Toaz - Info Ioan Sorin Apan Taina Marii Negre Oceanografie Si Folclor PR

Ioan Sorin Apan
TAINA MĂRII NEGRE

oceanografie şi folclor
Culegere text: Autorul
Lectura: Mihaela Malea Stroe
Corectura: Luminiţa Gecse
Tehnoredactare: Alexandru Gecse
Coperta: Alexandru Gecse
Fotografii: Octavian Chende
De acelaşi autor:
• Taina Mării Negre - Oceanografie şi folclor, Editura

Arania, Braşov, 2003
• Taina Cerului - Astrologie şi folclor, Editura Orator,
Braşov, 2003
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

APAN, IOAN SORIN
Taina Mării Negre - oceanografie şi folclor / Ioan
Sorin Apan. - Braşov, Litteralia, 2013
ISBN 978-973-87865-0-9
821.135.1-193.2
Ioan Sorin Apan
TAINA MĂRII NEGRE

oceanografie şi folclor
Scară la cer
şi pod peste mare
nu se poate.
(Din paremiologia română)
Dedic această carte memoriei mentorului meu,

profesorului Anton Dumitriu, care m-a iniţiat în
aceste căutări.
Taina Mării Negre - Ioan Sorin Apan
CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă face parte dintr-un proiect mai

amplu de restituţie a unei instituţii culturale
tradiţionale şi de mare lungime istorică a românilor,
anume colindatul şi colinda. Ea este, din acest
punct de vedere, o încercare de arheologie
culturală, dorind să înţeleagă începuturile culturii şi
civilizaţiei străromâne, printr-o repunere în contextul
cultural-istoric ce a generat-o. Pentru aceasta a fost
nevoie de un efort de remodelare a realului, pornind
de la câteva relicte culturale de ordin etno-folcloric
şi lingvistic conjugate cu descoperirile recente,
de-a dreptul senzaţionale, în oceanografia şi
arheologia marină contemporană.
Întrucât remodelarea este o propunere a noastră
personală, menţinând trează permanent
deschiderea către formularea unor ipoteze
seducătoare, prevenim cititorul că gradul de bună
aproximare a realului vizat ar trebui să fie garantat
ştiinţific de folosirea bine conjugată a datelor şi
metodelor din câteva discipline conexe care
împreună dau o parte din spectrul antropologiei
culturale.
Pretextul lucrării este acela de a da câteva
răspunsuri unor nedumeriri iscate de-a lungul
timpului în istoriografia română şi în cercetarea
folclorului literar românesc, având ca obiect tema şi
motivul literar al Mării Negre.
Metoda folosirii tradiţiei istorice şi respectiv
5
Ioan Sorin Apan - Taina Mării Negre
folclorului în modelarea istorică are o bună şi tot mai

prestigioasă tradiţie în istoriografia noastră, dacă ar
fi să-i amintim numai pe Nicolae Densuşianu şi
Gheorghe I. Brătianu.
Altfel, modelarea propusă este calchiată pe un
proiect semantic universal al culturii şi civilizaţiei, ce
are în vedere tandemul construcţie-deconstrucţie,
sau semantizare - desemantizare a sistemelor
socio-culturale, cu menţiunea optimistă că - deşi
există un sens al evoluţiei acestora tot mai accelerat
spre diseminare sau disoluţie lingvistică, finalizate
printr-un blocaj semantic radical atunci când
construcţia prin metaforă a devenit neputicioasă - a
fost şi este curent posibilă o salvare din litera uneori
perfectă a textului poetic, prin cuplul metodologic
analogie-negaţie specific teologiei.
Respectând exigenţele interpretării literale a
textelor şi propunând referenţiale de grad zero
- cum sunt numite de lingvişti - în lumina unor
descoperiri oceanografice curente, analiza
colindelor reuşeşte în primă instanţă să depăşească
blocajele semantice, eliminând din start în cea mai
mare măsură posibilitatea interpretării lor
alegorizante şi excesul de metaforă.
Ea este precedată de un breviar de geografie şi
preistorie a Mării Negre, urmat de prezentarea
descoperirilor contemporane în materie de
arhegeologie şi arheologie marină.
Apoi urmează o prezentare sumară a tipurilor
tematice şi motivelor folclorice cu pricina, în
6
încercarea de a stabili o legătură între acestea şi

descoperirile oceanografice.
O antologie de texte comentate va încerca să
demonstreze ipoteza de bază a acestei lucrări,
anume că Marea Neagră a fost un factor hotărâtor
în dinamica culturii şi civilizaţiei româneşti
tradiţionale, păstrată ca atare în memoria culturală
a românilor şi că este, după spusele lui Robert
Ballard (descoperitorul Titanicului), literalmente “cea
mai misterioasă mare de pe faţa pământului”.
Această afirmaţie conţine în subtext două
“prejudecăţi culturale” de mare prestigiu în Istoria
culturii şi civilizaţiei, transformate de acum în
seducătoare ipoteze ştiinţifice: diluviul sau Potopul
lui Noe localizat în Marea Neagră, şi locaţia
Paradisului terestru tot aici. Pe de altă parte să nu
uităm că valoarea unei ipoteze rezidă în capacitatea
ei de a ordona semantic un număr cât mai mare de
fapte şi cuvinte.
Dacă relictele lingvistice din textul poetic şi
ceremonial al colindei nu ar avea o bătaie istorică
de cel puţin şapte, opt mii de ani - cum susţin
specialiştii - ele nu ar fi relevante pentru studiul
nostru. Întrucât lucrurile stau chiar aşa, noi am dat
acestor texte importanţa cuvenită, socotindu-le
moşteniri culturale în linie directă din acele timpuri.
Selecţia textelor comentate a avut în vedere
indexul tipologic al colindei româneşti propus de
Monica Brătulescu.
Ioan Sorin Apan
7
GEOGRAFIA MĂRII NEGRE
Marea Neagră este a treia ca mărime din

Europa, după Marea Mediterană şi cea a Nordului.
Ea are o suprafaţă de 411.540 kilometri pătraţi.
Adâncimea maximă este de 2.246 m, iar cea

medie de 1.200 m. Potrivit parametrilor şi volumului,
ea ocupă locul al doilea după Marea Mediterană.
Salinitatea este mult mai scăzută decât a

celorlalte mări şi anume de aproximativ 1,9 % faţă
de 3,8 % a Mării Mediterane. O caracteristică
specială a Mării Negre este faptul că nu are maree.
Ea este o mare tipic orientală, în care temperatura
păturilor de la suprafaţă urmează evoluţia
temperaturii apei, atingând în timpul verii 26° - 28°C.
Una dintre cele mai importante caracteristici este
existenţa la anumite adâncimi a unui mediu anoxic
bogat în hidrogen sulfurat (nefavorabil vieţii
acvatice), datorat lipsei locale a curenţilor
submarini. Se remarcă de asemenea lipsa faunei
periculoase.
8
PALEOISTORIA MĂRII NEGRE
Urmele de locuire umană din epoca paleolitică

scoase la lumină în perimetrul Dobrogei (la
Constanţa, Mangalia, Limanu), idoli, vase de
ceramică aparţinând culturii Gumelniţa (Agigea şi
pe malul Iacului Siutghiol) sunt mărturii care
dovedesc faptul că această zonă a fost locuită din
timpuri străvechi.
În zonele limitrofe Mării Negre, sub stratul iranian
şi grec, se găsesc urmele materiale şi de locuire ale
unor civilizaţii mult mai vechi. Gheorghe I. Brătianu
în monografia închinată Mării Negre evidenţiază mai
multe culturi protoistorice. In afară de câteva urme
paleolitice în Caucaz, Brătianu aminteşte trei culturi
neolitice diferite situate în nordul Mării Negre: una
sedentară, aflată într-un stadiu primitiv, având
bordeie săpate în pământ, a doua cu “morminte de
ocru” şi schelete chircite în poziţie fetală, vopsite cu
ocru, aparţinând unor populaţii venite din nord-est,
şi o a treia în nord-estul Ucrainei, producătoare de
monumente megalitice asemănătoare celor din
Europa de nord.
Într-un stadiu mai avansat, cultura Cucuteni-
Tripolie sau civilizaţia plosciadki a produs o
ceramică geometrică de factură asemănătoare cu
cea contemporană ei din Turkestan, cea din
regiunile limitrofe ale Chinei, şi ulterior cu cea
egeeană.
9
Aceste informaţii îl fac pe Brătianu să pună o

problemă rămasă în suspensie până astăzi, şi pe
care o redăm textual: “Este oare o simplă
coincidenţă de forme şi motive, sau trebuie să se
deducă din această similitudine existenţa unei
migraţii, într-o epocă atât de îndepărtată, încât
textele istorice nu-i mai păstrează amintirea?
Această migraţie, dacă a existat, a urmat calea
marilor invazii, din Asia către Europa, sau s-a
îndreptat în sens contrar, din Ucraina spre centrul
continentului asiatic? Sunt tot atâtea întrebări care
îşi aşteaptă răspunsul”. Aceste întrebări sunt încă
actuale.
Explozia neolitică, în care s-a produs un avânt
cultural spre o direcţie originală în sud-estul
Europei, raportată la culturile Orientului apropiat şi
ale Europei centrale şi nordice, circumscrie, după
Mircea Eliade, perioada 6500 - 5300 î. de Hr. De ce
tocmai această perioadă fixează apogeul
miracolului neolitic, iată o întrebare al cărei răspuns
nu îl intuiau nici Brătianu, nici Eliade.
Calcoliticul evidenţiază prezenţa unui centru de
civilizaţie în Kuban (nord-estul Mării Negre), cu
artefacte similare celor din sudul Caucazului şi
Mesopotamia (figurine de lei şi tauri). Brătianu se
întreabă din nou: ”A existat oare un contact direct
între aceste regiuni îndepărtate peste Marea
Neagră, Caucaz şi Persia, sau mai curând aceste
două civilizaţii au derivat dintr-un prototip comun?
(s.n. - ISA.)
Epoca bronzului marchează stabilirea triburilor
10
tracice sau indo-europene pe teritoriul

carpato-balcano-anatolian (Gimbutas), succedând
unitatea culturală neolitică susţinută de majoritatea
descoperirilor arheologice din Ucraina, spaţiul
carpato-danubiano-pontic, peninsula Balcanică, şi
Anatolia. Până astăzi, popoarele din Caucaz (iafetiţii
istoricului rus Nicolai Marr) formează - după
Brătianu - un adevărat muzeu etnografic şi lingvistic.
Acest lucru este valabil şi pentru celelalte populaţii
riverane Mării Negre, după cum vom vedea.
Rolul tradiţiei istorice - idee atât de dragă lui
Brătianu încât îi atribuie statutul de metodă ştiinţifică
- este acela de a sprijini rezultatele arheologiei şi
lingvisticii. Acest trepied metodologic şi-a dovedit
temeinicia atunci când Schliemann a descoperit
Troia şi are un antecesor în cultura română în opera
istoricului ardelean Nicolae Densuşianu.
În monumentala sa lucrare “Dacia Preistorică”
(pag. 96, ediţia 1986) reluând o idee din Geografia
lui Strabon, acesta ne spune, printre altele, că
Marea Neagră a fost într-o epocă îndepărtată un
mare lac complet separat de Marea Mediterană.
În continuitate cu această tradiţie, pe care
Strabon a cules-o în vremea lui, s-a înfiripat o
ipoteză a oceanografiei şi arhegeologiei marine
contemporane cu privire la formarea Mării Negre,
pe care o vom prezenta în capitolul următor.
11
ARHEOLOGIE ŞI
ARHEGEOLOGIE MARINĂ
Punctul de plecare al expediţiei proiectate de

oceanograful Robert Ballard în anul 2000 era o
teorie ce datează de câţiva ani şi este deja
confirmată. Aceasta susţine că Marea Neagră era
până acum aproximativ 7.500 de ani un lac imens,
separat de Marea Mediterană doar de o palmă de
pământ, ca un fel de dig. Diferenţa de nivel între
acest lac şi Mediterana era considerabilă. Astfel, în
condiţiile în care - datorită presiunii enorme
exercitate de apele Mediteranei la sfârşitul unei
semi-glaciaţiuni, sau poate din cauza unui cutremur -
digul s-a rupt, apa Mediteranei a început să curgă
în albia lacului. Conform reputaţilor geologi
americani William Ryan şi Walter Pitman de la New
York-University, a luat naştere o cascadă de 200 de
ori mai puternică decât Niagara, al cărei zgomot se
auzea de la 200 de km distanţă.
În mai puţin de un an bazinul Mării Negre s-a
umplut până la nivelul actual. Torentul a fost imens,
mai ales că ultima eră glaciară abia se sfârşise, iar
nivelul oceanului planetar crescuse cu aproape o
sută treizeci de metri. Rezultatul a fost un adevărat
cataclism: o inundaţie extrem de rapidă şi foarte
violentă în zona Bosfor, urmată de o creştere
progresivă a nivelului apei în tot perimetrul Mării
Negre, pe o suprafaţă ce reprezintă mai mult de o
12
treime din suprafaţa actuală a acesteia.

Ipoteza ce datează din anii ‘70 a fost confirmată
în 1993 de o expediţie ruso- americană, care a
recoltat probe de miez de fund de mare la diverse
adâncimi. Astfel, animalele de apă sărată apăreau
simultan în jurul anului 5700 î. de Hr., la toate
adâncimile analizate. S-au evidenţiat trei nivele
succesive de ţărm, ultimul fiind la 150 metri
adâncime.
Ce a sperat Robert Ballard să găsească pe
fundul Marii Negre în vara anului 2000, la mai bine
de şapte milenii? Bazându-se pe măsurători
efectuate în ultimii ani, în opinia sa, partea vestică
a Mării Negre trebuie să fie o adevărată capsulă a
timpului.
Există cel puţin o zonă, spune el, în care apele
dulci ale fostului lac au rămas la fund, nefiind agitate
de curenţi submarini. Or, lipsa curenţilor e foarte
încurajatoare, deoarece mediul marin de acolo a
devenit anoxic, adică lipsit de oxigen. Aceasta
înseamnă că orice s-a scufundat în zona aceea
trebuie să se fi conservat perfect. Practic, acolo se
află un enorm tanc de conservare. Cercetările pot
aduce la iveală orice: lemn, deci şi epave, ceramică
sau chiar aşezări întregi, înghiţite de ape. Vrând să
confirme ipoteza aceasta emisă de oceanograful W.
Bascom, Ballard descoperă altceva mult mai
important.
Speranţele lui au fost confirmate parţial, în anul
2000, prin descoperirea unor urme de habitat uman
13
pe fundul Mării Negre în largul coastelor Turciei şi a

unei corăbii bizantine vechi de 1.500 de ani, perfect
conservate. Ea a fost socotită apoi, cea mai bine
conservată şi mai veche epavă găsită vreodată în
largul mării.
Specialiştii în mitologie notează că sunt extrem
de puţine civilizaţiile din memoria cărora lipseşte
amintirea unor inundaţii catastrofale. În mai multe
locuri de pe glob, arheologii au descoperit straturi
masive de mâl dispuse între straturile de cultură, şi
care reprezintă dovezi clare ale unor potopuri
locale.
În lumina ultimelor cercetări oceanografice însă,
inundaţiile din Marea Neagră par a avea cele mai
mari şanse să reprezinte diluviul biblic. Pe urma
acestor descoperiri, autorii lor presupun că
populaţiile afectate de ruperea Bosforului acum
7600 de ani au urmat în exodul lor câţiva vectori
preferenţiali de migraţie geografică.
Unul dintre vectorii de migraţie a populaţiilor
alungate de creşterea apelor mării acum 7600 de
ani vizează teritoriul carpato-danubian. Or, după
Ryan, Pitman şi Ballard, este sigur că în tradiţiile
orale ale acestor populaţii s-au păstrat referinţe ale
acestui fabulos eveniment natural.
Saltul de la arheologia şi geofizica marină la
referatul biblic al Genezei, operat de cei doi reputaţi
geologi de la Columbia-University în lucrarea
publicată după 1993 şi intitulată Noah’s Flood-the
new scientific discoveries about the event that
14
changed History, a fost amendat de teologi. Aceştia

din urmă susţin universalitatea potopului biblic în
timp ce potopul lui Ballard este unul local între
altele.
Să remarcăm totuşi că potopul din Marea Neagră
a avut loc în contextul general al inundaţiilor
provocate de sfârşitul glaciaţiunii Würm, context în
care, la mijlocul mileniului şase înainte de Hristos,
nivelul oceanului planetar crescuse cu peste o sută
de metri, umplând şi Valea Bosfor.
În aceeaşi ordine de idei, putem amenda părerea
acestor teologi, ştiind că lumea civilizată a
izvoarelor istorice antice era limitată la cunoştinţele
geografice de atunci şi extrem de mică în
comparaţie cu lumea teologilor contemporani nouă.
O revărsare de proporţia celei discutate putea să
însemne efectiv distrugerea unei lumi şi să fie
receptată ca un potop universal. Probabilitatea ca
legătura cu potopul biblic să fie reală este foarte
mare, având în vedere şi faptul că cele trei religii
universale care păstrează memoria potopului
(iudaismul, creştinismul şi islamul) îşi au originile
tocmai în această regiune.
15
NUMELE MĂRII NEGRE
Antichitatea o numea Pontus Euxinus, iar epoca

