RELAŢIILE DINTRE DOMNIE ŞI MISIONARII APOSTOLICI DIN

MOLDOVA ÎN SECOLELE XVII-XVIII

- consideraţii generale -
Rafael-Dorian CHELARU

Factorul determinant în structurarea politicii Domniei faţă de Biserica Catolică era reprezentat de
politica Imperiului otoman faţă de confesiunea romană. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea
Poarta va fi nevoită să-şi reconsidere poziţia faţă de creştinii de rit roman aflaţi pe teritoriul său,
mai ales la presiunea regatului Franţei, care obţinea în anul 1542 prima capitulaţie ce reglementa
protecţia franceză asupra supuşilor săi (catolici) aflaţi pe teritoriu otoman. Republica veneţiană va
urma acest exemplu foarte curând, astfel că la început de secol XVII autorităţile de la Iaşi vor fi
încurajate să susţină într-o măsură semnificativ mai mare eforturile Bisericii romane de
implementare a Contrareformei în această zonă 1. Pe de altă parte însă, atitudinea favorabilă a
domniei Moldovei faţă de clericii catolici aflaţi pe teritoriul său avea o pronunţată încărcătură
politică. Păstrarea statutului de relativă autonomie faţă de Poartă al statelor româneşti, în
condiţiile în care turcii nu renunţaseră încă la proiectul totalei integrări a acestora în aparatul de
stat otoman era considerată ca posibilă doar printr-o politică de balans între atitudinea de
supunere faţă de autoritatea sultanului şi păstrarea unor legături diplomatice mai mult sau mai
puţin consecvente cu state catolice în general ostile Porţii, precum Polonia sau Imperiul romano-
german. Astfel, în foarte multe cazuri (după cum se va vedea mai jos) clerici catolici sau chiar
persoane din rândul laicilor au fost folosiţi de domnie pentru întreţinerea unor astfel de legături
diplomatice. Pe de altă parte, atitudini de susţinere deschisă a catolicismului sau, dimpotrivă, de
respingere ori, în cel mai bun caz, de indiferenţă, au reprezentat
1
Pentru politica otomană faţă de catolicism a se vedea în primul rând sinteza lui Charles Frazee, Catholics and sultans:
the church and the Ottoman empire 1453-1923, Londra, Cambridge University Press, 1983. Mai vechea lucrare a lui
Jean-Louis de Lanessan, Les missions et leur protectorat, Paris, F. Alcan, 1907, pp. 71-106 tratează în special politica
franceză de protectorat asupra creştinilor catolici din Imperiul ottoman. Pentru cazul veneţian a se vedea recenta
contribuţie personală, Venezia e l’attività missionaria cattolica nell’Europa Centro-Orientale duranti il XVII seccolo,
în Cristian Luca, Gianluca Masi (ed.), L’Europa Centro-Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e
influssi intercorsi tra Stati e civiltà, Brăila-Venezia, Editura Istros, 2007, pp. 121-129 (în curs de apariţie).
- 100 -

1
 prin ele însele demersuri cu o evidentă miză politică la nivelul relaţiilor internaţionale. Un
Petru Cercel sau Petru Şchiopul la sfârşitul secolului al XVI-lea sau Ieremia Movilă la începutul
celui următor susţin catolicismul pentru a menţine bune relaţii cu Polonia sau cu Franţa. Pe de
altă parte un Eustratie Dabija sau Dumitraşcu Cantacuzino nu ezitau să expulzeze clerici catolici
pe baza unor suspiciuni legate de activităţi de spionaj desfăşurate de aceştia împotriva intereselor
otomane şi în favoarea Imperiului romano-german sau a Poloniei. În general, însă, până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnia şi-a manifestat interesul pentru susţinerea catolicismului
din Moldova, deoarece considera acest demers un util exerciţiu de atragere a bunăvoinţei Europei
occidentale catolice, având adesea ca ţintă construirea unor proiecte politice comune care vizau,
de cele mai multe ori, eliberarea Moldovei din dependenţa din ce în ce mai accentuată faţă de
Imperiul otoman.
În cele ce urmează nu vom discuta aspectele generale privind statutul juridic la catolicilor
din Moldova sec. XVII-XVIII, acestea fiind deja analizate într-un studiu anterior 2, ci ne vom
referi strict la relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici ai Congregaţiei „De Propaganda Fide”,
exceptând deci călugării iezuiţi sau episcopii catolici.
Documentele emise de cancelaria domnească ca şi relaţiile trimise de misionari la Roma atestă
faptul că perspectiva autorităţii centrale asupra fenomenului misionar era iniţial una destul de
confuză. La începuturile misiunii apostolice din Moldova, la Iaşi nu se ştia practic nimic despre
transformările instituţionale care surveniseră în cadrul administraţiei pontificale după 1622 3.
Congregaţia „De Propaganda Fide” era practic o instituţie necunoscută. Primii călugări misionari
care ajungeau la Iaşi, deşi îşi prezentau scrisorile de acreditare (aşa numitele scrisori obedenţiale,
ca şi decretele de numire semnate de prefectul Congregaţiei), ele erau primite ca fiind emise
direct de către papă. Astfel, arhiepiscopul de Marcianopol şi vicar apostolic în Moldova, Petru
Parcević, consemna într-o scrisoare din 3 martie
2
Rafael-Dorian Chelaru, Contribuţii privind statutul juridic al catolicilor din Moldova (sec. XVII-XIX), în „Buletin
Istoric”, nr. 6/2006, pp. 97-115
3
Pentru activitatea SCPF în domeniul dezvoltării misionarismului catolic ca si impactul funcţionării instituţiei asupra
evoluţiei Reformei şi Contrareformei pe plan global a se vedea in primul rând sinteza cea mai completă a istoriei
Propagandei şi anume Josef Metzler (ed.), Sacrae Congregationis de Propaganda Fide memoria rerum, 1622-1972,
Roma-Freiburg-Viena, Herder, vol. I-III, 1971-1973, passim. Utile sunt si lucrările Louis Châtellier, La religion des
pauvres. Les missions rurales en Europe et la formation du catholicisme moderne XVI-XIX siecles, Paris, Ed. Aubier,
1993; Luca Codigliola, Giovanni Pizzorusso, Les lieux, les methodes et les sources de l’expansion missionaire du
Moyen-Age au XVII siecle: Rome sur la voie de la centralisation, în Turgein L, Delage D, Ouellet R., Martinez-Milan
J. (ed.), Transfers culturels et metissages. Amerique/Europe XVI-XX siecles, Paris, Librairie Harmattan, 1996, pp. 489-
512; Giovanni Pizzorusso, Agli antipodi di Babele: Propaganda Fide tra immagine cosmopolita e orizzonti romani
(XVII-XIX secolo), în Luigi Fiorani, Adriano Prosperi (eds.), Roma la città del papa. Vita civile e religiosa dal giubileo
di Bonifacio VIII al giubileo di papa Wojtyla, Torino, Giulio Einaudi, 2000, pp. 479-518; Armand Reuter, Il dicastero
romano per le missioni e le sue riforme, în Willi Henkel (ed.), Ecclesiae memoria. Miscellanea in onore del R.P. Josef
Metzler OMI prefetto dell’Archivio Segreto Vaticano, Roma-Freiburg-Viena, Herder, 1991, pp. 165-177.
- 101 -

