Cursul nr.

8
24.11.2020

III.Dezvoltarea paradigmei comparatiste: comparatismul

românesc interbelic. Nicolae Iorga- reprezentant al comparatismului
de formulă autohtonă (II)

2. Polemica Nicolae Iorga- Pompiliu Eliade (II)

3. Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor (1920)- ilustrare a unui

comparatism zonal

4. ,,Sintaxa” gândului comparatist al lui Nicolae Iorga

2. Totuși, seria reacțiilor polemice ale lui Nicolae Iorga referitoare la lucrarea lui Pompiliu
Eliade, nu se oprește aici. Astfel, în lucrarea Istoria literaturii românești. Introducere sintetică
apărută în 1929, savantul susține chiar un fel de sincronism al culturii noastre:

,,...nu a fost o singură mare mișcare intelectuală în Apus, la care aducând și noi o producție
literară oarecare, sănu ne fi integrat”.

Finalmente, savantul ajunge să susțină și ideea unei devansări a culturii occidentale de

cultura noastră. Exemplul pe care îl dă savantul este acela al lui Dimitrie Cantemir, cu a sa
istorie a Imperiului Otoman. Despre această lucrare, Nicolae Iorga afirmă:

,,Este cea dintâi istorie filosofică a unei împărății”.

Când face această afirmație, marele istoric se referă la faptul că, prin lucrarea
menționată, Cantemir ar devansa celebra Istorie a Imperiului Roman scrisă de Gibbon ca și
Considerațiile asupa măririi și decăderii romane scrie de Montesquien.

Chiar și mult mai târziu, în 1934 mai exact, Iorga reacționează cu ferminate împotriva
punctului de vedere despre cultura noastră, exprimat de P. Eliade în Despre influența franceză
asupra spiritului public în România:

,,Noi nu suntem doar din epoca năvăliilor, al căror împrumut de simple forme, tot a dus
la ceva; la Români, în momentul contactului cu alte civilizații, o clutură înăbușită prin
evenimentele istorice”.
Cursul nr. 8
24.11.2020

În sinteză, se poate spune că N. Iorga reacționează polemic la teza lui P. Eliade, conform
căreia influența franceză ne-a înființat ca popor ,,întru civilizație și întru istorie”- reacționeaă
însă de-a lungul unei lungi perioade, ceea ce ne conduce la ideea că această reacție reprezintă o
adevărată constantă în activitatea marelui istoric.

3. Prin Istoria literaturilor romanice în dezvolatrea și legăturie lor, Iorga promovează la noi
un gen de studii comparatiste, care ia în discuție un ansamblu de fapte caracteristice pentru o
întreagă zonă europeană.

Mai înainte însă, marele istoric promovare un tip de studii comparatiste, care se referea la
un ansamblu de fapte specifice pentru o regiune culturlă, precum cea balcanică. Pentru această
ultimă categorie de studii, ilustrative sunt următorele lucrări: Idei și forme literare franceze în
Sud-Estul Europei și Cărți populare în Sud-Estul Europei.

Fundamental pentru aceste două categorii de studii este faptul că depășesc studiile
comparatiste de până atunci, preocupate doar de relația liniară și simplistă în consecință, între
două opere sau două literaturi.

În acest studiu comparatist zonal, intitulat Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și

legăturile lor, Nicolae Iorga ne prezintă în fapt ,,o viață sufletească”, urmărită în ceea ce el
numește ,,cărți reprezentative”. Evident că în acest context, opera literară devine un document
care atestă o anumită ,,viață sufletească”.

Concluzia este că literaturile romanice în viziunea lui Iorga, nu apar prin jocul influențelor
și al receptărilor, care funcționează conform mecanismului cauzal.

Fără a deprecia celelalte literature romanice, marele istoric acordă o pondere deosebită
literaturii franceze, motivația constând în faptul că aici se găsesc cele mai numeroase opera
reprezentative- ,,cărți repezentative”, cum le numea marele istoric.

Nicolae Iorga ne vorbește și de ,,sufletul unei epoci”, ceea ce ar marca în filiera sa la

speciaiștii germane, care urmăresc să identifice în ansamblul manifestărilor unei epoci o notă
fundamentală. Sub acest aspect, nu ar fi deloc hazardat dacă am vedea în sintagma ,,sufletul
unei epoci” un echivalent, o traducere a marelui istoric pentru așa-numitul zeitgeist ( spiritual
epocii).

Nicolae Iorga polemizează chiar cu filologii și istoricii literari, deoarece aceștia nu

caută ,,...în dosul formelor ușor de studiat și de clasificat, sufletul însuși al unei epoci (...)”.
Cursul nr. 8
24.11.2020

Desigur, acestei obiecții al lui Nicolae Iorga i se poate aduce obiecția că nici filologii, nici
istoricii literari nu se ocupă de această căutare a ,,sufletului însuși” al unei epoci.

Dar obiecția marelui istoric rămâne emblematică prin subiectivismul ei, pentru modul în
care acesta își înțelege misiunea- acela al unei paradoxale arheologii, a mentalităților,
încorporate în ,,cărțile reprezentative”.

4. Reprezentativă pentru ,,sintaxa” demserului comparatist al lui Iorga este fraza cu care
începe primul volum din Istoria literaturilor romanice...:

,,Romanitatea a existat oare ca realitate etnică? În parte, ca realitate sufletească, mai ales?
Pentru ca să se poată încerca o istorie a dezvoltării ei pe baza, înainte de toate, a acelor
literaturi pe care le-a produs și care s-au influențat, s-au luptat între ele, s-au dominat și s-au
înlocuit, asimilând ce le-a venit de la alte societăți de popoare, și restituindu-le cu un adaos
propriu, ceea ce împrumutaseră la un moment dat de la dânsele?

Aceasta e întâia întrebare ce ni se pune și legitimează studii îndreptate în această direcție”

(Nicolae Iorga- Istorie literaturilor ormanice în dezvoltarea și legăturile lor, vol. I)

Nicolae Iorga își pune întregul demers din Istoria literaturilor romanice...sub semnul a
ceea ce s-ar putea numi, oricât de paradoxal al părea, interogație fondatoare.

Înt-o primă instanță, marele istoric distinge între romanitatea ca ,,realitate etnică ” și
romanitatea ca ,,realitate sufletească”.

Evident, marele savant accentuează pe această a doua accepție a romanității- de fapt

singura care îl interesează cu adevărat. El chiar preconizează o istorie pe bază literară a
dezvoltării romanității ca ,,realitate sufletească”.

De observat că marele istoric prevede raportul între literaturile romanice ca pe o luptă.

În sfârșit, marele istoric face și un complex raport între literaturile romanice și ceea ce,
urmându-l pe Iorga, s-ar putea numi societăți de substrat.

În viziunea marelui istoric, acest raport cunoaște doi ,,timpi” : timpul împrumutului (și
chiar al asimilării societăților de subtrat) și timpul restituirii creatoare.
Cursul nr. 8
24.11.2020
Conform celui de-al doilea timp, care pentru Nicolae Iorga este cel fundamental,
literaturile romanice restituie societăților de substrat ceea ce au împrumutat, cu mențiunea
însă că această restituire este creatoare, adică reprezintă o contribuție.