RAZBOIUL DIN VIETNAM(1957-1975)

Situat la extremitatea estică a Peninsulei Indochina, Vietnamul și parte din

istoria sa este legată de dominația chineză, care a influențat toate domeniile vieții
economice, sociale și culturale din această parte a Asiei. Incepand din anul 1858,
Indochina a intrat sub stăpânire franceză, cu influența culturală și religioasă care nu
s-a putut impune decât în anumite cercuri, fără a influența marea masă a populației.
In timpul celui de al Doilea Război Mondial întreg teritoriul țării a fost ocupat de
către Japonia, cu toate consecințele care au decurs din măsurile impuse prin
regimul de ocupație militară.
La 2 septembrie 1945, în ziua în care Japonia capitula, Ho Si Min a proclamat
R.D.Vietnam, cu capitala la Hanoi. Incercarea Franței de a relua stăpânirea asupra
Vietnamului a generat în anul 1946 Războiul din Indochina, încheiat în anul 1954
prin semnarea Acordurilor de la Geneva, la 21 iulie, în conformitate cu care
Vietnamul a fost împărțit în Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud.

Situația geopolitică și geostrategică din Peninsula Indochineză

La sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial Indochina era o zonă de interes

pentru Franța, China, SUA și URSS, în timp ce Ho Si Min a declanșat lupta pentru
unitate și independență națională.
Pe acest fond, în perioada 1946-1975 s-a desfășurat un război intens și dur, care
în istoriografia universală este prezentat ca Războiul din Indochina,1946-1954 și
războiul din Vietnam,1955-1975. Corect ar fi, avînd în vedere aria spațială de
desfășurare, să fie denumit Războiul din Indochina, 1946-1975, cu cele două
perioade, franceză și americană.
Războiul din această peninsula cu o poziție geostrategică importantă în această
parte a Asiei, a fost declanșat în condițiile în care Franța dorea menținerea
sistemului său colonial, în timp ce forțele vietnameze își proclamase independența.
Franța vedea în pierderea Indochinei diminuarea locului și rolului său de mare
putere, iar păstrarea peninsulei i-ar fi conferit o poziție solidă de pe care să
abordeaze problemele în relațiile sale internationale.
 Liderii politici și militari francezi considerau necesar ducerea războiului ca pe o
cucerire clasică, prin securizarea marilor centre populate și extinderea graduală a
controlului asupra mediului rural, pe baza așa numitului principiu al ,,petei de
ulei”. Corpul expediționar francez adus în tearul de operații a intrat în acțiune în
toamna anului 1946, a obținut unele succese în mediul urban, a respins forțele Viet
Minh spre zonele rurale, acestea retrăgându-se ulterior în zona de junglă pentru a
se organiza, instrui și întări, în vederea declanșării războiului de gherilă. Pentru
divizarea forțelor politice și militare, francezii au creat în sud statul autonom
Vietnam, prin semnarea Acordului de la Elyse în martie 1949, în condițiile în care
Vietnamul de Sud era total controlat de către francezi, inclusiv armata, fapt ce a
generat nemulțumiri și trecerea multor naționaliști de partea celor din nord.
Venirea la putere în China a forțelor politice conduse de către Mao a schimbat
abordările geopolitice și geostrategice în această parte a lumii: guvernul chinez a
recunoscut R.D.Vietnam; China a devenit un fidel și constant sprijinitor al Viet
Minhului, căruia i-a asigurat spații pentru regruparea și pregătirea forțelor, cât și
dotarea acestora cu armament și mijloace de luptă.Izbucnirea războiului din Coreea
a influențat atitudinea SUA față de situația din Indochina, privită, alături de
Coreea, zona de interes pentru lupta împotriva expansiunii comuniste, însă SUA
nu s-au putut implica nemijlocit în razboi, dar au asigurat sprijin militar Franței
estimat la 2,5 miliarde $. În urma unor campanii ale francezilor și sud-
vietnamezilor, desfășurate inclusiv pe teritoriul Laosului, trupele Viet Minului au
fost înfrânte dar nu nimicite. În acea situație, comandantul forțelor nord-
vietnameze, generalul Vo Nguyen Giap, a înțeles că prin acțiuni militare clasice nu
va reuși să înfrângă trupele franceze, astfel că a lansat strategia războiului de
guerilă, care, în viziunea sa, presupunea: hărțuirea și uzarea forțelor franceze;
îndoctrinarea maselor tărănești; mobilitatea sporită a forțelor și acțiunilor;
mascarea acțiunilor.
Pe acest fond s-a reușit ca în ianuarie 1954 Viet-Minul să asigure controlul
zonelor rurale din Vietnam și Laos, ceea ce asigura un mare spațiu de asigurare a
resurselor umane și material pentru ducerea războiului, cât și pentru asigurarea
unei relative libertăți de acțiune forțelor de care dispunea.
Bătălia de la Dien Bien Phu
Generalul Henri Navarre a hotărât să realizeze blocarea rutelor de pătrundere
ale Viet-Minului către Laos și centrul Vietnamului,atragerea forțelor lui Giap într-o
bătălie decisivă. Operațiunile militare franceze au debutat cu o acțiune aeropurtată
într-o zonă de câmpie cu centrul pe localitatea Dien Bien Phu, care trebuiau,
conform concepției francize, să asigure lovirea masivă a vietnamezilor cu artileria
și aviația, producerea de pierderi mari și obligarea acestora să se retragă. Spre
surprinderea generală, trupele vietnameze comandate de generalul Giap au
încercuit forțele franceze cu 4 divizii active și alte forțe, astfel că în bătălia
desfășurată între 13 martie și 7 mai 1954 francezii au suferit pierderi mari, fiind
nevoiți ca, în cele din urmă, să capituleze, deși au produs, la rândul lor, mari
pierderi pentru Viet-Min.
Majoriatea analiștilor bătăliei apreciază că succesul vietnamezilor s-a datorat și:
deținerii unei mari cantități de artilerie primită de la chinezi; dispunerii artileriei în
poziții considerate de francezi ca imposibil a fi ocupate; insuficientei aprovizionări
a francezilor cu resursele necesare ducerii cu succes a bătăliei; ineficiența
acțiunilor aviației de luptă și transport francize.
 .