2
1671 că „această curte [este vorba de curtea domnitorului Gheorghe Duca] nu cunoaşte pe altul
decât pe papă”4 .
Desigur că această lipsă de informare nu va dura mult şi nici nu poate fi generalizată la toate
cazurile: deja Vasile Lupu (de altfel, o personalitate remarcabilă, familiarizat cu mediul politic şi
ecleziastic al epocii respective) era oarecum informat cu privire la faptul că misionarii erau trimişi
de Propaganda. Astfel, într-o suplică anonimă expediată din Bacău în data de 12 martie 1650
(editorii colecţiei de documente Călători străini o atribuie lui Petru Parcević) se consemna
răspunsul domnitorului la plângerea catolicilor din Bacău faţă de abuzurile episcopului absenteist
polon de Bacău (la acea dată, Marian Kurski) ai cărui emisari ar fi spoliat biserica episcopală de
toate bunurile de valoare: „Eu voi scrie Sacrei Congregaţii ca să numească pe unul dintre voi [ca
episcop]”5.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea în Moldova ca misionari apostolici, călugării franciscani
conventuali trimişi de Propagandă trebuiau să aibă o autorizaţie emisă de Sfântul Scaun (mai
precis de Congregaţie), autorizaţie care să fie recunoscută ca atare şi confirmată de domn
(eventual sub forma unei patente sau scrisori domneşti care să consemneze limitele competenţei
misionarului respectiv). La 24 aprilie 1630 misionarul Paolo Bonici da Malta scria vicarului
patriarhal din Constantinopol, Giovanni da Frata, că „eu am împuternicire de la domnul acestei
ţări [Moise Movilă] ca să pot predica şi oficia în toate locurile din ţara sa, şi să nu mă poată
împiedica nimeni” şi adăuga „mai am îngăduinţa prealuminatului domn să pot face mănăstiri şi
locaşuri unde aş voi, să iau pământ pentru a sădi vii şi a face tot ce e nevoie, trebuie numai ca să
am mijlocul de a le putea face [s.n.]”6. Înclinăm să credem că acel „mijloc” (modo în textul
original) menţionat de Bonici este de fapt scrisoarea de autorizare pe care misionarul o aştepta de
mai multă vreme7. Scrisoarea lui Bonici este foarte interesantă din punctul de vedere al faptului
că precizează limitele de competenţă ale misionarului apostolic în Moldova: pe lângă obişnuita
activitate de
4
Călători străini despre Ţările Române, coord. de Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973, vol. VII, p. 174 [în continuare se va cita Călători
Străini]. Observaţia a fost emisă în contextul în care Parcević se referea la sesizarea făcută de domn la faptul că
misionarii Vito Piluzzi şi Gianbattista del Monte l-ar fi judecat şi pedepsit pe un al treilea misionar, Benedetto Ballatis
da Cortona, încălcând astfel prerogativele episcopului de Bacău, singurul în măsură să aplice aceste măsuri, aşa cum
rezultă din nişte scrisori papale pe care domnul afirmă că i-ar fi fost prezentate de către respectivul episcop (e vorba de
Rudzinski). Parcević subliniază faptul că nici domnul, nici boierii nu ştiau că misionarii nu depindeau de episcop în
astfel de cauze, ci de Congregaţie, fiindcă pentru ei această Congregaţie reprezenta o necunoscută
5
Ibidem, vol. V, p. 362. Pe de altă parte, este foarte posibil ca autorul scrisorii să fi inventat întregul context, atribuind
lui Vasile Lupu intenţii pe care acesta nu le-a avut niciodată. Din acest punct de vedere, nu putem decât să presupunem
că la acea dată, datorită anturajului filocatolic, Vasile Lupu probabil auzise de noua congregaţie a Curiei romane.
6
Ibidem, vol. V, p. 16
7
De altfel editorii afirmă în comentariul introductiv al textelor lui Bonici faptul că acesta cerea scrisoarea obedenţială
de la vicarul patriarhal – superiorul misiunii – pentru a putea traduce în practică concesiunile acordate de domn –
Ibidem, V, p. 12.
- 102 -

3
 ordin spiritual (asistenţa religioasă acordată credincioşilor de rit roman), el poate să
înfiinţeze biserici şi mănăstiri şi să achiziţioneze terenuri pentru a putea obţine venituri. Totodată
se precizează faptul că domnul interzicea, în mod explicit, ca cineva să împiedice activitatea
misionarului respectiv.
Nu este deloc sigur dacă toate aceste limite de competenţă erau strict delimitate şi
respectate indiferent de circumstanţe. Cert este faptul că fiecare domn putea să confirme sau nu
hotărârile predecesorului său în astfel de chestiuni, şi că de aceste reconfirmări depindea
prelungirea valabilităţii respectivelor drepturi ale misionarilor. Acelaşi Paolo Bonici consemna în
relaţia sa din 1632 înaintată Congregaţiei faptul că Radu Mihnea, care domnea în Moldova (1623-
1626), i-ar fi acordat o patentă, care, ulterior, „mi-a fost întărită de noul domn [Miron
Barnovschi], urmaşul său”8. Patenta în sine este poate mult mai interesantă din punct de vedere al
conţinutului: ea interzicea pe de o parte convertirea oricărui catolic la ortodoxie şi, de asemenea,
stabilirea vreunui luteran în Moldova. Deşi existenţa acestei patente a fost pusă sub semnul
întrebării de editorii Călătorilor străini, un astfel de gest de bunăvoinţă nu pare a fi improbabil,
mai ales, dacă se consideră celebrul caz al predecesorului său, Petru Şchiopul 9, cât şi faptul că
Radu Mihnea pare a fi manifestat în secret un real ataşament faţă de credinţa romană 10.
Valoarea scrisorilor de autorizare pentru domnii Moldovei reiese foarte pregnant când analizăm
cazul arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandini, numit administrator apostolic al Moldovei
în 1644. Domnul Vasile Lupu, ca răspuns la cererea lui Bandini de a i se da „o scrisoare de liberă
exercitare a conducerii spirituale a turmei de credincioşi catolici în cuprinsul ţării sale” (cerere
făcută la prima sa audienţă în 5 noiembrie 1644), va pretinde arhiepiscopului, prin intermediul
secretarului său de limbă latină şi polonă, Kotnarski, „împuternicirea”, mai precis, „scrisorile
Sanctităţii sale prin care să fiu recomandat [Bandini]” 11. Kotnarski detaliază motivele formale ale
acestei cereri a domnului: „căci fiind el atât de măreţ, priceput şi plin de râvnă în cârmuirea sa,
vrea să fie recunoscut, preţuit şi slăvit […], şi dacă trece drept foarte puternic, după cum şi este,
atunci şi el pretinde să fie onorat cu scrisori din partea unor principi şi feţe de cea mai mare
cinste; de aceea este de mare trebuinţă ca eminenţele lor să binevoiască a-i trimite o scrisoare în
numele în numele sanctităţii sale, punându-i şi pecetea stăpânului nostru, căci în felul acesta sper
să am din partea principelui ogni gratia e consolatione.” 12 Se remarcă faptul că domnul pretindea
ca
8
Ibidem, p. 26
9
Petru Şchiopul la îndemnul papei Clement al VIII-lea a interzis propaganda luterană în Moldova şi a obligat pe toţi
„ereticii” să se boteze la catolicism – pentru mai multe detalii a se vedea Chiril Karakalevskij, Relaţiunile dintre domnii
români şi Sf. Scaun în a doua jumătate a veacului al XVI-lea după documente inedite din arhivele Vaticanului, în
„Revista Catolică”, nr. 2/1913, p. 175-207; N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I,
ed. a II-a, Bucureşti, Editura Ministerului Instrucţiunii Publice, 1932, p. 191-201; George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu,
Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 226-229
10
A se vedea declaraţia lui Paolo Bonici la 1632, în Călători străini, vol. V, p. 25
11
Ibidem, p. 300
12
Ibidem, p. 300-301
- 103 -

