CRONOLOGIE.

BERTOLT BRECHT
1898
Eugene Berthold Friedrich Brecht s-a născut pe 10 februarie 1898 în Augsburg, primul copil al
lui Berthold și Sophie Brecht. Augsburg era la vremea respectivă un oraș indistrial în dezvoltare
iar în 1914 devenise unul dintre centrele cele mai importante ale industriei de armament din
Germania. Orașul avea și o tradiție sindicalistă și social democrată solidă – inclusiv două ziare
populare în care va publica și Brecht, Proletarier și Volksville. Tatăl lui Brecht provenea dintr-o
familie cu origini proletare și mic-burgheze - avea în familie profesori, doctori, dar și pescari și
muncitori. Inițial funcționar, Berthold Brecht (tatăl) ajunge în 1900 director general la fabrica de
hârtie Haindlsche.
1913
Adolescentul Brecht începe să scrie zilnic. Publică fragmente de jurnal în revista școlii, Die
Ernte (Recolta) și scrie versuri pentru fratele său mai mic, Walter.
1913-1916
La școala publică unde învață Brecht, curricula este bogată și de formație clasică. Se studiază
mitologie greacă, istoria Renașterii, latină și religie, Goethe, Kleist, Schiller, Shakespeare,
Molière. Brecht este considerat printre prieteni „expert în literatură”. Nu citea doar ce era în
programă, ci și Karl May, Gerhardt Hauptmann, Arthur Rimbaud sau François Villon.
1914
Brecht scrie deja poezii pentru ziarul Augsburger Neuesten Nachrichsten. Din această perioadă
se păstrează peste 100 de poezii, din cele, probabil, mult mai multe.
1914-1915
Încă din adolescență, observă direct și este impresionat de viața muncitorilor. Locuia împreună
cu părinții săi în Sozialbauwohnung – locuințele de serviciu ale fabricii de hârtie Haindlsche,
unde tatăl său era director general. Tot din această perioadă datează admirația pentru baladele
populare, pentru trubaduri și menestreli, aceste „ziare ale omului obișnuit”, cu lipsa lor de
sentimentalism și exprimarea directă, atât în formă cât și în conținut. Brecht este impresionat de
efectul spectaculos al acestor forme simple și puternice de expresie populară.
1916-1918
În această perioadă, Brecht compune versuri pentru cântece. În camera sa de la mansardă, scrie
împreună cu prietenii săi baladele care vor constitui cea mai timpurie serie de poezii – Cântece
pentru chitară de Bert Brecht și prietenii săi. Gașca Brecht cânta pe străzile din Augsburg
cântece despre dragoste și beție. Seria este datată 1918, dar cu siguranță poeziile sunt mai vechi.
Deși Brecht este considerat liderul grupului, era încă de atunci preocupat de colaborare și lucra
întotdeauna împreună cu alte persoane. Această manieră colaborativă de lucru se va menține pe
întreaga sa carieră.
1917
În ciuda preocupărilor sale artistice, Brecht se înscrie la Facultatea de Medicină, la München.
1918
De atunci datează prietenia cu unul dintre colaboratorii cei mai apropiați, scenograful Caspar
Neher.
1914-1918
Primul Război Mondial. Brecht se manifestă inițial entuziast față de război, deși el personal evită
înrolarea, folosindu-se de problemele cu inima, pe care le avea din copilărie, dar și de relațiile
tatălui său. Până în 1918 își va schimba cu 180 de grade perspectiva, devenind cât se poate de
critic față de război. Mai ales că între octombrie 1918 și ianuarie 1919 va fi și înrolat, ca asistent
medical, la spitalul militar din Augsburg.
Noiembrie 1918 - ianuarie 1919
După declararea republicii, Brecht, ca mulți alții, se implică în dezbaterile și activitățile politice,
fiind martor direct la scurta apariție și la represiunea violentă împotriva Republicii Roșii de la
München, condusă de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg. Brecht a fost parte din efemerul
soviet al soldaților și muncitorilor, pe când lucra la spitalul militar, iar martori își amintesc că l-
au văzut la adunări și la proteste.
1919
Brecht scrie Baal, prima sa piesă și prima încercare serioasă de a intra în lumea teatrului. Sursele
de inspirație pentru personajul central sunt zeul păgân Baal din vechiul Testament, dar și o serie
de poeți, de la François Villon la poetul ratat din Augsburg, Johann Baal. Piesa are o logică
dezarticulată, cu episoade și elemente separate interșanjabile, stil colaj. Baal este considerată
scandaloasă și respinsă de mai multe teatre – se va monta abia la sfârșitul anului 1923 la Leipzig,
unde va și stârni așteptatul scandal.
