Putinele scrieri romanesti abordind delicatul subiect se cer prin urmare examinate

cu atentie, data fiind raritatea lor. Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt a ajuns deja
celebru. Dar cea mai impresionanta marturisire pe care eu am citit-o pina acum
poarta numele de Spovedanie neterminata si apartine unei autoare necunoscute,
Gena Geamanu. Aparitia cartii la o editura specializata, cu public restrins (Editura
Bizantina din Bucuresti, 2000), ca si tirajul confidential, au inconjurat cu o jenanta
discretie aceasta opera exceptionala. Ea are forma unui jurnal intim tinut cu mari
intermitente intre anii 1968 si 1989.

Din paginile Jurnalului nu aflam prea multe date despre misterioasa autoare-
personaj: nascuta in luna mai 1944 in familia unor tarani saraci, a studiat filozofia, a
avut diferite slujbe subalterne din care a fost cu regularitate data afara; la virsta de
40 de ani, intr-unul din cele mai grele momente ale existentei, are revelatia
credintei; de acum incolo, textul Jurnalului se transforma in notarea etapelor unei
pregatiri spirituale pentru actul decisiv al imbratisarii monahismului. Paradoxal in
aceasta Spovedanie… mi se pare faptul ca surprinderea cu luciditate nemiloasa a
zbuciumului interior, timp de peste doua decenii, se petrece in contextul celei mai
sinistre perioade din istoria contemporana a Romaniei, perioada ceausismului tot
mai agresiv, pina la atingerea pragului dementei. Am regretat mereu putinatatea
documentelor literare de valoare care sa fi descris exact, fara fard si compromisuri,
faimoasa “epoca de aur”; Spovedanie neterminata, cu toate ca noteaza un traseu
spiritual prin excelenta personal, unic si irepetabil, cuprinde insa numeroase aluzii si
observatii concrete ce permit reconstituirea unui infern zilnic.

Nimic neobisnuit in primele pagini ale Jurnalului. O tinara femeie, obsedata de ideea
inutilitatii vietii si tentata permanent de gandul sinuciderii, indura o existenta
dificila; salvari ocazionale gaseste doar in iubirea citorva barbati, palide prezente
fugitive in existenta ei. inca din prima tinerete, Gena Geamanu percepe vacuitatea
placerii carnale, in spatele careia identifica intotdeauna pacatul: precarele “salvari”
sint pentru ea mai degraba prabusiri. Cind sinuciderea parea unica solutie, chemata
parca de propria ei disperare, se schiteaza o geana de lumina: eroina incepe sa faca
exercitii yoga, pindeste orice semn de incurajare intelectuala gasit in cartile
semnate de Noica, Liiceanu, Plesu, Petru Cretia, Ana Blandiana ori Mihai Ursachi;
recunoastem aici cu usurinta portretul unui anumit intelectual dinainte de Revolutie.
Are apoi loc intilnirea memorabila cu scrierile Simonei Weil si ale lui Julien Green.
Gena Geamanu observa mirata ca poate ajunge in cele din urma la credinta pe
urmele Simonei Weil. Lupta cu incertitudinea ramine insa permanenta si dramatica.

“Dar Tu nu-mi dai voie. Tu nu-mi raspunzi. Si daca strig "nu mai pot", Tu ma trimiti
in lume sa vad durerea, durerea adevarata, motivata, si ma cutremur, Doamne, de
durerea Ta! Fiindca daca existi, nu se poate sa nu Te doara, mai ales sa Te doara,
durerea noastra bezmetica. O simt si ma cutremur. Tu nu ai unde fugi, ca mine, de
ei, de durerea lor, de durerea noastra. Poate ca de-aia nu vrei sa ma iei de pe
pamint, pentru ca eu nu vad numai durerea mea si a celor din jurul meu, ci si
durerea Ta. Ai si Tu nevoie de mine? Si Tu, Doamne? Atunci de ce m-ai facut atit de
slaba, atit de bicisnica, atit de neputincioasa? Cred ca doar Tu ai nevoie de mine,
odata ce eu nu mai am nevoie de mine, deloc, deloc si totusi exist. Tu ma pastrezi
aici pentru ca iti trebuiesc la ceva!” (p. 99).