4
arhiepiscopul să deţină în primul rând o autorizaţie emisă de însuşi pontiful roman. Pe de altă
parte, dintr-un alt mesaj transmis prin Kotnarski de către domn, este atestată şi procedura
reconfirmării de către domn a privilegiilor pentru fiecare conducător al Bisericii catolice din
Moldova: lui Bandini i se cere să aştepte la mănăstirea din Bacău sosirea brevelor papale, pentru
ca în momentul în care acestea vor ajunge la Iaşi „să putem judeca situaţia voastră, şi atunci ne
vom îngriji să-i dăm toată acea satisfacţie care era acordată mai înainte predecesorilor voştri” 13.
O posibilă explicaţie a insistenţei cu care Vasile Lupu îi cere lui Bandini să prezinte o autorizaţie
semnată de papa însuşi, dincolo de orgoliul manifest al domnitorului, pare a fi influenţa exercitată
de secretarul său, George Kotnarski (originar din Cotnari), care avea o părere extrem de proastă
despre Congregaţie: Bandini pune în gura acestuia afirmaţia că Sacra Congregaţie „nu este decât
vânt şi fum şi că prinde muştele din aer şi că singur Pontificele există.” 14 Desigur, această condiţie
pare să fi fost pusă în primul rând deoarece a fost luată în considerare calitatea de episcop a lui
Bandini15. Pentru un simplu misionar o scrisoare de acreditare semnată de Congregaţie era
suficientă, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a lui Vasile Lupu consemnată de către acelaşi
Bandini: „Cred că este un fals episcop [Bandini] şi vrea să mă înşele, nefiind trimis de papă, căci
dacă ar fi fost aşa, ar avea o scrisoare cât de mică îndreptată către mine, întrucât orice misionar,
oricât de mărunt, care a venit aici, a adus scrisori de la papă, sau cel puţin de la sacra
Congregaţie, şi cu atât mai mult ar trebui să fie înarmat cu ea un episcop” 16.
Lipsa unei acreditări valabile atrăgea după sine blocarea de către domnie a oricăror atribuţii legate
de misiunea apostolică. Într-o scrisoare trimisă secretarului Congregaţiei, cardinalul Francesco
Ingoli, la 5 ianuarie 1645 acelaşi Bandini consemna că Vasile Lupu „până acuma [până la sosirea
documentelor cerute de domn] nu mi-a concedat vreo libertate de acţiune oricât de mică, nici în
chestiunile spiritule, nici în cele temporale”17.
13
Ibidem, p. 301
14
Ibidem, p. 302. De altfel, pornind de la critica externă a documentului prezentat de Bandini, Kotnarski va respinge
valabilitatea decretului emis de Propaganda, deoarece nu avea pecetea obişnuită, atârnată, a bulelor papale, fiind
confirmată doar de semnătura prefectului Congregaţiei şi de sigiliul acestuia, timbrat. –Ibidem, p. 301
15
Calitatea oficială a lui Bandini era de arhiepiscop de Marcianopol şi administrator apostolic al episcopiei Bacăului,
funcţie însă care nu spunea nimic domnului, aşa cum notează Bandini însuşi: „Principele şi curtea sa nu înţeleg ce sens
are că sunt administratorul provinciei sale şi totodată arhiepiscop de Marcianopol, deci rog pe domnia voastră
ilustrissimă [e vorba de secretarul Congregaţiei, cardinalul Ingoli] ca în scrisoarea papei să i se lămurească acest lucru
în modul şi forma pe care le pretinde.” – Ibidem, p. 309. O altă remarcă a lui Bandini confirmă această opinie: „În acea
audienţă [este vorba de prima audienţă acordată de domn arhiepiscopului la 6 noiembrie 1644] am fost întrebat de
principe dacă prea Reverendul Monsenior Zamoisky, episcopul de Bacău, a făcut act neîndoielnic de renunţare la
episcopia din această ţară (…).” – Ibidem, p. 301
16
Ibidem, p. 304
17
Ibidem, p. 307
- 104 -

5
 Odată recunoscută valabilitatea acreditărilor, domnul consimţea să elibereze autorizaţiile
necesare pentru desfăşurarea activităţii către respectivul misionar. Minoritul conventual
Bernardino Valentini da Perugia, sosit în Moldova în ianuarie 1650, nota că, prezentându-se cu
scrisorile de recomandare de la regele Poloniei şi de la nunţii apostolici din Germania şi Polonia,
Vasile Lupu „i-a dat încuviinţarea sa spre a putea administra sfintele taine în principatul său; i-a
îngăduit să umble în haină monahală, să judece şi să îndeplinească orice alte slujbe în legătură cu
însărcinarea sa”18.
Ca reprezentant al celei mai importante comunităţi confesionale, a doua după comunitatea
majoritară, conducătorul misiunii apostolice (vice-prefectul sau prefectul) beneficia de acelaşi
statut în faţa domnului ca şi episcopii ortodocşi, el trebuind astfel să se supună unor uzanţe
specifice curţii domneşti. Astfel, acesta era obligat să se prezinte la palatul domnesc în fiecare an
de Bobotează, pentru a-şi aduce omagiul său („închinarea”), aşa cum procedau şi episcopii
ortodocşi. Totodată, orice schimbare în structura misiunii (ca de exemplu, numirea unui prefect
apostolic) sau părăsirea ţării de către prefect sau misionari, trebuiau anunţate în prealabil
domnului. Evitarea acestor îndatoriri echivala cu o ofensă gravă adusă autorităţii domneşti. Faptul
că Baksić îl numise vicar apostolic al său în Moldova pe Bassetti, fără să anunţe în persoană acest
lucru şi domnului, a stârnit o reacţie destul de dură a lui Vasile Lupu, care s-a simţit jignit
totodată şi de faptul că episcopul plecase din ţară fără a-l anunţa în prealabil 19.
Relaţia domniei cu misionarii apostolici din Moldova era adesea mediată de secretarii de
confesiune catolică utilizaţi la curte pentru redactarea actelor în limba latină sau în alte limbi
utilizate în cancelariile statelor catolice europene, precum Polonia, Imperiul romano-german sau
statele italiene (inclusiv statul papal) 20. Alături de aceşti secretari, care făceau parte din grupul
„intimilor” domnului, se puteau găsi şi medici personali, dar şi alte personaje care puteau servi în
anumite circumstanţe ca emisari diplomatici sau curieri. Misionarul Frontali afirma la 1764 că
„de obicei domnul ţine întotdeauna un secretar catolic şi uneori la curte se mai găsesc câţiva
catolici de la Constantinopol şi prin aceştia se pot obţine oarecare înlesniri atunci când prefectul
se pricepe”21. Spre exemplu, Bartolomeo Bassetti era autorizat în 1641 de către Vasile Lupu să
activeze ca vicar general al Moldovei la intervenţia personală a renumitului medic scandinav
Scoccardi (numele său real era H. Skovgaard)22. De
18
Ibidem, p. 428
19
Ibidem, vol. VII, p. 49
20
Pentru consideraţii generale privind secretarii domneşti de limba latină a se vedea studiul lui Dumitru Ciurea,
Observaţii pe marginea documentelor latine româneşti (studiu de diplomatică), în „Apulum. Buletinul Muzeului
regional Alba-Iulia” tom II, 1943-1945, pp. 215-250
21
Călători străini, vol. IX, p. 354
22
Ibidem, vol. VII, p. 44. Despre acest medic de confesiune catolică, apropiat al lui Vasile Lupu, Bartolomeo Bassetti
are numai cuvinte de laudă, apreciind ajutorul pe care acesta îl oferă misiunii apostolice: „Prin mijlocirea acestui medic,
signor doctor Andrea Scocardi, noi primim multe favoruri şi
- 105 -

