CORINA PANTEA

ELEMENTE DE
BIOMECANICĂ CU
APLICAŢII ÎN SPORT ŞI
KINETOTERAPIE

Timişoara

2009

1
 CAPITOLUL 1
TERMINOLOGIE DE BAZĂ

Poziţia anatomică este poziţia stând cu membrele superioare apropiate de

părţile laterale ale trunchiului, coatele în extensie,antebraţele în rotaţie
externă, mâinile în supinaţie, degetele (inclusiv policele) extinse, membrele
inferioare apropiate, genunchii extinşi, picioarele în unghi drept pe gambe,
călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la unghi de maxim 450.
(1,3,13,8,6,21,7,12)

Fig. 1 – Poziţia anatomică (6)

Planurile anatomice = sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul sub

o anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică a
corpului se descriu 3 planuri:
ƒ frontal – dispus paralel cu fruntea, adică vertical şi latero-lateral, care
împarte corpul într-o parte anterioară şi o parte posterioară. Planul
frontal care împarte corpul într-o jumătate anterioară şi una posterioară
se numeşte plan medio-frontal.
ƒ sagital sau antero-posterior – este dispus vertical şi antero-posterior,
împarte corpul într-o parte dreaptă şi una stângă. Planul sagital care
împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi una stângă se numeşte plan
medio-sagital.

2
 Fig. 2 – Planurile şi axe anatomice (8)

ƒ transversal – este dispus orizontal şi paralel cu solul, împarte corpul

într-o parte superioară şi una inferioară. Planul transversal care împarte
corpul într-o jumătate superioară şi una inferioară se numeşte plan
medio-transversal.

Fig. 3 - Planurile anatomice (21)

Planurile medii ale corpului: medio-frontal, medio-sagital, medio-

transversal sunt planuri principale, iar la intersecţia lor se găseşte centrul de
greutate al corpului.

3
Axele – se formează prin intersectarea a două planuri:
ƒ axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital
ƒ axul sagital (antero-posterior) – la intersecţia planului sagital cu cel
transversal
ƒ axul frontal (transversal) – la intersecţia planului frontal cu cel
transversal.
Terminologie direcţională
Anterior – indică poziţia înainte, care este aşezat în partea de dinainte.
Posterior – indică poziţia înapoi, care se află aşezat în partea de dinapoi.
Dorsal – care se află în partea posterioară a corpului sau a unui organ.
Ventral – care aparţine părţii anterioare a corpului sau a unui organ, partea
anterioară a corpului sau a unui organ.
Caudal – termen anatomic care se referă la partea distală, inferioară a unui
organ sau a unei regiuni.
Cranial – termen anatomic care se referă la partea proximală, superioară a
unui organ sau a unei regiuni.
Distal – indică o poziţie extremă, periferică în raport cu un punct central.
Proximal - indică o poziţie superioară apropiată de un punct central.
Medial – partea internă, mai aproape de linia mediană a corpului, central.
Lateral – situat la margine, la periferie, departe de centru, partea externă a
corpului.

Fig. 4 – Terminologia direcţională (12)

4
Mişcările articulare pot fi clasificate astfel:
1. Mişcări de alunecare – sunt mişcări simple caracteristice diartrozelor
(articulaţii sinoviale sau articulaţii mobile) – specifice articulaţiilor
intercarpiene şi intertarsiene la nivelul cărora nu se descriu alte tipuri de
mişcări.
2. Mişcări angulare – sunt mişcări la care se modifică unghiul dintre cele
două oase care participă la formarea articulaţiei respective (oase lungi).
Aceste mişcări se clasifică astfel în funcţie de planul în care se execută
mişcarea:
ƒ în plan sagital:
o Flexia – este mişcarea prin care două segmente articulate între
ele se apropie unul de celălalt. Se produce când unghiul dintre
axele longitudinale ale celor două segmente care participă la
formarea articulaţiei respective se micşorează. Mişcarea se
execută în jurul unui ax transversal ce trece prin articulaţia
respectivă.
o Extensia – este mişcarea inversă celei de flexie, prin care două
segmente articulate între ele se îndepărtează unul de celălalt. Este
mişcare prin care unghiul dintre axele longitudinale ale celor
două segmente care participă la formarea articulaţiei respective
se măreşte. Mişcarea se execută în jurul unui ax transversal ce
trece prin articulaţia respectivă.
ƒ în plan frontal:
o Abducţia – este mişcarea prin care segmentul respectiv se
îndepărtează de linia mediană a corpului sau mişcare prin care un
membru sau segment de membru se deplasează lateral faţă de
axul său longitudinal. Se execută în jurul unei axe sagitale ce
trece prin articulaţia respectivă .
o Adducţia – este mişcarea prin care segmentul se apropie de linia
mediană a corpului sau mişcare prin care un membru sau
segment de membru se deplasează medial faţă de axul său
longitudinal. Se execută în jurul unei axe sagitale ce trece prin
articulaţia respectivă.
o Mişcările de înclinare laterală – sunt mişcări caracteristice
coloanei vertebrale prin care un segment al corpului se apleacă
spre dreapta sau spre stânga în plan frontal. Sunt mişcări care se
execută în jurul unor axe sagitale care trec prin articulaţiile care
participă la această mişcare.

5
3. Mişcările de rotaţie – se execută în jurul axului longitudinal al
segmentului care realizează mişcarea de răsucire. În cazul articulaţiilor
coloanei vertebrale (situate pe linia mediană a corpului) vorbim de rotaţie
spre dreapta şi spre stânga. La nivelul articulaţiilor membrelor vorbim de
rotaţii interne şi externe. La nivelul antebraţului vorbim de pronaţie =
rotaţie internă şi supinaţie = rotaţie externă. Pronaţie – mişcarea de rotaţie
internă pe care o efectuează mâna şi antebraţul prin care faţa palmară devine
posterioară şi policele medial. Supinaţie – mişcarea de rotaţie externă pe
care o efectuează mâna şi antebraţul prin care faţa palmară devine anterioară
şi policele lateral.
4. Mişcarea de circumducţie – este mişcarea care se execută concomitent
pe mai multe planuri, mişcare prin care segmentul descrie un con cu baza la
extremitatea distală a segmentului sau a membrului respectiv şi cu vârful în
articulaţia care execută mişcarea. Este caracteristică articulaţiilor cu grad
mare de mobilitate, cele biaxiale şi triaxiale. În cadrul acesteia se succed
următoarele mişcări: flexie, abducţie, extensie, adducţie.
Centrul de greutate – este locul unde acţionează rezultanta forţelor
gravitaţionale şi nu coincide cu centrul geometric al organismului deoarece
corpul uman este alcătuit din segmente cu densitate diferită şi nu este perfect
simetric. În cazul persoanelor cu constituţie normală care se găsesc în
poziţie anatomică centrul de geutate este aproximativ în centrul micului
bazin la nivelul marginii superioare a vertebre S3.
Centrele de greutate ale extremităţilorse află pe axa lor longitudinală.
Centrul de greutate al trunchiului se găseşte pe linia mediană situat
între axele transversale ale articulaţiilor umerilor şi a şoldurilor.
La cap centrul de greutate se află localizat în spatele şeii turceşti a
sfenoidului.
Centrul de greutate al corpului uman prezintă variaţii individuale în
funcţie de constituţia fiecărei persoane şi se modifică odată cu schimbarea
poziţiei.

6
Fig. 5 – Poziţia centrului de greutate în diferite poziţii ale segmentelor
corpului (7)

Fig. 6 - Poziţia centrului de greutate în: a- poziţia stând, b- poziţia stând cu

membrele superioare în flexie de 900, c- poziţia stând cu membrele
superioare în flexie de 1800, d- flexia trunchiului (12)

7
Fig. 7 - Poziţia centrului de greutate în cursul mişcărilor realizate pentru a
trece din poziţia stând în poziţia aşezat (12)

Fig. 8 - Poziţia centrului de greutate în cursul mişcărilor realizate pentru a

trece din poziţia stând în poziţia stând pe un picior sprijinit pe un scaun (12)

Fig. 9 - Poziţia centrului de greutate în: a- poziţia stând, b- flexia

trunchiului, c- poziţia stând cu spatele lipit de un plan vertical, d- poziţia
stând cu trunchiul flectat la 450 .(12)

8
 Când se realizează abducţia membrului inferior din articulaţia
coxofemurală (ridicarea laterală a membrului inferior la 900) centrul de
greutate al corpului se deplasează lateral şi în sus pe aceeaşi parte descriind
un sfert de cerc.
Dacă se realizează abducţia membrului superior la 900 centrul de
greutate al corpului se deplasează lateral şi în sus de aceeaşi parte cu braţul
care realizează mişcarea descriind de asemenea un sfert de cerc dar cu raza
mai mică decât în cazul ridicării membrului inferior. Când se realizează
abducţia ambelor membre superioare la 900 (ducerea braţelor lateral) centrul
de greutate se deplasează în sus cu o mişcare rectilinie de data aceasta
ajungând până la o înălţime dublă faţă de cea obţinută prin mişcarea unui
singur braţ.

Fig. 10 – Modificarea poziţiei centrului de greutate în diferite exerciţii

Fig. 11 - Traiectoria centrului de greutate (12)

9
Fig. 12 - Poziţia corectă a corpului la ridicarea unei greutăţi: a-corect, b-
flexia trunchiului cu genunchii flectaţi, c-flexia trunchiului cu genunchii
extinşi (12)
Linia de gravitaţie sau proiecţia centrului de greutate – este verticala
care trece prin centrul de greutate al corpului şi se proiectează în interiorul
bazei de susţinere. În ortostatism are următoarea traiectorie:
ƒ trece uşor posterior faţă de vârful suturii fronto-parietale,
ƒ conductul auditiv extern,
ƒ apofiza odontoidă a axisului,
ƒ corpurile vertebrelor cervicale,
ƒ intersectează vertebra cervicală C7,
ƒ anterior faţă de vertebrele toracale,
ƒ intersectează curbura lombară la nivelul vertebrei L2,
ƒ prin corpurile ultimelor vertebre lombare,
ƒ prin vertebra S2,
ƒ uşor posterior faţă de centrul articulaţiei şoldului,
ƒ uşor anterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului,
ƒ articulaţia cuboido-calcaneană.
Baza de susţinere – este suprafaţa care suportă greutatea corpului uman şi
care este delimitată:
ƒ anterior de vârful picioarelor,
ƒ lateral de marginea externă a picioarelor,
ƒ posterior de linia călcâielor.

10
Fig. 13 - Diferite baze de susţinere în funcţie de poziţia membrelor
inferioare şi proiecţia centruluide greutate în interiorul bazei de susţinere –
a,b-poziţia stand, c-poziţia stand cu piciorul drept în faţa celui stâng, d-
stând cu picioarele depărtate, e- stând sprijinit în două cârje, f- stând sprijinit
pe o cârjă ţinută în mâna stângă (12)

Unghiul de stabilitate – se formează între linia ce reprezintă proiecţia

centrului de greutate al corpului şi linia care uneşte centrul de greutate cu
marginea bazei de susţinere.

Fig. 14 – Unghiul de stabilitate

11
Echilibrul corpurilor
Pentru menţinerea echilibrului unei poziţii este obligatoriu ca centrul
de greutate al corpului să se proiecteze în interiorul bazei de susţinere. Se
descriu trei tipuri de echilibru:
ƒ Echilibrul stabil
ƒ se întâlneşte atunci când axa de rotaţie sau sprijinul se găsesc într-un
punct situat pe verticala centrului de greutate dar exterior şi deasupra
acestuia
ƒ în acest caz orice mişcare unghiulară a corpului în jurul axei de
rotaţie este anulată de revenirea spontană a corpului în poziţia sa
iniţială
ƒ se întâlneşte atunci când prin modificarea poziţiei corpului proiecţia
centrului de greutate rămâne în interiorul bazei de susţinere;
ƒ poziţia de echilibru stabil are cel mai mare unghi de stabilitate, care
se obţine prin plasarea centrului de greutate cât mai jos, iar proiecţia
lui să fie cât mai în centrul bazei de susţinere, aceasta fiind la rândul
ei mare.
ƒ exemplu – poziţiile de decubit (culcat) şi în gimnastica artistică (fig.
15b)

12
Fig. 15 – Echilibrul corpurilor - a. echilibrul indiferent, b. echilibrul stabil,
c. echilibrul instabil, d. echilibrul metastabil (7)
ƒ Echilibrul instabil sau labil
ƒ se întâlneşte atunci când axa de rotaţie sau sprijinul se află într-un
punct situat în exterior dar sub nivelul centrului de greutate al
corpului
ƒ se descrie atunci când prin modificarea poziţiei corpului centrul de
greutate tinde să se proiecteze în afara bazei de susţinere,
ƒ centrul de greutate este situat foarte sus (înalt) iar baza de susţinere
este mică,
ƒ corpul uman poate menţine aceste poziţii prin reflexe posturale şi de
echilibrare,
ƒ cu cât poziţia este mai instabilă cu atât activitatea musculară reflexă
este mai mare. (fig. 15 c)

13
ƒ Echilibrul indiferent
ƒ se întâlneşte atunci când axa de rotaţie traversează centrul de
greutate sau se găseşte la nivelul acestuia
ƒ se realizează când corpul este dezechilibrat, dar înălţimea şi poziţia
centrului de greutate rămân nemodificate,
ƒ se întâlneşte în mişcările de rostogolire şi de rotaţie ale membrelor
superioare şi inferioare executate din decubit dorsal. (fig. 15 a)
ƒ Echilibrul metastabil
ƒ se întâlneşte atunci când un corp aflat în echilibru instabil dacă
măreşte suprafaţa de sprijin exemplu un aparat din gimnastică, iar
sprijinul se face sub nivelul centrului de greutate pe acel aparat se
obţine o stabilitate limitată
ƒ este frecvent întâlnit în gimnastică deoarece permite micşorarea
gradată a suprafeţei de sprijinceea ce va permite executarea unor
exerciţii de mare dificultate cu o mare îndemânare. (fig. 15 d)

Fig. 16 – Echilibrul metastabil (7)

ƒ Gradul de stabilitate adică gradul de dificultate a unei poziţii în
condiţiile unui echilibru metastabil se poate stabili prin măsurare
geometrică, energetică şi dinamică.
ƒ Măsurarea geometrică – se măsoară unghiul de răsturnare adică
unghiul cu care trebuie să se rotească corpul spre o latură ce
delimitează baza de susţinere astfel încât perpendiculara dusă din
centrul de greutate să treacă prin acea latură (fig. 17 a). Formula de

14
 calcul este: α = arc tg b/h, unde b = distanţa pe orizontală dintre
proiecţia iniţială şi finală a centrului de greutate la marginea bazei de
susţinere şi h = distanţa (înălţimea) de la suprafaţa de sprijin la
centrul de greutate. Gradul de stabilitate este cu atât mai mare cu cât
unghiul de răsturnare este mai mare (fig. 17 b). Acest lucru explică
cât de dificilă este menţinerea poziţiei de echilibru pe suprafeţe mici
sau când baza de susţinere este foarte mică, în aceste situaţii sunt
suficiente deplasări foarte mici ale centrului de greutate pentru a se
modifica echilibrul obţinut (fig. 17 c, d).

Fig. 17 – Măsurarea gradului de stabilitate (7)

ƒ Măsurarea energetică – se realizează prin evaluarea cantitativă a
ridicării centrului de greutate pentru a se produce răsturnarea.
ƒ Măsurarea dinamică – se obţine prin evaluarea intensităţii forţei
laterale F1 şi a braţului b cu care acţionează corpul. (fig. 18 a,b).
Corpul este în echilibru atunci când rezultanta R a forţelor F1 şi Fp
(forţa greutate) se găseşte în interiorul poligonului ce formează baza
de susţinere. Prin aplicarea unei forţe laterale asupra corpului acesta

15
 se va răsturna cu atât mai uşor cu cât suprafaţa de sprijin este mai
mică sau cu cât punctul de aplicaţie al forţei este situat mai sus decât
baza de susţinere.

Fig. 18 – Măsurarea dinamică a gradului de stabilitate (7)

o Când baza de susţinere este egală în două poziţii diferite corpul va fi
cu atât mai stabil cu cât centrul de greutate al său este situat mai
aproape de baza de susţinere (fig. 20)
o În gimnastică în cazul exerciţiului stând pe mâini echilibrarea
corpului din partea profesorului se face poziţionând mâinile cât mai
sus faţă de centrul de greutate al corpului, adică la nivelul gambelor
(fig. 19).

Fig. 19 – Echilibrarea corpului în poziţia stând pe mâini (7)

16
Fig. 20 – Stabilitatea corpului în funcţie poziţia centrului de greutate (7)

17
 CAPITOLUL 2
ROLUL MUSCULATURII ÎN MIŞCAREA
CORPULUI UMAN

Din punct de vedere al structurii şi al localizării muşchii se împart astfel:

ƒ muşchi striaţi – muşchii scheletici şi la nivelul unor organe interne,
ƒ muşchi netezi – se găsesc în peretele organelor interne, vase sangvine şi
firul de păr,
ƒ muşchiul striat de tip cardiac – miocardul. (5,25,21,29,34,36,9,1,8)
Clasificarea muşchilor striaţi de tip scheletic
ƒ după forma corpului muscular
o muşchi lungi – la nivelul membrelor,
o muşchi scurţi – dispuşi profund în special la nivelul spatelui
o muşchi laţi – muşchii peretelui abdominal, muşchii planurilor
superficiale ale spatelui,
o muşchii orbiculari – sunt circulari, poziţionaţi în jurul unor
orificii (gură, ochi)
ƒ după numărul capetelor de origine
o două – biceps brahial,
o trei – triceps brahial,
o patru – cvadriceps femural.
ƒ după orientarea fibrelor musculare
o aceeaşi orientare cu cea a fasciculelor tendonului – muşchii laţi
ai abdomenului,
o orientare oblică faţă de fasciculele tendonului se numesc muşchi
penaţi (aspect de pană):
ƒ unipenaţi – fibrele musculare sunt situate de o singură
parte a tendonului,
ƒ bipenaţi – fibrele musculare sunt situate pe ambele părţi
ale tendonului
ƒ penaţie complexă – fasciculele sunt orientate oblic între
mai multe lame aponevrotice aşezate unele la suprafaţa
muşchiului iar altele în profunzimea lui (muşchiul solear,
muşchiul maseter)
ƒ corpul muscular este îmărţit în două porţiuni printr-un
tendon intermediar cum este cazul muşchiului

18
 omohioidian sau există mai multe fâşii aponevrotiuce
transversale care împart muşchiulîn mai multe segmente
cum este muşchiul drept abdominal.

Fig. 21 - Tipuri de muşchi (25)

ƒ după localizare
o muşchi superficiali – muşchii mimicii,
o muşchi profunzi – muşchii subfasciali.
ƒ după numărul articulaţiilor peste care trec
o muşchi uniarticulari – majoritatea muşchilor striaţi scurţi,
o muşchi biarticulari – muşchiul croitor, muşchiul drept femural,
o muşchi poliarticulari – muşchii flexori şi extensori lungi ai
degetelor.
ƒ din punct de vedere structural şi funcţional muşchii scheletici se
clasifică astfel:
ƒ muşchi fazici (de tip II):
ƒ sunt superficiali , biarticulari, cu tendoane lungi,
ƒ sunt formaţi din fibre albe, sărace în mioglobină, care se
contractă rapid, obosesc uşor,
ƒ sunt răspunzători de solicitările musculare rapide,
puternice,
ƒ intervin în motricitatea fină, precisă.

19
 ƒ muşchi tonici (de tip I):
ƒ sunt proximali, uniarticulari, antigravitaţionali, cu
tendoane late,
ƒ sunt formaţi din fibre roşii, bogate în mioglobină, care se
contractă lent (fibre lente), obosesc greu,
ƒ asigură tonusul postural,
ƒ sunt muşchi de sprijin în acţiune,
ƒ realizează mişcările de apucare şi menţinere a unor
obiecte.
Muşchiul striat de tip scheletic are o structură omogenă. La
examenul microscopic se observă două tipuri de fibre musculare:
ƒ fibre cu contracţie lentă (F.L.) - culoare închisă, au nevoie de aprox.
110ms pentru a atinge valoarea maximă a tensiunii de contracţie.
ƒ fibre cu contracţie rapidă (F.R.) - culoare deschisă, au nevoie de
aproximativ 50ms pentru a atinge valoarea maximă a tensiunii de
contracţie.La rândul lor fibrele rapide recunosc trei subtipuri: FRa, FRb
şi FRc.
Structura muşchiului striat
Muşchii de la nivelul unui segment sunt înveliţi de o fascie comună.
Aceasta permite hernierea muşchiului în cazul unor rupturi musculare. Sub
fascie se află o lamă de ţesut conjunctiv numită epimisium din care pornesc
în interior septuri conjunctive – perimisium. Fiecare fibră musculară este
învelită de teci fine de ţesut conjunctiv numit endomisium.
Fibra musculară este celula musculară căreia i se descriu: membrană
celulară sau sarcolemă, citoplasmă sau sarcoplasmă, nucleu şi organite
specifice numite miofibrile.

20
 Fig. 22 - Structura muşchiului striat
Miofibrila este elementul contractil al muşchiului. Miofibrilele sunt
orientate în lungul celulei musculare, paralele între ele, formate din discuri
clare şi întunecate care alternează. Discurile clare sunt străbătute de
membrana Z, iar discurile întunecate de o zonă clară numită zona H.
Sarcomerul este porţiunea din miofibrilă cuprinsă între două membrane Z
succesive. Sarcomerul este unitatea contractilă propriu-zisă. Miofibrilele
sunt formate din filamente groase de miozină şi subţiri de actină,
tropomiozină şi troponină. Fiecare filament de miozină este înconjurat de 6
filamente de actină.

21
 Fig. 23 – Structura miofibrilei
Discul clar izotrop I este format din actină, iar discul întunecat
anizotrop A este format din miozină. În discul A se mai găsesc şi filamente
de actină până la banda H.

22
 Fig. 24 - Structura muşchiului şi a miofibrilei (25)

Fig. 25 - Celula musculară şi modificările de la nivelul sarcomerului în

timpul contracţiei (25)

23
 Muşchii scheletici asigură tonusul, postura, echilibrul, mimica şi
mişcările voluntare. Ei au proprietatea de a transforma energia chimică în
energie mecanică, transformare care are loc la nivelul sarcomerului. Muşchii
scheletici reprezintă aproximativ 40% din masa corpului uman.
Proprietăţile muşchilor sunt:
ƒ contractilitatea – este proprietatea specifică muşchiului ce constă din
capacitatea de a dezvolta o tensiune între capetele sale sau de a se scurta.
ƒ excitabilitatea – este consecinţa proprietăţilor membranei celulare de
permeabilitatea selectivă, conductanţă ionică, polarizare electrică,
pompe ionice şi constă în capacitatea muşchiului de a răspunde la un
stimul printr-un potenţial de acţiune propagat, care este urmat de o
contracţie.
ƒ extensibilitatea – este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub
acţiunea unei forţe exterioare.
ƒ elasticitatea – este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub
acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaus atunci când
forţa a încetat să mai acţioneze.
Unitatea motorie – este formată dintr-un motoneuron alfa din cornul
anterior al măduvei şi din fibrele musculare pe care acesta le inervează.
Numărul fibrelor musculare dintr-o unitate motorie variază de la 3 – 6 în
muşchii care realizează mişcări fine şi precise, până la câteva sute în
muşchii care realizează mişcări grosiere. Numărul fibrelor musculare
dependente de un motoneuron alfa variază şi în raport cu grosimea
muşchilor.
Tonusul muscular – este starea pemanentă de tensiune uşoară a oricărui
muşchi în repaus sau starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o
prezintă şi în repaus, datorită căreia muşchiul îşi conservă relieful. Tonusul
muscular este un fenomen constant ce are la bază dubla inervaţie senzitivo-
motorie a muşchiului.
Tonusul este un fenomen reflex. El persistă şi la animalul decerebrat,
dar nu persistă dacă se secţionează nervii periferici ai segmentului respectiv
sau dacă se secţionează numai rădăcinile posterioare ale neuronului.
Actul reflex ce menţine tonusul muscular se numeşte reflex de
întindere sau reflex miotatic şi intervine în menţinerea poziţie ortostatice.
Contracţia musculară – este răspunsul muşchiului la acţiunea stimulilor cu
intensitate prag. Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea
fundamentală de a se contracta ca urmare a impulsurilor nervoase.

24
 Contracţia musculară este o manifestare legată de schimbarea
elasticităţii musculare. Se poate manifesta numai prin modificarea
consistenţei acestuia (întărirea lui), fie ca o modificare de formă însoţită şi
de o modificare a consistenţei lui, în funcţie de tipul contracţiei. Contracţia
musculară poate fi:
ƒ izometrică :
ƒ este contracţia în care muşchiul nu îşi modifică dimensiunile ci
doar starea de tensiune,
ƒ nu se exteriorizează prin lucru mecanic ci întreaga cantitate de
energie consumată este transformată în căldură,
ƒ aceste contracţii sunt caracteristice musculaturii posturale.
ƒ are ca rezultat creşterea volumului, a greutăţii musculare şi a
forţei musculare.
ƒ izotonică :
ƒ în care muşchiul se scurtează sub o tensiune pasivă constantă,
ƒ realizează lucru mecanic, deci produce diferitele forme de
mişcare,
ƒ este caracteristică musculaturii membrelor,
ƒ prin acest tip de contracţie volumul, greutate şi forţa de
contracţie a muşchilor cresc foarte puţin,
ƒ contracţii izotonice cu alungire – se produc când punctele de
inserţie ale muşchilor se depărtează încet unul de altul (exemplu
– revenirea antebraţului din flexie se produce cu alungirea
progresivă a flexorilor)
ƒ contracţii izotonice cu scurtare - se produc când punctele de
inserţie ale muşchilor se apropie (exemplu – flexia antebraţului
pe braţ din poziţie anatomică produce scurtarea flexorilor)
ƒ auxotonică:
ƒ sunt combinaţii ale contracţiilor izotonice şi izometrice în timpul
cărora se produc modificări ale lungimii elementelor contractile
şi necontractile
ƒ se realizează cu o scurtare limitată a muşchiului însă cu creşterea
progresivă a tensiunii sale.
ƒ este cea mai frecventă formă de contracţie în activitatea sportivă.
Contracţia musculară mai poate fi împărţită astfel:
ƒ concentrică - în care lungimea muşchiului se scurtează. Distanţa dintre
capetele de inserţie ale muşchiului se micşorează. Poate fi:

25
 ƒ izotonică - este realizată de muşchiul de care atârnă o greutate.
În cursul contracţiei lungimea muşchiului se reduce, dar
tensiunea rămâne neschimbată.
ƒ izocinetică - este o contracţie concentrică care păstrează o viteză
a mişcării articulare constantă. Tensiunea care este produsă
variază şi depinde de viteza angulară articulară.
ƒ auxotonică - se realizează cu o scurtare limitată a muşchiului
însă cu creşterea progresivă a tensiunii sale.
ƒ statică sau izometrică - se produce atunci când muşchiul care se
contractă este fixat la ambele capete. Creşte tensiunea musculară dar nu
are loc nici o modificare a lungimii acestuia.
ƒ excentrică - se produce atunci când muşchiul se întinde, se alungeşte.

Fig. 26 - Mişcările de flexie şi extensie a antebraţului pe braţ

26
Fig. 27 - Acţiunea muşchilor braţului în momentul susţinerii unei greutăţi în
mână (8)
În efectuarea unei mişcări nu intervin mai multe grupe musculare:
ƒ muşchiul agonist – este muşchiul sau grupul muscular care efectuează
mişcarea.
ƒ muşchiul antagonist – este muşchiul sau grupul muscular care se opune
mişcării produse de agonist. El controlează efectuarea continuă şi
gradată a mişcării. Exemplu: când bicepsul brahial este agonist pentru a
realiza flexia antebraţului pe braţ intervine ca antagonist muşchiul
tricepsului brahial pentru a modera mişcarea, iar muşchiul brahioradial
este sinergist.

27
 Fig. 28 - Mişcările de flexie-extensie a antebraţului pe braţ
Muşchii agonişti şi antagonişti acţionează întotdeauna simultan dar au rol
opus:
ƒ când agoniştii se contractă antagoniştii se relaxează şi controlează
efectuarea uniformă şi lină a mişcării prin reglarea vitezei,
amplitudinii şi direcţiei. Cu cât relaxarea antagoniştilor este mai
mare cu atât mişcarea este mai rapidă şi mai puternică.
ƒ când tensiunea antagoniştilor creşte mişcarea iniţiată şi produsă de
agonişti încetează.
ƒ muşchii de fixare sau fixatori – acţionează involuntar având rolul de a
fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilor şi sinergiştilor. Fixarea nu se
realizează continuu pe întreaga cursă de mişcare a unui muşchi. Ei susţin
segmentul în poziţia cea mai utilă şi conferă astfel forţă mişcării.
ƒ muşchii sinergişti - sunt muşchii care pin contracţie măresc acţiunea
agoniştilor. Asigură precizie mişcării prevenind apariţia mişcărilor
secundare pe care agoniştii au tendinţa să le producă simultan cu
acţiunile lor principale. Intervenţia sinergiştilor este involuntară.
Muşchii nu acţionează izolat ci în lanţuri musculare.
Placa motorie sau sinapsa neuro-musculară este conexiunea funcţională
între un neuron şi celula musculară. Este formată din butonul terminal al
axonului neuronului presinaptic care conţine veziculele cu mediator chimic,
fanta sinaptică şi celula musculară ca şi componentă postsinaptică. Sub
acţiunea impulsului nervos se eliberează mediatorul chimic în fanta
sinaptică unde intereacţionează cu receptorii specifici de pe membrana fibrei

28
musculare determinând modificări ale potenţialului membranei
postsinaptice. Conducerea este unidirecţională dinspre componenta
presinaptică spre cea postsinaptică.

Fig. 29 - Placa motorie

29
 CAPITOLUL 3
NOŢIUNI DE BIOMECANICĂ CU APLICAŢII ÎN
ACTIVITATEA FIZICĂ

Definiţie - Biomecanica este ştiinţa care aplică legile mecanicii în

cadrul studiului biosistemelor: celule, ţesuturi, organisme, populaţii,
ecosisteme, deci reprezintă mecanica aplicată în biologie. Biomecanica este
ştiinţa care se ocupă cu studiul forţelor interne şi externe care acţionează
asupra corpului uman şi a efectelor produse de aceste forţe. Forţele interne
şi externe care acţionează asupra corpului uman determină modul în care
se va mişca corpul. (2,6,7,13,15,29,38,37)
Biomecanica studiază modul în care legile mecanicii generale se
aplică la particularităţile biologice ale corpului uman, analizează cum iau
naştere forţele musculare şi cum acţionează acestea în interdependenţă cu
forţele exterioare asupra corpului uman.
Biomecanica în cadrul educaţiei fizice se ocupă cu studiul mişcărilor
şi a poziţiilor corpului în cadrul diferitelor ramuri de sport. Prin această
metodă se depistează greşelile care apar în timpul formării deprinderilor
motrice de bază şi se stabilesc metodele prin care pot fi corectate.
Biomecanica se împarte în:
ƒ biomecanica generală – studiază legile obiective generale ale mişcărilor,
ƒ biomecanica specială – studiază particularităţile mişcărilor din diferite
domenii ale activităţii motrice.
Biostatica analizează diferitele posturi ale corpului uman sub
acţiunea forţelor externe şi musculare proprii.
Biodinamica studiază comportamentul dinamic al diferitelor părţi ale
corpului uman sau al acestuia în ansamblu.
În figura 30 este prezentată tehnica grşită la start în cazul unui
alergător la 100 m plat membrul superior drept şi membrul inferior de
aceeaşi parte sunt situate în faţă.

30
 Fig. 30 - Tehnică greşită a startului
Profesorii şi antrenorii au rolul de a depista şi corecta eventuale
greşeli de tehnică observate la respectivul sportiv.
Cunoştinţele din domeniul fiziologiei permit antrenorilor să
aprecieze dozarea cantitativă a exerciţiilor fizice, în timp ce noţiunile de
biomecanică le permit să aleagă tehnici potrivite şi să localizeze cu
exactitate erorile care pot apărea în folosirea acestora. Fiziologia este
ştiinţa care se ocupă cu studiul antrenamentului, iar biomecanica cu tehnica.
Preocuparea pentru noţiunile de biomecanică este diferită în funcţie de
sportul practicat. Exemplu un antrenor la proba de maraton este preocupat în
principal de rezistenţa organismului la efort şi mai puţin de tehnica alergării
deci va fi interesat mai puţi de noţiunile de biomecanică în comparaţie cu
antrenorii de handbal, fotbal, baschet, gimnastică sau înot, sunt sporturi în
care tehnica joacă un rol.
Forţa este definită ca fiind orice cauză care modifică sau tinde să modifice
starea de repaus sau de mişcare a unui corp.
Mişcarea este definită ca o modificare a poziţiei corpurilor sau a părţilor
acestora. Studiul diferitelor forme şi aspecte ale mişcărilor în timp şi spaţiu
este realizat de ramura mecanicii denumită cinematică.
În mecanică studiul unei mişcări presupune stabilirea convenţională a unor
elemente de bază fără de care studiul nu ar fi posibil. Aceste elemente sunt:
ƒ reperul faţă de care se realizează mişcarea,
ƒ direcţia de mişcare,
ƒ viteza cu care se execută mişcarea.

