 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”. Este un cont de
pasiv, în creditul căruia se înregistrează sumele salariului calculat, iar în debit – sumele reţinute şi plătite.
Soldul contului este creditor.
Principalele formule contabile aferente existenţei şi modificării datoriilor faţă de personal privind
retribuirea muncii sunt următoarele:
1. Calcularea salariului lucrătorilor implicaţi în crearea activelor imobilizate:
Dt 111, 121, 131 – Ct 531;
2. Calcularea salariului lucrătorilor implicaţi în procurarea activelor circulante:
Dt 211, 213, 217 – Ct 531;
3. Calcularea salariului personalului de producţie, de conducere şi de deservire din subdiviziunile
de producţie:
Dt 811, 812, 821 – Ct 531;
4. Calcularea salariului lucrătorilor implicaţi în vânzarea produselor, precum şi personalului de
conducere sau de deservire a entității în ansamblu:
Dt 712, 713 – Ct 531;
5. Achitarea salariului cu numerar din casieria entității sau virarea lui la contul de card:
Dt 531 – Ct 241, 242;
6. Raportarea salariului nereclamat la decontările cu deponenţii:
Dt 531 – Ct 531;
7. Reţinerea contribuţiilor individuale de asigurări sociale de stat obligatorii din salariile îndreptate
spre plată:
Dt 531 – Ct 226;
8. Reţinerea primelor individule de asigurare obligatorie de asistenţă medicală din salariile
îndreptate spre plată:
Dt 531 – Ct 533;
9. Reţinerea impozitului pe venit din salariile îndreptate spre plată:
Dt 531 – Ct 534.

33
 TEMA 10. CONTABILITATEA VENITURILOR, CHELTUIELILOR ȘI COSTURILOR.
Contabilitatea veniturilor
Contabilitatea cheltuielilor
Contabilitatea costurilor directe și indirecte de producție

Veniturile – creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune, sub
forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au drept rezultat
creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile proprietarilor.
Deasemenea distingem:
Venituri din prestarea serviciilor – venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe
parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de transport, reparaţie,
intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a utilajului, telefonie, internet, turism).
Venituri din vînzarea produselor şi mărfurilor – venituri din comercializarea bunurilor produse de
entitate sau cumpărate pentru a fi revîndute, inclusiv terenurile şi alte imobilizări deţinute în scopuri
revînzării.
Venituri sub formă de dobînzi – venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor acestuia,
precum şi din deţinerea obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
Venituri sub formă de redevenţe – (royalty) venituri din utilizarea imobilizărilor necorporale ale
entităţii cum ar fi brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-ul pentru computere etc.
Venituri sub formă de dividende – venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor entităţi.
Veniturile se evaluează la valoarea justă a contraprestaţiei (mijlocului de plată) primite sau de
primit diminuată cu valoarea oricăror reduceri de preţ, bonusuri şi altor reduceri comerciale acordate de
către vînzător.
Veniturile se recunosc, de regulă, separat pentru fiecare tranzacţie. În anumite situaţii, veniturile
pot fi recunoscute pe componentele distincte ale unei tranzacţii (de exemplu, dacă preţul de vînzare a
bunurilor include o sumă identificabilă pentru servicii ulterioare, această sumă este iniţial înregistrată ca
venituri anticipate şi recunoscută ca venituri curente pe măsura prestării serviciilor de deservire a
bunurilor comercializate).
Generalizării informaţiei privind veniturile curente ale entităţii care cuprind veniturile din
activitatea operaţională şi veniturile din alte activităţi sînt destinate conturile din clasa 6 „Venituri”.
Conturile din clasa 6 „Venituri” sînt conturi de pasiv. În creditul acestor conturi pe parcursul
perioadei de gestiune se înregistrează cu total cumulativ de la începutul perioadei veniturile recunoscute
în conformitate cu standardele de contabilitate, iar în debit – decontarea la finele perioadei de gestiune a
veniturilor acumulate la rezultatul financiar total. Conform politicilor contabile entitatea poate înregistra
pe parcursul perioadei de gestiune în debitul conturilor clasei 6 „Venituri” ajustarea veniturilor prin
întocmirea înregistrărilor contabile inverse.
Contabilitatea veniturilor este condiţionată de sursa de obţinere a acestora – vînzarea produselor şi
mărfurilor; prestarea serviciilor; utilizarea de către terţi a activelor entităţii care generează dobînzi,
redevenţe şi dividende.
Veniturile din vînzarea produselor şi mărfurilor se recunosc în momentul în care sînt îndeplinite
simultan următoarele condiţii:
entitatea a transferat cumpărătorului riscurile şi beneficiile semnificative aferente dreptului
de proprietate asupra bunurilor. Transferul riscurilor şi beneficiilor semnificative aferente drepturilor de
proprietate asupra bunurilor, de regulă, coincide cu momentul predării bunurilor către cumpărător sau, la
respectarea altor condiţii contractuale, care atestă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor
respective către cumpărători;

