Întreaga filosofie despre dreptate şi egalitate a românilor poate fi concentrată în expresiile:

„Dreptatea umblă cu capul spart” şi „Egalitate, dar nu şi pentru căţei”. Este o fi losofi e amară, ce
pune în evidenţă experienţa unui şir de abuzuri şi nedreptăţi. Ce este dreptatea? De ce preferăm
dreptatea nedreptăţii? Care este temeiul dreptăţii? Cum ar trebui organizată societatea, astfel încât
să se înfăptuiască dreptatea? Ce raport există între dreptate şi egalitate? Sunt întrebări la care
încearcă să răspundă atât morala, cât şi fi losofi a politică şi fi losofi a dreptului. Dreptatea este
valoarea etică şi juridică, ea presupune recunoaşterea a ceea ce revine în mod legitim fi ecăruia.
Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuţi cardinale (Platon), care
constă în faptul de a da fi ecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia. În sens juridic,
dreptatea are în vedere atât natura legilor (legile să nu producă discriminări, să nu ofere privilegii),
cât şi modul în care ele sunt aplicate (mărimea pedepsei să fi e proporţională cu gravitatea faptei, să
fi e pedepsiţi numai cei care se dovedesc vinovaţi). Egalitatea, corelată cu dreptatea, este un
principiu ce pretinde ca, în cadrul unei colectivităţi, toţi indivizii să fi e trataţi la fel. Disputele dintre
adepţii egalitarismului şi cei care consideră că urmărirea egalităţii are ca rezultat limitarea libertăţii
dau câştig de cauză celor din urmă. În societăţile democratice, egalitatea este acceptată ca egalitate
în faţa legii* şi ca egalitate a şanselor.

Dreptatea, ca valoare ce reglementează raporturile dintre oameni, ar putea fi înţeleasă prin

raportare la ceea ce este just sau injust. În acest sens, drept poate fi şi un om, dar şi o societate
(punct de vedere ce a fost impus de Platon şi s-a menţinut până la Kant). Omul drept este cel ce nu
dăunează altora prin ceea ce face sau spune. O societate este dreaptă dacă legile se aplică în acelaşi
fel tuturor. Tema centrală a dialogului platonician „Republica” este dreptatea. Oponenţii lui Socrate
(purtătorul de cuvânt al lui Platon) sunt sofi ştii*, conform cărora nimeni nu e drept de bunăvoie, ci
doar silit de teama legilor. Temeiul dreptăţii, susţin sofi ştii, este convenţia: din slăbiciune şi din
neputinţă, oamenii convin între ei să nu-şi facă reciproc nedreptăţi, stabilind legi pe care le numesc
drepte. Dar, ar fi sufi cient ca vreun om să fi e destul de puternic, precum Gyges, cel din povestea cu
inelul fermecat, pentru ca aceste convenţii să nu mai aibă putere pentru el. Căci practicarea dreptăţii
este o activitate difi cilă, al cărei singur merit este că poate să-i ferească pe cei slabi de un rău mai
mare decât este ea însăşi, fi indcă, în niciun caz, ea nu poate fi socotită un bine în sine. Omul este, în
general, aşa cum sugerează sofi ştii, constrâns să respecte anumite reguli care facilitează
convieţuirea, dacă vrea să trăiască onorabil, dar nimeni nu-i cere să-şi asume interior sensul
acestora. Socrate va afi rma că dreptatea pune în acord sufl etul cu sine însuşi, reprezentând, astfel,
una dintre „virtuţile”, dintre calităţile specifi ce acestuia. Socrate admite că dreptatea trebuie
aşezată în categoria acelor bunuri ce aduc folos nu numai prin consecinţele lor, dar, mai ales (şi cu
precădere), prin ele însele. El realizează o analogie între sufl etul individului şi stat, între caracterul
omului şi constituţia politică a statului. Cele două „virtuţi” – dreptatea şi cumpătarea – sunt prezente
atât la individul drept, cât şi în cetatea dreaptă. Pentru J. S. Mill, dreptatea provine din interesul fi
ecăruia de a nu fi lezat de către ceilalţi, şi acest interes este satisfăcut în măsura în care noi nu îi
lezăm pe ceilalţi. Dreptatea este o normă constitutivă a principiului utilităţii: Mill plasează dreptatea
pe cea mai înaltă poziţie în ierarhia valorică. Utilitarismul, în varianta lui Mill, evaluează acţiunea
umană în conformitate cu principiile raţionale ce au în vedere prosperitatea generală. Pretenţia de
asigurare a existenţei, pretenţie legată de sentimentul dreptăţii, include egalitatea, pe care Mill o
consideră o componentă esenţială a dreptăţii. Numai limitările impuse în mod egal egoismului pot să
nu fi e resimţite de oameni ca umilitoare. În acest sens, dreptul, înţeles ca dreptate distributivă,
favorizează liniştea interioară şi contribuie, implicit, la fericirea pe termen lung a societăţii. În
concepţia lui J. Rawls*, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Orice persoană posedă o
inviolabilitate bazată pe dreptate, care nu poate fi atinsă în niciun fel, nici măcar în scopul bunăstării
generale. Oricât de efi ciente şi de bine organizate ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie
reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiilor dreptăţii: primul, un principiu al libertăţii, iar
al doilea, aşa-numitul principiu al diferenţei sau al inegalităţilor admise. Rawls susţine că aceste
principii ar fi alese, dacă oamenii s-ar afl a într-o situaţie de pură imparţialitate, pe care el o
denumeşte poziţie originară. Poziţia originară este o situaţie ipotetică, în care partenerii, concepuţi
ca agenţi raţionali, se afl ă în spatele unui văl de ignoranţă. Ei nu-şi cunosc viitorul loc în societate,
statutul social, nu ştiu ce concepţie despre bine vor împărtăşi şi nici măcar ce înzestrări naturale şi ce
înclinaţii psihologice vor avea. Cele două principii ale dreptăţii reglementează toate înţelegerile
viitoare, specifi când, totodată, tipurile de cooperare socială şi formele de guvernare care pot fi
stabilite. Din perspectiva lui Rawls, primul principiu, privind libertăţile şi instituţiile politice, are
prioritate în faţa celui de-al doilea principiu, care priveşte relaţiile dintre grupuri şi repartizarea
benefi ciilor economice şi sociale.
 În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. 