6
 . De altfel, medicii de curte ai domnilor de la Iaşi din secolele XVII-XVIII se vor dovedi
în general susţinători ai misiunii, deoarece majoritatea dintre ei erau de confesiune catolică. Vito
Piluzzi îl menţiona în 1671 pe medicul de curte al domnului Gheorghe Duca, Dimitrie Cigala
venit de la Constantinopol. Prefectul Francesco Bossi menţiona la 1725 sprijinul dat de
paharnicul domnului Mihai Racoviţă, catolicul Sciotto, pentru salvarea bisericii catolice din Iaşi,
ce aparţinea misiunii, aceasta fiind ameninţată cu dărâmarea. altfel, aceşti consilieri intimi ai
domnului au avut un mare rol în influenţarea deciziilor acestuia în favoarea misionarilor catolici
din Moldova (fie franciscani conventuali, fie iezuiţi). Spre exemplu, ginerele lui Vasile Lupu,
Ambrogio Grillo, fiul bailului Veneţiei la Constantinopol, căsătorit cu una din fiicele domnului,
Ruxandra, catolic de confesiune, s-a manifestat ca un susţinător fervent al franciscanilor
conventuali23. Dar acesta nu se mărginea să protejeze pe misionari, ci se manifesta activ şi ca
cenzor al comportării acestora, reuşind să determine rechemarea la Constantinopol a vice-
prefectului Pietro Paolo Garavini da Faenza pentru faptul că acesta scandalizase pe catolicii din
Iaşi prin comportamentul său24. Un alt medic de curte al lui Vasile Lupu, susţinător al catolicilor,
este un anume Cohen sau Coen, despre care vice-prefectul Gasparo da Noto se exprima în
termeni laudativi faţă de Bandini252627

7
 milostiviri, el fiind zilnic pe lângă domn şi fiind iubit şi respectat de el pentru capacitatea sa în diferite
ştiinţe.” – Ibidem, p. 53. Cu privire la activitatea acestui medic de curte a se vedea sinteza lui Nicolae Vătămanu,
Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972, pp. 139-147.
Dar, aceştia puteau la fel de bine să se opună misiunii, favorizând fie pe iezuiţi, fie pe aşa-numiţii
„preoţi naţionali” (indigeni). Secretarul de limbă polonă şi latină al domnului Vasile Lupu,
George Kotnarski (sau Kutnarski), s-a arătat un fervent susţinător şi simpatizant al iezuiţilor, fiind
ostil minoriţilor conventuali28. Secretarul de limbă latină şi polonă al domnului Dumitraşcu
Cantacuzino, polonezul Kienarski, va urma aceeaşi politică anti-misionară, susţinându-l pe
preotul din Cotnari, Ioan Batista Bărcuţă (fost alumn al Propagandei), atât împotriva misionarilor
italieni, cât şi împotriva episcopului de Bacău, Jan Dluski 29. Dar, acelaşi Kienarski se pare că ar fi
determinat atitudinea foarte binevoitoare faţă de misionari a domnitorului Antonie Ruset (1675-
1678) după cum nota Urbano Cerri, secretarul Congregaţiei,
23
Pentru o discuţie privind cariera lui Ambrogio Grillo a se vedea printre altele Cristian Luca, Alcuni „confidenti” del
bailaggio veneto di Costantinopoli nel Seicento, în „Annuario”, V (2003), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp.
304-306
24
Călători străini, vol. V, p. 287
25
Ibidem, p. 315
26
Ibidem, vol. VII, p. 90
27
Ibidem, vol. IX, p. 150. Domnitorul intenţiona să dărâme biserica deoarece aceasta fiind construită din lemn şi
plasată foarte aproape de mănăstirea Trei Ierarhi, prezenta pericol de incendiu. Intervenţia paharnicului său l-a
determinat să renunţe la materializarea acestei intenţii.
28
Iezuitul Paul Beke declara că acesta ar fi încercat la un moment dat să intre în rândurile ordinului, dar ar fi fost
respins pe motiv de sănătate – Ibidem, vol. V, p. 278
29
Ibidem, vol. VII, p. 75
- 106 -