31
Reperul – este punctul considerat în mod convenţional fix şi faţă de care se
realizează mişcarea. Orice mişcare observată în spaţiu este relativă deoarece
se realizează faţă de un punct considerat în mod convenţional fix = reper.
Direcţia de mişcare – a unui punct izolat poate fi:
ƒ rectilinie – când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă,
ƒ curbilinie – când punctul se deplasează pe o traiectorie curbă.
Orice mişcare se realizează pe o anumită traiectorie în spaţiu, deci
faţă de trei dimensiuni. Se foloseşte sistemul de coordonate rectangulare în
care direcţia de mişcare se stabileşte faţă de originea celor trei coordonate:
ƒ pe orizontală direcţia de mişcare este înainte – înapoi,
ƒ pe verticală direcţia de mişcare este sus – jos,
ƒ lateral direcţia de mişcare este dreapta – stânga.
Viteza reprezintă deplasarea sau spaţiul parcurs în unitatea de timp.
Acceleraţia se defineşte ca fiind modificarea vitezei în unitatea de timp.
Când acceleraţia este îndreptată în sensul mişcării şi măreşte viteza mişcării
ea se numeşte acceleraţie pozitivă. Exemplu – săritura cu paraşuta. Când
acceleraţia este îndreptată în sens opus mişcării şi micşorează viteza mişcării
se numeşte acceleraţie negativă. Exemplu – săritura cu prăjina, săritura în
înălţime.
Acceleraţia este definită ca rapiditatea cu care vectorul viteză se
modifică în raport cu timpul .
(vf − vi)
a=
t
unde a = acceleraţia medie ; vf = velocitatea finală ; vi = velocitatea iniţială ;
t = timpul .
Conform acestei formule putem avea acceleraţii pozitive, negative şi
nule. Dacă vf > vi acceleraţia este pozitivă , pentru vf < vi acceleraţia este
negativă, iar în cazul în care vf = vi acceleraţia este nulă .

32
 Fig. 31 - Acceleraţia pozitivă şi negativă

Fig. 32 - Blocajul în volei

Cel care blochează simte o acceleraţie pozitivă în fiecare moment în
care atinge pământul şi negativă în timp ce se află în aer .
Dacă mişcarea este pe verticală în sus este considerată pozitivă,
atunci acceleraţia jucătorului între punctele (a) şi (b) este pozitivă, iar
acceleraţia între punctele (b) şi (c) este negativă.

33
 Când sportivul măreşte viteza, el se va deplasa cu acceleraţie
pozitivă, iar dacă încetineşte se va deplasa cu acceleraţie negativă.

3.1. CLASIFICAREA TIPURILOR DE MIŞCARE

Mişcările corpului uman sau a segmentelor acestuia nu sunt mişcări
ale unor puncte izolate ci ale unor corpuri materiale cu o anumită formă
geometrică, alcătuite dintr-un număr infinit de puncte. Datorită acestui fapt
mişcările corpului sunt mişcări de translaţie sau de rotaţie.
Mişcarea de translaţie (translatorie) – este mişcarea prin care toate
punctele se deplasează pe traiectorii paralele. Se realizează atunci când
punctele care compun un corp sunt puse în mişcare toate cu aceeaşi viteză în
acelaşi moment (parcurg spaţii egale în acelaşi timp) corpul se deplasează
paralel cu sine însuşi. În funcţie de forma traiectoriei descrisă de punctele
care compun corpul mişcarea poate să fie translatorie rectilinie sau
curbilinie.

Fig. 33 – Mişcare de translaţie rectilinie (37)

34
 Fig. 34 – Mişcare de translaţie curbilinie (37)

Fig. 35 - Mişcare neliniară (37)

Mişcarea de rotaţie – este mişcarea prin care punctele corpului se mişcă pe
o circumferinţă în jurul unei axe. Atunci când punctele care compun corpul
se mişcă cu viteze diferite între ele, corpul este în mişcare de rotaţie, fie se
roteşte în jurul unui ax interior, fie în jurul unui ax exterior acestui corp.

Fig. 36 – Mişcarea de rotaţie în jurul unei axe proprii corpului (axă internă)

35
 Fig. 37 – Mişcarea de rotaţie în jurul unei axe externe (37)
Se descriu mişcări complexe atât de translaţie cât şi de rotaţie ca de
exemplu în ciclism. În acest sport au loc trei rotaţii simultane: rotaţia
coapsei în jurul unei axe ce trece prin articulaţia şoldului, rotaţia gambei în
jurul articulaţiei genunchiului şi rotaţia piciorului în jurul articulaţiei
gleznei.

Fig. 38 – Mişcarea complexă întâlnită în ciclism (37)

O formă deosebită de rotaţie relativ frecventă în gimnastică este
rostogolirea = este o rotaţie prin puncte succesive de contact între
suprafeţele exterioare a două corpuri din care cel puţin una este curbilinie, în
care axa de rotaţie se schimbă moment după moment.

36
 Corpul se poate roti în jurul unei axe transversale, sagitale sau
longitudinale ce trece prin centrul său de greutate, care la rândul său descrie
prin deplasarea sa o traiectorie rectilinie verticală sau parabolică. Exemple:
ƒ mişcarea corpului sau a segmentelor lui faţă de sol este o mişcare de
translaţie – atacul cu floreta,
ƒ mişcarea de rotaţie a întregului corp sau a segmentelor lui în jurul
diferitelor axe ale articulaţiilor – aruncarea discului, a greutăţii, a
ciocanului.
Mişcarea poate fi:
ƒ de translaţie: rectilinie sau curbilinie
ƒ de rotaţie:
ƒ în jurul unei axe fixe
ƒ în jurul unei axe periferice care se schimbă din
moment în moment
ƒ în jurul unei axe libere
Clasificarea tipurilor de mişcare:
După desfăşurarea în timp mişcarea unui corp poate fi:
Mişcare uniformă – se parcurg spaţii egale în intervale de timp egale,
situaţie în care mişcarea are loc cu viteză constantă.
Mişcare neuniformă sau variată – este mişcarea în care în timpi egali se
parcurg spaţii diferite, ceea ce înseamnă că viteza cu care se realizează
mişcarea nu este constantă. Această mişcare poate fi:
ƒ uniform accelerată sau încetinită – acest tip de mişcare se caracterizează
prin faptul că în intervale de timp egale există variaţii egale de viteză.
Când viteza variază încontinuu cu aceeaşi cantitate în intervale de timp
în sensul creşterii ei, mişcarea este uniform accelerată. Când viteza
variază încontinuu cu aceeaşi cantitate în intervale de timp în sensul
scăderii ei, mişcarea este uniform încetinită sau decelerată.
ƒ neuniform accelerată sau încetinită - acest tip de mişcare se
caracterizează prin faptul că în intervale de timp egale există variaţii
inegale de viteză. Când viteza variază în intervale de timp în sensul
creşterii ei, mişcarea este neuniform accelerată. Când viteza variază în
intervale de timp în sensul scăderii ei, mişcarea este neuniform încetinită
sau decelerată.
Clasificarea mişcărilor:
ƒ mişcare de translaţie
ƒ uniformă: accelerată sau încetinită,
ƒ neuniformă: accelerată sau încetinită.

37
ƒ mişcare de rotaţie
ƒ uniformă: accelerată sau încetinită,
ƒ neuniformă: accelerată sau încetinită.
O altă clasificare a mişcărilor se referă la direcţia lor:
ƒ mişcări rectilinii,
ƒ mişcări de rotaţie sau angulare,
ƒ mişcări curbilinii.
Din punct de vedere biomecanic mişcările se produc astfel:
ƒ în plan sagital şi ax frontal (transversal) – flexia şi extensia,
ƒ în plan frontal şi ax sagital – abducţia şi adducţia,
ƒ în plan transversal şi ax vertical – rotaţia internă şi externă.

3.2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ

LOCOMOŢIA
Locomoţia este rezultatul interacţiunii:
ƒ dintre forţele interne ale corpului uman reprezentate de:
ƒ impulsuri nervoase,
ƒ contracţii musculare,
ƒ pârghii osteo-articulare,
ƒ cu forţele externe ale mediului:
ƒ gravitaţia,
ƒ presiunea atmosferică,
ƒ inerţia,
ƒ rezistenţe diverse.

3.2.1. Forţele interne

1. IMPULSUL NERVOS - Mecanismul care stă la baza mişcării corpului
se numeşte act reflex. Actul reflex – este procesul fiziologic de răspuns la
un stimul care acţionează asupra unui anumit câmp receptor şi are ca
substrat anatomic arcul reflex. Arcul reflex – este format din:
ƒ receptori,
ƒ căi aferente de transmitere a diferitelor sensibilităţi,
ƒ centrii nervoşi,
ƒ căi eferente motorii,
ƒ efectorul - placa motorie.

38
Receptorii – se împart în:
ƒ exteroceptori – care ne informează asupra proprietăţilor obiectelor şi
fenomenelor care se produc în afara organismului (tactili, termici,
dureroşi).
ƒ proprioceptori – sunt receptori care ne dau informaţii asupra poziţiei şi
mişcărilor corpului sau a segmentelor acestuia (se găsesc în muşchi,
tendoane, ligamente, suprafeţe articulare şi sunt reprezentaţi de:
corpusculii Pacini, Ruffini, organele tendinoase Golgi, fusurile
neuromusculare şi terminaţiile nervoase libere).
ƒ interocetori (visceroceptori) – receptori care percep modificările
biochimice survenite în diferite organe (receptorii olfactivi, gustativi –
mugurii gustativi, auditivi – organul Corti, optici – celulele cu conuri şi
cu bastonaşe).
Căile aferente – sunt reprezentate de căile ascendente specifice ale măduvei
spinării prin intermediul cărora influxurile nervoase senzitive ajung de la
receptori la centrii nervoşi. Căile ascendende specifice sunt reprezentate de:
ƒ fasciculul spino-talamic lateral – pentru sensibilitatea termică şi
dureroasă,
ƒ fasciculul spino-talamic anterior – pentru sensibilitatea tactilă grosieră
(protopatică),
ƒ fasciculul spino-bulbar – pentru sensibilitatea tactilă fină (epicritică),
ƒ fasciculul spino-cerebelos direct (Flechsig) – pentru sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă (partea inferioară a corpului),
ƒ fasciculul spino-cerebelos încrucişat (Gowers) – pentru sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă (regiunea superioară a trunchiului şi
membrele superioare).
Centrii nervoşi – sunt formaţiunile nervoase la nivelul cărora ajung şi sunt
prelucrate informaţiile culese de receptori şi care vor genera impulsurile
către organele efectoare.
ƒ Cerebelul – are un rol deosebit de important în activitatea musculară.
Experimental s-a constatat că prin extirparea arhicerebelului apare
pierderea echilibrului datorită legăturii sale cu analizatorul vestibular.
Extirparea paleocerebelului produce exagerarea reflexelor
osteotendinoase deoarece are rol în reglarea tonusului muscular.
Extirparea neocerebelului este urmată de pierderea preciziei mişcărilor
fine şi tulburări în mers. Extirparea totală a cerebelului este compatibilă
cu supravieţuirea dar provoacă în primele zişle tulburări grave motorii:

39
 ƒ astazia – imposibilitatea de a sta în picioare dacă nu există o
bază largă de susţinere,
ƒ astenia – oboseală musculară rapidă,
ƒ atonia – diminuarea tonusului muscular,
ƒ aceste tulburări dispar progresiv după aproximativ o lună,
deoarece sunt compensate de activitatea scoarţei cerebrale.
Pe baza acestor date rezultă că cerebelul are 3 funcţii importante:
ƒ funcţia stenică – prin care măreşte energia aparatului neuro-
muscular,
ƒ funcţia tonică – prin care măreşte tonusul muscular,
ƒ funcţia statică prin care se realizează înlănţuirea organizată a
contracţiilor musculare.
Prin aceste funcţii cerebelul intervine în procesele de coordonare a
mişcărilor voluntare şi în păstrarea echilibrului.
Rolul lui este de a coordona muşchii agonişti cu cei antagonişti şi cei
sinergişti cu cei fixatori. Viteza de execuţie, forţa, amplitudinea, direcţia şi
continuitatea mişcării sunt controlate de cerebel.
ƒ Scoarţa cerebrală – este locul unde se face analiza şi sinteza
impulsurilor nervoase primite prin căile sensitive şi care ajung la
celulele specializate ale scoarţei cerebrale unde sunt transformate în
procese psihice. La nivelul ei se realizează legătura dintre căile aferente
(ale sensibilităţii) şi căile eferente (motorii).
Căile eferente motorii - sunt reprezentate de fibrele care pleacă de la centrii
nervoşi şi merg la organele efectoare unde declanşează un răspuns reflex.
Acestea sunt reprezentate de:
ƒ căile piramidale (corticospinale) – care declanşează motilitatea
voluntară: fasciculul piramidal direct şi fasciculul piramidal încrucişat,
ƒ căile extrapiramidale - care produc mişcări involuntare, stereotipe,
automate.
Efectorul - placa motorie – este reprezentat sinapsa neuro-musculară =
formaţiune structurală specializată care se realizează între axonul neuronului
presinaptic şi fibra musculară. În apropierea ei axonul îşi pierde teaca de
mielină şi se termină printr-o arborizaţie. Placa motorie este de fapt regiunea
specializată a sarcoplasmei care se găseşte în faţa arborizaţiei terminale a
axonului.

2. CONTRACŢIA MUSCULARĂ - este o forţă internă care participă la

realizarea mişcării corpului. Unitatea funcţională a muşchiului striat este

40
unitatea motorie. Contracţia musculară este răspunsul muşchiului la acţiunea
stimulilor cu intensitate prag (prezentate în capitolul 2). Contracţia
musculară poate fi: izometrică, izotonică şi auxotonică.
Forţa musculară
Acţiunea biomecanică a muşchiului determină:
ƒ fie menţinere unei atitudini sau a unei posturi când travaliul produs este
static,
ƒ fie realizarea unei mişcări când travaliul este dinamic.
Elementele de care depinde forţa musculară sunt:
ƒ secţiunea fiziologică a muşchiului – forţa musculară poate fi raportată
la numărul fibrelor musculare. Numărul fibrelor musculare se determină
prin calcularea suprafeţei de secţiune transversală (secţiune fiziologică)
a corpului muscular, acolo unde acesta este cel mai dezvoltat.
ƒ lungimea fibrelor musculare – determină înălţimea la care un muşchi
poate să ridice o anumită greutate. Muşchii cu fibrele paralele şi lungi au
o amplitudine mai mare de mişcare şi de aceea sunt muşchi de viteză.
Muşchii cu fibre scurte sunt muşchi de forţă pentru că un număr mare de
fibre sunt prinse pe tendon şi datorită oblicităţii inserţiei acestora numai
o parte din forţa lor de contracţie este utilizată.
Travaliului muscular se calculează prin înmulţirea greutăţii deplasate
cu distanţa sau înălţimea până la care s-a făcut deplasarea:
T=GxI
unde T = travaliul, G = greutatea deplasată, I = distanţa sau înălţimea
parcursă.

3. PÂRGHIILE OSOASE
Pârghiile osoase sau pârghiile biologice - sunt formate de două
oase învecinate articulate mobil, care formează un cuplu cinematic şi care
sunt legate printr-un muşchi. Segmentele osoase asupra cărora acţionează
muşchii se comportă ca pârghii. O pârghie prezintă 3 elemente importante:
ƒ punctul de sprijin S sau axul A – reprezintă axa biomecanică a
mişcării sau punctul de sprijin pe sol,
ƒ forţa rezistentă R – reprezintă greutatea corpului sau a segmentului
care se deplasează şi la care se poate adăuga greutatea sarcinii ce trebuie
mobilizată,
ƒ forţa activă F – este reprezentată de forţa muşchiului care realizează
mişcarea.

41
Fig. 39 – Repartiţia forţelor şi a punctelor de sprijin în cazul celor trei tipuri
de pârghii
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se
numeşte braţul forţei.
Pârghia are 2 puncte în care se aplică forţe statice S sau A, R
(rezistenţa) şi un punct în care se aplică forţa motorie F. Pârghiile se împart
în:
Pârghii de gradul I – R. S. F. în care sprijinul (axul R. A. F) este la mijloc
între punctul de rezistenţă şi cel de forţă. Acestea sunt pârghii de echilibru.
Exemple:
ƒ articulaţia atlantooccipitală:
ƒ punctul de rezistenţă R – greutatea capului care tindă să cadă
înainte
ƒ axul A sau punctul de sprijin S – corespunde articulaţiei
condililor occipitali cu atlasul
ƒ punctul de aplicare al forţei F – muşchii cefei care împiedică
căderea capului înainte.

42
 Fig. 40 – Pârghia de gradul I de la nivelul articulaţiei atlantooccipitale
ƒ articulaţiei coxofemurale – poziţia stând:
ƒ axul este la nivelul articulaţiei
ƒ rezistenţa şi forţa se aplică în plan ventral sau dorsal

Fig. 41 – Pârghia de gradul I de la nivelul articulaţiei coxofemurale

Pârghii de gradul II – S.R.F. cu rezistenţa situată la mijloc între punctul de
sprijin (ax A.R.F) şi cel de forţă. Acestea sunt pârghii de forţă. Exemplu:

43
 Fig. 42 – Pârghia de gradul II
ƒ articulaţia talocrurală în poziţia stând pe vârful piciorului – este
singura pârghie de gradul II (S.R.F.) întâlnită în corpul uman, situaţie în
care:
ƒ axul A (punctul de sprijin S) – este vârful piciorului respectiv
extremitatea distală a metatarsienelor şi falangelor
ƒ punctul de rezistenţă R – este articulaţia tibio-tarsiană
ƒ punctul de aplicare al forţei F – este reprezentat de inserţia pe
calcaneu a muşchiului triceps sural
Pârghii de gradul III – S.F.R. cu forţa aplicată la mijloc între punctul de
rezistenţă şi cel de sprijin (ax A.F.R.). Acestea sunt pârghii de viteză. Sunt
cele mai răspândite în organism. Acţionează cu pierdere de forţă şi câştig de
deplasare. Exemple:

Fig. 43 – Pârghia de gradul III

44
ƒ articulaţia cotului - flexia antebraţului pe braţ – pârghie de gradul III
(S.F.R.)
ƒ punctul de rezistenţă – este greutatea susţinută de forţa palmară
ƒ punctul de sprijin – este articulaţia cotului
ƒ punctul de forţă – este inserţia bicepsului pe tuberozitatea
radiusului
ƒ flexia din articulaţia cotului - antebraţul este mobilizat de patru forţe:
ƒ bicepsul brahial şi brahialul manevrează un braţ scurt
ƒ rotundul pronator (ca flexor al cotului) un braţ lung
ƒ brahioradialul un braţ lung până la apofiza stiloidă a radiusului
ƒ flexorii degetelor un braţ şi mai lung
ƒ flexia gambei pe coapsă:
ƒ ischiogambierii cu punct de aplicare în apropierea axei de rotaţie
(sprijin)
ƒ tricepsul sural cu tendonul Achile cu aplicare la nivelul
calcaneului
ƒ extensia gambei pe coapsă
ƒ abducţia braţului
ƒ extensia antebraţului pe braţ

Fig. 44 – Tipuri de pârghii

45
 Pârghiile de echilibru sunt acele pârghii care acţionează cu o forţă
şi o viteză medie atunci când forţa F acţionează la mijlocul distanţei dintre
ax A (punctul de sprijin S) şi rezistenţa R.
Pârghiile de viteză sunt acele pârghii care acţionează cu forţă
scăzută şi cu viteză crescută atunci când forţa F este mai aproape de
punctul de sprijin S.
Pârghiile de forţă sunt acele pârghii care acţionează cu forţă
mărită şi cu viteză scăzută atunci când forţa F este mai apropiată de
punctul de aplicare al rezistenţei R.

Fig. 45 – Repartiţia forţelor în cazul celor trei tipuri de pârghii

4. MOBILITATEA ARTICULARĂ - este factorul activ care participă la
realizarea mişcărilor.
ƒ Axa biomecanică a articulaţiilor – este linia situată într-un anumit
plan, în jurul căreia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de
celălalt. Ea nu este obligatoriu fixă ci se poate deplasa odată cu
segmentul respectiv.
ƒ Mişcarea pasivă – este mişcarea executată de o forţă exterioară (mâna
examinatorului) la care subiectul nu realizează contracţii musculare, nu
participă activ.
ƒ Mişcarea activă – este mişcarea executată de subiect prin contracţia
diferitelor grupe musculare. Este o metodă de determinare a capacităţii
funcţionale a muşchilor.
În general amplitudinea articulară în cazul mişcărilor pasive este mai
mare decât în cazul mişcărilor active.

46
5. CUPLURI ŞI LANŢURI MOTRICE
Cuplul de forţă – este format din 2 forţe paralele care acţionează asupra
pârghiilor în direcţii opuse. Exemple la nivelul articulaţiei cotului:
ƒ când flexorii sunt agonişti, extensorii sunt antagonişti, pârghia este de
gradul III (pârghie de viteză),
ƒ când extensorii sunt agonişti, flexorii sunt antagonişti iar pârghia
este de gradul I (pârghie de sprijin).
Cuplul cinematic – este format din două segmente mobile apropiate:
ƒ gamba şi piciorul,
ƒ antebraţul cu mâna,
ƒ braţul şi antebraţul,
ƒ coapsa şi gamba.
În mecanică sunt descrise 3 tipuri de cupluri cinematice:
ƒ de translaţie (la nivelul corpului uman nu se întâlnesc),
ƒ de rotaţie (cele mai multe),
ƒ elicoidale (la nivelul corpului uman articulaţia gleznei).
Lanţuri cinematice – sunt formate din mai multe cupluri cinematice legate
între ele. Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.
ƒ lanţul cinematic deschis se termină liber. Exemple:
ƒ în cazul aruncării unui obiect membrul superior acţionează ca un
lanţ cinematic deschis
ƒ în cazul lovirii unei mingi cu piciorul membrul inferior
acţionează ca un lanţ cinematic deschis.

Fig. 46 - Lanţ cinematic deschis la nivelul membrului superior (13)

47
ƒ lanţul cinematic închis are ambele capete fixate. Exemple:
ƒ în poziţiile atârnat şi atârnat cu sprijin membrul superior
acţionează ca un lanţ cinematic închis
ƒ în poziţia stând membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic
închis.
Principalele lanţuri cinematice ale corpului uman sunt:
ƒ lanţul cinematic al trunchiului, gâtului şi capului,
ƒ lanţul cinematic al membrului superior,
ƒ lanţul cinematic al membrului inferior.

Fig. 47 - Lanţ cinematic închis la nivelul membrul inferior (13)

Lanţuri musculare – sunt formate din grupele musculare care deservesc un
lanţ cinematic. Lanţurile musculare ale membrelor superioare permit
realizarea unor mişcări de mare amplitudine, de fineţe şi de precizie.
Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc funcţia de sprijin
al corpului uman.
Lanţul muscular al triplei flexii la nivelul membrului inferior este
format din:
ƒ muşchii flexori ai coapsei pe bazin
ƒ muşchii care realizează flexia gambei pe coapsă
ƒ muşchii flexori ai piciorului pe gambă.
Lanţul muscular al triplei extensii la nivelul membrului inferior este
alcătuit din:
ƒ muşchii care realizează extensia coapsei pe bazin

48
 ƒ muşchii extensori ai gambei pe coapsă
ƒ extensorii piciorului (flexori plantari) pe gambă.
Lanţul muscular al triplei extensii este cel care menţine poziţia
ortostatică şi propulsează corpul înainte în mers, alergare şi săritură. El este
mult mai bine dezvoltat decât lanţul triplei flexii. Raportul dintre greutatea
lor este de 2/1. La membrul superior raportul dintre greutatea lanţului
flexorilor şi lanţului extensorilor este 1/1.

Fig. 48 - Lanţurile musculare de pe faţa dorsală şi ventrală a corpului (13)

Musculatura membrelor inferioare asigură:
ƒ stabilitatea,
ƒ echilibrul,
ƒ propulsia corpului,
ƒ amortizarea,
iar musculatura membrelor superioare asigură:
ƒ fineţea mişcărilor,
ƒ precizia mişcărilor,
ƒ viteza mişcărilor.

3.2.2. Fortele externe

Forţele externe care trebuie învinse de corpul uman în cursul diferitelor
mişcări sunt:
ƒ greutatea corpului sau a segmentelor acestuia,

49
 ƒ forţa gravitaţională – care tinde să atragă corpul la pământ,
ƒ inerţia,
ƒ presiunea atmosferică,
ƒ rezistenţa mediului în care se face mişcarea,
ƒ forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin,
ƒ forţa de frecare,
ƒ alte rezistenţe de tipul greutăţii cu care se încarcă obiectul în
mişcare.
1. FORŢA GRAVITAŢIONALĂ
Forţa gravitaţională atrage continuu spre sol corpul şi segmentele
acestuia. Forţa gravitaţională acţionează întotdeauna vertical de sus în jos.
Împotriva ei acţionează forţele interne cumulate dar în sens invers, de jos în
sus.
În cazul mişcărilor realizate în condiţii de imponderabilitate
(pregătirea cosmonauţilor) acţiunea forţei gravitaţionale este anihilată
situaţie în care contracţia musculară se realizează cu o forţă numită forţă
absolută de contracţie, ceea ce face ca cel mai mic impuls să arunce corpul
la distanţe foarte mari.
2. GREUTATEA CORPULUI ŞI GREUTATEA SEGMENTELOR
Este diferită de forţa gravitaţională şi acţionează întotdeauna
vertical, de sus în jos asupra centrului de greutate al corpului sau al
segmentului respectiv indiferent de poziţia corpului. Valoarea ei depinde de:
ƒ volumul segmentelor care se deplasează,
ƒ lungimea segmentelor care se deplasează,
ƒ densitatea segmentelor care se deplasează,
ƒ numărul segmentelor angajate în mişcare.
3. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ
Presiunea atmosferică acţionează asupra corpului cu o intensitate
variabilă direct proporţional cu viteza de deplasare. Presiunea atmosferică
are un rol important în menţinerea suprafeţelor articulare în contact.
Calculul presiuni atmosferice se face după următoarea formulă:
F = P (cm) x D x S (cm2)
Unde P = presiunea atmosferică, D = densitatea mercurului, S = suprafaţa
corpului, aproximativ 2 m2.

50
4. REZISTENŢA MEDIULUI
Activitatea fizică se poate practica în aer liber sau în apă, iar corpul
sau segmentele acestuia trebuie să învingă rezistenţa opusă de mediul în
care se desfăşoară exerciţiul fizic. Rezistenţa mediului se calculează după
formula:
R = K x S x V2 sin a
Unde: R = rezistenţa de învins (kg) R = m x a (m = masa, a = acceleraţia),
K = coeficientul de rezistenţă stabilit după forma corpurilor şi densitatea
mediului, S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care se deplasează
în mediu, V = viteza (m/s), sin a = sinusul unghiului de atac (unghiul de
înclinaţie pe orizontală).
Pentru a învinge această rezistenţă subiectul va flecta trunchiul deci
se va micşora unghiul de atac ceea ce determină o scădere a valorii
rezistenţei ce trebuie învinsă. Rezistenţa mediului în care se practică
activitatea fizică poate fi micşorată prin:
ƒ reducerea suprafeţei de secţiune (S),
ƒ micşorarea unghiului de atac(a).
5. INERŢIA
Este forţa care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată. Prin
intervenţia inerţiei:
ƒ un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus = inerţia de
imobilitate sau
ƒ un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare = legea
vitezei câştigate.
Când se începe o mişcarea forţele interne trebuie să învingă inerţia
de imobilitate. La finalul unei mişcări forţele interne trebuie să învingă
inerţia de mişcare câştigată.
6. FORŢA DE REACŢIE A SUPRAFEŢELOR DE SPRIJIN
În situaţia în care corpul este în aer (săritură) forţa gravitaţională îl
atrage spre sol acţionând în mod egal asupra tuturor segmentelor lui.
Dacă corpul este aşezat pe o suprafaţă (masă, sol) atunci apare o
forţă de reacţie statică (Rs) a suprafeţei de sprijin egală cu greutatea statică a
corpului (Gs).
Rs = Gs.
Când corpul este în mişcare ca de exemplu în săritură la greutatea lui
se adaugă forţa de inerţie rezultând astfel forţă de reacţie dinamică (Rd)
Rd = Gs + FI.

51
 În cazul în care mişcarea este pe verticală dar în jos cum este
genuflexiunea, reacţia dinamică este egală cu diferenţa dintre greutatea
statică a corpului şi forţa de inerţie.
Rd = Gs - FI
7. FORŢA DE FRECARE
Există sporturi (schi, patinaj) în care corpul alunecă pe diferite
suprafeţe ceea ce determină apariţia forţei de frecare (F), care este egală cu
greutatea corpului (G) înmulţită cu coeficientul de frecare (K):
F=GxK
Coeficientul de frecare (K) variază în funcţie de caracteristicile de
alunecare a suprafeţelor aflate în contact. Exemplu - coeficientul de frecare
este K = 0,06 în cazul schiurilor fără ceară şi K = 0,02 în cazul schiuri cu
ceară.
8. REZISTENŢELE EXTERNE DIVERSE
Rezistenţele externe sunt reprezentate de toate obiectele asupra
cărora intervine corpul uman (haltere, aparate, gantere, mingi, bastoane,
corzi). Forţele interne trebuie să fie egale sau mai mari decât forţele externe
şi să acţioneze în aceeaşi direcţie dar în sens opus acestora pentru a respecta
legea repartizării forţelor.

52
 CAPITOLUL 4
TEORIIILE FIZICE CE STAU LA BAZA
MIŞCĂRII UMANE

4.1. PRIMA LEGE DE MIŞCARE SAU PRINCIPIUL

INERŢIEI
Principiul inerţiei orice corp îşi menţine pe baza propriei mase
starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă numită inerţie atâta timp
cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Inerţia
unui corp este direct proporţională cu masa lui. Cu cât masa este mai mare
cu atât creşte inerţia. (2,7,13,14,15)
Aplicaţia acestui principiu în kinetoterapie este următoarea:
ƒ muşchii cu forţă scăzută nu pot învinge prin contracţia lor inerţia
membrului asupra căruia acţionează;
ƒ în cazul unei forţe scăzute kinetoterapeutul trebuie să iniţieze mişcarea şi
să determine muşchiul să o menţină;
ƒ după ce mişcarea a fost iniţiată pacientul va putea să o menţină prin
aplicarea forţei pe direcţia mişcării realizate, dar poate să o şi oprească
prin contracţia muşchiului antagonist sau prin încetarea contracţiei
grupului muscular agonist.
Forţa este cea care modifică starea de repaus sau mişcare a unui corp.
Clasificare:
1. După efectele pe care le determină forţele pot fi statice sau dinamice:
ƒ forţă statică – este acea forţă care exercită asupra unui corp o
apăsare sau o tracţiune în urma căreia corpul îşi modifică forma sau
volumul producând o deformaţie a acestuia.
ƒ forţa dinamică – este forţa care acţionează asupra unui corp ce se
mişcă liber şi care îi imprimă corpului o acceleraţie.
2. După originea lor forţele pot fi:
ƒ forţe interne - forţele musculare,
ƒ forţe externe: gravitaţia, forţa de frecare, forţe electrice, forţe
magnetice, forţa centrifugă.
ƒ forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin: mărime, direcţie, sens
şi punct de aplicare. Pentru forţe se foloseşte reprezentarea vectorială cu
ajutorul regulii paralelogramului care stabileşte că atunci când două

53
 forţe acţionează asupra unui corp în acelaşi timp, din două unghiuri
diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala
paralelogramului trasată din punctul de aplicare al forţelor.
ƒ în kinetoterapie întâlnim următoarele situaţii:
ƒ dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă mişcarea se va
produce în sensul forţei;
ƒ dacă asupra unui corp acţionează două forţe pe aceeaşi direcţie şi în
acelaşi sens, având originea într-un punct comun rezultă o forţă
unică egală cu suma mărimilor celor două forţe;
ƒ dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite pe aceeaşi
direcţie dar în sensuri diferite, se va produce mişcarea în sensul
forţei puternice;
ƒ dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale pe aceeaşi
direcţia dar în sensuri opuse va rezulta o stare de echilibru.
Velocitatea – este viteza pe o anumită direcţie, ea variază direct
proporţional cu valoarea forţei care produce mişcarea:
ƒ dacă forţa acţionează în sensul mişcării, va creşte viteza de mişcare a
corpului, adică va accelera;
ƒ dacă forţa acţionează în sens invers mişcării, viteza va scădea, iar corpul
va decelera;
ƒ viteza este uniformă când un obiect parcurge aceeaşi distanţă în aceeaşi
unitate de timp;
ƒ viteza variază în funcţie de orientarea forţelor care acţionează asupra
corpului în mişcare. Viteza de mişcare a unui membru sau a unor
segmente de membru poate fi variată prin contracţia mai rapidă sau mai
lentă a muşchilor agonişti şi antagonişti.
Masa – reprezintă baza materiei, proprietatea ei fundamentală şi corespunde
unei aglomerări de substanţe solide, fluide şi volatile.
Gravitaţia – este forţa care acţionează asupra tuturor corpurilor şi care le
atrage spre pământ. Direcţia este verticală iar sensul este de sus în jos.
Greutatea – este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul
prin câmpul său gravitaţional asupra unui corp. Greutatea unui corp depinde
de masa corpului şi de acceleraţia gravitaţională care acţionează asupra sa:
G=mxg,
unde G = greutatea, m = masa, g = acceleraţia gravitaţională (g = 9,81 m/s2)
Forţa de atracţie a pământului poate fi folosită în kinetoterapie ca
mijloc de:

54
 ƒ facilitare a mişcării – când mobilizarea se realizează în sens
gravitaţional (de sus în jos),
ƒ îngreunarea – când mişcarea se efectuează în sens
antigravitaţional (de jos în sus),
ƒ echilibru – când greutatea unui membru sau a corpului este
susţinută în întregime, forţa de susţinere fiind egală cu forţa
gravitaţională.
ƒ forţele gravitaţionale acţionează într-un punct al masei corpului numit
centru de greutate sau de gravitaţie. În poziţie ortostatică centrul de
greutate al corpului este situat la nivelul vertebrei sacrale 2 (S2).