Infrângerea francezilor a dus părțile la masa tratativelor, finalizate la 21 iulie

1954 prin semnarea Acordurilor de la Geneva, care au prevăzut: asigurarea
independenței Laosului și Cambodgiei; Vietnamul se constituia într-o entitate
statală unică, separata temporar printr-o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei
17, care asigura separarea forțelor beligerante; posibilitatea migrării libere a
populație la nord și sud de linia de separație; în iulie 1956 în Vietnam trebuiau
organizate și desfășurate alegeri libere; implementarea acordurilor trebuia
monitorizată de către o Comisie Internațională de Control, compusă din
reprezentanți ai Canadei, Indiei și Poloniei.
In pofida voinței sale, la presiunea Chinei și URSS, conducerea de la Hanoi a
trebuit să accepte acordurile de la Geneva, datorită și temerilor legate de o
eventuală intervenție americană, în condițiile diminuării drastice a capacității de
luptă a armatei nord-vietnameze. Vietnamul de Sud nu a semnat acordurile de la
Geneva, context în care, în septembrie 1954, presedintele D.D. Eisenhover scria
primului ministru sud-vietnamez: ,,Am însărcinat pe ambasadorul nostrum să
examineze împreună cu dumneavoastră posibilitîțile cele mai eficiente de
implementare a unui program de ajutor. Scopul acestei oferte este de a asista
guvernul R. Vietnam în dezvoltarea și menținerea unui stat puternic și viabil,
capabil să reziste tuturor agresiunilor, inclusiv prin mijloace militare.”

Războiul din Vietnam(1954-1975)