Binele este valoarea dată de o acțiune individuală care este o înclinație naturală de a promova
ceea ce este de dorit din punct de vedere moral, acțiune motivată de înțelegerea mediului
înconjurător și a oamenilor (de exemplu, printr-un exercițiu de empatie profundă). Un set de fapte
bune (acțiuni bine executate) pledează pentru ceea ce este bun pentru individul însuși.
Binele (substantiv) este considerat a fi opusul răului.

Binele și Răul e una din cele mai vechi dihotomii cunoscute omenirii. De la Homer, Shakespeare,
Tolkien, și Dostoievski—conflictul intern al naturii umane e o temă care va fi mereu actuală în
literatură, artă, și viața noastră de zi cu zi. Însă de unde noi avem asemenea concept dualistic de Bine
și Rău? Putem oare ști originea? O fi cazul că acest concept e intrinsec în fiecare din noi, ori totuși a
fost inventat de cineva mii de ani în urmă?

Nietzsche—filosoful care faimos proclamase “Moartea lui Dumnezeu” și ne avertiza de nihilismul

care va avea loc în secolele 20 și 21—ar spune că deși noi înțelegem acest concept de bine și rău la
nivel intuitiv, totuși el a fost inventat, mii de ani în urmă, de către un singur om. Unii istorici datează
acest eveniment în anul 9000 înainte de Hristos, alții spun că a fost mai recent, dar în orice caz el era
un profet din Persia pe nume Zoroaster, ori cum unii prieteni îi spuneau, Zarathustra.

Și acel Zarathustra, contrar tuturor oamenilor care trăiau în timpul lui, în loc să privească la
evenimentele care se întâmplă în lume, și să atribuie aceste evenimente la Dumnezeul Mării, sau
Dumnezeul Războiului, adică în loc să atribuie fiecare eveniment la voința Dumnezeului care-i
corespunde, el a simplificat întregul sistem într-o luptă dintre Ahura Mazda (Regele Înțelepciunii și
Binelui) și Angra Mainyu (Spiritul Destrucției și Răului).

*aș nota că există diverse surse despre acuratețea unor detalii și evenimente istorice, însă consensul
general al istoricilor e că acest Zarathustra e primul om care a articulat această dihotomie faimoasă a
binelui și răului.