modernă Marea Neagră. Traseul lingvistic al
numelui Euxin ar fi: iranianul akhshaena (întunecat,
închis) sprijinit de un cuvânt din limbajul indigen al
mării asken (Elie de la Primaudaie, sec. XIX),
grecescul axeinos (neospitalier), apoi prin antiteză
euxeinos (ospitalier).
Procedeul acesta, de îndulcire prin rebotezare
antitetică a unei realităţi neconvenabile, este
generalizat la cei vechi şi încă actual în societăţile
tribale. În toponimia marină s-a procedat
asemănător cu Oceanul Pacific şi cu Capul Bunei
Speranţe bunăoară. Acesta din urmă era numit
iniţial Capul Furtunilor.
La numele grecesc euxeinos, s-a adăugat în
epoca romană numele Pontos, generic pentru
mările romane şi rămas exclusiv ca atribut al Mării
Negre. Această denumire, care literal însemnează
pod, s-a păstrat în folclorul românesc al Mării Negre
în sintagma pod pe Marea Neagră, ce reprezintă
unul dintre darurile de nuntă cerute de Lună pentru
a se căsători cu fratele său Soarele.
Noi propunem încă o posibilă înrudire
etimologică între iranianul akhshaena şi grecescul
Ocheanos (Ωχεαυός), care în sensul său primitiv
înseamnă după Densuşianu o apă mare stagnantă.
Chiar Strabon foloseşte acest nume cu privire la
16
Marea Neagră.
Este de remarcat sensul comun de negru-
întunecat atât pentru cea mai veche rădăcină cât şi
pentru numele modern al Mării Negre.
Alte nume din epoca istorică, Marea Trapezun-
tului, a romanilor, a khazarilor, a ruşilor, Mare
Leoninum. a Lwow-ului, Kara - Deniz (turco-tătar) şi
Mare Majus (pentru occidentul medieval) indică
anumite conjuncturi geo-polilice.
Reţinem, dintre toate numele, pe cele mai vechi,
care, ca şi cel actual, înseamnă: periculos,
neospitalier, ameninţător şi întunecat.
Există desigur o legătură între numele Mării
Negre şi evenimentele hidrogeologice de la 5700 î.
de Hr.
Vom vedea, de asemenea, că în folclorul literar
românesc Marea Neagră apare exclusiv
ameninţătoare în toate genurile şi tipurile tematice.
În spiritul predecesorilor noştri, am găsit în
tradiţia istorică şi folcloric-literară a românilor, teme
şi motive, frânturi de legende şi mituri, care
ilustrează şi păstrează în memoria individuală şi
colectivă fabuloase evenimente hidro-geologice cu
referire strictă la Marea Neagră, elemente de cultură
şi civilizaţie preistorică autohtonă.
Cu o probabilitate greu de estimat la momentul
actual al cercetărilor, s-ar putea să dăm câteva
răspunsuri unor probleme insolubile până acum atât
pentru istorici, cât şi pentru cercetătorii etnologiei şi
17
antropologiei în general.
Oricum, un răspuns bun la o întrebare bine pusă,
poate declanşa un lanţ de răspunsuri la alte
întrebări aflate până acum fără răspuns, şi poate
deschide fronturi de cercetare nebănuite până
acum câţiva ani. Iată meritul incontestabil al unor
Ryan, Pitman şi Ballard.
În mod sigur, ei ar fi recunoscători să afle
rezultatele studiului nostru, care poate fi o
confirmare literară, în sens larg contemporană,
alături de miturile sumeriene ale potopului (Epopeea
lui Ghilgameş), referatul biblic despre potopul lui
Noe, miturile homerice (Deucalyon) a cataclismului
de acum 7.600 de ani.
Nu îndrăznim să estimăm ce consecinţe pot avea
aceste corelaţii asupra cercetării istorice cu privire
la originea limbii şi poporului român, asupra lămuririi
unor aspecte esenţiale ale culturii şi civilizaţiei
româneşti tradiţionale.
18
FOLCLOR LITERAR.
POSIBILE REFERENŢIALE EMPIRICE
Demersul nostru încearcă să identifice în folclorul

literar românesc, mai precis în colindele vechi,
posibile confirmări ale cataclismului natural de la
5600 î. de Hr. Colinda este considerată printre
speciile cele mai arhaice de folclor literar românesc.
Colindele care au ca temă marea, selectate de
Sabina Ispas după indexul Brătulescu. sunt tipurile
45, 47, 48, 49, 51, 52, 80, 178, 179 şi 191:
Ciobanul şi marea, Marea şi pomul, Marea şi
flăcăul, Vămeşoaica, Pescarii şi vidra (animal de
apă dulce), Dulful-monstru marin, Leagăn de
mătase, Slujba la mănăstire, Mănăstirea şi
corabia, Sfântul Nicolae.
Dezvoltările tematice ale acestor colinde în
indexul Brătulescu şi lectura lor întreagă trimit toate
la un referenţial empiric, mai bine-zis un destin
hidro-geologic excepţional: Marea Neagră,
strâmtoarea Bosfor şi Marea Marmara.
Formarea ei printr-un imens diluviu petrecut la
5600 î. de Hr., prin vărsarea apei sărate a
Mediteranei în lacul de apă dulce rezultat la 12.000
î. de Hr. din topirea gheţarilor, constituie un adevăr
ştiinţific verificat în ultimii nouă ani (1993-2000).
Aceste evenimente confirmate prin analiza probelor
de miez de sol prelevate de pe fundul mării de către
doi reputaţi geologi americani de la Universitatea
19
Columbia din New-York în anul 1993, William Ryan

şi Walter Pitman şi reconfirmate de scufundările lui
Robert Ballard - descoperitorul Titanicului, nu
puteau să nu impresioneze profund pe locuitorii de
atunci ai spaţiului carpato-danubiano-pontic,
teritoriile noastre fiind - după spusele lor, alături de
Ucraina, Mesopotamia, Palestina, Egipt şi Anatolia
- ţintele de migraţie forţată a populaţiilor ce locuiau
fundul actual al mării.
Toate colindele acestea vorbesc despre
agresivitatea mării, iar miturile potopului ce au fost
consemnate în mitologia sumeriană (Ghilgameş) şi
Palestina (referatul biblic-Noe eşuat în Caucaz),
mitologia greacă (Deucalyon) au ca cel mai probabil
referenţial comun Marea Neagră. Această mare,
odată, a jucat tare cu destinul omului.
Al doilea referenţial empiric important pentru
colindele mării este cerul nocturn, sau mai bine zis
o anumită zonă a lui, circumscrisă de constelaţiile
Orion, Taur şi steaua Sirius, zonă numită în texte
literal Poarta cerului, Gura Raiului, Curţile Soa-
relui şi Cearcănu Lunii (zodiacul).
Al treilea referenţial empiric ar fi Dunărea, pă-
mântul bun şi sfânt (literal gr. Ηαγια-γη = Agigea =
pământ sfânt) al Dobrogei, şi un picior de munte,
care urca de la pământ la cer (ουραυος) - probabil
Munţii Vrancei sau ai cerului.
Alt referenţial empiric al textelor de colindă este
Insula Şerpilor, numită prunduţ sau prund de
mare, ostrov de mare, etc. Mănăstirea din Ostrovul
Mării Negre, care apare ca temă şi motiv în foarte
20
multe colinde, este o referinţă literal-empirică la

templul lui Apollo (Soarelui) evocat de scriitorii greci
şi latini, descoperit de Köhler la 1853 în Insula
Leuke - numită astăzi a Şerpilor, la care se
organizau procesiuni pe mare încă dintr-o
antichitate îndepărtată, după cum crede Nicolae
Densuşianu (Dacia preistorică) şi, după el, Anton
Dumitriu (Terra mirabillis). Gheorghe I. Brătianu, la
rândul lui, preia ca veridică informaţia transmisă de
logografii antici, prezentă chiar şi în textele
homerice, conform căreia în Insula Şerpilor ar fi
existat un cenotaf (monument funerar) al lui Achille
(de la care se trage numele braţului Chilia, numit în
vechime Achilleis).
Tot ca referinţă empirică, socotim prezenţa fără
sens altfel, a vidrei - animal de apă dulce - în
colindele Mării Negre. Ea a putut fi înregistrată în
textul poetic numai înainte de 5700 î. de Hr., când
Marea Neagră era lac de apă dulce. Vidra marină
trăieşte actualmente numai în nordul Pacificului.
Iată dezvoltările tematice ale mării din indexul
Brătulescu:
45. Marea, uneori Dunărea, ameninţă
ciobanul. Acesta nu se teme; are un berbece
falnic, doi berbeci, lei sau câini, care vor înfrunta
marea.
47. Un pom îşi întinde ramurile peste mare
stârnind mânia acesteia.
48. Marea şi flăcăul se ameninţă reciproc.
21
49. Negustori sosiţi pe mare cu corăbiile cer

soţiei vameşului să-şi trezească soţul.
51. Pescarii prind şi chinuiesc puiul Vidrei.
Mama Vidră iese din apă anunţând Sfârşitul
pământului prin imersiune (Coada veacului).
52. Pentru a fi cruţat, Dulful, monstrul Mării
Negre, oferă voinicului pe sora sa (ca iubită şi
mireasă ).
80. O fată (rar o văduvă sau Maica Domnului)
aşezată în leagăn (leagăn purtat de un cerb, de
un bou, leagăn agăţat în creanga unui copac,
leagăn plutind pe ape), coase, cântă sau plânge.
Fata aşteaptă pe itorii sau e cuprinsă de dorul
de ai săi.
178. Într-o mănăstire din ostrovul sau
prunduţul mării cu nouă altare (turle), se ţine o
slujbă de către nouă popi...
178. Înspre o mănăstire cu nouă (şapte)
altare, aşezată într-un ostrov, se îndreaptă o
corabie cu un preot (preoteasă şi copii, gazdă,
sfinţi).
191. Sfântul Nicolae (Sânicoară) lipseşte de la
ospăţul la care a fost poftit de către Sfânta
Duminică (Sfânta Maria, sfinţi, gazda...). El a
plecat pe mare să salveze de la înec corăbii
creştine (corăbii cu suflete, corăbiile soarelui).
Redăm două variante din tipul 80, pentru
22
argumentarea interpretării literal-naturaliste a

textului.
Vine marea cât de mare,
Dar de mare margini n-are.
Margini bat în vârf de munţi,
Stropii sus în nouţ ei,
Dar de mare ce-ţi aduce?
Aduce brazi încetinaţi,
Cu molizi amestecaţi,
Printre brazi, printre molizi,
Noată, -noată un bou-şi negru.
Da’-ntre coarne ce mi-şi poartă ?
Poart-un leagăn de mătase.
Dar în leagăn cine şade?
Da’ Măriuţa d-ochi-şi negri.
Ea şade şi chindiseşte
La gulere voiniceşti.
La prapori împărăteşti
Şi-mi cântă de-un cântecel
Jelnicel şi frumuşel.
(Sabina Ispas, Flori dalbe)
sau
Da’ de mare margini n-are,
Da ’ de lină ţărmuri mână,
Da ’ de tăt cine-o adună,
O adună un bour sur,
Cu coarnele de taur,
Da’-n coarne ce legănează,
Legăneaz-un legănuţu,
Legănut de păltinuţu,
23
Da’ în el cine-i culcatu,

E Iisus înfăşuratu,
Tăt cu faşă de mătasă,
De nouă surori aleasă.
(Colecţia Ştefan Hruşcă)
Deplasarea sensului dinspre potop concret de

apă înspre cosmogonie acvatică (interpretare
propusă de Petru Caraman) şi rituri de trecere din
ciclul vieţii (naştere, nuntă şi înmormântare) este
operată prin lucrul metaforei asupra textului iniţial,
ce avea altfel o referinţă strict empirică.
Remarcăm că aceste trei referinţe literal-
empirice, cerul, pământul şi marea dau elementele
principale ale unei cosmogonii acvatice care,
completate cu hierofaniile fitomorfe (arborele
cosmic şi pomul din insula mării) şi hierofaniile
zoomorfe (Taurul celest, solar, bour sur = alb cu
coarne învoalte), dau ca rezultantă arhetipul
templului.
Templul însuşi devine referenţial empiric când e
vorba de Mânăstirea de tămâie din ostrovul mării.
Cerul înălţat pe patru stâlpi şi pomul din insula aliată
în lăzărel sau iezărel (el poate fi la fel de bine
Arborele cosmic şi/sau pomul vieţii) înălţat din
apele primordiale. Mănăstirea este numele
Constelaţiei Cassiopeia, iar mănăstirea albă de
marmură, cu nouă altare din ostrovul mării este o
rămăşiţă sau un succedaneu folcloric al vechiului
iezărel de apă dulce al Mării Negre, în insula căruia
24
creştea Pomul Vieţii.

După inundaţia catastrofală de acum 7600 de ani
a rămas doar insula Şerpilor, asimilată cu Insula
fericiţilor (Μακαρου) în miturile Greciei antice. În
această insulă fabuloasă călătoresc după moarte
sufletele eroilor (un cenotaf, lui Achile se află, după
tradiţie, în Insula Leuke).
Iată o succesiune posibilă a referinţelor
arhetipale totalizatoare ale realităţii sacrului,
prezente în tema mării: Insula din iezărelul cu
pom (47) - Mănăstirea sfinţilor din ostrovul mării
(179). Aceste arhetipuri sunt ilustrări ale raiului în
accepţia de paradis terestru, mai întâi ca prototip şi
apoi ca succedaneu istoric.
Arhetipul biblic al paradisului terestru indică patru
fluvii ce converg în cruce (cruce-n cer, cruce-n
pământ) la pomul cunoştinţei, fluvii numite în
referatul biblic: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat. Chiar
şi astăzi, prelungindu-le pe hartă în propria direcţie,
succedaneele lor geografice converg în Marea
Neagră. Unii dintre sfinţii părinţi ai Bisericii, printre
care Sf. Efrem Sirul, identificau Fisonul cu Dunărea
şi Gihonul cu Nilul.
Toate aceste referinţe naturale au devenit în
percepţia religioasă hierofanii, impresionante
manifestări ale sacrului, iar în universul poetic
metafore vii şi suport lingvistic analogic pentru
viitoarea împărăţie creştină a Cerurilor: Paradisul
terestru, colo jos şi mai din jos în fundul mării (colo
jos pe mare), Paradisul celest colo sus şi mai din
susu, unde sfinţii toţi s-au dusu, în dreptul
25
constelaţiei Orion. Cele trei stele din Brâul lui Orion

apar în colindele Mării Negre ca trei preoţi, trei
păstori, ce se scoală după miezul nopţii, sau trei
meşteri - esteri mari, alteori ca trei boieri sau trei
părinţi ăi sfinţi. Între cer şi pământ, la răstimpuri
calendaristice precizate sunt potriviţi stâlpii cerului,
ce continuă stâlpii pământului sau stâlpul central
subacvatic al pământului. Sunt, atunci, timpii de
celebrare rituală a trecerilor din ciclul cosmic în
Zona celestă Taur - Orion, numită poarta cerului şi
respectiv Rai.
Trecerile cosmice din constelaţia Taurul sunt
reflectate în universul domestic de prezenţa pe
unele porţi a coarnelor de consacraţie (cap de bou),
legat de riturile de trecere ale pragului curţii şi casei.
În unele zone etnografice atât mireasa cât şi mortul
erau duşi cu carul tras de boi.
Mai este încă interesantă prezenţa vidrei în
tematica mării, animal psihopomp după mitologia
română şi deţinător al tainelor privind destinul
diluvial al Mării Negre (cf. tip. 52).
Reputatul folclorist Petru Caraman - în studiul din
1975 intitulat Le reflet de la mer dans le folklore
roumain - se declară de-a dreptul uimit de faptul că
folclorul românesc (obiceiuri, magie populară, creaţii
poetice prin excelenţă) este în mod miraculos şi
obsesiv inundat de motivul mării. El nu-şi putea
explica prezenţa acestuia în tot spaţiul locuit de
români. Acest miracol al culturii române tradiţionale
este de fapt - o ştim acum - o consecinţă a unui
miracol istoric şi geologic neştiut la vremea aceea:
26
inundarea Mării Negre (lac de apă dulce) cu apa

sărată a Mării Mediterane la 5700 î. de Hr.
Alte texte de colindă din tipul 80, a căror vechime
după părerea specialiştilor aparţine substratului
cultural străromân, intrate şi în folclorul literar al
slavilor riverani, ne vor pune din nou pe gânduri:
... Lin, mai lin marea-i venită,

Că-i de vânturi ocolită
Dar pe mare ce-mi aduce?
Plavii şi mălini
Şi brazi cu cetini.
Printre brazi, printre mălini
‘Noată, ’noată, buhur ‘noată...
(colind ucrainean-Holowaţki, cf. Cara-
man).
...Lat, mai lat mare-a venit,
Ea din mări s-a mărginit,
Plăvioară că-mi d-aduce.
Ruptu-s-a munţi cu brazi mărunţi,
Printre brazi, printre molifte,
‘Noată, ‘noată cerbu-noată,
‘Noată, ‘noată, coarne-şi poartă
(Teodorescu, Poesii)
Dacă nu luăm în seamă datele oceanografice

curente, textele acestea frizează nonsensul, şi
favorizează interpretări alegorizante.
Ştiind că Marea Neagră nu are maree, şi oricum
27
mareele nu pot fi atât de violente încât să aducă

de-a valma brazi, molizi şi animale, rămâne în
picioare ca singură interpretare literală validă,
diluviul.
După Petru Caraman, totuşi, ‘’poporul a făcut
analogie între imaginea aceasta şi o credinţă care
există, de altfel nu numai la români, în legătură cu
moartea: între lumea pământeană şi cealaltă este o
genune imensă, plină cu apă, sau chiar marea care
le desparte. Deci sufletul celui ce a murit, trebuie să
treacă peste această apă imensă şi adâncă pentru
a ajunge în cealaltă lume. Fireşte, însă, după
închipuirea poporului, nu toate sufletele o pot trece
cu bine, ci adesea se îneacă sau se chinuie,
rătăcind vreme îndelungată între cele două lumi.
Prin urmare, marea din colind a fost identificată de
popor cu marea din credinţa despre călătoria
sufletului după moarte, iar restul elementelor au
căpătat şi ele sensuri similare: cerbul sau bourul
este purtătorul sufletului peste mare, iar fata ce
coase-n leagănul din coarne - răposata. ”
(Colindului la romani, slavi şi la alte popoare, Ed.
Minerva 1983, pag. 134)
Credinţa ilustrată de aceste texte este prezentă
în sud-estul european, dar lipseşte din credinţele şi
miturile mediteraneene, lucru ce atestă o origine
locală a acesteia.
Este remarcabilă şi corectă intuiţia lui Caraman
de a lega cele două teme (moartea şi marea), dar
în lumina noilor descoperiri hidrogeologice şi
arheologice ne putem permite să spunem că atât
28
textul poetic al colindei cât şi credinţa menţionată

fac referire literală la o apă cât se poate de concretă
- Marea Neagră - care acum 7600 de ani a separat
prin revărsare şi creştere lină întregi populaţii de
oameni, de leagănul culturii şi civilizaţiei lor,
paradisul cu cea mai blândă climă din Europa acelor
timpuri, situat pe platoul continental al Mării Negre,
împrejurul marelui lac de apă dulce de la sfârşitul
glaciaţiunii Würm. S-ar putea înţelege prin prisma
cuplului tematic mare-moarte identitatea lingvistică
(fonetică, semiologică şi semantică) a două
toponime (hidronime) Maramureş (regiune de mare
rezistenţă etno-folclorică din nordul României, în
folclorul căreia se regăseşte frecvent tema mării) şi
Marmara. Prezenţa alăturată în paralel a
toponimelor Bihor (bohor, buhur, bihăr, bour, bou)
şi Bosfor (Βοσ~πορ = trecătoare pentru un bou).
Bosfor este şi numele regatului elenistic - pontic al
lui Mithridate, iar Taurida este numele unei regiuni
riverane Mării Negre.
Marea Marmara a fost marea care a adus
moartea acum 7600 de ani, iar Maramureşul a fost
probabil unul din teritoriile populate de către oamenii
fugiţi din calea apelor şi scăpaţi de marea mortală.
Explicaţia etimologică curentă a numelui
Maramureş este literal mare mortum (Istoria
Maramureşului- Ioan Mihali de Apşa), cu referiri
ipotetice la vechea mare sarmatică. Ipoteza aceasta
este fondată numai în măsura în care Marea
Neagră, la fel ca şi Caspica şi Lacul Aral sunt
rămăşiţe ale vechii Mări Sarmatice. Altfel este
absurd ca lexicul să fi marcat evenimente care
29
depăşesc cu mult istoria lui homo sapiens. Aceste

consideraţii şi paralelisme lingvistice, desigur au ca
suport prezenţa temei Mării Negre într-un număr
impresionant de colinde maramureşene.
Vom încerca să demonstrăm că prezenţa temei
mării în folclorul literar românesc este legată de
evenimentele de la 5700 î. de Hr. Pentru aceasta,
vom selecta câteva tipuri şi variante de texte de
colindă. Vom sublinia în text referinţele ce sunt
legate direct sau indirect de subiectul nostru.
Posibilitatea şi probabilitatea ca textul unei
producţii literare populare româneşti să conţină
relicte lingvistice şi semantice din preistorie este
susţinută de majoritatea specialiştilor, istorici,
sociologi, etnologi, filologi etc. Specialiştii în folclor
socot colinda, alături de descântec şi basm, ca fiind
cea mai veche producţie literară autohtonă. În
paralel, tradiţia colindatului este socotită a fi un
scenariu folcloric din societatea ţărănească, în care
au sublimat cultural străvechi rituri religioase.
Unii autori identifică în textul colindei şapte
straturi semantice începând din paleolitic şi până în
prezent. Ultima resemantizare este cea creştină
începută acum 2000 de ani.
Indexul tipologic-tematic al colindelor şi
ordonarea sunt datorate folcloristei Monica
Brătulescu, iar selecţia tematică a colindelor mării
aparţine folcloristei Sabina Ispas. Ca o remarcă
preliminară generală, vedem că marea,
personificată sau nu, este agresivă în toate tipurile
şi variantele selectate.
30
ANTOLOGIE DE TEXTE COMENTATE
Categoria III
Tipul 45 (Ciobanul şi marea)
În tipul 45, reţinem: indicaţiile locative (Marea

