Curs intructor de fitness 2020

Anatomia Omului

- Generalitati -
CUPRINS

1. Delimitări conceptuale
1.1. Axe şi planuri
1.2.Poziţiile şi mişcările corpului
1.2.1. Poziţiile fundamentale ale corpului şi derivatele lor
1.2.2. Poziţiile segmentelor corpului
1.2.3. Mişcările segementelor corpului
2. Sistemul osos
2.1.Morfologia oaselor
2.2.Rolurile funcţionale ale oaselor
2.3.Scheletul omului
3. Sistemul articular
4. Sistemul muscular
4.1.Forma muşchilor
4.2.Structura muşchiului scheletic
4.3.Tipuri de contracţie musculară si
4.4.Caracteristicile muschilor
4.5.Clasificarea muschiilor in functie de rolul in miscare
4.6.Principalele grupe de muşchi somatici şi acţiunile lor
5. Sistemul cardiovascular

6. Sistemul respirator
 Anatomia
Anatomia aparatului locomotor şi implicit a mişcărilor pune în acţiune trei sisteme
principale:
→ oasele, elementel scheletului,
→ unite între ele prin articulaţii,
→ mobilizate de muşchi.
Definirea mişcărilor nu este un lucru simplu, deoarece acestea se pot face într-o infinitate de
direcţii şi implică de cele mai multe ori mai multe articulaţii. Din acest motiv s-a impus folosirea
unor convenţii:
1.Mişcările sunt descrise plecând dintr-o poziţie de echilibru, numită POZIŢIE
ANATOMICĂ, în care corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele şi
membrele superioare de-a lungul corpului, palmele privind în afară (figura nr.1.).
2. Studiul se axează asupra componentelor fiecărei articulaţii.
3. Pentru fiecare articulaţie mişcările sunt observate în trei plane de referinţă.

Figura nr.1: Poziţia anatomică a corpului omenesc.

 1. Delimitări conceptuale
1.1. Axe şi planuri
Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp tridimensional şi,
ca atare, prezintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele exprimă de regulă direcţia
spaţiala, iar planurile se referă la secţiunile convenţionale sau reale ale corpului.
Axul longitudinal (sau vertical), în poziţie ortostatică, străbate corpul în lungimea sa şi
este perpendicular pe sol. El are un pol superior sau cranial şi altul inferior sau caudal. Este
axul înălţimii.
Axul sagital sau antero-posterior străbate corpul dinainte înapoi, corespunde grosimii
corpului. El are un pol anterior sau ventral şi altul posterior sau dorsal şi cade perpendicular
pe axul vertical.
Axul transversal, la om în poziţie verticala, este numit si axul orizontal. El străbate
corpul de la stânga la dreapta şi exprimă obişnuit lăţimea.
Planurile anatomice sunt suprafeţe imaginare care secţionează corpul omenesc şi
fiecare din ele trece prin câte două din cele trei axe principale. Acestea sunt: planul frontal,
transversal şi sagital.
Planul frontal este un plan paralel cu fruntea, trece prin axul longitudinal si transversal
si împarte corpul într-o parte anterioară şi alta posterioară.
Planul transversal, raportat la poziţia ortostatică, este numit şi plan orizontal şi împarte
corpul într-o parte superioară şi una inferioară. El trece prin axul sagital şi transversal.
Planul sagital este dispus vertical, împărţind corpul într-o parte dreaptă şi una stângă,
trece prin axul longitudinal si sagital (vezi figura nr.1).
Figura nr.1. Axele şi planurile corpului uman
 1.2. Poziţiile şi mişcările corpului

Poziţia reprezintă o situaţie statică a corpului sau a segmentelor acestuia în

desfăşurarea mişcării. Poziţia corpului faţă de sol poate fi verticală, orizontală sau înclinată.
În desfăşurarea mişcărilor corpului întâlnim mai multe tipuri de poziţii:
a) poziţia iniţială, reprezintă poziţia din care începe o mişcare;
b) poziţia finală, este poziţia corpului la terminarea mişcării;
c) poziţia fundamentală, reprezintă poziţia corpului stabilită în mod convenţional,
după natura reazemului acestuia faţă de sol sau aparat, în scopul uşurării exprimării
terminologice şi a predării diferitelor exerciţii;
d) poziţia derivată, rezultă dintr-o poziţie fundamentală prin modificarea poziţiei
segmentelor corpului unele faţă de altele.

Mişcarea este acţiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor sale în spaţiu, faţă
de un punct de referinţă. Sinonime: act motric, element (tehnic), exerciţiu (fizic).
Mişcările au o serie de caracteristici cum ar fi:
- Traiectoria mişcării, este caracteristica spaţială a mişcării şi constă din drumul
parcurs de corp sau segmentele sale, între poziţia iniţială şi cea finală. Se exprimă prin formă
(rectilinie sau curbilinie), amplitudine şi direcţie.
- Amplitudinea mişcării. Mărimea deplasării corpului sau segmentelor sale (a
traiectoriei) între anumite repere, alese arbitrar, exprimate în grade şi unităţi de măsură liniare.
- Direcţiile principale. Prin intermediul acestora se precizează către unde se
deplasează corpul sau segmentele sale. Acestea sunt: înainte, înapoi, lateral (stânga, dreapta),
sus, jos. Poziţiile intermediare se referă la braţe: lateral-sus, lateral-jos, înainte-sus, înaintejos,
diagonal. Poziţiile oblice (se referă tot la braţe), reprezintă poziţia braţelor luată între două
poziţii intermediare ale acestora: oblic-sus, oblic-jos etc. Prezentarea completă a tuturor
poziţiilor corpului şi a segmentelor acestuia, va fi făcută pe larg în conţinutul acestui capitol.
- Planurile în care se desfăşoară mişcările segmentelor corpului corespund planurilor
anatomice: frontal, sagital şi transversal.
- Axele. În jurul axelor corpul efectuează mişcări de rotaţie. Aceste axe sunt:
longitudinale şi transversale.
- Tehnica mişcării. Reprezintă structura raţională a actului motric, corespunzătoare
scopului urmărit.
 - Tempoul mişcării - este caracteristica temporală a actului motric care indică
cantitatea de elemente structurale ale acestuia, raportate la unitatea de timp.
- Ritmul mişcării – este tot o caracteristică temporală a actului motric şi constă din
accentuarea periodică, după anumite reguli, ale unora dintre elementele sale constitutive.
- Cadenţă. Succesiunea ritmică şi uniformă a paşilor în mers şi alergare, imprimată
prin diferite modalităţi de semnalizare sonoră: prin fluier, numărătoare, bătăi din palme etc.

În continuare, vom prezenta poziţiile fundamentale ale corpului şi principalele poziţii derivate
din acestea, precum şi poziţiile segmentelor corpului, frecvent folosite. De asemenea, vom
prezenta, tot într-o sistematizare terminologică, mişcările de bază ale segmentelor corpului.

1.2.1. Poziţiile fundamentale ale corpului şi derivatele lor

În educaţie fizică şi sport sunt 6 poziţii fundamentale, fiecare dintre ele având un
anumit număr de poziţii derivate. Cele patru poziţii fundamentale: stând, pe genunchi, aşezat
şi culcat sunt specifice executării exerciţiilor fizice în care corpul are contact cu solul. Pe
lângă acestea, mai sunt două poziţii fundamentale în care corpul (în cele mai multe situaţii) nu
are contact cu solul. Aceste poziţii fundamentale sunt specifice lucrului la aparate unde corpul
poate fi în atârnat sau în sprijin.
Poziţia fundamentală STÂND este cea în care corpul este în contact cu solul pe tălpi:
pe ambele tălpi, pe una sau pe o porţiune a acestora, de aici rezultând principalele derivate ale
acestei poziţii fundamentale.

STÂND:
1. Pe ambele picioare:
- apropiate
- depărtate: lateral/înainte/înapoi
- încrucişat: cudreptul înainte/cu stângul înainte
- cu genunchii: uşor îndoiţi/ îndoiţi/ mult îndoiţi
- fandat: înainte/înapoi/lateral
2. Pe vârfuri:
- apropiate
- depărtate: lateral/înainte/înapoi
- încrucişat: cudreptul înainte/cu stângul înainte
- cu genunchii: uşor îndoiţi/ îndoiţi/ mult îndoiţi
- ghemuit: fără sprijin/ sprijinit
3. Pe un picior:
- celălalt întins ridicat: lateral/înainte/înapoi
- celălalt îndoit ridicat: lateral/înainte/înapoi
- celălalt sprijinit: lateral/înainte/înapoi
 - cumpănă: facială/dorsală/laterală/asimetrică

Poziţia fundamentală PE GENUNCHI este poziţia în care corpul are contact cu solul
pe genunchi. Dacă în poziţia fundamentală stând, centrul de greutate al corpului are poziţia
cea mai înaltă faţă de sol, în „Pe genunchi” acesta este situat, ca înălţime faţă de sol, mai jos,
iar în celelalte poziţii fundamentale centrul de greutate al corpului va avea o poziţie din ce în
ce mai joasă faţă de sol.