Aceasta este tonalitatea intregii scrieri. Redactarea e neglijenta, uneori enervanta.

Va urma intilnirea directa cu Alice Botez, pe care o va sustine in ultimii ei ani de
viata, atunci cind, batrina si bolnava, prozatoarea era alungata din casa ei de pe
strada Uranus, cazuta sub buldozere. Adevarata proba initiatica! Alice Botez moare
in octombrie 1985; citeva saptamini mai tirziu, eroina gaseste drumul credintei,
calauzita de un duhovnic in care credem a-l recunoaste pe Parintele Galeriu. Printre
dificultati enorme, infruntind cu stoicism mizeria generalizata in jur, invingind
tentatiile carnii, Gena se detaseaza treptat de cele lumesti pentru a intra la
manastire. Ultimele fraze, obscure, ale confesiunii, datate decembrie 1989,
semnaleaza o simetrie tulburatoare – eroina reuseste sa renasca spiritual atunci
cind Romania insasi incepea sa renasca.

Ca in orice marturie dramatica, partea pasionanta ramine cea a luptei, a

incertitudinii si a durerii. Din fericire pentru suflul pur literar al textului, chinul si
framintarea se mentin pina aproape de ultima pagina. Frapeaza, in Spovedanie
neterminata, similitudinea dinamicii convertirii Genei Geamanu cu cea a marilor
convertiri inregistrate de istoria culturii europene. Lupta cu demonii intimi, mult mai
periculosi decit adversitatile contingente, se desfasoara de secole dupa aceeasi
schema. Nu exista deosebiri esentiale intre dialectica infruntarii cu sine dusa de
romanca anonima si cea dusa de Sfinta Tereza din Ávila. Din punctul de vedere al
coerentei interne, parcursul Genei Geamanu atinge un grad de universalitate la care
nici o alta carte romaneasca scrisa in aceeasi perioada nu va putea vreodata aspira.

Istoria din Spovedanie neterminata se petrece de fapt in oricare tara si in oricare

epoca. in ciuda mizeriei de sorginte comunista din care ea s-a nascut, asupra
Spovedaniei neterminate pluteste un aer de eternitate ce-si pune sigiliul pe aproape
fiecare pagina si o plaseaza in universul naratiunilor exemplare.
Sursa: site-ul revistei Romania literara.
Gena Egeria
Iulian Grigoriu
„Spovedanie neterminată“, a Genei GEAMĂNU, apărută la Editura Bizantină,
2000, este jurnalul unei convertiri. Am cunoscut-o pe autoarea acestei mărturisiri
într-o perioadă tulbure şi care a marcat definitiv pe unii tineri de atunci. După
revoluţie şi împreună la mineriade - repere de care nu se mai poate face abstracţie,
ele aparţinîndu-ne peste istoria imediată a unei naţii care încă îşi mai caută sensul -
Gena (să o supranumim acum Egeria) era într-adevăr acea sfătuitoare de taină de
care mulţi aveam nevoie. Instinctul cultural şi spiritul de dreptate făceau ca
personalitatea ei să capete dimensiunile unei vizionare de tipul Ioanei d’Arc, a
Sfintei Thereza sau poate a Mariei Egipteanca. Deja discursul său - începuse o serie
de conferinţe la Universitatea din Galaţi - gira prin autoritate acţiuni de amploare,
cum a fost „mini-Piaţa-Universităţii“ locală; asupra tinerilor care se adunau acolo se
abăteau uneori muncitorii care lucrau „spontan“ la Palatul Prefecturii de vizavi.
Gena nu făcea decât să ne arate cum se poate pune în practică o credinţă în care se
iniţiase prin mari eforturi înaintea noastră. Ne-a fost în acea perioadă un fel de
înaintemergătoare, într-un sistem de valori bulversat, ţinîndu-ne loc de duhovnic,
învăţîndu-ne şi simţind pe viu forţa rugăciunii împreună. O pleiadă de tineri i-a fost
în preajmă, unii între timp devenind călugări sau preoţi, cum este şi cel care
îngrijeşte volumul de faţă, Horia Nicolae.