1919
Brecht începe să scrie cronici de teatru pentru ziarul local din Augsburg Der Volkswille – ziar al
Partidului Social Democrat, apoi al Partidului Comunist German, care va fi interzis în 1921.
Scrie despre spectacolele de la Augsburger Stadttheater, descrie în detaliu jocul actorilor,
scenografia, dar și publicul și reacțiile lui. Scrie cu lipsă de respect, ireverențios și provocator. O
actriță chiar amenință să-l dea în judecată pentru insultă. Critică pentru pretențiozitate piesele lui
Georg Kaiser, în schimb își manifestă entuziasmul față de comicul de cabaret Karl Valentin, pe
care îl compară cu Chaplin. Acest atașament timpuriu față de cultura populară, de experiențele de
zi cu zi ale publicului și de elementul de distracție al spectacolului, este fundamental pentru
dezvoltarea viitoarei sale viziuni despre teatru.
1919-1924
Brecht duce o viață personală tumultoasă – face trei copii cu trei femei diferite. Primul, Frank,
născut în 1919, cu Paula Bannholzer, ai cărei părinți sunt împotriva relației și nu-l recunosc drept
ginere. Cel de-al doilea, Hanne, cu Marianne Zoff, cu care se căsătorește după ce această a rămas
gravidă. În sfârșit, Stefan, cu actrița Helene Weigel, care va rămâne soția, colaboratoarea
principală și susținătoarea sa pe tot parcursul vieții lui Brecht.
1920
Moare mama lui Brecht. Brecht face naveta între Augsburg, München și Berlin, unde își dorește
să se afirme ca artist.
1921
Brecht este internat în spitalul Charité din Berlin pentru malnutriție severă, într-o perioadă
agitată în care mănâncă rar și consumă mult alcool.
1922
Prima piesă de Brecht montată este Tobe în noapte , scrisă în 1919-1920. Premiera are loc la
Münchener Kammerspiele Theater. Inițial denumită Spartakus, fiind o poziționare a lui Brecht
față de revolta spartachistă și consecințele ei, pe care o trăise pe viu, ca membru în sovietul
soldaților și muncitorilor de la München. De altfel, Brecht a scris prima versiune la Spartakus la
câteva zile după asasinarea, din ordinul ministrului armatei, Gustav Noske, a lui Liebknecht și
Luxemburg. Piesa nu este despre război, ci mai degrabă despre destructurarea societății germane
ca urmare a războiului și a luptelor interne care au urmat. Piesa are o viziune mai degrabă
nihilistă, reprezentativă pentru perioada de început a lui Brecht, influențat de expresionism și de
boema berlineză. Premiera, pe care Brecht a considerat-o de succes, a primit recenzii mixte, de la
unele entuziaste la altele critice, care îl comparau nefavorabil cu spectacolele lui Max Reinhardt
sau cu piesele expresioniste ale lui Ernst Toller.
În noiembrie, Brecht primește prestigiosul Premiu Kleist pentru dramaturgie, pentru primele sale
trei piese, Baal, Tobe în noapte și În junglă.
1922-1924
Rescrie versiuni succesive ale piesei În junglă, redenumită apoi În jungla orașelor. Piesă care
încă păstrează ecouri expresioniste, desfășurată în Chicago, despre o luptă care-pe-care dusă
până la absurd, pe fundalul apăsător al orașului modern, ca sursă permanentă de anxietate și
apăsare.
1923
Brecht lucrează împreună cu regizorul Erich Engels la scenariul unei scurte comedii bufe,
intitulată Misterele unei frizerii, cu comicul Karl Valentin în rolul principal. Început ca „o
glumă”, după propriile mărturisiri ale lui Brecht, filmul este reevaluat astăzi ca un experiment
important în istoria cinematografiei germane. Are premiera și piesa În junglă, regizată tot de
Engel, care, asemeni multor piese de Brecht, va stârni un scandal.
1924
Brecht împreună cu viitoarea sa soție, Helene Weigel, se mută la Berlin, unde i se oferă un post
de dramaturg la Deutsches Theater. Dezamăgit de atmosfera reacționară din München, în urma
înnăbușiri republicii sovietice bavareze și a puciului (eșuat) organizat de Hitler în 1923, Brecht
vede Berlinul ca pe un nou început. În această perioadă citește și este influențat masiv de Upton
Sinclair și de Rudyard Kipling, dar și de redescoperirea și interpretarea pieselor lui Schiller (Don
Carlos, Hoții). Asya Lads, producătoare de teatru comunistă, îi face cunoștință lui Brecht cu
Walter Benjamin, teoreticianul de stânga care va rămâne pe termen lung un prieten apropiat și
partener de dezbateri despre estetică și politică al lui Brecht.