4.2. LEGEA ACCELERAŢIEI

Legea acceleraţiei – când o forţă acţionează asupra unui corp pe
direcţia şi în sensul mişcării acestuia apare acceleraţia (a) direct
proporţională cu forţa (F) şi invers proporţională cu masa (m)
a=F/m,F=mxa,
ƒ forţa F realizează o deplasare deci se efectuează un lucru mecanic,
ƒ dacă pe direcţia de mişcare se aplică o forţă egală şi de sens contrar cu
forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte producându-se
deceleraţia. Acest aspect este întâlnit în kinetoterapie atunci când
mişcarea unui segment este oprită de durerea apărută sau de contractura
muşchilor antagonişti şi de deficitul forţei muşchilor agonişti care nu pot
efectua mişcarea în amplitudine maximă.
ƒ în recuperarea medicală o mişcare poate fi iniţiată de kinetoterapeut şi
poate fi continuată de pacient ca urmare a impulsului primit, după care
viteza de execuţie scade iar efortul pacientului creşte fiind necesară
reintervenţia kinetoterapeutului.
ƒ ritmul de execuţie al mişcărilor, numărul de repetări şi efortul trebuie
gradate putând astfel sesiz apariţia stării de oboseală. Efortul poate fi
mărit dacă exerciţiul este executat corect.

4.3. PRINCIPIUL ACŢIUNII RECIPROCE SAU AL

ACŢIUNII ŞI REACŢIUNII
Principiul acţiunii reciproce sau al acţiunii şi reacţiunii – dacă un
corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită de acţiune cel de al

55
doilea corp acţionează asupra primului cu o altă forţă de aceeaşi valoare, pe
aceeaşi direcţie dar în sens opus, forţă numită reacţiune.
ƒ în cazul menţinerii poziţiei ortostatice – forţa de acţiune este exercitată
prin suprafaţa plantară de sus în jos, iar suprafaţa pe care se sprijină
piciorul (sol, podea) răspunde cu o forţă de reacţiune egală ca mărime,
pe aceeaşi direcţie dar cu sens opus forţei de acţiune (de jos în sus).
ƒ când sprijinul se realizează pe toată suprafaţa plantară cele două forţe au
direcţie verticală.
ƒ în timpul mersului – când atacul este cu talonul sau sprijinul se face pe
antepicior valorile forţelor activă şi reactivă sunt mai mari deoarece
direcţia lor este oblică.
ƒ forţa elastică – este forţa ce apare într-un corp care se deformează şi
care se opune deformării fiind direct proporţională cu gradul de
deformare.
ƒ în kinetoterapie această lege se aplică în cazul exerciţiilor cu suspensie
elastică folosind resorturile. Dacă suspendăm un membru de un resort
acesta se va alungi până când forţa sa elastică exercitată în sus va deveni
egală cu greutatea membrului suspendat. În acest fel se obţine relaxarea
membrului suspendat.
ƒ resorturile folosite în recuperare pot fi aşezate:
ƒ în serie – constanta de elasticitate se împarte la numărul
resorturilor, solicitând o forţă musculară mai mică. Se utilizează
în cazul muşchilor cu forţă scăzută.
ƒ în paralel – constanta de elasticitate se înmulţeşte cu numărul
resorturilor, ceea ce solicită o forţă musculară mai mare. Se
utilizează pentru creşterea forţei musculare.

4.4. PRINCIPII GENERALE UTILIZATE ÎN

BIOMECANICĂ
Principiul 1 – orice mişcare începe prin stabilizarea în poziţie favorabilă
sau mobilizarea centrului de greutate principal al corpului. Exemple:
ƒ pentru iniţierea mersului din poziţia stând (ortostatism) este necesar să
învingem inerţia statică, iar pentru a face primul pas trebuie mobilizat
centrul de greutate pe direcţia de deplasare, iar proiecţia lui trebuie să
depăşească baza de susţinere, situaţie pe care o obţinem prin flexia

56
 trunchiului ca urmare a contracţiei muşchilor peretelui abdominal şi a
iliopsoasului.
Principiul 2 – pornind de la centura musculară a centrului de greutate
acţiunea mobilizatoare a segmentelor se realizează sub forma unei pete de
ulei de la centru spre periferie. Exemplu - din poziţia stând abducţia braţului
(ridicarea membrului superior prin lateral sus) necesită intervenţia
următoarelor lanţuri musculare:
ƒ musculatura trunchiului stabilizează centrul de greutate,
ƒ muşchii centurii scapulare stabilizează centura la trunchi şi participă la
mişcarea de ridicare a acesteia,
ƒ muşchii abductori ai braţului realizează abducţia braţului,
ƒ muşchii extensori ai antebraţului menţin antebraţul extins,
ƒ muşchii extensori ai mâinii şi degetelor menţin mâna şi degetele extinse,
ƒ muşchii lombricali şi interosoşi menţin degetele apropiate,
ƒ muşchiul adductor al policelui menţine policele lipit de marginea radială
a mâinii.
Principiul 3 – membrele superioare şi inferioare acţionează ca lanţuri
cinematice închise sau deschise. Exemple:
ƒ membrele superioare acţionează ca lanţuri cinematice închise în poziţia
atârnat, stând pe mâini,
ƒ membrele superioare acţionează ca lanţuri cinematice deschise în cazul
aruncării unui obiect (greutate, minge de oină, minge de handbal, disc,
ciocan),
ƒ membrele inferioare acţionează ca lanţuri cinematice închise în poziţia
stând,
ƒ membrele inferioare acţionează ca lanţuri cinematice deschise în poziţia
stând pe mâini sau în cazul şutării numai un membru inferior şi anume
cel cu care se şutează acţionează ca lanţ cinematic deschis.
Principiul 4 – când membrele superioare sau inferioare acţionează ca
lanţuri cinematice deschise muşchii care intră în acţiune îşi iau punctul fix
pe capătul proximal (inserţia lor centrală) şi acţionează asupra segmentelor
prin porţiunile lor periferice (capătul distal). Exemplu:
ƒ din poziţia stând abducţia membrelor superioare (ridicarea braţelor prin
lateral oblic sus) se realizează prin intervenţia următoarelor grupe
musculare:
ƒ muşchii centurii scapulare îşi iau punct fix pe coloană şi trag
centura înainte şi în sus,

57
 ƒ muşchii abductori ai braţului iau punct fix pe centura scapulară şi
duc braţele în abducţie,
ƒ muşchii extensori ai antebraţului iau punct fix pe braţ şi menţin
antebraţul în extensie,
ƒ muşchii extensori ai mâinii şi ai degetelor iau punct fix pe
antebraţ şi menţin extensia acestora.
Principiul 5 – când un membru superior sau inferior acţionează ca un lanţ
cinematic închis (cu extremitatea distală sprijinită sau fixată pe o bază de
susţinere) muşchii care intră în acţiune îşi iau punct fix pe capetele distale
(periferice) şi acţionează asupra segmentelor prin capetele proximale
(centrale). Exemplu din poziţia stând flexia din articulaţia genunchiului
(flexia gambei pe coapsă) se realizează prin intervenţia următoarelor grupe
musculare:
ƒ muşchii extensori ai piciorului pe gambă iau punct fix pe picior pentru a
nu lăsa gamba să se prăbuşească pe picior,
ƒ extensorii gambei pe coapsă iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa
coapsa să se prăbuşească pe gambă,
ƒ extensorii coapsei pe bazin iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa
bazinul să se prăbuşească pe coapsă.
Principiul 6 – când membrele acţionează ca lanţuri cinematice deschise
grupele musculare agoniste se contractă izotonic şi mişcarea rezultă prin
apropierea capetelor de inserţie. Exemplu în cazul şutării mingii de fotbal
din punct de vedere biomecanic se realizează flexia coapsei pe bazin,
extensia gambei pe coapsă şi flexia dorsală a piciorului. Grupele musculare
agoniste iau punct fix la capătul proximal şi se contractă izotonic.
Principiul 7 – când membrele acţionează ca lanţuri cinematice închise
grupele musculare agoniste se contractă izotonic sau izometric succesiv sau
sub ambele forme. Exemplu:
ƒ tracţiuni din poziţia atârnat la bara fixă – se realizează prin flexia din
articulaţia cotului (flexia antebraţelor pe braţe) şi adducţia braţelor.
Muşchii agonişti (flexorii antebraţului pe braţ bicepsul brahial şi
brahialul) iau punct fix distal şi se contractă izotonic realizând
apropierea capetelor distal şi proximal.
ƒ atârnat cu antebraţele în flexie pe braţe (membrele superioare îndoite din
articulaţia cotului) execută întinderea membrelor superioare sau extensia
braţelor pe antebraţe şi abducţia braţelor. Agoniştii (extensorii
antebraţului pe braţ tricepsul brahial şi anconeu) iau punct fix distal şi se
contractă izometric depărtând capetele de inserţie.

58
Principiul 8 – executarea unei mişcări este posibilă datorită intervenţiei
concomitente şi contrarii a muşchilor agonişti şi antagonişti. Când agoniştii
se contractă izotonic antagoniştii se contractă izometric şi invers. Exemplu
din stând cu membrele superioare abduse la 900, cu extensia antebraţului pe
braţ, mâinile în supinaţie (palmele orientate în sus) flexia antebraţului pe
braţ la 900 se realizează prin intervenţia agoniştilor reprezentaţi de flexorii
antebraţului pe braţ (brahialul şi bicepsul brahial) care se contractă izotonic,
iar antagoniştii sunt extensorii antebraţului pe braţ (triceps brahial şi
anconeu) care se contractă izometric. În lipsa acţiunii antagoniştilor
mişcarea s-ar executa necoordonat şi brusc.
Principiul 9 – la sfârşitul mişcării muşchii antagonişti se transformă în
muşchi neutralizatori. Cu cât viteza de execuţie este mai mare cu atât
intervenţia antagoniştilor la sfârşitul mişcării este mai intensă. Exemplu din
stând cu membrele superioare abduse la 900, cu extensia antebraţului pe
braţ, mâinile în supinaţie (palmele orientate în sus) flexia antebraţului pe
braţ la 900 – când antebraţul ajunge la o flexie de 900 din articulaţia cotului
muşchii extensori îşi intensifică acţiunea şi opresc mişcarea antebraţului în
această poziţie.
Principiul 10 – menţinerea poziţiei se realizează prin echilibrarea
intensităţii de acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor şi intrarea tuturor
lanţurilor musculare în condiţii de travaliu static. Exemplu din stând cu
membrele superioare abduse la 900, cu extensia antebraţului pe braţ, mâinile
în supinaţie (palmele orientate în sus) flexia antebraţului pe braţ la 900 –
când antebraţul ajunge la o flexie de 900 din articulaţia cotului este menţinut
la verticală prin echilibrarea intensităţii de acţiune a flexorilor şi extensorilor
antebraţului pe braţ.
Principiul 11 – folosire acţiunii forţelor externe (gravitaţia) inversează rolul
grupelor musculare. Exemplu din stând flexia din articulaţia genunchiului
sau flexia gambei pe coapsă (îndoirea genunchilor) – implică flexia
gambelor pe picioare, flexia coapselor pe gambe şi flexia bazinului pe
coapse. În realitate mişcarea este realizată gradat de lanţul triplei extensii,
care se contractă izometric şi nu lasă segmentele membrelor inferioare să se
prăbuşească unele pe celelalte sub influenţa forţelor gravitaţionale. Este o
mişcare de triplă flexie în care agoniştii sunt muşchii lanţului triplei extensii
iar antagoniştii sunt muşchii flexori.
Principiul 12 – în unele situaţii folosirea forţelor externe (gravitaţia)
inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea au declanşat
mişcarea. Exemplu din stând flexia trunchiului pe bazin – este iniţiată de

59
muşchii peretelui abdominal şi de flexorii coapsei pe bazin ca agonişti (se
contractă izotonic), iar muşchii şanţurilor vertebrale şi extensorii coapsei pe
bazin ca antagonişti în prima parte a mişcării după ce trunchiul a părăsit
poziţia de echilibru şi tinde să se prăbuşească spre înainte sub acţiunea
gravitaţiei controlul este preluat de muşchii şanţurilor vertebrale şi de
extensorii coapsei pe bazin care se contractă izometric.
Principiul 13 – în cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice închise pârghiile
osteo-articulare acţionează în general ca pârghii de gradul I sau pârghii de
sprijin. Exemplu articulaţia cotului în poziţia stând pe mâini:
ƒ forţa – inserţia olecraniană a tricepsului brahial,
ƒ sprijinul – contactul dintre extremităţile humerale şi radio-cubitale este
la mijloc,
ƒ rezistenţa – proiecţia centrului de greutate este în interior.
ƒ F.S.R. – pârghie de gradul I
Principiul 14 – în cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice deschise pârghiile
osteo-articulare acţionează în general ca pârghii de gradul III sau pârghii de
viteză. Exemplu articulaţia cotului în timpul aruncării greutăţii sau a mingii:
ƒ sprijinul - la nivelul extremităţii humero-radio-cubitale,
ƒ forţa – inserţia olecraniană a tricepsului brahial este la mijloc datorită
flectării excesive a cotului,
ƒ rezistenţa – greutatea ce trebuie aruncată şi greutatea proprie a
antebraţului şi a mâinii,
ƒ S.F.R. – pârghie de gradul III
Principiul 15 – perfecţionarea se atinge prin realizarea mişcărilor cu maxim
de eficienţă, folosindu-se la minim forţele interne şi la maxim forţele
externe. Exemplu:
ƒ aruncarea mingii de handbal – pentru ca forţa cu care mingea este
aruncată la poartă să fie cât mai mare este folosită şi traiectoria centrului
de greutate a corpului,
ƒ aruncarea discului sau a ciocanului – folosesc la maxim forţa centrifugă.

60
 CAPITOLUL 5
CALITĂŢILE MOTRICE

Factorii de care depind calităţile motrice sunt:

Factorii structurali anatomici:
ƒ integritatea sistemului nervos central şi periferic,
ƒ integritatea a tuturor aparatelor şi sistemelor corpului uman, dar
în special a sistemului mioartrokinetic.
Factorii fiziologici şi biochimici:
ƒ integritatea funcţională a aparatelor şi sistemelor corpului uman,
ƒ viteza de reacţie,
Factorii biomecanici:
ƒ poziţia centrului de greutate al corpului şi implicit a centrelor de
greutate ale segmentelor corpului,
ƒ folosirea la maxim a forţelor externe în special a gravitaţiei şi a
inerţiei.
Factorii tehnici - însuşirea corectă a tehnicii de execuţie a oricărei mişcări.
Factorii psihici - comportamentul psihic al sportivului. (2,13,15)

5.1. VITEZA
5.1.1. Definiţie: este calitate motrică care permite desfăşurarea mişcării în
spaţiu în unitatea de timp, se referă în principal la rapiditatea efectuării
uneia sau a mai multor mişcări într-o unitate de timp. Viteza:
ƒ se determină prin măsurarea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de
efectuare a unei mişcări,
ƒ este rezultatul aplicării unei forţe asupra unei mase,
ƒ după modul în care se aplică poate fi uniformă sau neuniformă,
ƒ este o calitate condiţionată genetic, de aceea progresul nu este
remarcabil în comparaţie cu alte calităţi motrice cum ar fi forţa şi
rezistenţa,
ƒ se poate îmbunătăţi cu maxim 15%-20%.
5.1.2. Factorii care influenţează viteza sunt:
ƒ integritatea proceselor nervoase fundamentale, în mod special viteza
alternării excitaţiei şi a inhibiţiei corticale,
ƒ timpul de reacţie sau de latenţă care depinde de calitatea nervului, a
muşchiului şi a sinapsei. Are valori medii cuprinse între 0,1-0,25 s.

61
ƒ viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent),
ƒ viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei nervoase,
ƒ forţa muşchiului care intră în contracţie,
ƒ lungimea segmentelor implicate în mişcare, mobilitatea articulară şi
elasticitatea musculară,
ƒ capacitatea de coordonare a grupelor musculare – pentru a obţine viteze
maximale se urmăreşte stimularea unui număr mare de unităţi motorii
rapide concomitent cu evitarea antrenării musculaturii antagoniste,
ƒ tipul fibrei musculare – cu cât conţinutul în fibre rapide este mai mare cu
atât capacitatea de contracţie este mai mare,
ƒ conţinutul în compuşi macroergici ai fibrei musculare (ATP şi CP) şi
enzimele cu rol în metabolismul acestora. În ceea ce priveşte rezervele
de compuşi macroergici acestea nu cresc semnificativ prin antrenament,
în timp ce în cazul enzimelor nivelul acestora poate creşte cu 20%-30%.
5.1.3. Clasificare:
ƒ viteza de reacţie este timpul în care o impresie periferică este
recepţionată, transmisă şi urmată de o reacţie motorie = viteza perioadei
latente a mişcării. Depinde de:
ƒ apariţia excitaţiei în receptor,
ƒ transmiterea excitaţiei pe căile aferente,
ƒ analiza semnalului la nivelul centrilor nervoşi,
ƒ transmiterea comenzii efectoare,
ƒ excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie,
ƒ timpul de reacţie diferă de la individ la individ şi de la analizator
la analizator,
ƒ viteza de reacţie la semnale:
ƒ sonore:
ƒ la persoane neantrenate este de 0,17 – 0,27 s
ƒ la persoane antrenate ajunge la 0,05 – 0,07 s
ƒ vizuale:
ƒ la persoane neantrenate este de 0,20 – 0,35 s
ƒ la persoane antrenate ajunge la 0,15 – 0,20 s
ƒ viteza de execuţie - este viteza unei mişcări separate. Depinde de:
ƒ cât de bine a fost învăţată tehnica,
ƒ celelalte calităţi motrice – în special de forţă,
ƒ poate fi:
ƒ viteză de explozie – aruncări, tenis, startul la probele de
atletism, box,

62
 ƒ viteză de intercepţie – jocuri.
ƒ viteza de repetiţie - se referă la frecvenţa aceleiaşi mişcări în unitatea
de timp şi depinde de integritatea proceselor nervoase fundamentale.
ƒ capacitatea de accelerare (demaraj) depinde de:
ƒ forţa segmentelor angrenate în mişcare,
ƒ lungimea pasului,
ƒ mobilitatea articulară,
ƒ elasticitatea musculară.
ƒ viteza de deplasare depinde de:
ƒ viteza de execuţie,
ƒ viteza de repetiţie.
5.1.4. Metode de dezvoltare a vitezei:
ƒ utilizarea unor eforturi cu intensitate maximă prin exerciţii simple,
bine însuşite, fără încărcătură, efectuate într-o stare optimă de
excitabilitate,
ƒ efectuarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate:
ƒ submaximală - prin care se urmăreşte formarea ritmului de
execuţie a unei mişcări, deprinderi,
ƒ supramaximală - posibilă prin folosirea unor condiţii uşurate –
„antrenament cu forţă negativă” în care progresul în viteză sau
detentă poate fi de până la 30%. Exemplu – alergarea pe o pantă
descendentă.
ƒ efectuarea unor repetări în tempouri alternative submaximal-
maximal
ƒ metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie:
ƒ metoda repetărilor – reacţia la:
ƒ stimuli cunoscuţi,
ƒ stimuli complecşi,
ƒ obiecte în mişcare,
ƒ alegerea reacţiilor în funcţie de valoarea stimulilor,
ƒ metoda întrecerii, a jocului,
ƒ metoda senzorio-motrică pentru dezvoltarea capacităţii
perceperii timpului şi ritmului,
ƒ metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:
ƒ metoda repetărilor în tempou maximal,
ƒ metoda repetărilor,
ƒ metoda jocului,
ƒ metoda întrecerii,

63
ƒ metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
ƒ metoda repetărilor în tempou maximal,
ƒ metoda repetărilor în tempouri alternative (submaximal şi
maximal),
ƒ metoda întrecerii.

5.2. FORŢA
5.2.1. Definiţie – forţa permite desfăşurarea mişcării cu maxim de energie
eficientă şi exprimă mărimea încărcăturii în exerciţiul fizic efectuat.
Reprezintă capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau
cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau
a mai multor grupe musculare. Forţa:
ƒ schimbă energia de repaus în energie de mişcare şi invers
ƒ poate modifica intensitatea energiei de mişcare pe parcursul acesteia,
ƒ exprimă capacitatea muşchiului de a produce contracţii importante.
5.2.2. Factorii care influenţează forţa:
ƒ capacitatea de concentrare,
ƒ numărul de fibre musculare care participă la contracţie, grosimea şi
lungimea acestora,
ƒ sursele de energie intramusculară (ATP şi CP) sunt important în
dezvoltarea forţei maximale care se menţine doar câteva secunde,
ƒ coordonarea intra- şi intermusculară,
ƒ viteza de contracţie a fibrelor musculare,
ƒ intensitatea şi durata contracţiei musculare,
ƒ vârsta, sexul,
ƒ factorii psihici – motivaţia, stările emoţionale, concentrarea, atenţia.
5.2.3. Clasificare:
ƒ forţa de împingere este cea care produce scurtarea lungimii muşchilor –
exemple: aruncări, haltere;
ƒ forţa de menţinere nu modifică lungimea muşchilor, iar regimul de
lucru este izometric;
ƒ forţa de cedare realizează o creştere a lungimii muşchilor - exemplu
faza de predetentă de la sărituri;
ƒ forţa de explozie reprezintă capacitatea de a obţine valori mari ale forţei
într-un timp foarte scurt.
5.2.4. Metode de dezvoltarea a forţei:
Procedee de dezvoltare a forţei maxime

64
ƒ procedeul eforturilor maxime:
ƒ dezvoltarea forţei implică utilizarea unor încărcături de 80%-
100% din capacitatea maximă,
ƒ se lucrează în general cu 1-5 repetări pe serie, cu pauze de 2-5
minute între serii,
ƒ procedeul contracţiilor izometrice:
ƒ presupune o contracţie a fibrei musculare fără deplasarea
segmentului,
ƒ contracţia trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a
muşchiului pentru a se produce creşterea masei musculare,
ƒ se recomandă un număr de 4-6 contracţii pe zi a câte 9-12 s
fiecare cu pauze obligatorii de 1,5 – 2 minute,
ƒ este utilizat la subiecţii antrenaţi sau în primele două faze ale
schemei de recuperare posttraumatică (în imobilizări),
ƒ electrostimularea:
ƒ produce contracţie musculară prin aplicarea electrozilor pe
muşchi sau pe nervii motori aferenţi,
ƒ durata unui ciclu de excitaţie este de 10 s, pauza între cicluri de
50 s, numărul total de cicluri 10.
Procedee de dezvoltare a forţei explozive
ƒ procedeul eforturilor explozive („power-training”):
ƒ constă din utilizarea a 3 grupe de exerciţii (cu haltere, cu mingea
medicinală şi exerciţii acrobatice) apropiate structurii tehnicii din
ramurile de sport,
ƒ se lucrează cu 6-8 serii a câte 3-6 repetări efectuate în viteză
maximă,
ƒ încărcătura se măreşte treptat,
ƒ procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii:
ƒ încărcătura se stabileşte între 30%-80% din posibilităţile
maxime, în funcţie de calitatea dominantă – viteza sau forţa,
ƒ se lucrează cu 6-9 serii a câte 3-6 repetări.
Procedee de dezvoltare a forţei în regim de rezistenţă
ƒ procedeul lucrului „până la refuz”:
ƒ încărcătura este între 30%-80% din posibilităţile maxime,
ƒ se efectuează 4-6 serii cu pauze de 6-10 minute între ele, fiecare
cu un număr maxim de repetări,
ƒ procedeul în „circuit”
ƒ utilizat atât în educaţia fizică cât şi în antrenamentul sportiv,

65
 ƒ presupune solicitarea alternativă a grupelor musculare la diferite
staţii,
ƒ circuitul este modalitatea prin care se repetă, legat sau la
intervale, exerciţii selecţionate şi reunite într-o structură bine
articulată. Exemple:
ƒ circuit uşor format din exerciţii efectuate cu încărcătură
între 10%-20% din posibilităţile maxime,
ƒ circuit mediu format din exerciţii efectuate cu încărcătură
între 30%-40% din posibilităţile maxime,
ƒ circuit greu format din exerciţii efectuate cu încărcătură
peste 50% din posibilităţile maxime,
ƒ circuit scurte, medii, lungi ce cuprind un număr variabil
de exerciţii de la 4-5 la 9-12.
Dezvoltarea rezistenţei în regim de forţă
ƒ efortul va avea o intensitate medie ce corespunde unor încărcături de
35%-60% din capacitatea maximă,
ƒ viteza de lucru este mică spre medie,
ƒ pauzele între staţii sunt de 45-90 s şi 2-4 minute între circuite,
ƒ exerciţiile de forţă vor alterna cu exerciţii de rezistenţă. În timp pentru
exerciţiile de forţă se măreşte treptat încărcătura iar pentru cele de
rezistenţă încărcătura se micşorează şi creşte numărul de repetări.
Dezvoltarea raţională a forţei contribuie la dezvoltarea tuturor
calităţilor şi în mod special a vitezei. Dezvoltarea excesivă a forţei cu
hipertrofie musculară marcată acţionează în defavoarea celorlalte calităţi.

5.3. REZISTENŢA
5.3.1. Definiţie – este capacitatea psiho-fizică a organismului de a realiza un
efort de o anumită intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice
activităţii depuse. Permite desfăşurarea mişcării timp cât mai îndelungat.
Rezistenţa mai este numită anduranţă şi face parte din calităţile
(capacităţile) condiţionale sau organice pentru că are la bază procesele
energetice ca bază materială a mişcărilor.
Absorbţia maximă de O2 = VO2 maxim este principalul criteriu de
apreciere a capacităţii de rezistenţă.
Se consideră efort de rezistenţă acel efort care are o durată mai mare
de 3 minute şi la care participă minim 1/7 din musculatura scheletică şi este
antrenată 50% din capacitatea de efort cardio-respiratorie.

66
5.3.2. Factorii care influenţează rezistenţa sunt:
ƒ tipul de fibră musculară implicată în activitate. În efortul de rezistenţă
aproape 90% din VO2 maxim (absorbţia maximă de O2) este realizată de
fibrele roşii (ST „slow twitch”),
ƒ rezervele energetice fosfaţii macroergici, glicogenul şi trigliceridele sunt
mobilizate diferenţiat în funcţie de intensitatea şi durata efortului,
ƒ parametrii cardio-vasculari minut-volumul cardiac, elasticitatea
vasculară şi reglarea periferică capilară sunt parametrii care fac
diferenţierea între sportivii antrenaţi şi cei neantrenaţi,
ƒ factorii psihici – permit efectuarea unor eforturi intense.
5.3.3. Formele de manifestare a rezistenţei – sunt diferite în funcţie de:
ƒ participarea grupelor musculare:
ƒ rezistenţa generală – implică peste 2/3 din întreaga musculatură
ƒ rezistenţa regională – implică între 1/3 – 2/3 din musculatură,
ƒ rezistenţa locală – implică mai puţin de 1/3 din musculatură,
ƒ sursele de energie:
ƒ anaerobă – energia este mobilizată pe cale neoxidativă,
ƒ aerobă – energia este mobilizată pe cale oxidativă,
ƒ durata efortului:
ƒ de scurtă durată – 45 secunde – 2 minute,
ƒ de durată medie – 2 minute – 8 minute,
ƒ de lungă durată (RLD) – mai mult de 8 minute:
• RLD I – până în 30 minute (metabolismul glucidic)
• RLD II – 30 – 90 minute (metabolismul glucidic şi lipidic)
• RLD III – peste 90 minute (metabolismul lipidic)
ƒ specificul activităţii motrice:
ƒ generală (de bază) – independentă de tipul de activitate,
ƒ specifică (specială) – dependentă de datele unei ramuri sportive
sau de tipul de activitate,
ƒ modul de combinare cu alte calităţi motrice:
ƒ rezistenţă – forţă,
ƒ rezistenţă – detentă,
ƒ rezistenţă – viteză.
5.3.4. Clasificare:
ƒ rezistenţa generală – este capacitatea organismului de a realiza eforturi
variate cu intensitate moderată, timp îndelungat,
ƒ rezistenţa în regim maxim de viteză – alergare 100-600 m,
ƒ rezistenţa în regim maxim de forţă – haltere, lupte,

67
ƒ rezistenţa la accelerări – sărituri cu schiurile, sărituri în apă,
ƒ rezistenţa la altitudine.
5.3.5. Metode de dezvoltare a rezistenţei:
Pentru dezvoltarea rezistenţei vom urmări:
ƒ intensitatea exerciţiului este determinată de asigurarea energiei
necesare efortului, adică de raportul dintre consumul energetic şi
necesarul de O2 al organismului. Se poate exprima în:
ƒ procente din intensitatea maximă (maximală între 95%-100%,
submaximală între 80%-95%, medie între 60%-79%),
ƒ număr de repetări pe unitatea de timp.
ƒ durata efortului e determinată de distanţele parcurse cu o anumită
viteză sau intensitate a efortului.
ƒ durata pauzelor între repetări depinde de tipul de rezistenţă pe care
dorim să-l dezvoltăm în sensul că se poate:
ƒ mări intervalul de odihnă şi solicitarea devine mai aerobă
ƒ micşora intervalul de odihnă când efortul devine
progresiv anaerob deoarece nu se poate lichida datoria de
O2 acumulată,
ƒ pauzele trebuie să fie suficient de lungi pentru a asigura
refacerea rezervelor de ATP, CP sau glicogen.
ƒ caracterul odihnei:
ƒ pauzele active cu intensitate redusă sunt caracteristice metodelor
cu efort continuu sau în lucrul cu intervale,
ƒ în metoda cu repetări pauzele sunt de obicei pasive, pentru a
asigura o revenire relativ completă (90-95 bătăi /minut).
ƒ volumul efortului sau numărul de repetări:
ƒ determină efectul cumulat al efortului asupra organismului,
ƒ dacă volumul efortului creşte în condiţii aerobe se solicită
funcţiile cardio-vasculară şi respiratorie,
ƒ dacă volumul creşte în condiţii anaerobe atunci creşte capacitatea
glicolitică a fibrelor musculare albe.
Metoda eforturilor uniforme (continue, de lungă durată):
ƒ este folosită în special la începători,
ƒ forma principală este alergarea de durată care solicită fibrele lente (roşii)
şi enzimele oxidative,
ƒ tempoul este de 70%-75% din VO2 maxim,
ƒ durata efortului variind de la 10-15 minute pentru începători la 1 oră
pentru avansaţi,

68
ƒ frecvenţa cardiacă (FC) variază între 140-150 bătăi/minut la începători şi
170-180 bătăi/minut la avansaţi,
ƒ lucrul poate fi extensiv FC = 140-160 bătăi/minut sau intensiv 160-180
bătăi/minut,
Metoda eforturilor variabile:
ƒ se bazează pe modificarea intensităţii de efort,
ƒ se foloseşte alergarea pe teren variat (alergarea pe pantă ascendentă) cu
intensităţi diferite,
ƒ este folosită frecvent la începători.
Metoda lucrului cu intervale (fracţionată): constă din efectuarea
repetărilor pe fondul refacerii incomplete a organismului după repetarea
anterioară. Se folosesc două variante:
ƒ antrenamentul intensiv se caracterizează printr-o intensitate ridicată şi un
volum mai scăzut,
ƒ antrenamentul extensiv se caracterizează printr-un volum crescut şi o
intensitate relativ scăzută. Solicită în special fibrele roşii (lente).
Repetarea următoare se efectuează când FC ajunge la 120-140
bătăi/minut. Durata eforturilor:
ƒ 15 sec.-2 minute – intervale scurte,
ƒ 2-8 minute – intervale medii,
ƒ 8-15 minute – intervale lungi,
ƒ pauzele între repetări sunt între 30-90 secunde, se utilizează de
regulă 3-4 repetări şi 2-3 serii.