Neagră, Ostrov de mare, Vadul Dunării, picior şi vârf
de munte, cearcănu lunii), agresivitatea mării,
corespondenţa semantică stele-oi, sau flori-oi, cei
doi berbeci-lei fabuloşi care se bat în coarne (taina
şi soluţia ciobanului=berbeci, lei afrontaţi, paznici ai
trecerilor sau trecătorilor).
Dălbuţ păcurariu
Mirelui tinereţii
Mi s-o lăudat
Că el mi-ş dare,
Câte flori pă munte
Atâtea oi dă frunte,
Câţi luceferei,
Atâţia berbecei.
Câte steluţele
Atâtea mieurele.
D-undi le-o iernat?
‘N curtea lui Pilat.
D-undi le-o nvârat?
Din d-ostrov di mare,
D-indi iarba-mi creşte,
În patru să-mpleteşte,
31
Nime n-o cosăşte;

D-inde lemnul creşte,
Jos îmi putrezeşte,
Mare-şi grăi iară:
-D-albuş păcurari,
Scoate-ţi oile
Din d-ostrov di-al meu,
Că de nu li scoate
Eu m-oi mânia
Şi m-oi tulbura,
Oi ţi-oi d-îneca.
Dalbuţ păcurari
Din gură-i grăia:
Ce mi di-acolea
Că ti-oi mânia
Şi te-i tulbura,
Că eu mi-şi d-am
Doi berbeci d-oceş
În coarne s-or trozni,
Mi ţ-or zdrâncăni,
În fluiere li-oi zîce
Şi oile s-or strânge,
Şi eu li-oi purcede
P-un picior de munte,
La stâna bătrână,
D-unde iarba-mi creşte,
Jos îmi putrezeşte,
Şi ti-oi veseleşte!
(Cocişiu-Ilia, Hunedoara)
Tema tipului 45 este ameninţarea uneori

reciprocă dintre cioban şi mare. Laudelor ciobanului
32
în legătură cu mulţimea oilor, marea le răspunde cu

o ameninţare; ciobanul însă deţine o taină (doi
berbecuţi-lei), care-i va permite să scape de înec,
fugind spre munte, lin prin ciar senin, în cearcănu
lunii, în raza soarelui.
Corespondenţele empirice ale locaţiilor sunt: o
insulă străveche din Marea Neagră (curtea lui
Pilat), poate Insula Şerpilor (Leuke, Macaron),
probabil Munţii Vrancei, care coboară cel mai
aproape de mare (picior de munte), Vadul Dunării,
un loc pe zodiac unde-şi au oile staulul (în
cearcănul Lunii - cercul pe care se plimbă Luna),
lin prin cer senin.
Oile se salvează din calea apelor revărsate ale
mării, pe munte sau în cer (câţi berbecei, aţâţi
luceferei, câte miorele, atâtea steluşele). În viziunea
noastră, această codare a cerului (material
neperisabil), în care sunt transcrise valorile unei
străvechi civilizaţii pastoral-agrare, mutate de pe
pământ, sau din mare în cer, are loc în preajma sau
în timpul unor evenimente catastrofice de proporţii
din preistorie (inundarea Mării Negre la 5700 î. de
Hr. ) Se ştie că uscatul se prelungea în acea vreme
pe platoul continental cu aprox. 100-200 km în
largul coastelor româneşti actuale.
În paralel, valorile acelei lumi, socotită ideală, au
fost transpuse în limbaj poetic şi păstrate ulterior în
memoria colectivă. Această codare sau scriere a
valorilor în cer şi stele, va permite ulterior
supravieţuitorilor decodarea, pentru organizarea
vieţii sociale de aiurea (reproiectarea riturilor de
33
trecere din ciclul vieţii) şi ar explica probabil

valoarea exemplară de metaforă a cerului şi aştrilor
în toate segmentele vieţii tradiţionale precum şi
ponderea extraordinar de mare a temei mării în
folclor şi în poezia populară din regiune.
S-o lăudat, s-o lăudat

Un dalb de păcurar
Că el are atâta berbecei
Câţi îs cornuţăi,
Ş-atâtea mieluşele
Câte-s viorele.
Unie le văra?
În vârşi munţilor,
Stâna oilor;
În cercu lunii,
Focu oilor,
Raza soarelui.
Unie le-adăpa?
În vadu Dunării,
Dunăre-mi zicea:
-Dalb di-um păcurar,
Na ţî-i tâie frică
Că iau ţ-oi neca
Fruntea oilor
Cum pă jumătate,
Cam p-a tria parte?
Dalb di-um păcurar
Din gură-mi grăia:
- Nu mi mie frică,
Că iau că mi-ş am
Doi berbeci mai băli,
34
Cu coarne de-argint,
Răzimă-n pământ,
Din coarne troznesc,
Oile pornesc
Lin pin ciar senin.
La lină fântână,
D-unie iarba-mi creşte,
În patru să-mpleteşte,
În cinci să-n cununeşte,
Oaia m-o priveşte
Colinda o colindarăm
Şi la gazdă o-nchinarăm.
(Densuşianu -Haţeg, Densuş)
Liniile de fugă ale populaţiilor protoindo-

europene, protosemitice şi protokvartaliene din
Marea Neagră la 5700 î. de Hr. propuse de savanţii
americani Ryan şi Pitman sunt: arcul exterior al
Carpaţilor, nordul Mării Negre, Mesopotamia,
Palestina, Anatolia şi Egiptul.
În parte, acestea sunt locurile unde au apărut
ulterior mari civilizaţii, mituri ale potopului, şi religii
preistorice uraniene. Lumina acestor desluşiri ar
explica mai bine prezenţa temei mării în folclorul
românesc, foarte departe de Marea Neagră,
(Maramureş, Apuseni) acolo unde oamenii nici
vorbă că au putut să o vadă vreodată.
Se mai impune încă, în acest context, o discuţie
despre transhumanţă. Petru Caraman susţine faptul
că transhumanţa (pendularea sezonieră a turmelor
de oi între Carpaţi şi Marea Neagră) a fost suportul
35
transmiterii temei mării şi motivelor folclorice

înrudite în tot spaţiul cultural românesc.
Ar fi aici un rest al soluţiei Caraman concretizat
în întrebarea: cum se poate explica prezenţa
aceloraşi teme în colinde nu numai în spaţiul locuit
de români, ci şi la bulgari şi ucrainieni ?
Sunt posibile două răspunsuri: substratul etnic
preistoric autohton comun, şi / sau difuzia culturală
ulterioară venirii slavilor.
În plus transhumanţa de mare amplitudine, cum
este numită de S. Mehedinţi, a fost practicată şi de
macedoromânii din sudul Dunării, între Munţii
Pindului şi litoralul grecesc şi bulgar.
În orice caz, noi putem afirma retroactiv, ca
preambul la teza lui Caraman, că în mod
fundamental sau principial, transhumanţa a putut fi
ea însăşi cauzată (sau iniţiată) de revărsarea
masivă a Mării Negre acum 7600 de ani. Ciobanii
cu turmele s-au putut salva prin fugă la munte, exact
cum relatează colindele din tipul 45, tip socotit de
Caraman ca cel mai interesant între cele ce conţin
tema mării. Oricum transhumanţa este un exerciţiu
periodic de salvare a turmelor.
Şi el s-a lăudat,
Oacheş păcurar,
Că el că mi-şi are
Atâtea oi multe
Câte flori pe munte,
Atâtea miorele
36
Câte brânduşele,
Atâţia berbecei,
Câţi şi cârligei,
Vara le vâra
În vârfu munţilor,
Iarna le ierna
În prundu mării,
Marea s-a lăudat
Că ea că mi-şi vine
Mare-nveninată,
Tulbure turbată,
Şi ea va-neca
Fruntea oilor
Şi-a miorilor.
D-oacheş păcurar
Şi el s-a lăodat
Că el că mi-şi d-are
Doi bebecuţi lei,
Lei îs bucalei,
Cu laţe pe ei,
Laţe de argint
Razimă-n pământ.
Când ei s-or bucni,
Marea s-o împărţi,
Oile-or ieşi,
Fruntea oilor,
Şi-a miorilor.
Şi ele-or ieşi
Pe picior de munte,
Unde iarba creşte,
În patru se-mpleteşte,
Întreagă putrezeşte.
37
Şi te veseleşte
Oacheş păcurar.
( Tribuna - Sibiu, 1887)
Această transhumanţă primă a fost urmată de

reveniri periodice la malul mării. Nu putem susţine
cu certitudine că atunci s-ar fi produs prima ieşire
cu oile din bazinul Mării Negre spre munte, dar că
ar fi putut fi o ieşire masivă şi silită o spune explicit
textul poetic al colindelor sprijinit de descoperirile
hidro-geologice recente.
Această importanţă deosebită a tipului 45 este
atribuită de Caraman tocmai datorită faptului că el
conţine ideea transhumanţei. Deşi conform părerii
generale textele de folclor literar nu pot fixa eveni-
mente istorice mai vechi de 200 de ani, când este
vorba de miteme nimeni nu contestă astăzi
sorgintea lor multimilenară şi conservarea în
memoria colectivă.
Aproape toate sursele medievale şi moderne
româneşti şi străine (Michael Merkelius, Brenner, J.
Hintz, Heinrich Wachner, Em. de Martonne, Jovan
Cavic, Andrei Verres, George Vâlsan, Simeon
Mehedinţi, N. Iorga, Ovid Densuşianu) indică
vechimea imemorială a transhumanţei de mare
amplitudine la români.
Prezenţa masivă până astăzi a colindelor mării
în Ţara Bârsei, Ţara Oltului şi până în Mărginimea
Sibiului, precum şi în alte nuclee etnografice tari,
situate în depresiunile intracarpatice, indică o
38
legătură vitală a acestor populaţii cu Marea Neagră.

Limitele geografice ale transhumanţei depăşeau
până în sec. XIX şi începutul sec. XX, uneori cu mult
litoralul românesc al Mării Negre, până în Crimeea
sau chiar în Caucaz (Al, Amzulescu). Este acelaşi
drum de origine preistorică - prin Cheile Bâcului -
descris de Nicolae Miulescu ca un drum al zeilor în
lucrarea sa intitulată Dak’sa Ţara Zeilor (Milano
1970). Acesta este, probabil, drumul preistoric de
migraţie a protoindo-europenilor, paralel cu Valul
sau Troianul din sudul Basarabiei, al cărui prim rol
a fost acela de a îndigui Marea Neagră, nestăvilită
la nord. Această construcţie preistorică este
atribuită în folclorul românesc uriaşilor din vechime
(N. Densuşianu), care ar fi locuit aici înainte de
potop. După Miulescu, valuri tribale de păstori
conduşi de miticul Rama ar fi întemeiat India,
plecând din Carpaţi la începutul Epocii Bronzului.
Categoria III.
Tipul 47 (Pomul şi marea),
48 (Flăcăul şi marea)
Tipul 47 reia tema ameninţării reciproce între

pomul din prundul mării şi marea care vine crescând
(tema potopului). Ideea de a ara cu plugurile fundul
mării sau de a-l cultiva cu plante de grădină nu este
nici pe departe fantezie poetică. Ea trebuie să aibă
o rădăcină reală. Cercetările şi ipotezele lui Ballard
din anul 2000, confirmate ulterior în studiu de
39
laborator (Carbon 14), arată că mostrele prelevate

de pe fundul mării în câteva situri conţin urme de
viaţă stabilă, înainte de anul 5700.
Din cel ţărmur de Dunăre,

Hoi leroi ş-alerui Doamne
Este-un pomuţ rămuratu,
Cu ramurile, spre mare.
Vine-şi marea tot crăşcând.
-Trage-t’, pomuţ, ramurile!
Că io de m-oi tulburare,
Ramurile le-oi mânare.
-Taci tu mare, nu crâşcare!
Că io de m-oi supărare
Pă unde ţ-âs vadurile,
Întoarce-or feciori plugurile.
Pă unde-i apa mai lină,
Face-or fetile grădină
Şi-n grădină-or semânare,
Busuioc feciorilor,
Mintă creată fetilor,
Trandafir nevestelor,
Bărbânoc bătrânilor,
Măruţ roşu pruncilor
(Groşii Ţibleşului, 2003- Maramureş)
Tipul 48 conţine de asemenea ideea codării sau

semăntizării cerului (mutarea pământului în cer) sau
transferul de valori pământ-cer, care în limbajul
poetic-martor indică o deviaţie semantică primă. La
ieşirea din mare, tânărul Făt-Frumos îşi aruncă
privirea spre bolta cerului unde, la umbra merilor,
40
vede hora zânelor. Avem aici în textul poetic o

proiectare a nunţii şi horei zânelor marine pe bolta
cerului (probabil constelaţia Vizitiul, numită Hora, cu
steaua Capella numită fata din horă), o semantizare
a cerului cu un scenariu mitic. Interpretarea literală,
absolvă textul şi de nonsens şi de fantezie poetică
gratuită, pentru că. să nu uităm, omul arhaic este
pragmatic prin excelenţă în toate actele vieţii sale,
şi mai ales în îndeplinirea corectă a riturilor:
Rău marea se lăuda,

Florile dalbe, Ler, Flori de măr,
Şi uliu gură tot striga:
-Cine-n lume s-ar afla,
S-ar afla ş-adevăra
Să dea-n mare ca o floare,
Să iasă-n vad ca un brad
Cu cioltar neasudat.
Iar (cutare), tânărul,
El şedea şi-mi asculta
Cum marea se lăuda
-Dacă-i bună, vin’ la ea!
El aşa dac-auzea
Către horă nainta
Şi-n horă că se prindea,
În horă lângă dânsa.
Lângă dânsa de-a dreapta;
Şi juca fată la fată,
C-uşa Dumnezeu ne-nvată
Şi sprâncene la sprâncene.
C-aşa Dumnezeu ne cere.
‘Vârtind hora de trei ori.
41
De trei ori, de nouă ori,

‘Ncepe murgu-a râncheza
Şi di gură a-l striga,
Dar, (cutare) Făt-frumos,
Din guriţă ce-mi zicea,
Murgului ce-mi răspundea?
- Mai stai, murgule, legat,
Cum stau şi eu ne-nsurat;
Că, dacă m-oi însura,
Ţie drumul că ţ-oi da,
Să paşti iarba câmpului,
Să bei apa muntelui,
Luncile Muscelului,
Apa Argeşelului,
Ca să-ţi crească coamă ‘naltă,
Coamă ‘naltă şi învoaltă,
Să fii iute de picior,
Să-mi ajuţi la câte-un zor!
Iar (cutare), Făt-Frumos,
El să-mi fie sănătos,
Cam cu taică, cam cu maică
Cam cu fraţi, cam cu surori
Şi cu noi, colindători.
(G. Dem Teodorescu, 1885)
42
Categoria III
Tipul 49 (Vămeşoaica)
Reţinem şi în acest tip tematic agresivitatea mării

(vremea vremuieşte, de vânturi bătută, de ape
stropită), şi posibil exodul unui popor al mării din
mare înspre uscat cu toate lucrurile şi averile lui.
Reţinem de asemenea faptul că Vămeşoaica este
autohtonă, iar Făt - Frumos, soţul ei, este venetic
(venit din ţări străine, de pe ape line). Vămeşoaica
ocroteşte somnul vameşului, care altfel ar fi mult
mai exigent cu corăbierii alungaţi de marea
vijelioasă. Putem intui aici un sublimat poetic al unei
străvechi aculturaţii, între o civilizaţie matriarhală
autohtonă riverană Mării Negre şi una nomadă
venită pe mare de aiurea.
Jos pe mare-n jos