1925
Brecht devine parte din grupul Gruppe 25, împreună cu scriitorul Alfred Döblin și reporterul
Egon Erwin Kisch, care susținea jurnalismul ca formă de participare publică. Grouppe 25 erau
interesați de reportaj, sondaje, interviuri, perspective multiple și aspirația spre document și
obiectivitate. Îi despărțea însă de mișcarea Noua Obiectivitate o poziție mai sceptică față de
tehnologie și de dimensiunea implicit progresistă a modernității.
1926
Noua piesă a lui Brecht, Un om = un om, are premiera în 1926, în Darmstadt, regizată de Brecht
însuși și în scenografia prietenului său, care va deveni colaborator cvasi-permanent, Caspar
Neher. Piesa vorbește despre transformarea și interșanjabilitatea individului în contextul
războiului colonial. Este inspirată de Kipling și Döblin. Piesa nu este realistă, ci mai degrabă o
parabolă, probabil prima tentativă a lui Brecht de exemplificare practică a concepției despre
teatrul epic, pe care începea să o dezvolte. Spectacolul utiliza o serie de mijloace de distanțare,
de la măști albe pe figurile actorilor la coborârea cortinei până la jumătate, pe tot parcursul
spectacolului, ca efect anti-iluzie.
1927
Brecht se angajează la Piscatorbühne, teatrul nou-înființat de regizorul Erwin Piscator, membru
în Partidul Comunist German și primul care utilizează termenul de teatru politic. Piscator tocmai
fusese concediat de la Volksbühne. Brecht aprecia spectacolele lui Piscator atât pentru
angajamentul lor manifest politic, cât și pentru inovațiile sale tehnice. La Piscatorbühne, Brecht
experimentează cu sunetul, scenotehnica și cu proiecții de film în spectacole. Cea mai
semnificativă contribuție a lui Brecht este la dramatizarea romanului lui Jaroslav Hašek,
Aventurile bravului soldat Șveik în Primul Război Mondial, la care va lucra împreună cu Piscator
și cu pictorul Georg Grosz. Prin intermediul lui Piscator, Brecht va cunoaște, cel puțin mediat,
experimentele din teatrul proletar, de amatori, sovietic.
Tot în acest an, Brecht îl cunoaște pe sociologul Fritz Sternberg, care îi va confirma și susține lui
Brecht abordarea militantă. Cartea sa, Imperialismul, îl va influența pe Brecht atât pentru
dezvoltarea piesei Un om = un om, cât și în ce privește concepția mai largă despre artist ca motor
al dezvoltării conștiinței de clasă. Într-o dedicație, Brecht îl va numi pe Sternberg „primul meu
profesor”. Brecht se înscrie și la Școala Muncitorească Marxistă, unde se împrietenește cu
teoreticianul Karl Korsch care preda acolo. Astfel, Brecht începe să-și formuleze teoria cu privire
la rolul teatrului de conștientizare a publicului asupra configurației relațiilor sociale existente și
asupra necesității prezentării acestor relații în continuă schimbare și în tensiune.
1928
Premiera spectacolului cu Opera de trei parale, realizată împreună cu Kurt Weil, la teatrul
Schiffbauerdamm. Cel mai mare succes de până atunci al lui Brecht, și probabil cel mai cunoscut
text al său. Spectacolul se va juca aproape un an de zile la Berlin, piesa va fi în anii următori
tradusă în numeroase limbi, ecranizată și extinsă de Brecht la dimensiuni de roman. Surse: John
Gay, Kipling, Villon. Adaptare a The Beggar s Opera a lui John Gay, din 1728. Criticii au fost
mai puțin entuziasmați. A fost criticat inclusiv un procedeu care va face carieră în teatru mai
târziu – schimbarea decorurilor la vedere. Publicul, în schimb, este entuziasmat. Caracterul
colectiv al operei este subliniat atât la prima publicare, cât și la premiera spectacolului, unde sunt
creditați ca autoare și autori Gay, Villon, Kipling, Hauptmann, Weill, Erich Engel, Caspar Neher,
Theo Makkeben și Lewis Ruth Band. În jurul lui Brecht începe să se formeze un colectiv
dramaturgic puternic, din care fac parte Elisabeth Hauptmann, Margarete Steffin, Emil Burri,
Ruth Berlau și alții.