PE GENUNCHI:
1. Cu genunchii apropiaţi:
- cu călcâiele apropiate
- cu călcâiele depărtate
2. Depărtat:
- cu călcâiele apropiate
- cu călcâiele depărtate
3. Aşezat pe călcâie:
- cu călcâiele apropiate
- cu călcâiele depărtate
4. Pe un genunchi:
- celălalt picior întins sprijinit: înapoi/înainte/lateral
- celălalt picior îndoit sprijinit: înainte/lateral
- cumpăna pe genunchi

În poziţia fundamentală AŞEZAT se ia contact cu solul pe şezută şi pe partea

posterioară a picioarelor care sunt apropiate şi întinse.
AŞEZAT:
1. Apropiat:
- cu piciorale întinse
- cu picioarele îndoite
2. Depărtat:
- cu piciorale întinse
- cu picioarele îndoite
3. Echer:
- depărtat
- cu genunchii îndoiţi
- închis
4. Sprijinit:
- apropiat: cu picioarele întinse/îndoite
- depărtat: cu picioarele întinse/îndoite
5. Pe o coapsa:
- Celălalt picior îndoit lateral
- Celălalt picior întins lateral
6. Pe coapse
- Sfoara antero-posterioară
- Sfoara laterală
 În poziţia fundamentală CULCAT se subînţelege că suntem (pe spate), dorsal. Centrul
de greutate al corpului are poziţia cea mai joasă.
CULCAT:
1. Dorsal:
- Cu picioarele apropiate
- Cu picioarele depărtate
2. Facial (ventral):
- Cu picioarele apropiate
- Cu picioarele depărtate
3. Costal (lateral):
- Stânga
- Dreapta

În ATÂRNAT linia umerilor este situată sub punctele de apucare. Pentru a putea lucra
diferite exerciţii fizice la aparate, executantul prinde/apucă aparatul în diferite moduri (vezi
mai jos). Ca aparate avem cele din gimnastica sportivă: bară fixă, paralele egale/inegale, inele,
cal cu mânere, dar şi aparate cum ar fi: scara fixă (incorect denumit spalier), frânghia, scara de
frânghie, scara de pompieri etc.
ATÂRNAT:
1. Simplu:
- Pe verticală: cu braţele întinse/cu braţele îndoite/echer/dorsal/ghemuit
- Pe orizontală: planşă facială/planşă dorsală
- Răsturnat: cu picioarele întinse/îndoite
- De o altă parte a corpului: de vârf/de genunchi
- Agăţat: de genunchi/de un genunchi
2. Mixt:
- Stând: facial/dorsal/costal/cu corpul îndoit
- Culcat: facial/dorsal
- Sprijinit: pe orizontalp/pe verticală

Pentru a putea lucra diferite exerciţii fizice la aparate, este necesară efectuarea unei
prize (să prindem aparatul). Aceasta se poate realiza prin intermediul apucărilor. Ele sunt
modalităţi prin care se ia contact cu diferite aparate. Toate tipurile de apucări posibile sunt
cele prezentate în schema de mai jos.
APUCAT:
1. După poziţia palmelor faţă de aparat:
- De sus
- De jos
- Mixt
- Cruciş
- Răsucit
- Diferit
 2. După lărgimea apucării:
- Apropiat
- Depărtat

Poziţia fundamentală SPRIJIN se întâlneşte în special în executarea exerciţiilor la

aparate, dar nu numai, după cum vom vedea. Este poziţia în care linia umerilor este situată
deasupra punctelor de apucare sau la acelaşi nivel cu punctele de apucare.

SPRIJIN:
1. Simplu:
- Cu corpul pe verticală: cu braţele întinse/îndoite/ echer/ călare/dorsal
- Cu corpul pe orizontală: cumpănă pe un cot/pe coate/liberă
- Cu corpul plutitor: facial/ventral/dorsal
- Cu corpul răsturnat: stând pe omoplaţi/umeri/pe antebraţe/pe braţe/pe cap/pe o
mână/pe mâini
2. Mixt:
- Aşezat: apropiat/depărtat/pe o coapsă/călare
- Ghemuit
- Stând
- Pe genunchi
- Culcat: facial/dorsal/costal

1.2.2. Poziţiile segmentelor corpului

Poziţia corpului reprezintă o atitudine statică a acestuia, adică el nu se deplasează faţă de
un punct de reper. De asemenea, segmentele corpului iau diferite poziţii, care reprezintă tot o
atitudine statică a acestora dar raportate la propriul corp.
Prezentarea poziţiilor segmentelor corpului, o vom face pe cele patru grupe principale:
poziţiile capului, braţelor, trunchiului şi poziţiile picioarelor.

Poziţii ale capului:

1. Cap aplecat:
- Înainte
- Lateral: stânga/dreapta
- Înapoi
2. Cap răsucit: spre stânga/spre dreapta
Poziţii ale braţelor:
1. Întinse – simetrice
- Principale: jos/înainte/sus/lateral
- Intermediare: lateral jos/înainte jos/înapoi jos/lateral sus/înainte sus
- Pe direcţii oblice: oblic înainte/oblic jos/oblic sus/oblic înapoi/diagonală
2. Întinse – asimetrice
- Unul sus, celălalt lateral (acelaşi plan)
 - Unul sus, celălalt înainte (planuri diferite)
3. Îndoite:
- La 90 de grade: cu antebraţe sus/înainte/jos/coroană
- Complet: mâini pe creştet/ceafă/umeri/şolduri/piept
- Mixte sau combinate: poziţia în S/încrucişate înainte jos,sus, înapoi etc.

Poziţii ale trunchiului:

1. Trunchi aplecat
- Numai înainte: la 45o sau la 90o
2. Trunchi îndoit:
- Îaninte (peste 90o)
- Lateral: stânga/dreapta
- Înapoi (extensie)
3. Trunchi răsucit:
- spre stânga
- spre dreapta
4. Mixt: aplecat-răsucit/îndoit răsucit/răsucit aplecat

Poziţii ale picioarelor:

1. Întinse: apropiate/depărtate/încrucişate
2. Îndoite: semi/complet
3. Fandate: înainte/înapoi/lateral (spre stg./dr.)

1.2.3 Mişcările segementelor corpului

FLEXIE: mişcarea de apropiere a unuia dintre cele două segmente constitutive ale unei
articulaţii faţă de celălalt. O mişcare în plan sagital, ce duce o regiune a corpului anterior faţă
de poziţia anatomică.
Exemplu: flexia antebraţului (figura nr.2)
Excepţie: → anteproiecţie pentru umăr (considerat complex articular)
→ flexie dorsală pentru picior
→ extensie pentru genunchi (figura nr.3)

Figura nr.2: Flexia şi extensia antebraţului

EXTENSIE: o mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia
anatomica.
Exemplu: extensia trunchiului din DV (decubit ventral)
Excepţie: → retroproiecţie pentru umăr
→ flexie pentru genunchi (figura nr.3.)
→ flexie plantară pentru picior

Figura nr.3: Flexia şi extensia genunchiului

Figura nr.4: A-Flexie dorsală şi plantară pentru picior; B-Flexia-extensia antebraţului

ADDUCŢIE: o mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a
corpului. Exemplu: adducţia braţului (figura nr.5).
ABDUCŢIE: o mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană
(figura nr.5).

Figura nr.5: Abducţia şi adducţia membrului superior

ROTAŢIE EXTERNĂ: o mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în exterior.
Exemplu: rotaţia externă a braţului (figura nr.6).
ROTAŢIE INTERNĂ: o mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în interior.
Exemplu: rotatia internă a braţului (figura nr.6).
Pentru antebraţ rotaţia externă se numeşte SUPINAŢIE, iar rotaţia internă PRONAŢIE (figura
nr.7).
Figura nr.6: Rotaţia externă şi internă a braţului/umărului

Figura nr.7: Pronaţia şi supinaţia antebraţului

În afara acestor mişcari mai există un tip de mişcare complexă numită CIRCUMDUCŢIE. În
cadrul acestei mişcări segmentul trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie,
adducţie şi revine la poziţia de flexie. Ea se poate executa şi invers cu punct de plecare din
orice poziţie.
Se mai descriu şi mişcări speciale în cadrul cărora se înscriu mişcările de INVERSIUNE şi
EVERSIUNE ale piciorului. Inversiunea reprezintă mişcarea prin care se ridică marginea
mediala a piciorului (flexia plantara, adducţia şi supinatia piciorului) iar eversiunea este
mişcarea inversă (figura nr.8 – a).
PROTRACŢIA reprezintă mişcarea prin care o parte a corpului se deplasează spre anterior
într-un plan paralel cu cel al solului, în timp ce RETRACŢIA este mişcarea inversă (figura
nr.8 – b).
Un alt grup de mişcări este cel al RIDICĂRII şi COBORÂRII unui segment al corpului
(mandibulă, umeri) (figura nr.8 – c).

Figura nr. 8: a – Mişcări de eversie şi inversie ale piciorului; b – Protracţie şi retracţie

mandibulă; c – Ridicare şi coborâre umeri
 Trebuie remarcată deosebirea dintre unii termeni medicali şi unii termeni folosiţi în
gimnastică. Astfel, noţiunea de răsucire din gimnastică este similară noţiunii de rotaţie din
biomecanică, iar prin rotaţie în gimnastică se întelege circumducţia din biomecanică.
 2. Sistemul osos
Sistemul osos – reprezintă totalitatea oaselor din corp.
Scheletul – reprezintă totalitatea oaselor aşezate în poziţie anatomică.

2.1.Morfologia oaselor
Forma oaselor este adaptată funcţiei lor. După dimensiuni osele se împart în 3
categorii:
Oase lungi: la care lungimea depăşeşte mult grosimea şi lăţimea. Ele formează în cea
mai mare parte scheletul membrelor (ex.: humerus, femur). Unui os lung i se descriu mai
multe părţi: un corp sau diafiza (format din ţesut osos compact) care prezintă în interior
canalul medular, ce adăposteşte măduva osoasă, două extremităţi sau epifize (formate din
ţesut osos spongios) şi metafiza care este partea interpusă între diafiză şi epifiză ce
corespunde cartilajului de creştere al osului.

Figura nr.9: Femurul

Oase late: la care lăţimea este mai mare decât lungimea şi grosimea. Astfel de oase
sunt oasele cutiei craniene, scapula, coxalul. Ele participă la formarea cavităţilor de protecţie
(craniul, toracele). La suprafaţă sunt formate din ţesut osos compact şi în interior din ţesut
osos spongios.
 Figura nr.10: Scapula (omoplatul)

Oase scurte: ce au toate cele 3 dimensiuni aproximativ egale (de exemplu oase
carpiene, vertebre). Se găsesc în regiunile cu mişcări variate.

Figura nr.11: Oasele carpiene

Măduva osoasă se găseşte în interiorul canalului medular şi în aerolele ţesutului osos

spongios.
Periostul – este o membrană conjunctivă ce înveleşte suprafaţa osului, cu excepţia
suprafeţelor articulare. Este alcătuit din fibre conjunctive şi elastice şi este foarte bine
vascularizat şi inervat.

2.2. Rolurile funcţionale ale oaselor

 Prin duritatea şi rezistenţa lor, oasele contribuie la determinarea formei corpului şi
reprezintă suportul părţilor moi. Ele formeazăcavităţile de protecţie, în care sunt adăpostite
organele, de exemplu: cutia craniană, canalul vertebral, cutia toracică şi bazinul osos.
Sunt organe ale mişcării, pentru ca iau parte la formarea articulaţiilor şi dau inserţii
muşchilor.
Prin componenţa lor minerală, oasele constituie un depozit de substanţe fosfocalcice,
pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.