De-a uzi s-aude,
De văzu’ să vede
Neagră corăbioară,
Neagră şi zmolită.
De ape stropită.
De vânturi bătută.
De soare pârlită.
Într-insa cine-mi este?
Doi neguţători,
Vin din alte ţări,
To’ din ţări străine,
De pe ape line,
43
Line şi volume
Din vâslă vâsleşte,
Din cârmă cârmeşte,
La vamă soseşte.
Vameş cine-mi este?
Gheorghe Făt-Frumos!
Dalbai-i vămeşoaică,
Miţa, d-ochii-j negri.
Întâilea oar ‘strigară;
-Ia ieşiţ, ieşit
De ne vămuiţ
Şi ne sloboziţ,
Că e mul de-aseară
Dă cân stăm pe-afară;
Vremea vremuieşte,
Cămaşa-m răceşte.
Dalba vămeşoaica
Afară-mi ieşiră
Şi-astfel le vorbiră
- Ia tăceţ, tăceţ
Tăceţ nu strigaţ
Că mi-l deşteptat;
Acum a sosit
Frân de obosit
Dupe ape line.
El s-o deşteptară
Pe voi v-o tăiară,
Pă mare v-o dară!
AI doilea strigară:
- Ia ieşiţ, ieşiţ
De ne vămuiţ
44
Şi ne sloboziţ
Că e mul de-aseară
De cân stăm pe-afară;
Vremea vremuieşte,
Cămaşa-m răceşte.
Dalbă vămeşoaica
Afară-mi ieşiră
Şi-astfel le vorbiră;
- Ia tăceţ, tăceţ,
Tăceţ, nu mai strigaţ,
Că mi-l deşteptat;
Acum a sosit
Frân de obosit
Dupe ape line.
El s-o deşteptară
Pe voi v-o tăiară,
Pe mare v-o dară!
Al treilea strigară;
- Ia ieşit, ieşit
Dă ne vămuiţ
Şi ne sloboziţ
Că e mul de-a seară
De cân stăm pe-afară;
Vremea vremuieşte.
Cămaşa-mi răceşte.
Dalba-i vămeşoaică.
Fă sănătate şi
Mită îşi făcură
Şi mi-i vămuiră
Şi mi-i sloboziră.
Vamă ce le luară?
45
Fir de ibrişin
Postav de cel bun,
Blană de samur,
Sculur de mătasă,
Marfă femeiască,
Că e mai bănoasă
Şi mai drăgăstoasă
Jos pă marea, jos
Margă cu folos
La Târgu-Frumos
Gheorghe Făt -Frumos,
În ştirea tui Hristos.
(C. Brăiloiu, 1939, Dragoslavele, Argeş)
Categoria III
Tipul 51 (Pescarii şi vidra)
Tipul 51, cu tema Pescarii şi vidra, relatează că,

în urma prinderii puiului vidrei, pescarii află unde
anume în mare sunt peşti mai mulţi, şi care-i coada
veacului, sfârşitul pământului.
Puiul vidrei, iudiţa, puiul de iudă, sau vidrosul fac
parte din inventarul demonologic al Mării Negre.
Reamintim că vidra este animal de apă dulce în
zona noastră, iar plasarea ei în Marea Neagră ar
avea o singură explicaţie logică în afara fanteziei
poetice: la sfârşitul glaciaţiunii Würm, până acum
aproximativ 7600 de ani, în bazinul Mării Negre a
existat un mare lac cu apă dulce provenit din topirea
gheţarilor şi care a putut oferi vidrei de apă dulce un
46
ambient corespunzător. Acest lucru a putut fi

transcris în textul poetic al colindei.
La întrebarea adresată de pescari în legătură cu
adâncimea mării, vidra răspunde că adâncimea
mării este cât din cer pănă-n pământ. Acest răspuns
ilustrează o proiecţie simetrică a cerului şi fundului
mării, în raport cu oglinda apei, şi poate constitui
pretextul empiric şi poetic pentru semantizarea
cerului cu elemente acvatice: mări, fluvii, peşti,
demoni marini ( Eridanul, Hidra, Peştii, Chitul, Puţul,
Jgheabul puţului, Vărsătorul, Scorpia etc).
Procedeul deviaţiei semantice, explicit în textul
poetic (cât peşte-n apă creşte, / şi nu se mai
isprăveşte, / câte stele sunt pe cer) indică proiecţia
şi codarea astrală a referenţialului empiric terestru
(vezi sublinierile din text).
Ferice, Doamne, ferice!

Ferice di-acel domn mare,
Corindăm, Doamne, corinde
Care are tri feciori
Şi toţi tri sunt meşteri mari
Meşteri mari şi năvodari.
Năvod mare-şi împletea
Merseră-n mare-a vâna.
Şi-şi vânar-un pui de iudă.
-Spune, spune, pui de iudă,
Câtu-i marea de afundă
Câtu-i latu ceriuluiu
Şi groşu pământuluiu.
Iară-l bat şi-l chinuiescu.
47

Că câţ’ peşti în mare sântu?
Vine-şi mama puiuluiu:
-Ce-m‘ batet’, voi puiu meu?
Că io vouă spune-v-oi,
Că cât’peşti în mare sântu:
Câtu-i frunza şi iarba,
Şi iară mai p-atăta.
Iară-l bat şi-l chinuieascu.
Cât îi veacu omului?
Vine-şi mama puiuluiu:
- Ce-mi bateţ’ voi puiu ’ meu?
Că io vouă spune-v-oiu,
Cât îi viacu omuluiu:
Pân-a da fecioru-n tată
Şi fată-a prinde de mamă.
(Chiueşti-Cluj, 1997)
Toate constelaţiile cu nume explicit acvatice sunt

grupate într-o parte a cerului între Scorpion şi Taur,
de o parte a Căii Lactee. Interesant este faptul că
în jurul anului 4000 î. de Hr., când a fost
semantizată constelaţia Taurului (după C.
Flammarion, Taurul a fost prima constelaţie
zodiacală numită), punctul vernal se afla chiar
acolo, iar zona acvatică a cerului, centrată în
Vărsătorul de apă, care avea altitudine minimă la
meridian, ceea ce indică o imersiune a pământului
în apă începând cu aproximativ 6000 î. de Hr.
Accentele eshatologice ale tipului 51 sunt
48
evidente. În alte colinde vidra este cea care roade

rădăcina arborelui cosmic din insula mării,
întrebările pescarilor (cât îi latu cerului, grosul
pământului şi coada veacului sau veacul omului) şi
răspunsurile vidrei sunt revelatoare în acest sens.
Aceste întrebări şi răspunsuri sunt general
umane în situaţii catastrofice, şi specifice în acelaşi
timp unei civilizaţii ce-şi simte sfârşitul aproape sau
în orice caz se simte puternic ameninţată. În cazul
colindei noastre ţinând seama de contextul tematic
general este vorba despre diluviu sau sfârşitul
pământului prin apă.
Putem vedea proiecţia astrală a bourului cu
coarne de taur din tipul Leagăn de mătase, ce este
alungat de mare (constelaţia Tainului este numită şi
Gonitorul) în deplasarea punctului vernal şi
balansului ceresc datorată precesiei - dinspre
constelaţia Taurul înspre constelaţiile acvatice. Între
constelaţia Taurului şi constelaţiile acvatice este
interpusă numai constelaţia Berbecul. În ordine,
Taurul şi Berbecul, ca frunte a oilor, îşi măresc
altitudinea la meridian pe măsură ce constelaţiile
acvatice se apropie de declinaţii şi altitudini minime.
Iată Berbecul ceresc care, asemenea berbecuţilor-
lei din primul tip de colindă comentat, stăvilesc
potopul.
Credem că semantizatorii preistorici ai cerului au
observat legătura între mişcarea de precesie şi
tandemul glaciaţiuni-diluvii. Aceste potriviri între
textul poetic al colindelor şi harta românească, şi,
de asemenea, cea mediteraneană a cerului ar
49
putea fi un argument pentru faptul că semantizarea

s-a putut face aici, în preajma Mării Negre, cu
câteva mii de ani în urmă, din cauze extrem de
obiective.
Actorii dramei eshatologice din câmpul de lucru
al metaforei, sunt apa, pământul şi cerul (Câtu-i
marea de afundă, Câtu-i latu ceriului, Şi grosu
pământului). Este vorba de sfârşitul pământului prin
apă codificat în astre şi în limbajul poetic.
Nu uităm că şi Evangheliile creştine vor folosi
tema pescarului (de oameni), peştilor şi potopului
ca o metaforă pentru pescuirea minunată a
oamenilor din valurile lumii acesteia (din actualul
referenţial empiric) prin Hristos, apostoli şi
Evanghelie în eshatonul creştin (Sabina Ispas). Noe
şi arca sa vor furniza principalele metafore şi
analogii pentru Hristos şi Biserică.
Iată încă o variantă:
Icea-n vadu Brăilii

Oleroi, leroi. Doamne
Pescarul jupân (cutare)
Cât era vara de mar’
Mai nimica nu lucra,
Ci năvodu-şi împletia,
Năvod verde de mătase
Împletit cu viţe şeas’
Lucră Vineri şi Sâmbătă,
Duminică pân’ la prânz
Şi năvod de-mi isprăvia,
50
Luni, în apă l-arunca.

Dete-o toană, dete două;
Când fu toana a di’ntâi,
A tras sus, a tras mai jos,
Năvodul la mal a scos.
Sumese mâneca-n cot
Şi mi-o vârî prin năvod.
Cam prin fundu mătiţei,
Găsi-un rac şi un cosac.
Dacă vedea şi vedea,
Că nimic nu folosia,
El pe-atât nu se lăsa
Şi năvodu iar îl lua,
Şi în apă ‘l-arunca
Şi prin mijloc îl trăgea,
Det-o toană, dete două;
Când fu toana a de-a doua,
Trase-n sus şi trase-n jos
Năvodul până l-a scos.
Şi mi-o băgă prin năvod.
Cam la fundul mătiţei,
Găsi ştiucă şi plătică.
Dacă vedea şi vedea,
Că nimic nu folosia,
El pe-atât nu se lăsa
Şi năvodu iar îl lua,
Şi în apă ‘l-arunca;
Două trei toane trăgea.
Dete una, dete două;
51
Când fu a de-al treilea,

Trase-n sus şi trase-n jos,
Năvod la margine-a scos.
Şi mi-o băgă prin năvod.
Cam la fundul mătiţei
Găsi pe puiul vidrei
(cutare) cum îl găsia,
De perişor l-apuca,
Afară că mi-l scotea
Şi acasă că pleca
Acolo dac-ajungea,
La bătaie mi-l lua.
Bate-l măre şi-l căsneşte
De peşte mi-l suduieşte.
Şi ........, pescar mare,
El pe-atât nu se lăsa.
El pui de vidră-l lua
Şi-apoi strâns că mi-l lega,
După stâlpul coşului,
La dogoarea focului.
Afară dacă-mi ieşia
Şi ochii de-şi arunca,
Cam înspre soare-răsare,
Vedea vidra a mare,
Din picioare scăpărând,
Din gară văpăi lăsând.
N-apuca să mi-şi sosească
Şi-ncepea ca să vorbească:
“ Tu ... pescar mare,
52
Puiul meu de ce-l căsneşti?

De ce-l baţi şi-l suduieşti,
Cu chinuri îl canuneşti?
Au nu vezi cât e de mic,
De mic şi nepriceput?-
Dacă, măre vrei să afli,
Unde-i peşte de vânat.
Că e-n apă la adânc,
Cât din cer până-n pământ.
Si mult peşte-n apă creşte,
De nu se mai isprăveşte.
Câte stele sunt pe cer.
Cât nisip este pe mal”.
Şi ........, pescar mare,
Aşa dacă-mi auzea,
Drumul puiului dădea,
Năvodu-n ap’arunca.
Şi la mal când îl scotea,
Ce vedea se minuna.
Lumea că se sătura,
Praznice se prăznuia.
Iar ........, pescar mare.
El să-mi fie sănătos.
Cu-a lui dalbă jupâneasă
Şi cu dalbii-i coconaşi.
La mulţi ani cu voie bună
Şi cu toţii d’a’mpreună.
(G. Breazul, 117)
53
Tipul 52
(Dulful, monstru marin)
Tipul 52 conţine o temă prezentă şi în basme.

Dulful sau Duhul Mării Negre strică grădina din
ostrovul mării şi merele de aur din pomul (pomii)
înalt de la cer pănă-n pământ. Gheorghe Făt-
Frumos, călare pe calul murg, preferat celui negru,
şi înarmat cu arcul şi săgeţile va înfrunta dulful.
Acesta din urmă promite în schimbul vieţii să-i dea
de soţie pe Surioara Soarelui.
Mi-a crescutu, mi-a născutu

R. Mărului, merisor de aur!
De-un măr roşu pădureţ.
Face-aş mere-n toate vere,
Nu le face, cum le coace,
Din pieirea Duhului.
Duh de mare sărea afară,
Sărea-n vânt, sărea-n pământ,
Sărea-n vârf de merişor,
Prindea-ş mere de mâncare.
Nu mânca, cum le strica,
Mai rău crengi dărăpăna,
Frunza verde-i scutura.
Sare-ş Gheorghe, măr’ voinic,
El pe-acolea că-mi treceară,
Pe duh de mare-l zăreară.
El acasă alerga,
Grajd de piatră că-mi căta.
54
Cearcă-şi Murgu
Cearcă-şi Negru
Este Murgu cal mai bun
Cal mai bun şi mai blajin,
Ţesălat şi răfturat,
Cum îi bun de-ncălecat.
De zăbrea ca mi-şi lua,
El afară mi-l scotea,
De stâlpişor mi-l legară,
Luă-şi arcul şi-o săgeată,
Sub măr roşu mi-l supuse.
Prinde ziua, toată ziua,
Zi de vară până-n seară,
Cum fu soarele-n diseară
Şi duhul de veste prinse
Şi-nainte că ieşise
Şi din gură aşa-mi grăia:
”Stai tu, Gheorghe, nu mai trage
Că şi noi am fost nouă fraţi,
Câteşi nouă săgetaţi,
Numai eu singur am scăpat
Numai eu ş-o sor mai mică
Sor mai mică pre nume Ileana
Iar şi Gheorghe ăl măr voinic,
El să fie sănătos!
(Brăiloiu, Comişel, cf. Ispas, Dobrogea)
Taina dlin vechea insulă a Mării Negre ca şi

aceea a paradisului biblic terestru este pomul vieţii.
Pomul vârstei de aur, cu merele de aur, constituie
esenţa arborelui cosmic ce leagă cerul de pământ.
Iată-i pe Osiris, Apollo, Hercule, Gheorghe Făt-
55
Frumos şi în final pe Mântuitorul Iisus Hristos,

Arhanghelul Mihail şi Sf. Gheorghe în faţă cu
Seth, Python, dragonul Ladon, dulful Mării
Negre, Satana şi balaurul. Departe de noi intenţia
de a relativiza referatul biblic şi creştinismul în
traseul lingvistic întortocheat al mitului. Dorim să
urmărim însă succesiunea deviaţiilor semantice în
lumea mito-poetică şi să detaşăm net semnificaţiile
teologice creştine pe calea analogiei şi negaţiei.
Intersecţiile poetice şi semantice între mitologia
română şi referatul biblic sunt însă inevitabile,
având în vedere măcar posibilul cadru geografic şi
istoric în sens larg comun. Observăm în capătul
lanţului referenţial resemantizarea creştină capitală
unui mit cu o lungă carieră istorică.
Icea-n prund în Marea Neagră

R. Măr’lui merişor de aur
Născut-au, Doamne, născut,
Crescut-au, Doamne, crescut
Doi meri nalţi şi minunaţi.
La tulpine’mpreunaţi
La vârfuri amestecaţi.
Nalţi sunt merii pân’ la cer,
Cu coaja de argintel,
Cu mere sure de aurel.
Mere face, nu le coace,
Tot din duhul Mării Negre;
Că marea se lăuda.
Şi din gură tot zicea:
- Cine-n lume s-o afla?
S-o afla ş-adevăra
56
Merii de mi-o săgeta?

Nimenea nu se d-afla
Nimeni nu se bizuia.
Făr’ de tânărul .......
El, Marea dac-asculta,
Iute-acasă-mi alerga,
Sus pe scară se suia
Şi din cui că mi-şi lua
Arcul şi cu săgeata.
În posunar le băga,
Pe cal negru-ncăleca
Şi spre mare că pornea.
Acolo, cum ajungea,
Arc şi săgeată scotea
Şi spre meri le îndrepta.
Atunci vârful merilor
Merilor, maeştrilor,
Către dânsul îmi grăia
-“Stai de nu ne săgeta;
Că noi ţie că ţi-om da
Surioara soarelui,
Nepoţica zânelor,
Frumoasa frumoaselor”.
............ se-ndupleca
Merii nu-i mai săgeta.
Pe Negrul încăleca
Arc şi săgeată-şi strângea
Şi-n apoi că se-ntorcea
Cale multă nu mergea.
Şi-n apoi când se uita,
Ce vedea se minuna.
Că-mi venia şi-mi alerga
57
O domniţă bălăioară.
Ea nici râde, nici nu joacă,
Ci plânge moarte să-şi facă,
Păr galben dărăpănând,
Faţă albă sgâriind.
Iar....... Făt-frumos,
Din guriţă că-i grăia:
“Taci, domniţă, ’mpărătiţă,
Nu te iau roabă să-mi fii,
Ci te iau doamnă să fii:
Doamnă bună curţilor,
Stăpână argaţilor,
Nepoţică unchilor,
Cumnăţică fraţilor,
Nuroră părinţilor,
Chelăreasă banilor,
Stăpână averilor. ”
Copiliţa auzia,
Copiliţa l-asculta;
Plânsetul îşi potolea,
Şi cu el se însoţia.
Iar.... Făt-frumos,
El să-mi fie sănătos.
Şi cu fraţi şi cu părinţi
Şi cu noi toţi di-mpreună.
( G. Breazul, 102)
Este ispititor un anumit paralelism între motivele

poetice ale colindelor mării şi cerului şi elemente din
referatul biblic al Facerii. De pildă, prezenţa
diavolului pe arborele din centrul raiului (la români
raiul şi cerul sunt sinonime) corespunde constelaţiei
58
Dragonul (Balaurul) încolăcit pe axa boreală a

cerului (centrul cercului procesional). Omul
circumpolar este constelaţia Hercule. numită la
români chiar Omul şi ameninţă cu săgeata
(constelaţia Sagitta) Dragonul ceresc (resemantizat
creştin de Sf. Gheorghe - patronul agriculturii).
Omul zodiacal este constelaţia Orion sau Sf. Ioan,
ca portar al cerului=rai (resemantizat de Sf. Ioan,
paznic al locurilor sfinte şi ocrotitor al cavalerilor
păzitori ai drumului spre Ierusalimul pământesc).
Procedeul de ocultare a centrelor spirituale în
vremuri de criză (apocaliptice) şi de deplasare a lor
în locaţii marginale este descris de Rene Guenon şi
ilustrat în colindele româneşti în care se spune
explicit că Dumnezeu se adăposteşte în casa
săracului din marginea satului, fiind refuzat de
bogatul din mijlocul satului.
Ca replică a acestui procedeu în lumea astrelor
se produce o deplasare a zonei sacre de la centrul
cerului (Polara) în circumferinţă (Zodiac), de la omul
circumpolar păzitor al centrului, înspre omul
zodiacal păzitor al noii locaţii. Aşa se face că
sărbătoarea Sfântului Gheorghe coincide cu
începutul ocultării zonei Taur-Orion de către Soare,
iar cea a Sf. Ioan (Sânzienele) corespunde cu
deschiercea cerurilor prin depăşirea de către Soare
a acestei zone şi implicit ieşirea ei din ocultare.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în Marea Neagră, cu
deplasarea locaţiei sacre din vechea insulă, în
Insula Leuke. Templul înalt din cer până-n pământ
din insula Leuke succede pomului ce ajungea la cer
59
din vechiul ostrov al mării. Cauza vechiului eshaton