1929
Conform mărturiei lui Fritz Sternberg, de 1 mai cei doi sunt martori la reprimarea violentă a unei
demonstrații a Partidului Comunist, edenumit mai târziu „Maiul sângeros de la Berlin”.
Represiunea s-a soldat cu uciderea de către forțele de ordine a peste 20 de muncitori pe străzile
Berlinului. Sternberg susține că acest eveniment, trăit pe viu, l-a convins definitiv pe Brecht să
treacă de partea comuniștilor.
1929-1932
În această perioadă Brecht scrie și publică o serie de piese scurte didactice (Lehrstücke), scrise în
colectiv, împreună cu echipa sa și destinate trupelor artistice de amatori și în general echipelor de
teatru muncitoresc. Cele mai importante – Măsura, despre conflictele și deciziile-limită în armata
revoluționară chineză; și Excepția și regula, piesă despre caracterul de clasă al justiției. Brecht le
va denumi „piese fără public”, fiind gândite și destinate mai degrabă muncitorilor în curs de
emancipare dintr-o viitoare, ipotetică, societate socialistă.
1930
Termină Sfânta Ioana a Abatoarelor, la care lucrase timp de trei ani. Gândită inițial ca o parodie
după piesa lui Schiller, Fecioara din Orleans, devine o piesă cu structură complexă despre
mecanismele cererii și ofertei în capitalism și despre resorturile Marii Crize din 1929. Brecht își
propune să pună în scenă relațiile de muncă și de proprietate, să dramatizeze structurile
economice, să explice comerțul, mecanismele pieței sau raportul între forțele și relațiile de
producție. Abia în timpul lucrului la această piesă, Brecht va începe să studieze Capitalul de Karl
Marx. După cum scria într-un articol, „Când am citit Capitalul, am început să îmi înțeleg
propriile piese”.
Brecht publică un articol critic împotriva paragrafului 218 adăugat în codul civil german în 1926,
care interzicea avortul. Critica lui Brecht se concentrează mai puțin pe sublinierea dreptului de
decizie al femeiilor asupra propriului corp, cât asupra motivelor interzicerii avortului –
necesitatea de forță de muncă pentru interesele private, capitaliste.
Are premiera opera Ascensiunea și căderea orașului Mahagonny, scrisă împreună cu Kurt Weil,
pe baza unui Songspiel scris de cei doi în 1927. O piesă despre fetișizarea consumului hedonist
într-un oraș nord-american fictiv, care poate fi citit astăzi ca o premoniție a ceea ce avea să
devină orașul Las Vegas, care va legaliza cazinourile chiar un an mai târziu, în 1931. Premiera
va pricinui unul dintre cele mai mari scandaluri teatrale din epocă, fiind huiduită și fluierată de o
bună parte din public. O reprezentație a operei, în același an, va fi întreruptă de paramilitari
naziști și va determina alte teatre să refuze să o pună în scenă. Notițele lui Brecht la Mahagonny
prilejuiesc și primele sale considerații despre teatrul epic, ale cărui metode sunt enunțate în
opoziție cu cele ale teatrului clasic, „dramatic”.
Tot în acest an Brecht se căsătorește cu Helene Weigel și se naște Barbara, al doilea copil al
cuplului.
1931
Premiera celei de-a doua versiuni a piesei Un om = un om la Berliner Schwauspielhaus este
întreruptă de protestele violente ale unor simpatizanți naziști prezenți în public. Regizorul G.W.
Pabst ecranizează Opera de trei parale. Brecht la rândul său lucrează la primul lui film, Kuhle
Wampe – Cine conduce lumea?, despre problemele muncitorilor, realizat împreună cu regizorul
imigrant bulgar Slatan Dudow.
1932
În martie, Berliner Flimprufstelle (practic Biroul de cenzură a filmelor din Berlin) cere ca filmul
Kuhle Wampe să fie cenzurat masiv, fiind considerat, în forma inițială, „un pericol la adresa
siguranței și ordinii publice și împotriva intereselor statului”. După diverse proteste împotriva
cenzurii și negocieri, filmul va fi aprobat pentru lansare, într-o versiune scurtată.
Are premiera piesa Sfânta Ioana a Abatoarelor într-o versiune radiofonică, redusă în dimensiuni.
Are premiera și spectacolul Mama, dramatizare de Bertolt Brecht după romanul omonim al lui
Maksim Gorki.