8
 într-un raport adresat papei Inocenţiu al XI-lea 30. Pisarul domnitorului Ioan Mavrocordat,
Antonio Epis, l-a convins pe domnitor în 1744 să aprobe ca iezuiţii Andras Patai şi Gyorgy
Szegedi să desfăşoare activitate misionară în comunităţile maghiare din Moldova, împotriva
dorinţei vice-prefectului apostolic, Giovanni Ausilia 31. Venirea lui Giovanni Hrisostomo dei
Giovanni în Moldova ca prefect apostolic a fost contestată de italianul Gianpietro Nagni,
secretarul domnitorului Grigore al III-lea Ghica, care în 1766 scria Congregaţiei să fie trimis în
Moldova ca prefect misionarul Antonio Tozzetti 32.
Domnia se va implica şi în numirea misionarilor. Astfel, Vasile Lupu insista pe lângă
Congregaţie pentru suplimentarea numărului de misionari apostolici din Moldova cu alţi patru
minoriţi conventuali italieni33. Tot Vasile Lupu scria pe 20 mai 1642 o scrisoare de recomandare
pentru Bassetti, prin care solicita Congregaţiei retrimiterea acestuia în Moldova 34.
Dumitraşcu Cantacuzino insista pe lângă Curia Romană, printr-o scrisoare expediată în primăvara
lui 1685, pentru numirea misionarului Vito Piluzzi, fost prefect al misiunii apostolice din
Moldova, ca administrator al episcopiei catolice de Bacău, pentru care de altfel va întocmi un act
de cedare35. Domnul Constantin Duca trimitea în iulie 1695 o scrisoare Propagandei, prin care
cerea menţinerea în Moldova a misionarului Francesco Renzi, fostul său dascăl 36. La 1740
domnitorul Grigore II Ghica cerea Congregaţiei retrimiterea în Moldova a lui Francescantonio
Manzi în calitate de prefect apostolic37.
În anumite cazuri, chiar unii misionari vor insista pentru ca domnul să emită o decizie de
suspendare sau de mutare în altă parohie a unui cleric catolic, aşa cum
30
Ibidem, p. 488
31
Ibidem, vol. IX, p. 293
32
Ibidem, p. 438. Nagni ceruse ca prefectul misiunii din Moldova să fie cunoscător al limbilor franceză şi
greacă. Refuzul Congregaţiei de a-l numi pe Tozzetti ca prefect a fost justificat pe de o parte de principiul
neamestecului autorităţilor laice în numirea prefectului, iar pe de altă parte Hrisostomo dei Giovanni chiar ştia cele
două limbi pretinse de Nagni (în schimb nu prea cunoştea limba română!). De altfel, Nagni va încerca să îl compromită
pe Hrisostomo şi în faţa noului domn, Grigore Callimachi.
33
Ibidem, p. 43; vezi şi vol. V, p. 92
34
Ibidem, vol. V, p. 74
35
Ibidem. De altfel, şi predecesorul său, Iliaş Alexandru (1666-1668) îi ceruse în 1668 lui Piluzzi să preia
administraţia bunurilor episcopale din Bacău, dar acesta a refuzat “căci toată nădejdea mi-am pus-o în bunătatea
Eminenţelor lor şi nu în altă persoană” (este vorba de o scrisoare expediată secretarului Congregaţiei în data de 8 august
1670 din Baia) – Ibidem, p. 87. Argumentul lui Piluzzi este foarte interesant, deoarece pune în evidenţă rezistenţa
misionarilor la încercările domniei de a controla efectiv deciziile Bisericii Catolice din Moldova. Piluzzi nu avea cum
să accepte propunerea domnului, deoarece numai Congregaţia putea decide în această privinţă.
36
Ibidem, vol. VIII, p. 115
37
Ibidem, vol. IX, p. 296. Scrisoarea este menţionată şi de Manzi însuşi, care afirmă că ea a sosit la
comandantul cetăţii Cameniţa în data de 17 ianuarie 1740 în timp ce el se afla la mănăstirea din oraş – Ibidem, p. 310.
Domnitorul îl stima pe Manzi, dovadă fiind faptul că i l-a încredinţat pe fiul său Scarlat ca discipol la limba italiană şi,
în plus, a dăruit satul Spărieţi bisericii sale parohiale.
- 107 -

9
încerca Vito Piluzzi, care, în scrisoarea adresată cardinalilor Congregaţiei în 14 august 1680,
criticând dur comportarea abuzivă a preotului din Cotnari, Ioan Baptista Bărcuţă, afirma că:
„Dacă nu veţi scrie domnului Nunţiu ca să obţină de la rege o scrisoare adresată domnului [e
vorba de Gheorghe Duca] ca să poată fi dus în altă parte, atunci nu va fi pace între catolici.” 38
Intervenţia domniei este adesea motivată şi de raţiuni de ordin politic. Astfel,
comportamentul misionarilor şi prefecţilor apostolici era atent monitorizat de domnie, deoarece
situaţiile în care aceştia puteau deveni informatori ai statelor catolice inamice Porţii trebuiau pe
cât posibil evitate. Controlul Porţii, exercitat prin paşalele din sudul Basarabiei, dar şi din nord
(Hotin), nu lăsa prea mult spaţiu de manevră Moldovei, obligată să-şi respecte statutul de
provincie autonomă, dependentă de turci. Un episod, foarte semnificativ în ceea ce priveşte
relaţiile dintre domnie şi turci, este încarcerarea prefectului apostolic Giovanni Francesco Bossi
în 1724 de către domnitorul Mihai Racoviţă la ordinul paşei de Hotin, care suspecta pe clericul
catolic de acţiuni antiotomane39. Misionarul Francescantonio Renzi va fi încarcerat de către
Constantin Cantemir la 1691 „pentru servicii aduse creştinătăţii, transmiţând scrisori tainice”
hatmanului Poloniei, Jablonowski40. La 1695, domnitorul Constantin Duca (fost elev al lui Renzi)
organiza o anchetă cu privire la acuzaţiile aduse fostului său magistru de implicare într-un
complot împotriva domnitorului Dimitrie Cantemir41. Renzi ar fi fost executat la o dată incertă de
către fiul domnitorului, Antioh Cantemir, (care i-a succedat la tron partizanului Costineştilor,
Constantin Duca)42. Prietenia lui Renzi cu familia Costineştilor (Antioh guverna ajutat de familia
Ruseteştilor, inamicii acestora) ca şi legăturile sale cu Polonia au constituit tot atâtea motive ale
morţii sale violente. În scrisoarea trimisă Congregaţiei în data de 10 decembrie 1747, misionarul
Giovanni Bartolomeo Frontali menţiona atmosfera de suspiciune care domina Moldova în acea
vreme vizavi de activitatea misionară: „aici nu este niciun mijloc de a trimite o scrisoare din
cauza marilor bănuieli ale acestor schismatici” 43.
Pe de altă parte, nici atitudinea de neglijare a îndatoririlor spirituale de către unii clerici cu o
moralitate îndoielnică, atitudine care ducea frecvent la scandaluri, nu era în măsură să încânte
autorităţile. Piluzzi nota la 1671 despre vicarul episcopal Petru Parcević că: „Îmi îngădui să cred
că din cauză că el se amestecă prea mult în pricinile lumeşti nu îi va fi îngăduită şederea în ţară
(…)”44.
38
Ibidem, vol. VII, p. 104
39
Ibidem, vol. IX, p. 146-147. Hotărârea paşei de Hotin fusese determinată de interceptarea unor scrisori ale lui Bossi
expediate episcopului de Bacău, Josafat Parysiewicz. În februarie 1725, prefectul era eliberat la intervenţia unui boier
moldovean cu influenţă la Constantinopol.
40
Ibidem, vol. VIII, p. 114
41
Francisc Pall, Le controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia (Romania) , în
„Diplomatarium Italicum”, vol. IV, Roma, Libreria di scienze e lettere, 1939, p. 188
42
Ibidem, p. 116. Moartea lui Renzi este menţionată mult mai târziu, de către prefectul Romualdo Cardi la 1730.
43
Ibidem, vol. IX, p. 348
44
Ibidem, vol. VII, p. 95
- 108 -