34
 entitatea nu mai gestionează bunurile vîndute ca în cazul deţinerii în proprietate a acestora
şi nu deţine controlul efectiv asupra bunurilor;
mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
este probabil ca beneficiile economice aferente tranzacţiei vor fi generate către entitate; şi
costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Exemplu. În decembrie 201X entitatea a livrat cumpărătorilor mărfuri cu transferarea drepturilor
de proprietate asupra acestora. Valoarea de vînzare a mărfurilor constituie 320 000 lei, iar valoare
contabilă – 283 000 lei.
Conform datelor din exemplu, în decembrie 201X entitatea contabilizează:
— valoarea de vînzare a mărfurilor comercializate în sumă de 320 000 lei – ca majorare
concomitentă a creanţelor şi a veniturilor curente;
— valoarea contabilă a mărfurilor comercializate în sumă de 283 000 lei – ca majorare a
cheltuielilor curente (costului vînzărilor) şi diminuare a stocurilor.

Contabilitatea cheltuielilor

Cheltuieli – diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub formă de
ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului
propriu (rezultatului financiar), altele decît cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor.
Deasemenea distingem:
Cheltuieli ale activităţii operaţionale – cheltuieli determinate de procesul desfăşurării activităţii
operaţionale a entităţii.
Cheltuieli ale altor activităţi – cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de exemplu,
de ieşirea şi deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de evenimentele excepţionale).
Cheltuieli privind impozitul pe venit – suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit luate
în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de gestiune.
Cheltuielile se recunosc dacă se respectă următoarele criterii:
1) există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale entităţii;
2) mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.
Cheltuielile se recunosc concomitent cu:
1) diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor active (de
exemplu, valoarea contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se înregistrează ca majorare a
cheltuielilor curente şi diminuare a activelor);
2) majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile calculate
personalului administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor
curente);
3) calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
contabilizate.
Cheltuielile se recunosc în baza următoarelor principii:
1) contabilitatea de angajamente;
2) prudenţa.
Contabilitatea cheltuielilor se ţine după destinaţii (funcţii) pe următoarele grupe:
1) cheltuieli ale activităţii operaţionale;
2) cheltuieli ale altor activităţi;
3) cheltuieli privind impozitul pe venit.
În scopul prezentării informaţiilor, în notele la situaţiile financiare, cheltuielile se grupează potrivit
naturii lor astfel:
35
 1) cheltuieli materiale;
2) cheltuieli cu personalul;
3) cheltuieli privind amortizarea şi deprecierea;
4) alte cheltuieli.
Pentru generalizarea informaţiei privind valoarea contabilă a produselor finite/mărfurilor vîndute,
costurilor serviciilor prestate/lucrărilor executate în cadrul activităţii operaţionale a entităţii şi alte costuri
corelate cu veniturile din vînzări este destinat contul 711 „Costul vînzărilor”.
În debitul contului 711 „Costul vînzărilor” se înregistrează costul vînzărilor recunoscut pe
parcursul perioadei de gestiune în corespondenţă cu creditul conturilor: 216, 217, 261, 811, 812 etc.
În creditul contului 711 „Costul vînzărilor” se înregistrează decontarea costului vînzărilor la
finele perioadei de gestiune în corespondenţă cu debitul contului 351.
Costul vînzărilor se înregistrează pe măsura vînzării mărfurilor, produselor sau prestării serviciilor
şi se contabilizează ca majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a stocurilor, costurilor activităţilor de
bază sau auxiliare şi/sau a cheltuielilor anticipate.
Exemplu. În luna octombrie 201X, o entitate a prestat servicii de consultanţă în sumă de 120 000
lei, costul efectiv al cărora constituie 98 000 lei.
Conform datelor din exemplu, în luna octombrie 201X, entitatea contabilizează:
— venitul din prestarea serviciilor în sumă de 120 000 lei – ca majorare concomitentă a creanţelor
şi veniturilor curente;
— costul efectiv al serviciilor prestate în sumă de 98 000 lei – ca majorare a cheltuielilor curente
şi diminuare a costurilor activităţilor de bază.