La invitația lui Piscator, Brecht călătorește în Uniunea Sovietică, unde se organizează un
eveniment special de prezentare a operei sale.
1933
Reprezentația cu piesa didactică Măsura la Erfurt este întreruptă, fiind acuzată de „propagandă
comunistă”, iar organizatorii, inclusiv Brecht, sunt acuzați de trădare. Pe 28 februarie, a doua zi
după incendierea Reichstag-ului, Brecht se refugiază din Germania împreună cu Helene Weigel,
cu copiii și câțiva prieteni. Pe parcursul anului, se va muta în Praga, apoi la Viena unde locuia
familia lui Weigel, și mai departe la Zurich și Paris, pentru a se stabili până la urmă în
Danemarca, la o fermă din Swedenborg. La Paris va avea premiera, în prezența lui Brecht,
baletul Cele șapte păcate capitale, scris tot împreună cu Kurt Weill. La Swedenborg termină
piesa Capete rotunde, capete ascuțite, rescriere după Măsură pentru măsură de William
Shakespeare, transformată într-o parabolă despre conflictele inter-etnice ca diversiune de la
luptele între clase, cu referiri directe la nazism și teoriile rasiale antisemite. Majoritatea
colaboratorilor lui Brecht se va refugia din Germania și întâlni cu familia Brecht în Viena sau
Paris: Fritz Sternberg, Walter Benjamin, compozitorul Hans Eisler, editorul Peter Suhrkamp, La
Paris, Brecht se va reîntâlni și cu actrița comunistă Margarete Steffin cu care începuse o relație
intimă din cauza căreia a fost la un pas de despărțirea de Weigel. Colaboratoarea lui Brecht
Elisabeth Hauptmann va rămâne pentru moment în Germania, încercând să salveze cât se putea
din manuscrisele lui Brecht. Se va refugia și ea în cele din urmă la Paris. În Germania, cărțile lui
Brecht sunt arse de către naziști pe 10 mai 1933 și de a doua zi întreaga sa operă este declarată
interzisă.
1934
Colaborează la diverse ziare ale emigranților germani și scrie Romanul de trei parale, dezvoltare
a operei, care își propune să descrie și să analizeze relațiile sociale în sistemul capitalist. Brecht
își propune să scrie un roman „cinematografic”, folosind o structură bazată pe colaj / montaj
despre felul în care atitudinile, convingerile și acțiunile oamenilor se schimbă când intră în
mediul de afaceri. Romanul are succes, primește recenzii pozitive și este tradus în mai multe
limbi.
1935
Lui Brecht i se retrage cetățenia germană. Călătorește la New York pentru a asista la premiera
piesei sale Mama, după Gorki, la Civic Repertory Theatre. Scrie pamfletul Cinci dificultăți în a
scrie adevărul, despre problemele cu care se confruntă un scriitor care vrea să spună adevărul
despre situația politică a momentului.
Asistă la Paris la un spectacol de operă chineză și îl cunoaște pe celebrul actor de operă Mei
Lanfeng. Stilul de joc și sistemul de semne al teatrului oriental, chinez și japonez, îl vor ajuta la
dezvoltarea și clarificarea principiilor teoriei efectului de distanțare și ale teatrului epic.
În vara respectivă, participă la Paris la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea
Culturii. Aici face notă discordantă cu Gide sau Thomas Mann, care cer audienței să „salveze
cultura”. Brecht argumentează că fascismul nu este decât consecința ultimă a protejării cu orice
preț a relațiilor de proprietate și de afaceri actuale, care nu mai pot fi protejate prin alte mijloace.
Un alt participant compară impactul discursului lui Brecht cu forța Woyzeck-ului lui Georg
Büchner.
1936
Devine redactor al revistei Das Wort, editată la Moscova și condusă de prietenul său
Feuchtwanger. Scrie studiul despre teatrul și actorul chinez. Premiera la Copenhaga a piesei
Capete rotunde, capete ascuțite.
1937
Are premiera la Paris piesa lui Brecht Puștile doamnei Carrar, prima sa piesă realistă. Brecht își
propune un spectacol de „un realism calm și prudent”, dar manifest, care denunță ororile
războiului civil spaniol. Spectacolul are succes și Puștile doamnei Carrar devine cea mai de
populară piesă a lui Brecht, după Opera de trei parale.