2.3.Scheletul omului
Craniul
Totalitatea oaselor capului formează craniul. Aceasta este alcătuit dintr-un etaj
superior numit neurocraniu, ce adăposteşte encefalul şi un alt segment numit viscerocraniu, ce
adăposteşte orbitele, cavitatea nazală, bucală. Oasele neurocraniului formează cutia craniană,
8 oase: 4 neperechi (frontal, etmoid, sfenoid şi occipital) şi 2 perechi (temporal şi parietal).
Viscerocraniul este alcătuit dintr-un masiv osos central în jurul osului maxilar şi dintr-un os
mobil numit mandibulă, în total participă 14 oase la formare.

Figura nr. 12: Craniul, vedere laterală

 Coloana vertebrală
Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului uman, fiind aşezată pe
linia mediană şi posterioară a trunchiului. În alcătuirea coloanei vertebrale intră 33-34
vertebre, ce sunt grupate în cinci regiuni:
- regiunea cervicală - 7 vertebrele cervicale
- regiunea toracală - 12 vertebre toracice
- regiunea lombară - 5 vertebre lombare
- regiunea sacrală - 5 vertebre sacrale sudate ce formează osul sacru
- vertebrele coccigiene - 4-5 vertebre coccigiene ce formează coccigele.

Figura nr.13: Coloana vertebrală

Vertebrele sunt formate din corpul vertebral şi arcul vertebral, ce circumscriu gaura
vertebrală. Corpul vertebral este aşezat în partea anterioară a vertebrei, e cilindric şi prezintă 2
feţe (superioară şi inferioară) şi o circumferinţă. Arcul vertebral situat în partea posterolaterală
prezintă procesele transverse sub forma a 2 prelungiri orientate lateral, procesele articulare şi
procesul spinos ce este proeminenţă osoasă posterioară şi mediană.
Aceste vertebre sunt legate intre ele printr-un disc intervertebral, format dintr-un inel
exterior fibros si rezistent si un tesut gelatinos elastic situat in centrul discului. Un disc
intervertebral sanatos este ca un amortizor, care confera coloanei vertebrale o protectie la
socurile produse de miscari ample, cum ar fi fuga, saritul sau ridicatul unor greutati. Punctul
slab al inelului exterior se afla direct sub radacina nervului spinal si de aceea hernierea in
aceasta zona va determina o compresie directa asupra nervului. Pe langa rolul de amortizor,
mai au si rol de a mentine coloana flexibila.

Figura nr.14: Vertebra tip şi vertebra cervicală

Figura disc intervertebral

Primele 2 vertebre cervicale sunt diferite, C1 sau atlasul şi C2 sau axisul.

 Figura nr. 15: Vertebra C1 sau atlasul

Figura nr.16: Vertebra C2 sau axisul

Toracele
Scheletul toracelui este alcătuit de stern, coaste şi vertebre toracice.
Sternul este un os lat, alungit, situat în partea anterioară şi mediană a toracelui. Este
format din 3 părţi: baza sau manubriul sternal, corpul şi procesul xifoid.
Coastele sunt 12 perechi de arcuri osoase care unesc coloana vertebrală cu sternul. Ele
sunt formate din osul costal şi anterior, o mică parte, din cartilajul costal. După modul cum se
prind de stern, coastele se împart în: coaste adevărate (7), coastele false (8-10) şi coaste
flotante (11-12).
Sternul, coastele şi coloana toracală formează toracele osos, ce circumscrie cavitatea toracică.
 Figura nr.17: Cutia tracică, vedere anterioară
Centura scapulară este formată din claviculă şi scapulă. Ea leagă membrul superior de
trunchi.
Clavicula este un os alungit, de forma literei S, aşezat superior în partea antero-
laterală a toracelui. Prezintă 2 extremităţi (sternală şi acromială) şi un corp.
 Figura nr.18: Clavicula
Scapula sau omoplatul este un os lat, triunghiular şi aşezat pe faţa postero-laterală a
toracelui, prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară), 3 margini (superioară, medială şi laterală)
şi 3 unghiuri (inferior, lateral şi superior).

Figura nr.19: Omoplatul sau scapula

Bratul
Scheletul braţului este reprezentat de Humerus. Acesta este un os lung format din 2
extremităţi (epifize) şi un corp (diafiza). Extremitatea proximală prezintă capul humeral,
tuberculul mic şi mare, extremitatea distală (inferioară) se numeşte condil humeral.
 Figura nr.20: Humerusul

Antebraţul este format de radius şi ulna. Ulna este un os lung situat în partea medială
a antebraţului. Ea este paralelă cu radiusul numai în supinaţie. Radiusul este un os lung, situat
lateral de ulna. Prin rotirea lui în jurul ulnei, determină mişcările de pronaţie şi supinaţie.
 Figura nr.21: Radiusul şi ulna
Scheletul mainii
Scheletul mâinii este format din 27 de oase aşezate în 3 grupe (dinspre superior spre
inferior): carp, metacarp şi falange. Carpul este format din 8 oase carpiene dispuse în 2
rânduri: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform, trapez, trapezoid, osul mare, osul cu cârlig.
Metacarpul formează scheletul palmei şi reprezintă primul rând de oase lungi ale mâinii.
Este format dinspre lateral spre medial din 5 oase metacarpiene numerotate de la I la V.
Oasele degetelor se numesc falange şi alcătuiesc partea distală a scheletului mâinii. Cu
excepţia policelui (ce are numai 2 falange), restul degetelor au 3 falange: proximală, mijlocie
şi distală.
 Figura nr.22: Oasele mâinii
Scheletul bazinului
Scheletul bazinului (sau pelvisul osos) este format prin articularea în partea
anterioară a celor 2 oase coxale (la nivelul simfizei pubiene), iar posterior prin articularea lor
cu sacrul. Are forma unui trunchi de con cu baza situată superior.

Figura nr.23: Scheletul bazinului

 Osul coxal este un os lat, de formă patrulaterală, comparat cu o elice. Fiecare coxal
este format din 3 oase unite la nivelul acetabulului: ilionul, ischionul şi pubisul.

Figura nr.24: Coxalul, vedere laterală

Oasele membrului inferior

Femurul este un os lung ce formează singur scheletul coapsei. Extremitatea proximală
prezintă capul femural, care se continuă cu colul femural (ce face cu diafiza un unghi de 120-
130 de grade). La locul de unire între colul femural şi diafiză se găseşte trohanterul mare şi
mic. Epifiza distală este mai voluminoasă şi prezintă 2 proeminenţe numite condilii femurali,
unul lateral şi altul medial.
 Figura nr.25: Femurul, vedere anterioară şi posterioară

Tibia şi fibula formează cele 2 oase ale scheletului gambei. Tibia este un os lung
aşezat în partea medială a gambei şi prezintă: epifiza proximală voluminoasă şi de formă
patrulaterală formată din cei 2 condili lateral şi medial, corpul tibiei de formă prismatică cu 3
feţe şi 3 margini, epifiza distală mai puţin voluminoasă. Fibula este situat lateral de tibie.
 Figura nr.26: Tibia şi fibula
Scheletul piciorului
Scheletul piciorului este format de 26 de oase aşezate în 3 grupe: tars, metatars şi
falange. Tarsul este format din oase mai voluminoase şi puternice datorită solicitării lor
crescute în staţiunea bipedă. El este format din talus, calcaneu, navicular, cuboid şi oasele
cuneiforme medial, intermediar şi lateral. Metatarsul este format din 5 oase metatarsiene ce
se articulează proximal cu tarsul şi distal cu falangele. Falangele formează scheletul degetelor
şi sunt câte 3 pentru fiecare deget, cu excepţia halucelui (ce are numai 2).

Figura nr.27: Scheletul piciorului

 ANOMALII POSTURALE COMUNE

Coloana vertebrala prezinta 4 curburi fiziologice: 2 lordoze-in regiunea cervicala si lombara-

si 2 cifoze- in regiunea toracala si sacrala. Curburile normale dau coloanei o mare elasticitate,
permitandu-i sa se comporte in cadere ca un resort, amortizandu-le, spre deosebire de spatele
plat. Tot curburile, pastreaza proiectia centrului de greutate in interiorul poligonului de
sustinere.

Deviatiile coloanei vertebrale sunt provocate de diferiti factori etiopatogeni. Ele sunt:
scolioza, cifoza si lordoza.

Aceste anomalii cresc stresul asupra coloanei vertebrale si a tesuturilor moi din jurul ei,
precum si scaderea eficientei cu care se misca corpul.

SCOLIOZA – Scolioza este o boală evolutivă, caracterizată prin una sau mai multe curburi
laterale ale coloanei vertebrale, vizibile în plan frontal, însoţită de rotaţia vertebrelor. Apare la
mijlocul spatelui, coloana toracică sau în partea de jos a spatelui, coloana lombară.

CIFOZA -o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital prin exagerarea curburilor normale
ale coloanei. Se manifestă prin curbarea excesiva a coloanei în regiunea toracică, în forma
literei ”C”, cu deschiderea înspre partea din faţă, compensată printr-o hiperlordoza cervicală
şi lombara pentru echilibrarea coloanei.
LORDOZA- este o deviatie a coloanei vertebrale cu convexitate anterioara, prin
exagerarea curburilor normale ale coloanei.
 3. Sistemul articular
Articulaţiile sunt zone de joncţiune formate din totalitatea elementelor care participă la
unirea a două sau mai multe oase adiacente sau la distanţă. Prin intermediul lor se permite
mişcarea fără frecarea suprafeţelor osoase, distribuţia forţelor şi amortizarea presiunilor
aplicate la acest nivel. De studiul articulaţiilor se ocupă artrologia sau syndesmologia.
După gradul de mobilitate articulaţiile se împart în:
- Articulaţii fixe – sinartroze
- Articulaţii semimobile – amfiartroze
- Articulaţii mobile – diartroze
Sinartrozele
Sunt articulaţii fixe sau cu o mobilitate extrem de redusă. Se întâlnesc la nivelul craniului. Ele
se clasifică, în funcţie de procesul de osificare prin care s-au format oasele articulate, în:
1. Sincondroze – sunt rezultatul unei osificări cartilagionoase.
2. Sindesmoze – conţin la nivelul suprafeţelor articulare ţesut conjunctiv fibros care a
fost respectat în timpul osificării. Majoritatea sidesmozelor se întâlnesc la nivelul
craniului şi poartă numele de suturi (sutura serata, scuamoasă, plană, gomfoza)

Amfiartrozele
Prezintă suprafeţe articulare şi mijloace de unire. Suprafeţele articulare sunt plane sau uşor
excavate şi tapetate de cartilaj articular, ele nu au cavitate articulară. Mijloacele de unire sunt:
ligamentul interosos şi ligamentele externe (benzi conjunctive rezistente). Exemplu:
sincondroza pieselor care alcătuiesc coxalul, simfiza pubiană.
 Diartrozele
Sunt articulaţii complexe alcătuite din:
- suprafeţe articulare
- mijloace de unire: capsula articulară, ligamente, muşchi, presiune atmosferică
- mijloace de alunecare: membrana sinovială, lichidul sinovial.