5.4. DETENTA
5.4.1. Definiţie – este capacitatea de acumulare a unei tensiuni mari în
cadrul unui act motric – faza lentă pregătitoare urmată de o destindere
bruscă – faza de explozie. Permite desfăşurarea discontinuă a mişcărilor.
ƒ faza lentă pregătitoare – în care se realizează flexia segmentelor
corpului în jurul centrului de greutate.
ƒ faza de explozie – în care segmentele se destind brusc şi se îndepărtează
de centrul de greutate.
5.4.2. Factorii morfo-funcţionali de care depinde detenta:
ƒ lungimea fibrelor musculare ale muşchilor care formează lanţul triplei
extensii la nivelul membrelor inferioare,
ƒ lungimea pârghiilor osoase,
ƒ lungimea braţelor de forţă ale pârghiilor osoase,

69
ƒ elasticitatea musculară,
ƒ forma bolţii plantare – în faza de explozie,
ƒ capacitatea de relaxare dinaintea contracţiei – în faza lentă pregătitoare.

5.5. CAPACITATEA COORDINATIVĂ

5.5.1. Definiţie – reprezintă un complex de calităţi preponderent
psihomotrice care presupun capacitate de a învăţa rapid mişcări noi,
adaptare rapidă şi eficienţă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de
activităţi, prin restructurarea fondului motric existent. Unii autori folosesc
termenul de îndemânarea definită drept calitatea care permite desfăşurarea
mişcării într-un ritm adecvat şi cu o eficienţă maximă pe o anumită
traiectorie prestabilită. Sinonime:
ƒ precizie
ƒ abilitate
ƒ coordonare.
5.5.2. Factorii care influenţează capacitatea coordinativă:
ƒ nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice,
ƒ volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect,
ƒ calitatea funcţională a analizatorilor care recepţionează informaţia,
ƒ calitatea transmiterii nervoase şi a inervaţiei musculare,
ƒ integritatea funcţională a sistemului nervos central,
ƒ capacitatea de anticipare rapidă,
ƒ calitatea proceselor cognitive.
5.5.3. Forme de manifestare a capacităţii coordinative:
ƒ capacităţi generale – rezultatul unei instruiri generale ce poate fi
utilizată în diferite domenii de activitate,
ƒ capacităţi specifice – rezultatul unei specializări individuale, specifică
unei anumite profesii sau ramuri sportive.
5.5.4. Metode folosite în dezvoltarea capacităţilor coordinative:
ƒ capacitatea coordinativă este o componentă determinată în mare parte
genetic, de aceea poate fi antrenată mai puţin,
ƒ vârsta optimă la care se poate acţiona este de 7-10 ani,
Exersare cu utilizarea unor poziţii iniţiale neobişnuite pentru
efectuarea exerciţiilor
ƒ săritura în lungime stând cu spatele la direcţia efectuării acesteia,
ƒ start cu spatele la direcţia de alergare, din poziţii variate (ghemuit,
decubit ventral, aşezat),

70
Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic - aruncarea
obiectelor cu mâna opusă celei dominante (îndemânatice),
Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie
ƒ alergări în tempou variat şi cu variante de alergare,
ƒ desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor structuri de joc, în tempou
variat sau cu accelerare treptată până la faza de finalizare,
Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul
ƒ structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe teren redus,
Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii
ƒ exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling,
ƒ exerciţii pentru corectarea tehnicii,
Efectuarea exerciţiilor cu schimbarea procedeelor de execuţie
ƒ săritura în înălţime – prcedeu dorsal, ventral, cu păşire,
ƒ diferite procedee de aruncare în baschet, handbal de pe loc, din săritură,
cu evitare,
Efectuarea exerciţiilor cu creşterea complexităţii acestora
ƒ efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile din gimnastică, înainte
de aterizare,
ƒ lovirea mingii cu racheta de tenis din diferite poziţii (cu spatele, pe sub
picior),
Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale
diferite, cu adversari diferiţi ca valoare
ƒ alergarea pe teren variat,
ƒ slalom pe terenuri cu profiluri diverse şi zăpadă cu consisteţă diferită,
ƒ lucru la diferite aparate de gimnastică,
ƒ jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice cu utilizarea unor planuri
tactice diferite.

5.6. MOBILITATEA
5.6.1. Definiţie – reprezintă capacitatea omului de a executa mişcări cu
mare amplitudine prin forţe proprii sau sub influenţa forţelor exterioare
(după Harre şi Frey).
Mobilitatea este o calitate a aparatului articular care condiţionează
eficienţa diferitelor acţiuni motrice, asociindu-se de obicei cu o bună
performanţă motrică. Sinonime:
ƒ supleţea,
ƒ flexibilitatea,

71
 ƒ mobilitatea articulară,
ƒ extensibilitatea musculară,
ƒ extensibilitatea ligamentară.
5.6.2. Factorii care influenţează mobilitatea:
ƒ caracteristicile articulare şi particularităţile anatomice individuale,
ƒ elasticitatea musculară,
ƒ temperatura mediului ambiant - mobilitatea se îmbunătăţeşte la
temperaturi mai ridicate,
ƒ vârsta, sexul,
ƒ oboseala fizică sau psihică,
ƒ oscilaţiile diurne ale factorilor biologici – determină un nivel scăzut al
mobilităţii în timpul dimineţii şi o creştere a ei după-amiaza şi seara.
5.6.3. Clasificarea mobilităţii:
ƒ după specificul activităţii motrice:
ƒ mobilitate generală – se manifestă la nivelul principalelor
articulaţii,
ƒ mobilitate specifică (specială) - se manifestă la nivelul unei
anumite articulaţii solicitate de un anumit tip de activitate,
ƒ după tipul de forţă determinată:
ƒ mobilitate activă – se obţine:
ƒ printr-o contracţie maximă a muşchilor agonişti,
ƒ întindere a muşchilor antagonişti,
ƒ prin activitate proprie voluntară fără ajutor extern,
ƒ poate fi: statică, dinamică,
ƒ mobilitate pasivă – amplitudinea maximă posibilă obţinută cu
ajutorul unor forţe externe (aparat, partener, kinetoterapeut)
datorită capacităţii de întindere a antagoniştilor.
ƒ rezerva motrică = mobilitatea pasivă – mobilitatea activă
5.6.4. Metode folosite pentru dezvoltarea mobilităţii:
ƒ prin exerciţiile folosite urmărim să corectăm:
ƒ hipertonia musculară,
ƒ scurtarea excesivă a muşchiului,
ƒ pierderea elasticităţii musculare şi a ţesuturilor articulare.
Relaxarea = destinderea muşchilor periarticulari:
ƒ reduce hipertonia musculară şi consumul nervos,
ƒ permite muşchiului o mai bună întindere,
ƒ permite o bună irigare sangvină.

72
Întinderea = solicitarea jocului articulaţiilor – determină creşterea
elasticităţii musculare prin tracţiuni controlate şi repetate (în limita
amplitudinii normale), din poziţii fixe ce evită traumatismele. Se utilizează
următoarele tipuri de exerciţii:
ƒ exerciţii active – în care agoniştii se contractă voluntar şi întinderea
simultană a antagoniştilor:
ƒ lente – în care segmentul este deplasat în 2-3 s până la atingerea
amplitudinilor maxime,
ƒ rapide – segmentul este deplasat într-o fracţiue de secundă;
contracţia iniţială este explozivă, membrul acumulând în prima
parte a cursei energie cinetică pe care o utilizează în finalul ei,
ƒ repetitive – segmentul este deplasat de mai multe ori într-un ritm
de 1 mişcare/secundă şi permite un câştig în amplitudine la
fiecare repetare (exemple: balansări laterale, înainte, înapoi,
îndoiri, arcuiri).
ƒ exerciţii pasive – prin care forţele externe accentuează întinderea
antagoniştilor fără a se realiza şi stimularea agoniştilor.
Exerciţiile de întindere nu trebuie executate violent, brusc. Mişcările
active trebuie executate cu viteză medie şi cu amplitudine maximă. Fiecare
acţiune de întindere trebuie urmată de un exerciţiu de relaxare. Menţinerea
poziţiei în exerciţiile pasive poate dura între 1-5 minute.

5.7. SUCCESIUNEA CALITĂŢILOR MOTRICE

Succesiunea calităţilor motrice în funcţie de diferitele tipuri de
activitate fizică este următoarea:
ƒ în alergarea de viteză ordinea este:
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ forţă,
ƒ rezistenţă,
ƒ în alergarea de fond ordinea este următoarea:
ƒ rezistenţă,
ƒ forţă,
ƒ viteză,
ƒ detentă,

73
 ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ mobilitate articulară,
ƒ în aruncări:
ƒ forţă,
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ rezistenţă,
ƒ scrimă:
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ rezistenţă,
ƒ forţă.

74
 CAPITOLUL 6
ANALIZA DIN PUNCT DE VEDERE
BIOMECANIC A PRINCIPALELOR POZIŢII
STATICE ALE CORPULUI UMAN

6.1. NOŢIUNI GENERALE ANALIZA BIOMECANICĂ A

UNEI POZIŢII STATICE A CORPULUI (2,13,15,8)
Elementele studiate din punct de vedere biomecanic la o poziţie
statică sunt următoarele:
Denumirea anatomo-biomecanică a poziţiei – se precizează denumirea
din gimnastică corespunzătoare poziţiei respective şi corespondentul
acesteia în terminologia medicală. Exemple:
ƒ poziţia de drepţi = poziţia ortostatică, cu sprijin bipodal, plantigrad,
ƒ stând pe un picior = poziţie ortostatică cu sprijin monopodal şi
plantigrad.
Exerciţiile fizice în care se întâlneşte poziţia respectivă – se enumeră
exerciţiile fizice în care se foloseşte ca poziţie iniţială (de plecare), ca
poziţie finală sau ca poziţie intermediară sau într-un alt moment al mişcării.
Poziţia segmentelor – se descrie poziţia diferitelor segmente şi raporturile
dintre ele precizând unghiul unui segment faţă de celălalt. Exemplu - poziţia
de cumpănă:
ƒ membrul inferior de sprijin are piciorul în flexie dorsală de 900 pe
gambă, gamba extinsă pe coapsă,
ƒ trunchiul flectat la 900 pe membrul inferior de sprijin,
ƒ membrul inferior liber este în prelungirea trunchiului şi paralel cu solul,
cu coapsa în extensie, gamba extinsă pe coapsă şi piciorul în flexie
plantară maximă faţă de gambă.
Baza de susţinere = poligonul de sustentaţie – este o suprafaţă delimitată
fie de marginile exterioare fie de punctele prin care segmentele corpului iau
contact cu solul. Exemple:
ƒ În poziţia stând baza de susţinere este o trapezul delimitat de marginile
externe ale plantelor.
ƒ În poziţia stând pe un picior baza este reprezentată de suprafaţa plantară
a piciorului de sprijin.

75
ƒ În poziţia stând pe vârfuri baza este reprezentată de suprafaţa plantară a
antepicioarelor.

Fig. 49 - Baza de susţinere în poziţia stând

Poziţia centrului de greutate – pentru a determina poziţia centrului de

greutate în diferite poziţii trebuie să cunoaştem centrul de greutate şi de
greutatea fiecărui segment în parte. Exemplu - pentru un subiect cu greutate
de 58,71 kg, Vandervael a stabilit poziţia centrului de greutate pe segmente:
ƒ Cap – şaua turcească,
ƒ Trunchi faţa anterioară a vertebrei L1,
ƒ Trunchi şi cap – faţa anterioară a vertebrei T11,
ƒ Braţ – mijlocul humerusului,
ƒ Cap, antebraţ şi mână – 1/3 inferioară a antebraţului,
ƒ Mână – extremitatea distală a metacarpianului II,
ƒ Membrul superior – articulaţia cotului,
ƒ Trunchi, cap şi membre superioare – 35 cm deasupra
articulaţiilor coxo-femurale,
ƒ Coapsă – 1/3 superioară a femurului pe marginea internă,
ƒ Gambă – 1/3 superioară a tibiei pe faţa posterioară,
ƒ Picior – articulaţia medio-tarsiană pe marginea internă,
ƒ Gambă şi picior – deasupra 1/3 inferioare a tibiei,
ƒ Membrul inferior – 1/3 inferioară a coapsei.
Unghiul de stabilitate – este format de proiecţia centrului de greutate
principal al corpului cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea
bazei de susţinere. Cu cât acest unghi este mai mare cu atât stabilitatea
devine mai mare. Unghiul este cu atât mai mare cu cât centrul de greutate
este situat mai jos iar baza de susţinere este mai mare.

76
 Fig. 50 - Unghiul de stabilitate

Menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale – poziţiile corpului

şi ale segmentelor lui sunt menţinute prin travaliul static al grupelor
musculare determinat de reflexele posturale ca urmare a informaţiilor
primite de la centrii nervoşi. Menţinerea acestor poziţii nu este posibilă dacă
nu este menţinut echilibrul corpului asigurat la rândul său tot de reflexele
posturale. Starea de echilibru se produce atunci când centrul de greutate
principal al corpului cade în interiorul bazei de susţinere. Stabilitatea
poziţiei este cu atât mai mare cu cât proiecţia centrului de greutate este mai
aproape de centrul bazei de susţinere.
Grupele musculare principale – intervin în menţinerea poziţiilor prin
efectuarea travaliului muscular static. Fiecare poziţie poate fi menţinută prin
intervenţia anumitor grupe musculare. Exemplu - în poziţia stând depărtat –
coapsele sunt în abducţie acţionează grupele musculare care menţin poziţia
ortostatică, rol principal revenind muşchilor adductori ai coapselor care prin
contracţie trebuie să învingă gravitaţia şi să nu lase coapsele să se depărteze
prin alunecarea picioarelor pe sol.
Mijloace de stabilizare pasivă – sunt reprezentate de:
ƒ capsula articulară,
ƒ ligamente,
ƒ tensiunea de la nivelul fasciilor şi aponevrozelor,
ƒ intrarea în contact a unor segmente osoase care blochează
mişcarea.
Acţiunea pârghiilor osteo-articulare
ƒ în cazul lanţurilor cinematice închise pârghiile osteo-articulare
acţionează ca pârghii de gradul I = pârghii de sprijin,
ƒ în cazul lanţurilor cinematice deschise pârghiile osteo-articulare
acţionează ca pârghii de gradul III = pârghii de viteză.

77
Variantele poziţiei – orice poziţie principală poate prezenta numeroase
variante, legate de modificarea poziţiei sau de caracteristicile individuale ale
subiectului.
Derivate din poziţia stând:
ƒ modificarea bazei de susţinere:
o stând pe vârfuri,
o stând pe călcâie,
o stând pe marginea internă sau externă a piciorului,
o stând cu un picior în faţa celuilalt,
o stând depărtat.
ƒ modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:
o stând cu trunchiul înclinat anterior până la 300, cu capul în
extensie,
o stând cu trunchiul aplecat până la 900,
o stând cu trunchiul îndoit anterior peste 900,
o stând cu trunchiul şi capul în extensie,
o stând cu trunchiul înclinat sau răsucit stânga sau dreapta.
ƒ modificarea poziţiei membrelor superioare:
o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse
(abducţie de 900 din articulaţia umărului şi extensie din
articulaţia cotului),
o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse
(flexie de 900 din articulaţia umărului, extensia cotului),
o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile
menţinute: pe umeri, la ceafă, pe vertex,
o membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior
sau posterior.
ƒ modificarea poziţiei membrelor inferioare – constă în modificarea
suprafeţei de sprijin,
ƒ modificări complexe - stând pe vârfuri, genunchii în extensie, capul
menţinut la verticală, mâinile pe şolduri (la nivelul crestelor iliace),
coatele flectate, braţele abduse, trunchiul înclinat dreapta sau stânga.
Derivate din poziţia aşezat:
ƒ modificarea suprafeţei de sprijin:
o aşezat la marginea mesei de reeducare,
o aşezat pe o fesă (hemiaşezat),
o aşezat pe podea.
ƒ modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:

78
 o aşezat pe scaun cu trunchiul şi capul în extensie,
o aşezat pe scaun cu trunchiul aplecat peste coapse,
o aşezat pe scaun cu trunchiul aplecat între coapse.
ƒ modificarea poziţiei membrelor superioare:
o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse
(abducţie de 900 din articulaţia umărului şi extensie din
articulaţia cotului),
o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse
(flexie de 900 din articulaţia umărului, extensia cotului),
o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile
menţinute: pe umeri, la ceafă, pe vertex,
o membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior
sau posterior.
ƒ modificarea poziţiei membrelor inferioare:
o aşezat pe podea cu coapsele şi genunchii flectaţi,
o aşezat pe podea cu un genunchi flectat şi celălalt extins,
o aşezat pe podea cu membrele inferioare extinse depărtate.
ƒ modificări complexe:
o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe antebraţe şi pe plante,
membrele inferioare fiind flectate din articulaţiile genunchilor şi
şoldurilor, trunchiul şi capul în extensie,
o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe mâini şi pe plante,
membrele inferioare fiind flectate din articulaţiile genunchilor şi
şoldurilor, trunchiul şi capul în extensie,
o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe mâini şi pe plante, un
membru inferior extins din genunchi iar celălalt flectat şi sprijinit
pe plantă, trunchiul şi capul în rectitudine.
Derivate din poziţia” pe genunchi”:
ƒ modificarea suprafeţei de sprijin:
o pe genunchi cu sprijin pe palme (coate sau antebraţe), trunchiul
la orizontală, poziţie numită patrupedie. Se foloseşte frecvent în
recuperare pentru că prezintă următoarele caracteristici:
• suprafaţă mare de sprijin,
• centru de greutate în poziţie medie (stabilitate
relativă),
• eliberează coloana,
• facilitează mobilizarea.
ƒ modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:

79
 o pe genunchi cu trunchiul înclinat anterior, capul menţinut în
rectitudine,
o pe genunchi cu trunchiul şi capul înclinate lateral dreapta sau
stânga.
ƒ modificarea poziţiei membrelor superioare:
o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse
(abducţie de 900 din articulaţia umărului şi extensie din
articulaţia cotului),
o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse
(flexie de 900 din articulaţia umărului, extensia cotului),
o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile
menţinute: pe umeri, la ceafă, pe vertex.
ƒ modificarea poziţiei membrelor inferioare:
o pe genunchi cu membrele inferioare depărtate ,
o pe genunchi cu un genunchi anterior faţă de celălalt.
ƒ modificări complexe:
o pe genunchi cu sprijin pe palme, cu trunchiul deasupra
orizontalei, capul flectat, mâna şi genunchiul de aceeaşi parte
(homolateral) sau de partea opusă (hetero-sau contralateral)
situate anterior
o pe genunchi cu sprijin pe coate, trunchiul sub orizontală, capul
flectat
o pe un genunchi, sprijin pe palme, celălalt membru inferior extins
din şold şi genunchi, capul şi trunchiul în extensie
o pe genunchi depărtat cu trunchiul în extensie
o pe genunchi în sprijin pe antebraţe, gâtul în extensie
Derivate din poziţia decubit dorsal:
ƒ modificarea suprafeţei de sprijin:
o decubit lateral – este o poziţie stabilă pentru că are bază mare de
susţinere şi centrul de greutate situat jos. Este folosită în
reeducarea neuromotorie a marilor disabilitaţi pe care îi
pregăteşte pentru activităţi uzuale (îmbrăcat, mişcări libere în
pat),
o decubit ventral - are o bază mare de susţinere: menton sau partea
laterală a feţei, faţa anterioară a toracelui, coapselor, gambelor,
faţa dorsală a picioarelor, iar centrul de greutate este aproape de
suprafaţa de sprijin.
ƒ modificarea poziţiei trunchiului:

80
 o culcat rezemat cu trunchiul la diferite grade de extensie,
o culcat rezemat cu trunchiul la diferite grade de flexie.
ƒ modificarea poziţiei membrelor superioare:
o decubit dorsal, membrele superioare cu coatele extinse, braţele
depărtate de trunchi (membrele superioare în abducţie),
o decubit dorsal cu mâinile pe vertex, pe umeri, sub axile, pe şold,
o decubit dorsal cu membrele superioare încrucişate anterior,
ƒ modificarea poziţiei membrelor inferioare:
o decubit dorsal cu membrele inferioare depărtate (în abducţie din
articulaţia coxofemurală) la diverse amplitudini.
ƒ modificări complexe:
o decubit lateral cu genunchii flectaţi, trunchiul în rectitudine,
capul flectat, sprijinit pe antebraţul de partea decubitului, cotul
fiind flectat,
o decubit dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe plante, membrele
superioare cu mâinile la ceafă,
o decubit lateral cu membrul inferior contralateral (heterolateral) în
flexie, trunchiul în rectitudine, capul în extensie,
o decubit ventral cu sprijin pe coate, trunchiul şi capul în extensie
se numeşte „postura păpuşii” şi este folosită în reeducarea
neuromotorie pentru tonifierea muşchilor extensori ai cefei,
spatelui şi şoldului.
Derivate din poziţia atârnat:
ƒ modificarea suprafeţei de sprijin – constă în modificarea prizei:
o sprijinul se realizează cu o mână orientată în pronaţie sau în
supinaţie sau cu ambele mâini în pronaţie sau în supinaţie, dar cu
menţinerea coatelor în flexie,
o se mai poate folosi sprijinul pe vârful picioarelor sau pe călcâie
(în cazul poziţiei de atârnat cu spatele la scara fixă).
ƒ modificarea poziţiei trunchiului:
o atârnat cu faţa la scara fixă, mâinile în pronaţie, trunchiul extins,
înclinat sau răsucit stânga – dreapta.
ƒ modificarea poziţiei membrelor superioare – reprezintă modificarea
suprafeţei de sprijin.
ƒ modificarea poziţiei membrelor inferioare:
o atârnat cu membrele inferioare depărtate (în abducţie),
încrucişate (în adducţie), flectate din şold şi genunchi,

81
 o atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi flectate la
900 din şold.
ƒ modificări complexe:
o atârnat cu mâinile în supinaţie, trunchiul flectat, capul în
rectitudine, membrele inferioare apropiate (în adducţie),
o atârnat cu mâinile în pronaţie, trunchiul şi capul răsucite stânga-
dreapta, membrele inferioare cu genunchii şi şoldurile flectate la
900.

6.2. DESCRIEREA DIN PUNCT DE VEDERE

BIOMECANIC A PRINCIPALELOR POZIŢII DIN
GIMNASTICĂ
Poziţii orizontale – cu sprijin pe tot corpul - culcat sau decubit:
ƒ decubit dorsal = culcat pe spate, culcat dorsal,
ƒ decubit ventral = culcat înainte, culcat ventral, culcat facial,
ƒ decubit lateral = culcat lateral, culcat pe flanc.
Poziţii înclinate – cu sprijin pe membrele superioare şi inferioare – sprijin
culcat: înainte, înapoi, lateral.
Poziţii verticale
ƒ cu sprijin pe membrele inferioare:
ƒ stând: drepţi, depărtat, fandat, pe genunchi, ghemuit.
ƒ cu sprijin pe membrele superioare: stând pe mâini, atârnat, sprijinit.

6.2.1. Poziţia stând

Denumire - poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă.
Exerciţiile fizice: statică, mers, alergare, săritură, schi şi jocuri:
fotbal,baschet, handbal, volei.

82
Poziţia segmentelor - se păstrează raporturile de la poziţia anatomică, cu
excepţia membrelor superioare care nu sunt în supinaţie. În poziţia de drepţi
sunt orientate cu palmele spre corp.
Baza de susţinere – reprezentată de suprafaţa trapezului delimitat de
marginea externă a plantelor aflate în rotaţie externă de 100 – 150 fiecare, cu
călcâiele apropiate şi vârfurile depărtate.
Poziţia centrului de greutate - se află la intersecţia planului transversal cu
planul medio-sagital şi medio-frontal în partea superioară a vertebrei L2,
proiecţia lui fiind în mijlocul bazei de susţinere.
Unghiul de stabilitate - este mic şi devine din ce în ce mai mic pe măsură
ce baza de susţinere se reduce – exemplu ridicarea pe vârfuri.
Menţinerea echilibrului. Rolul reflexelor posturale
ƒ proprioceptorii trimit informaţii asupra diferitelor tensiuni la care sunt
supuse tendoanele, ligamentele, articulaţiile şi muşchii,
ƒ exteroceptorii informează asupra modificărilor de repartizare a presiunii
la nivelul plantelor,
ƒ analizatorul vizual şi cel vestibular informează scoarţa cerebrală asupra
poziţiei corpului în fiecare moment,
ƒ rol important au fusurile neuro-musculare.
Grupele musculare principale - sunt reprezentate de:
ƒ gemeni şi ischio-gambieri care se opun flexiei coapsei pe gambă,
ƒ tricepsul sural împiedică flexia gambei pe picior,
ƒ bazinul oscilează între a bascula antero-posterior prin alternanţa dintre
contracţia ischio-gambieri şi a psoasului,
ƒ trunchiul este echilibrat şi împiedicat să se proiecteze posterior prin
contracţia tonică a drepţilor abdominali sau anterior prin contracţia
muşchilor şanţurilor vertebrale,
ƒ gâtul şi capul au tendinţa de a realiza flexia, mişcare împiedicată
contracţia muşchilor cefei.
Mijloace de stabilizare pasivă - sunt reprezentate de:
ƒ articulaţia genunchiului este menţinut în hiperextensie de intervenţia
ligamentelor posterioare şi de inextensibilitate capsulei,
ƒ articulaţia coxo-femurală este menţinută în hiperextensie prin
intermediul ligamentului ilio-femural.
Acţiunea pârghiilor osoase
ƒ membrele inferioare acţionează ca lanţuri cinematice închise = pârghii
de gradul I (de sprijin).

83
ƒ membrele superioare acţionează ca lanţuri cinematice deschise = pârghii
de gradul III (de viteză).
Sprijinul biped este posibil dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
ƒ să fie păstrată o atitudine funcţională a membrelor inferioare paralizate,
ƒ să fie menţinută parţial capacitatea funcţională a cel puţin unuia dintre
muşchii triceps sural. În cazul în care nici unul din muşchii triceps sural
nu este funcţional baza de susţinere este reprezentată de o linie şi
pacientul nu poate menţine poziţia ortostatică. Un pacient cu
poliomielită care prezintă paralizia totală bilaterală a muşchiului triceps
sural poate merge cu dificultate dar nu poate sta în ortostatism decât
sprijinindu-se de obiectele din jur, în cârje sau în bastoane.
ƒ să se păstreze parţial capacitatea funcţională a muşchilor abdominali şi
ai spatelui.
Pentru a se obţine o poziţie statică apropiată de normal este necesar ca
articulaţiile coxofemurală şi a genunchiului să fie în extensie sau
hiperextensie deoarece în această situaţie stabilitatea pasivă poate suplini
stabilitatea activă.

Fig. 51 – Lanţurile musculare care asigură flexia trunchiului din poziţia

stând (8)
6.2.2. Poziţia stând pe un picior
Denumire - sprijin uniped, sprijin monopodal, poziţie ortostatică unipedă şi
plantigradă.
Exerciţii fizice - în gimnastică: stând pe un picior, sprijin ghemuit pe un
picior, cumpănă cu toate variantele. În cadrul mers, alergare, săritură şi
aruncări.
Poziţia segmentelor
ƒ membrul inferior de sprijin este extins din articulaţiile coxofemurală şi
genunchi, cu piciorul flectat la 900 pe gambă.

84
ƒ trunchiul în rectitudine, în continuarea membrului inferior de sprijin.
ƒ membrul inferior liber şi membrele superioare pot fi în poziţii variate.
ƒ întregul corp este uşor înclinat spre partea membrului inferior de sprijin.
Baza de susţinere - se reduce la suprafaţa plantară a piciorului de sprijin.
Poziţia centrului de greutate - este la mijlocul distanţei dintre T10 şi L5,
aproximativ la nivelul L1-L2. Întreaga greutate este transmisă membrului
inferior de sprijin şi proiecţia centrului de greutate este în interiorul bazei de
susţinere.
Unghiul de stabilitate - este mic pentru că baza de susţinere = suprafaţa
plantară a membrului inferior de sprijin este mai mică decât la poziţia stând.
Menţinerea echilibrului. Rolul reflexelor posturale - echilibrul se
menţine mai greu şi are la bază informaţiile primite de la exteroceptorii
suprafeţei plantare de sprijin şi de la proprioceptorii membrului inferior de
sprijin.
Grupele musculare principale - sunt aceleaşi ca la poziţia stând cu
deosebirea că întreaga greutate este preluată de lanţurile musculare ale
membrului inferior de sprijin. Cel mai important rol revine muşchilor
iliopsoas care este stabilizator antero-intern şi gluteului mijlociu care este
stabilizator lateral al şoldului.

Fig. 52 - Lanţurile musculare care asigură poziţia de cumpănă (8)

Mijloace de stabilizare pasivă - ligamentul iliofemural şi ligamentele
posterioare ale genunchiului sunt puse sub tensiune dublă faţă de poziţia
bipedă.
Acţiunea pârghiilor osteo-articulare - articulaţia coxo-femurală este
pârghie de gradul I.
În cazul diferitelor deficienţe ale muşchilor abductori sau ale
gluteului mijlociu apar dezechilibre la nivelul bazinului. Exemple:

85
 ƒ când sprijinul se face pe membrul bolnav bazinul cade de partea
sănătoasă = semnul Trendelenburg.
ƒ în anumite cazuri poate exista o mişcare de compensare prin
aplecarea trunchiului de partea bolnavă = semnul Duchenne direct,
bazinul poate fi ridicat de partea sănătoasă.
ƒ uneori compensarea este asigurată de muşchii toraco-pelvieni =
semnul Trendelenburg inversat când bazinul poate fi ridicat de
partea sănătoasă.

Fig. 53 – Rolul gluteului mijlociu - A menţine echilibrul bazinului sau

bazinul este orizontal, B şi C - gluteul mijlociu deficitar lasă bazinul să cadă
de partea opusă (2)
Sprijinul unipodal este posibil dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
ƒ să fie păstrată o atitudine funcţională a membrului inferior paralizat care
să facă posibilă stabilizarea pasivă,
ƒ să se păstreze parţial capacitatea funcţională a tricepsului sural, care să
nu permită prăbuşirea gambei pe picior,
ƒ să fie menţinută parţial capacitatea funcţională fie a gluteului mijlociu de
partea membrului de sprijin, fie a muşchilor abdominali şi toraco-
pelvieni de partea opusă.

6.2.3. Poziţia stând pe genunchi

Denumire - nu are o denumire medicală. Axul longitudinal al corpului cade
perpendicular pe sol. Genunchii sunt flectaţi iar sprijinul se face pe genunchi
şi pe faţa dorsală a picioarelor extinse.
Exerciţii fizice - în gimnastică, tir, lupte, canoe.
Poziţia segmentelor
ƒ trunchiul extins,

86
 ƒ membrele superioare pe lângă trunchi, extinse din articulaţia
cotului,
ƒ gambele flectate pe coapse la 900,
ƒ gambele aproximativ paralele cu solul,
ƒ piciorul extins sau în flexie plantară.
Baza de susţinere – este de forma unui paralelipiped, fiind mai mare decât
în poziţia stând. Sprijinul se face anterior pe genunchi şi posterior pe feţele
dorsale ale picioarelor extinse.
Poziţia centrului de greutate - coboară la L3 – L4.
Unghiul de stabilitate - este mare.
Menţinerea echilibrului - este favorizată de baza de susţinere largă, de
coborârea centrului de greutate şi de unghiul de stabilitate mare.
Acţiunea pârghiilor osteo-articulare - la nivelul trunchiului şi a
articulaţiei coxofemurale pârghiile sunt de gradul I.
Grupele musculare principale
ƒ muşchii cefei susţin capul să nu cadă anterior,
ƒ muşchii şanţurilor vertebrale şi cei ai peretelui abdominal echilibrează
trunchiul,
ƒ muşchii ischiogambieri menţin şoldul extins,
ƒ coapsa este menţinută la 900 pe gambă de alternanţa dintre acţiunea
cvadricepsului şi a ischiogambierilor,
ƒ flexorii piciorului şi extensorii degetelor aplică pe sol faţa dorsală a
picioarelor cu intensitatea necesară menţinerii poziţiei.

Fig. 54 - Poziţia stând pe genunchi (2)

87
6.2.4. Poziţia stând pe mâini
Denumire – axul longitudinal al corpului cade perpendicular pe sol.
Sprijinul se realizează pe feţele palmare ale membrelor superioare extinse
din articulaţiile cotului şi a mâinii.
Poziţia segmentelor - mâinile sunt în extensie la 900, antebraţele extinse pe
braţe, braţele în prelungirea trunchiul în jos, trunchiul extins, membrele
inferioare extinse orientate în sus.
Baza de susţinere - este redusă la suprafaţa cuprinsă între marginile externe
ale mâinilor.