1938
Brecht termină piesa Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich, suită de scene realiste, cu
puternică dimensiune documentară, despre viața de zi cu zi în Germania nazistă. Scrisă la capătul
a aproape cinci ani de documentare, împreună cu Ruth Berlau. Helene Weigel joacă la Paris
câteva scene din piesa care conține 24 de episoade. Spectacolul este regizat de Slatan Dudow, cu
muzică de Paul Dessau, și este foarte bine primit, atât de public cât și de critică – în ziarul de
limbă germană Pariser Tageblatt este numită o operă „totodată de relevanță contemporană și de
maturitate artistică”.
În același an, Brecht intră în dezbatere cu redacția Das Wort și polemizează cu filosoful Georg
Lukács pe tema realismului în artă. Brecht apără expresionismul și colajul (montajul) într-o
dezbatere amplă, care va deveni celebră, și în care se vor implica, printre alții, Ernst Bloch,
Walter Benjamin și Theodor A. Adorno.
1939
Pierre Abraham pune în scenă la Paris Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich în versiune
completă. Brecht se mută în Suedia, împreună cu familia, dar și cu Margarete Steffin. Un an
deosebit de fertil pentru opera dramatică a lui Brecht. Termină prima versiune a piesei Viața lui
Galilei, scrie Mutter Courage și Omul cel bun din Sîciuan. Scrie și piesa radiofonică Procesul
lui Lucullus. De-asemenea, apare și volumul de poezie Poemele de la Svendborg, care adună o
serie de poeme satirice anti-naziste, publicat în 1000 de exemplare. Moare tatăl lui Brecht.
1940
Brecht, împreună cu familia, cu Margarete Steffin și cu Ruth Berlau, se refugiază în Finlanda,
unde este găzduit de scriitoarea Hella Wuolijoki.
1941
Piesa Mutter Courage despre mercantilizarea relațiilor inter-umane în contextul războiului,
plasată în timpul Războiului de 30 de ani, are premiera la Zurich. Brecht și familia sa se
refugiază mai departe, în California, Statele Unite, traversând Uniunea Sovietică de la Sankt
Petersburg la Vladivostok. Starea Margaretei Steffin, bolnavă de tuberculoză, se agravează pe
drum și ea rămâne la Moscova, unde moare câteva zile mai târziu. Brecht află despre moartea ei
în trenul spre Vladivostok și îi va dedica mai multe poeme scrise în 1941. La Hollywood, Brecht
se reîntâlnește cu foștii săi prieteni și colaboratori din Germania – Fritz Lang, Hanns Eisler, Paul
Dessau, Lion Feuchtwanger, cel care îl și ajutase pentru obținerea vizelor. Îi vizitează pe Aldous
Huxley și Charlie Chaplin. Termină două piese: Domnul Puntila și sluga sa Matti, satiră a
relațiilor patron-servitor, inspirată de o poveste populară finandeză și bazată pe povestirea scrisă
de prietena și fosta sa gazdă, Hella Wuolijoki; și Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, piesă
alegorică despre ascensiunea lui Adolf Hitler, plasată în contextul răfuielilor între gangsteri în
Chicago-ul interbelic.
1942
Brecht încearcă să lucreze la Hollywood ca scenarist de film. Începe diferite proiecte cu regizorii
Eric Sentley, Vladimir Pozner, Fritz Lang. Doar proiectul cu Lang se va finaliza, însă Brecht este
complet nemulțumit de rezultat și renunță la colaborare în timpul lucrului, viziunile celor doi
regizori fiind fundamental diferite. Filmul rezultat, Hangmen Also Die (Și călăii mor) despre
asasinarea generalului nazist Heydrich, liderul armatei de ocupație din Praga, va avea premiera
în 1943 și îi va aduce muzicianului Hanns Eisler o nominalizare la premiile Oscar.
1943
Are premiera la Zurich piesa Omul cel bun din Sîciuan. Romanul de trei parale apare în limba
engeză, la New York. Termină alte două piese de teatru: Viziunile Simonei Machard, o altă
versiune contemporană a istoriei Ioanei D`Arc; și Șveik în al Doilea Război Mondial, rescriere
după romanul lui Jaroslav Hașek și satiră la adresa războiului hitlerist. Piesa, scrisă după bătălia
de la Stalingrad, are un ton mai optimist față de celelalte texte ale lui Brecht despre fascism.