Componentele articulatiilor
Suprafaţa articulară reprezintă acea porţiune a osului care intră în contact imediat cu
alt os sau cu celelalte componente ale articulaţiei. Suprafeţele articulare sunt netede şi net
delimitate, fie de şanţuri (exemplu capul humerusului), fie de margini proeminente (exemplu
acetabulum). Suprafeţele articulare sunt tapetate de cartilaj articular hialin care se mulează pe
ele, le apără de erodare şi atenuează şocurile. Cartilajul articular este lipsit de vascularizaţie,
nu se cicatrizează şi nu regenerează.
Capsula articulară este o formaţiune conjunctivo-fibroasă care se dispune ca un
manşon şi înveleşte suprafeţele articulare. Dacă capsula se inseră pe marginea suprafeţelor
articulare, în acele articulaţii sunt permise mişcări cu amplitudine mică. Dacă se inseră la
distanţă de suprafeţele articulare, atunci mişcările vor avea amplitudine mare. Capsula
articulaţiilor cu mobilitate mare este subţire, în timp ce în articulaţiile cu mişcări reduse, este
groasă. Capsulele sunt bogat vascularizate şi inervate.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele articulate între ele
menţinând contactul între suprafeţele articulare. După poziţie lor pot fi ligamente capsulare
(se prezintă ca îngrosări ale capsulei), ligamente interosoase (se întind între suprafeţele
articulare), ligamente la distanţă (nu intră în contact cu capsula articulară).
Membrana sinovială este o lamă subţire, netedă şi lucioasă care tapetează intim
suprafaţa interioară a capsulei de care aderă, astfel încât cavitatea articulară devine un spaţiu
virtual delimitat de membrana sinovială. De pe faţa externă a sinovialei se desprind 2
categorii de prelungiri: fundurile de sac care herniază printr-un orificiu mic al capsulei şi se
dispun în jurul tendoanelor musculare favorizând alunecarea şi foliculii care se insinuează
între ligamentele articulare. Este bogat vascularizată şi are putere redusă de absorbţie.
Lichidul sinovial se găseşte în cantitate redusă (1-3 ml) în cavitateaarticulară. Este
direct responsabil de lubrifierea suprafeţelor articulare. Se formează din transsudatul de lichid
plasmatic care ajunge în articulaţie trecând prin pereţii capilarelor perisinoviale, cât şi din
produsele de descuamaţie a sinovialei şi a cartilajelor articulare care se freacă în timpul
misşcărilor.

Clasificarea diartrozelor
Se clasifică în funcţie de forma suprafeţelor articulare care condiţionează variabilitatea,
amplitudinea şi direcţia mişcărilor.
a. Enartroze (articulaţii sferoide) sunt cele mai mobile din organism. În ele se execută
mişcări variate de amplitudine mare. Una din suprafeţele articulare are forma unui
segment de sferă, iar cealaltă suprafaţă are forma unei cavităţi care recepţionează
segmentul de sferă (exemplu articulaţia coxo-femurală, articulaţia umărului).
b. Condilartroze (articulaţii condilare) – permit executarea de mişcări variate cu
amplitudine mică. O suprafaţă articulară este reprezentată de un condil, iar cealaltă de
o cavitate care recepţionează condilul (exemplu articulaţia genunchiului).
c. Trohleartroze – permit mişcări puţin variate, dar cu amplitudine mare. O suprafaţă
articulară are forma unui scripete (trohlee), iar cealaltă este o cavitate care
recepţionează trohleea (exemplu articulaţia tibio-astragaliană).
d. Trohoide – permit efectuarea doar a mişcărilor de rotaţie. O suprafaţă articulară are
forma unui cilindru gol, osteofibros, iar cealaltă forma unui cilindru plin osos
(exemplu articulaţia radioulnară proximală).
e. Articulaţiile prin îmbucătură reciprocă (selaris) – permit mişcări variate de
amplitudine redusă, cu excepţia rotaţiilor.
TESUTUL CONJUCTIV
Tesutul conjunctiv dupa cum spune si numele, face legatura dintre diferitele organe, precum
si dintre componentele acestora. Acest tip de tesut intra in alcatuirea oaselor, are rol trofic (de
hranire), depoziteaza grasimi, intervine in apararea organismului, in fagocitoza.
Tesutul conjunctiv este catalogat in trei categorii principale:
a. cartilagii
b. ligamente
c. tendoane
Alcatuit dintr-o substanta gelatinoasa numita substanta fundamentala, in care se afla celule si fibre.
Fibrele dau rezistenta si elasticitate tesutului, si pot fi de colagen (proteina fibroasa insolubila intalnita
in cantitati mari in derma, tendoane, oase), reticulina sau elastina (proteina fibroasa, principalul
constituent al fibrelor elastice galbene din tesutul conjunctiv).
Clasificare

După consistența substanței fundamentale ele pot fi: moi, semidure (țesut cartilaginos
sau cartilaje), dure (țesut osos sau oase) și fluid (sânge).
Tesuturile conjunctive moi
Au structuri diferite și îndeplinesc o varietate de funcții: leagă între ele diferite părți
ale organelor, hrănesc alte țesuturi, oferă protecție mecanică, depozitează grăsimi, produc
elementele figurate ale sângelui, au rol în imunitate etc. Țesuturile conjunctive moi au cele
trei componente în diferite proporții:

 în țesutul lax componentele sunt în proporții aproximativ egale; conține nervi și multe
vase, hrănind și însoțind alte țesuturi, cum ar fi cel epitelial.
 țesutul fibros, datorită numeroaselor fibre de colagen, are o rezistență mecanică deosebită.
 țesutul elastic posedă multe fibre elastice.
 țesutul adipos conține celule care acumulează grăsimi de rezervă.
țesutul reticular are o rețea de fibre fine între celule care, prin nenumărate diviziuni, produc
elementele figurate ale sângelui. Țesutul conjunctiv dur

Intra in alcatuirea oaselor.Are în substanța fundamentală o proteină oseină impregnată

cu săruri minerale. Țesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri:

 în țesutul osos compact au dispoziție concentrică, în jurul unor canale microscopice

prevăzute cu vase și nervi. Acest țesut se află în partea centrală a oaselor lungi și la
periferia oaselor late și scurte.
 în țesutul osos spongios se întretaie, lăsând între ele niște spații, de unde vine aspectul
spongios (buretos). Acest țesut se află la extremitățile oaselor lungi și în centrul oaselor
late și scurte.
 Țesutul conjunctiv fluid
  Este de fapt sângele, în care plasma constituie substanța fundamentală, iar elementele
figurate, celulele PAGINA 33 CURS
Țesutul conjunctiv semidur- CARTILAJELE

Este un tesut elastic, dar rezistent. Se mai numeste tesut cartilaginos (formeaza cartilaje) si
contine fibre in cantitate mare, putine celule si substanta fundamentala. Acestea nu au vase de
sânge.

 țesutul cartilaginos hialin este situat la suprafețele articulare ale oaselor,

peretele laringelui și traheei și cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios
și elasticitate redusă. Conține fibre puține și foarte fine.
 țesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. Este prezent în pavilionul urechii.
 țesutul cartilaginos fibros are puține celule și este bogat în fibre care îi dau o rezistență
deosebita. Se întâlnește în discurile dintre vertebre și în articulații.

LIGAMENTELE

Ligamentele sunt o formă de țesut conjunctiv. Țesutul cartilaginos al ligamentelor este

format, în principal, din colagen și din elastină. În majontatea ligamentelor, acest țesut
este așezat ordonat în fascicule fibroase,dispuse în diverse direcții, în funcție de
solicitările la care sunt supuse. În ligamentele cu o formă cilindrică, fibrele sunt dispuse
longitudinal și rezistă la întindere. Alte ligamente, care au rolul de a preveni mișcarea
laterală a articulațiilor, sunt dispuse sub forma unei rețele încrucișate de fibre.Ligamentele
conectează oasele articulare și le mențin poziția prin limitarea mișcărilor. Ligamentele se
găsesc, de asemenea, la nivelul abdomenului, unde au rolul de a menține poziția unor
organe cum ar fi ficatul sau uterul, în același timp permițând un grad de mobilitate
necesar pentru modificările care apar în cursul alimentației, digestiei și sarcinii. Și la
nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susțin greutatea acestora.

TENDOANELE

Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mișcări. În principiu, tendonul
unește partea activă sau corpul mușchiului cu structura — un os — care va fi mobilizată.
Forța de contracție a fibrelor musculare este concentrată și apoi transmisă prin tendon,
realizând tracțiunea structurii interesate și realizând astfel mișcarea. Ele au puține
terminații nervoase, fiind, în principal, țesuturi inactive și cu o vascularizație săracă. La o
extremitate, ele se formează din corpul mușchiului iar la cealaltă extremitate se fixează de
os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structura osoasă.
 4. Sistemul muscular
Aspecte generale
Muşchii corpului uman se grupează în 3 clase:
1. Muschiul cardiac - denumit şi miocard, acesta are o structură apropiată de cea a
muşchilor striaţi, dar contracţiile sale sunt autonome şi involuntare.
2. Muschii netezi - denumiţi şi muşchi albi, aceştia sunt prezenţi în peretele a numeroase
organe (uter, intestin, bronhii, vezicula, vase sangvine etc,). Contracţia lor este
involuntară, autonomă sau asigurată prin sistemul nervos vegetativ. Unii muşchi netezi
pot fi atinşi de spasme (contracţii involuntare).
3. Muşchii striaţi - denumiţi şi muşchi roşii sau muşchi scheletici sau ai scheletului,
aceştia unesc oasele unele de altele şi permit mobilitatea corpului. Contracţia lor este
voluntară, supusă unui control cerebral, fiecare fibră musculară este conectată la o
terminaţie nervoasă care primeşte ordinele ce provin din creier, impulsia nervoasă
stimulează muşchiul eliberând un neurotransmiţător chimic (substanţa secretată de unii
neuroni pentru a transmite influxul nervos spre alte celule), acetilcolina. Aceşti muşchi
sunt menţinuţi constant într-o stare de contracţie moderată: tonusul muscular. Tonusul
muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată, el
reprezintă starea de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus. Tonusul
variază în funcţie de activitate nervoasă, scade în somn şi creşte la emoţii şi frig.
4.1.Forma muşchilor
 Muşchii sunt alcătuiţi dintr-un corp, numit pântece sau venter, şi două extremităţi ce se
continuă cu tendoanele prin care se prind de oase. Există muşchi ce prezintă două corpuri
musculare, şi se numesc muşchi biventeri.
După dimensiuni şi direcţia fibrelor există:
- muşchi lungi (ce se găsesc mai ales la nivelul extremităţilor, se contractă mai
repede şi produc mişcări ample)
- muşchi laţi (se află de obicei în pereţii cavităţilor trunchiului, de exemplu muşchi
laţi ai abdomenului)
- muşchi scurţi (sunt muşchi de efort cu forţă de contracţie mare)
- muşchi circulari (ce se dispun în jurul orificiilor).
După direcţia fibrelor musculare faţă de tendon, există muşchi cu fibre drepte, cum
sunt majoritatea muşchilor scheletici, muşchi cu fibre oblice numiţi muşchi penaţi, ce la
rândul lor pot fi uni- sau bipenaţi.
Fiecare muşchi scheletic prezintă câte un capăt de origine şi altul de inserţie. Capătul
de origine este acela ce se fixează pe osul ce rămâne nemişcat (şi prezintă punctul fic al
muşchiului), iar capătul de inserţie este acela ce se fixează pe osul ce se deplasează în timpul
contracţiei (şi reprezintă punctul mobil al osului). Există muşchi ce au un singur capăt de
inserţie şi 2, 3 sau chiar 4 capete de origine (cum sunt muşchii biceps brahial, triceps brahial
sau cvadricepsul femural).