În cartea Așa Grăit-a Zaratustra, Nietzsche introduce acest caracter ca o reprezentare a profetului
Persian Zoroaster, care propăvăduia religia Zoroastrianismului, care e una din cele mai vechi religii
din lume și mai poate fi observată în unele regiuni ale Iranului modern. Zoroastrianismul era prima
religie care avea la baza sa dihotomia răului și binelui și conceptele acelei religii a influențat
Iudaismul, Creștinismul, Islamul și Budismul.

Unii oameni presupun că Nietzsche scrie despre Zarathustra în cartea sa în așa fel de parcă el ar fi
trăit câteva milenii mai târziu, e un fel de exercițiu ipotetic, că cică dacă Zarathustra ar fi trăit în
timpurile moderne, având mai multă informație științifică și istorică, el și-ar fi dat seama că
conceptele lui de bine și rău sunt nimic mai mult decât niște concepte inventate de oameni pentru a
simplifica lucrurile și că nu există așa ceva ca un bine sau rău dirijat de cosmos.

Cu alte cuvinte, Nietzsche, la fel cum el crede că Platon a făcut prin cuvintele lui Socrate, la fel cum
Sfântul Paul și autorii Noului Testament au făcut prin cuvintele lui Isus, scrie cartea sa prin cuvintele
lui Zarathustra, și în mare parte ca și cele două exemple, el încearcă să-i provoace pe oamenii
contemporani să-și pună la îndoială credințele sale și să avanseze la ceva mai bun.

Intenția lui Nietzsche era să ne avertizeze de Moartea lui Dumnezeu, de slăbirea valorilor Creștine în
viața de zi cu zi, și ne chema să ne reevaluăm întregul sistem al gândirii noastre morale pentru a
progresa.

Însă am fi noi capabili să scăpăm de acest dualism? Ar fi cazul că Zarathustra, inventând acel concept
de Bine și Rău, o fi atins o parte subconștientă, intrinsecă din noi, pe care o înțelegem la nivel
universal, indiferent de limba, cultura, proveniența noastră?

Cercetările științifice, și mai precis, scanările neurologice ale creierului uman, ne sugerează că
creierul nostru e “o mașină de sens”, care categorizează, divizează, stereotipizează—totul cu scopul
de a funcționa într-un mod mai automat și a utiliza mai puține resurse posibile.

Mai mult ca atât, unele scanări ale creierului sugerează că sentimentul divinității, ori a experiențelor
supranaturale, pot fi fabricate de noi înșine, adică creierul nostru are capacitatea de a crea aceste
experiențe, fie prin ritualuri religioase îndelungate, ori fie prin droguri psihedelice.

Iar deoarece cunoaștem că creierul are neuroplasticitate, adică e flexibil și se poate modifica în
dependență de experiențe, sunt și argumente serioase în neuroștiință că religia ne-a format parțial
structura creierului.

Dacă admitem că aceste cercetări sunt mai degrabă adevărate, atunci faptul că mintea noastră a
creat acest dualism de Bine și Rău se datorează faptului că creierul nostru categorizează totul din
împrejur la un nivel subconștient, în așa fel ca mai târziu să aibă acces mai ușor la informație, și ca
rezultat, să facă decizii mai rapide.

Având acest concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și gri, e un lucru
potențial periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice, dar totuși acest concept pare a fi
mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism ne ghidează în deciziile noastre, chiar dacă acele decizii
pot fi slab informate. Posibil că ce o să spun acum e un lucru din cale afară de optimist, chiar poate
naiv, însă:
Există o posibilitate că la nivel general deciziile slab informate îs mai binevenite decât lipsa totală a
deciziilor, deoarece deciziile proaste ne oferă datele exacte în urma cărora avem posibilitatea să
facem decizii mai bune în viitor.

O idee centrală în Existențialism e paradoxul alegerii—atunci când ai prea multe opțiuni anxietatea
inevitabil crește, și în final ești deseori și “mai paralizat” decât ai fost înainte de a avea aceste
opțiuni. Acest fapt a fost confirmat și prin numeroase studii psihologice în ultimele decenii—Cu cât
mai multe opțiuni avem, cu atât mai pierduți ne simțim.