„Salvarea“ Genei a intervenit în primii ani ai ultimului deceniu (debusolant), când

începuse deja să întâlnească alte ne-norocite şi-mai-felurite prilejuri de poticnire în
lume. Era limpede, după 1989, că presiunile exterioare, sociale, economice, politice
induceau un alt canon de mântuire. Într-un fel „se rezista“ înainte de 1989
(preponderent cultural, oarecum pasiv), altfel se „implica“ după 1990. Dacă înainte
de ’90 cei de la securitate o bănuiau că ascunde cine ştie ce lucruri în spatele
credinţei, Gena nu avea cum să nu intre într-un oarecare conflict cu noile autorităţi
înveşmântate în straie „vetero–testamentare“. şi-a urmat, în cele din urmă, calea,
îmbrăcând straie călugăreşti.

Jurnalul (substanţial ca volum, circa 300 de pagini) se opreşte strategic, la începutul

lui decembrie 1989. Scris într-un interval destul de lung, cu pauze de ani (poate de
aici anumite zone nearticulate, situaţii previzibile, o tensiune nesusţinută ori care se
pierde pe măsura dezvoltării), jurnalul e structurat în câteva capitole: „Pre-simţiri“,
„Căutări“, „Marea ocolire“, „Iluminări şi poticniri“.

„Pre-simţirile“ încep să fie notate în 1968-‘69, când Gena citea literatură, îşi nota
filme, bântuită de perioade de disperare - atunci autoarea căuta „o minciună mai
puternică“ decât cea a studiului filosofiei şi a lecturii. „Dacă aş încerca să-mi
povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac“... „Sunt îngrozitor de singură... De ce nu reuşesc
să rămân lângă un bărbat?... De ce aş vrea ca bărbaţii care îmi fac curte să nu-mi
ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuşi ca femeie?“... „Dacă aş avea
bani... aş sta zile întregi în bibliotecă, m-aş ocupa de tot ce vreau să ştiu şi, poate,
chiar aş crea ceva“... „Mâine plec la Bucureşti. Trebuie să mă întorc altfel. Ori mă
sinucid, scurt şi igienic, ori încep să fac curat“. În acea perioadă, de pre-simţire a
Sensului, descoperea absenţa, Absenţa Lui. Căutările totuşi metafizice, chiar dacă
pragmatic de feminine, nu-i lasă convertită natura, substratul confuz. Neavând de-a
face cu impactul unei revelaţii totale şi nemediate (poate să existe mereu o
necesară, suficientă şi asumată ocazie pe drumul către sfinţenie - Gena, al cărei
ultim pariu probabil acesta va fi), adoptă în negaţia sa soluţia carteziană (eu sunt,
deci Dumnezeu este), citând versurile: „sufăr pentru tine, Dumnezeule inexistent,
pentru că, dacă Tu ai exista, aş exista şi eu într-adevăr“. La celălalt pol, Spinoza
spunea: „Dumnezeu este, deci lumea este“... Pre-simţirile sunt imperfect oglindite în
omul încă păcătos, durerea devine „verbul vieţii individuale“. Tot acum e percepută
şi necesitatea lepădării de sine: „Nu, eu nu de mine am nevoie. Am nevoie să scap
de mine!“