La 15 iulie 1954, când războiul din Indochina nu se încheiase oficial, Ho Si Min

susținea că ,,Trebuie să ne dezvoltăm forțele armate și economia pentru a păși
sigur pe drumul reunificării. Divizarea patriei reprezintă doar o măsură
temporară pe care o vom anula prin luptă. Obiectivul nostru final constă în
realizarea unității și obținerea independenței Vietnamului.”
In baza concluziilor și învățămintelor desprinse din războiul desfășurat în
Coreea, conducerea nord-vietnameză nu a trecut imediat la operații militare
ofensive împotriva sudului, ci a considerat că timp de câțiva ani era nevoie de
liniște pentru refacerea economică a țării și a forțelor armate.
Strategia războiului popular revoluționar, a constituit fondul teoretic al
confruntărilor militare angajate de armata nord-vietnameză, a fost inițiată în 1946
și dezvoltată după 1954, nu era ceva nou din punct de vedere teoretic, ci doar de
aplicare la condițiile de relief și starea vremii specifice Vietnamului, dominat de
zone muntoase și de junglă.
Ideea care a stat la baza acestei strategii era că ,,Acțiunile sunt purtate pe
toate fronturile, politic și military, cultural și diplomatic. Eforturile politice și
militare sunt coordinate îndeaproape și constituie baza încleștării revoluționare
pentru eliberarea și unificarea patriei.”
Războiul popular revoluționar trebuia să reprezinte în esență forma violentă
care dădea finalitate planului politic, parte integrantă a strategiei generale, bazată
pe trei elemente majore : folosirea puterii populare pentru obținerea puterii politice
și implementarea unui program prin care să se îndoctrineze masele, care, la rândul
lor, să devină mijloc generator de putere; recunoașterea importanței zonelor rurale
pentru construirea bazelor insurgenței și extinderea controlului general ;
menținerea în permanență a inițiativei strategice pentru protejarea bazelor și
zonelor controlate, lărgirea acestora și lovirea inamicului în raioanele pe care le
controlează și le consideră sigure.
Un alt concept utilizat de către teoreticienii militari vietnamezi era cel de
,,război popular revoluținar”, care, se considera, nu trebuia confundat cu războiul
de partizani și nici cu revoluția în sine. La baza fundamentării conceptului au stat
trei lucrari : Mao Tze Dong-Despre războiul prelungit; Vo Nguyen Giap-Război
popular,armata populară. Manualul Viet Cong pentru mișcarile insurecționale din
țările subdezvoltate-1956; Truong Chinh-Revoluția din august-1958. Dintre
acestea lucrarea lui Vo Nguyen Giap este considerate cea mai reprezentativă, fiind
recunoscută ca o contribuție semnificativă la gândirea militară universal. Important
de reținut este că teoria lui Mao despre războiul popular a fost adaptată de către Ho
Si Min și Vo Nguyen Giap la condițiile spațiului geografic al Vietnamului.
Războiul a fost inițiat în perioada rezistenței anticoloniale și amplificat în cea a
fazei americane, după 1954, când au fost implicate: forțele comuniste vietnameze-
Viet-Cong (F.N.E.); Khmerii Roșii(P.C.din Cambodgia); Pathet Lao(Miscarea
comunista din Laos), având ca susținători R.P.D. Coreeană, R.P. Chineză, U.R.S.S.
și Cuba; forțe anticomuniste- R.Vietnam, S.U.A., R. Coreea, Australia, Noua
Zeelandă, Filipine, Thailanda, R. Khmeră și Regatul Laosului, susținute de Spania
și Taiwan.
Implicarea SUA în războiul din Vietnam
După încheierea războiului din Coreea, în vara anului 1953, a avut loc
implicarea gradual a SUA în războiul din Indochina, atitudine și acțiune care a
fost parte a politicii Washingtonului de încercuire a blocului comunist
euroasiatic și de control a unor zone de importanță strategică pe glob.
Momentele principale care au marcat implicarea sunt considerate a fi: în mai
1961, L. Johnson l-a as igurat pe liderul sud-vietnamez despre acordarea de
ajutor pentru crearea de forțe capabile să lupte împotriva comuniștilor; venit la
conducerea SUA, J. F. Kennedy a fost împotriva desfășurarii de forțe în sudul
Vietnamului unde în aprilie 1963 erau circa 16.000 militari americani, acoperiți
ca lucrători în domeniul hidrotehnic; în noiembrie 1963, SUA au fost implicate
în înlăturarea lui Diem de la conducerea R.Vietnam, pentru ca mai apoi să aibă
loc procesul de includere a consilierilor americani în unitățile R.Vietnam; la 2
august 1964, au avut loc primele acțiuni ale forțelor aeriene și navale americane
în nordul Vietnamului.
În perioada 1959-1968 efectivele americane în Vietnam au ajuns la circa
850.000 de oameni, care făceau parte din forțele terestre, aeriene și navale, care
includeau și forțe special ale acestora.
La 2 martie 1965 a început campania de bombardament aerian asupra R.P.D.
Vietnam, care s-a intensificat și diversificat în privința obiectivelor vizate, a
generat pierderi mari în rîndul populației civile, au fost folosite tipuri de bombe
care au produs efecte negative mediului înconjurător, iar pe fondul unei puternice
propagande antiamericane, orchestrate în principal de la Moscova, reacțiile
international și cele din SUA au fost din ce în ce mai ample. Bombardamentele a
durat până în noiembrie 1968, periadă în care forțele aeriene americane
înregistrând pierderi semnificative, în condițiile în care apărarea antiaeriană era
organizată și efectuată de către sovietici, care au utilizat mijloace dintre cele mai
modern, unele în curs de experimentare. Operațiile terestre au început la 8 martie
1965, inițial cu 5000 de militari, pentru ca până la sfârșitul anului în Indochina să
fie transportați și angajați în lupte peste 200.000 de oameni.
Pe fondul presiunii interne și international, dar și a unor eșecuri în operațiile
desfășurate, la 10 mai 1968, au început negocierile de pace între S.U.A. și R.P.D.
Vietnam, întrerupte, la cererea delegației vietnameze, până la suspendarea
bombardamentelor aeriene.
Venirea lui Richard Nixon la putere a marcat debutul dezangajării militare în
Vietnam, începutul fiind marcat de retragerea de la granița cu URSS, începând cu