este însă potopul. Reiterarea centrelor sacre
urmează aceeaşi regulă şi are aceeaşi cauză:
salvarea centrului.
Mireasa salvată este Ileana, Sora Soarelui,
arhetip celest corespunzând stelei Sirius şi Lunii,
mireasa lui Făt-Frumos (arhetip pământesc al
Soarelui), arhetip uman al Bisericii ca mireasă a lui
Hristos şi al Măicuţei bătrâne sau Maicii Domnului
(înveşmântată cu soarele). Creştinismul a proiectat
pe Maica Domnului în constelaţia Fecioarei, steaua
Spica fiind numită Inima Maicii Domnului.
Pe tiparele consacrate cultural ale universului
mito-poetic s-a inserat creştinismul în urma unui
blocaj semantic capital. Pomul vieţii devine Crucea
lui Hristos, Soarele şi Făt Frumos devin Hristos, fata
prizonieră a dulfului şi eliberată ca mireasă devine
Biserica eliberată din lupta cu diavolul.
Observăm că secvenţa semantică proiectată din
referenţialul empiric al Mării Negre este
antisimetrică în raport cu cea cosmogonic-
domestică: Pământul şi realităţile umane exemplare
sunt codate în limbaj mito-poetic printr-o conotare
la nivel de semn în lumea astrelor.
Avem de-a face atât metaforic cât şi, în acelaşi
timp, la modul cel mai pragmatic şi propriu, cu o
mutare a pământului în cer în urma unei crize
(apocalipsis, eshaton). Putem sesiza un paralelism
posibil cu mitul românesc al îndepărtării cerului de
pământ în rate, datorată accidentului originar,
60
urmată de un transfer morfologic şi semantic al

pământului în cer.
Este certă de asemenea legătura pe care o
făceau cei vechi între urcarea şi coborârea la
meridian a unor constelaţii, în funcţie de mişcarea
precesională, şi mitul cosmogonic al submersiunii
şi ieşirii pământului din apă în paralel cu
îndepărtarea cerului-rai (zona Taur-Orion).
Interesant este faptul că începând cu anul 10.500
î. de Hr. (sfârşitul Glaciaţiunii Würm, când punctul
vernal se afla în constelaţia Leul), locul de cer numit
ulterior Rai (zona Taur-Orion-Sirius) ce avea atunci
altitudine minimă la meridian începe să urce, să se
îndepărteze de pământ. Tot la 10.500 î. de Hr. Calea
Lactee (Drumul robilor) sau Troianul ceresc,
convergent în zona Taur-Orion cu capătul pămân-
tului, permitea accesul muritorilor în cerul-rai. Dacă
parcursul mediu al unei constelaţii zodiacale de
către punctul vernal este de aproximativ 2200 de ani
(26.000 împărţit la 12), altitudinea minimă a
constelaţiilor acvatice se va situa între anii 7500 î.
de Hr. (după aproximativ 3.000 de ani) pentru
constelaţia Peştii, 5500 î. de Hr. pentru Vărsătorul
de Apă (coincidenţa cu data străpungerii Bosforului
este tulburătoare) şi aprox. 3000-3500 î. de Hr.
pentru Capricorn (Portarul cerului). Iată cum, ceea
ce s-a întâmplat pe pământ a fost scris în cer.
Nu uităm strădania şi secvenţa inversă -
cosmogonia domestică - fiind cea care coboară
cerul pe pământ, reiterându-l şi omologându-l în
toate evenimentele de cultură şi civilizaţie ulterioare.
61
Iată probabil la lucru un model extrem de empiric

şi pragmatic pentru imanentul care urcă (efectiv şi
la propriu pământul cu valorile lui urcate în cer
pentru a fi salvate din calea apelor).
Tradiţia boului înstruţat (boriţa) şi a carului cu boi
înstruţaţi folosit în riturile de trecere la români
(nuntă, înmormântare, Sânziene, târnosiri de
Biserici) este proiecţia terestră a situaţiei astrale de
la 10.500 î. de Hr., când Taurul avea altitudinea
minimă, umbla pe pământ şi trecerea în rai era
permisă de tripla convergenţă: cer (rai), calea
Lactee (Drumul robilor), pământ. Trecând prin
Berbec, altitudinea minimă la meridian se
deplasează înspre constelaţiile acvatice, culminând
cu Vărsătorul de Apă. În textul colindei avem boul
sur, care aduce marea, iar în plan terestru Marea
Marmara vine prin trecătoarea Bosfor (literal
trecătoare pentru un bou). Până astăzi la români
boii, carul festiv cu boi, sunt nelipsite din riturile
funerare, din ritualul consacrării bisericilor şi din ri-
turile de trecere în general.
Tradiţia caprei de Anul Nou este proiecţia în
riturile de trecere din ciclul cosmic anual şi ciclul
vieţii a constelaţiei Capricornului (Ţapul sau Cornul
caprei) în jurul anului 3000 î. de Hr., când aceasta
avea altitudine minimă la meridian. Capricornul este
Ion-Sânt-Ion din colindele române (Io-s Ionu-
Sânt-Ionu / măsur ceriul şi pământul), creatorul
calendarului, Pan - portarul ceresc, izbăvitorul de
ape (jumătate peşte, jumătate cervideu),
semantizatorul deplin al cerului şi paznicul acestuia,
62
deţinătorul cheilor semantice ale cerului, care poate

vedea astfel şi trecutul şi viitorul (bifrons) lecturând
cerul. El este, de asemenea, institutorul cultului
divin şi creatorul templelor ca măsuri comune între
cer şi pământ. El prefigurează pe Sfântul Ioan
Botezătorul.
Cerul configurat sau semantizat va fi de acum
sinonim cu raiul sau lumea terestră pierdută sub
ape. Procedeul de proiectare celestă a miturilor este
generalizat în vechime, (Metamorfozele lui Ovidiu
fiind un exemplu) şi premerge întotdeauna un
proces antisimetric de semantizare a universului
social-instituţional şi domestic prin proiecţia cerului
pe pământ. Acest din urmă procedeu a fost
remarcat la multe civilizaţii vechi: Egiptul faraonic,
Etruria, China şi India antică, Campucia şi Civilizaţia
Inca, precum şi civilizaţia tradiţională românească.
Nu este exclus ca procedeul amintit să provină
dintr-un centru de difuzie unic şi să fi avut iniţial o
cauză extrem de reală. Presupuşi vectori de
migraţie a populaţiilor în preistorie ar putea sprijini
o asemenea idee.
Mulţi scriitori antici plasează originea mitului
grădinii Hesperidelor în părţile noastre. Mimnermos
scrie că Hesperidele locuiau în nord printre
hiperborei, pe ţărmul vestic al lui Okeanos (Marea
Neagră), iar Vossius credea că a descifrat în acest
mit un tablou al fenomenelor cereşti (stelele,
dragonul, zodiacul), după cum arată Kernbach şi
Densuşianu. Noi am dezvoltat cu informaţiile şi
intuiţiile noastre acest grandios tablou cosmic.
63
Motive din această colindă avem în tipul 29

(mere căpătate de la soare) şi în tipul 176 (maica
cu pruncul în braţe, căruia îi promite două mere,
două pere din rai).
Categoria IV
Tipul 80 (Leagăn de mătase)
Acest tip conţine explicit tema diluviului din

Marea Neagră şi prezenţa, între coarnele unui taur
sau cerb, a unui personaj feminin ce apare constant
în mitologia română, Ileana d-ochii-şi negri, Sora
soarelui, Luna, o văduvioară etc. Uneori în legănelul
din coarnele bourului este înfăşat Iisus Hristos.
Petru Caraman clasează acest tip în categoria
colindelor de mort, mai precis colind de fată moartă,
dar remarcă faptul că el este uneori colind de fată
sau flăcău (mai ales la bulgari şi ucraineni).
Nedumerirea perfect justificată a lui Petru Caraman
în lucrarea sa intitulată Colindatul la români, slavi şi
alte popoare (Ed. Minerva, 1983) în legătură cu
semnificaţia acestui tip (“ce legătură să aibă cu
moartea şi ce sens poate avea un asemenea
colind?” - op. cit. pag 133), poate fi dezlegată în
lumina descoperirilor hidrogeologice amintite mai
sus.

Măr d-aur!
Dar de mare margini n-are;
64
Margini bat în vârf de munţi,

Stropii bat în nourei,.
Dar de mare ce-şi aduce?
Aduce brazi încetinaţi
Cu molizi alăturaţi.
Printre brazi, printre molizi,
‘Noată, ’noată un bou-şi negru.
Da-ntre coarne ce mi-şi poartă?
Poartă-un leagăn de mătasă.
Dar în leagăn cine şede?
Da ’ Măriuţa, d-ochi-şi negri.
Ea şade şi chindiseşte
La gulere voiniceşti,
La prapuri împărăteşti
Şi-mi cântă de-un cântecel
Jelnicel şi frumuşel.
Nime-n lume n-o auzea
Numa d-împărăteasa,
Ea aude şi-mi răspunde:
“Ho, ho, ho, Măriuţo, ho!
Nu mai cânta aşa frumos.
Că-mpăratu-i la vânat
Şi-i aproape de-nturnat,
Şi pe tine te-o auzi
Şi pe tin’ te va-ndrăgi
Şi pe min’ mă va urî!”
(Viciu. cf. Brătulescu)
Personajul feminin coase (chindiseşte,

şlinguieşte) şi cântă împărăteşte un cântecel-jelnicel
şi frumuşel. În nenumărate variante ea mustră
bovideul să meargă lin, pentru a nu-i strica
65
cusătura-scriitură. Grija cu care însoţeşte aceste

acte ne duce cu gândul la două tipuri de
semantizare, corelate cu două tipuri de scriitură:
cusutul veşmintelor (brâuri împărăteşti, gulere
voiniceşti, cămaşă frăţâne-său, prapori împărăteşti,
batistioară surioarei) şi în paralel un text poetic
(cântecel jelnicel şi frumuşel). Fuga din faţa morţii
provoacă un exerciţiu capital de desemantizare şi
resemantizare. Se poate sugera procedeul
cusutului ritual al unor veşminte rituale, prin
intonarea unor cântări rituale, poate chiar colinde,
al căror text să conţină şi întâmplările catastrofice
scrise în stele (calendar-calende-colind-exod).
Legat de aceasta noi susţinem, ipotetic, că
transferul de valori provocat de diluviu s-a făcut prin
trei modalităţi:
1. semantizarca cerului (alcătuirea unor conste-
laţii şi a zodiacului prezentă în mai toate tipurile te-
matice de colindă, şi în cele ce conţin tema mării),
în paralel cu
2. semantizarea veşmintelor (codul de semne ce-
leste şi astrale transpus în material textil)
3. textul poetic al colindelor (şi-mi cântă de-un
cântecel/jetnicei şi frumuşel”).
R. Lină, melină, Ierni melină!

Vine o mare cât de mare.
Da de mare ţărmuri n-are,
Ţărmurile-mi bat munţii.
Printre lini, printre molini
66
D-un braţ mari de rădăcini,

‘Noată-şi, ‘noată-şi boul sur,
Boul sur cu coarne suri.
Dar în coarne ce mi-şi poartă?
Un legăm el de-aurel.
Da-n coarne cine-m şedea?
Şedea... d ’ocişa,
Lucru mândru ce-mi lucra,
Tot cosea şi şlinguia
Şi-mpleteşte un brâu şerpeşte
Şi mi-şi căntă-mpărăteşte.
Câţi pe.... o d-auzeau
Toţi pe mă-sa o fericeau.
De anumit cui d-anumeşte,
Tot pe cică creaţă,
Iar din grai aşa grăia:
“Hai tu, ..., fecior tânăr,
Şezi la noi pe dimineaţă”
Iar din grai aşa grăia:
“Hai tu... draga mea,
Eu n-am venit să vă şed,
Am venit ca să te văd,
Fată eşti, nevastă eşti?”
Ea din grai aşa-i grăia:
“Hai tu fecior tânăr,
Eu nu-s fată nici nevastă,
Ci io-s floare de pe mare,
Rozmarin, miroasă tare;
De m-o bate vântu-n dos,
Umplu ţara de miros,
De m-o bate vântu-n faţă,
Umplu ţara de dulceaţă”.
67
Rămâi, ..., sănătoasă

Şi tu , ..., sănătos,
Ca un trandafir frumos.
(Drăgoi, Lipova, cf. Brătulescu)
Să nu uităm destinul cultural-poetic al bovideelor,

de la cultul preistoric al Marii Zeiţe neolitice, a cărei
epifanie curentă era boul stelat, şi până la ieslea din
Betleem (boul cu steaua naşterii între coarne),
prelungit în arta populară românească în motivul
ornamental al “coarnelor de consacraţie”. Proiecţia
semiotic-semantică astrală a mitului este în
constelaţia Taurul (stelat şi acesta cu steaua
Aldebaran = poarta cerului) în zona zodiacală
numită în colinde gura raiului, sau poarta cerului
unde erau proiectate riturile de trecere.
Absolut uluitor, găsim în dicţionarul A. Bailly că
Bosfor înseamnă literal în greaca veche şi
modernă - trecătoare neutru un bou - ( Bοσ-πορος).
Se pare că ceea ce s-a încercat în situaţia
catastrofică de la 5700 î. De Hr. - scară la cer şi pod
peste mare - a fost reţinut ca o relativă imposibilitate
în textele paremiologiei române: Scară la cer şi pod
peste mare nu se poate.
În unele variante, însă, apare sintagma, absolut
uluitoare, cerul leagăn de mătase. Este o referire la
constelaţia Taurul. Acesta poartă între coarne cerul
= rai (Constelaţia Orion). Sunt colinde ce spun
literal: Sus în poarta cerului / Şade omul raiului...
Omul Raiului sau Omul Cerului (Caraiman şi
68
Căliman, după Anton Dumitriu) este constelaţia

Orion, numită şi Sf. Ioan.
Trebuie să remarcăm aici presupoziţia
astronomilor în legătură cu semantizarea cerului:
aceasta s-a făcut în etape, în zonele temperate din
sud-estul Europei şi/sau Orientul apropiat (carpato-
balcano-anatolian) începând cam în jurul anului
4000 î. de Hr.; prima şi cea mai veche constelaţie
cunoscută fiind cea a Taurului (Flammarion, cf. Ion
Otescu, op. cit). În jurul anului 4.000 î. de Hr. punctul
vernal era în zona Taur-Orion. Exact în această
perioadă, iudeii şi creştinii conservatori plasează
începutul lumii. Mai precis, calendarul evreiesc
numără la momentul actual aproximativ 7500 de ani
de la facerea lumii. Această datare ne duce direct
la diluviul din Marea Neagră, aproximativ 5500 î. de
Hr.
Că vine-şi mare’ cât de mare,

Hoi lăr Doamne.
Da-i de mare-i marjini n-are.
Marjinile-şi bat munţâre
Şi stropii stropesc norii.
Dară mare ce-şi adună?
Adună-şi on boaş sur
Cu coarnile de aur.
Dar în coarne ce-şi d-aduce?
Legânaş de păltinaş,
Da-n leagăn cine-i culcat?
Fiul Sfânt îi aşezat.
Dar, cu ce-i înfăşiat?
69
Cu faşă dalbă, de mătasă,

Împletită-n cinci şi-n şasă
De mână de-mpărăteasă.
(Oarţa de jos, Maramureş, 1997)
Putem crede, şi aici, că aceste idei, teme şi

motive vin dintr-o antichitate îndepărtată, că aparţin
unei civilizaţii ce-şi salva valorile din calea apelor,
proiectându-le în cer, unde acestea au devenit
ulterior arhetipuri naturale. Ele au fost transpuse de
asemenea în ornamentică şi în limbajul poetic.
Coarnele taurului sacru (în acest caz psihopomp)
sunt şi coarnele de consacrare specifice oricărui
altar şi apar pe stâlpii funerari, pe furcile de tors, pe
porţile vechi româneşti şi în toată arta populară
românească. Motivul boului stelat apare în
preistorie pe o largă arie culturală până în nordul
Africii (Frobenius).
Colindele în care întâlnim sintagma - cerul leagăn
de mătase, care corelează cerul cu taurul ce poartă
între coarne leagănul, ne indică exact constelaţia
Taurul ce ţine deasupra zona cerească numită cer
sau rai (constelaţia Orion).
Incipitul Lin mai Un marea-i venită, din unele
variante, poate explica prezenţa în nenumărate
colinde a refrenului Linu-i lin şi iară lin, explicat de
alţii ca o reminiscenţă folclorică a numelui bardului
orfic-hiperboreu Linos. Tot în acest tip de colindă,
interpretat ca şi colindă de fată moartă aflată în
leagănul ceresc dintre coarnele unui taur, putem
explica literal refrenele Ziurel de ziuă, Zoriori de
70
ziuă, Ziori de ziori, şi colindatul spre dimineaţă numit

Zăurit în Ţara Oltului. Înrudirea acestor colinde cu
cântecul funerar al zorilor (după Ghinoiu, cartea
românească a morţilor) este evidentă. Steaua Sirius
(cea mai strălucitoare de pe cer) este numită de
către ţăranul român Steaua zorilor sau Zorilă şi
apune iarna împreună cu zona Taur-Orion (Raiul) în
zorii zilei, după ce defilează sau colindă cerul toată
noaptea (răsăritul acestor stele este la apusul
Soarelui). Uneori Sirius este confundată de ţărani
cu Aldebaran (Ion Otescu). Sirius mai este numită
şi Steaua ciobanului sau Sora Soarelui. Alături de
Munţii Vrancei (ai cerului-rai) se află Munţii Siriu-lui,
în locurile pe care balada Mioriţa le numeşte literal
GURA DE RAI. Munţii Penteleu din aceeaşi zonă a
Carpaţilor de curbură însemnează desăvârşire,
sfârşit, nume folosit şi în riturile iniţiatice ale miste-
relor greceşti (παυτελεος = desăvârşit, perfect,
complet, îndeplinit- cf. Dict. gr. -fr. A. Bailly).
De altfel, ţăranul român atribuie ciobanilor toate
stelele pe care el (ca agricultor sedentar) nu le
cunoaşte (Otescu), dar ciobanii cunosc în special
constelaţiile polare şi cele zodiacale din zona Taur-
Orion (cf. Ion Ionică). Refrenele acestea - ziurel de
ziuă, zoriori de ziuă - fac referire concretă la locurile
de trecere (ieşirile morţii) şi sunt legate direct de
îndeplinirea corectă a riturilor.
Fără îndoială că simbolul heraldic al boului stelat
ilustrează rituri de întemeiere (vezi stema Moldovei)
şi, mai general, riturile de trecere. În perioada
colindatului de Crăciun, zona cerească Taur-Orion
71
defilează întreaga noapte, amintind colindătorilor