4.2.Structura muşchiului scheletic

Corpul muscular este alcătuit din fibre musculare striate, ţesut conjunctiv în care se
găsesc vase şi nervi. Fiecare fibră musculară este învelită de o teacă de ţesut conjunctiv
numită endomysium, ce se sprijină pe sarcolema fibrei musculare, formând o reţea ce
solidarizează fibrele musculare între ele. În grosimea muşchiului, fibrele musculare se
grupează în fascicule primare, secundare sau terţiare (dacă muşchiul este mai gros). Ţesutul
conjunctiv ce înconjoară fasciculele musculare se numeşte perimysium intern. El este strâns
legat de o membrană conjunctivo-elastică ce înveleşte la suprafaţă întregul muşchi, numită
perimysium extern. Miofibrilele sunt elementele contractile ale fibrei musculare striate, sunt
formate din discuri clare şi discuri întunecate, care se succed conferind fibrei aspectul striat.
Ţesutul muscular este alcătuit din celule contractile specializate (fibre musculare), grupate într-un mod
bine organizat. Fiecare fibră musculară conţine două tipuri de structuri denumite miofilamente: unele
groase (filamentele de miozină) şi unele subţiri (filamentele de actină). Văzute la microscop, fibrele
musculare conţin numeroase aranjamente de miofilamente, paralele între ele şi despărţite de o bandă
întunecată, denumita banda Z. Porţiunea de miofibrile cuprinsă între două benzi Z reprezintă un
sarcomer. Sarcomerul este unitatea funcţionala a muşchiului scheletic, fiind unitatea contractilă a
acestuia. In timpul contracţiei, cele două tipuri de miofilamente alunecă unele către celelalte,
sarcomerul se scurtează şi astfel are loc contracţia musculară. In timpul relaxarii, sarcomerul revine la
lungimea iniţială. Pentru ca acest proces să se desfăşoare normal este nevoie de prezenţa calciului.
Calciul este eliberat din reticulul endoplasmatic în citoplasma atunci cand muşchiul trebuie să se
contracte. Pe langă ionii de calciu, muşchiul mai are nevoie de energie pentru a se contracta. Aceasta
este obţinuta prin scindarea moleculelor ATP.
Tesutul muscular este constituit din fibre musculare care intra in componenta unui muschi
(striat sau neted).
In dezvoltarea volumului si fortei muschilor, tipul de fibre musculare este deosebit de important pentru
ca dicteaza potentialul de dezvoltare.
Fibrele musculare pot fi clasificate in functie de forta maxima dezvoltata, rapiditatea contractiei si
rezistenta la oboseala. Ele se impart in 2 tipuri principale :
1. FIBRELE LENTE (ST) –Rosii sau fibrele de tipul I

se contracta lent si au o rezistenta mai mare la efort(obosesc mai greu)

Sunt ROSII

Sunt mai mici

Se contracta incet pentru o perioada mai mare de timp

Sunt specializate pentru activitati aerobe (de anduranta)

Produc o cantitate mai mica de forta

Sunt implicate in actiuni mai lente, mai coordonate, cum ar fi mentinerea posturii, mersul,
alergare usoara

Sistemul energetic care le alimenteaza este cel aerob si de aici tragem concluzia ca
proprietatile lor vor fi indreptate catre eforturile ce presupun rezistenta

Pentru astfel de eforturi este nevoie de o refacere continua a ATP-ului si deci o cantitate
crescuta de mitocondrii. De asemenea, presupun un aparat enzimatic bine reprezentat pentru a
cataliza reactiile de metabolizare a carbohidratilor si lipidelor in scopul producerii de energie.
Aceste reactii se desfasoara doar in prezenta oxigenului si de aceea fibrele vor avea o
compozitie importanta de miglobina (ceea ce le da culoarea rosie), si o vascularizatie capilara
bogata. Folosesc in principal acizi grasi ca surse de energie.

Au mai putine proteine contractile decat fibrele cu contractie rapida si dimensiuni mai
reduse

2. FIBRELE RAPIDE (FT)- Albe sau fibrele de tipul II

obosesc repede

Sunt ALBE, datorita continutului redus de mioglobina

Sunt mai mari

Se contracta rapid dar pe o durata mai scurta, cu o forta de 305 ori mai mare decat cele lente,
cu capacitate crescuta de depozitare a glicogenului

Sunt specializate pentru activitati anaerobe de intensitate si durata scurta, cum este cel din
cadrul exercitiilor cu greutati

Sistemele anaerobe sunt destinate sustinerii contractiilor musculare puternice (explozive)

in absenta oxigenului.

Fibrele cu contractie rapida au o cantitate crescuta de proteine contractile, ceea ce le

confera un volum mai mare.

Deoarece cantitatea de mitocondrii este redusa, refacerea ATP-ului este limitata, ceea ce va
conduce la o viteza mai redusa de refacere dupa efort.
Deci principala diferenta dintre acestea este viteza de contractie, determinata de forma de ATP-aza
miozinica, acesta fiind o enzima care "rupe" molecula de ATP generand energie. Astfel fibrele tip I
ating tensiunea maxima prin contractie in 110 ms (milisecunde), in timp ce fibrele tip II in numai 50
ms.
ATENTIE !!!

i. Muschii scheletici sunt formati dintr-o combinatie a celor doua tipuri de fibre.

ii. Distributia si proportia fibrelor in muschi prezinta variabilitate individuala.

iii. In anumiti muschi exista o preponderenta a unui tip de fibre (ex. M.drept abdominal –
fibrele lente si m. biceps – fibrele rapide)

iv. TIPUL DE ANTRENAMENT DETERMINA MODIFICAREA PROCENTULUI DE

FIBRE DIN MUSCHIUL ANTRENAT

Dintre elemente de patologie a sistemului muscular amintim următoarele: atrofia musculara,

mialgia, hernia, hipertrofia musculară, distrofia musculară.

4.3.Tipuri de contracţie musculară si caracteristicile muschilor

Muşchii sunt organe active ale mişcării asigurând tonusul, postura, echilibrul, mimica
şi mişcările voluntare. Propietatea specifică muşchilor este contractilitatea. Contractilitatea
constă în general în scurtarea muşchiului atunci când asupra lui acţionează un excitant. În
timpul contracţiei musculare, în fibrele musculare au loc procese chimice în urma cărora se
eliberează energie. Cea mai mare parte din energia eliberată se transformă în caldură iar o
mică parte se transformă în energie mecanică. În fiziologie, prin contracţie musculară nu se
întelege obligatoriu scurtarea muşchiului, ci producerea unei tensiuni interne. După variaţia
lungimii muşchiului şi a tensiunii musculare, contracţiile pot fi de două tipuri: contracţii
izotonice (aceeaşi tensiune), contracţii izometrice (aceeaşi dimensiune) si contractia
izokinetica .
CONTRACTIA MUSCULARA

Se produce prin culisarea mofilamentelor de actina si miozina, la nivelul sarcomerului

Necesita un impuls nervos transmis la nivelul sinapsei neuro-musculare (mediatorul chimic
este acetilcolina)

Ionii de calciu sunt importanti in contractie

 Contracţiile izotonice: muşchiul se scurtează iar tensiunea musculară rămâne
constantă. Realizează lucru mecanic. Este cea mai obişnuită contracţie musculară. Se produce
cu modificarea lungimii muşchiului, determină mişcarea articulară, de aceea este considerată
o contracţie dinamică. Pe tot parcursul mişcării, tensiunea de contracţie rămâne teoretic
aceeaşi. Există 2 tipuri de contracţie izotonică: concentrică şi excentrică.
Contracţia izotonică concentrică presupune scurtarea în lungime a muşchiului şi este
posibilă doar dacă încărcătura este mai mică decât potenţialul maxim al individului.
(Exemplu: flexia antebraţului pe braţ). Cu alte cuvinte nu veţi putea face niciodată o
contracţie izotonică completă cu o greutate mai mare decât cea cu care puteţi face o repetare
maximală.
Contracţia izotonică excentrică (sau negativă) este inversul unei contracţii concentrice
şi readuce muşchiul la poziţia de start (exemplu: coborârea halterei după o flexie a
antebraţului pe braţ). Deşi muşchii se alungesc, ei tot generează forţă.
Contracţiile izometrice: muşchiul îşi modifică tensiunea fără a se scurta. Nu
realizează lucru mecanic. Sunt caracteristice musculaturii care asigură staţiunea verticală a
corpului. În timpul acestui tip de contracţii musculare, tensiunea în muschi creşte, dar fibrele
musculare nu îşi modifică lungimea, de aceea se mai numesc şi contracţii statice. Unghiul
articulaţiilor nu se modifică.
Contractia izokinetica - este un tip de contractie dinamica in care muschii se
contracta la capacitate maxima pe intreaga amplitudine de miscare. Banuiesc ca ati observat
ca atunci cand va antrenati bicepsul cu haltera, greutatea pare diferita in diversele puncte ale
traiectoriei sale.
Folosind echipament special (spre exemplu aparatele cu scripeti din sala de forta) viteza de executie va
ramane constanta pe tot parcursul miscarii. Rezistenta pe care o genereaza aparatul va fi egala atat in
faza concentrica, cat si in cea excentrica a miscarii. Beneficiul principal este dat de faptul ca acest tip
de antrenament permite muschiului sa lucreze maximal pe tot parcursul miscarii. Se elimina acel punct
slab existent in toate miscarile.
Studiile comparative arata ca antrenamentul cu contractii izokinetice dezvolta mai repede forta
musculara decat cel cu contractii izotonice.
4.4 CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE MUSCHILOR

• CONTRACTILITATEA capacitatea de a se scurta sub actiunea unui stimul

• ELASTICITATEA capacitatea de a se intinde sub actiunea unei forte si de a reveni la forma

initiala cand forta a incetat

• EXCITABILITATEA capacitatea de a reactiona la un stimul nervos

• TONUSUL MUSCULAR stare de semicontractie permanenta in repaus

ATENTIE!!!