E un fapt agreat de majoritatea filosofilor că moralitatea e una din cele mai complicate ramuri ale
filosofiei, deoarece ea în mare parte e subiectivă. Când o ramură a conștiinței noastre—care e atât
de importantă în viața noastră de zi cu zi, și care ne determină fiecare decizie—e în același timp atât
de complexă și paradoxală, ar fi natural să ne imaginăm că evoluția speciei noastre a parcurs în așa
fel ca creierul nostru să genereze idei și experiențe religioase, ca în final să avem obiectificări și
reprezentări concrete—Dumnezei și religii, cu istoriile și faptele sale distincte, care să ne ghideze
deciziile și compasul nostru moral.

Însă Nietzsche era vehement împotriva acestor autoliniștiri și iluzii. Întregul scop al lucrărilor lui e să
depășească distrugerea tuturor valorilor Creștine, să înțeleagă care sunt consecințele, și să încerce să
creeze un nou sistem de valori, după cuvintele lui: „o reevaluare a tuturor valorilor.”

Nietzsche argumenta că valorile Creștine nu ne mai aprind ca mai înainte, și noi avem nevoie de
niște valori mai noi, însă el nu-i tare explicit în ce reprezintă aceste valori noi, și e destul de rezervat
față de propriile valori. Dar în același timp el nu se rușina să critice dur ceea ce Creștinismul a
devenit:

Creştinismul a fost încercarea de a “învinge” universul negându-l. Practic, un asemenea atentat

nebunesc — o asemenea nebunească îngâmfare umană în raport cu universul — a dus la o sărăcire,
depreciere, la o întunecare a fiinţei umane: doar categoria cea mai mediocră, categoria omului de
turmă, şi-a putut găsi în asta rostul, “chemarea”, ca să-i zicem aşa.

— Friedrich Nietzsche

El spune că atunci când vom conștientiza pe deplin Moartea lui Dumnezeu, noi ne vom da seama că
nu există o bază externă pentru noile noastre valori, și respectiv majoritatea din noi vor cădea într-
un nihilism, într-o rejectare a tuturor valorilor, o credință în nimic, o dezorientare în care spui că nu
există nici o valoare.
Curios, Nietzsche făcea și analogii cu socialismul, criticând acest sistem ca fiind unul nihilist, și
nicidecum mai bun ca așa-zisul “creștinism degenerat.”

Socialismul nu e decât un creştinism degenerat. Într-adevăr, el menţine acea credinţă în finalitatea

istoriei care trădează viaţa şi natura, care substituie finaluri ideale finalurilor reale şi contribuie la
iritarea voinţelor şi imaginaţiilor. Socialismul este nihilist. Nihilist nu e acela care nu crede în nimic, ci
acela care nu crede în ceea ce este. În acest sens, toate formele de socialism sunt manifestări încă şi
mai degradate ale decadenţei creştine... Nihilismul, fie că se manifestă ca religie sau în predica
socialistă, este sfârşitul logic al valorilor noastre aşa-zis superioare. Spiritul liber va distruge aceste
valori, denunţând iluziile pe care s-au clădit, tocmeala pe care o presupun şi crimele pe care le comit,
împiedicând inteligenţa lucidă să-şi îndeplinească misiunea: transformarea nihilismului pasiv în
nihilism activ.

— Friedrich Nietzsche

Prin nihilism activ, cât de paradoxal n-ar suna acest termen, Nietzsche are în vedere exercitarea
voinței, afirmarea valorilor noi din nimic, din abisul nihilist, fără ca să avem ancora întruchipată într-o
zeitate. E o conștientizare a lipsei de sens în viață, și în același timp un efort de a crea propriul sens.

Nietzsche a prezis că acest gol lăsat din urma rejectării tuturor valorilor va rezulta într-un nihilism
care se va desfășura în următoarele 2 secole, și poate că în viitor oamenii vor fi capabili să
construiască niște valori noi pozitive.

Deși Nietzsche se credea un ateu, totuși într-un sens anumit el tot avea “religia” lui, el afirma că
oamenii vor fi capabili să-și afirme valori noi din abisul nihilismului, valori ce vor depăși moralitatea
de sclav/master al Creștinismului. “Religia” lui era credința în capacitatea omului de a se autodepăși.
Deși e devreme să tragem concluzii, primul secol după slăbirea instituțiilor religioase nu a fost cel
mai promițător din punct de vedere moral. Secolul 20 a fost caracterizat de cele mai sângeroase
războaie din istorie și chiar de un pericol real al războiului nuclear în anii ’60, care conform unor
istorici, a fost foarte alături de a începe, pacea fiind determinată la muchie de cuțit de către decizia
președintelui Kennedy de a nu se lăsa provocat de manevrele agresive ale lui Hrușciov în Cuba.