Raiul. Aceste constelaţii răsar la lăsarea nopţii şi
apun dimineaţa. Amintim că unul dintre numele
populare ale constelaţiei Orion este Sf. Ioan, serbat
tot în această perioadă (luna Ianuarie, exact ziua de
7, când la Roma era celebrat Ianus începătorul
calendarului).
Vara, poarta cerului se deschide la solstiţiu (de
Sânziene-Naşterea Sfantului Ioan Botezătorul),
când ea (Taurul cu Aldebaran) iese din ocultarea
Soarelui şi poate fi văzută împreună cu Raiul
(Orion-Sf-Ioan), la apus. Atunci această zonă apare
flancată de Soare şi Lună, exact ca în tabloul
cosmic al Mioriţei. Condiţiile ritului de trecere sunt
îndeplinite, ciobanul mioritic poate intra în rai. Iată
explicaţia liniştii sale. Iată un optimism cultural
extrem de robust, pentru o mentalitate arhaică.
Citinele, citioară dragă, Ler ! / Vine marea tur-
burată / Dar pe mare ce-mi venia ? / Un cerb
mare care’ noată / În vârful corniţelor, / Purtând
leagăn de mătase. / - Dar în leagăn cine-mi
şade? / Şade Leana cu ochi negri; / Nu-mi şade,
ci chindiseşte, / D-un brâu rar şi de-o batistă /
Pentru frate, pentru soră; / Brâul, fratelui mai
mare, / Batiştioara, surioarii. / Bună vremea-n
ceste case / La boeri ca Dumneavoastră! (G.
Breazul, 94 )
În legătură cu simbolismul şi semnificaţia boului
înotător, textele vechi ale colindelor fixează locaţia
lui fabuloasă, astrală:
72
Sus mai sus de soare, / printre stele lucitoare /

este-un strat de busuioc, /cu cărare la mijloc. / Dar
cărarea cine-o face ?/ Face-o, face-o boul sur / cu
copite potcovite / şi cu coarne aurite. (Cireş, 1984,
cf. Mihai Coman)
Fata din coarnele boului îl dojeneşte pe acesta:
Lin, mai lin cu-notătura / Să nu-mi sminteşti
cusătura. (Pamfile, 1914, pag 35)
Importanţa cusăturii şi grija specială manifestată
pentru ea se reduc la importanţa mesajului pe care
cusătura îl susţine ca suport şi indică un procedeu
de memorare prin semantizarea veşmintelor. Într-o
legendă culeasă de Elena Niculiţă Voronca în 1903,
se spune că în vremea când apele potopului au
năpădit pământul era şi un bou, că vorbea şi i-a zis
Noe: ”Vină şi tu cu noi, dar el n-a vrut. A zis că va
înota singur 40 de zile. Şi ar fi scăpat, dar, i s-au pus
paserile ceriului pe coarne şi l-au înecat (din Mihai
Cuman. Bestiarul mitologic românesc, pag 34)
După Mihai Coman boul acesta nu are o funcţie
psihopompă, funerară, ci una matrimonială, el
ducând în coarne o viitoare mireasă ce-şi
pregăteşte zestrea. Dăm egală îndreptăţire celor
două interpretări, ba mai mult uneori boul din
colindă poartă un legănel cu un prunc mic înfăşat,
deci cuprinde toate riturile de trecere din ciclul vieţii.
Acest lucru se întâmplă, întrucât Boul sacru păzeşte
trecerile la toate nivelurile. Boul celest păzeşte
intrarea în zona cerului numită rai, iar boul
pământesc - Bosforul - păzeşte probabil intrarea în
paradisul terestru scufundat în Marea Neagră. În
73
resemantizare creştină el suflă peste Pruncul din

ieslea din Betleem la intrarea Sa în lume.
Amintim încă prezenţa ceremonială a boului
înstrujat în obiceiurile româneşti din ciclul cosmic.
(Crăciun - Bobotează şi Sânziene)
Categoria V
Tipul 131 (copil cerut ca şef al oştirii)
Tipul 131 este încadrat de Monica Brătulescu la

Colinde familiale. Deşi Sabina Ispas nu îl include în
tema mării, nouă ni s-a părut interesantă învestitura
regală şi sacerdotală a copilului cu veşmântul
minunat ornamentat şi cu marea în unele variante,
precum şi locaţia scenariului mito-poetic în Marea
Neagră. Să nu uităm că acest veşmânt face parte
din recuzita raiului (vezi tema furarea astrelor):
... Croitor croiţu-l-a

Zugrav zugrăvitu-l-a;
Scris mi-e-n spate
Scris mi-e-n piept.
Scris e-n şale,
Scris e-n poale,
D-amândouă părţile
Scris câmpul cu florile.
Iar în cei doi umerei
Scrişi cei doi luceferei,
Jur prejurul poalelor
Scrisă-i marea turbure...
(Caraman, op. cit., pag. 121)
74
Acest Ion-copil deţine la fel ca Ion Sânt Ion şi

Ianus bifrons (cel mai vechi zeu al Romei), dubla
putere regală şi sacerdotală. El este arhetipul
terestru de astă dată al Arhanghelului Mihail (regele
lumii la Guenon), ca vameş-portar şi străjer al raiului
(cerului) şi arhetipul sfinţilor militari de asemenea.
După Nicolae Densuşianu de la acest Ion
arhetipal se trage vocabula IO din titulatura
voievozilor români, care ulterior probabil a fost
resemantizată ca apartenenţă la ordinul medieval al
cavalerilor Sf. Ioan Botezătorul, păzitori ai locurilor
sfinte.
Desigur că scriitura-cusătură de pe veşmintele
împărăteşti lucrate de fata din tipul “leagăn de
mătase” este scriitura unor veşminte rituale şi
suportă nişte rigori tabuistice speciale. Este de
aceea, o scriitură sacră.
Morfologia şi semantica ornamenticii ei apar
explicit în tipul “veşmânt împodobit cu astre” dăruit
personajelor sacre (Moş Crăciun, Ion păstor la oi,
Ion şef al oştirii, Mântuitorului Iisus Hristos sau
Maicii Domnului):
Şi umăru de-a dreapta,

Scrisă-i luna cu lumina
Şi umăru de-a stânga
Soarele cu razele.
Mai în jos pe subţiori,
Scrise-s sfinte sărbători,
Mai în jos pe la mânici,
75
Scrise-s sfinte duminici.

(Apan Ioan, Drăguş, 1999)
Observăm în varianta culeasă de Caraman

prezenţa motivului mării în veşmântul minunat,
împrejurul poalelor, completând astfel în
ornamentica costumului popular de sărbătoare
tabloul unei cosmogonii acvatice. În treacăt ne
putem aminti că cel mai vechi costum popular din
Transilvania este numit costumul cu zadie neagră
sau vânătă şi cămaşă cu ciupag.
El conţine explicit pe piept paradigma
cosmologică tradiţională (arborele cosmic, cerul cu
stelele) şi jos împrejurul poalelor, câmpul cu Morile
ca ilustrare a grădinii paradisului terestru. Între cei
doi câmpi ornamentali se interpune trupul
vânăt-negru al zadiei pus pe pântecele femeii, peste
marea neagră a apelor amniotice.
R. Doamnele!
’N prundurile mărei
Născut-au, crescut-au
Doi trei păltiori,
Nalţi gălbiori.
Sus frunza măruntă
Jos umbrii rotundă.
Sub umbriţa lor
Cine se d-umbreşte?
Cele oşti leşeşti
Sunt şi româneşti.
Cele oşti leşeşti
76
Ele domn că-şi au,

Cele româneşti
Ele domn că n-au.
Şi ce-au mai umblat,
Şi ce-au trepădat
Până mi-au aflat
D-un tânăr cocon
Pe nume Ion,
Bun d-a-l pune domn.
Şi ei îi cerură:
- Dă-ni-l, taică, dă-ni-l,
Dă-ni-l maică, dă-ni-l,
Dă-ni-l pe Ion
Că e bun de domn.
Taică-său nu vrură,
Maică-sa nu vrură,
Că e mititel Şi e crudicel
Şi el nu ştiară
Cizme de-a-ncălţară,
Cal de-a-ncălicară,
Cal d-a-nchingă-a strânge,
Săbioara-ncinge,
Grele oşti de-a-nfrânge.
Şi iar îl cer ură:
- Dă-ni-l, taică, dă-ni-l,
Dă-ni-l maică, dă-ni-l,
Dă-ni-l pe Ion
Că e bun de domn.
Şi în oastea noastră
Sunt ostaşi bătrâni
Cari l-o-nvăţară
Cizme de-a-ncălţară,
77
Cal de-a-ncăilicară,
Cal d-a-nchingă-a strânge,
Săbioara-n cinge,
Grele oşti de-nfrânge
Şi l-om dăruiră
Cu un veşmânt lung,
Lung până-n pământ,
Cu zale cusut
Frumos zugrăvit.
Podoabele toate
Pe piept, şi pe spate:
Soarele cu razele,
Cerul tot cu stelele.
Luna cu luminele.
Pământul cu florile.
Iară Ion Făt-frumos
El să fie sănătos
Şi-ai săi fraţi şi-ai săi părinţi
Ai lui Dumnezeu să fiţi!
Ne-nchinăm cu bună vreme
La mulţi ani!
(G. Dom Teodorescu, 1885, Călăraşi)
Corespondenţa semiotic-semantică între
pământ-cer şi costumul popular de sărbătoare,
observăm că a găsit termenul mediu în limbajul
poetic, în colindele ce conţin motivul veşmântului
împodobit cu astre. Mai limpede, textele de
colindă totalizează ceea ce este scris în cer, pe
pământ şi în veşmântul de sărbătoare. Acest motiv
al veşmântului împodobit cu astre se regăseşte şi
în colindele ce conţin tema mării, fiind o replică
literară şi un reţetar de întocmire plastică a sa în
78
materialul textil. Costumul minunat realizează o

totalizare a hierofaniilor exprimată plastic în material
textil şi ilustrată de textul poetic.
În fenomenologia religiei totalizarea hierofaniilor
reprezintă definiţia unui templu. În aceste condiţii,
taurul acvatic salvează sacerdoţiul şi regalitatea
deopotrivă unele texte spun că fata dintre coarne
coase şi chindiseşte haine împărăteşti, de apele
potopului, şi poate de aceea a rămas pentru
totdeauna un simbol al sacerdoţiului (coarnele
altarului, coarnele de consacraţie). La evrei taurul
sau boul simbolizau preoţia şi tribul leviţilor care o
deţinea, în timp ce regalitatea aparţinea tribului lui
Iuda şi era simbolizată de leu.
Sacerdoţiul şi regalitatea sunt uneori la strămoşii
noştri geto-daci funcţii cumulate (Zalmoxis şi Dece-
neu sunt şi regi şi preoţi, ba chiar zei). Această
situaţie s-a reiterat în epoca modernă, în timpul
regenţei patriarhului Miron Cristea.
Să nu uităm că regalitatea şi sacerdoţiul sunt
primele două elemente ale structurii socioculturale
tripartite a indo-europenilor. Tipul 131 este revelator
în acest sens.
79
Categoria VIII
Tipul 178 (Slujba în mănăstire)
Tema slujbei în mănăstire legată cu motivul literar

al mănăstirii cu nouă altare din prundul mării face
foarte probabil referire, după cum arată N.
Densuşianu, la un vechi templu al soarelui (Apollo)
din Insula Şerpilor, descoperit de către arheologul
german Kohler la 1853. Pietrele acestui templu
alcătuiau ziduri ciclopice asemănătoare cu cele din
Micene.
Colo-n jos şi mai din josu,

R.Ziurel de ziuă
Este-o dalbă mănăstire,
Cu păreţii de marmoră,
Cu uşa de ceară sfântă,
Iar într-ânsa cine cântă?
Şepte popi, şepte dieci,
Şi pe-atâţia patrierci.
Diecelul ăl mai mic
Mândru clopot ţângăni.
Maica sfântă-l auzea
Şi-n altar se cobora,
Cu-n păr galbân despletit,
Cu lacrămi până-n pământ
Şi din gur-a aşa grăia:
Cin e-ajun-ajunurile
Şi posteşte posturile,
Ala mere-aşa frumos
80
Înaintea lui Hristos,

Ca şi pleava grâului
Înaintea vântului.
(culeg. Sorin Suciu,
Urisâu de Sus, 1994)
Colindele descriu mănăstirea ca având nouă sau

şapte altare, praguri de marmoră, cu ferestre spic
soare şi zăbrele sus la stele. În ea slujesc nouă
(uneori şapte) preoţi, nouă dieci şi nouă patrierci, ce
fac slujbă de săptămâni (rugăciune neîncetată).
Pe prundu măririi sale

R.Lilioară şi-a nost domn
Este-o mănăstire mare,
Nici de mare nu-i prea mare,
Făr’ din cer până-n pământii,
Nici de lată nu-i prea lată
Făr’ cuprinde lumea toată.
Iar în dânsa cine şede?
Şepte popi, şepte dieci
Şi pe-atâţia patrierci.
Diecelul cel mai mic
Mândre clopote trăgea,
Mare oaste rădica
Şi-naintea oastei
Vin trei meşteri meşterind,
Cruce de brad îşi făcând.
Să-l puie pe fiul sfânt.
Şi năpoi al oastei
Vin trei meşteri meşterind
81
Cuie de oţel făcând.

Să-l bată pe fiul sfânt
Cam pin palme, cam pin talpe
Cam pin ţâţe buliărele.
Care cui cum îl bătea.
Sângele tare ieşea.
(Bartok, 1975, Bistriţa)
Mănăstirea cuprinde lumea toată şi este mare din

cer până-n pământ. Slujba este auzită de Maica
Domnului, care varsă lacrimi din cer până-n
pământ, prevăzând jertfa Fiului ei. Ea coboară din
cer în altar cu părul galben despletit dând sfaturi
duhovniceşti preoţilor. Poate fi o aluzie la prezenţa
stelei Sirius (Sora Soarelui în altarul deschis prin
zăbrele sus la stele, într-un anumit moment al
istoriei, al anului, şi al nopţii) probabil în zorii de ziuă,
când Soarele era prezent în altar prin ferestrele
dinspre răsărit cum spune literal o variantă. Scara
cerului pe care coboară Dumnezeu păstor la oi şi
Maica Domnului sunt stelele numite Fuşteii (cele trei
stele din brâul lui Orion). Probabil că textul indică
îndeplinirea simultană a cuadraturii anului mare
uranian (prin prezenţa celei mai strălucitoare stele)
şi a celui solar (prin prezenţa soarelui), moment
crucial al calendarului (începutul sau sfârşitul ciclului
şi lumii).
Face-şi domnu, ce-şi mai face?

R. Florile dalbe
Face-şi mănăstire mare
Nouă uşi, nouă d-altare
82
Şi p-atâţia dieci mari.

Da diacul cel mai mare,
Iese-afară-n preumblare.
El pă stele cunoştere
Măi jiul întoarnă-te,
Mititel şi-nfăşăţel
Salbă albă de mătasă,
Împletită-n cinci şi-n şasă
Trimasă de Crăciuneasă.
(Poiana Codrului, 1978)
Din descrierea mănăstirii s-ar deduce practica

precreştină a unui cult uranian (zăbrele sus la stele)
şi / sau solar (fereşti spre răsărit, spre soare).
Numărul nouă indică, după Densuşianu, străvechiul
cult al lui Apollo, cel originar din ţinutul
hiperboreilor.
Personajul central este Maica Domnului. Ea
resemantizează însă locul rămas gol al Letei, după
Densuşianu. Se poate întâmpla însă ca acest ţinut
mitic al Sorei Soarelui, Iana Sântiana, Ileana
Cosânzeana şi ulterior al Maicii Domnului (hramul
Mării Negre şi marinei române este Sfânta Maria
Mare, 15 August) să fi fost undeva mai spre răsărit,
şi anume tot în Marea Neagră, iar Insula Şerpilor
(Leuke) cu mănăstirea să nu fie decât un
succedaneu preistoric.
...Scrisă-i ştire mănăstire,
83
Cu altarul jos pe mare

Cu uşile către soare
Cu fereşti uiegite.
Slujba sfântă, cine-o cântă?
- Cânt-o Toma Proorocul.
Şi cu Petru diaconul.
Sfânta slujbă cine-o ascultă?
Ascult-o Sfânta Maria
C-un Fiuţ micuţ în braţe.
Fiul din gură-mi grăia:
Maica mea şi draga mea,
Până slujb-o ascultaşi.
Grele lacrimi lăcrămaşi
De grele-s ca pietrele.
De mari îs ca merele,
De fierbinţi ca focurile,
Unde pică, Fiu beşică,
Unde cade, Fiuţ arde.
Fie, muică, fie, dragă,
Ei pe noi ne-or chinui
Trei zile cu nopţile.
Noi pe ei i-om chinui
Muica din gură grăia:
- “Dar cum eu n-oi lăcrăma?
Trei esteri, trei meşteri mari
În pădure se duceau,
Estereau şi meştereau
Casa Ta şi crucea Ta
“Până lumea că mi-o fi.
Sufletele le-om lua
Şi noi, Maică, pune-le-om
În văpaia focului
În amarul fumului”.
(G. Breazul, 61)
84
Se ştie că zeiţa Lete a emigrat în Elada în insula

Delos (Dăliană fată dalbă - refren de colindă), unde
asemenea Maicii Domnului l-a născut pe Apollo în
pribegie. Mitul românesc al maicii pribege (Sora
Soarelui) îl regăsim în Mioriţa şi în colindele
resemantizate creştin cu tema Naşterii Domnului.
Insula Şerpilor (Leuke) adăposteşte sufletele
eroilor mitici fiind numită în textele greceşti Insula
Fericiţilor (Macaron). Această valenţă funerară a
insulei poate fi legată de catastrofala inundaţie care
a ocolit-o la 5600 î. de Hr. Dacă potopul lui Noe a
avut loc în Marea Neagră, după cum susţin Ryan,
Pitman şi Ballard, insula Şerpilor (singura insulă din
Marea Neagră) era un deal sau munte (literal
Ararat=munte) şi nu orice deal ci literal dealul cel
mai mare (acelaşi cu gr. Delos, cf. Densuşianu):
După dealul cel mai mare

R. Velerim şi Veler Doamne
Răsărit-a mândrul soare
Mândrul soare nu era
Ci era o mănăstire,
Cu pereţii de-alămâie
Şi cu uşa de tămâie.
Dar într-însa cine şade?
Moş Crăciun cu Moş Ajun
Cu barba de ibrişim,
Cu mustăţile de fân.
Moş Ajun îi tot spunea:
“Mergi, Crăciun, la împărat,
85
Că-i târziu şi -a înnoptat”.