Brecht scrie un articol, intitulat Cealaltă Germanie: 1943, în care argumentează că înainte de a
intra în război cu celelalte țări, Hitler a dus un „război interior”, împotriva opoziției interne anti-
naziste, arătând că numărul de prizonieri aflați în lagărele de muncă în 1938 era de 200 de mii,
mai mulți decât soldații germani morți la Stalingrad. În același an, inițiază și semnează împreună
cu alți scriitori refugiați (Thomas și Heinrich Mann, lion Feuchtwanger, Ludwig Marcuse etc.)
un apel prin care cere să nu se confunde regimul nazist cu întregul popor german. Thomas Mann
își va retrage semnătura a doua zi, de teamă să nu îi jignească pe aliați.
1944
De la venirea sa în Statele Unite, Brecht se lupta să i se monteze piesele. De obicei considerate
fie prea didactice, fie prea sofisticate, acestea erau în general respinse de teatrele nord-americane.
Când cel mai important teatru muncitoresc, New York Theatre Union, a produs piesa Mama,
dramatizarea sa după Gorki, Brecht a fost îngrozit de maniera realistă, convențională, lipsită de
orice efect de distanțare, în care era pusă în scenă. A făcut scandal în mijlocul repetițiilor, a
numit montarea „un rahat” și a fost dat afară. Piesa a avut premiera, dar a fost considerată
aproape unanim un eșec. Alte piese ale sale vor fi în bună parte refuzate, în ciuda concesiilor pe
care le face pe parcursul anului 1944 – încearcă să transforme Șveik într-un muzical pentru
Broadway, schimbă și îmblânzește Cercul de cretă caucazian, adăugându-i un happy-end.
1945
Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich are premiera la San Francisco și New York, sub
titlul The Private Life of the Master Race (Viața intimă a rasei superioare). Brecht termină o
nouă versiune a piesei Cercul de cretă caucazian.
În perioada 1938-1945, Brecht colecționează fotografii și texte despre război, pe care le colează
în 69 de montaje foto, adunate într-un album denumit Abecedar de război. Albumul va fi
publicat abia în 1955, în Germania Democrată.
În aceeași perioadă, Brecht lucrează la o serie, rămasă neterminată, de dialoguri despre rolul
teatrului, care ilustrează dialectic viziunea sa complexă despre teatrul epic și relația polemică cu
teatrul realist și cu modelul stanislavskian. Aceste dialoguri, care formează cel mai extins text
teoretic al lui Brecht, denumite Messingkauf (La cumpărat de aramă), vor fi publicate abia
postum.
1946
Brecht colaborează cu actorul și regizorul nord-american Charles Laughton pentru o versiune
nouă, în limba engleză, a piesei Viața lui Galilei, despre condiția și compromisurile omului de
știință în modernitate. Inspirată de biografia lui Galileo Galilei, dar cu puternice referințe
contemporane, în special în proximitatea bombardamentelor nucleare de la Hiroshima și
Nagasaki.
1947
Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich are premiera și la Berlin, în Germania post-belică.
Viața lui Galilei este pusă în scenă de Brecht împreună cu vechiul său colaborator Joseph Losey,
cu Charles Laughton în rolul principal, la Coronet Theatre din Hollywood. Dar Brecht nu mai
apucă să asiste la premiera spectacolului. În octombrie, în contextul vânătorii de vrăjitoare
declanșate de senatorul McCarthy împortiva artiștilor suspectați de comunism, Brecht este
anchetat și audiat de Comisia senatorială pentru cercetarea activităților anti-americane. Imediat
după ce este audiat, pe 31 octomrbie 1947, Brecht părăsește Statele Unite pentru totdeauna și se
întoarce în Europa, la Zurich, împreună cu familia și cu Ruth Berlau. În decembrie, în Elveția,
Brecht termină adaptarea Antigona lui Sofocle, o versiune politică, anti-dictatorială, a tragediei
grecești.
1948
Brecht se instalează în apropiere de Zurich. Se împrietenește cu dramaturgul elvețian Max
Frisch. Antigona are premiera la Coire. Domnul Puntila și sluga sa Matti are premiera la Zurich.
Autoritățile britanice-americane refuză să îi dea o viză de tranzit pentru a vizita zona sovietică a
Germaniei. Datorită intervenției lui Erwin Egon Kisch, obține un pașaport ceh cu care ajunge în
Berlinul de Est, trecând prin Praga. Scrie culegerea de povestiri scurte Povestiri din calendar și
textul său teoretic cel mai important, Micul organon pentru teatru. Se restabilește la Berlin, unde
i se oferă conducerea Deutscehs Theater.