Fig. 55 – Baza de susţinere la poziţia stând pe mâini (13)

Poziţia centrului de greutate - la nivelul T12.
Unghiul de stabilitate - mic.
Menţinerea echilibrului - este dificilă din cauza poziţiei înalte a centrului
de greutate, a bazei mici de susţinere şi a unghiului de stabilitate mic.
Grupele musculare principale – mâna în extensie la 900 pe antebraţ este
menţinută de muşchii flexor radial al carpului (palmar mare), palmar lung
(palmar mic) şi flexor ulnar al carpului (cubital anterior). Cotul este
menţinut în extensie de tricepsul brahial. Braţul menţinut la 1800 de deltoid
şi coracobrahial. Musculatura centurii scapulare aplică omoplatul pe torace
susţinând clavicula şi omoplatul. Muşchii abdominali menţin trunchiul să nu
cadă posterior. Muşchii şanţurilor vertebrale menţin trunchiul să nu cadă
ventral. Muşchiul gluteu mare menţine coapsa în hiperextensie pe bazin,
cvadricepsul menţine gamba în extensie pe coapsă, iar tricepsul sural
menţine piciorul în extensie.

88
Fig. 56 – Lanturile musculare care asigură poziţia stând cu trunchiul şi
membrele superioare în extensie şi poziţia de stând pe mâini (8)

4.2.5. Poziţia ghemuit

Denumire - nu există denumire medicală. Articulaţiile coxofemurale, a
genunchiilor şi a gleznelor sunt flectate, iar sprijinul se face pe toată
suprafaţa plantară a ambelor membre inferioare sau numai pe partea
anterioară a acestora (pe vârfuri).
Exerciţii fizice - în gimnastică, haltere.
Poziţia segmentelor - trunchiul poate fi flectat sau extins, membrele
superioare pe lângă trunchi flectate sau extinse din articulaţia cotului,
membrele inferioare flectate din articulaţiile coxofemurale, a genunchiilor şi
a gleznelor.
Baza de susţinere – este delimitată de marginea externă a plantelor când
sprijinul se face pe toată suprafaţa plantară a ambelor membre inferioare sau
numai pe partea anterioară a acestora (pe vârfuri).
Poziţia centrului de greutate - coboară la L5.
Unghiul de stabilitate – este mare când sprijinul se face pe întreaga
suprafaţă plantară şi se micşorează când sprijinul se face numai pe vârfuri.
Menţinerea echilibrului - este dificilă pentru că proiecţia centrului de
greutate cade spre partea posterioară a bazei de susţinere. Din această cauză
extensia trunchiului determină pierderea echilibrului, iar flexia trunchiului
până la un punct favorizează menţinerea echilibrului.

89
Grupele musculare principale - muşchii gambei blochează glezna flectată,
muşchii coapsei blochează genunchiul flectat, ischio-gambierii menţin
bazinul în echilibru, iar muşchii şanţurilor vertebrale şi ai cefei menţin
poziţia trunchiului şi a capului. Poziţia este obositoare deci nu poate fi
menţinută timp îndelungat.

Fig. 57 - Poziţia ghemuit la haltere (13)

6.2.6. Poziţia aşezat sau şezând

Denumire – trunchiul se sprijină prin intermediul tuberozităţilor ischiadice
pe sol (scaun, bancă de gimnastică, saltea, etc).
Poziţia segmentelor - trunchiul extins sau flectat, coapsele flectate pe
bazin, gambele flectate pe coapse, picioarele extinse pe gambe atât cât este
necesar astfel încât plantele să se aşeze pe sol sau pe suport, membrele
superioare în poziţii variate.
Baza de susţinere - când sprijinul se face pe sol sau pe un scaun baza de
susţinere este foarte mare. Când sprijinul se face pe o suprafaţă mai mică
(partea îngustă a băncii de gimnastică sau bârnă) baza de susţinere se
micşorează.
Poziţia centrului de greutate - la nivelul L4 – L5. Proiecţia este spre partea
posterioară a bazei de susţinere.
Unghiul de stabilitate - variază în raport cu suprafaţa bazei de susţinere.
Menţinerea echilibrului - se păstrează uşor când baza de susţinere este
mare. Extensia trunchiului duce la pierderea echilibrului iar flexia
trunchiului favorizează menţinerea echilibrului.
Grupele musculare principale - pentru poziţia aşezat pe sol muşchii
ischiogambieri menţin gambele flectate pe coapse şi echilibrul bazinului.
Muşchiul iliopsoas nu lasă trunchiul şi bazinul să cadă înapoi. Muşchii
gambelor menţin plantele pe sol. Muşchii şanţurilor vertebrale şi ai cefei
menţin coloana şi capul. În poziţia aşezat pe o bancă rolul ischiogambierilor

90
scade. În poziţia aşezat pe un scaun cu spătar acţiunea ischiogambierilor este
anulată, iar echilibrarea trunchiului şi a bazinului este preluată de grupele
musculare situate deasupra tuberozităţii ischiadice.

Fig. 58 – Lanţurile musculare care asigură poziţia aşezat cu ridicarea

braţului şi piciorului de aceeaşi parte (8)

6.2.7. Poziţia culcat

Denumirea poziţiei – poziţie de decubit sau clinostatică.
Exerciţiile fizice în care se întâlneşte – în diferitele exerciţii din gimnastică,
la tir, la sanie, biatlon.
Poziţia segmentelor
ƒ corpul poate fi întins pe sol fie pe spate = decubit dorsal sau poziţie
clinostatică dorsală, culcat dorsal,
ƒ întins pe partea anterioară a corpului = decubit ventral sau poziţie
clinostatică ventrală, culcat ventral sau facial,
ƒ întins pe o parte sau pe o latură = decubit lateral sau poziţie clinostatică
laterală, culcat pe flanc sau pe o latură.
Baza de susţinere
ƒ pentru decubit dorsal - regiunea occipitală, partea superioară a toracelui,
regiunea fesieră, faţa posterioară a coapselor, gambelor şi pe călcâie,
ƒ decubit ventral - partea inferioară a feţei anterioare a toracelui, spinele
iliace anterosuperioare, faţa anterioară a coapselor, genunchi, faţa
dorsală a picioarelor,
ƒ decubit lateral - membrul superior de partea respectivă care poate fi
îndoit sub cap sau întins deasupra capului - pe faţa posterioară a
membrului superior, pe partea superioară a feţei laterale a toracelui,
marginea laterală a omoplatului, faţa externă a marelui trohanter, faţa
externă a coapsei şi gambei, marginea externă a piciorului.

91
Poziţia centrului de greutate - pentru decubit dorsal se determină astfel:
G = centrul de greutate picior + gambă + coapsă + centrul de greutate
trunchi + membre superioare + cap, (G = centrul de greutate).
Unghiul de stabilitate - este foarte mare pentru că centrul de greutate este
foarte aproape de baza de susţinere. În decubit lateral unghiul este mai mic.
Menţinerea echilibrului - este uşor de realizat pentru poziţiile de decubit
dorsal şi ventral deoarece baza de susţinere este mare şi centrul de greutate
apropiat de baza de susţinere.

Fig. 59 - Poziţia culcat dorsal (decubit dorsal), a – când membrele inferioare

sunt întinse curbura lombară este accentuată, b – când unul din membrele
inferioare este flectat curbura lombară se reduce (2,13)

6.2.8. Poziţia sprijin culcat

Sprijin culcat anterior – face parte din grupa poziţiilor înclinate cu sprijin
pe membrele superioare şi inferioare.
Denumire - poziţie în care axa longitudinală a corpului este înclinată faţă de
sol, iar sprijinul se face atât pe membrele superioare cât şi pe membrele
inferioare.
Poziţia segmentelor - trunchiul şi membrele inferioare extinse, membrele
inferioare iau contact cu solul prin vârful picioarelor, membrele superioare
depărtate de trunchi (înainte, înapoi sau abducţie) se sprijină pe sol prin
feţele palmare ale mâinilor.

92
Fig. 60 - Poziţia sprijin culcat anterior, P=proiecţia centrului de greutate, S
şi S’= suprafaţa de sprijin, d şi d’ = unghiurile de stabilitate (2,13)

Baza de susţinere - este foarte mare aproape egală cu cea din poziţia de
decubit (culcat) şi mai poate fi mărită prin depărtarea punctelor de sprijin ale
membrelor.

Fig. 61 – Baza de susţinere în poziţia sprijin culcat anterior (2,13)

Poziţia centrului de greutate - apropiată de sol.

Menţinerea echilibrului – se realizează uşor, un rol important în
menţinerea echilibrului revin informaţiilor primite de la nivelul receptorilor
care se găsesc la nivelul suprafeţelor de sprijin.
Grupele musculare
ƒ pentru membrele superioare:
ƒ adductorii braţului: dorsal mare, pectoral mare, dinţat mare,
subscapular, rotund mare, rotund mic,
ƒ deltoid, triceps brahial, coracobrahial,
ƒ flexori ai degetelor,
ƒ extensorii articulaţiei cotului,

93
ƒ pentru membrele inferioare:
ƒ gemenii, ischiogambieri, psoas,
ƒ lanţul triplei flexii şi cel al triplei extensii principală fiind
intervenţia extensorilor.
ƒ muşchii trunchiului, ai cefei, ai abdomenului şi gluteul mare.

Fig.62 - Lanţurile musculare care asigură poziţia de sprijin culcat anterior(8)

Sprijin culcat posterior

Denumire - poziţie în care axa longitudinală a corpului este înclinată faţă de
sol, iar sprijinul se face pe faţa palmară a mâinilor şi pe călcâie.
Poziţia segmentelor - trunchiul şi membrele inferioare sunt extinse,
membrele inferioare iau contact cu solul la nivelul călcâielor, membrele
superioare depărtate de trunchi (înainte, înapoi sau abducţie) se sprijină pe
sol prin feţele palmare ale mâinilor.
Baza de susţinere - este mare aproape egală cu cea din poziţia culcat,
putând fi mărită prin depărtarea punctelor de sprijin ale membrelor.
Poziţia centrului de greutate - apropiată de sol.
Menţinerea echilibrului - este relativ uşoară, poziţia corpului fiind
menţinută prin contracţia statică a muşchilor extensori ai coapsei pe bazin, a
musculaturii abdominale şi a antagoniştilor.
Grupele musculare
ƒ la membrele superioare
ƒ flexorii degetelor,
ƒ extensorii antebraţului,
ƒ extensorii braţului,
ƒ muşchii care asigură mişcarea de basculă medială a scapulei,
ƒ grupele antagoniste contribuie la fixarea poziţiei corecte a
membrelor superioare,
ƒ la trunchi:
ƒ muşchii şanţurilor vertebrale asigură poziţia coloanei vertebrale,

94
 ƒ muşchii peretelui abdominal se opun basculării bazinului şi
apropierii lui de sol,
ƒ la membrele inferioare poziţia este menţinută de:
ƒ extensorii coapsei pe bazin,
ƒ extensorii gambei pe coapsă,
ƒ flexorii dorsali ai piciorului.
Poziţiile de sprijin culcat anterior sau posterior sunt considerate exerciţii
pregătitoare pentru:
ƒ sprijinul la aparate,
ƒ pod,
ƒ stând pe mâini,
poziţii în care întreaga greutate a corpului este menţinută de membrele
superioare.

Fig. 63 – lanţurile musculare care asigură poziţia sprijin culcat posterior

6.2.9. Podul
Este poziţia în care greutatea corpului se repartizează la nivelul
membrelor superioare şi inferioare, trunchiul este în extensie amplă, astfel
încât la finalul mişcării corpul ia formă de arc de cerc. Pentru a putea
executa podul este necesară o bună mobilitate articulară la nivelul coloanei
vertebrale. În această poziţie efortul muscular este mare motiv pentru care
nici nu poate fi menţinută timp îndelungat. Poziţiile din care se poate
executa podul sunt decubit dorsal, stând sau stând pe mâini.
Pentru a evita căderea în timpul trecerii spre poziţia de pod este
necesar ca proiecţia centrului de greutate să fie cât mai aproape de limitele
bazei de susţinere.

95
Fig. 64 - Traiectoria corpului, a - trecerea în pod din poziţia stând,
b – trecerea în pod din poziţia stând pe mâini (2,13)

Fig. 65 – Lanţurile musculare care asigură poziţia atârnat (8)

96
 CAPITOLUL 7
ANALIZA DIN PUNCT DE VEDERE
BIOMECANIC A MIŞCĂRILOR CORPULUI
UMAN

7.1. MERSUL (2,13,15,37,12,8)

Definiţie – Mersul este deprinderea motrică prin care se realizează
locomoţia. În timpul mersului se realizează o mişcarea alternativă şi
constantă a membrelor inferioare care îndeplinesc pe rând funcţia de sprijin
şi de propulsie, fiind descrise o serie de dezechilibrări şi reechilibrări
permanente ale corpului necesare pentru a asigura adaptarea la suprafaţa de
sprijin şi la condiţiile mediului înconjurător, păstrându-se permanent
contactul cu suprafaţa pe care se efectuează deplasarea. (2,13,15,37,12,8)

Fig. 66 - Mişcare generală în mers (37)

Parametrii biomecanici mersului normal:

După Littre pasul este distanţa care separă cele două călcâie, când
picioarele sunt în sprijin pe sol.
ƒ pasul simplu este distanţa dintre călcâiul piciorului de contact cu solul
şi vârful piciorului de impulsie. El se realizează în timpul sprijinului
bilateral.
ƒ pasul dublu reprezintă distanţa care separă două sprijiniri succesive ale
aceluiaşi picior pe sol. Lungimea sa se măsoară de la călcâi. Este alcătuit
din doi paşi simpli.

97
ƒ lungimea pasului reprezintă distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior,
între două poziţii identice ale corpului. Are la adult o valoare medie de
70 – 80 cm. Lungimea paşilor este influenţată de frecvenţă (cadenţă).
ƒ lărgimea pasului este distanţa care separă călcâiul de linia de mers şi
are o valoare medie de 5 – 6 cm.

Fig. 67 – Parametrii biomecanici ai mersului (2,13)

ƒ unghiul pasului este format de axa longitudinală a piciorului cu linia

mersului şi este de aproximativ 150.
ƒ cadenţa mersului (tempoul, frecvenţa, ritmul) reprezintă numărul de
paşi efectuaţi pe unitatea de timp. În mersul normal cadenţa este de 70-
80 paşi / minut.
ƒ viteza mersului reprezintă distanţa parcursă în unitatea de timp. Este
egală cu produsul dintre lungimea pasului şi cadenţa lui. Cu cât creşte
unul din factori cu atât creşte şi viteza.
Pentru a avea un randament cât mai bun al mersului se recomandă
lungirea pasului şi nu creşterea cadenţei. Cu cât cadenţa creşte viteza de
deplasare a corpului scade.
În timpul mersului trunchiul este uşor flectat, poziţie care se
accentuează cu cât deplasarea este mai rapidă şi oboseala individului mai
mare.
În timpul mersului corpul execută oscilaţii în sens vertical,
transversal şi longitudinal.

98
Oscilaţiile verticale
ƒ sunt în medie de 4 – 6 cm,
ƒ au maximele în momentul verticalei şi minimele în perioadele de
sprijin bilateral,
ƒ în timp ce membrul pendulant execută faza posterioară corpul se
ridică iar când execută pasul anterior corpul coboară.
Oscilaţiile transversale
ƒ sunt de 4,4 cm,
ƒ au maximul în momentul verticalei,
ƒ corespund înclinărilor alternative ale trunchiului pe partea
membrului de sprijin,
ƒ au scopul de a apropia proiecţia centrului de greutate de baza de
susţinere.
Oscilaţiile longitudinale
ƒ redau înclinările trunchiului în sens antero-posterior,
ƒ în perioada de sprijin bilateral corpul are o poziţie verticală,
ƒ în faza posterioară a perioadei de sprijin unilateral se înclină
înapoi,
ƒ în momentul verticalei are din nou poziţie verticală,
ƒ în faza anterioară a perioadei de sprijin unilateral corpul se
înclină înainte.
În afara deplasărilor verticale şi transversale bazinul prezintă:
ƒ o mişcare de rotaţie în jurul unei axe verticale de câte 40 de fiecare parte
(în total 80),
ƒ o mişcare de rotaţie în jurul unei axe antero-posterioare de câte 50
5.1.1. Fazele mersului
Mersul se compune dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral
separate între ele prin perioade de sprijin dublu.
Pasul dublu este definit de Marey ca fiind cel care corespunde seriei
de mişcări ce se succed între cele două poziţii identice ale unui singur picior.
Studii recente împart pasul în următorii timpi:
1. debutul dublului sprijin,
2. dublul sprijin,
3. sprijinul unilateral cu:
ƒ semipasul posterior,
ƒ momentul verticalei,
ƒ semipasul anterior,
4. debutul dublului sprijin ulterior.

99
 Fig. 68 – Fazele mersului (2,13)

Fig. 69 – Iniţierea mersului cu membrul inferior drept (12)

1. Debutul dublului sprijin:

ƒ se face cu membrul inferior anterior (exemplu membrul inferior drept):
ƒ piciorul formează cu gamba un unghi de 900 (flexie dorsală) şi
de aproximativ 300 faţă de sol
ƒ genunchiul extins,
ƒ coapsa flectată la 300 ,
ƒ bazinul este oblic – hemibazinul drept devine anterior faţă de
hemibazinul stâng,
ƒ membrul inferior posterior (exemplu stângul) are:
ƒ calcaneul ridicat de pe sol, sprijinul este pe antepicior,
ƒ genunchiul în uşoară flexie,
ƒ şoldul în extensie de 150,
ƒ intră în acţiune lanţul muscular al triplei extensii a membrului inferior
posterior,
ƒ muşchiul principal care realizează elanul este tricepsul sural, efectuând
flexia plantară (ajunge la 300), se însoţeşte de flexia degetelor,
ƒ în acelaşi timp gluteul mare asigură extesia din articulaţia coxofemurală,
iar cvadricepsul se opune flectării excesive a coapsei pe gambă.

100
2. Dublul sprijin:
ƒ membrul inferior anterior (exemplu dreptul):
ƒ piciorul se aşează pe sol,
ƒ gamba formează un unghi de 100 cu verticala după care se
verticalizează,
ƒ genunchiul se flectează uşor pentru ca apoi să se extindă,
ƒ şoldul îşi reduce lent flexia,
ƒ membrul inferior posterior (exemplu stâng):
ƒ trece de la o flexie dorsală a piciorului de 150 la una de 900
pentru a ajunge la o flexie plantară de 300 cu primele falange în
hiperextensie,
ƒ se produce o flexie la nivelul genunchiului de 500,
ƒ se reduce extensia şoldului,
ƒ piciorul se ridică de pe sol.
3. Sprijinul unilateral: se realizează în exemplul dat de membrul inferior
drept şi faza de oscilaţie este realizată de membrul inferior stâng. Membrul
inferior drept se sprijină pe toată faţa plantară a piciorului şi susţine întreaga
greutate a corpului. Membrul inferior stâng oscilează rapid din posterior în
anterior, mişcare care este descompusă astfel: membrul inferior care este
ridicat de pe sol devine pendulant realizând semipasul posterior, care se
caracterizează prin tripla flexie:
ƒ piciorul în unghi drept pe gambă,
ƒ genunchiul se flectează progresiv până la 700,
ƒ coapsa în uşoară flexie.
ƒ această fază posterioară a sprijinului unilateral este o fază exclusiv de
sprijin.
Apoi trece pe lângă membrul de sprijin când se realizează momentul
verticalei în care membrul inferior posterior, în exemplu stâng, este tot în
triplă flexie şi îl depăşeşte pe celălalt (drept în exemplu) care este blocat în
hiperextensie.
ƒ în această fază membrul inferior de sprijin este blocat cu şoldul şi
genunchiul în hiperextensie datorită acţiunii muşchilor:
ƒ glutei,
ƒ ischio-gambieri,
ƒ cvadriceps,
ƒ rularea plantei pe sol este realizată de:
ƒ tricepsul sural,
ƒ tibial anterior,

101
ƒ solul este atins mai întâi de călcâi iar apoi de marginea externă a plantei,
greutatea corpului fiind transmisă prin bolta anterioară spre capul
primului metatarsian,
ƒ tibialul anterior susţine greutatea piciorului pentru ca acesta să nu cadă
brusc pe sol atunci când planta atacă solul cu călcâiul,
ƒ În această fază la membrul inferior posterior (stângul):
ƒ piciorul îşi reduce flexia faţă de gambă,
ƒ genunchiul îşi reduce flexia pe coapsă la 600,
ƒ coapsa se flectează aproximativ 350.
După care membrul inferior respectiv devine anterior realizând semipasul
anterior:
ƒ piciorul atinge solul cu un unghi drept faţă de gambă,
ƒ genunchiul se extinde rapid,
ƒ coapsa îşi măreşte flexia.
ƒ semipasul anterior este o fază atât de sprijin cât şi de propulsie a
corpului înainte şi în sus,
ƒ propulsia se realizează prin extensia şoldului, a genunchiului şi a
piciorului, deci prin intrarea în acţiune a lanţului triplei extensii.
ƒ la bolnavii hemiplegici propulsia este foarte greu de realizat pentru că
hiperextensia necesară acesteia a fost utilizată pentru sprijin, care se
realizează prin blocarea pasivă a şoldului şi a genunchiului în
hiperextensie.
ƒ extensia piciorului pe gambă se realizează într-o primă fază pe principiul
unei pârghii de gradul II (FRS):
ƒ sprijinul – la degete,
ƒ rezistenţa – la articulaţia tibiotarsiană,
ƒ forţa – la nivelul inserţiei tendonului Achile pe calcaneu.
ƒ În faza următoare echilibrul corpului fiind ridicat pe vârful piciorului
proiecţia centrului de greutate (R) se deplasează înaintea sprijinului (S)
şi mişcarea se realizează după principiul pârghiei de gradul I (RSF).

102
Fig. 70 – Pârghiile de la nivelul piciorului în timpul mersului piciorul -
pârghie de gradul II (FRS) în prima fază a mersului şi pârghie de gradul I
(FSR) în faza a-II-a (2,13)

Fig. 71 – Suprafaţa de contact cu solul a membrului inferior drept (37)

7.1.2. Muşchii implicaţi în mers

Gluteul mare
ƒ intervine în special când deplasarea se face pe un teren alunecos sau
ascendent şi în cazul în care cărăm diferite greutăţi,
ƒ punctul fix este proximal, muşchiul se contractă izometric înainte de a
atinge călcâiul solul ceea ce face ca flexia şoldului să se micşoreze
treptat până în momentul în care genunchiul ajunge în extensie maximă,
ƒ se contractă puternic pentru a extinde coapsa şi se relaxează când se
intră în faza de sprijin dublu şi de pendulare.
Abductorii şoldului
ƒ menţin bazinul la orizontală în momentele în care sprijinul pe membrul
opus este slab sau lipseşte,
ƒ intră în acţiune la sfârşitul fazei de pendulare, imediat înainte de a atinge
solul cu călcâiul,
ƒ se contractă mai puternic pe măsură ce membrul de sprijin se încarcă cu
greutatea corpului iar celălalt se descarcă,
ƒ când membrul pendulant a trecut înainte contracţia lui scade şi încetează
complet când începe noua fază de sprijin dublu.

103
Adductorii şoldului
ƒ menţin membrul pendulant pe linia de mijloc fără să permită abducţia
lui,
ƒ înainte şi în timp ce membrul a devenit membru de sprijin realizează
stabilizarea şoldului,
ƒ la sfârşitul fazei de sprijin se contractă pentru a menţine corpul pe linia
de deplasare.
Cvadricepsul
ƒ previne flexia bruscă sau excesivă a genunchiului,
ƒ devine activ imediat înainte şi în timpul fazei de sprijin,
ƒ înainte de a atinge solul cu călcâiul menţine genunchiul în extensie,
ƒ când călcâiul a atins solul şi genunchiul se flectează uşor cvadricepsul se
contractă izometric şi nu lasă genunchiul să se prăbuşească,
ƒ la sfârşitul fazei de sprijin când axa transversală a genunchiului trece
înaintea axei transversale a articulaţiilor metatarsofalangiene,
genunchiul tinde să se prăbuşească sub acţiunea gravitaţiei şi a inerţiei
coapsei, situaţie în care cvadricepsul se contractă şi previne flexia
bruscă.
Muşchii ischiogambieri (posteriori ai coapsei)
ƒ se contractă în ultima parte a fazei de pendulare realizând extensia
genunchiului înainte de a atinge solul cu călcâiul,
ƒ imediat ce călcâiul atinge solul ei ajută la stabilizarea genunchiului şi
dacă este cazul la întărirea acţiunii fesierului mare ce asigură extensia
şoldului,
ƒ când mersul este rapid, cu paşi mari ajută la flexia genunchiului în
ultima parte a fazei de sprijin şi prima parte a fazei de pendulare.
Tricepsul sural
ƒ stabilizează piciorul împiedicând flexia dorsală în timpul perioadei de
sprijin,
ƒ intră în acţiune când planta s-a aşezat pe sol,
ƒ când planta începe să ruleze înainte acţiunea sa devine mai puternică şi
atinge maximul când călcâiul este ridicat de pe sol,
ƒ când greutatea corpului s-a deplasat înainte şi flexia genunchiului s-a
efectuat scade puterea contracţiei şi dispare complet când piciorul a
părăsit solul.

104
 Fig. 72 – Muşchii implicaţi în mers (8)
Grupul tibial anterior (tibial anterior, extensorul lung al halucelui,
extensorul lung al degetelor)
ƒ este activ dar cu intensităţi diferite în tot timpul mersului,
ƒ când călcâiul atinge solul se contractă puternic atingând maximul când
planta se aşează pe sol şi previne căderea bruscă a piciorului,
ƒ în restul fazei de sprijin stabilizează glezna,
ƒ când piciorul părăseşte solul grupul tibial anterior se contractă uşor
pentru a permite piciorului pendulant să treacă deasupra solului,
ƒ în finalul pendulării contracţia creşte pentru a menţine piciorul
pendulant la unghiul necesar sub care va ataca solul.
Muşchii peronieri ( peronier lung şi scurt)
ƒ sunt stabilizatori laterali ai piciorului şi gleznei,
ƒ sunt activi în faza de sprijin,
ƒ activitatea maximă este atinsă imediat ce călcâiul este ridicat de pe sol,
ƒ ei duc piciorul în valgus mutând greutatea corpului pe capul primului şi
celui de al II-lea metatarsian.
ƒ în acţiune intră scurtul peronier şi apoi lungul peronier care
împreună forţează piciorul în valgus, la acţiunea lor se
împotrivesc cei doi tibiali (anterior şi posterior).
7.1.4. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi posibil mersul
1. Mersul poate fi realizat fără sprijin în cârjă sau baston în cazul existenţei
unei paralizii la nivelul membrului inferior excepţie făcând muşchii
gluteu mare sau psoas care trebuie să fie cel puţin parţial funcţionali, cu
condiţia ca membrul celălalt să fie integru morfofuncţional (sănătos) sau
să prezinte numai o paralizie de cvadriceps şi de tibial anterior.

105
2. Mersul cu sprijin în baston este necesar atunci când baza de susţinere se
reduce la o linie datorită paraliziei celor 2 muşchi glutei mari, a
bicepşilor femurali sau a gluteului mare de o parte şi a tricepsului sural
de partea opusă.
3. Mersul cu sprijin în 2 bastoane este posibil în cazul paraliziei muşchilor
de la nivelul şoldului de ambele părţi, situaţie în care proiectează
gambele înainte printr-o mişcare de torsiune a trunchiului şi trebuie să ia
sprijin alternativ pe fiecare baston.
4. Mersul cu sprijin în 2 cârje este posibil în cazul paraliziei totale a
membrelor inferioare, când membrele superioare sunt integre
morfofuncţional şi musculatura peretelui abdominal funcţională sau în
cazul în care este păstrată funcţionalitate musculaturii şoldului de o parte
şi este paralizată musculatura flancului de aceeaşi parte.
Recomandăm utilizarea bastonului sau a cârjelor atunci când
membrele superioare prezintă o bună capacitate funcţională. Bastonul se
recomandă pacienţilor care au o musculatură suficient de puternică la
nivelul flexorilor degetelor, a tricepsului brahial şi a adductorilor braţului.
Cârjele canadiene se recomandă bolnavilor cu deficienţe mai mari şi
numai cu condiţia ca tricepsul brahial şi adductorii să fie integrii
morfofuncţionali.
Cârjele cu sprijin axilar se recomandă celor cu deficienţe mari şi la
nivelul membrelor superioare dar care păstrează un oarecare grad de mişcare
la nivelul muşchilor flexori ai degetelor şi adductori ai braţului.
7.1.5. Tipuri de mers
Marşul sportiv – în acest tip de mers efortul principal este realizat de
grupele musculare ale membrelor inferioare şi trunchiului, restul
musculaturii participă având un rol mai redus în asigurarea efortului global.
Particularităţile pasului dublu sunt următoarele:
ƒ contactul piciorului cu solul se face pe călcâi,
ƒ apoi planta se derulează complet pe sol,
ƒ extensia genunchiului la piciorul de impulsie este mai puternică,
ƒ pendularea piciorului oscilant se execută mai puternic,
ƒ lanţul triplei extensii realizează o contracţie mai puternică în faza
de impulsie pentru a împinge corpul înainte,
ƒ forţa de contracţie a flexorilor piciorului oscilant sau pendulant
este mult mai mare decât în mersul obişnuit,
ƒ mişcările umerilor, a membrelor superioare sunt mult mai ample.

106
Mersul pe plan înclinat (ascendent sau descendent)
ƒ pe un plan înclinat ascendent :
ƒ perioada de sprijin bilateral este mai prelungită,
ƒ contactul cu solul se face pe toată talpa sau pe vârf când panta
este foarte înclinată,
ƒ activitatea grupelor musculare care asigură impulsia este mult
crescută,
ƒ solicitare la nivelul aparatului cardiovascular şi a celui respirator
ƒ când planul este foarte înclinat fixarea plantei pe sol se face cu
mare greutate şi de cele mai multe ori se utilizează marginea
laterală sau medială a plantei printr-o mişcare de supinaţie sau
pronaţie,
ƒ o variantă a mersului ascensional este mersul pe scară:
ƒ amortizarea se face pe toată planta sau numai pe vârful
piciorului,
ƒ flexia genunchiului este cu atât mai mare cu cât înălţimea
treptei este mai mare,
ƒ activitatea grupelor musculare este maximă pe perioada
sprijinului unilateral când se realizează şi ridicarea
corpului până la verticală,
ƒ oscilaţiile laterale ale centrului de greutate sunt mult ami
accentuate decât în mersul pe orizontală.
ƒ pe un plan înclinat descendent – are următoarele particularităţi:
ƒ amortizarea se face pe călcâi sau pe toată planta,
ƒ uşoară flexie din şold şi genunchi, poziţie menţinută de muşchii
extensori care transformă articulaţiile în resorturi elastice ce
desfăşoară un lucru mecanic de cedare,
ƒ se realizează o succesiune de paşi scurţi,
ƒ coborârea corpului este rezultatul acţiunii de cedare a muşchilor
extensori ce acţionează asupra articulaţiilor coxofemurală şi a
genunchiului dar şi a muşchilor flexori plantari.