Ce ne-aduce Moş Crăciun?
Tot ce e frumos şi bun.
(G. Breazul, colind 77)
Aici locuia Crăciun cel Bătrân, Saturnus Senex,

dumnezeul lumii vechi cunoscut şi sub numele de
Omul, cel ce a împodobit (semantizat) cerul cu stele
mânânţele în mănăstirea cu zăbrele sus la stele şi
fereşti spre răsărit din prundul Mării Negre. El,
împreună cu Ion-Sânt-Ion, portarul şi paznicul
cerului, sunt creatorii calendarului şi grămăticii care
au alcătuit textul poetic prototip al colindelor,
purtătorii veşmântului liturgic minunat. Ei sunt
deţinătorii cheilor semantice ale Raiului. În
resemantizare creştină sunt tot fraţi, dar se numesc
Sf. Andrei (patronul lunii Decembrie - Undrea) şi Sf.
Petru (deţinătorul cheilor Raiului) la solstiţiul de
vară. La fel ca şi cele două personaje mitice, care
domneau unul în Carpaţi (Saturn) şi altul în Italia
(Ianus) fiind fraţi, Sf. Andrei a creştinat spaţiul pontic
- după tradiţie, iar Sf. Petru a trăit în final la Roma.
Ca o paralelă biblică, despre Set - al treilea fiu al
lui Adam, cel ce a reluat legătura cu Dumnezeu
pierdută de omul Adam - se spune, asemănător,
cum că este păstrătorul tainei şi memoriei
paradisului terestru şi primul om iniţiat în tainele
cerului şi astrelor, fiind răpit la cer şi revenit cu faţa
strălucitoare între oameni.
Această tradiţie a omului-zeu, provenită din
vârsta de aur, s-a transmis în Grecia până în epoca
86
homerică şi era socotită de sorginte apolinică şi

hiperboreană, iar în nordul Dunării s-a conservat în
tradiţia religioasă a lui Zalmoxis, continuată în
creştinismul ortodox cu isihasmul (cf. Prof. Anton
Dumitriu, Philosophia mirabillis şi Terra mirabillis).
Corespondenţele astrale trimit la Curţile lui
Crăciun din Poarta cerului, sau Cura raiului, locul
de emergenţă a Căii Lactee (drumul robilor) în zona
Orion.
Ne amintim aici că braţul Sf. Gheorghe al Dunării
era numit de vechii greci Hieron Stoma (gura sacră),
iar după Sf. Efrem Şirul şi alţii, Dunărea este unul
dintre fluviile ce udau Edenul, anume Fison. Toate
aceste nume resemantizează probabil
succedaneele locaţiilor mitice. Direcţia Dunării la
vărsarea în mare este Sol-Luna (Sulina-lnsula
Şerpilor sau a Soarelui).
Zăbrelele la stele ar putea indica o preocupare
astronomică şi astrologică (de scriere şi lecturare a
cerului) a sacerdoţilor din insula Leuke. Să nu uităm
locaţia geografică a acesteia, identică cu a piramidei
lui Keops, de treizeci de grade longitudine estică, şi
să notăm funcţiile uraniane şi funerare identice.
Ne amintim de metamorfozele astrale din
baladele populare şi colindele (tipul 153) cu tema
Soarele şi Luna, sau incestul dintre frate şi soră, a
căror locaţie este tot ostrovul Mării Negre.
Veşmântul astral minunat este primit tot în
prundul mării de către Ion copilul, care devine domn
şi conducător al oştirii. Nu uităm că cel mai vechi
87
zeu al Romei, Ianus (serbat la fel ca Sf. Ioan

Botezătorul în 7 ianuarie), ţinea uşile templului său
deschise când Roma se afla în război şi era
paznicul intrărilor fluviale şi maritime şi al
începuturilor zilei, lunii şi anului (calende).
După părerea noastră, Ostrovul Mării Negre şi
Mănăstirea cu uşile de ceară sfântă, sunt
succedanee ale insulei şi pomului ce ajungea la cer
(tipul 47). Pomul - ca şi Mânăstirea - cuprindea
lumea toată şi ajungea până la cer. În urma unor
mişcări tectonice şi inundaţii masive la sfârşitul
paleoliticului, posibil ca această insulă paradisiacă
să fi dispărut înghiţită de valuri, locul şi funcţia ei
mitică de totalizare a realului (făr’ cuprinde lumea
toată) fiind transferate în Insula Leuke. Probabil că
această mănăstire de colo-n jos şi mai din jos (colo
jos pe mare, colo jos în prundul mării), păstrată cu
grijă în limbajul poetic al românilor, a fost modelul
prototip pentru mănăstirile de la munte sau de
colo-n sus şi mai din sus, / unde sfinţii toţi s-au dus.
Insula şi mănăstirea au constituit fie modelul
arhetip natural pentru semantizarea cerului (Ce-mi
e-n cer şi pre pământ, / Scrise-s dalbe mânăstiri)
sau o resemantizare mai târzie a raiului prin
proiecţia cerului pe pământ. Este de asemenea şi
prototipul natural al sihăstriilor (isihia+asteria)
creştine de mai târziu în care se practica efectiv
liniştirea la stele (isihasmul). Monastire înseamnă
literal singur la stele. Nu uităm simbolismul corăbiei
asociat arhitecturii bisericii. Până la inundaţie, insula
era vârful unui deal de peste o sută de metri
88
înălţime singular în zonă, ce a putut constitui un loc

de salvare a celor prezenţi acolo şi probabil un loc
sfânt.
Resemantizarea creştină i-a înlocuit pe Lete
(Măicuţa bătrână), Apollo (Făt frumos cu părul de
aur) şi Artemis (Ileana Cosânzeana) cu Sf. Maria
Mare, Sf. Maria Mică şi Domnul Iisus Hristos (lanţ
semantic propus de N. Densuşianu).
Colo-n gios, la răsărit,

Mândră zare s-o zărit,
Nici aceie n-o fost zare,
C-o fost mănăstire mare,
Făcută din nouă altare,
Nouă popi, nouă dieci
Şi p-atâţia patrierci.
Patriarcu cel mai mic
S-o suit şi-o clopotit
Să s-audă, la Fiu Sfânt.
Fiu’ Sfânt o cuvântat,
Că nu-i sânje vinovat,
Pagubă-i pă gios prădat
Şi de păcătoşi călcat.
(Alexandru Avram, 1981, Ieud,
Maramureş)
Constelaţia Casiopeia este numită literal de către
români Mănăstirea şi ar putea fi o proiecţie uraniană
a Mănăstirii cu nouă altare din Marea Neagră.
Reţinem că nomenclatura constelaţiilor cereşti la
români fixează locaţii sacre (Zona Taur, Orion,
Sirius), îndeletniciri agro-pastorale, animale sacre
89
(simboluri zoomorfe) şi unelte (simboluri skeomorfe)

din universul domestic şi o mulţime de simboluri
acvatice (Puţul, Jgheabul, Eridan, Altarul, Porumbiţa
lui Noe, Peştii, Vărsătorul de apă, Capricornul, Fata
cu cobiliţa etc).
Iată nomenclatura unor constelaţii cereşti în
tradiţia populară românească comparativ cu
astronomia clasică greco-latină şi arabă:
Casiopeia Tronul lui Dumnezeu sau

Mănăstirea
Lebăda Crucea mare a miezului nopţii sau
Fata cu cobiliţa, Cobiliţa ciobanului.
Delfinul Crucea mică, Crucea de mână sau
Crucea Fârtatului
Peştii Peştii lui Hristos sau Crapii
Orion Cei trei crai, Trisfetitele, Fuşteii,
Rariţele, Grebla, Secera, Sfredelul
mare, Sf. Ioan.
Pegas Toaca, Puţul, Gavădul mic
Hercule Omul
Columba Porumbiţa lui Noe
Ara Altarul
Calea Crângul Cerului, Brâul cerului, Calea
Lactee lui Troian, a robilor, a orbilor, a
şchiopilor, a laptelui
Cefeu Coasa
Ursa mare Carul mare
Ursa mică Carul mic
90
Andromeda Jgheabul puţului
Coroana boreală Hora şi fata din Horă
Pleiadele Găinuşa, Cloşca cu pui
Câinele mare Dulăul (Zorilă)

(Sirius)
Leul Gavădul mare
Hidra Zmeul
Capricornul Ţapul, Cornul caprei
Taurul Gonitorul nisalelor
Aldebaran Luceafărul porcesc,
Deşteptătorul, Ochiul Taurului
Polara Candela cerului, Steagirul,
Stâlpul cerului, Împăratul,
Ţagâra
Cele trei stele din brâul lui Orion, personificate

în chipul a trei preoţi ce răsar la miezul nopţii, sunt
numite şi trei meşteri sau esteri (asterios = stea), iar
curţile soarelui sunt locuri pe zodiac.
În curiile soarelui
R. Hoi lerului. Hoi Doamnele
Este-o dalbă mănăstire
Cu uşile jos spre mare,
Cu fereştile spre soare.
Slujba sfântă cin’ mi-o cântă?
Da mi-o cântă Maica Sfântă.
91
Slujba sfântă cine-ascultă?

Da mi-ascultă Tatăl Sfânt
Cu Fiu’ lui Dumnezeu
’Ncepu Fiu a tângui
-Taci, Fiu, nu mai tângui
C-au trecut de miez de noapte
Şi s-or scula trei preoţi
Şi mi-or bate toaca-n ceruri,
Toaca-n ceruri de trei ori,
De trei ori în trei colori,
De trei ori în trei chipuri,
Să se-adune norod mult,
Să roage pe Dumnezeu
Tot cu capu’ la pământ.
(Anton Mihai, Grid-Ţara Oltului, 1997)
Categoria VII
Tipul 179, 190, 191
Tipul 179 este o mediere tematică între 178 şi

190. Funcţia de salvator de la înec a sufletelor aflate
în pericol în corăbiile de pe Marea Neagră, pe care
o asumă Sf. Nicolae, aminteşte iarăşi agresivitatea
mării. Tema are un pronunţat caracter funerar şi
eshatologic (sufletele rele şi bune sunt separate în
corăbii diferite). Sfântul Nicolae este aici o
resemantizare creştină a dreptului Noe, salvatorul
de odinioară. El este poate şi de aceea, în mod
preferenţial, sfântul patron salvator şi ocrotitor
creştin al corăbierilor.
92
Ostrovel pe mare lină

R. Oi leroi, dai leroi, Doamne,
Dar în el ce mi se vede?
Cam d-o mică bisericuţă.
La ostrov cine că-mi vine?
Vine-o mică corăbioară,
Iar în mica corăbioară
Stă părintele....
Preoteasa de-a stânga,
Coconaşii-i d-a dreapta.
La ostrov dac-ajungea.
Din guriţă-şi cuvânta:
-D-alei mici de grămătici,
Voi ce-mi staţi de vă uitaţi?
Luaţi toaca de-a stânga.
Ciocanele de-a dreapta
Şi-n clopotniţă urcaţi.
Voi în toacă ca să-mi daţi,
Daţi în toacă de trei ori,
Şi-n clopot de nouă ori
Lumea toată ca s-audă.
La biserică să se care
Şi de Domnul să se roage,
Ca să-i ierte din păcate,
Din păcate jumătate,
Din greşeli a treia parte.
Unde astfel cuvânta,
Lua cheia de-a dreapta,
Cărticica de-a stânga
Şi-n biserică intra,
Evanghelia citea.
93
Grămăticii-n toacă da,

Da în toacă de trei ori,
În clopot de nouă ori,
Toată lumea c-auzea,
La biserică-mi venea
Şi-ncepea de se ruga,
Domnul bun că le ierta,
Din păcate jumătate
Din greşeli a treia parte.
Iar părintele....
Să ne fie sănătos
Cu cinstita preoteasă
Şi cu dalbii coconaşi.
(G. Dem Teodorcscu, 1885)
Trebuie să admitem că aceste tipuri ce conţin

tema mării fac parte din poezia fundamentală sau
prototip al colindei. Ele conţin în fapt toate motivele
cosmogonice, într-o ipostaziere precosmogonică.
Conform mitologiei cosmogonice universale,
germenii cosmotici ai lumii create preexistau într-un
stadiu preformal şi nediferenţiat în apele
primordiale. Geneza unui asemenea mit trebuie să
fi avut un centru de difuzie culturală extrem de
prestigios şi, pe măsura destinului cultural, cu totul
privilegiat. Fără îndoială că nu interpretarea
simbolic-alegorică sau valoarea de metaforă a
apelor trebuie să fi constituit sensul originar al
mitului, ci o realitate perfect empirică susceptibilă
unei lecturi perfect literale. După atâtea milenii şi
aluviuni culturale, noi suntem plasaţi fară drept de
94
apel în capătul unui lanţ de resemantizări şi lucrări

succesive ale metaforei şi fabulăm uşor căutând
sensuri de tot figurate ale apelor. Or, cu bună
aproximaţie, mai aproape de sensul imediat al
mitului este proiecţia culturală a biologici
evoluţioniste, acea supă primordială presupusă şi
refăcută în laborator de Miller. Dar nu despre
aceasta vorbim noi aici.
Trebuie căutată, însă, baza empirică a acestui
mit. Ce pot ascunde apele, decât ceea ce ele
acoperă dintotdeauna, sau ceea ce au acoperita la
un moment dat? Ele conţin pentru cei vechi
consubstanţial şi antisimetric atât ideea genezei cât
şi cea a eschaton-ului. Oare în ce fel acest debitor
semantic universal al culturii si civilizatiei, şi
conglomerat de esenţe putea sau poate exista în
ape, într-un mod concret? Ce semnificaţie are
situarea apelor între cer şi pământ, care înainte
erau unite?
În urma comentariilor făcute, care ţin cont şi de
destinul hidrogeologic excepţional al Mării Negre,
se naşte un tablou grandios al culturii şi civilizaţiei
preistorice din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Procesul de semantizare sau codare a cerului
trebuie să fi răspuns unei nevoi imediate: salvarea
valorilor unei culturi şi civilizaţii ameninţate. Funcţia
de codor şi decodor semantic al cerului a
îndeplinit-o limbajul poetic şi a fost probabil un
exerciţiu al clasei sacerdotale. În aceste condiţii
catastrofice s-au putut salva o parte din locuitorii
mării şi bunurile mobile (vitele, oile), dar mai cu
95
seamă nucleul cultural tare, care ar fi putut constitui

debitorul semantic al civilizaţiilor apărute ca prin
minune după mileniul 6 şi mai târziu în jurul Mării
Negre şi aiurea.
A fost posibilă o imensă aculturaţie între
populaţiile agrare neolitice stabil aşezate în jurul
mării şi populaţiile pastorale calcolitice silit-nomade,
fugite din bazinul Mării Negre. Acest proces duce
probabil la acea explozie de cultură şi civilizaţie care
este neoliticul, atestată începând cu mileniul VI î. de
Hr.
Cert este că istoricii vor trebui să rescrie
fragmente importante de preistorie ţinând cont de
evenimentele de la 5700 î. de Hr. Ipotetic, ne putem
gândi că populaţiile fugite din calea apelor au
ocupat cu turmele lor depresiunile intramontane din
Carpaţi şi că marea transhumanţă atestată de
etnologi până în zilele noastre este un relict al
marelui exod.
Îndrăznim să vedem în practica colindatului un
subliniat cultural al unui colindat de proporţii
geografice şi istorice excepţionale, o transpunere
dramatică memorată şi amintită continuu şi
generată de răzvrătirea apelor la 5700 î. de Hr. El
conţine doi actori principali: gazda şi locaţia ei
(gospodăria şi casa) domestică (modelul
matriarhal), pe de-o parte, şi ceata de feciori
organizată ierarhic (modelul patriarhal indo-
european), care aduce un nou Dumnezeu (divinitate
solară masculină).
96
Structura exemplară a obiceiului colindatului

imprimă acestuia o pronunţată funcţie matrimonială,
ce oglindeşte ospeţia oferită de populaţiile paşnice
matriarhale din nord-vestul şi vestul Mării Negre,
populaţiilor patriarhale alungate de marea
revărsată.
Cu privire la locaţia originară a protoindo-
europenilor sau populaţiilor Kurgan, cum le numeşte
Gimbutas, ştim că se dispută trei ipoteze (toate
insuficient argumentate): ipoteza Carpato-
Danubiană, ipoteza nordul Mării Negre şi ipoteza
Asia centrală. Sigur că ipoteza Marea Neagră nu a
putut fi luată în calcul până la descoperirile din anii
1993-2000. Însă, este cert că migraţii masive de
populaţie peste Caucaz în Mesopotamia şi în
Anatolia ar fi putut da naştere ulterior înfloritoarelor
civilizaţii din Cornul de Aur, Egipt şi Marea Egee.
Probabil că o asemenea ipoteză ar rezolva multe
enigme istorice şi culturale.
Revenind la poezia colindelor, vedem că ea
conţine un imens efort cultural de mutare a valorilor
în limbajul poetic (cerul nevăzut), în ornamentica
costumului de sărbătoare şi în astre (cerul văzut).
Semantizarea cerului şi veşmintelor a fost în mod
sigur un exerciţiu de salvare culturală, o veritabilă
cosmogeneză, iar decodarea cerului în obiceiurile
ciclului vieţii a fost un exerciţiu continuu de
reîntemeiere a principalelor instituţii omeneşti. Până
astăzi ţăranul român se îngroapă cu veşminte
de sărbătoare, intuind funcţia apotropaică a
acestora, şi în final pe cea soteriologică.
97
Iată o interpretare literală a ceea ce etnologul