10
 Politica fiscală a domniei faţă de misionarii catolici şi, în general, faţă de întreg clerul
catolic din Moldova se traducea, în general, prin scutiri de diverse taxe şi impozite, unele din
aceste scutiri depăşind chiar privilegiile fiscale ale clerului ortodox. La 1644 iezuitul Paul Beke
creionând un portret foarte elogios al domnitorului Vasile Lupu, nota: „Simţământul de care este
însufleţit acest domn faţă de credinţa catolică apare limpede chiar din faptul că numai preoţii
catolici sunt scutiţi de dijme şi de cens. Iar preoţii schismatici cu toţii, şi monahii cu toţii, dau
cens şi dijme”45. Relaţia anonimă de la 1685 preciza că „(…)ceea ce e de mai mare însemnătate şi
aduce mai mare câştig acelor misionari sunt imunităţile şi privilegiile pe care misionarii noştri le
au de la domn şi de la ţară. Fie dintr-un obicei înrădăcinat al ţării şi al domnilor de mai înainte, fie
din fudulie şi din ambiţia de a dobândi faimă, aceştia se arată mai darnici faţă de ai noştri decât
faţă de călugării lor.”46
În secolul al XVIII-lea misionarii apostolici erau scutiţi de văcărit şi fumărit, două dintre
impozitele indispensabile pentru colectarea veniturilor la vistieria statului 47. Pentru misionari,
aceste scutiri erau extrem de importante, fiindcă ele asigurau posibilitatea unor cât de mici
acumulări, în condiţiile în care, spre exemplu, caii (supuşi de regulă taxei văcăritului) erau
absolut necesari pentru a se putea acorda asistenţă religioasă unor comunităţi aflate, cel mai
adesea, la mari distanţe unele de altele. Pe de altă parte, o scutire foarte importantă pentru
misionari era aceea a exceptării slujitorilor lor personali de la plata oricăror impozite, aşa cum se
întâmpla în cazul posluşnicilor care se aflau în slujba mănăstirilor sau bisericilor (a se vedea
privilegiul emis de Constantin Duca la 1701). Scutirea respectivă le permitea misionarilor să
întreţină servitori, potrivit statutului lor social.
Dar nici clerul catolic nu se va putea sustrage fluctuaţiilor în ceea ce priveşte politica
fiscală dusă de domnia Moldovei de-a lungul celor două secole. Astfel, la 1672, anul în care
trupele turceşti şi tătare devastează Moldova, misionarul Antonio Rossi din Galaţi, în drumul spre
Polonia îl găsea pe Vito Piluzzi „legat şi plângea ca un copil, era hotărât să vândă lucrurile din
casă, ca să sature cu bani pe tiran cu sfetnicii săi” 48. „Tiranul” la care se referea Piluzzi era
domnitorul Gheorghe Duca în ultimul an al celei de-a doua domnii din Moldova, vestit prin
fiscalitatea insuportabilă pe care o practica. Prefectul Bossi afirma în 1725 că misionarii plăteau
văcăritul la acea dată şi că „se şi şopteşte că în afară de taxa pomenită (…) va trebui să mai plătim
o alta, numită fumărit (…)”49. Prefectul Ausilia consemna la 1745 că de 5-6 ani
45
Călători străini, vol. V, p. 278. Beke continua în acelaşi ton: „Ar trebui să urmez mai departe relaţiunea
mea, vorbind despre bunăvoinţa pe care o arată domnul catolicilor (…) Într-adevăr orice subsidii sau imunităţi au cerut
până acum catolicii, le-au dobândit cu cea mai mare uşurinţă de la el: fie pentru biserică, fie pentru preoţi.” – Ibidem, p.
280.
46
Ibidem, vol. VII, p. 397
47
Vezi Emil Dumea, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Sapientia, 2003, pp. 233-
234; Călători străini, vol. V, p. 351.
48
Ibidem, vol. VII, p. 74
49
Ibidem, vol. IX, p. 149
- 109 -

11
. domnii nu mai voiau să reconfirme scutirea misionarilor catolici de văcărit 50. Acelaşi, relatând
episodul pedepsirii de către domnitorul Constantin Mavrocordat a unor ţărani care atacaseră pe
misionarul Giovanni Battista Vanucci furându-i şi calul, menţionează cu o oarecare amărăciune
„Şi cu toate acestea, nu s-a putut dobândi acea carte de scutire [de văcărit] şi nici îngăduinţa de a
ţine în slujbă trei oameni de fiecare misionar cu scutire de taxă”. Ausilia avea motive să fie
nemulţumit, deoarece astfel de scutiri de taxe fuseseră prevăzute de un firman al sultanului
Mahmud I. El chiar va cere Congregaţiei să intervină pe lângă marele vizir pentru ca domnul să
fie obligat prin ordin (firman) să dea aceste scutiri. Nici misionarul Giovanni Frontali nu se arăta
prea mulţumit consemnând la 1764: „acum nu se mai bucură misionarii de acele privilegii
[fiscale] de care s-au bucurat întotdeauna cu doi servitori scutiţi de taxă pentru fiecare misionar şi
cu scutirea câtorva animale cum ar fi doi cai, două vaci pentru uşurarea lor (…)”şi preciza că
„aceste privilegii nu se pot recăpăta decât cu mare greutate, pentru că fiecare domn cere
confirmarea predecesorului său”51. Misionarul Giovanni Battista Vanucci menţiona la 1748 că:
„Privilegiile bisericilor noastre au fost ridicate încă de acum opt ani de aceşti principi, le plătim
dare; nu mai putem face faţă acestei situaţii” 52
În ceea ce priveşte implicaţiile juridice care interveneau în raporturile dintre domnie şi
misionarii apostolici, formal domnia nu se putea implica în cauze civile sau chiar penale care
interveneau între clericii catolici (misionari). Paul Beke nota: „dacă un călugăr sau preot
schismatic stârneşte nemulţumirea poporului şi acest fapt ajunge la cunoştinţa domnului şi
episcopul sau arhiepiscopul căruia i se pune în vedere nu pedepseşte pe vinovat, atunci însuşi
domnul îl pedepseşte foarte rău, aruncându-l în lanţuri în temniţă. Şi de câte ori ajunge la urechile
domnului ceva despre vreun preot sau călugăr catolic, domnul se mânie şi se plânge rău că
primaţii bisericii romane nu trimit un episcop pentru „ungurii” lor, căci aşa numeşte el pe catolici,
căci el nu are niciun amestec cu preoţii acestora, întrucât ei sunt supuşi unei puteri mai mari,
anume Pontificelui roman”53. În acelaşi fel s-ar fi exprimat şi domnitorul Gheorghe Duca în 1671
(după cum consemna Petru Parcević la data respectivă): „Noi ştim că şi la latini e aceeaşi bună
rânduială care este şi se păzeşte printre ai noştri; aşadar episcopul face totul” 54.
Altfel, în ceea ce priveşte statutul juridic al misionarilor, principiul neamestecului
autorităţilor seculare în orice fel de cauze impunea jurisdicţia autorităţilor ecleziastice ca fiind
absolută. De facto însă, datorită absenţei unei structuri ecleziastice coerente şi capabile să exercite
astfel de atribuţii, sursele contemporane consemnează numeroase cazuri de amestec a domniei în
litigii survenite
50
Ibidem, p. 316
51
Ibidem, p. 351.
52
Ibidem, p. 360.
53
Ibidem, vol. V, p. 278
54
Ibidem, vol. VII, p. 174
- 110 -