Deși există argumentul popular că multe războaie au fost duse din cauza religiei, asta fiind
caracteristic în special perioadei medievale în Europa, în timpul Crusadelor și Jihadelor, totuși
majoritatea violenței și conflictelor de-a lungul istoriei erau începute din interese politice, etnice,
teritoriale și economice—cu alte cuvinte, din cauza vanității intrinsece umane.

dostoyevskyyyyyyy.jpg

Dostoyevski ne oferă o alternativă a provenienței acestui nihilism în nuvela sa Frații Karamazov,

scrisă în 1879, care găsește cauza nihilismului nu ca moartea lui Dumnezeu, ci în înțelegerea omului
de Dumnezeu în relație cu răul. Departe de reprezentarea Dumnezeului lui Nietzsche ca o ficțiune
explodată, în nuvela lui Dostoyevski însuși Dumnezeu e implicat ca sursa primară a conflictului între
suferința trăită de omenire, și deficitul în motivele acestei suferințe, dacă Dumnezeu e just și
binevoitor, atunci de ce omul în genere a fost pus să sufere?

Teoria “Voinței de Putere” a lui Nietzsche (care servește ca antidot al nihilismului), stă ca o
provocare la axioma prevenitoare a lui Dostoievski,

Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis

— Feodor Dostoievski

Voința de Putere e simultan răspunsul atotcuprinzător al misterelor psihologiei umane, răspunsul la

cum unul ar trebui să trăiască. Prin inversarea consecinței revendicării lui Dostoievski că absența lui
Dumnezeu presupune absența oricărei restricții asupra comportamentului uman, Nietzsche învârte
prezicerile și speranțele pentru viitorul omenirii care rezultă din “permisiunea” nelimitată ce apare
după nihilism. Nietzsche spune că absența lui Dumnezeu NU duce la degradarea absolută morală și
socială a omului; din contra, în materia fără formă a nihilismului putem găsi mijloacele pentru a
construi răscumpărarea omului fără Dumnezeu, eliberarea lui de la toate dihotomiile ca binele și
răul, adevărat și fals, subiect și obiect, cauză și efect, și posibilitatea de a cunoaște din nou
potențialul total al voinței care a rămas să doarmă cam de la sfârșitul Imperiului Roman.

Nietzsche spune că “caracterul existenței” este în mod inerent brutal, și oamenii nu posedă o calitate
specială de a se diferenția de animale brute, în afara talentului de autodecepție—oamenii visează
despre ei înșiși ca fiind niște creaturi pe o treaptă mai joasă decât îngerii, pe când în realitate ei sunt
niște animale înfometate de putere ca orice animală tipică—chiar și cea mai scurtă examinare a
obiceiurilor omului confirmă acest fapt. Dostoievski vorbește despre o natură umană similară în
nuvela Frații Karamazov, dar cu implicarea adițională că acțiunile barbarice ale omului sunt un
rezultat al distanței mari ce stă între om și Dumnezeu—ultimul fiind perfect și complet, iar primul
fiind imperfect și deficient în capacitățile și facultățile sale mintale.

batman-joker-heath-ledger.jpg

În lumea ficțiunii, un exemplu perfect al nihilistului dus în extremă este Joker din filmul The Dark
Knight. El întruchipează haosul și vanitatea umană, cauzată mai degrabă de o cunoaștere prea
adâncă a brutalității și ipocriziei naturei umane—fapt care și-l face pe acest personaj atât de complex
și intrigant. Comentariile lui despre ipocrizia noastră sunt oglinzirea gândurilor noastre cele mai
intime și extreme pe care rareori îndrăznim să le rostim în public:

Moralitatea lor, codul lor; e o glumă proastă. Îl aruncă la primul semn de pericol. Oamenii sunt doar
la fel de buni cum lumea le permite să fie. O să vezi—Îți voi arăta. Când totul se destramă,
acești...oameni civilizați? Se vor mânca unul pe altul. Vezi, eu nu-s un monstru, eu îs doar înaintea
curbei.