107
Fig. 73 – Mers pe plan ascendent iniţiat cu membrul inferior stâng şi pe plan
descendent iniţierea realizată de membrul inferior drept (12)

Mers prin înfruntarea unui obstacol – mersul împotriva unui vânt

puternic sau în situaţia în care se împinge o greutate. Caracteristici acestui
tip de mers sunt:
ƒ corpul este flectat,
ƒ verticala din centrul de greutate cade înaintea bazei de susţinere,
motiv pentru care dacă obstacolul dispare brusc corpul cade
înainte,
ƒ timpul sprijinului bilateral este prelungit,
ƒ efortul de învingere a obstacolului solicită puternic musculatura
triplei extensii,
ƒ musculatura trunchiului şi cea a membrelor superioare participă
la învingerea obstacolului,
ƒ aparatele cardiovascular şi respirator sunt suprasolicitate motiv
pentru care se instalează rapid oboseala.
Mers cu genunchii uşor îndoiţi – întâlnit la persoanele care cară diferite
greutăţi. Specific:
ƒ contactul cu solul se face pe toată planta,
ƒ nu se produce extensia completă la nivelul articulaţiei
genunchiului în nici o fază a mersului, motiv pentru care sunt
suprasolicitate grupele musculare antagoniste de la nivelul
genunchiului,
ƒ viteza este mai mică decât în cazul mersului normal dar poate fi
menţinută un timp mai îndelungat.
Mersul înapoi – are următoarele caracteristici:
ƒ amortizare pe vârfuri,

108
 ƒ genunchii sunt uşor flectaţi,
ƒ sprijinul bilateral este mai prelungit,
ƒ viteza mersului este mai mică,
ƒ mersul este nesigur din cauza lipsei de orientare în spaţiu care
există la mersul înainte.
Mersul prin tatonare – sau mersul pe întuneric se caracterizează prin:
ƒ nesiguranţă,
ƒ genunchii sunt flectaţi în toate fazele,
ƒ sprijinul bilateral este prelungit,
ƒ oscilaţiile laterale ale corpului sunt mai mari decât în mersul
obişnuit,
ƒ viteza mersului este mică,
ƒ nu poate fi menţinut timp îndelungat deoarece produce oboseală
datorită suprasolicitării extensorilor genunchilor care asigură
poziţia de flexie a genunchiului prin lucru mecanic de cedare.
Mersul pe vârfuri – caracteristici:
ƒ se execută cu membrele inferioare blocate în extensie la nivelul
genunchilor şi în flexie plantară la nivelul piciorului,
ƒ mişcarea se produce numai din articulaţiile coxofemurale,
ƒ solicită intens musculatura motiv pentru care se instalează rapid
oboseala.
Mersul lateral:
ƒ se efectuează prin mişcări de abducţie şi adducţie succesive ale
membrelor inferioare,
ƒ contactul cu solul se face pe toată planta,
ƒ impulsia este asigurată de abductorii coapsei şi pronatorii
piciorului.
Mersul disfuncţional sau mersul patologic – poate fi:
ƒ mersul nedureros are afectat în special aspectul mersului şi mai puţin
ritmul lui. Exemple:
ƒ mersul osteogenic,
ƒ mersul artrogenic,
ƒ mersul miogenic,
ƒ mersul neurogenic,
ƒ mersul senil.
ƒ mersul dureros – este afectat ritmul şi mai puţin aspectul. Această
modificare este determinată de transferul rapid al greutăţii corpului de pe
membrul inferior dureros pe cel sănătos. Dacă durerea este foarte mare

109
 se merge cu şoldul, genunchiul, piciorul flectate, piciorul se aşează
repede pe sol şi se sare repede pe celălalt picior.
În general mersul patologic se datorează:
ƒ inegalităţii membrelor,
ƒ limitării mobilităţii articulare,
ƒ instabilităţii articulare,
ƒ paraliziilor,
ƒ ataxiei,
ƒ durerilor.
Exemple de mers patologic:
Mersul stepat – este un mers compensator ce utilizează o flexie excesivă a
gambei pentru ca atunci când păşeşte să nu racoleze solul cu degetele.
Mişcarea de batere a tactului cu vârful piciorului este imposibilă. Abducţia
şi ridicarea marginii laterale a piciorului nu pot fi realizate. Atitudinea este
cu piciorul balant, în varus equin (în picătură), ce constă în flexia plantară şi
abducţia piciorului. Apare în:
ƒ paralizia de nerv sciatic popliteu extern,
ƒ spasticitatea gastrocnemianului,
ƒ paralizia flexorilor dorsali ai piciorului.
Mers cu semnul Trendelenburg – înclinarea laterală a trunchiului pe
partea piciorului de sprijin. Dacă semnul apare bilateral mersul este legănat
sau de raţă, exemplu în coxartroză. Apare în:
ƒ scăderea forţei abductorilor şoldului,
ƒ durere de şold în timpul mersului.
Mers cu hiperextensia trunchiului, mers legănat spre spate (pentru a
împiedica căderea înainte) apare în paralizia extensorilor şoldului.
Mers târşâit – reduce mult faza de balans sau o realizează cu menţinerea
unui uşor contact cu solul. Apare la bătrâni, persoane cu slăbire severă.
Mers bradikinetic, rigid – apare în Parkinson, este un mers cu paşi mici,
ţepeni, se deplasează în bloc, aspectul este de cel de fugă după centrul de
greutate. La oprire mai face câţiva paşi. Boala se caracterizează prin
rigiditate sau hipertonie de tip extrapiramidal. Din cauza hipertoniei
generalizate predominant pe flexori bolnavul are trunchiul flectat, rigid,
facies inexpresiv, privire fixă, se mişcă cu greutate iar la întoarcere se mişcă
în bloc (ca un lup).
Observarea mersului se face în următoarea ordine:
ƒ pacientul stă pe un scaun, se ridică şi începe să meargă – iniţierea
mersului,

110
 ƒ merge 10 m,
ƒ se întoarce 1800,
ƒ merge până la scaun,
ƒ se aşează.

7.2. ALERGAREA (2,13,15,37,12,8)

Definiţie: Alergarea reprezintă trecerea succesivă a unui membru inferior
înaintea celuilalt pentru o deplasare mai rapidă a corpului. Sprijinul se
efectuează numai pe un singur picior, deci spre deosebire de mers alergarea
nu prezintă perioade de sprijin dublu.
7.2.1. Fazele alergării:
1. Perioada de sprijin unilateral – începe în momentul în care membrul
inferior ia contact cu solul şi se termină în momentul în care membrul
inferior se desprinde de sol. Cuprinde următoarele etape:
ƒ debutul sprijinului,
ƒ cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei,
ƒ momentul verticalei,
ƒ cursa membrului inferior pendulant după momentul verticalei,
ƒ sfârşitul sprijinului.
Debutul sprijinului – reprezintă momentul contactului membrului inferior
anterior cu solul. Membrul inferior de sprijin acţionează ca un lanţ cinematic
închis.
Cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei –
membrul inferior de sprijin este fixat iar membrul pendulant începe
înaintarea până în dreptul membrului de sprijin realizând momentul
verticalei. Cursa membrului inferior pendulat spre momentul verticalei
reprezintă faza de sprijin-frânare. Membrul de sprijin suportă şi
amortizează şocul căderii corpului pe sol prin intrarea în acţiune a lanţului
triplei extensii, iar centrul de greutate se apropie de sol.
Momentul verticalei – în această fază centrul de greutate este cel mai
apropiat de sol iar şoldul, genunchiul şi piciorul sunt uşor flectate.
Cursa membrului inferior pendulant după momentul verticalei –
reprezintă faza de sprijin-propulsie, când membrul inferior de sprijin începe
să se extindă şi genunchiul membrului inferior pendulant este proiectat
înainte şi în sus. Membrul pendulant este semiflectat din genunchi şi
acţionează ca un lanţ cinematic deschis.

111
Sfârşitul sprijinului – se caracterizează prin extensia completă a
membrului inferior de sprijin.
2. Fuleul – reprezintă momentul în care ambele picioare nu ating solul şi
care reprezintă de fapt o mică săritură. Fuleul va fi cu atât mai mare cu cât:
ƒ la membrul inferior pendulant articulaţia coxo-femurală se va deschide
la un unghi mai favorabil,
ƒ gamba va pendula spre un unghi mai favorabil de atac al solului,
ƒ forţa de extensie a membrului inferior de sprijin va fi mai mare.

Fig. 74 – Fazele alergării (12)

Fig.75- Startul de jos baza de susţinere şi proiecţia centrului de greutate (37)

7.2.3. Particularităţile biomecanice ale alergării de fond

În alergările de fond forţa musculară necesară deplasării este mai
mică iar direcţia ei de acţiune este mai puţin înclinată, de aceea trunchiul
este aproape vertical făcând posibilă acţiunea mai amplă a flexorilor coapsei
pe bazin, în special porţiunea psoasului din iliopsoas. Particularităţi:
ƒ debutul sprijinului se face cu călcâiul,
ƒ în perioada sprijinului unilateral planta rulează dinapoi înainte pe
marginea externă (ca la mers), “mişcare tip tăvălug”,

112
ƒ pe tot parcursul alergării centrul de greutate se găseşte deasupra bazei de
susţinere,
ƒ fuleul este mai mic,
ƒ frecvenţa paşilor este mai mică.
7.2.4. Particularităţile biomecanice ale alergării de viteză
În alergările de viteză forţa musculară necesară deplasării este mai
mare iar direcţia de acţiune a acesteia este mai înclinată, motiv pentru care
trunchiul alergătorului este uşor flectat. Flexia coapselor pe bazin este
asigurată în special de porţiunea iliacă a muşchiului iliopsoas.
Particularităţi:
ƒ debutul sprijinului se face cu partea anterioară a piciorului care ia prima
contact cu solul după care planta rulează dinainte înapoi până când
călcâiul atinge solul,
ƒ atingerea solului cu călcâiul este superficială. Coborârea călcâiului este
realizată de tricepsul sural care se contractă izometric.
ƒ după ce se depăşeşte momentul verticalei planta începe să ruleze dinapoi
înainte pentru a participa la propulsia corpului înainte,
ƒ mişcarea realizată de plantă pe sol mai este denumită “mişcare tip
muşcătură”.
ƒ pe tot parcursul alergării inclusiv la start trunchiul se menţine flectat,
ƒ flexia trunchiului determină plasarea centrului de greutate înaintea bazei
de susţinere, sportivul fiind obligat să alerge după centrul lui de greutate,
ƒ fuleul şi frecvenţa sunt mari,
ƒ prin poziţia cu trunchiul flectat sportivul învinge mai uşor rezistenţa
aerului şi se poate deplasa cu viteză maximă,
ƒ inerţia de mişcare este mult mai mare decât în alergarea de fond,
ƒ datorită frecvenţei maxime a mişcărilor membrelor inferioare grupele
musculare nu se scurtează evident iar regimul de lucru se apropie de cel
izometric.
7.2.5. Succesiunea calităţilor motrice în diferitele tipuri de alergare
ƒ alergarea de viteză:
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ forţă,
ƒ rezistenţă,
ƒ alergarea de semifond:

113
 ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ rezistenţă,
ƒ forţă,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ alergarea de fond:
ƒ rezistenţă,
ƒ forţă,
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ mobilitate articulară.
Fuleul poate fi crescut:
ƒ prin pendularea cât mai înainte a gambei piciorului pendulant – în acest
caz există un inconvenient şi anume că sportivul riscă să-şi piardă
echilibrul şi să nu mai atace solul sub un unghi favorabil,
ƒ prin creştere unghiului fuleului – nu dă rezultate bune deoarece poziţia
cea mai bună a coapsei este cea orizontală. Exagerarea fuleului
determină reducerea frecvenţei fuleelor.
ƒ prin creşterea intensităţii forţei de extensie a membrului inferior de
sprijin – aceasta este cea mai eficientă deoarece nu presupune o scădere
a frecvenţei.

Fig. 76 – Poziţia alergătorului: a-de fond, b-de viteză (2,13)

7.3. SĂRITURA (2,13,15,37,12,8)

Definiţie – Săritura este o deprindere motrică prin care corpul realizează o
desprindere temporară de sol.
7.3.1. Fazele săriturii

114
1. Elanul – constă din alergare sau o simplă pregătire pe loc realizată prin
balansarea membrelor superioare.
2. Prebătaia – este faza în care segmentele corpului se flectează pregătind
bătaia. În această faza segmentele se adună în jurul centrului de greutate
care coboară.
3. Bătaia – este momentul triplei extensii:
ƒ piciorul pe gambă,
ƒ gamba pe coapsă,
ƒ coapsa pe bazin.
Centrul de greutate al corpului se poate proiecta:
ƒ înainte şi în sus,
ƒ în sus,
ƒ înapoi şi în sus.
Membrele superioare se deplasează pe direcţia săriturii contribuind
la propulsia corpului ce urmează să părăsească solul.
Bătaia reprezintă momentul în care corpul părăseşte solul în urma
unei contracţii puternice a muşchilor lanţului triplei extensii a membrelor
inferioare.
La săritura în lungime traiectoria va fi cu atât mai lungă cu cât ea se
va apropia practic de înclinaţia de 450 faţă de sol. Când traiectoria este sub
un unghi mai mare de 450 lungimea săriturii va fi mai scurtă.
Teoretic valoarea optimă a unghiului traiectoriei în cazul săriturii în
lungime este de 450, iar pentru săritura în înălţime de 900, dar în practică
acest lucru nu poate fi realizat.
4. Zborul – este faza în care corpul nu este în contact cu solul reprezentând
traiectoria în aer a corpului. Această fază începe în momentul desprinderii
de la sol şi durează până la aterizare. Corpul descrie o traiectorie curbă care
în prima parte este ascendentă – având o viteză uniform încetinită, iar în a-
II-a parte este descendentă, cu o viteză uniform accelerată.
5.Aterizarea – reprezintă reluarea contactului cu solul a sportivului, ea se
face în diferite moduri în funcţie de stilul săriturii. Faza de aterizare are
drept scop amortizarea vitezei zborului. Cu cât viteza creşte cu atât sarcina
de frânare este mai grea. Amortizarea începe din momentul contactului cu
solul şi durează până la anularea totală a vitezei.
7.3.2. Particularităţile biomecanice ale diferitelor tipuri de sărituri
Săritura în lungime fără elan:
ƒ traiectoria centrului de greutate descrie o curbă uşoară,

115
ƒ unghiul de zbor este mai mic de 450 şi egal cu unghiul de impulsie,
deoarece viteza elanului este zero,
ƒ în faza de pregătire se fac mişcări de flexie şi extensie a membrelor
inferioare din poziţia stând (mişcări de avântare), cu plantele aşezate
paralel şi fără să se ridice călcâiele de pe sol. Prin ridicarea călcâielor în
perioada de pregătire a săriturii se micşorează suprafaţa de sprijin a
corpului şi se modifică echilibrul.
Săritura în lungime de pe loc
ƒ se poate face şi fără mişcări de avântare când lungimea traiectoriei este
mai mică, iar cu mişcări de avântare lungimea traiectoriei creşte cu 45%
- 60 %,
ƒ săritura se efectuează cu ajutorul impulsiei realizate de lanţul muscular
al triplei extensii de la ambele membre inferioare,
ƒ în timpul fazei de zbor membrele inferioare sunt duse înainte iar cele
superioare înapoi pregătind aterizarea. Ducerea prea înainte a membrelor
inferioare poate produce căderea trunchiului înapoi în momentul
aterizării, iar împingerea lor insuficientă înainte micşorează lungimea
săriturii. Membrele superioare execută un balans complet în timpul
zborului şi contribuie prin aceasta la menţinerea echilibrului.
ƒ la aterizare corpul vine cu viteza obţinută la impulsie. Datorită inerţiei
de mişcare corpul are tendinţa să meargă înainte, dar este împiedicat prin
efortul musculaturii membrelor inferioare (lanţul triplei extensii).
Săritura în lungime cu elan
ƒ traiectoria este o parabolă lină,
ƒ la cei mai buni săritori unghiul de desprindere este de 200-250,
ƒ în faza de pregătire elanul are rolul să imprime corpului o viteză de
translaţie cât mai mare. Trunchiul este flectat mai mult decât la
alergătorii de viteză.
ƒ traiectoria în săriturile cu elan este întotdeauna mai lungă decât la
săriturile fără elan pentru că la forţa de impulsie se adaugă viteza
elanului.

116
Fig. 77 – Fazele săriturii în lungime cu elan 1-elanul, 2-bătaia, 3, 3’,3”-
zborul, 4-aterizarea (2,13)

Săritura în înălţime
ƒ traiectoria centrului de greutate este o parabolă înaltă,
ƒ unghiul de desprindere este mai mare de 450 (650-750), pentru că viteza
de mişcare pe verticală datorită impulsiei este de 2-3 ori mai mare decât
viteza orizontală imprimată de elan,
ƒ elanul poate fi arcuit sau rectiliniu de viteză redusă,
ƒ cu cât obstacolul ce trebuie sărit este mai mare cu atât viteza elanului
trebuie să fie mai mare,
ƒ locul unde se face bătaia trebuie să fie cu atât mai departe de ştachetă cu
cât aceasta este la o înălţime mai mare,
ƒ pentru ca ştacheta să nu fie atinsă trebuie să se ţină cont de traiectoria
centrului de greutate şi de traiectoriile diferitelor părţi ale corpului în
timpul zborului,
ƒ în timpul săriturii trunchiul execută o mişcare de rotaţie în jurul
centrului său de greutate, pe parcursul căreia segmentele membrelor se
grupează cât mai aproape de traiectoria centrului de greutate. Important
este ca traiectoriile diferitelor părţi ale corpului să se apropie cât mai
mult de traiectoria centrului de greutate.
ƒ în stilul de rostogolire ventrală, centrul de greutate este situat în afara
corpului,
ƒ stilul care foloseşte ca tehnică rostogolirea ventrală este ideal din punct
de vedere al consumului energetic, dar din punct de vedere mecanic cel
de foarfecă lateral este mai bun,
ƒ aterizarea se produce pe vârfuri planta având rol de amortizor. Se poate
produce şi pe toate membrele repartizând astfel forţa şocului. O mare
importanţă are terenul pe care se face aterizarea, care trebuie să fie cât

117
 mai afânat sau să fie situat peste nivelul pistei pentru a reduce înălţimea
de la care cade corpul.
ƒ traiectoria corpului rezultă din forţa de impulsie, elanul şi ascensiunea
centrului de greutate imprimată de balansul membrului inferior şi de
ridicarea bruscă a membrelor superioare.
ƒ înălţimea practică a săriturii depinde de poziţia săritorului şi a
segmentelor sale faţă de ştachetă. Prin înălţime practică se înţelege
distanţa verticală între punctul cel mai de jos al trunchiului şi înălţimea
maximă a ştachetei. Ea depinde de poziţia săritorului în timpul zborului
şi de ridicarea centrului de greutate datorită impulsiei.
ƒ aterizarea durează din momentul contactului cu solul şi până la anularea
vitezei centrului de greutate. Cu cât amortizarea este mai elastică cu atât
durează mai mult iar mişcarea este uniform întârziată. Când aterizarea se
face defectuos (pe călcâie, cu membrele inferioare rigide), viteza se
anulează în scurt timp putând să apară accidente.
Săritura cu schiurile
ƒ forma traiectorie este mult alungită,
ƒ în timpul alunecării pe panta de elan trunchiul este flectat, iar
musculatura depune un efort static de menţinere,
ƒ impulsia se face pe ambele membre inferioare,
ƒ traiectoria are iniţial o direcţie apropiată de orizontală, apoi coboară
repede. Flexia trunchiului se menţine până la aterizare însă mai atenuată
decât în timpul elanului de pe panta de alunecare,
ƒ există 2 stiluri:
o stilul balistic – se bazează pe o desfăşurare mai bună a impulsiei. În
timpul elanului de alunecare corpul schiorului este orientat
perpendicular pe pantă, opunând o suprafaţă frontală mai mare
rezistenţei aerului, ceea ce nu permite obţinerea unei viteze de
alunecare maxime. Acest stil este folosit de începători.
o stilul aerodinamic – care se bazează pe o mai bună învingere a
rezistenţei aerului şi imprimă corpului o viteză mai mare. Atât pe
panta de alunecare cât şi în timpul zborului trunchiul este mult
flectat pentru a micşora suprafaţa frontală care se opune rezistenţei
aerului,
ƒ aterizarea trebuie să se facă obligatoriu pe o pantă şi nu pe un
plan orizontal pentru ca energia cinetică acumulată să poată fi
anihilată treptat în timpul alunecării cu schiurile,

118
 ƒ trunchiului este în flexie atât pe panta de elan cât şi pe cea de
aterizare fapt care determină un rol important musculaturii
antagoniste (lanţul triplei extensii de la nivelul membrelor
inferioare şi de extensorii coloanei vertebrale), care asigură
transformarea corpului într-un resort elastic necesar amortizării
şocului săriturii.
Săriturile cu sprijin:
ƒ săritura peste calul cu mânere – foloseşte membrele superioare pentru
sprijin. Este asigurată de forţa elanului combinată cu impulsia
membrelor inferioare (lanţul triplei extensii). Bătaia se face pe
trambulină (dură sau elastică).
ƒ săritura cu prăjina – este o săritură cu sprijin mobil:
o datorită sprijinului sportivul poate influenţa în prima jumătate a
săriturii traiectoria centrului de greutate, care nu mai este o parabolă,
o sistemul prăjină-săritor poate fi comparat cu un pendul care
oscilează în jurul punctului de sprijin de pe sol.
o elanul :
ƒ este iniţial uniform accelerat (primii 20-30 m cu o durată de
3-4 s), trunchiul este uşor flectat iar paşii cresc gradat în
amplitudine şi frecvenţă,
ƒ a doua parte a elanului are rolul de a dezvolta viteza necesară
săriturii (viteza maximă trebuie atinsă la 3-4 paşi înainte de
bătaie),
ƒ pe ultimii paşi săritorul se pregăteşte pentru înfigerea prăjinii
şi efectuarea bătăii.
ƒ în timpul elanului activitatea musculară este asigurată de
lanţul triplei extensii la nivelul membrelor inferioare şi al
triplei flexii la membrele superioare (asigură ţinerea prăjinii),
muşchii paravertebrali asigură poziţia trunchiului,
ƒ în timp ce se execută ultimul pas prăjina este dusă deasupra
capului, braţele fiind flectate la un unghi de 900 – 1000 , iar
după bătaie greutatea corpului trece pe braţe şi ele vor
amortiza prin efort „de cedare” sau rezistent greutatea
corpului atârnat de prăjină.
o bătaia se produce odată cu ridicarea prăjinii deasupra capului. Când
bătaia se face pe piciorul stâng, membrul inferior drept execută o
pendulare înainte genunchiul fiind flectat. Bătaia este rezultatul
contracţiei puternice a muşchilor ce alcătuiesc lanţul triplei extensii

119
 de la nivelul membrului inferior stâng. Bătaia asigură prima parte a
traiectoriei, care este continuată apoi de contracţia musculaturii
membrelor superioare şi a trunchiului. La mişcarea de ascensiune a
centrului de greutate un rol important îl are membrul inferior
oscilant prin lanţul triplei flexii.
o trecerea în atârnare şi pendul lung: corpul săritorului este atârnat
de prăjină şi pivotează în jurul vârfului fixat în cutia de sprijin.
Pendulul lung începe imediat după părăsirea solului şi ţine până în
momentul în care membrele inferioare au depăşit prăjina.
o pendulul scurt constă din ansamblul mişcărilor de răsturnare a
trunchiului şi ridicare a membrelor inferioare. Începe după ce corpul
atârnat de prăjină a trecut de aceasta cu un unghi de 450. Această
mişcare solicită următoarele lanţuri musculare:
ƒ flexorii degetelor, ai mâinii, ai antebraţului,
ƒ adductorii şi flexorii umărului,
ƒ ridicători ai scapulei,
ƒ lanţurile încrucişate ale muşchilor peretelui abdominal,
ƒ flexorii coapsei pe bazin,
ƒ extensorii genunchiului,
ƒ flexorii plantari.
o tracţiunea, întoarcerea şi împingerea succesivă în braţe sunt
mişcările care continuă pendulul scurt. Rezultatul pendulului scurt
este poziţia răsturnată a trunchiului iar membrele inferioare sunt
ridicate. Tragerea în braţe are rolul de a prelungi mişcarea de ridicare
a centrului de greutate imprimându-i o accelerare bruscă, care începe
în momentul în care bazinul a depăşit nivelul prizei mâinilor şi pe
cel al umerilor. Odată cu tragerea în braţe se produce şi o înşurubare
în spirală a corpului şi aruncarea în sus a membrului inferior drept.
Lanţurile musculare oblice ale peretelui abdominal şi musculatura
paravertebrală asigură această înşurubare spirală a corpului.
o urmează o mişcare de împingere în braţe, care ridică corpul mai sus
pentru a putea trece peste ştachetă printr-o mişcare de rotaţie, la care
participă muşchii:
ƒ flexori ai degetelor,
ƒ extensori ai antebraţului,
ƒ extensorii umărului,
ƒ care coboară şi deplasează medial scapula.

120
 o eliberarea prăjinii şi trecerea peste ştachetă – mâna stângă
eliberează prima prăjina, umărul stâng se ridică, se flectează
articulaţia cotului pentru a trece mai uşor peste ştachetă. În acelaşi
timp membrul superior drept dă un ultim impuls pentru ridicarea
corpului şi trecerea peste ştachetă, asigurat de muşchii:
ƒ flexori ai degetelor,
ƒ extensori ai antebraţului,
ƒ extensori ai braţului,
ƒ care coboară şi basculează medial scapula.
o corpul săritorului trece peste ştachetă descriind un arc de cerc
deasupra şi în jurul acesteia cu faţa ventrală în jos.

Fig. 78 - Rularea corpului peste ştachetă a – sărituta cu prăjina, b- săritura în

înălţime (37)
o în faza de aterizare trebuie să se anihileze viteza de cădere a
corpului. Aceasta determină o creştere a greutăţii până la de 5-6 ori
greutatea săritorului. Pentru ca aterizarea să fie cât mai bună este
necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
ƒ groapa de aterizare trebuie să fie cât mai adâncă iar stratul de
nisip cât mai gros (chiar peste planul orizontal al terenului).
ƒ folosirea bureţilor în locul gropilor de nisip este mult mai
bună.
ƒ aterizarea trebuie să se facă pe toate membrele pentru a folosi
cât mai bine forţa de frânare a musculaturii.
ƒ aterizările pe un singur picior sau pe spate sunt periculoase şi
pot produce accidente. Segmentele membrelor trebuie să fie
flectate.
7.3.3. Succesiunea calităţilor motrice diferitele tipuri de sărituri
ƒ Săritura în lungime fără elan:

121
 ƒ detentă,
ƒ viteză,
ƒ mobilitate articulară,
ƒ forţă,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ rezistenţă.
ƒ Săritura în lungime cu elan şi triplusalt:
ƒ viteză,
ƒ detentă,
ƒ forţă,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ mobilitate articulară,
ƒ rezistenţă.
ƒ Săritura cu prăjina:
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ mobilitate articulară,
ƒ detentă,
ƒ viteză,
ƒ forţă,
ƒ rezistenţă.

7.4. ARUNCAREA (2,13,15,37,12,8)

Definiţie – Aruncarea este exerciţiul prin care corpul urmăreşte să arunce
cât mai departe de el un obiect oarecare. Obiectul poate fi o minge, o
greutate, un disc, un ciocan, o suliţă etc.
7.4.1. Clasificarea tipurilor de aruncare
ƒ aruncări prin destindere distalo-proximală – se realizează prin
ghemuirea corpului urmată de extindere (aruncarea greutăţii).
ƒ aruncări prin arcuirea corpului – se realizează prin extensia
trunchiului şi a membrelor care se comportă ca o tijă elastică arcuită ce
prin destindere aruncă obiectul (aruncarea suliţei).
ƒ aruncări prin piruetă – folosesc corpul ca un ax ce se învârte. Forţa
aruncării rezultă din viteza de învârtire (aruncarea ciocanului).
După tipul mişcării aruncările pot fi:
ƒ aruncări tip împingere = aruncarea greutăţii,
ƒ aruncări tip azvârlire = aruncarea suliţei,

122
 ƒ aruncări tip lansări = aruncarea discului şi ciocanului.
În toate tipurile de aruncări centrul de greutate al obiectului descrie în
timpul zborului o traiectorie curbă, asemănătoare unei parabole ce are partea
descendentă mai scurtă, mai înclinată din cauza rezistenţei aerului şi a forţei
gravitaţionale.
Succesiunea calităţilor motrice în cazul aruncării este:
ƒ forţă,
ƒ viteză,
ƒ capacitatea coordinativă (îndemânare),
ƒ mobilitate articulară,
ƒ detentă,
ƒ rezistenţă.
7.4.3. Fazele aruncării
Pregătirea pentru aruncare:
ƒ reprezintă prinderea obiectului ce urmează să fie aruncat, plasarea lui pe
locul aruncării şi concentrarea,
ƒ vizează poziţionarea sportivului cât mai favorabil pentru pornirea în
elan,
ƒ implică o serie de mişcări pregătitoare diferite în funcţie de stilul
aruncării şi care au rolul de a pune în tensiune lanţurile musculare care
vor efectua elanul:
ƒ la aruncarea greutăţii mişcările - ridicări şi flexii uşoare pe
piciorul de sprijin
ƒ la aruncarea discului se efectuează câteva legănări,
ƒ la lansarea ciocanului una până la 3 rotări.
Elanul:
ƒ reprezintă efectuarea unor serii de mişcări care asigură o viteză iniţială
cât mai mare şi o poziţie optimă a aruncătorului care să permită
efectuarea cu eficacitate maximă a efortului final de eliberare a
obiectului.
ƒ elanul poate fi:
ƒ sub formă de săltare la aruncările de tip împingere,
ƒ sub formă de piruetă în aruncările tip lansare,
ƒ sub formă de alergare în aruncările tip azvârlire,
ƒ elanul determină creşterea traiectoriei aruncării cu 1-2 m la greutate, cu
3-8 m la disc şi cu 15-25 m la suliţă.
ƒ în timpul elanului jumătatea inferioară a corpului se deplasează mai
repede decât cea superioară, care rămâne mai în urmă împreună cu mâna

123
 care ţine obiectul ce trebuie aruncat. Se creează un moment numit de
unii autori « depăşirea aparatului », care are rolul de a accentua la
maxim starea de tensiune a lanţurilor musculare care vor efectua efortul
de aruncare, ceea ce duce la creşterea randamentului aruncării.
ƒ în timpul elanului trebuie să existe o bună coordonare a impulsurilor
parţiale care pun în contracţie succesiv sau simultan diferite grupe
musculare.
Efortul final (explozia):
ƒ este rezultatul contracţiei puternice explozive a grupelor şi lanţurilor
musculare specifice fiecărei aruncări,
ƒ efortul final adaugă vitezei produse de elan un impuls nou care
determină creşterea vitezei iniţiale,
ƒ musculatura care intervine prima în timpul efortului final este cea de la
nivelul trunchiului, a bazinului, a regiunii lombare, iar în final contracţia
musculaturii membrelor,
ƒ poziţia corpului aruncătorului în timpul efortului final este de echilibru
instabil. Împingerea centrului de greutate înainte produce o
dezechilibrare a corpului, ceea ce implică un efort static de echilibrare,
care antrenează numeroase grupe şi lanţuri musculare, cele mai
importante fiind cele ale membrelor inferioare (care execută impulsia) şi
musculatura paravertebrală.
Faza de restabilire (echilibrarea):
ƒ începe atunci când obiectul a părăsit mâna aruncătorului şi are drept
scop restabilirea echilibrului corpului în cadrul spaţiului destinat
aruncării.
ƒ frânarea vitezei orizontale sau rotatorii şi oprirea corpului după aruncare
se efectuează în diferite forme în funcţie de tipul aruncării:
ƒ la aruncarea suliţei unde viteza orizontală restantă e mare pe
lângă activitatea musculară de frânare se efectuează şi un pas
lung pentru mărirea bazei de susţinere a corpului,
ƒ la disc şi ciocan unde trebuie frânată mişcarea de rotaţie a
corpului se efectuează o serie de mişcări ale trunchiului şi
membrelor fără a părăsi solul,
ƒ la aruncarea greutăţii efortul principal de restabilire se realizează
fără deplasări ale membrelor inferioare prin contribuţia lanţurilor
musculare ale acestora.
ƒ efortul muscular în această fază este realizat de lanţurile musculare
antagoniste celor care au efectuat elanul şi impulsia finală

124
7.4.2. Factorii de care depinde forţa de aruncare
În mecanică forţa = masa x acceleraţia.
În biomecanică forţa = forţa de contracţie x viteza de contracţie.
Forţa de contracţie – depinde de:
ƒ numărul lanţurilor osteo-musculo-articulare implicate în mişcare – cu
cât lanţul musculo-articular cuprinde mai multe segmente pe linia de
aruncare cu atât forţa creşte.
ƒ lungimea pârghiilor osose – la nivelul membrului superior care execută
mişcarea pârghiile sunt de gradul III (prezintă forţa la mijloc între sprijin
şi rezistenţă). La nivelul membrelor inferioare pârghiile sunt de gradul I
(sprijin la mijloc între forţă şi rezistenţă). Cu cât pârghiile sunt mai mari
cu atât forţa lor de acţiune este mai mare, deci cu cât lungimea
membrelor superioare este mai mare cu atât sportivul poate realiza
performanţe mai mari.
ƒ secţiunea transversală a muşchiului – cu cât secţiunea este mai mare cu
atât creşte forţa de contracţie.
ƒ elasticitatea musculară.
Viteza de contracţie sau viteză de explozie sau de piruetă, depinde de
următorii factori:
ƒ relaxarea precontracţională – în cazul scurtării izotonice a muşchiului
se consumă forţă pentru învingerea vâscozităţii muşchiului. Consumul
de forţă necesar pentru învingerea forţei interne creşte odată cu creşterea
vitezei de contracţie. De aceea cu cât muşchiul este mai vâscos cu atât
viteza maximă de contracţie este mai mică şi invers, ceea ce explică
faptul că momentul exploziei trebuie aşteptat cât mai relaxat.
ƒ starea de întindere a muşchilor – relaxarea se însoţeşte de o stare de
întindere neforţată a muşchilor. Contracţia este cu atât mai puternică cu
cât fibrele musculare au capetele de inserţie mai depărtate. Avântul =
mişcarea pregătitoare executată în sens invers aruncării are rolul de a
depărta capetele de inserţie ale muşchilor.
Rezistenţa şi elasticitatea solului – în timpul aruncării organismul se
comportă ca o spirală care după ce a fost comprimată se destinde în ambele
sensuri. Extremitatea superioară aruncă obiectul, extremitatea inferioară se
sprijină pe sol, iar uneori execută o mică săritură înainte. Calitatea
sprijinului pe sol deci eficacitatea maximă a aruncării este direct legată de
rezistenţa şi elasticitatea solului. Dacă solul nu are o rezistenţă suficientă o
bună parte din forţa ce trebuia folosită la aruncare se pierde.