• Muschii se ATROFIAZA daca sunt inactivi

• Muschii se HIPERTROFIAZA ca raspuns la exercitiul fizic

• Muschii sunt hraniti prin capilare care perforeaza fibrele

4.5.CLASIFICAREA MUSCHILOR IN FUNCTIE DE ROLUL LOR IN MISCARE:

Muschii sunt elementele dinamice care genereaza forta necesara deplasarii oaselor unele fata de
celelalte,avand diferite dimensiuni, forme si actiuni. Ei nu actioneaza independent, ci coordonat,
indeplinind in functie de actiunea pe care urmeaza sa o efectueze, roluri principale sau secundare.

1.Muschii Agonisti sunt muschii principali care genereaza miscarea, aceştia fiind responsabili de
principalul efort depus în îndeplinirea sarcinii specifice;
2.Muschii Antagonisti sunt muschii care se opun acţiunii agoniştilor, în îndeplinirea sarcinii specific.
Muschii antagonisti trebuie sa se relaxeze in timpul actiunii agonistilor, pentru ca miscarea sa se
realizeze cu usurinta.
3.Muschii Asistori sunt muschii care participa la efectuarea unei miscari desi nu sunt muschi primari.
4. Muschii Sinergici sunt muschii care nu participa la efectuarea miscarii desi dimensiunea lor se
modifica pe timpul efectuarii exercitiului. Aceştia fie ajută la realizarea mişcării în mod direct, fie
acţionează pentru stabilizarea articulaţiei care realizează mişcarea.

4.6 Principalele grupe de muşchi somatici şi acţiunile lor

1. Muşchii capului
Sunt reprezentaţi de muşchii mimicii, muşchii masticatori, muşchii limbii şi muschii
extrinseci ai globilor oculari.
Muşchii mimicii au rol în determinarea expresiei feţei (mimica) şi sunt următorii: muşchiul
frontal, muşchiul occipital, muşchii grupaţi în jurul orificiilor nazale, orbitale şi auditive.
Muşchii masticatori intervin în actul masticaţiei (proces mecanic de mărunţire şi fragmentare
a alimentelor) şi sunt urmatorii: muşchii maseteri, muşchii temporali
Muşchii limbii; muşchii extrinseci ai globilor oculari: sunt 4 drepţi şi 2 oblici: muşchii
drept superior şi drept inferior, muşchii drept intern şi drept extern, muşchii oblic superior şi
oblic inferior.
 2. Muşchii gâtului
Sunt dispuşi simetric faţă de planul medio-sagital şi dinspre superficial spre
profunzime sunt: platysma, sternocleidomastoidian, infrahioidieni, suprahioidieni, scaleni,
muşchiul lung al gâtului, lung al capului, drept anterior al capului, drept lateral al capului şi
spleniusul gâtului.
SCM (sternocleidomastoidian): origine pe manubriu şi claviculă, inserţie pe procesul
mastoidian şi extremitatea laterală a liniei nucale superioare. Acţiune: fixează capul, îl înclină
de aceeaşi parte şi îl roteşte de partea opusă.
Scalenii: în număr de 4 – anterior, mijlociu, posterior şi minim, origine pe vertebre C2-C7,
inserţie pe primele 2 coaste. Acţiune: flexia capului şi gâtului sau rigidizarea coloanei
cervicale.

3. Muşchii trunchiului
Muşchii peretelui anterolateral al torecelui se împart după origine, acţiune şi aşezare în 2
planuri: superficial şi profund.
Planul superficial:
Pectoralul mare: origine claviculă (jumătatea sternală), stern (suprafaţa anterioară), coaste 1-
7 (cartilaj); inserţie pe humerus (tuberculul mare). Acţiune: adducţie, rotaţie medială şi flexia
braţului. Este şi un muşchi inspirator accesor.
Pectoralul mic: origine pe feţele antero-laterale ale
coastelor 3-5, inserţia pe procesul coracoid. Acţiune:
intervine în mişcarea de basculă laterală a scapulei şi
este un muşchi inspirator accesor.
Subclavicular: origine pe faţa superioară a primei
coaste, inserţia pe faţa inferioară a claviculei.
Acţiune: inspirator accesor.
Dinţat anterior: origine pe feţele laterale ale
primelor 10 coaste, inserţia marginea medială a scapulei. Acţiune: abducţia şi rotaţia în sus a
omoplatului.
 Planul profund conţine muşchii ce intervin în mecanismele respiraţiei, reprezentaţi de
muşchii: intercostali externi, intercostal intern, ridicător al coastelor, subcostali, intercostali
intimi, transvers toracic.

Muşchii spatelui se împart în muşchii migraţi şi muşchii erectori. Muşchii migraţi sunt
dispuşi superficiali, reprezentaţi de:
Trapez cu originea pe protuberanţa occipitală externă şi procesele spinoase ale vertebrelor
C1-T12, inserţia pe marginea posterioară a claviculei, marginea medială a acromionului şi pe
buza superioară a spinei scapulei. Acţiune: ridicarea umerilor, ridicarea, adducţia şi coborârea
omoplatului.
Latissimus dorsi (sau dorsalul mare): origine pe procesele spinoase T7-L5, pe creasta
sacrală, creasta iliaca şi ultimele 4 coaste; inserţie pe şanţul intertubercular. Acţiune: extensia,
adducţia şi rotaţia medială a braţului.

Romboid mare: are originea pe procesele spinoase T2-T5, inserţia pe marginea laterală a
scapulei. Acţiune: adducţia omoplatului (apropie scapula de linia mediană).
Romboid mic: originea pe procesele spinoase C6-T1, inserţia pe scapulă, marginea vertebrală
la rădăcina spinei. Acţiune: adducţia omoplatului (apropie scapula de linia mediană).
Ridicător al scapulei: origine pe procesele transverse C1-C4, inserţia pe unghiul superior al
scapulei. Acţiune: ridică umărul şi scapula, înclinaţie laterală a gâtului.
Muşchii erectori spinali sunt reprezentaţi de muşchii jgheaburilor vertebrale şi sunt
împărţiţi în 2 grupe: superficiali şi profunzi. Muşchii superficiali au originea într-o masă
comună, numită muşchiul sacrospinal, ce are originea pe faţa posterioară a sacrului, cresata
iliacă, procesele spinoase ale vertebrelor lombare. Din el pleacă muşchii: spinali, longissimus
şi iliocostal. Acţiune: extensia trunchiului.
 Muşchii profunzi trec peste un număr mic de vertebre şi sunt reprezentaţi de:
semispinali, multifizi, rotatori, intertransversari, interspinoşi, muşchii profunzi ai
capului şi sacrococcigieni. Acţiune: extensia trunchiului, muşchi respiratori.

4. Muşchii abdomenului
Între linia mediană anterioară (ce corespunde la abdomen cu linia albă) şi linia mediană
posterioară (de-a lungul proceselor spinoase ale vertebrelor), pentru fiecare jumătate de
abdomen există câte 6 muşchi, împărţiţi astfel:
- muşchii laţi ai abdomenului reprezentaţi de: oblicul extern, oblicul intern şi
transversul abdominal
- muşchii drept abdominal, piramidal şi pătrat al lombelor.

Muşchiul oblic extern: origine pe coaste 4-12, inserţie pe creasta iliacă. Acţiune: flectează
trunchiul, rotaţia trunchiului, fixează coloana lombară şi participă la presa abdominală.
Muşchiul oblic intern: origine pe creasta iliacă, fascie toracolombară; inserţie pe coaste 9-12
(margine inferioară), coaste 7-9 (cartilaj). Acţiune: flexia trunchiului pe bazin, rotaţia
trunchiului, muşchi expirator accesor.
Muşchiul transvers abdominal: origine pe creasta iliacă şi coastele 7-12; inserţia pe linia
albă şi creasta pubisului. Acţiune: principalul muşchi al presei abdominale (apropie ombilicul
de coloană), participă în expiraţia forţată.
Muşchiul drept abdominal: un muşchi lung, format din 3-6 pântece musculare ce se întinde
de la baza toracelui până la simfiza pubiană. Origine coaste 5-7, stern; inserţie pe simfiza
pubiană. Acţiune: flexia trunchiului, participă la menţinerea poziţiei verticale a corpului şi la
presa abdominală.
Pătratul lombar: origine creasta iliacă, ligament iliolombar, inserţie pe coasta 12 şi
vertebrele L1-L4. Acţiune: ridicarea pelvisului, înclină lateral trunchiul şi când se contractă
bilateral accentuează lordoza lombară.
5. Muşchii planşeului pelvian/perineul
Perineul este alcătuit din totalitatea părţilor moi ce închid strâmtoarea inferioară a bazinului.
Cuprinde muşchii: ridicător anal, coccigian, sfincter anal extern, transvers superficial al
perineului, bulbospongios, ischiocavernos, transvers profund, sfincter al uretrei.
6. Diafragma
Este un sept musculomembranos ce separă cavitatea toracică de cavitatea abdominală. Ea are
o formă de boltă şi cuprinde 2 cupole: una dreaptă, mai înaltă şi una stângă, mai joasă.
Diafragma este alcătuită din 2 părţi distincte: una centrală numită centrul tendinos şi una
periferică sau musculară. Partea musculară are 3 componente, denumite după originea
fasciculelor musculare: parte lombară (origine L1-L3), costală (origine coaste 7-12) şi sternală
(origine xifoid), inserţia având în tendonul central al diafragmului. Acţiune: este principalul
muşchi inspirator, dar participă şi la reflexul de vomă şi intervine în micţiune şi defecaţie.
 7. Muşchii umărului
Muşchiul deltoid:
- fascicul anterior: origine pe claviculă (anterior), inserţie pe tuberozitatea deltoidiană a
humerusului. Acţiune: flexia umărului (braţului pe trunchi) şi participă şi la rotaţia internă.
- fibre mijlocii: origine pe acromionul scapulei, inserţie pe tuberozitatea deltoidiană a
humerusului. Acţiune: abducţia umărului.
- deltoid posterior: origine marginea posterioară şi inferioară a spinei scapulei, inserţie pe
tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Acţiune: extensia umărului, abducţia orizontală,
rotaţia externă a umărului.
Supraspinos: origine în fosa supraspinoasă a scapulei, inserţie pe tuberculul mare a
humerusului. Acţiune: abducţia barţului.
Infraspinos: origine în fosa infraspinoasă a scapulei, inserţia pe tuberculul mare a
humerusului. Acţiune: adductor şi rotator extern al umărului.
Rotundul mic: origine pe marginea axilară a scapulei, inserţie pe tuberculul mare a
humerusului. Acţiune: rotator extern al umărului, abducţia orizontală.
Rotundul mare: origine pe unghiul inferior al scapulei, inserţia pe creasta tuberculului mic.
Acţiune: adductor, extensor şi rotator intern al braţului.
Subscapularul: origine pe faţa anterioară a scapulei, inserţie pe tuberculul mic al
humerusului. Acţiune: rotaţia internă a umărului.