Jurnalul consemnează micile-mari „întâlniri“ culturale, „prieteniile ca formă de

rezistenţă“, pe care, într-un fel sau altul, le-au cultivat toţi cei care au ales să reziste
spiritual în timpul comunismului. Oscilând între căutarea unui loc în „cenuşa
proprie“ şi evadarea dintre ruinele unei lumi în disoluţie de valori şi conştiinţă,
găsind repere (teologice, spirituale) ca nişte străluciri pe un cer absent, Gena dă
cele mai grele lupte cu sine. O schizofrenie a trupului cu mintea duce la întrebări,
situaţii şi stări încordate, precum şi la căderea într-o dialogicitate (cum ar zice Mihai
şora) opusă stării de sfinţenie şi naturaleţe. Dezacordul nu este numai între eu şi
lume, ci între „eu, lume şi altceva“; ceva ce nu va descoperi decît cu greu...
„Nevroza nu era pe fondul dezacordului dintre eu şi lume, ci dintre eu şi lume, pe de
o parte, şi eu şi altceva, pe de altă parte“. „Gena, dacă tu crezi că lamentarea în
greu de circumscris, ca să fie regăsită necesar, mai târziu, după convertiri
răutăcioase, greu de generalizat: prea multele întrebări, retorismul, gândirea slabă,
care nu aderă, tipic feminină, se cantonează prea mult în moment, fără a încerca o
sinteză a propriului destin (prin recul, Gena joacă rolul unui salvator al omenirii,
reiterând un întreg traseu de salvare - şi dacă nu al său, în integralitatea faţetelor
umane, de acceptare şi resemnare, atunci măcar cuvântul scris e disciplină), te
înşeli. Nu-ţi ajută la nimic. Laşi urme, dâre şi atât!“ Căderea în dialogul cu propriul
gând nu e un truc scriitoricesc; de altfel, miza stilistic-estetică e în „jargonul“
creştin. Spovedanie neterminată e mai mult un ghid practic al unei deveniri strict
personale, ciudate, dovada unei justificări proprii, uneori deosebit de ascuţite. Jurnal
aproape că nu există: „Oricum, te ard, falsul meu jurnal: tu eşti batista în care îmi
suflu nasul când plâng ...“ Greu de spus în ce măsură autoarea este atrasă de
filosofie sau de filosofeme; jurnalul, nefiind al unui filosof sau scriitor propriu-zis,
urcă pe treptele unei maxima-moralia. Totuşi existenţa sa de creştin este
descoperită ca şansă şi posibilitate pe calea unui soi de reflexivitate asupra unei
„credinţe pure“, canon autoimpus, prin care are din nou acces la totalitate. „Ce s-ar
întîmpla dacă toţi oamenii ar fi fost ca mine?“ În mod sigur, cauzalitatea e inversată
în cazul încercării unui răspuns. Că nu s-ar mai fi ajuns aici e o formă de răspuns
implicit...

Câteva întâlniri esenţiale (admirabile) îi marchează destinul. Una a fost aceea cu

Alice B. (Botez, n.n.). „Nici un joc din cele propuse de ea nu este posibil pentru mine.
Îmi pare rău pentru ea ori de cîte ori o oblig să mă mintă, încurajându-mă. Nu pot să
mă apuc de scris“. Perioada Alice e plină de trăiri evanescente, exultante;
scriitoarea îi prilejuieşte şi alte revelaţii, chiar dacă Gena e convinsă că „nu există
răspuns valabil de la un spirit la altul“. „Cine a vrut ca să iau de la Alice tocmai
această carte despre Simone Weil? Alice? Mă cunoaşte chiar atît de bine?“ Simone
Weil o converteşte în exces. Citatele sunt remarcabile, ca şi dialogul prilejuit;
îndoielile, altele şi mereu altele... Întâlnirile culturale nu diminuează tensiunea
neliniştilor esenţiale. În perioada de căutări, Gena comentează supărată pe unele
mentalităţi creştine: cum că Dumnezeu, creatorul tuturor făpturilor, poate să se
supere pe creatura sa. „Cum aş putea să mă închin unui Dumnezeu care se supără
ca şi mine, ca şi vecina mea? Să se supere şi să ne părăsească! Mai bine un
dumnezeu impersonal“. Sau: „Sacrificiul Lui a fost tragic şi inutil dacă eu şi milioane
dintre semenii mei suntem mai răi şi mai nesimţitori decât cei care L-au răstignit“.
Ce metamorfoză va suporta Gena, când, peste câţiva ani, va fi întâi revoltată citind
Epistola către romani (9,18), apoi imediat va accepta, fără condiţii, că cineva poate
fi vas de ruşine, fără să aleagă!