125
Unghiul de aruncare – depinde de natura aruncării, de înălţimea
aruncătorului şi de viteza cu care obiectul a fost aruncat. Unghiul cel mai
favorabil este de 400.

Fig. 79 – Grupele musculare care realizează aruncarea greutăţii: poziţia

iniţială, startul (începutul mişcării), începutul efortului final, împingerea,
eliberarea obiectului (2,13)

Fig. 80 – Lanţurile musculare care asigură aruncarea discului (2,13)

Fig. 81 – Lanţurile musculare care asigură aruncarea suliţei (2,13)

126
Fig. 82 – Lanţurile musculare care asigură aruncarea ciocanului: a – rotările
preliminare, b – piruetele, c – pregătirea finalului, finalul şi lansarea (2,13)

Rolul unghiului de lansare în aruncări:

o în orice aruncare unghiul cel mai favorabil pentru obţinerea unei
traiectorii cât mai lungi este de 450. Acest princpiu este valabil numai
pentru aruncările în vid.
o factori care modifică unghiul de lansare sunt:
ƒ rezistenţa aerului,
ƒ calităţile aerodinamice ale obiectelor.
o la aruncarea greutăţii unghiul de lansare este mai mic de 450 (300-400),
deoarece eficacitatea impulsiei este mai mare dacă se face perpendicular
pe torace ceea ce nu permite realizarea unui unghi mai mare.
o lungimea traiectoriei depinde de talia sportivului, fiind cu atât mai mare
cu cât sportivul este mai înalt.
Rolul unghiului de teren în aruncări:
o unghiul de teren se formează între orizontala solului şi dreapta ce uneşte
locul de cădere sau de contact al obiectului cu solul şi înălţimea
punctului de lansare,
o distanţa cea mai lungă de aruncare se obţine când suma dintre unghiul de
lansare şi jumătate din unghiul de teren este de 450,
o la aruncarea discului, a ciocanului şi a suliţei unghiul de teren este foarte
mic din cauza lungimii mari a traiectoriei.
o la aruncarea greutăţii acest unghi este mai mare. În cazul aruncării
greutăţii unghiul optim de lansare este de 400-410.
Rolul rezistenţei aerului:
o aerul opune o rezistenţă în sens invers mişcării obiectului, ceea ce
determină o scădere a vitezei şi o scurtare a traiectoriei,
o rezistenţa aerului este mare când există curenţi puternici = vânt şi când
se exercită asupra suprafeţei frontale a obiectului, fiind proporţională cu
mărimea acestei suprafeţe,
o rezistenţa aerului creşte proporţional cu pătratul vitezei de zbor, cu
viteza şi cu sensul curenţilor de aer.
7.4.4. Particularităţile biomecanice ale diferitelor tipuri de aruncare

127
Aruncarea ciocanului – este o mişcare complexă care se încadrează în
grupa aruncărilor prin lansare.
În timpul elanului şi al efortului final la acest tip de aruncare se
dezvoltă o puternică forţă centrifugă care este echilibrată până la eliberare
de musculatura corpului.
În prima parte a elanului aruncătorul aflat cu spatele la direcţia
aruncării imprimă ciocanului o mişcare circulară în plan înclinat. În a-II-a
parte a elanului odată cu intrarea în prima piruetă începe rotarea întregului
sistem aruncător-ciocan concomitent cu o mişcare de translaţie, corpul
înaintând cu 50-55 cm la fiecare din cele 3 piruete. Ca urmare a acestor
mişcări ciocanul primeşte o acceleraţie care creşte progresiv şi ajunge la
maxim în momentul efortului final.
Particularităţi:
o poziţia de plecare:
o aruncătorul intră în cerc, se aşează cu spatele către direcţia
aruncării cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, astfel încât
greutatea corpului să fie repartizată egal pe ambele membre
inferioare,
o mânerul ciocanului se prinde cu ambele mâini, prima mână care
prinde mânerul să corespundă cu direcţia rotirii ciocanului.
o elanul:
o constă din rotări şi piruete – cel mai frecvent 2 rotări şi 3 piruete,
o rotările se fac cât mai larg pentru a descrie o circumferinţă cât
mai mare şi cu o viteză maximă,
o sprijinul pe membrele inferioare se va deplasa în partea opusă
locului unde se află ciocanul, genunchii trebuie să fie uşor
flectaţi,
o sportivul nu trebuie să urmărească cu privirea mişcarea
ciocanului,
o accelerarea mişcării trebuie să fie progresivă, lentă, fără
smucituri, astfel încât să asigure ciocanului o mişcare cu
amplitudine cât mai mare,
o importanţă mare are trecere de la ultima rotare la prima piruetă
când semodifică sprijinul din bipodal în unipodal, aruncătorul
formând cu ciocanul un sistem unic, care va efectua rotaţia,
o în momentul intrării în piruetă aruncătorul se află în poziţie
joasă, cu genunchii flectaţi, bazinul retras, spatele blocat (fixat),
antebraţul în extensie pe braţ.

128
o efortul final:
o urmăreşte amplificarea vitezei acumulate de ciocan în timpul
rotărilor şi a piruetelor efectuate în faza anterioară, cu 2-3m/s
ceea ce corespunde la 10-12 m în distanţa de aruncare.
o se realizează prin extensia trunchiului, bazinului şi a picioarelor
o efortul muscular este realizat de muşchii paravertebrali şi de
lanţul muscular al triplei extensii de lanivelul membrelor
inferioare.
o restabilirea echilibrului:
o vizează frânarea rotirii corpului
o tendinţa corpului de a cădea în afara cercului de aruncare este
anihilată de lanţurile musculare opuse celor care au realizat
răsucirea corpului
o poate fi realizată o săritură uşoară pe un picior pentru a restabilii
echilibrul în ultima parte aruncării

129
 CAPITOLUL 8
BIOMECANICA PRINCIPALELOR
ARTICULAŢII ALE CORPULUI UMAN

8.1. CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR

(1,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35)
ƒ După gradul de libertate al mişcării sau altfel zis după relaţia dintre
oasele care se articulează articulaţiile se împart în:
ƒ sinartroze sau articulaţii fibroase;
ƒ amfiartroze sau articulaţii cartilaginoase;
ƒ diartroze sau articulaţii sinoviale.
ƒ După forma suprafeţelor articulare deosebim:
ƒ articulaţii cilindrice;
ƒ articulaţii elipsoidale;
ƒ articulaţii sferoidale;
ƒ articulaţii plane;
ƒ articulaţii selare (în şa).
ƒ După numărul oaselor care participă întâlnim:
ƒ articulaţii simple cu doar două oase care se articulează;
ƒ articulaţii complexe când numărul oaselor care participă este mai
mare (de exemplu: carpul sau tarsul).
ƒ După felul de conducere a mişcărilor deosebim:
ƒ articulaţii cu conducere osoasă (au de obicei un singur grad de
libertate);
ƒ articulaţii cu conducere ligamentară (au mai multe grade de libertate
dar amplitudinea mişcărilor este mai mică decât în cazul celor cu
conducere muscular);
ƒ articulaţii cu conducere muscular (au mai multe grade de libertate).
ƒ După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare
articulaţiile se împart astfel:
ƒ uniaxiale = cu o singură axă de mişcare:
ƒ articulaţii trohleare: humero-ulnară şi interfalangiene
ƒ articulaţii trohoide: radio-ulnară proximală, radio-ulnară
distală şi atlanto-axoidiană
ƒ biaxiale = cu două axe de mişcare perpendiculare una pe cealaltă:

130
 ƒ articulaţii elipsoidale: radio-carpiană şi metacarpo-
falangiene
ƒ articulaţii în şa: carpo-metacarpiană a policelui şi
trapezo-metacarpiană
ƒ triaxiale = care permit mişcări în toate planurile spaţiului:
ƒ articulaţii sferoidale, cotilice = enartroze: articulaţia
umărului şi articulaţia şoldului
Amplitudinea articulară poate fi afectată în caz de redoare sau anchiloză.
ƒ Redoarea – defineşte un deficit de amplitudine indiferent de
mecanismul său. Redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie în
timp ce redoarea în abducţie reprezintă un deficit de adducţie.
ƒ Anchiloza – este definită prin absenţa totală a oricărei mişcări la nivelul
unei articulaţii, ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere
mecanic decât în fuziunea osoasă.
În prezenţa unei anomalii de amplitudine articulară trebuie depistată
cauza care poate fi:
ƒ prin exces - hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau hipotonie musculară
ƒ prin deficit - redoare articulară sau hipertonie musculară.

8.2. BIOMECANICA UMĂRULUI

(1,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
Umărul prezintă cinci articulaţii împărţite de Kapandji în:
ƒ Trei articulaţii adevărate reprezentate de:
ƒ articulaţia scapulo-humerală
ƒ articulaţia acromio-claviculară
ƒ articulaţia sterno-claviculară
ƒ Două articulaţii false:
ƒ articulaţia scapulo-toracică
ƒ planul de alunecare subacromio-deltoidian (bursa seroasă
subacromiodeltoidiană).

131
Fig. 83 – Axele mişcărilor la nivelul articulaţiei umărului (26)

Fig. 84 - Mişcările posibile în articulaţia scapulo-humerală (26)

132
Articulaţia scapulo-humerală
ƒ este o enartroză (articulaţie sferoidală) cu 3 grade de libertate, fiind
posibile toate mişcările.
ƒ în plan sagital şi ax frontal - axul mişcării trece prin centrul
tuberculului mare al humerusului şi prin centrul cavităţii glenoide se
realizează mişcările de flexie-extensie.
ƒ Flexia (anteducţie, antepulsie, proiecţie înainte) – este mişcarea
prin care braţul se orientează anterior pe lângă ureche până la
verticală. Mişcarea de flexie este realizată prin contracţia
muşchilor deltoid, biceps brahial, coracobrahial, pectoral mare şi
este limitată de întinderea ligamentului coracohumeral, de
porţiunea posterioară a capsulei, de acţiunea muşchilor rotund
mic şi subspinos. Amplitudinea mişcării este de la 00 la 1800. La
realizarea ei participă:
ƒ articulaţia scapulo-humerală pentru primele 900 (braţul la
orizontală) unde este blocat de ligamentul coraco-
humeral şi de ligamentul gleno-humeral
ƒ articulaţia scapulo-toracică pentru următoarele 600, prin
bascularea scapulei favorizată de rotaţiile din articulaţiile
acromio-claviculară şi sterno-claviculară precum şi de
antepulsia centurii scapulare
ƒ ultimele 300 sunt date de hiperlordoza lombară.
ƒ Extensia (retroducţia, retropulsia, proiecţia înapoi) – este
mişcarea de ducere a braţului spre posterior. Amplitudinea
mişcării este limitată de ligamentul coraco-humeral şi de
ligamentul gleno-humeral, de întinderea părţii anterioare a
capsulei şi de contracţia muşchiului subscapular. Extensia este
produsă de muşchii deltoid, marele dorsal, subspinos, rotund mic
şi triceps. Mişcarea activă are valori între 00 şi 500 - 600.
Mişcarea pasivă poate ajunge până la 900, fiind favorizată de
accentuarea basculării scapulei spre coloană şi a retropulsiei
braţului prin relaxarea ligamentului glenohumeral.

133
Fig. 85 - Amplitudinea mişcărilor de flexie-extensie la nivelul umărului (35)

ƒ în plan frontal şi ax sagital (antero-posterior) - axul mişcării trece

prin partea inferioară a capului humeral, iar mişcările sunt de abducţie -
adducţie.
ƒ Abducţia – este mişcarea prin care braţul se depărtează de corp
până când atinge urechea. Abducţia este realizată de muşchii
supraspinos, deltoid şi de bicepsul brahial. Amplitudinea mişcării
este de la 00 la 1800. Peste amplitudinea de 900 abducţia poartă
numele de elevaţie fiind realizată prin translaţia scapulei. La
mişcarea de abducţie participă articulaţia acromioclaviculară,
sternoclaviculară şi porţiunea toracală a coloanei vertebrale.
ƒ primele 900 se realizează din articulaţia scapulo-
humerală.
ƒ următoarele 900 sunt obţinute prin:
ƒ bascularea de 600 a scapulei din articulaţia
scapulo-toracică, mişcare permisă de rotaţia axială
în articulaţia sterno-claviculară 300 şi în
articulaţia acromio-claviculară 300
ƒ înclinarea laterală a coloanei dorsolombare când
abducţia este realizată de un singur membru sau
prin accentuarea lordozei lombare când mişcarea
este efectuată de ambele membre.
ƒ Adducţia – este mişcarea prin care braţul se apropie de linia
mediană a corpului. Muşchii adductori sunt: pectoral mare,
dorsal mare, deltoid, subscapular, subspinos, rotund mic şi

134
 coracobrahial La acest tip de mişcare avem următoarele
particularităţi:
ƒ adducţia reprezintă mişcarea prin care braţul revine din
abducţie până la poziţia anatomică
ƒ imposibilitatea realizării adducţiei din poziţia anatomică
datorită lovirii de trunchi
ƒ mişcarea de adducţia poate fi testată dacă se combină cu
flexia sau extensia braţului. Când se combină cu flexia,
adducţia va fi cu atât mai mare cu cât flexia se apropie de
900, iar când se combină cu extensia adducţia va fi
limitată datorită amplitudii mici a mişcării de extensie.

Fig. 86 - Amplitudinea mişcării de abducţie şi adducţie + flexie (35)

ƒ în plan transversal şi ax vertical – axul mişcării trece prin centrul

capului humerusului şi prin centrul capitulului humeral. Mişcările sunt
de rotaţia internă (medială) - rotaţia externă (laterală)
ƒ Rotaţia internă sau rotaţia medială – este mişcarea prin care
antebraţul se orientează spre planul mesei sau chiar sub acesta
(caudal), poziţia iniţială fiind de decubit dorsal cu braţul abdus la
900 şi cotul flectat la 900. Amplitudinea mişcării este de la 00 la
800 – 900. La rotaţia internă contribuie antepulsia centurii
scapulare. Este realizată de muşchii: supraspinos, rotund mare şi
subscapular.
ƒ Rotaţia externă sau rotaţia laterală – este mişcarea prin care
antebraţul se orientează în sus sau cranial. Poziţia subiectului
este identică cu cea de la rotaţia internă. Amplitudinea este de
800 – 900, din care 600 – 650 se realizează din articulaţia

135
 scapulo-humerală şi 200 – 250 realizate prin retropulsia
scapulo-toracică. Este asigurată de muşchii: rotund mic şi
infraspinos.

Fig. 87 - Amplitudinea mişcărilor de rotaţie internă – rotaţie externă (35)

ƒ Circumducţia – se realizează prin sumarea mişcărilor descrise

anterior prin care braţul descrie un cerc trecând prin toate axele
şi planurile mişcărilor descrise. Este rezultatul celor trei grade de
libertate pe care le are articulaţia scapulohumerală.
Articulaţia acromioclaviculară - este o artrodie întărită de ligamentul
trapezoid şi de cel conoid, care blochează mişcările claviculei în timpul
mobilizării umărului. Participă la mişcările de: flexie, extensie, abducţie ale
membrului superior şi nu are rol în rotaţie.
Articulaţia sternoclaviculară - este o diartroză având două grade de
libertate ce permit claviculei mişcări de ridicare şi de coborâre, mişcări de
proiecţie anterioară şi posterioară, iar ca o rezultantă a acestora şi mişcări de
circumducţie.
ƒ mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi a claviculei se execută împrejurul
unui ax vertical care trece prin extremitatea sternală a claviculei. Când
extremitatea acromială e dusă înainte, cea sternală este dusă înapoi şi
invers.
ƒ Mişcarea de ridicare şi de coborâre a claviculei se execută în jurul unui
ax orizontal şi sagital ce trece prin ligamentul costoclavicular şi
extremitatea sternală a claviculei. În aceste mişcări una din extremităţile
claviculei urcă iar cealaltă coboară, în cazul mişcării de ridicare
extremitatea acromială a claviculei se ridică în timp ce extremitatea

136
 sternală coboară şi invers în mişcarea de coborâre. În cadrul acestor
mişcări clavicula se poate deplasa pe o înălţime de 8–10 cm.
Articulaţia scapulotoracică
ƒ este o sissartroză (falsă articulaţie) = articulaţie fără elemente articulare,
este formată din faţa anterioară a scapulei cu muşchiul subscapular şi
faţa externă a coastelor cu muşchii intercostali. Între cele două feţe
“articulare” se găseşte marele dinţat care delimitează două spaţii de
alunecare: interseratosubscapular şi interseratotoracic.
ƒ Mişcarea de basculă a scapulei (maxim 450) asigură amplitudinile mari
de mişcare ale braţului în:
ƒ abducţie peste 720
ƒ flexie peste 600.

Fig. 88 – Mişcările omoplatului (25)

137
Fig. 89 - Muşchii care realizează mişcările omoplatului (26)

138
Fig. 90 - Poziţia omoplatului în timpul mişcărilor de abducţie şi adducţie a
membrului superior (25)

Articulaţia subacromiodeltoidiană
ƒ este un plan de alunecare între faţa profundă a deltoidului şi manşonul
rotatorilor. Bursa de la acest nivel permite alunecarea ţesuturilor moi
care în acest fel nu blochează amplitudinea mişcărilor umărului.
Articulaţiile sterno-claviculară, acromio-claviculară şi scapulo-
toracică formează centura scapulară prin care umărul execută în raport cu
toracele mişcări specifice:
ƒ proiecţia anterioară (antepulsia) şi proiecţia posterioară
(retropulsia)
ƒ ridicarea şi coborârea centurii scapulare

8.3. BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR COTULUI ŞI

ALE ANTEBRAŢULUI
Articulaţia cotului sau humero-ulnară (humero-cubitală)
(1,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
ƒ articulaţia cotului este o articulaţie cu conducere osoasă, limitarea
mişcărilor fiind determinată în principal de forma suprafeţelor articulare.

139
ƒ este o articulaţie cu un singur grad de libertate, faţă de o axă ce trece
transversal prin cot şi permite doar mişcări de flexie - extensie.
ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul mişcării nu este perfect transversal
ci orientat din afară înauntru dinainte înapoi şi de sus în jos trecând prin
mijlocul trohleei humerusului şi prin mijlocul capitulului humeral.
Mişcările sunt de flexie-extensie.
ƒ Flexia – este mişcarea prin care faţa anterioară a antebraţului se
apropie de faţa anterioară a braţului. Amplitudinea mişcării
active este de 1400 - 1500, iar a celei pasive este de 1600.
Limitarea mişcării de flexie este determinată de închiderea părţii
posterioare a capsulei, de muşchiul triceps brahial, ţesuturile moi
de la nivelul plicii cotului precum şi prin pătrunderea procesului
coronoid în foseta corespunzătoare. Muşchii care asigură flexia
antebraţului pe braţ sunt: biceps brahial, brahial, brahioradial,
epitrohleeni şi muşchiul rotund pronator.
ƒ Extensia – este mişcarea prin care faţa anterioară a antebraţului
se îndepărtează de faţa anterioară a braţului, este practic mişcarea
de revenire la zero (0). Din poziţia anatomică cotul nu are
extensie decât în cazurile de hiperlaxitate când se obţine valori
de 50 – 100, în special la femei şi copii. Mişcarea de extensie este
limitată de vârful olecranului care este oprit de fosa olecraniană
precum şi de ligamentul anterior al cotului care este pus în
tensiune. La sfârşitul mişcării de extensie, axul longitudinal al
antebraţului formează cu axul longitudinal al braţului un unghi
obtuz de 170° deschis în afară (valgusul fiziologic al cotului)
datorat orientării trohleei humerale. Muşchii care realizează
extensia sunt: triceps brahial, anconeul şi muşchii extensori ai
degetelor ca acţiune secundară.

140
 Fig. 91 - Mişcarea de flexie-extensie la nivelul articulaţiei cotului (26)

Articulaţiei radiocubitale
ƒ În cazul acestei articulaţii mişcarea este realizată de radius în jurul
cubitusului (ulnei) prin articulaţiile radiocubitală proximală şi distală.
Acestea sunt articulaţii trohoide, cu un singur ax de mişcare. În supinaţie
cele două oase sunt în acelaşi plan, radiusul este situat lateral de ulnă. În
pronaţie radiusul încrucişează anterior ulna astfel încât epifiza distală
radială ajunge medial faţă de cea ulnară. Mişcarea este posibilă şi
datorită membranei interosoase ale cărei fibre încrucişate se întind în
supinaţie şi se relaxează în pronaţie.
ƒ Pronaţia – este mişcarea prin care antebraţul se rotează spre
interior (medial) faţa palmară a mâinii fiind orientată în jos şi
policele medial. Amplitudine este de la 00 până la 800. Este
asigurată de muşchii: rotund pronator, pătrat pronator şi flexor
radial al carpului.
ƒ Supinaţia – este mişcarea prin care antebraţul se rotează spre
exterior (lateral) faţa palmară a mâinii fiind orientată în sus şi
policele lateral. Amplitudine este 00 – 850. Mişcarea este produsă
de muşchiul biceps brahial şi de muşchiul supinator.

8.4. BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR PUMNULUI

ŞI ALE MÂINII

Pumnul este un complex osteoarticular la nivelul căruia mai importante

sunt:
Articulaţia radiocarpiană – este o diartroză de tip condilian, o articulaţie
elipsoidală ce uneşte radiusul cu rândul proximal al carpului.
(1,2,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul mişcării trece prin osul semilunar,
iar mişcările sunt de flexie-extensie. Se execută în plan sagital, în jurul
unui ax transversal ce trece prin capul osului mare.
ƒ Flexia (flexia palmară sau volară) – este mişcarea prin care faţa
palmară a mâinii se apropie de faţa anterioară a antebraţului.
Amplitudine 00 - 850. La mişcarea de flexie participă
predominant de articulaţia radiocarpiană. Flexia este realizată de

141
 următorii muşchi: flexorul radial al carpului, palmarul lung,
flexorul ulnar al carpului, flexorul superficial al degetelor,
flexorul profund al degetelor şi flexorul lung al policelui.
ƒ Extensia (dorsiflexia) – este mişcarea prin care faţa dorsală a
mâinii se apropie de faţa posterioară a antebraţului. Amplitudine
00 – 850. La această mişcare articulaţia radiocarpiană participă cu
500. Este produsă predominant de articulaţia mediocarpiană.
Muşchii extensori sunt: extensorul ulnar al carpului, lungul şi
scurtul extensor radial al carpului, extensorul degetelor şi
extensorul lung al policelui.
Amplitudinea mişcarilor de flexie-extensie este mai mare când mâna este în
poziţie intermediară şi mult mai mică când mâna este în pronaţie sau în
supinaţie.
ƒ în plan frontal şi ax sagital – axul mişcării trece prin centrul osului
capitat. Mişcările sunt de abducţie-adducţie şi pot fi executate cu
mâna în pronaţie sau în supinaţie.
ƒ Abducţia executată cu mâna în supinaţie (deviaţie sau
înclinare radială) – este mişcarea prin care mâna se orientează
lateral, policele se apropie de marginea radială a antebraţului.
Amplitudinea mişcării este de la 00 la150 – 200. Abducţia este
produsă atât în articulaţia radiocarpiană cât şi în cea
mediocarpiană.
ƒ Adducţia executată cu mâna în supinaţie (deviaţie sau
înclinare cubitală) – este mişcarea prin care mâna se orientează
medial, marginea ulnară a mâinii se apropie de marginea ulnară a
antebraţului. Amplitudine de la 00 la 400 – 450. Adducţia este
produsă atât în articulaţia radiocarpiană cât şi în cea
mediocarpiană.
ƒ Circumducţia – este mişcarea care sumează mişcările efectuate
în toate axele şi planurile prezentate, mişcare care combină
flexia, extensia abducţia, adducţia. În acest caz nu se descrie un
cerc ci o elipsă pentru că mişcările în plan sagital sunt mai ample
decât cele în plan frontal.

142
 Fig. 92 - Mişcările posibile la nivelul articulaţiei radiocarpiene (26)

Articulaţiile mâinii sunt:

Articulaţia mediocarpiană formată între primul şi al–II-lea rând de oase
carpiene.
Articulaţiile carpometacarpiene - între trapezoid, osul mare, osul cu cârlig
şi ultimele 4 metacarpiene şi sunt artrodii. Mişcarea din articulaţiile
carpometacarpiene formează căuşul mâinii, o depresiune orientată de la
eminenţa hipotenară spre a doua articulaţie metacarpofalangiană. Aceasta
este datorată opozabilităţii metacarpienelor I şi V în articulaţia
carpometacarpiană. Mişcarea este apreciată în timpul efectuării prizelor sau
a tipurilor de prehensiune.
Articulaţia selară (toroidă) - dintre faţa inferioară a trapezului şi primul
metacarpian, articulaţie care permite opoziţia policelui.
Articulaţiile intermetacarpiene formate de extremităţile proximale ale
ultimelor 4 metacarpiene, sunt artrodii.

143
Articulaţiile metacarpofalangiene sunt 5 articulaţii condiliene. Mişcările
din articulaţiile metacarpofalangiene se execută în două planuri:
ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul mişcării este radioulnar şi trece prin
capul metacarpienelor. Mişcările sunt de flexie-extensie.
ƒ Flexia – este mişcarea prin care prima falangă se apropie de
palmă, pe metacarpianul corespunzător. Mişcarea activă are
amplitudine de 900, crescând de la degetul II spre degetul V şi
poate atinge 1000 când sunt flectate concomitent toate cele patru
degete.
ƒ Extensia – este mişcarea prin care prima falangă se apropie de
faţa dorsală a mâinii. Amplitudinea mişcării variază de la 00 până
la 900 în caz de hiperlaxitate.

Fig. 93 - Mişcările în articulaţiile metacarpofalangiene (26)

ƒ în plan frontal şi ax sagital – axul mişcării este dorsopalmar şi trece

prin capul metacarpienelor. Mişcările sunt de abducţie-adducţie.
ƒ Abducţia – este mişcarea prin care se îndepărtează degetele II-V
de axa mediană a mâinii, axă care trece prin degetul III.

144
 ƒ Adducţia – este mişcarea de apropiere a degetelor II-V de axa
mediană a mâinii.
ƒ Amplitudinea mişcărilor de abducţie-adducţie este variabilă atât
de la individ la individ cât şi de la deget la deget fiind în medie
de 150 – 200. Dintre degete indexul are cea mai mare mobilitate.
ƒ Circumducţia – este mişcarea ce combină flexia, extensia,
abducţia şi adducţia. Este o mişcare posibilă în mod special la
index.
Articulaţiile interfalangiene proximale şi distale sunt trohleartroze.
Prezintă mişcări de flexie-extensie în ax frontal (ce trece prin trohleea
extremităţii distale a falangelor I şi II), dar nu într-un plan strict sagital
deoarece planurile fiecărui deget converg spre un punct situat la baza
policelui.
ƒ Flexia – este mişcarea prin care degetele se apropie de palmă.
Flexia în articulaţiile interfalangiene proximale poate ajunge la
1000, fiind mai amplă la degetele IV şi V decât la degetele II şi
III. În articulaţiile interfalangiene distale flexia nu depăşeşte 900.
ƒ Extensia – este mişcarea prin care degetele se îndepărtează de
palmă. Este o mişcare posibilă pentru articulaţiile interfalangiene
proximale şi numai la anumite persoane şi în cele distale.
Amplitudinea variază de la 00 la 200.

Fig. 94 - Mişcări posibile în articulaţiile metacarpofalangiene şi

interfalangiene (26)

145
Mişcările în articulaţiile policelui
ƒ în plan frontal şi ax sagital – axul trece prin baza metacarpianului I.
Mişcările sunt de abducţie-adducţie.
ƒ Abducţia – este mişcarea de îndepărtare a policelui de planul
palmei. Amplitudine de la 00 la 800 - 900. În unele cazuri
abducţia poate fi însoţită de extensie, care se execută într-un plan
paralel cu faţa dorsală a mâinii. Este efectuată de muşchiul lung
abductor al policelui.
ƒ ducţia – este mişcarea de revenire a policelui abdus la poziţia
iniţială. Este realizată de adductorul policelui.

Fig.95-Mişcările posible din articulaţia metacarpofalangiană a policelui (26)

ƒ în plan sagital şi ax frontal – mişcările sunt de flexie-extensie.

ƒ Flexia – este mişcarea paralelă cu palma prin care policele
traversează transversal palma ajungând până la baza ultimelor
degete. Amplitudine de:

146
 ƒ 100 – 150 din articulaţia trapezoido-metacarpiană
ƒ 700 – 750 din articulaţiile metacarpo-falangiene, astfel
încât vârful policelui poate atinge baza degetului V.
ƒ Extensia – este mişcarea prin care policele se orientează
posterior de index, mişcare ce este paralelă cu faţa dorsală a
mâinii. Amplitudine de la 00 la 250 – 300.

Fig. 96 - Mişcările posible din articulaţia carpometacarpiană a policelui (26)

Mişcări în articulaţiile interfalangiene ale policelui- sunt mişcări în plan

sagital şi ax frontal, mişcări reprezentate de:
ƒ flexie – cu amplitudine de 800 – 900.
ƒ extensie – mişcarea activă are amplitudine de 100 iar cea pasivă
de 200 - 250

147
 Fig. 97 - Mişcările posible în articulaţia interfalangiană a policelui (26)

Mişcarea specifică policelui numită mişcare de opoziţie. Această mişcare

se compune din abducţie, rotaţie axială şi flexie. După unii autori mişcarea
este completă când vârful policelui atinge vârful degetului mic, iar după alţii
când vârful policelui atinge baza degetului mic. Opoziţia este mişcarea prin
care coloana policelui se apropie de celelate patru degete. Se execută în
jurul axului radioulnar ce trece prin trapez. Mişcarea de opoziţie este
caracteristică omului, ea rezultând din sumarea a 3 mişcări:
ƒ o mişcare unghiulară a vârfului policelui între punctul cel mai depărtat
de axul longitudinal al mâinii şi un punct ce depăşeşte medial acest ax,
ce se desfăşoară pe un arc de 120°;
ƒ o mişcare concomitentă de rotaţie a policelui de 90° în jurul axului său
longitudinal;
ƒ o mişcare de flexie a ultimei falange pe prima şi a primei falange pe
metacarpian.
În mişcarea de opoziţie policele pleacă din abducţie şi extensie
maximă pentru a ajunge în poziţie de adducţie şi de flexie maximă.
Mişcarea de opoziţie este realizată de următorii muşchi: lung
abductor, scurt abductor al policelui, flexorul lung şi adductorul policelui.
Amplitudinea mişcării de opoziţie poate fi determinată cu ajutorul
unei scări propuse de Clement Baciu, scară situată pe intervalul cuprins de
la 0 la 8. Această scară constă în atingerea succesivă cu pulpa degetului a 8
zone palmare reprezentate de bazele şi de pulpele celorlalte 4 degete. În
poziţia 0 policele balant nu poate executa nici o mişcare, în poziţia 4
policele atinge mediusul, iar în poziţia 8 policele atinge degetul mic.
ƒ 0 – police balant, nu poate executa nici o mişcare

148
ƒ 1 – pulpa policelui poate atinge baza indexului, mişcare efectuată de
scurtul adductor al policelui şi de flexorul propriu al policelui
ƒ 2 - pulpa policelui poate atinge pulpa indexului, mişcare executată de
lungul abductor, scurtul extensor şi scurtul adductor al policelui
ƒ 3 - pulpa policelui poate atinge micare realizată de scurtul adductor,
flexorul propriu şi opozant care începe să intre în acţiune
ƒ 4 - pulpa policelui poate atinge pulpa mediusului
ƒ 5 - pulpa policelui poate atinge baza inelarului
ƒ 6 - pulpa policelui poate atinge pulpa inelarului
ƒ 7 - pulpa policelui poate atinge baza degetului mic
ƒ 8 - pulpa policelui poate atinge pulpa degetului mic.

Fig. 98 – Determinarea amplitudinii opoziţiei policelui după Cl. Baciu (2)

Prehensiunea reprezintă posibilitatea de a prinde cu mâna diferite obiecte

ca într-o pensă.
Tipuri de prehensiune
1. Prehensiunea terminală se realizează între extremitatea pulpei
policelui (aproape de unghie) şi extremitatea pulpei fiecărui deget, în
particular a indexului. Este o prehensiune bidigitală fină,
discriminatorie, prin care sunt sesizate obiectele fine. Testul de
eficacitate constă din apucarea unui ac sau a unui băţ de chibrit aşezat
pe masă, prinderea unui bold, culegerea unei bile. Această mişcare
necesită integritatea flexorului propriu al policelui şi a flexorului
profund al degetului opus acestuia (fig. 99). Este o pensă de fineţe (de
precizie)

149
 Fig. 99 – Prehensiunea terminală

2. Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui şi pulpa

altui deget când este bidigitală sau cu pulpele a două degete când este
tridigitală. Aceste prize se mai numesc bi- sau tripulpare. Acest tip de
prehensiune este folosit în activităţile cotidiene şi permite sesizarea unor
obiecte mai groase care pot fi prinse cu două sau trei degete, cel mai
frecvent police, index, medius. Testul de eficacitate pentru priza
bidigitală police-index constă în încercarea de a smulge o foaie de hârtie
ţinută între aceste degete (fig. 100). Prehensiune de fineţe.