12
între misionari, dar acest lucru nu se întâmplă, de regulă, atât la iniţiativa domnului, cât la
iniţiativa clericilor implicaţi55. Raportul episcopului catolic Ştefan Atanasie Rudzinski privind
sinodul Bisericii catolice din Moldova din 27 aprilie – 1 mai 1663 menţiona la punctul 9 faptul că
misionarii refuză să asculte de autoritatea episcopului de Bacău: „Ei fug de autoritatea
episcopilor, când vin, făcând apel înaintea domnului care e laic şi schismatic” 56. Unul din
exemplele concrete care ilustrează afirmaţia lui Rudzinski este conflictul survenit în 1641 între
misionari şi comunitatea catolică din Iaşi, primii fiind acuzaţi în faţa lui Baksić că l-ar fi bătut pe
preotul paroh şi l-ar fi dus la domn (adică la judecata domnească) 57. Acelaşi Baksić prezintă cazul
preotului catolic din Săbăoani, acuzându-l că se plânge înaintea domnului de alţi prelaţi catolici,
făcându-se credibil datorită vârstei sale înaintate 58.
Dar, poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este dat de îndelungul conflict dintre misionarii
minoriţi conventuali şi iezuiţi, conflict în care rolul domniei va fi unul foarte important şi chiar
decisiv în anumite circumstanţe59. Astfel, la 1645, domnul Vasile Lupu intervenea în litigiul care
survenise între misionarii franciscani conventuali şi iezuiţi la Iaşi, aşa cum relata provincialul
franciscanilor conventuali din Transilvania, Antonio da Brisello, într-o scrisoare expediată pe 14
iulie 1645 din Iaşi: „S-a dezbătut în Divan în faţa domnului nostru un proces împotriva iezuiţilor
care cotropiseră biserica şi casa noastră, a franciscanilor, singura care aparţine catolicilor în acest
oraş. Am căpătat în cele din urmă o hotărâre favorabilă de restituire in integrum cu un hrisov de
întărire a daniei făcută ordinului de acel domn” 60.
Un alt proces în care va interveni domnia este cel declanşat între prefectul apostolic Giovanni
Battista Volponi da Fiorentino (1689-1695) şi unul din misionarii săi, Francesco Antonio Renzi
da Stipite, conflict mediat de domnitorul Constantin Duca în favoarea lui Renzi care ştiuse să îşi
atragă aliaţi la curtea domnului61.
Interesantă este şi intervenţia prefectului Giovanni Maria Ausilia la 1745 pe lângă
domnul Constantin Mavrocordat, clericul catolic cerând, fără succes însă, emiterea unei hotărâri
domneşti care să interzică desfăşurarea de şezători, deoarece, în
55
Există însă şi cazuri în care domnul decide aplicarea de pedepse penale unor prelaţi catolici, fără a exista
vreo sesizare în acest sens. Vito Piluzzi relatează la 1670 despre episodul întemniţării vicarului episcopal Paolo
Observantul şi a unui iezuit, Sebastian, de către domnul Iliaş Alexandru la 1668: „Acum doi ani Iliaş Vodă a închis pe
părintele Paolo Observantul, vicarul de Bacău şi pe părintele Sebastian iezuitul, osândindu-i la spânzurătoare. Am
alergat la un nobil italian, rugându-l cu toată supunerea să se roage de domn să nu ne facă asemenea batjocură (…)” –
Ibidem, vol. VII, p. 87.
56
Ibidem, vol. V, p. 150. Rudzinski se referă la franciscanul observant George Tomassi (Mancić) şi la vicarul
fostului episcop de Bacău, Vlas Koicević, care l-ar fi chemat în trei rânduri la judecată în faţa domnului.
57
Ibidem, vol. V, p. 234
58
Ibidem, p. 243
59
A se vedea documentatul studiu al lui Francisc Pall, Le controversie, passim
60
Călători străini, vol. V, p. 398
61
Ibidem, vol. VII, p. 387. Renzi a fost susţinut de domnitor şi pentru faptul că fiul acestuia, Constantin, era
unul din elevii misionarului.
- 111 -

13
timpul acestora foarte multe fete catolice fugeau cu băieţi ortodocşi pentru a se căsători, iar prin
căsătorie majoritatea acestora trecea la ritul răsăritean 62. Acelaşi Ausilia menţionează că
domnitorul a dat o sentinţă favorabilă misionarilor în ceea ce priveşte recuperarea unei moşii ce
aparţinuse bisericii catolice din Huşi63.
Există şi exemple de misionari catolici judecaţi de autorităţile locale (reprezentanţi ai autorităţii
domneşti). Piluzzi relatează cazul preotului Ioan Baptista Bărcuţă, acuzat în 1671 de concubinaj:
„ (…) judecătorul schismaticilor a ajuns să facă judecata asupra acestui delict împotriva numitului
preot, spre ruşinea întregii comunităţi catolice” 64.
Domnia intervenea şi în cazul unor litigii survenite între misionari şi Biserica ortodoxă, mai ales
în ceea ce priveşte practica rebotezării catolicilor. Deşi, în general, preoţii ortodocşi puteau să
recurgă în mod nestingherit la convertirea catolicilor la ortodoxie, practica rebotezării acestora
era în unele cazuri blamată de către domnie, sub motiv că şi catolicii sunt creştini, botezul lor
fiind deci valabil. Este adevărat, însă, că aceste iniţiative ale domniei erau cel mai adesea
determinate de intervenţia insistentă a unor misionari catolici. Menţionăm aici, spre exemplu,
intervenţia lui Bartolomeo Bassetti pe lângă domnitorul Vasile Lupu, pentru ca acesta să oprească
actele de violenţă ale unor preoţi ortodocşi din Iaşi împotriva sacristanului bisericii catolice din
oraş, pe motiv că acesta anulase rebotezarea la ortodoxie a unei femei fostă romano-catolică.
Bassetti redă peroraţia furioasă a lui Vasile Lupu împotriva actului rebotezării unui catolic de
către ortodocşi: „Deci frâncii nu sunt creştini şi nu e un acelaşi botez?” Bassetti precizează că acel
preot ortodox care o rebotezase pe femeie a fost încarcerat din porunca domnitorului pentru o
săptămână65. Domnitorul Constantin Mavrocordat îl obliga în 1733 pe mitropolitul Antonie să-şi
ceară scuze faţă de prefectul Cardi şi misionarul Francescantonio Manzi pentru faptul că îi lovise
şi îi încarcerase la mitropolie. De altfel, Mavrocordat va emite un privilegiu în favoarea
minoriţilor prin care orice proces al acestora cu terţi urma a fi preluat de tribunalul domnesc
pentru a se garanta o judecată imparţială66.
Datorită faptului că misionarii erau, în marea lor majoritate, cunoscători ai limbii latine, dar şi a
altor limbi utilizate de cancelariile occidentale (italiană, germană, franceză), determina adesea pe
domnitorii de la Iaşi să se folosească de competenţele unora dintre ei pe post de secretari de
cancelarie sau emisari diplomatici. Astfel, chiar primul misionar apostolic din Moldova, Andrea
Bogoslavić, va fi folosit de către domnitorul Radu Mihnea pe post de secretar, aşa cum nota
dezaprobator Marco Bandini în relaţia sa privind misiunea din Moldova 67. Misionarul Paolo
Bonici a
62
Ibidem, vol. IX, p. 316
63
Ibidem, p. 319. Ausilia menţionează că a plătit pentru acest proces 15 scuzi.
64
Ibidem, vol. VII, p. 97-98
65
Ibidem, vol. VII, p. 51. Ulterior, slujitorii mitropolitului s-ar fi răzbunat pe Bassetti, atacându-l violent şi închizându-l
la mitropolie „pentru o oră.” – Ibidem
66
Francisc Pall, Le controversie, p. 208
67
Vezi V. A. Urechia, Codex Bandinus. Memorii asupra scrierei lui Bandinus de la 1646, Bucureşti, Carol Göbl, 1895,
p. 220-221: „slujea în mod scandalos de secretar domnului în în pricini lumeşti”.
- 112 -