10 octombrie 1969,a 18 avioane B-52 cu arme nucleare la bord, pentru ca începând
din anul 1970 trupele americane să fie dislocate în baze militare din afara
Vietnamului.
Desfășurarea războiului
Prima etapă preliminară, 1954-1958, a fost marcată, la început, de acțiuni
desfășurate pentru implementarea unor proiecte ideologice în rândul populației,
printr-o propagandă continuă.
În anul 1955 cadre și luptători din Sud, care optase anterior să locuiască în
nord, au trecut paralela 17, parte din aceștia au revenit în sud ascunzându-se în
Delta Mekongului, fiind însoțiți de liderul comunist Le Duan care prinise sarcina
de a rămâne în Sud și a conduce lupta politică și armată, utilizând cantitățile de
armament și muniții care fusese ascunse în diferite locuri înainte de plecare în
nord, astfel că circa 3000 de oameni au deschis 5 baze secrete în junglă și Delta
Mekongului, dar fără a declanșa acțiuni militare. Contrar prevederilor acordurilor
de la Geneva, în Vietnamul de Sud nu au fost organizate alegeri, iar în 1956 la
ordinul președintelui Diem forțele din subordinea sa au trecut la acțiuni ofensive
împotriva foștilor membri Viet-Minh, interzicând și pedepsind aspru orice
activitate comunistă. Acționându-se astfel, în Vietnamul de Sud au fost arestați și
executați un numar mare de foști luptători și activiști Viet-Minh, deși aceștia nu
desfășurase acțiuni ostile. În decembrie 1956 Le Duan a întreprins o călătorie
secretă la Hanoi, unde a prezentat conducerii partidului un raport în care arăta
că: ,,Multe voci din rândul maselor cer partidului să stabilească un program al
rezistenței armate în Sud. Totuși, considerăm că această perioadă în care forțele
noastre sunt prea slabe pentru lupta armată, trebuie folosită pentru reconstrucția
mișcării revoluționare. Când mișcarea va fi sufficient revitalizată, vom trece la
constituirea forțelor armate.” Despotismului sud-vietnamez, neagreat de către o
mare parte a populației, a avut ca efect radicalizarea unei părți a populației, process
facilitate și de ofensiva ideological dusă prin toate mijloacele, rezultatele acesteia
fiind chiar peste așteptări.
A doua etapă preliminară, 1959-1960, a fost caracterizată de realizarea rețelei
organizaționale, pe orizontală și verticală, crearea structurilor politice, creșterea
numărului subunităților de guerilă și propaganda și înființarea Frontului de
Eliberare Națională, au fost constituite subunități de valoare pluton și companie,
care erau dispuse în centre de pregătire din Sud, iar forțe pregătite în nord au fost
infiltrate în sud, de regulă prin Laos.
Prima etapă principală, 1960-1962
Frontul deEliberare Națională a fost în defensivă, dar au fost executate unele
acțiuni offensive de amploare redusă, fiind atacate obiective punctuale și izolate
prin procedeul ,,lovește și fugi”, efectivele ascunzându-se apoi în junglă, în munți
sau în Delta Mekongului. În această etapă s-a trecut la constituirea unităților și
marilor unități, s-a acționat pentru uzarea și hărțuirea permanentă a forțelor
guvernamentale sud vietnameze, blocarea campaniilor de pacificare și câștigarea
sprijinului populației.
Pe timpul acțiunilor desfășurate gherilele au avut în vedere valorificarea la
maximum a caracteristicile reliefului, infrastructurii generale și speciale, dar, mai
ales, obținerea sprijinului unei mari părți a populației. Giap ajunsese totuși la
concluzia că gherilele permanente și milițiile locale din Sud nu pot obține singure
rezultate decisive, nici nu pot supraviețui într-o postură defensive.
În acele condiții, s-a pus accentul pe prozelitismul în rândul militarilor sud-
vietnamezi în ,,Scopul dezorganizării armatei inamicului și câștigarea sprijinului
și simpatiei maselor de soldați, să facem astfel încât trupa să refuse executarea
ordinelor ofițerilor, să ne ajute să capturăm sau să sabotăm bazele și instalațiile,
să dezerteze și să treacă de partea revoluției, iar tinerii să refuse încorporarea în
armata regimului marionetă.” În exercitarea conducerii politice și militare s-a
practicat ,,centralismul democratic” și evaluările periodice pentru înlaturarea
deviațiilor de orice fel și menținerea puritații ideologice, iar în executarea
propagandei a început să fie folosită media clandestină.
A doua etapă principală, 1962-1964, este definită și ca Etapa echilibrului
sau războiului de mișcare.
Perioada a fost marcată de trecerea de la conservarea forțelor proprii la slăbirea
continuă a trupelor inamicului prin acțiuni de amploare mereu crescandă, de
sfârșitul angajării decisive a gherilelor de către forțele guvernamentale și trecerea
la consolidarea teritoriului rămas sub control absolut.
Au fost constituite unități și mari unități de gherilă, organizate pe regimente și
divizii, s-a trecut și la acțiuni clasice de angajare a forțelor armate sud vietnameze,
concomitent cu lichidarea aparatului polițienesc și administrativ din regiunile
controlate, prin aplicarea principiilor luptei armate moderne.
La sfârșitul acestei etape se realizase un echilibru militar între Nord și Sud, se
înregistra o dinamizare a activităților politice, În condițiile în care s-a folosit pe
scară largă teroarea și asasinatele asupra personalităților politice civile și militare,
au fost atacate elemente de infrastructură vitale pentru armata sud-vietnameză, s-a
urmarit distrugerea satelor loiale guvernului de la Saigon și dezintegrarea unităților
militare sud-vietnameze, prin provocarea de dezertări în masă și revolte.
A treia etapă principală a războiului revolutionar de gherilă, 1964-1975,
denumită în literature de specialitate ca etpa asaltului general, a atacului pozițiilor
fortificate, a contraofensivei sau ofensivei generale, sa caracterizata prin: lupta a
fost marcată de angajarea militară totală ; angajarea deschisă și amplă a armatei
sud-vietnameze, concomitent cu o insurectie populară generală care să determine
înfrangerea sudului.
Principalele momente din desfășurarea războiului