Fig. 100 - Prehensiune subterminală bidigitală

3. Prehensiunea subtermino-laterală se realizează între pulpa policelui şi

faţa laterală a unui deget (cel mai frecvent indexul). Exemple cum am
prinde o farfurie, am răsuci o cheie sau am număra bani. Se mai
numeşte “pensa de cheie”. Această prehensiune bidigitală realizează o
priză mai puternică decât cea subterminală deoarece degetul opus
policelui, de obicei indexul se sprijină pe celelalte degete şi astfel
adductorii policelui pot dezvolta o forţă maximă. Prehensiunea
subtermino-laterală poate fi realizată şi tridigital între pulpa policelui, a
indexului şi faţa laterală a mediusului, priză utilizată la scris şi numită
“pensa de scris” (fig. 101, 102). Prehensiune de fineţe.

150
 Fig. 101 - Prehensiune subtermino-laterală bidigitală

Fig. 102 - Prehensiunea subtermino-laterală tridigitală (pensa de scris)

4. Prehensiunea palmară sau lumbricală este o prehensiune de forţă

realizată între palmă, ultimele patru degete şi police. Se aplică în jurul
unor obiecte grele şi voluminoase. Când volumul obiectului este prea
mare policele nu poate realiza priză cu celelalte degete iar forţa de
prehensiune scade (fig. 103)

Fig. 103 – Prehensiunea palmară

5. Prehensiunea prin opoziţie digito-palmară opune palmei ultimele

patru degete şi permite sesizarea unor obiecte mai mici decât
prehensiunea palmară. Exemple. Apucarea volanului, mânuirea unui

151
 levier, agăţarea cu degetele II-V de o bară, purtarea unui geamantan.
Această prehensiune este folosită mai rar pentru că priza se menţine mai
greu (fig. 104).

Fig. 104 - Prehensiunea prin opoziţie digito-palmară

6. Prehensiunea latero-laterală se realizează interdigital între feţele

laterală şi medială a două degete apropiate în special index şi medius.
Prehensiunea latero-laterală este secundară dar devine foarte importantă
în absenţa policelui. Acest tip de prehensiune este solicitată când ţinem
o ţigară între degete (fig. 105).

Fig. 105 - Prehensiunea latero-laterală

152
 Fig. 106 –Diferite forme de prehensiune (2)

Fiecare dintre degetele mâinii care participă la realizarea

prehensiunii are un rol deosebit în funcţionalitatea complexului mâinii şi a
membrului superior în totalitate.
Fără police mâna nu poate executa decât mişcări de împingere, de
susţinere, de apucare (prehensiune) între celelalte degete sau între degetele
II-V şi podul palmei. Capacitatea funcţională a mâinii este redusă cu 60%,
mâna la om s-a adaptat prehensiunii prin opoziţia policelui faţă de planul
palmar şi de celelalte degete.
Indexul are rol stabilizator principal al prehensiunii (este considerat
degetul direcţional al mişcării de apucare a obiectelor) având funcţia
senzitivă de a percepe forma obiectelor (marginea laterală a falangei distale
are o mare sensibilitate).
Degetul medius este cel care derulează mişcările cu cea mai mare
forţă în comparaţie cu celelalte degete fiind urmat de inelar. Este solicitat la
ridicarea obiectelor grele şi la agăţare.
Degetul IV ajută degetul III la prehensiune şi posedă o mare
sensibilitate tactilă şi proprioceptivă.
Degetul V (degetul mic) conferă siguranţă derulării actului motor al
prehensiunii, creşte forţa de strângere în mână a obiectelor ajutând la
direcţionarea obiectelor apucate.

153
 8.5. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI
COXOFEMURALE
Articulaţia coxofemurală este o enartroză, articulaţie sferoidală tipică ce
prezintă 3 axe şi 3 grade de libertate. Axul transversal în jurul căruia se
execută flexia şi extensia trece prin vârful trohanterului mare şi este situat
într-un plan frontal. (1,2,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)

Fig. 107 - Axa anatomică, axa biomecanică şi planul frontal în mişcările de

flexie şi extensie (2)

Fig.108–Mişcările de flexie-extensie la nivelul articulaţiei coxofemurale

(26)

ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul mişcării trece prin vârful

trohanterului mare. Mişcările sunt de flexie-extensie.
ƒ Flexia – este mişcarea prin care faţa anterioară a coapsei se
apropie de peretele anterior al abdomenului. Muşchii flexori ai

154
 articulaţiei coxofemurale sunt reprezentaţi de: iliopsoas, drept
femural cu acţiune principală la care se adaugă croitorul şi
tensorul fasciei lata cu acţiune secundară. Muşchiul iliopsoas este
cel mai puternic flexor. Muşchiul croitor acţionează şi asupra
genunchiului producând flexia şi rotaţia sa medială. Muşchii
adductori şi gracilisul acţionează numai până în poziţia
orizontală a coapsei de unde mişcarea este continuată de
muşchiul gluteu mijlociu prin fasciculele sale anterioare.
Mişcarea de flexie se însoţeşte de rotaţie internă. Amplitudinea
mişcării:
ƒ cu genunchiul în extensie este de 900 (flexie activă).
Mişcarea de flexie activă cu genunchiul extins este
limitată de tensionarea muşchilor posteriori ai coapsei.
Limitarea mişcării de flexie cu genunchiul extins poate fi
determinată şi de retracţia muşchilor ischiogambieri.
ƒ cu genunchiul flectat măsoară 1250 – 1300
ƒ flexia pasivă are o amplitudine de 1450 – 1500.
ƒ Extensia – este mişcarea prin care faţa anterioară a coapsei se
îndepărtează de peretele anterior al abdomenului sau faţa
posterioară a coapsei se apropie de regiunea fesieră. Extensia se
însoţeşte de rotaţie externă. Amplitudinea extensiei este mai
mică decât cea a flexiei fiind limitată de tensionarea ligamentului
iliofemural. Muşchii extensori sunt situaţi posterior de planul
frontal ce trece prin centrul articulaţiei find dispuşi în două grupe
musculare: un grup reprezentat de muşchii ce se inseră pe femur,
celălalt de muşchi ce se inseră în vecinătatea articulaţiei
genunchiului. Din primul grup fac parte gluteul mare, gluteul
mijlociu şi gluteul mic. Din al doilea grup fac parte muşchii:
biceps femural, semitendinos şi semimembranos.Amplitudinea
mişcării executate:
ƒ cu genunchiul extins este de 150 – 200
ƒ cu genunchiul flectat este de 100
ƒ extensia pasivă este de 300.

155
 Fig. 109 - Amplitudinea flexiei şi a extensiei (35)
ƒ în plan frontal şi ax sagital – axul trece prin centrul capului femural.
Mişcările sunt de abducţie-adducţie.
ƒ Abducţia – este mişcarea prin care membrul inferior se
depărtează de linia mediană a corpului. Mişcarea de abducţie este
efectuată de muşchii: tensorul fasciei lata, gluteul mijlociu şi
secundar de croitor. În general se consideră că muşchii abductori
sunt mai slabi decât muşchii adductori. Abducţia este limitată de
ligamentul iliopretrohanterian când este efectuată cu coapsa în
flexie şi de ligamentul pubofemural când este executată cu
coapsa în extensie. Amplitudinea abducţiei executată:
ƒ cu coapsa extinsă este de 600 ,
ƒ cu coapsa flectată este de 700,
ƒ se măreşte prin înclinarea anterioară a bazinului şi prin
accentuarea lordozei lombare când poate ajunge la 1800.
ƒ Adducţia – este mişcarea prin care membrul inferior se apropie
de linia mediană a corpului. Mişcarea de adducţie este efectuată
în principal de cei trei muşchi adductori (adductor lung, adductor
scurt, adductor mare) cărora li se adaugă în mod secundar
muşchii iliopsoas gracilis şi pectineu. Această mişcare este
imposibil de executat din poziţia anatomică. Pentru testare
membrul inferior de partea opusă este poziţionat în abducţie
maximă, iar bazinul este fixat. Amplitudinea mişcării este de 300.
Adducţia este limitată de:

156
 ƒ apropierea coapselor până în poziţia anatomică
ƒ când coapsele se încrucişează de ligamentul
iliopretrohanterian şi de ligamentul capului femural.

Fig. 110 - Amplitudinea abducţiei şi a adducţiei (35)

Fig. 111 - Mişcările de abducţie-adducţie la nivelul articulaţiei

coxofemurale (26)

157
 Fig. 112 - Mişcările de rotaţie internă- rotaţie externă (26)

ƒ în plan transversal şi ax vertical – mişcările sunt de rotaţie internă

(medială) - rotaţie externă (laterală).
ƒ Rotaţia internă (medială) – În poziţia de decubit dorsal cu
genunchii extinşi este mişcarea care aduce vârful degetelor
membrului inferior în interior. Se realizează în jurul unui ax
vertical ce trece prin capul femural. În poziţia aşezat la
marginea mesei cu genunchii flectaţi la 900 este mişcarea prin
care coapsa este deplasată intern şi gamba extern. Muşchii
rotatori interni sunt: gluteul mijlociu, gluteul mic şi
semimembranos. Mişcarea este limitată de ligamentul
ischiofemural şi iliopretrohantinian. Amplitudinea mişcării
active este de 450.
ƒ Rotaţia externă (laterală) – În poziţia de decubit dorsal cu
genunchii extinşi este mişcarea care aduce vârful degetelor
membrului inferior în exterior. În poziţia aşezat la marginea
mesei cu genunchii flectaţi la 900 este mişcarea prin care coapsa
se deplasează extern şi gamba intern. Muşchii care realizează
rotaţia externă sunt: gluteul mijlociu, gluteul mare şi piriformul
cu acţiune principală, iar acţiune secundară au muşchii: pătrat
femural şi gracilis. Mişcarea de rotaţie externe este limitată de:
fasciculul iliopretrohanterian al ligamentului iliofemural,
ligamentul rotund şi ligamentul pubofemural. Mişcarea are o
amplitudine de 350.

158
 Fig. 113 - Amplitudinea mişcării de rotaţie (35)

ƒ Circumducţia – este o mişcare complexă de trecere a coapsei prin

toate planurile de mişcare descrise, ce rezultă din sumarea mişcărilor
precedente. Circumducţia este mişcarea prin care membrul inferior
descrie un con cu vârful orientat la nivelul articulaţiei coxofemurale
ce poartă numele de conul circumducţiei. În realizarea circumducţiei
intervin toate grupele musculare ale şoldului. Această mişcare are o
amplitudine mai mică decât cea de la nivelul umărului.

8.6. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI

GENUNCHIULUI
Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc,
încadrându-se după unii autori în grupul articulaţiilor condiliene, iar după
alţii în cel al articulaţiilor trohleene. Este o articulaţie cu un singur grad de
libertate deci permite mişcări de flexie – extensie. La nivelul articulaţiei
genunchiului se descriu mişcări secundare de rotaţie medială (internă) -
rotaţie laterală (externă) şi mişcări de lateralitate.
(1,2,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul trece prin condilii femurali.
Mişcările sunt de flexie-extensie.
ƒ Flexia – este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se
apropie de faţa posterioară a coapsei. În mod normal flexia este
oprită prin atingerea musculaturii posterioare a gambei de
musculature posterioară a coapsei. În mod patologic flexia pasivă

159
 este limitată prin retracţia aparatului extensor şi prin scurtarea
ligamentelor capsulare. Mişcarea de flexie pură se desfăşoară
până la o amplitudine de 70°, după care se combină cu mişcarea
de rotaţie internă a gambei. Muşchii care realizează flexia din
articulaţia genunchiului sunt: biceps femural, semitendinos şi
muşchiul semimembranos principali, iar secundari sunt: gemenii,
gracilisul şi croitorul. Mişcarea activă are amplitudinea de 1200 -
1400 iar cea pasivă de 1600. Flexia gambei pe coapsă se poate
realiza prin 3 mecanisme diferite:
ƒ deplasarea tibiei pe femurul fixat (poziţia şezând)
ƒ deplasarea femurului pe tibia fixată (contact fără sprijin al
piciorului pe sol) deplasarea simultană a celor 2 oase (în
mers când gamba pendulează)
ƒ Extensia – este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se
îndepărtează de faţa posterioară a coapsei, fiind mişcarea de
revenire la poziţia anatomică cu gamba în prelungirea coapsei.
Mişcarea de extensie propriu-zisă este nulă. Prin testare se poate
aprecia deficitul de extensie sau hiperextensia din cadrul
deficienţei numite genu recurvatum. Mişcarea de extensie este
produsă de muşchii cvadriceps femural şi tensor al fasciei lata.
Extensia este limitată de :
ƒ ligamentul Winslow
ƒ ligamentul încrucişat anterior
ƒ ligamentul încrucişat posterior
ƒ ligamentele colaterale
ƒ muşchii ischiogambieri
Mişcările de flexie – extensie nu sunt pure ci se însoţesc de mişcări
de rotaţie internă şi externă datorită ligamentelor încrucişate şi a inegalităţii
condililor femurali.
ƒ Rotaţia internă – este mişcarea prin care vârful piciorului se
orientează medial (intern). Apare când flexia depăşeşte 700.
Amplitudinea este de 200. În timpul mişcării ligamentele
încrucişate se întind iar cele colaterale se relaxează. Mişcarea de
rotaţie internă este produsă de muşchii: semimembranos,
semitendinos, croitor ca acţiune principal şi acţiune secundară au
muşchii: popliteu şi gracilis.

160
 ƒ Rotaţia externă – este mişcarea prin care vârful piciorului se
orientează lateral (extern). Rotaţia activă se produce odată cu
extensia genunchiului, amplitudinea mişcării fiind de 300 - 400.
În timpul rotaţiei externe ligamentele încrucişate se relaxează şi
cele colaterale se întind. Mişcarea de rotaţie externă este realizată
de muşchiul biceps femural şi de tensorul fasciei lata. Tensorul
fasciei lata este doar flexor şi rotator lateral când genunchiul este
flectat.

Fig. 114 - Testarea mişcării de rotaţie la nivelul genunchiului - A. 1-axul

mişcării de rotaţie, 2-ligamentul colateral extern, 3- meniscul extern, 4-
condilul tibial intern, 5-ligamentul colateral intern, B,C. 1-ligamentul
colateral extern, 2-meniscul extern, 3-meniscul intern, 4-ligamentul colateral
intern (16)

161
 Fig. 115 - Testarea mişcării de rotaţie internă la nivelul genunchiului (26)

Fig. 116 - Testarea mişcării de rotaţie externă la nivelul genunchiului (26)

În anumite situaţii patologice la nivelul articulaţiei genunchiului se pot

întâlni mişcări de:
ƒ lateralitate
ƒ “sertar”
Mişcările de lateralitate – se testează cu genunchiul în semiflexie deoarece
atunci obţinem o relaxare maximă a ligamentelor colaterale. Amplitudinea
acestor mişcări este foarte mică.

Fig. 117 - Instabilitatea medială a genunchiului

162
 Fig. 118 - Instabilitatea laterală a genunchiului (a. Cu genunchiul în
extensie, b. Cu genunchiul în flexie de 300)

Fig. 119 - Testarea instabilităţii laterale a genunchiului

Mişcările de “sertar” – sunt consecinţa laxităţii ligamentelor încrucişate şi

reprezintă alunecări antero-posterioare ale tibiei faţă de condilii femurali. Se
testează cu genunchiul flectat la 900.

Fig. 120 – a. mişcarea de sertar anterior (LIA) şi b.- mişcarea de sertar

posterior (LIP)

163
 Fig. 121 - Instabilitatea anterioară a genunchiului

8.6. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GLEZNEI ŞI

A ARTICULAŢIILOR PICIORULUI
La nivelul piciorului se pot efectua mişcări de flexie (flexie dorsală),
extensie (flexie plantară), abducţie, adducţie, circumducţie, supinaţie şi
pronaţie. Toate aceste mişcări sunt posibile din poziţia în care faţa dorsală a
piciorului face un unghi drept cu gamba.
(1,2,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
Articulaţia talocrurală este o trohleartroză cu un singur grad de libertate ce
permite doar mişcări în plan sagital.
ƒ în plan sagital şi ax frontal – axul trece aproximativ prin vârful celor
două maleole. Mişcările sunt de flexie-extensie.
ƒ Flexia (flexia dorsală, dorsiflexia) – este mişcarea de apropiere
a feţei dorsale a piciorului de faţa anterioară a gambei. Flexia
dorsală este limitată prin întinderea fasciculelor posterioare ale
ligamentelor colaterale şi a tendonului lui Achille. Amplitudinea
mişcării este de 200 – 250. Ea poate creşte prin flexia
genunchiului, care determină relaxarea muşchiului triceps sural.
ƒ Extensia (flexia plantară) – este mişcarea prin care faţa dorsală
a piciorului se îndepărtează de faţa anterioară a gambei. Flexia
plantară este limitată prin întinderea fasciculelor anterioare ale
ligamentelor colateral medial şi colateral lateral. Amplitudinea
mişcării este de 450 – 500.
ƒ Mişcările de flexie şi de extensie se realizează în special din
articulaţia gleznei, dar în mică măsură intervin şi celelalte

164
 articulaţii. În aceste mişcări talusul se solidarizează cu oasele
tarsului.
Articulaţiile piciorului sunt artrodii, care permit mişcări foarte reduse,
uneori neglijabile.

Fig. 122 - Amplitudinea mişcărilor de flexie - extensie (35)

Fig. 123 - Mişcările posibile în articulaţia talocrurală (26)

Articulaţia astragalo-calcaneană (subastragaliană) – este o dublă

artrodie formată din două articulaţii: una între faţa antero-internă a
suprafeţei inferioare a astragalului şi suprafaţa superioară a calcaneului, iar
cealaltă între faţa postero-externă a suprafeţei inferioare a astragalului şi faţa
superioară a calcaneului.

165
Articulaţia medio-tarsiană (Chopart) – este o artrodie formată din două
suprafeţe articulare una astagalo-scafoidiană (intern) şi alta calcaneo-
cuboidiană (extern).
Cele două articulaţii determină mişcări în plan frontal, sagital şi în
axul longitudinal al piciorului.
ƒ în plan frontal şi ax sagital – avem mişcări de:
ƒ Abducţie – este mişcarea prin care vârful piciorului se
orientează spre exterior (lateral) sau halucele se îndepărtează de
planul mediosagital al corpului.
ƒ Adducţie – este mişcarea prin care vârful piciorului se
orientează spre interior (medial) sau halucele se apropie de
planul mediosagital al corpului.
ƒ Mişcările se produc între talus şi celelalte oase ale piciorului.
Cele două mişcări au o amplitudine totală de 350 – 400.

166
Fig. 124 - Axul mişcărilor de abducţie-adducţie: 1 - linia anatomică a piciorului;
2 - axul proximal al benzii tibiei; 3 - axul distal al benzii tibiei (16, 26)

Fig. 125 - Amplitudinea mişcărilor de pronaţie-supinaţie (35)

ƒ în plan sagital şi ax frontal – mişcările sunt de flexie – extensie a

calcaneului şi astragalului – sunt mişcări cu amplitudine mică.
ƒ în axul longitudinal al piciorului – mişcările sunt de:
ƒ Supinaţie – este mişcarea prin care se desprinde de pe sol
marginea internă (medială) a piciorului astfel încât plantele se
orientează intern. Amplitudinea este de aproximativ 450.
ƒ Pronaţie – este mişcarea prin care marginea externă (laterală) se
desprinde de pe sol iar plantele sunt orientate spre exterior.
Amplitudinea mişcării este de 250 – 300.

Fig. 126 - Mişcările de pronaţie-supinaţie (26)

167
La realizarea acestor mişcări participă articulaţia medio-tarsiană şi
articulaţia subastragaliană.
Mişcările descrise anterior se sumează şi realizează o serie de mişcări
complexe reprezentate de:
ƒ Inversie – este mişcarea compusă din:
ƒ adducţie
ƒ supinaţie
ƒ uşoară extensie
ƒ amplitudine – teoretic poate ajunge până la 900
ƒ Eversie – este mişcarea compusă din:
ƒ abducţie
ƒ pronaţie
ƒ uşoară flexie
ƒ amplitudine cuprinsă între 00 - 900

Fig. 127 - Mişcările de inversie- eversie (35)

Articulaţia tarso-metatarsiană – este formată din 5 artrodii foarte strânse.

Nu este o articulaţie cu rol în orientarea piciorului. Ea modifică curbura
bolţii plantare prin apropierea metatarsienelor.
Articulaţiile intertarsiene – sunt 5 artrodii foarte strânse.
Articulaţiile intermetatarsiene – între bazele şi capetele distale ale
metatarsienelor.
Articulaţiile metatarso-falangiene – sunt articulaţii condiliene ce permit
mişcări de flexie-extensie ample şi mişcări de abducţie-adducţie cu
amplitudine mică. Flexia este realizată mai ales pasiv cu amplitudine de 300
– 400. Extensia activă a halucelui atinge 700 iar cea pasivă poate ajunge până
la 900. Amplitudinea extensie este mult mai mică la celelalte degete.
Articulaţiile interfalangiene – sunt articulaţii de tip trohlear ce permit
mişcări de flexie-extensie. Amplitudinea flexiei halucelui este de 300 - 600.

168
Flexia celorlalte degete se face de obicei pasiv putând merge până la 300 –
400.
Articulaţiile subtalară, talocalcaneonaviculară şi calcaneocuboidiană
ce ţin de articulaţiile intertarsiene deşi posedă fiecare individualitate
anatomică îşi execută mişcările în jurul unui ax comun oblic înapoi în jos şi
în afară. În jurul acestui ax se petrec mişcările de inversiune sau răsturnare
înăuntru respectiv eversiune sau răsturnare în afară.

8.7. BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR COLOANEI

VERTEBRALE
Coloana în ansamblu reprezintă echivalentul unei articulaţii cu 3 grade de
libertate. Ea permite mişcări de flexie–extensie, înclinare laterală (dreapta–
stânga), circumducţie şi rotaţie axială. Amplitudinile mişcărilor variază la
diferite nivele ale coloanei.
(1,2,6,10,12,14,16,17,18,19,24,25,26,35,31,27)
Vertebrele se articulează între ele printr-un dublu sistem articular
reprezentat de :
Articulaţiile disco-vertebrale – la formarea cărora participă corpurile
vertebrale şi discurile intervertebrale. Sunt amfiartroze cu 5 grade de
libertate ce permit următoarele mişcări:
ƒ mişcări de flexie – extensie în jurul unui ax transversal
ƒ mişcări de înclinare laterală în jurul unui ax sagital
ƒ mişcări de rotaţie în jurul unui ax vertical
ƒ mişcări de alunecare pe axe paralele ale corpurilor vertebrale
ƒ mişcări de îndepărtare – apropiere a două vertebre datorită
elasticităţii discului
Articulaţiile apofizelor posterioare – formate din suprafeţele articulare ale
apofizelor a două vertebre, câte două articulaţii pentru fiecare vertebră. Sunt
artrodii care permit doar mişcări de alunecare anterioară, posterioară şi
laterală.

169
 Fig. 128 - Mişcările posibile la nivelul coloanei vertebrale (26)

Biomecanica articulaţiilor coloanei cervicale

ƒ în plan sagital şi ax transversal (frontal):
ƒ Flexia – este mişcarea spre anterior a coloanei şi are o
amplitudine de 300 – 450 din care 200 în articulaţia atlanto-
occipitală. În această mişcare ligamentele coloanei sunt întinse
cu excepţia ligamentului longitudinal anterior care este relaxat.
ƒ Extensia – este mişcarea spre posterior a coloanei şi are o
amplitudine de 350 – 450 din care 300 realizate de articulaţia
atlanto-occipitală. În această mişcare ligamentele coloanei sunt
relaxate cu excepţia ligamentului longitudinal anterior care este
întins.
ƒ în plan frontal şi ax sagital:
ƒ Înclinarea laterală – spre dreapta sau spre stânga se face prin
turtirea discului de aceeaşi parte şi înălţarea sa în partea opusă şi
măsoară 350 – 450, din care 150 - 200 sunt date de articulaţia
atlanto-occipitală. Coloana se comportă ca o pârghie de gradul 3.
ƒ în plan transversal (orizontal) şi ax vertical:
ƒ Rotaţia – are o amplitudine de 450 – 700 , fără participarea
articulaţiei atlanto-occipitale.
ƒ Circumducţia – este o mişcare ce combină flexia, extensia,
înclinarea laterală şi rotaţia.

170
 Fig. 129 - Amplitudinea mişcărilor la nivelul coloanei cervicale (26)

Biomecanica articulaţiilor coloanei dorsolombare

ƒ în plan sagital şi ax frontal (transversal):
ƒ Flexia – are o amplitudine de 800 – 900 din care 400-500 realizate
de coloana dorsală şi 400 de coloana lombară.
ƒ Extensia – este o mişcare mult mai limitată măsurând doar 200 –
350.

171
Fig. 130 - Amplitudinea mişcărilor de flexie – extensie la nivelul coloanei
vertebrale (16)

ƒ în plan frontal şi ax sagital

ƒ Înclinarea laterală sau mişcarea de lateralitate – are o
amplitudine de 200 - 350 .

Fig. 131 - Amplitudinea înclinării laterale la nivelul coloanei vertebrale

cervicale şi dorsolombare (16)

172
Fig. 132 - Deplasarea vertebrelor adiacente în mişcarea de înclinare laterală
(26)

ƒ în plan transversal (orizontal) şi ax vertical

ƒ Rotaţia – se apreciază prin măsurarea unghiului format de linia
umerilor (care se mişcă) şi linia bicretă, care în mod normal are o
valoare cuprinsă între 300 şi 450, pe fiecare parte. Când coloana
este flectată rotaţia din segmentul lombar nu este posibilă
deoarece procesele articulare vertebrale (condilii vertebrali) sunt
aşezate vertical în articulaţii şi opresc mişcarea.

Fig. 133 - Amplitudinea rotaţiei la nivelul coloanei vertebrale (16)

Coloana vertebrală în ansamblu realizează următoarele mişcări:

ƒ flexie 1100 - 1350
ƒ extensie 500 - 750
ƒ înclinare laterală 600 - 800
ƒ rotaţie 750 - 1050

173
 Fig. 134 - Amplitudinea flexiei dorsolombare (16)

Flexia coloanei este realizată de muşchii: drept abdominal, oblicul

extern, oblicul intern, iliopsoas, sternocleidomastoidian, scaleni şi lungul
gâtului.
Extensia este realizată de următorii muşchi: extensorul coloanei,
semispinalul, multifidul, interspinoşii şi splenius.
Înclinarea lateral este asigurată de muşchii: pătrat al lombelor,
intertransversali, scalenii, sternocleidomastoidian, lung al gâtului, splenius,
ridicător al scapulei şi trapez.
Rotaţia de aceeaşi parte este executată de muşchii: oblic intern,
splenius şi complexul mic.
Rotaţia de partea opusă este asigurată de următorii muşchi: sistemul
transversospinal, oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian, iliopsoas,
trapez şi ridicător al coastelor.

174
Fig. 135 – Amplitudinea mişcărilor la nivelul coloanei cervicale şi poziţia
vertebrelor adiacente în cursul acestor mişcări (26)

175
176
 Fig. 136 - Mişcările la nivelul coloanei toracale (26)

Fig. 137 - Mişcările la nivelul coloanei lombare şi poziţia vertebrelor

adiacente (26)

177
 BIBLIOGRAFIE
1. ALBU, I., GEORGIA, R., - Anatomie topografică., Ed. ALL, Bucureşti,
1994.
2. BACIU, CL., - Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului
locomotor, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1977.
3. BACIU, CL., - Aparatul locomotor. Editura Medicală Bucureşti, 1981
4. BASMAJIAN, J., Therapeutic Exercise, Baltimore, Williams &
Wilkins, 1984.
5. BENEZIS, C., SIMERAY, J., SIMON, L., - Muscles, tendons et sports,
Edition Masson, Paris, 1990.
6. BLANDINE, CALAIS-GERMAIN - Anatomie pentru mişcare, vol I-II,
Editura Polirom, Iaşi, 2009
7. BORZA, ICONIA., - Biomecanică. Principii fundamentale în mişcarea
sportivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997.
8. FALLER, A., SCHUENKE, M., - The Human body an Introduction to
Structur and Function, Ed. Thieme, stuttgart, 2004
9. FENEIS, H., DAUBER, W., - Pocket Atlas of Human Anatomy, 4th
edition, Ed. Thieme, 2000.
10. FIRICĂ, A., DOBRE, I., - Examinarea fizică a bolnavilor cu afecţiuni
ale aparatului osteo-articular, Editura Naţional, Bucureşti, 1998.
11. GHERGULESCU, N., - Traumatologie osteo-articulară, Ed. IMF Cluj,
1987.
12. HAMILL, J., KNUTZEN, KATHLEEN., - Biomechanical basis of
human movement, Imprint Lippincot Williams&Wilkins, 2009
13. IFRIM, M., ILIESCU, A., - Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi
sportului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978.
14. IFRIM, M., NICULESCU, GH., - Compendiu de anatomie, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.
15. ILIESCU, A., - Biomecanica exerciţiilor fizice şi sportului, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1975.
16. KAMINA, I., - Anatomie Clinique, Malione, Paris 2008
17. KAPANDJI, J. A., - Physiologie articulaire du membre inférieur, 5
editione, Ed. Maloine, Paris, 2004.
18. KAPANDJI, J.A., - Physiologie articulaire du membre superieur, 6
editione, Ed. Maloine, Paris, 2005.
19. KAPANDJI, I. A. - Physiologie articulaire du tronc et rahis, 7 editione,
Ed. Maloine, Paris, 2007

178
20. KENDALL, F.P., KENDALL, E., - Muscles – Testing and Function, 3rd
edition, Williams and Wilkens, Baltimore, 1980.
21. MADER, SYLVIA., - Understanding Human Anatomy and Physiology,
McGraw-Hill Science/Engineering/Math; 5 edition, 2004.
22. MANSAT, C., BONNEL, F., JALGER, J. H., - L’appareil extenseur du
genou. Anatomie. Biomécanique. Clinique. Technique chirurgicale.
Principes de réeducation, Masson, Paris, 1985.
23. NETTER, H. F., Atlas der Anatomie des Menschen, ICON Lerning
System, Stuttgart 2003.
24. NORKIN, CYNTIA., WHITE, J., - Measurement of Joint Motion a
Guide to Goniometry, third edition, Ed. F.A. Davis Company
Philadelphia, 2008.
25. OATIS, C., - Kinesiology: the mechanics and pathomechanics of human
movement, Ed. Lippincott Williams & Wilkins, 2003,
26. PALASTANGA, N., FIELD, D., SOAMES, R., – Anatomy and human
movement structure and function, third edition, Ed. Butterworth-
Heinemann, 1998
27. PAPILIAN, V., ALBU, I., - Anatomia Omului – Aparatul locomotor.
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1974.
28. PERRIN, D. H., - Isokinetic Exercise and Assesment, Human Kinetics
Publishers Inc., Champaign, Illinois, 1985.
29. PHILLIPS, R., - Musculoskeletal Biomechanics, J Am Podiatr Med
Assoc, Sep 2002; 92: 475.
30. PITT-BROOKE, JUDITH., REID, HEATHER., LOCKWOOD, JANE.,
KERR, KATE., - Rehabilitation of movement – theoretical basis of
clinical practice, Ed. WB Saunders Company Ltd, 1998. Cap 2 – The
musculoskeletal Requirements for Normal Movement pg. 83-121.
31. PRUNDEANU, H., - Noţiuni de anatomie umană, Editura Eurobit,
Timişoara 2001
32. POENARU, V., D., ROTTENBERG, N., - Aparatul extensor al
genunchiului, Editura Helicon, Timişoara, 1995.
33. ROHEN, JW., - Funktionelle Anatomie des Menschen Editura
Schattauer Stuttgart, 1984.
34. VAN DE GRAAFF, K., - Human Anatomy, Ed. McGraw-Hill
Science/Engineering/Math; 6 edition, 2001
35. VOLL, M., - Lern Atlas der Anatomie, Stuttgart, Ed. Prometheus,
2005.
36. WARWICK, R., WILLIAMS, P., - Gray’s Anatomy, Ed. Longman,

179
 London, 1973.
37. WATKINS, J., KERWIN, D., - An introduction to biomechanics of
sport and exercise, Imprint: CHURCHILL LIVINGSTONE, 2007.
38. ZATSIORSKY, V., - Kinematics of Human Motion, Human Kinetics,
Champaign, 1998.

180