14
 activat ca secretar de limbă italiană pe lângă domnul Radu Mihnea, după cum consemna
el însuşi în relaţia sa din 1632 68. Alţi misionari vor fi folosiţi ca emisari diplomatici la marile
puteri catolice europene cum ar fi Imperiul habsburgic sau Polonia. Spre exemplu, la 18
septembrie 1685 Giovanni Battista del Monte era trimis de Constantin Cantemir la hatmanul
Poloniei, Jablonowski, pentru a-i afla intenţiile (hatmanul se îndrepta cu o armată spre hotarele
Moldovei, cu aparente planuri agresive) 69. La 1689 domnitorul Constantin Cantemir îl trimitea în
solie la generalul austriac Heissler pe misionarul Antonio Giorgini, pentru a negocia punerea ţării
sub protecţia Habsurgilor70.
Deşi componenta relaţiilor interconfesionale a fost foarte puţin prezentă în agenda domnitorilor
de la Iaşi, nu poate fi trecut cu vederea episodul sinodului ortodox de la Iaşi din 1642. În acest
context, gestul domnitorului Vasile Lupu de a-l invita pe viceprefectul misiunii Bartolomeo
Bassetti la respectivul sinod pentru a expune doctrina catolică teologilor invitaţi de domn, în
primul rând renumitului Meletie Sirigul, demonstrează fără îndoială capacitatea domnului de a
trece de barierele confesionale, dar şi remarcabilul său simţ politic 71. Prezenţa lui Bassetti a
legitimat sinodul, conferindu-i un statut similar unui conciliu ecumenic. Pe de altă parte, Bassetti
a fost la rândul său susţinut de domn în iniţiativa sa de a convoca un sinod catolic la Cotnari, în
ciuda opoziţiei unor preoţi parohi şi a secretarului George Kotnarski.
Sprijinul domniei faţă de misionari se traducea uneori şi prin gesturi concrete de
generozitate, exprimate prin donaţii în bani şi danii imobiliare. În 1632, Alexandru Iliaş dona
misionarilor franciscani prin intermediul grecului Batişte Vevelli, unul din curtenii săi apropiaţi,
biserica parohială din Iaşi (provocând nemulţumirea enoriaşilor). Domnul Ştefan Petriceicu
(1672-1673) promitea lui Jan Gninski, solul Poloniei trimis în 1672 pentru a confirma pacea cu
otomanii, şi care în drum spre Constantinopol va trece şi prin Moldova, că va da bani pentru
reconstrucţia bisericii catolice din Iaşi, distrusă de turci 72. Dar abia Renzi obţinea în 1690 de la
domnul Constantin Cantemir donaţii pentru refacerea din temelii a bisericii 73. Misionarul
Francescantonio Manzi obţinea la 1740 de la domnitorul Grigore al II-lea Ghica dreptul de a
primi din vama Iaşilor cantitatea de patru pfunzi de untdelemn pe lună, necesar pentru candelele
68
Călători străini, vol. V, p. 26
69
Ibidem, vol. VII, p. 215. Acelaşi Constantin Cantemir îl trimitea pe episcopul de Bacău, Jan Dluski, tot în
anul 1685 într-o solie la regele Poloniei, Jan Sobieski.
70
Ibidem, vol. VIII, p. 97-98
71
Pentru aspectele generale a se vedea lucrarea lui Constantin Şerban, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-
1653), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, pp. 111-120 şi 188-193. De asemenea, pentru implicaţiile
sinodului din punctul de vedere al Bisericii Catolice a se consulta studiul Violetei Barbu, Contrareforma catolică în
Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, în Historia manet. Omagiu Demeny Lajos, p. 327-364
72
Călători străini, vol. VII, p. 363
73
Ibidem, vol. VIII, p. 114
- 113 -

15
 bisericii74. În plus, odată cu cererea sa adresată Propagandei ca Manzi să fie numit prefect
al misiunii din Moldova, domnitorul dăruia bisericii din Iaşi satul Sperieţi 75.
Ca o concluzie generală, relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici au evoluat în funcţie
de interesele concrete ale domniei în sprijinirea sau cel puţin tolerarea catolicismului, interese
care se circumscriu atât politicii generale a Imperiului otoman, care îşi asigura o bună relaţie cu
puterile occidentale şi prin acordarea de privilegii cultului catolic, cât şi situaţiilor de conjunctură,
de care domnia era obligată să ţină seama. În ceea ce priveşte relaţia misiunii catolice cu Biserica
Ortodoxă, domnia a încercat de regulă să menţină un echilibru, asigurându-se că zonele de
jurisdicţie erau distinct separate şi respectate de ambele părţi.
Abstract
The article presents the main patterns of the relations between the Moldavian ruling
princes and the Catholic missionaries sent by Propaganda Fide from 17th to the 18 th century. The
main goal of the author is to evaluate the principal directions in the historical evolution of these
relations using mainly a descriptive perspective, but also trying to analyze the implications of the
rulers’ decisions in their contexts. The author structures his presentation on various issues such
as the attitude of the Moldavia rulers towards the relations between the Catholic missionaries
and the dominant Orthodox Church, the impact of fiscal policies on the missionary activity, the
judicial aspects concerning the rulers’ right to interfere in internal conflicts between
missionaries themselves etc. The presentation is based entirely on published sources (e.g. the
famous series Călători Străini), extendedly used in arguing various interpretations.
74
Ibidem, vol. IX, p. 306
75
Satul respectiv aparţinuse unui anume Toma Gref, fost farmacist („spiţer”) al domnului, care fugise în 1739
odată cu retragerea ruşilor din Moldova – Ibidem, p. 310-311.
- 114 -

16