Acum e în perioada în care va adera la practica yoga. „Ascetismul creştin îmi este
străin, pe când adevărul indian, atât cât pot să-l întrezăresc, îmi e cunoscut. El
afirmă că tot ce mi se întâmplă este neesenţial, îmi este străin, chiar dacă, uneori,
figurez în evenimente... Ce nu cred însă că voi căpăta vreodată va fi indiferenţa,
detaşarea faţă de alţii, faţă de suferinţa umană în general, de suferinţa inocenţilor şi
degradarea, mereu mai accentuată, a omului. Sunt bolnavă de milă şi nu cred că mă
voi vindeca...“. În jurnal, digresiunile poetice sunt bine susţinute, („sunt singură în
mijlocul unui gol mic, dincolo de care forfoteşte întreg universul, străin şi rece, dar
care e gata să se însufleţească ca mine, când mă revărs în el. Dacă închid ochii şi
ascult, dacă-mi las pielea să tresară la răcoarea nopţii, dacă privesc pe fereastră,
intru acolo de unde fug în clipa în care spun sunt singură“), iar durerea - o temă
perpetuă („durerea este un fel fascinant de a fi viu, poate singurul fel... durerea
trăită total, profund, în linişte, devine o înspăimîntătoare bucurie! Durerea trăită
lucid, devine clarviziune şi te dilată până la marginile universului, luminându-te
cumva...“).

Să amintim câteva din întâlnirile Genei, cele care îi produc frisoane de recunoaştere:
Platon, Eliade, Jung, Guénon, Vivekananda, Dante, Bachelard, Gabriel Marcel, Céline,
Emerson, Oriana Falloci, Knut Hamsun, Th. Wilder, Jankelevitch, Exupéry, Julien
Green, Ibsen, Alice Botez (mai ales cu Iarna fimbul şi Triptic). La 37 de ani, vede o
cale valabilă doar în Yoga, unde are unele succese care îi ostoiesc întrucâtva dorul
de divinitate. Totuşi, în contradicţie cu doctrina, gândeşte cumva creştineşte, vrea
să-l întîlnească pe Dumnezeul- persoană: „Mă voi purta de parcă ar fi: vreau să cred
că este. Fără El nu văd calea spre perfecţiune, cunoaştere şi sens şi nici nu mai pot
trăi fără sens. şi nici nu pot muri.“... „Simt că sunt creată de Cineva şi acel Cineva,
dacă ne-a creat, nu poate să nu vrea să-L întîlnesc! Dorul meu de lumină e prea
mare!“ Recunoaşte că practică o yoga deformată şi personală, care o ajută, dar nu-i
ajunge... „Fiindcă liniştea şi pacea pe care le găsesc în acel tărîm nu reuşesc să mă
apere şi după ieşirea de acolo.“ Pentru ca, atunci când va deveni creştină, va
accepta degradările vieţii, va mulţumi pentru ele, încadrându-le în „câmpul
semnificativ al vieţii devenite dialog cu Iubirea divină“. ştiinţa, cunoaşterea, credinţa
pot începe numai după ce a fost asumată o asemenea asceză, altfel ele lucrează în
gol.

Visul premonitoriu de la Bran este providenţial ca punct de inflexiune în existenţa

