Paralela Luceafărul – Noapte de decemvrie.

Comentariu

Mihai Eminescu este recunoscut pe plan universal ca fiind un mare

romantic european care îmbină elementele clasice cu cele romantice într-un șir
de creații complexe. Macedonski este primul reprezentant al simbolismului în
literatura română și a fost supranumit poetul rondelurilor. Chiar dacă acesta pune
bazele principiilor și caracteristicilor simbolismului, Macedonski include în poeziile
sale atât elemente romantice cât și clasice întâlnite și în creația eminesciană.
Opera cea mai populară a lui Macedonski este „Noapte de decemvrie” , iar
apogeul creațiilor lui Eminescu îl reprezintă poemul „Luceafărul”.
Aparținând, teoretic, unor curente literare diferite, în cele două poeme se
găsesc elemente romantice cât și elemente simboliste. Ambele poeme au fost
inspirate de creații poulare. Eminescu își are punctul de plecare în folclor,
respectiv basmul german „Fata în grădina de aur”. Macedonski pornește de la
poemul în proză „Mekka și Mekka”.
Tema principală în ambele creații este cu caracter romantic, și anume
condiția omului de geniu, a omului superior care se află într-o continuă căutare a
idealului absolut. Regăsim în ambele poeme spațiul ostil ce se află în opoziție cu
aspirațiile geniului. La Eminescu condiția omului superior este una prestabilită, pe
când la Macedonski, geniul urmează drumul drept și înfruntă toate obstacolele ce
îi apar în cale, pentru a-și atinge scopul.
Poetul creează antiteza dintre emir și cerșetor, care simbolizează omul
comun, a cărui viață se limitează la trăiri lumești și la o existență mai ușoară. În
final, geniul care nu se abate de la calea dreaptă pierde în fața banalității, în timp
ce cerșetorul, simbolul omului obișnuit, triumfă prin ocolirea greutăților. La fel și
în „Luceafărul”, unde Hyperion este dispus la orice sacrificiu în numele unei iubirii
platonice, superioare. Emirul își lasă averea și pleacă spre cetatea sfântă dar este
răpus de deșert. Acesta moare încercând să își atingă idealul, Mekka. Hyperion își
dă seama că nu a avut parte de adevărata iubire a Cătălinei, caracterizând-o drept
„chip de lut”.
Ca si structură, poemele sunt împărțite pe secvențe. „Luceafărul” este
alcătuit din patru tablouri. În primul se descrie întâlnirea dintre fata de împrat și
Luceafăr. În cel de-al doilea tablou ni se relatează povestea dintre Cătălin și
Cătălina. În a treia parte se prezintă zborul Luceafărului prin spațiul cosmic și
convorbirea cu Demiurgul. Iar în ultimul tablou, se observă deznodământul și
anume împlinirea iubirii pământene și întoarcerea Luceafărului în planul cosmic.
„Noapte de decemvrie” este împărțită în trei părți și anume: condiția poetului în
spațul ostil, emirul care se află în Bagdad și ultima secvență, cea a revenirii la
condiția inițială. În ambele poeme există și personaje în antiteză cu cele
principale, precum cerșetorul în opoziție cu emirul, Cătălin sau Cătălina și
Luceafărul. Ambele au caracter alegoric prin situații și personaje simbol. Omul de
geniu se regăsește în două ipostaze: emirul în căutarea absolutului, și Luceafărul,
dornic de cunoaștere, aflat în antiteză cu oamenii de rând.
În poezie se întâlnesc și elemente simboliste, cum ar fi: muzicalitatea,
culorile, „albă e camera moartă”, „ce galben și roz ce palpita”; sinestezia prin
imagini vizuale, auditive, olfactive : „prin aer petale de roze plutesc”, „Havuzele
cântă.../voci limpezi șoptesc”, „iar crivățul țipă”. Întâlnim o serie de elemente
romantice precum luna, noaptea, călătoria, visul, moartea. Luceafărul trimite atât
la Lucifer, cât și la lumină.
Chiar dacă aparțin unor curente literare diferite, cele doua vizează
aceeași temă și anume condiția omului de geniu. Geniul tinde spre perfecțiune pe
când omul comun caută realizarea imediată și se limitează la spațiul profan,
trupesc.