— Joker

Însă această cunoaștere a depravării umane, în cazul lui Joker neavând un compas moral, devine o
uneltă de distrugere și violență extremă. Acțiunile și intențiile lui Joker sunt pur și simplu
direcționate pentru a cauza haos în oraș.

Rachel-with-harvey.jpg

El îl forțează pe Batman să-și pună întrebări față de simbolul și mesajul lui prin a răpi pe ambii,
Rachel Dawes—dragostea lui, și Harvey Dent—politicianul care ar putea salva orașul Gotham. El îl
face pe Bruce Wayne să aleagă între el ca om și ceea ce el promovează fiind Batman. Intenția lui
Joker e să pună la îndoială moralitatea lui Batman și să aducă un sentiment de nihilism, adică o lume
lipsită de orice valoare.

Dostoievski argumentează că deoarece slăbiciunea și corupția e comună pentru natura umană, e

numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași fără autoritatea și
providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra impulsurilor sale cele mai rele.
Asta e pricina din care nu poți vedea o înflorire a culturii și artei în concluzia nuvelelor lui Dostoievski
despre oameni nebuni produși de nihilism. În Frații Karamazov, societatea fictivă construită pe
principii totalitare a Marelui Inchizitor e spălată de sângele oamenilor, tortura fiind arta sa
principală.

O concluzie comună în nuvelele lui Dostoievski e că omul în primul rând e o ființă morală—el are o
conștiință care îl servește ca un ghid la comportamentul său moral. Și totuși această conștiință, dacă
să admitem că Dumnezeu nu există, nu are altă funcție decât un obstacol de care poți scăpa prin
deprindere deoarece categoriile binelui și răului nu au o existență obiectivă; după cum un nihilist
„activ” ar spune, atunci când remușcarea conștiinței e redusă la tăcere, senzația de sporire a puterii
care urmează „presupune o depășire a rezistenței”.

Dacă conștiința care-l previne pe om să facă orice i-ar veni în cap e amuțită, și acțiunile sale,
indiferent de cât de extreme sunt, nu conțin alte consecințe decât cele impuse de legea scrisă, atunci
el nu are nimic mai presus de care să-i fie frică în afară de pedeapsa autorității civile. Dacă
Dumnezeu nu ne privește, atunci omenirea, în acest caz, nu are un îndemn moral care i-ar preveni
decadența în brutalitate și canibalism.

GOD.jpg

Ambii Dostoievski și Nietzsche sunt obsedați de Dumnezeu. Existența ori lipsa lui e o întrebare care-i
turmentează pe ambii. Cea mai interesantă parte nu-i unde ei sunt de accord, ci unde au diferențe în
opinie. Citindu-i îți dai seama că ei de fapt erau profund de acord cu majoritatea diagnozelor
nihilismului modern. Însă unde ei încep să devieze unul de la altul e la fel de irevocabil ca și o
răscruce de pe calea ferată: trenul nu poate întoarce înapoi: și deci Dostoievski alege să creadă în
Dumnezeu, în timp ce Nietzsche rejectează orice legitimație a credinței.

O întrebare la locul ei ar fi acum: care-i sensul să citim diagnozele acestor scriitori din secolul 19?
Mai există ceva relevant în lucrările lor?

Răspunsul este da, lucrările lor sunt probabil și mai relevante acum decât la momentul când le-au
scris, deoarece ambii ne avertizau de un nihilism care va avea loc în următoarele secole. Ambii scriau
despre cele mai fundamentale aspecte ale naturii umane decenii înainte de Freud și popularizarea
psihoterapiei în secolul 20.

Nihilismul e o problemă majoră în societatea contemporană. Rata de depresie și suicid e mai înaltă
ca niciodată. Tehnologia și globalizarea a șters granițele și a omogenizat totul ce-i important pentru
om din punct de vedere cultural și spiritual.

Nietzsche și Dostoievski au remedii diferite pentru nihilism. Ei identifică aceeași problemă, dar ajung
la concluzii diferite. Sunt argumente că soluția lui Nietzsche a fost încercată, dar a fost înțeleasă
greșit și utilizată în scopuri meschine: aproprierile Naziștilor a „Voinței de Putere” a lui Nietzsche ori
„radicalismul aristocratic” sunt exemple de eșuări de a pune în practică idealul lui Nietzsche că
individul poate depăși turma ori majoritatea mediocră cu eforturi solitare și degajate.