Genei: urca un munte perfect conic, alături de alţi bidimensionali, spre Aleph-ul ce
aştepta în vîrf. Pe când credea că se află la jumătatea drumului, îi iese în cale un
moşneag în costum românesc, în carne şi oase, cu toiag în mînă. Nu lipseşte
picătura de absurd care autentifică realitatea visului: bătrânul o întreabă ce caută
„pe versantul burgheziei“. După ce îi arată că nici n-a pornit spre vârf, îi spune să
„ocolească Muntele de trei ori“... „Ca să uiţi de unde ai plecat“. şi apoi cuvintele:
„Să ocoleşti muntele şi nu ce-ţi iese în cale!“. Urmează Marea ocolire... Acest vis-
pildă are un termen de infailibilitate nedefinit. Totuşi, undeva, într-un interval veridic
trebuie să se realizeze, sub puterea avertismentului, Gena renunţând la regulile
impuse de yoga. După ce oaia rătăcită se întoarce acasă, „moşneagul din visul de
demult, îmbrăcat în alb, aproape transparent, m-a îmbrăţişat - era ca o ceaţă tandră
- şi mi-a transmis ceva de nedescris, o mângâiere-cântec suspin-bucurie! Apoi mi-a
zis - şi cuvintele erau nearticulate, ca vântul - ştiu...ştiu...ştiu... ai vrea să mori“.
Întîlnirea cu părintele G (Galeriu, divulgăm noi), ce întruchipează personajul
providenţial, e decisivă pentru Gena.

Îşi face o analiză minuţioasă a traseului existenţial, înainte şi după yoga: „yoga a
adus cu sine salvarea şi miracolul“... „şi aş fi ajuns poate în extazul mistic cel mai
pur dacă n-aş fi avut senzaţia, certitudinea chiar, că e o minciună, că problema mea
nu poate fi rezolvată altfel“. Trăirile extatice, o dată demascate, îi lasă iarăşi viaţa
goală şi atunci caută mai adînc. Renunţă la tratamentul nevrozelor cu metode de
spital de psihiatrie, la tentaţia sinuciderii, a nebuniei, a negării cu obstinaţie a falsei
obiectivităţi a lumii. Se priveşte ca pe un caz şi se spovedeşte prin scrisori faţă către
faţă părintelui G., poruncă cu poruncă. Îşi probează şi analizează castitatea în
diferite încercări, renunţând la plăcerile trupului, urmând sfatul părintelui
(„voluptatea e egoistă şi deci este păcat“), crede împotriva raţiunii şi a cârtelilor,
citeşte sfinţii părinţi, în special Sf. Nicodim, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocaliile.
„Dorinţa erotică nu e nici atât de puternică, nici imperativă în sine. E mult mai uşor
de stăpânit şi de uitat decât foamea, de exemplu. Deci ea nu este o necesitate
vitală“. Viaţa creştinului de azi, invadată de emancipare (sexuală, culturală), e mult
mai greu de convertit când chiar trăirea mistică e dată ca exemplu de stare a
conştiinţei echivalentă orgasmului... „nunta ca simbol al unirii mistice a fost
transformată în orgasm“ şi se întreabă „cum să afle şi să creadă un tînăr de astăzi
că este păcat să faci dragoste“.

Pasajul în care părintele G. îi cere să îngenuncheze în biserică, meditând la icoana

crucificării, e capital şi redat ca moment culminant: „A fost un moment cumplit:
privind sfânta icoană, am avut senzaţia că alunecă pânza ce acoperea coapsele
Mîntuitorului. Sufletul meu a urlat: Doamne! şi faţa blândă şi îndurerată m-a ajutat
să mă prăbuşesc în genunchi. Am uitat unde sunt, am uitat că mai sunt şi alţi
oameni în jur. De fapt nu-mi mai amintesc nimic. Doar că am plâns şi că atunci când
m-am ridicat eram alt om. Alt om însă urma să fie. Nu e ciudat? Eram alta, dar abia,
abia urma să devin ceea ce deja devenisem la picioarele Mântuitorului meu“. Se
roagă: „Doamne, simplifică-ne până la a fi oameni!“. În ceea ce o priveşte,
hotărăşte: „când mă voi curăţi, nu voi mai stârni nimic păcătos în semenii mei“.

