TĂRĂBOI

Măi, măi măi,

Ce tărăboi
a mai fost în sat la noi!..
Stai un pic să-ţi spun şi ţie,
să vezi tu minunăţie,
că în sat mai fiştecare,
de la mic şi pân-la mare,
s-a mirat de-aşa-ntâmplare.
Şi din ce?
Toată pricina
îi taman lelea Grăchina.
Cum, n-o ştii?
Pe Grăchina lui Tănasă?
Una grasă, cu-o diseatcă de copii.
Casa lor
îi pe-aproape de izvor,
unde-i drumu-ncârjoiet
şi scoboară
înspre moară,
de la deal de selsovet.
Mai dăunăzi îndesară
iese ea din casă-afară,
în grădină,
când, din drum, o strigă unul:
– Grăchină,
lele Grăchină!

Da Grăchina – vorba cea,

ca femeia –
nu l-a cunoscut de-odată,
s-a uitat în streşna mâinii
şi-a strigat chiar supărată:
– Cine-i, măi, de ce-ntărţi câinii?
Când colo, cine-a strigat?
Costea lui Andrei al Marfei,
presedatele din sat.

A chemat-o
şi-a-ntrebat-o
fel de fel de cercetare,
chiţibuşuri,
mărunţuşuri
şi cutare
şi cutare;
i-a grăit,
i-a şopotit
şi i-a spus,
ba-n jos,
ba-n sus,
da pe urmă i-a citit
într-o carte
şi-n gazetă,
şi-n hârtie...
Măi, a naibei,
ce să fie?

Da bărbatul
– supăratul –
îmblă el bietul Tănasă
când afară, când în casă,
se zburleşte
şi se miară
şi oftează prin cămară,
şi se-nciudă,
şi se-ntartă:
– Ce au ei de stau la poartă?
Umflă el o dată pieptul
şi-a pornit la ei de-a dreptul,
dând din coate
– cum îi omul mâniet –
da Grăchina:
– Nu se poate,
fugi de-aicea, că-i secret!

Măi, minune,
ce să fie?
Nu se ştie
Nu se ştie.

A mai tras el o sudalmă

şi-a stuchit de ciudă-n palmă
şi-nainte să se-ntoarcă
a sucit încă-o ţăharcă
şi-a aprins-o,
cum c-adică
nu de frică
el – Tănasă –
se duce-napoi în casă.

Bun,
amu mai stai să vezi,
c-am să-ţi spun şi n-ai să crezi.
Când s-a-ntors ea din ogradă,
a pornit un fel de childuri
şi de sfadă,
cică:
– Eu
mâine plec la Chişinău,
c-o să facem adunare
şi-am să ţin o cuvântare.

Da bărbatul
s-a-nciudat odată foc
şi-a-ntrebat-o:
– Vrei s-o ei peste moţoc?
Nu mă fă s-apuc ciomagul,
să-ţi îndrept eu feleşagul!...

Da nevasta:
– Mai încet cu vorba asta,
c-a trecut ea vremea cea
când puteai să-ţi baţi femeia.
Astăzi ştim noi alt zacon:
una-două – şi-n raion.

Ridica Grăchina glasul,

da Tănasă pleacă nasul;
vorba cea, se temea
să nu-ncapă-ntr-o belea.
Ce-ai să faci?
Ce poţi să-i faci?
Nu-i deşanţ, mai bine taci.

Dimineaţa alt bucluc,

ea se-mbracă şi:
“Mă duc!”
de i-a mers vestea-n tot satul
că şi-a lepădat bărbatul.
Trec femei, se întâlnesc,
stau în drum şi şopotesc:

– Ce zici?
Aracan de mine
şi de mine
nu-i a bine!
Să facă mătălnicii
ea, c-o casă de copii...

– Cic-a-mblat
şi s-a cătat,
s-a hlizit,
s-a ghilosit,
şi s-a dres,
şi s-a-mbunghit,
s-a-ncnopcit,
şi s-a-ntuflit,
şi, ptiu!–
cică s-a-mpudrit,
şi s-a dus...
Ce ai de spus?
Vezi neata ce tărăboi?
A venit veacul de-apoi.

Da Tănasă
porăie pe lângă casă
şi icneşte:
– Bună treabă,
ea se plimbă prin străini,
da eu ţurui la găini,
parcă-s babă.

Trece unul şi-l jăleşte,

celălalt îl ischiteşte:
– Cum aşa, din ce pricină?
Nu te teme, c-o să vină...
Altu-i bagă sula-n coastă
c-a rămas fără nevastă
ori îl face vădăoi şi-l aţâţă...
Da Tănasă numai tace şi sughiţă.

Trece-o zi,
trec două, trei,
a intrat grija-n femei:
– Nu-i Grăchina?
– Nu-i şi pace.
– Ce să-i faci tu?
– N-ai ce-i face.
Ce să fie?
Ce să fie?
Nu se ştie.
Nu se ştie.

Când a patra zi-ndesară

hop – că vine şi Grăchina de la gară.
Da femeile-nainte
strigă, cât le ţine gura:
– Ia te uită, ia te miară,
o aduce selsovetul cu trăsura!
Vin buluc toate-n ogradă
după dânsa, vor s-o vadă;
da ea, parc-ar fi mireasă,
se repede
şi-l sărută pe Tănasă.

Lui nici nu-i vine să creadă:

Grăchina poartă năgradă.
Stă pe piept şi străluceşte,
scânteieşte,
şi sclipeşte
ca un soare,
numai focuri şi lumină.

El se uită cu mirare:
– Ce-i aiasta, bre Grăchină?
– Îi năgrada cea mai mare,
eu sânt mamă-eroină!

Am făcut chef mai tot satul,

şi ne-a spus,
ş-am întrebat-o,
ş-am cântat,
ş-am lăudat-o,
ş-am ciocnit toţi din pahare
pentru cinstea ei cea mare...

Că femeile cu toate,
cum le ştiţi că sânt de rele,
de zavistnice ce-s ele,
au pornit un fel de sfadă:
– Vrem şi noi s-avem năgradă!

Noi iş-lanţi tăceam din gură,

c-am picat la-ncurcătură,
fiin-că nu era uşor
de răspuns la jalba lor.

Da pe urmă le-a-mpăcat,
c-a strigat
unul chefliu:
– Tăceţi, fa, că nu-i târziu!

Iac-am spus ce tărăboi

s-a-ntâmplat în sat la noi.
1945