Pe de altă parte, putem presupune că soluția lui Dostoievski n-a fost nici încercată nici înțeleasă ca
lumea, deoarece o poți găsi în ultima lui nuvelă Frații Karamazov—o metodă de a depăși lumea
iubind-o, „să uzi Pământul cu lacrimile tale”, cum un personaj din nuvelă a spus—o implicare că
idealul Creștin încă n-a fost încercat pe deplin: imitația cu adevărat imensă a lui Hristos în masă încă
nu a avut loc.

Un lucru e cert: deoarece lumea contemporană e inundată de apatie, să-i citești pe Dostoievski și
Nietzsche merită anume din cauza că ei erau orice în afară de apatici. Lor le păsa adânc și erau
pasionați despre ceea ce scriau, și asta la sigur e un motiv din care până astăzi sunt studiați de
numeroși cititori generații după moartea lor.

Începutul filosofiei e definit de dialog. În Dostoievski și Nietzsche noi avem doi din cei mai buni
psihologi ai secolului 19 lucrările cărora sunt relevante și populare și astăzi, și ei merită să fie citiți
unul lângă altul deoarece ei deseori complementează vocile și amplifică punctele fiecăruia.

Nietzsche l-a descoperit pe Dostoievski mai târziu în viață, atunci cînd deja își formase gândul său
filosofic, conform unor menționări din jurnalul său cam prin 1887. (Nietzsche s-a născut în 1844)
Și destul de rapid el a devenit un admirator a lui Dostoievski, ceea ce e un fenomen rar în cazul lui
Nietzsche, să admire pe cineva din contemporanii săi. În cartea sa Amurgul Idolilor, Nietzsche îl
numește pe Dostoievski “unicul psiholog de la care am ce învăța”.

Dezbaterea între ei poate și nu avut loc atunci când ei trăiau, însă ea poate avea loc astăzi în cercul
cititorilor.

Indiferent de ce parte sunteți, cea a lui Nietzsche, sau cea a lui Dostoievski, ambele argumente
merită să fie discutate în cadrul căutării noastre veșnice a unui sistem moral mai bun.

Tu ce crezi? Ești de acord cu Nietzsche? Suntem noi capabili să creăm valori noi din “nimic” și în
același timp să fim siguri că le vom respecta prin intermediul instituțiilor civile, fără vreo autoritate
sau zeitate externă? Sau ești mai degrabă de acord cu Dostoievski și crezi că natura umană e prea
coruptă și e numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași fără
autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra impulsurilor sale cele
mai rele?

*În Episodul 8, în prima parte a ”Morții lui Dumnezeu”, l-am introdus pe Nietzsche. În episodul 9 voi
continua această temă și îi voi juxtapune pe Nietzsche și Dostoievski, comparând în mai multe detalii
ideile lor centrale despre moralitate și Dumnezeu.

Vrei mai mult?

Înscrie-te în lista de email pentru a primi noutăți despre proiectul Meditații

Email Address

ABONEAZĂ

Nu trimit spam.

PROTESTELE DIN SUA ȘI MANIPULAREA MASELOR

JUN 14, 2020

"CIUMA" LUI CAMUS: PANDEMIA ȘI SPIRITUL COMUNITAR

APR 12, 2020

PRESOCRATICII: APARIȚIA GÂNDIRII RAȚIONALE

MAR 30, 2020

IRONIA GHILOTINEI: NETFLIX-UL NEAȘTEPTAT AL REVOLUȚIEI FRANCEZE

MAR 8, 2020

SOCRATE: O VIAȚĂ EXAMINATĂ

FEB 20, 2020

MUNCĂ PROFUNDĂ: CUM SĂ FII MAI CONCENTRAT ȘI PRODUCTIV ÎN ERA DIGITALĂ

FEB 2, 2020

LIBERTATEA ȘI ETICA AMBIGUITĂȚII (SIMONE DE BEAUVOIR)

NOV 22, 2019

SCOPUL VIEȚII (SARTRE VS CAMUS)