8. Muşchii braţului
Biceps brahial: origine prin 2 capete: capul scurt pe procesul coracoid al scapulei, capul lung
pe tuberculul supraglenoidal al scapulei. Inserţia printr-un tendon puternic pe tuberozitatea
radială. Acţiune: flexor al antebraţului pe braţ şi supinator.
Brahialul: origine pe humerus partea anterioară, inserţie pe tuberozitate ulnară. Acţiune:
flexia cotului.
Coracobrahialul: origine pe procesul coracoid al scapulei, inserţia pe faţa anteromedială a
humerusului. Acţiune: flexor şi adductor al braţului.

Tricepsul brahial: are originea prin 3 capete. Capul lung pe tuberculul infraglenoidal al
scapulei, capul lateral pe faţa posterioară a humerusului, capul medial pe humerus (posterior,
sub capul lateral); inserţia printr-un tendon unic pe olecranul ulnei. Acţiune: extensor al
cotului.
Anconeul: origine pe epicondilul lateral şi inserţia pe faţa laterală a olecranului. Acţiune:
extensor al braţului pe antebraţ.
 9. Muşchii antebraţului
Sunt dispuşi în 3 grupe: anteriori, laterali şi posteriori.
Muşchii anteriori sunt în număr de 8, dispuşi dinspre superficial spre profunzime în 4
planuri. Planul superficial, dinspre lateral spre medial, prezintă: muşchiul rotund pronator,
flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului. Planul al 2-lea este format
de flexor superficial al degetelor. Planul al 3-lea de muşchii flexor profund al degetelor şi
flexor lung al policelui. Al 4-lea plan este format de muşchiul pătrat pronator. Toţi muşchii
regiunii anterioare au originea pe epicondilul medial al humerusului, cu excepţia pătratului
pronator ce are originea pe diafiza ulnei. Acţiune: fac flexia mâinii pe antebraţ şi a
antebraţului pe braţ, iar pătratul şi rotundul pronator realizează mişcarea de pronaţie.
Muşchii laterali sunt în număr de 4 si au originea pe epicondilul lateral: muşchiul
brahioradial, lung extensor radial al carpului, scurt extensor radial al carpului,
muşchiul supinator. Acţiune: extensia şi adducţia mâinii pe antebraţ, iar supinatorul
intervine în mişcarea de supinaţie.
Muşchii posteriori sunt în număr de 8 şi sunt aşezaţi în 2 planuri suprapuse. Planul
superficial este format dinspre lateral spre medial de: muşchiul extensor al degetelor,
extensor al degetului mic, extensor ulnar al carpului şi anconeu. Planul profund: lung
abductor al policelui, scurt extensor al policelui, lung extensor al policelui, extensor al
indexului. Acţiune: extensori ai mâinii pe anebraţ.
 10. Muşchii mâinii
Sunt grupaţi în muşchi laterali (ce formează o proeminenţă vizibilă pe faţa anterioară a mâinii
numită eminenţa tenară), muşchii mediali (ce formează eminenţa hipotenară) şi, profund
între aceştia, muşchii lombaricali şi interosoşi.
Muşchii eminenţei tenare: scurt abductor al policelui, scurt flexor al policelui, opozant al
policelui, adductor al policelui.
Muşchii eminenţei hipotenare: palmar scurt, abductor al degetului mic, scurt flexor al
degetului mic şi muşchiul opozant al degetului mic.

11. Muşchii membrului inferior

11.1 Muşchii regiunii fesiere
Sunt reprezentaţi, dinspre superficial spre profunzime, de:
Muşchiul fesier mare (gluteul mare): origine ilion (linia gluteală posterioară), sacru şi
coccis (posterior); inserţie pe femur pe tuberozitatea fesieră, tract iliotibial, ligament
sacrotuberal. Acţiune: extensor, adductor şi rotator extern al coapsei.
Muşchiul fesier mijlociu: origine pe ilion (suprafaţa externă, între creastă şi linia gluteală
posterioară), inserţie pe trohanterul mare a femurului. Acţiune: rotator intern şi abductor al
coapsei.
Muşchiul fesier mic: origine pe ilion (suprafaţa externă, între liniile gluteale anterioară şi
inferioară), inserţie pe trohanterul mare a femurului. Acţiune: rotator intern şi abductor al
coapsei.
Muşchiul piriform: origine pe faţa anterioară a sacrului, inserţie pe vârful marelui trohanter.
Acţiune: abductor, rotator extern şi extensor al coapsei.
Muşchiul obturator intern: origine pe pubis şi ischion (ramuri inferioare), gaură şi
membrană obturatoare; inserţie pe vârful marelui trohanter. Acţiune: rotator extern al coapsei.
Muşchiul gemen superior şi inferior: origine pe spina şi tuberozitate ischiadică; inserţie
printr-un tendon comun în fosa trohanterică. Acţiune: rotatori externi ai coapsei.
Muşchiul pătrat femural: origine pe tuberozitatea ischiadică, inserţie pe creasta
intertrohanteriană a femurului. Acţiune: rotator extern al coapsei.
Muşchiul obturator extern: origine pe ischion şi pubis (partea medială), inserţie în fosa
trohanterică a femurului. Acţiune: rotator extern al coapsei.
 11.2. Muşchii coapsei
Se împart în muşchii regiunii anterioare, regiunii mediale şi regiunii posterioare.
Muşchii regiunii anterioare a coapsei:
Tensor al fasciei lata (TLF): origine pe spina iliacă anterosuperioară şi inserţia prin tractul
iliotibial pe condilul lateral al tibiei. Acţiune: flexor al gambei, abducţia şoldului din poziţie
flectată şi fixează genunchiul în extensie.
Muşchiul croitor: origine pe spina iliacă anterosuperioară şi inserţia pe condilul medial al
tibiei. Acţiune: flexor al coapsei, flexor al gambei şi participă în mişcarea de rotaţie internă a
a gambei.
Muşchiul cvadriceps: este cel mai voluminos şi puternic muşchi al regiunii anterioare a
coapsei. El este format din 4 muşchi ce au origine diferite, dar inserţia comună, printr-un
tendon puternic pe tuberozitatea tibială. Cei 4 muşchi ce îl formează sunt: drept femural cu
originea pe spina iliacă anterosuperioară; vast lateral cu originea pe femur, linia aspră,
trohanter mare, linie intertrohanteriană; vast medial cu originea pe buza medială a liniei
aspre; vast intermediar cu originea pe faţa anterioară a femurului. Acţiune: extensia
genunchiului.
Muşchiul articular al genunchiului cu rol de tensor al sinovialei articulaţiei genunchiului.
Muşchii regiunii mediale a coapsei:
Muşchiul pectineu: origine pe creasta pectinee şi buza anterioară a şanţului obturator, iar
inserţia pe linia pectinee. Acţiune: flexie, adducţie şi rotaţie externă a coapsei.
Muşchiul adductor lung: origine pe creasta anterioară a pubisului, inserţie pe linia aspră a
femurului. Acţiune: adducţie, flexie şi rotaţie externă a coapsei.
Muşchiul adductor scurt: origine pe pubis (corp şi ramura inferioară), inserţie pe linia aspră
a femurului. Acţiune: adducţie, flexie şi rotaţie externă a coapsei.
Muşchiul adductor mare: origine pe tuberozitate ischiatică şi ramura inferioară a pubisului,
inserţie pe femur (linia aspră şi condil medial, tubercul sadductor). Acţiune: adductor şi
extensor al coapsei.
Gracilis: origine pe ramura inferioară a pubisului şi inserţia pe „laba de gâscă” (pe condilul
medial al tibiei). Acţiune: adductor al coapsei şi flexor al genunchiului.

Muşchii regiunii posterioare a coapsei:

Muşchiul biceps femural: origine prin 2 capete: capul lung pe tuberoziatatea ischiatică şi
capul scurt pe linia aspră a femurului. Cele 2 corpuri musculare se unesc şi se inseră printr-un
tendon comun pe capul fibulei. Acţiune: flexor al genunchiului şi extensor al coapsei.
Muşchiul semitendinos: are origine pe tuberoziatatea ischiatică, se inseră pe „laba de gâscă”.
Acţiune: extensor al coapsei şi flexor al genunchiului.
Muşchiul semimembranos: origine pe tuberoziatatea ischiatică, inserţia pe condiulul medial
al tibiei. Acţiune: extensor al coapsei şi flexor al genunchiului.
Cei 3 muşchi al regiunii posterioare formează un grup muscular cunoscut sub numele de
muşchii ischiogambieri sau ischiocrurali.