1949
Mutter Courage are premiera la Deutsches Theater, în regia lui Brecht. Întemeiază împreună cu
Helene Weigel, soția sa, trupa de teatru Berliner Ensemble. Cu această trupă, Brecht va pune în
practică în următorii șapte ani pe îndelete și cu resurse consistente ideile sale despre teatrul epic /
teatrul dialectic și teoria efectului de distanțare. Va organiza repetiții publice, în timpul cărora va
integra opiniile spectatorilor în dezvoltarea spectacolului; va crea un colectic de dramaturgi tineri
care să îi ducă mai departe și dezvolte metoda; va edita o serie de „modele”, un soi de caiete de
regie pentru fiecare piesă pe care o monta. Prima piesă pusă în scenă de noua trupă este Domnul
Puntila și sluga sa Matti. În același an, termină piesa Zilele comunei, despre Comuna din Paris,
subiect care i se pare foarte potrivit pentru o societate socialistă în construcție.
1950
Lui Brecht i se refuză publicarea albumului-cronică Abecedarul de război, considerat „doar
general pacifistă” și nu suficient de articulat anti-fascistă.
1951
Premiera piesei Procesul lui Lucullus. În urma unor critici venite din partea presei de partid,
spectacolul este interzis, iar Brecht schimbă anumite scene din piesă și chiar titlul acesteia în
Condamnarea lui Lucullus.
Pune în scenă la Berliner Ensemble piesele sale Puștile doamnei Carrar și Mama. I se
decernează Premiul Național al Republicii Democrate Germane, clasa I.
1952
Brecht montează Don Juan, după Moliere și Procesul Ioanei D`Arc, după Anna Seghers. Turneu
al Berliner Ensemble în Polonia, la Varșovia.
1953
Brecht este ales președinte al Pen-club-ului din Berlin.
La începutul anului, Brecht adresează telegrame lui Arthur Miller, Albert Einstein și Ernest
Hemingway, cerându-le să intervină în favoarea grațierii soților Rosenberg, condamnați la
moarte în Statele Unite pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice.
Pe 17 iunie au loc proteste de masă împotriva sărăciei și lipsei de locuri de muncă în Berlinul de
Est. Poliția trage în manifestanți și ucide peste 70 de persoane. În ziarul oficial Neues
Deutschland apare un text trunchiat în care Brecht își exprimă adeziunea necondiționată față de
Partid. Se pare că prima parte a textului, în care Brecht era mai critic, nu a fost publicată. Această
adeziune va provoca critici severe în Germania Federală, unde sunt scoase în următoarea
perioadă din repertoriu toate piesele lui Brecht.
În Germania de Est, metoda de teatru a lui Brecht și a Berliner Ensemble este criticată în presa
de partid, fiind considerată neconformă cu realismul socialist și împotriva ideilor și metodei lui
Stanislavski.
1954
Berliner Ensemble se mută la Schiffbauerdamm, unde se jucaseră piesele lui Brecht înainte de
venirea naziștilor la putere. Brecht regizează Cercul de cretă caucazian. Turneu la Paris cu
spectacolul Mutter Courage, cu Helene Weigel în rolul principal, pentru care obțin premiul I la
Festivalul de Teatru.
Brecht termină piesa Turandot sau congresul spălătorilor. Piesa s-a dorit o critică „cu cheie” a
politicilor regimului din Germania Democrată. Într-o primă versiune a prefeței la piesă, scrisă în
1953, sub imperiul evenimentelor din 17 iunie, dar publicată abia postum, Brecht merge atât de
departe încât vorbește despre o continuitate a fascismului în Germania Democrată, tolerat de elita
intelectuală și politică, care a început dinnou să „guverneze împotriva poporului”.
1955
Brecht călătorește la Moscova, unde i se decernează premiul Lenin. Se publică în sfârșit albumul
de colaje documentare Abecedarul de război.
1955-1956
În această perioadă, scrie o serie de notițe și articole scurte, în care își reformulează ideile despre
teatrul său ca teatru dialectic, o formulă pe care o dorește mai limpede și mai actuală decât
teatrul epic. Face și o serie de completări la Micul Organon pentru teatru, menite să explice mai
bine relația teatrului epic / dialectic cu realismul și raportul just între distanțare și empatie. Toate
aceste clarificări sunt în mod clar tentative de răspuns, în general publicate abia postum, la
criticarea metodei sale în presa culturală și politică din Germania Democrată.
1956
Starea de sănătate a lui Brecht se deteriorează. Pe 10 august asistă la o ultimă repetiție la
spectacolul Viața lui Galilei. Moare pe 14 august 1956, de infarct, în locuința sa din Berlin. Este
înmormântat în cimitirul Dorotheenfriedhof, nu departe de mormântul lui Hegel.