NOV 16, 2019

5 SFATURI STOICE PENTRU O VIAȚĂ MAI BUNĂ

NOV 10, 2019

БРАТ [1997]: O ANALIZĂ FILOSOFICĂ

OCT 13, 2019

AMBIȚIA ȘI SUFERINȚA (FILOSOFIA FILMULUI WHIPLASH)

OCT 3, 2019

CUM TE EXPLOATEAZĂ SOCIAL MEDIA

JUL 11, 2019

NIETZSCHE VS DOSTOIEVSKI: ORIGINEA BINELUI ȘI RĂULUI

MAY 28, 2019

DOSTOIEVSKI ȘI HOUSE M.D. — URA ȘI MINCIUNA FAȚĂ DE SINE

MAR 21, 2019

NU SUNT UN OM CREATIV

MAR 15, 2019

INSPIRAȚIA E SUPRAAPRECIATĂ

MAR 12, 2019

DE CE FILOSOFIA?

MAR 5, 2019

TAGGED: NIETZSCHE, DOSTOIEVSKI

Comments (2)Newest First

Newest First

Subscribe via e-mail

Preview POST COMMENT…

N A year ago · 1 Like

Nietzsche. Fiindcă societatea creează valori permanent, care nu au nicio legătură cu religia. Alte
autorități sunt, dar nu neapărat divine.

Dostoyevsky aduce argumente tipice pentru o persoană religioasă, nothing to see here.

Ascultam recent o dezbatere în care cel care era creștin spunea că fără religie oamenii ar viola și ar
ucide pe toți cei pe care ar vrea să-i violeze și să-i ucidă. Și ateul îi spune: "Da, ai dreptate, fără religie
am violat și i-am ucis pe toți pe care am vrut să-i violez și să-i ucid. Exact zero oameni am vrut să
violez și să ucid."

Alt argument interesant era că religia de fapt corupe orice faptă morală. Dacă tu faci bine cuiva
așteptând o răsplată ulterioară, sau nu faci rău de frica unei pedepse, este asta ceva moral de lăudat
sau dimpotrivă, fapta bună devine degradată?
Dacă trăiești în societate, fie ea religioasă sau nu, sunt valori unanim (sau aproape unanim)
acceptate, sunt legi care stabilesc pedepse, sunt stimuli sociali să faci anumite lucruri și să nu faci
altele. Încearcă să violezi, să ajungi la închisoare și să nu îți primești pedeapsa înainte de a ajunge pe
lumea cealaltă. De exemplu.

Biologic și evolutiv (în special ca ființe sociale) suntem determinați să avem moralitate, chiar dacă ea
nu are bază universală (cum i-ar putea da religia).

Andrei Vasilachi A year ago · 0 Likes

N-aș spune că Dostoyevsky aduce argumente tocmai tipice pentru o persoană religioasă, mesajele lui
sunt mult mai sofisticate. În tot așa hal poți spune că argumentele lui Nietzsche sunt "tipice", ceea
ce-i departe de adevăr.

"Alt argument interesant era că religia de fapt corupe orice faptă morală. Dacă tu faci bine cuiva
așteptând o răsplată ulterioară, sau nu faci rău de frica unei pedepse, este asta ceva moral de lăudat
sau dimpotrivă, fapta bună devine degradată?"

—moral vorbind, desigur că asta nu-i de lăudat, dar asta e realitatea biologică a omului. Evoluția l-a
făcut așa, și evoluția n-are moralitate. Dostoyevsky prin asta și nu e tipic, el își dă bine seama că
religia e doar o plasă care să limiteze comportamentele extreme a naturii umane, și argumentul lui
că lumea are nevoie de religie provine din pesimismul său profund despre natura umană, ce nu
poate fi ignorat în totalmente, și ar trebui analizat mai în serios, chiar dacă ești ateist, după părerea
mea.

Nietzche la fel e pesimist față de natura umană, însă el e optimist în abilitatea omului de a își
autodepăși condiționarea biologică, de aceea și era împotrivă unor argumente ale lui Darwin. Secolul
XX n-a fost tare promițător în sensul ăsta, deși e drept că și începutul secolului XXI a fost indundat de
secte dogmatice religioase (islamiste) care cauzează vărsări mari de sânge, așa că manifestarea
ideilor lui Dostoyevsky si Nietzsche în societățile noastre și dezbaterea (deși imaginară) între ei e
doar la începutul său. De aceea, după părerea mea, e încă devreme de făcut concluzii.