11.3. Muşchii gambei

Se împart în muşchii regiunii anterioare, laterale şi posterioare.
Muşchii regiunii anterioare a gambei:
Muşchiul tibial anterior: origine pe condilul lateral al tibiei şi faţa laterală a acesteia în
treimea proximală; inserţie pe cuneiform medial şi baza primului metatarsian. Acţiune: flexie
dorsală, adducţie şi inversie a piciorului.
Muşchiul lung extensor al degetelor: origine pe condilul laterla al tibiei şi marginea
anterioară a fibulei; inserţie pe falangele medie şi distală ale degetelor II-IV. Acţiune:
extensor al degetelor, adductor şi flexor dorsal al piciorului.
Muşchiul lung extensor al halucelui: origine pe faţa medială a fibulei, inserţie pe falangele
halucelui. Acţiune: extensor al halucelui.
Muşchiul al III-lea peronier: este inconstant şi are originea pe faţa medială a fibulei în
jumătatea inferioară, inserţia pe al V-lea metatarsian. Acţiune: participă la eversia piciorului.
 Muşchii regiunii laterale:
Muşchiul peronier lung: origine pe capul fibulei şi faţa ei laterală, inserţie pe tuberculul
primului metatarsian. Acţiune: flexor plantar al piciorului, eversia piciorului, formarea şi
menţinerea bolţii plantare.
Muşchiul peronier scurt: origine pe faţa laterală a fibulei în jumătatea distală, inserţia pe
baza ultimului metatarsian. Acţiune: flexor plantar al piciorului, eversia piciorului, formarea
şi menţinerea bolţii plantare.
Muşchii regiunii posterioare a gambei:
Muşchiul triceps sural: ce este format din 2 muşchi ce au origini separate, dar inserţia
comună printr-un tendon puternic numit tendonul lui Achile, pe tuberozitatea calcaneeană.
Cei 2 muşchi ce îl formează sunt: muşchiul gastrocnemian, ce la rândul său prezintă 2
capete de origine: capul medial cu originea pe condilul medial al femurului şi capul lateral cu
origine pe condilul lateral al femurului şi muşchiul solear, ce are originea pe linia soleară a
tibiei şi capul fibulei. Acţiune: este cel mai puternic flexor plantar al piciorului şi are un rol
important în mers, dans şi staţiunea bipedă.
Muşchiul plantar: origine pe condilul lateral al femurului şi inserţia pe tuberozitatea
calcaneeană. Acţiune: este tensor al articulaţiei genunchiului.
Muşchiul flexor lung al degetelor: origine pe linia soleară, inserţie pe baza falangelor distale
ale degetelor II-V ale piciorului.
Muşchiul flexor lung al halucelui: origine în faţa posterioară a fibulei, inserţie pe falanga
mijlocie a halucelui. Acţiune: face flexia halucelui, flexie plantară, adducţie şi contribuie la
menţinerea bolţii plantare.
Muşchiul tibial posterior: origine pe tibie inferior de linia soleară şi pe fibulă, pe faţa
posterioară a ei, treimea superioară, inserţie pe navicular. Acţiune: inversia piciorului,
menţine bolta plantară.
 5. Sistemul cardiovascular

Este format din

INIMA
APARATUL CIRCULATOR :
- Sistemul arterio-venos
- Sistemul limfatic
INIMA

 Organ central al aparatului cardiovascular

 Se gaseste in mediastin, “culcata” pe diafragma
 1/3 din inima este situata la drepta si 2/3 la stanga
 Greutatea 250-300 g iar volumul asemanator cu al pumnului drept
CAVITATILE INIMII
ATRIILE
Numar de 2 (stang si drept)
Sunt mai mici si au peretii mai subtiri decat ventriculele
Comunica cu ventriculele prin orificii (mitral pentru atriul stang si tricuspidian pentru
atriul drept), oificii prevazute cu valve care se deschid doar spre ventricule
In atriul drept vin venele cave
 In atriul stang vin venele pulmonare (singurele vene din organism care transporta sange
oxigenat)
 Sunt separate intre ele prin septul interatrial
 VENTRICULELE
 Sunt in numar de 2 (drept si stang)
 Sunt mai mari si au pereti mai grosi decat atriile
 Sunt despartite prin septul interventricular
 Comunica cu atriile prin orificiile atri-ventriculare (mitral si tricuspid) prevazute cu valve
 Din ele pornesc arterele (aorta din ventriculul stang si trunchiul pulmonar din cel drept).
Orificiile arteriale (aortic si pulmonar) sunt si ele prevazute cu valve
STRUCTURA INIMII
PERICARD – un “sac” in care se gaseste inima
EPICARD- periferie
MIOCARD – muschi striat din punct de vedere morfologic dar cu proprietati de muschi
neted (contractii automate si involuntare)
ENDOCARD – la interior TESUTUL NODAL= un sistem de declansare si conducere
intracardiaca a impulsului care produce contractia inimii
este organizat intr-o retea, cu centrii de comanda
prin el se transmite impulsul electric miocardului contractil
Este format din :
- Nodul sinoatrial
- Nodul atrioventricular
- Fascilulul Hiss care se ramifica in 2 ramuri (dreapta si stanga)
- Reteaua Purkinje
 APARATUL CIRCULATOR
Este format din trei tipuri de vase :
ARTERE Vase prin care circula sange incarcat cu oxigen si substante nutritive
CAPILARE Vase cu calibru foarte mic, interpuse intre artere si vene, la nivelul
carora se fac schimburile intre sange si diferite tesuturi
VENE Vase prin care sangele incarcat cu dioxid de carbon este adus la inima

Sistemul vaselor sanguine formeaza doua circuite care se intersecteaza la nivelul inimii (fara a se
suprapune).

 CIRCULATIA MARE
 Pleaca din ventriculul stang prin artera aorta
 Duce sange incarcat cu oxigen la tesuturi
 Aduce sange incarcat cu dioxid de carbon inapoi la inima dupa realizarea schimburilor
 Se termina in atriul dreptprin cele doua vene cave (superioara si inferioara)
 CIRCULATIA MICA
 Incepe in ventriculul drept cu trunchiul pulmonar care se divide in arterele pulmonare
 Duce sange incarcat cu dioxid de carbon la plamani, unde are rol eliminarea acestuia prin
respiratie si reoxigenarea
 Aduce sangele oxigenat catre inima
 Se termina in atriul stang prin cele patru vene pulmonare
SISTEMUL LIMFATIC
Este un sistem de vase paralel cu cel venos
Prin el circula limfa care in final ajunge in circulatia venoasa
Limfa are o compozitie asemanatoare plasmei sangvine
Este adaptat functiei de drenare
Incepe prin capilare foarte sinuoase, in “fund de sac”
Prin confluenta capilarelor limfatice se formeaza vasele limfatice
Pe traseul vaselor limfatice exista ganglionii limfatici prin care limfa trece obligatoriu
(produc limfocite, anticorpi,opresc intinderea infectiilor)
Toate vasele limfatice se varsa in cele doua colectoare mari (canalul toracic si vena
limfatica dreapta) care se eschid in vena jugulara dreapta.
 Fiziologia aparatului cardio-vascular
 Rolul de a mentine fluxul sangvin in toate tesuturile organismului
 Este format din :
- inima
- sistem circulator : artere, vene, capilare
- sange
STIATI CA?
 Inima are aproximativ aceeasi marime ca a pumnului persoanei repective?
 Corpul unui adult contine aproximativ 5 litri de sange?.
 Daca am pune cap-la-cap toate vasele sangvine din corpul unui adult, ar ajunge sa
inconjuram de 2 ori si jumatate Ecuatorul?.
 Intreaga cantitate de sange este circulata prin sistemul cardiovascular de 1000 de ori pe
zi?
 Inima pompeaza un echivalent de 5 000 – 6 000 de litri de sange in fiecare zi?.
INIMA
Rol: Pomparea sangelui in sistemul circulator prin proprietatea particulara a muschiului
cardiac de a se contracata si relaxa ritmic pe intreaga durata de viata a omului
CIRCULATIA INTRACARDIACA A SANGELUI
 Atriile primesc sangele prin vene, il imping in ventricule care il pompeaza in artere
 Inima umana este de fapt o pompa dubla:
- Partea dreapta (Ad+Vd) colecteaza sange incarcat cu dioxid de carbon si il livreaza
plamanilor
- Partea stanga (As+Vs) primeste sange cu oxigen de la plaman si il livreaza corpului
FAZELE CICLULUI CARDIAC
SISTOLA : perioada in care ventriculele se contracta si arunca sangele in artere
DIASTOLA : perioada in care ventriculele se relaxeaza si inima se umple de sangele adus
prin vene
Contractia si relaxarea sunt coordonate printr-un retea de fibre nervoase numita : sistemul
electric de conducere.
FRECVENTA CARDIACA
 Definitie = numarul de cicluri cardiace pe minut
 Valoare : 60-80 batai/min (>tahicardie; <bradicardie)
 Se masoara: - La nivelul cordului (cu stetoscopul)
- La nivelul arterelor = PULS (unda resimtita la nivelul arterelor este unda transmisa prin
peretii arterelor, determinata de lovirea jetului de sange expulzat de ventriculul stang in aorta)
VASELE SANGVINE
a. Arterele
duc sange oxigenat
au pereti elastici
b. Capilarele
fac legatura inre artere si vene
la nivelul lor au loc schimburile de substante nutritive si gaze respiratorii intre sange si
tesuturi
c. Venele
sange cu dioxid de carbon
au pereti prevazuti cu valve
TENSIUNEA ARTERIALA
Sistolica - tensiunea ce apare in peretii arteriali atunci cand sistola cardiaca arunca
sangele in artere (normal 120 +/-10 mmHg)
Diastolica – tensiunea sub care este sangele in artere atunci cand inima este in diastola
(normal 70 +/-10 mmHg)
SANGELELE Rol:
livreaza tesuturilor organismului substantele nutritive si colecteaza produsii de
metabolism pe care ii duce la rinichi
oxigenul si colecteaza dioxidul de carbon pe care il duce la plamani
transporta catre tesuturi hormonii (cu multiple roluri in organism)
contine substante si celule implicate in imunitate
Compozitie
1. PLASMA (55%)
2. CELULE SANGVINE (45%)
a. Eritrocite = transporta oxigenul si dioxidul de carbon (prin hemoglobina)
b. Leucocite = implicate in imunitate
c. Trombocite = implicate in coagularea sangelui
SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos

între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții
celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
Aparatul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii și
organele respiratorii – plămânii.
Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru
diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a
conduce aerul la și de la plămâni și de a purifică, a încălzi și a umezi aerul inspirat.
Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile).
Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația
pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul
alveolelor pulmonare.