Contabilitatea costurilor directe și indirecte de producție

Costuri – resurse exprimate valoric şi consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea

serviciilor.
Contabilitatea costurilor se ţine pe tipuri de activităţi şi sectoare. În cadrul fiecărui sector costurile
se contabilizează pe subdiviziuni structurale şi pe obiecte de evidenţă a costurilor.
În raport cu modul de includere în costul produselor se disting:
1) costuri directe;
2) costuri indirecte de producţie.
Costurile directe reprezintă costurile direct atribuibile creşterii şi îngrijirii unui tip (grup) de
plante şi/sau animale (de exemplu, costuri directe privind retribuirea muncii, costuri directe de materiale,
servicii). Costurile de bază directe includ costurile aferente: culturilor anuale semănate primăvara şi
îngrijite în perioada de gestiune curentă; culturilor anuale semănate toamna perioadei de gestiune
precedente şi costurile de creştere şi îngrijire a acestor culturi în perioada de gestiune curentă; îngrijirii
plantelor perene pe rod etc. Aceste costuri se contabilizează ca majorare a costurilor activităţilor de bază
şi diminuare a stocurilor, a costurilor activităţilor auxiliare, majorare a amortizării imobilizărilor
necorporale şi corporale şi a datoriilor curente etc.
Pentru generalizarea informaţiei privind costurile de producţie şi costul produselor
fabricate/serviciilor prestate este destinat contul 811 „Activităţi de bază”. Contul 811 „Activităţi de
bază” este un cont de activ (calculaţie). În debitul acestui cont se înregistrează soldul iniţial al producţiei
în curs de execuţie şi costurile directe şi indirecte de producţie în corespondenţă cu creditul conturilor:
113, 124, 126, 133, 211, 212, 213, 214, 215, 216, 226, 521, 522, 531, 532, 533, 538, 812, 821 etc.
În creditul contului 811 „Activităţi de bază” se înregistrează costul efectiv al produselor
fabricate/serviciilor prestate, rebutului definitiv, deşeurilor recuperabile, precum şi soldul final al
producţiei în curs de execuţie în corespondenţă cu debitul conturilor: 212, 215, 216, 711, 714, 723 etc.
36
 Costurile indirecte de producţie reprezintă costurile de deservire şi gestiune care se înregistrează
în cadrul unei subdiviziuni de producţie a entităţii. Aceste costuri nu pot fi raportare direct la costul unor
tipuri de produse agricole, active biologice adiţionate, servicii prestate. Costurile respective se
acumulează pe parcursul perioadei de gestiune şi ulterior se repartizează pe obiecte de evidenţă a
costurilor.
Costurile indirecte de producţie se acumulează pe tipuri de activităţi (de bază şi auxiliare) şi se
contabilizează ca majorare a costurilor indirecte de producţie şi diminuare a stocurilor, majorare a
datoriilor curente şi a amortizării imobilizărilor necorporale şi corporale etc.
Costurile indirecte de producţie ale activităţilor de bază şi auxiliare acumulate se repartizează
conform bazei de repartizare stabilite în politicile contabile (de exemplu, suma totală a costurilor directe,
suma salariului calculat, numărul de ore-normă lucrate de muncitorii la creşterea şi îngrijirea tipurilor sau
grupurilor de animale şi păsări, numărul de zile lucrătoare ale animalelor de lucru (pentru transportul cu
tracţiune animalieră)). Repartizarea costurilor indirecte de producţie se contabilizează ca majorare a
costurilor activităţilor de bază şi/sau auxiliare şi diminuare a costurilor indirecte de producţie.
Pentru generalizarea informaţiei privind costurile aferente gestiunii şi deservirii subdiviziunilor de
producţie ale entităţii este destinat contul de activ (colectare - repartizare) 821 „Costuri indirecte de
producţie”. În debitul acestui cont se înregistrează majorarea costurilor indirecte de producţie în
corespondenţă cu creditul conturilor: 113, 124, 133, 211, 213, 214, 226, 261, 521, 522, 531, 532, 533,
538, 544 etc. În creditul contului se înregistrează repartizarea costurilor indirecte de producţie în
corespondenţă cu debitul conturilor: 714, 811, 812 etc.

37