Comunică cu florile - simte pe dinlăuntru bucuria şi tristeţea celorlalţi, ştie că e luată

de mână şi dusă Acolo. Crede cu smerenie că are preştiinţa viitorului de după
moartea trupului, ca arvună, pe măsura dorului ce o mistuie. În jurnal nu
literaturizează nimic. Primeşte totul ca pe un mesaj decodificat prin iubire - actul
spontan al efluviilor sale, puterea fiinţei măsurată cu măsura sa - înfruntând ispita
care vine de la ceilalţi, fără să aibă dreptate, prin iubire. Uneori se teme să nu se fi
rătăcit în imaginar. Întrebarea rămâne: oare o dată cu convertirea, îi vor dispărea şi
nemulţumirile, nu va mai percepe anomaliile sociale, obiceiurile obscure ale
oamenilor? „Alipirea de cele din lume vine din uitare... Înainte, era din uitarea
dezgustului, pe moment; acum, din uitarea gustului celui nou, din păcate. Nici
înainte însă şi nici acum, uitarea nu era şi nu este profundă, totală. Întotdeauna tot
din ce aparţine lumii se arată şi are aerul acela de parcă ar fi adevărat». Totul
depinde de liniştirea propriei dureri, a propriei percepţii (într-un solipsism resemnat
şi hieratic?). Jurnalul nu răspunde. Cu cât trăirea e mai profundă, mai totală, cu atât
e exprimată mai nesatisfăcător, mai neprecizată, ca într-o lege spirituală de
indeterminare. Prin aceasta, orice spovedanie este neterminată, cu speranţa însă de
a nu rămâne incompletă. În lupta cu gândurile, trece prin cele mai cumplite îndoieli,
mintea îi rămâne în iad (Sf. Siluan Athonitul), adică mai bogată şi mai disperată,
până la trăirea dorului metamorfozat într-un preaplin de negativitate, poate ca o
contrapondere a momentelor în care manierismul credinţei trebuie depăşit, găsind
în părăsire tot o formă de iubire. Când i se reproşează că riscă să cadă în folclor, că
e suficientă unirea spirituală cu divinitatea, ripostează: „e o mare diferenţă între
trăirea religioasă, în registrul speculaţiei sau al sentimentului, şi cea trăită integral.
Omul este trup şi suflet. Prima e un fel de jubilare sterilă, un fel de himeră care este
un pe de altă parte al vieţii şi care dispare cu prima durere de stomac. Cea integrală
e devenire, naşterea din nou, trecerea la fiinţă, cu toată fiinţa ta“.

Dacă o convertire prealabilă exista, după un ocol prin Yoga, Gena ajunge la teologie
şi creştinism pe o cale mai degrabă supra(extra)senzorială. Având o pregătire
filosofică, ne-am fi aşteptat poate la polemici sau speculaţii care au ieşit la iveală
după ’90 (că omul lui Kant e iluzoriu, că existenţialismul e o filosofie a morţii zilnice,
că Hegel şi Platon au fost părinţii totalitarismului). Dimpotrivă, din reperele pe care
le presară ca nişte borne personale pe traseul său spiritual, Gena mai degrabă
cochetează cu literatura, cu proza, cu analiza psihologică.

Adevărul este că nu există o smerire mai mare decît aceea de a scrie o carte. Gena
găseşte această cale de a scăpa de orgoliul momentelor de autoiluzie, de îmblânzire
a şirului propriilor deşertăciuni. Sfinţii scriitori de altădată astăzi au devenit scriitori
sfinţi. Iată ispita! Dacă a fi scriitor prin sfinţenie e ceva fortuit, a fi sfânt prin scriitură
e aproape imposibil. Discutând la limită, poesia pentru sfânt este o ispită, indiferent
ce ar căuta ea să exprime. În legătură cu logosul, dar şi cu realitatea distinctă şi
distructivă a limbajului omenesc, cu experienţele sale eşuate, chiar şi un sfânt îşi
poate pierde credinţa. Sfântul e mai bine să rămână scriitor prin sîngele său (nu
hemografiat, ci martirizat), un poet tăcut. Ce mulţumire ar avea când, începând să
scrie, chiar a devenit scriitor, cu preţul pierderii sfinţeniei?