Romulus Vulcănescu numeşte coordonate
fundamentale ale spiritului românesc: imanentul
care urcă şi transcendentul care coboară.
Mutaţia antisimetrică a valorilor pământ-cer-
pământ este susţinută de un exerciţiu continuu al
metaforei. El este reluat la altă scară, ca exerciţiu
al analogiei, la impactul valorilor păgâne cu
creştinismul.
Este vorba de astă dată de salvarea din valurile
lumii acesteia, nu în cerul aristotelic al stelelor fixe,
ci în Împărăţia cerurilor sau corabia Noului Noe
şi Noului Adam, Iisus Hristos, numită Biserică.
Poezia Evangheliei inserată în colinde profită
desăvârşit - la altă scară ontologică - de
schema-vector a deviaţiilor semantice din universul
mito-poetic, folosind-o ca model pentru mutaţia
onto-teologică propusă de creştinism şi susţinută de
tandemul analogie-negaţie.
98
CONCLUZII
Dacă încercarea noastră a reuşit sau nu să-şi

atingă scopul, rămâne de văzut, dar în mod sigur va
repune în discuţie câteva probleme definitorii legate
de cultura şi civilizaţia românească tradiţională.
Aceste probleme au ca suport metodologic
legătura postulată dintre istorie şi folclor, pe baza
căreia se repun în discuţie teme precum:
• originea colindatului şi a altor instituţii culturale
la români
• originea temei şi motivului mării în folclorul
literar românesc
• originea transhuman ei de mare amplitudine
la români,
• originea unor toponime, hidronime şi
antroponime româneşti precum Agigea,
Amara, Dobrogea, Maramureş, Mureş, Mara,
Mariş, Marin, Marinescu, Mareş, Noaghiu,
Novac, Vrancea, etc..., faţă de care Marea
Neagră joacă rol de reper semiotic şi
ordonator semantic, sau nume legate de
Marea Neagră precum Marmura, Bosfor etc.
• articularea marilor teme ale culturii şi civilizaţiei
în genere în ultimii 12.000 de ani.
Dacă specialiştii în folclor admit că evenimentele
istorice sunt memorate în folclor cu o bătaie
99
temporală limitată la nu mai mult de două sute de

ani (Caraman, Ispas) - ipoteză care contravine doar
aparent metodei noastre -, când este vorba de
conţinuturi culturale cu caracter religios sau
mitologic, aproape toţi sunt de acord că lanţul de
resemantizări succesive poate însemna milenii de
experienţă lingvistică.
Contribuţia noastră la înţelegerea acestor
probleme a fost condiţionată de stadiul actual al
cercetărilor oceanografice din Marea Neagră, cu
care suntem la curent, extinzând suportul
metodologic al lucrării la legătura posibilă şi
probabilă între descoperirile oceanografice recente
din această zonă şi folclor.
După cum speră cei câţiva cercetători americani
implicaţi în proiectul oceanografic menţionat, este
probabil că preistoria Europei va fi rescrisă în
următorii ani. Prin lucrarea noastră, sperăm să
aducem o modestă confirmare a descoperirilor lor,
trezind totodată interesul cercetărilor submarine în
zona litoralului românesc al Mării Negre.
Nu credem că doar întâmplarea face ca în zona
noastră să se afle cel mai sigur, apropiat şi mai
probabil atractor geografic de migraţie pentru
populaţiile alungate de ape în nord-vestul Mării
Negre, anume Munţii Vrancei, sau ai cerului salvator
(Uranos-Varuna. G. Dumezil) şi totodată un folclor
viu, care păstrează în toate zonele etnografice
aceste teme.
Un alt merit pe care nu ezităm să-l mărturisim
100
este evidenţierea pentru câteva teme şi motive

etno-folclorice a unor referenţiale empirice care
permit analize semantice de grad zero pe un număr
foarte mare de texte de folclor literar (Paul Ricoeur,
Metafora vie).
Având convingerea că urmările unor asemenea
rezultate sunt incalculabile pentru înţelegerea
culturii şi civilizaţiei româneşti tradiţionale, în sfârşit,
dăm şi altora posibilitatea de a folosi ideile şi
informaţiile noastre.
Dacă încercarea de a face scară la cer şi pod
peste mare a fost reţinută prin experienţă ca o
imposibilitate de bunul simţ ancestral al românilor -
şi exprimată în mitema folclorică a nunţii între Soare
şi Lună - nu este mai puţin adevărat că spiritul uman
şi-a dorit întotdeauna acest lucru şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, l-a şi realizat în cadrele culturale ale
creştinismului, o religie care nu este nici pe departe
una a simţului comun.
Românii şi-au proiectat paradisul ancestral -
aruncat odinioară în cer - în propriul lor spaţiu de
locuire, îndrăznind să facă pod peste mare şi scară
la cer, împlinind astfel ceea ce teologii numesc
revelaţia naturală.
Acest extraordinar exerciţiu de cultură şi
civilizaţie i-a găsit pe strămoşii noştri cu tema făcută
la plinirea vremii (în preajma erei creştine) şi apţi
pentru primirea directă şi fără poticniri majore a
revelaţiei supranaturale a Noului Testament. S-a
întâmplat aşa pentru că, în mare măsură, tradiţia de
101
cultură şi civilizaţie a românilor echivalează Vechiul

Testament al poporului evreu. Ea este într-un fel, un
vechi testament autohton. Spunea Sfântul Pavel că
unii dintre păgânii vremii sale fac din fire cele ale
Legii.
Resemantizând vechile colinde şi eshatologia
preistorică, Creştinismul demonstrează că scară la
cer şi pod peste mare sunt posibile şi, chiar acum
şi aici, este Împăraţia Cerurilor, Împăraţia lui
Dumnezeu. Ar fi, în aceste ultime idei, şi o explicaţie
plauzibilă a faptului că, în ultimii două mii de ani,
Biserica Răsăriteană a avut faţă de tradiţiile
populare o toleranţă nemaiîntâlnită la alte culte, fapt
care a stârnit polemici, conflicte şi acuzaţie de
schismă. Ni se vădeşte acum, încă o dată, că nu a
greşit.
102
BIBLIOGRAFIE
• ANTOLOGIE dialectalo-folclorică a României,

Bucureşti, 1993.
• BAUVAL, ROBERT, Misterul constelaţiei
Orion, Bucureşti, 2002.
• BAUMGARTEN, ALEXANDER, Principiul
cerului, Cluj, 2002.
• BĂNAŢEANU, TANCRED, Estetica artei
populare româneşti, Bucureşti, 1984.
• BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ediţia B. O. R.,
Bucureşti, 1982.
• BĂLAŞA, MARIN MARIAN, Colinda, Epifanie
şi Sacrament, Bucureşti, 2000.
• LA BIBLE- TOB, Paris, 1988.
• BILŢIU, PAMFIL, Poezii şi poveşti populare din
Ţara Lăpuşului, Bucureşti, 1980.
• BILŢIU, PAMFIL - POP GHEORGHE, Colinde
din judeţul Maramureş.
• BRĂTULESCU, MONICA, Colinda
Românească, Bucureşti, 1981.
• BRĂTIANU I., GHEORGHE, Marea Neagră,
Bucureşti, 1988.
• BRĂTULESCU, MONICA, La luncile soarelui
- Antologie a colindelor laice, Bucureşti, 1964
103
• BREAZUL, GEORGE, Colinde, Bucureşti,

1993.
• BUTURĂ, VALERIU, Etnografia poporului
român, Cluj-Napoca 1978.
• CALENDARUL MARAMUREŞULUI, Baia
Mare, 1980.
• CARAMAN, PETRU. Studii de folclor, vol II.
Bucureşti, 1988.
• CARAMAN, PETRU, Colindatul la români,
slavi şi alte popoare, Bucureşti, 1983.
• COMAN, MIHAI, Bestiarul mitologic
românesc, Bucureşti, 1996.
• CAZAN, IOAN, Drăguş, Literatura populară.
Ancheta sociologică, D. Gusti
• CEPRAGA, DAN, Graiurile Domnului, Colinda
creştină tradiţională, Cluj. 1995.
• COMŞA, DIMITRIE, Din ornamentica română,
Sibiu, 1904.
• COMŞA DIMITRIE, Album de crestături în
lemn, Sibiu, 1909.
• DENSUŞIANU, NICOLAE, Dacia preistorică,
Bucureşti, 1982.
• DERRIDA, JACQUES, (Ex)poziţii, Cluj-
Napoca, 2002.
• DICŢIONAR DE ETNOLOGIE, Bucureşti,
1979.
104
• DICŢIONARUL FOLCLORIŞTILOR, Bucu-

reşti, 1979.,
• DICŢIONAR DE ISTORIE VECHE A
ROMÂNILOR. Bucureşti. 1976.
• DUMITRESCU, SORIN, Chivotele lui Petru
Rareş şi modelul lor ceresc, Bucureşti, 2002.
• DUMITRIU, ANTON, Philosophia mirabillis,
Bucureşti, 1976.
• DUMITRIU, ANTON. Terra mirabillis,
Bucureşti, 1981.
• ELIADE, MIRCEA, Tratat de istoria religiilor,
Bucureşti, 1940.
• FILIP V., VASILE, Universul colindei
româneşti, Cluj-Napoca, 2002.
• FUNARIU, ION, BUŞILĂ ION- Junii lui
Crăciun-Colinde din Ţara Oltului, Braşov,
1998.
• FOCHI, ADRIAN, Datini şi eresuri populare de
la sfârşitul sec. XIX- răspunsuri la Chestionarul
lui N. Densuşianu, Bucureşti, 1976.
• FROBENIUS, LEO, Cultura Africii, Bucureşti,
1982.
• GENNEP, ARNOLD VAN, Riturile de trecere,
Iaşi, 1996.
• GIMBUTAS, MARIJA, Civilizaţia Marii Zeiţe şi
sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997.
• GIMBUTAS, MARIJA, Civilizaţie şi cultură,
105
Bucureşti, 1989.
• GHINOIU, ION, Panteonul românesc,
Bucureşti, 2001.
• GHINOIU, ION, Vârstele timpului, Bucureşti,
1988.
• GOROVEI, ARTUR, Ouăle de paşti, Bucureşti,
2001.
• GOROVEI, ARTURl Descântecele românilor,
Literatura populară, vol. III, Bucureşti, 1985.
• HERSENI, TRAIAN, Forme străvechi de
cultură poporană românească, Cluj-Napoca,
1977.
• IONICĂ, ION, Drăguş, Reprezentarea cerului-
Ancheta sociologică D. Gusti
• ISPAS, SABINA,-,BRĂILOIU CONSTANTIN -
Sub aripa cerului, Bucureşti, 1998.
• ISPAS, SABINA, Flori dalbe de măr, Bucureşti,
1987.
• IZANU, PETRE LENGHEL, Poezii şi poveşti
populare din Maramureş, Bucureşti, 1985.
• JARNIK, IOAN URBAN, BÂRSEANU
ANDREI, Doine şi strigături din Ardeal, Bucu-
reşti, 1968.
• LOVINESCU VASILE, Al patrulea hagialâc,
Bucureşti, 1981.
• MARIAN, SIMEON FLOREA, Nunta la români,
Bucureşti, 1995.
106
• MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, P. S.

B. vol. 80, Bucureşti, 1983
• MOSCATI SABATINO, Vechi imperii ale
Orientului, Bucurcşti, 1982.
• OTESCU, ION, Credinţele poporului român
despre cer şi stele, Bucureşti 2002
• PAPAHAGI, TACHE, Grai-Folklor- Etnografic,
Bucureşti, 1981.
• PĂUN, SILVIA, Italia- România, Identităţi
europene, Bucureşti, 1996.
• PĂUN, SILVIA Însemnele cerului, Bucureşti,
1999.
• PLATON, NICOLAS, Civilizaţia egeeană,
Bucureşti, 1982.
• PRUT, CONSTANTIN, Calea rătăcită,
Bucureşti, 1991.
• RĂDULESCU, CODIN, Literatura populară,
Bucureşti, l986.
• RICOEUR PAUL, Metafora vie, Bucureşti,
1985.
• SECOŞAN, ELENA - PETRESCU PAUL,
Portul popular de sărbătoare din România,
Bucureşti, 1984.
• TEODORESCU, G. DEM, Poezii populare
române, Bucureşti, 1895
• TOCILESCU, G - ŢAPU C. Materialuri
folcloristice, Bucureşti, 1980,
107
• ŞĂINEANU, LAZĂR, Basmele române,

Bucureşti, 1984.
• VULCĂNESCU, ROMULUS, Fenomenul
horal, Bucureşti, 1940.
• VULCĂNESCU, ROMULUS, Coloana cerului,
Bucureşti, 1972.
• VULCĂNESCU, ROMULUS, Mitologia
română, Bucureşti, 1985.
• VUIA ROMULUS, Studii de etnografie şi
folclor, Bucureşti, 1980.
• ZUMTHOR, PAUL, Încercare de poetică
medievală, Bucureşti, 1983.
108
Poartă maramureşană
cu coarne de consacraţie pe vraniţă,
semnificând pragul magic de trecere
sub semnul constelaţiei Taurului.
(Ieud, Maramureş - Francisc Nistor)
109
Veşmânt femeiesc din Ţara Lăpuşului

reprezentând arhetipul templului cosmic.
Zadii cu trup vânăt din veşmântul de Lăpuş, cel

mai vechi din Transilvania.
110
Veşmânt preoţesc din Ţara Lăpuşului

(secol XIX) având ca motiv ornamental
Arca lui Noe.
Vas neolitic zoomorf (cap de bivideu)

111
Hartă geopolitică
a Mării Negre în secolul XIX
Curbe de nivel succesive în harta fizică,

evidenţiind contururile Mării Negre înainte
şi după diluviul de la anul 5.600 î. de Hr.
112
The secret of the Black Sea - Ioan Sorin Apan
The secret of the Black Sea
The research carried out by Robert Ballard, the

explorer of the Titanic, proved in 2000 that the Black
Sea was formed by a huge diluvium that occurred
7,600 years ago. That, anyway, didn't surprise the
American sea geologists Ryan and Pitman who had
assumed the existence of a deluge since 1970.
According to the three scientists, the Black Sea was
formed when some icebergs melt, forcing the salted
water in the Mediteranean Sea to How into a huge,
12,000 years old, fresh-water lake, after it had
broken through the Bosphorus.
Experts in mythology, dealing with various

civilizations, have often come across recollections
of huge catastrophic floods. Moreover, with the last
sea discoveries going on, they have a strong reason
to believe that the story of the Deluge recorded in
the Bible actually hints at the genesis of the Black
Sea.
The Americans Ryan, Pitman and Ballard

presume that the Black Sea Coast peoples could
have preserved folklore remembrances of the flood.
For the last 50 years Romanian anthropologists

and folklorists have felt puzzled by various
Romanian folk tokens (some found in the area of
Maramures, for instance) of a flood with terrible sea
113
Ioan Sorin Apan - The secret of the Black Sea
overflowing.
Ioan Sorin Apan looks in the matter by means a

various folk texts that appear to convey the ideas of
the famous Robert Ballard.
Monica Băcilă
114
CUPRINS
Cuvânt înainte ...................................................... 5

Geografia Mării Negre .......................................... 8
Paleoistoria Mării Negre ....................................... 9
Arheologie şi arhegeologie marină ..................... 12
Numele Mării Negre ............................................ 16
Folclor literar. Posibile referenţiale empirice ........ 19
Antologie de texte comentate ............................. 31
Concluzii ............................................................ 99
Bibliografie ........................................................ 103
The secret of the Black Sea .............................. 113
115
Editura Litteralia mulţumeşte în numele
autorului tuturor sponsorilor cu ajutorul cărora
s-a reuşit reeditarea acetui volum.

Toaz - Info Ioan Sorin Apan Taina Marii Negre Oceanografie Si Folclor PR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toaz - Info Ioan Sorin Apan Taina Marii Negre Oceanografie Si Folclor PR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan Sorin Apan

TAINA MĂRII NEGRE

• Taina Mării Negre - Oceanografie şi folclor, Editura

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TAINA MĂRII NEGRE

(Din paremiologia română)

Dedic această carte memoriei mentorului meu,

Lucrarea de faţă face parte dintr-un proiect mai

folclorului în modelarea istorică are o bună şi tot mai

încercarea de a stabili o legătură între acestea şi

GEOGRAFIA MĂRII NEGRE

Marea Neagră este a treia ca mărime din

Adâncimea maximă este de 2.246 m, iar cea

Salinitatea este mult mai scăzută decât a

PALEOISTORIA MĂRII NEGRE

Urmele de locuire umană din epoca paleolitică

Aceste informaţii îl fac pe Brătianu să pună o

tracice sau indo-europene pe teritoriul

Punctul de plecare al expediţiei proiectate de

treime din suprafaţa actuală a acesteia.

pe fundul Mării Negre în largul coastelor Turciei şi a

changed History, a fost amendat de teologi. Aceştia

NUMELE MĂRII NEGRE

Antichitatea o numea Pontus Euxinus, iar epoca

Demersul nostru încearcă să identifice în folclorul

Columbia din New-York în anul 1993, William Ryan

multe colinde, este o referinţă literal-empirică la

49. Negustori sosiţi pe mare cu corăbiile cer

argumentarea interpretării literal-naturaliste a

Da’ în el cine-i culcatu,

Deplasarea sensului dinspre potop concret de

creştea Pomul Vieţii.

constelaţiei Orion. Cele trei stele din Brâul lui Orion

inundarea Mării Negre (lac de apă dulce) cu apa

... Lin, mai lin marea-i venită,

Dacă nu luăm în seamă datele oceanografice

mareele nu pot fi atât de violente încât să aducă

textul poetic al colindei cât şi credinţa menţionată

depăşesc cu mult istoria lui homo sapiens. Aceste

ANTOLOGIE DE TEXTE COMENTATE

În tipul 45, reţinem: indicaţiile locative (Marea

Nime n-o cosăşte;

Tema tipului 45 este ameninţarea uneori

în legătură cu mulţimea oilor, marea le răspunde cu

trecere din ciclul vieţii) şi ar explica probabil

S-o lăudat, s-o lăudat

Liniile de fugă ale populaţiilor protoindo-

transmiterii temei mării şi motivelor folclorice

Această transhumanţă primă a fost urmată de

legătură vitală a acestor populaţii cu Marea Neagră.

Tipul 47 reia tema ameninţării reciproce între

laborator (Carbon 14), arată că mostrele prelevate

Din cel ţărmur de Dunăre,

Tipul 48 conţine de asemenea ideea codării sau

vede hora zânelor. Avem aici în textul poetic o

Rău marea se lăuda,

De trei ori, de nouă ori,

Reţinem şi în acest tip tematic agresivitatea mării

Jos pe mare-n jos

Tipul 51, cu tema Pescarii şi vidra, relatează că,

ambient corespunzător. Acest lucru a putut fi

Ferice, Doamne, ferice!

-Spune, spune, pui de iudă,