Angajarea armată a Vietnamului de Sud a reprezentat o problemă pentru

conducerea de la Hanoi, având în vedere resursele cât și contextul politic
defavorabil, iar reconstrucția statului a impus un dialog activ și eficient cu liderii
comuniști ai lumii, exploatând cu măestrie diferendul sovieto-chinez în favoarea
guvernului nord-vietnamez. China s-a dovedit a fi sprijinitorul constant și interesat
în înlăturarea prezenței americane în zonă, implicându-se masiv în războiul din
Indochina și Coreea, în timp ce sprijinul sovietic a venit începând cu anul 1960 și
s-a intensificat din 1961,când N. Hrușciov s-a erijat în avocatul și sprijinitorul
războaielor drepte de eliberare.
Sovieticii au lansat și conceptul de războaie interne de eliberare prin care parte
din structurile militare erau puse la dispoziția forțelor comuniste pentru cucerirea
puterii în anumite state, astfel că Vietnamul a fost ocazia punerii în practică a
conceptului, L. Brejnev a intensificat efortul militar pentru Vietnam, urmat de
implicarea masivă, mascată, a forțelor sale în război.
În 1956 guvernul de la Saigon controla cu greu situația în Sud, iar în 1957
luptătorii din bazele secrete au trecut la înarmarea comunităților rurale în scop de
autoapărare, situație favorabilă pentru ca în ianuarie 1959, conducerea politică
nord-vietnameză să decidă ,,Să se treacă la lupta armată combinată cu lupta
politică, pentru victoria revoluției în sud și unificarea Vietnamului.”
Hanoiul a hotărât trecerea la faza finală a războiului în decembrie 1963,
astfel că din aprilie 1964 a atacat în Sud cu unități și mari unități active, cu o
capacitate de luptă corespunzătoare, pe care se miza în realizarea scopurulor
propuse. Atacurile au fost prevăzute a fi executate în Nord, în Podișul Central și în
zona Saigon, valorificând avantajele oferite de: existența zonei demilitarizate și a
regiunii muntoase, concentrând efortul asupra orașului Hue, fosta capitală a
regatului Annanit, prin acțiunea în cele trei zone urmărindu-se fracționarea
dispozitivului strategic sud-vietnamez.
Ofensiva din toamna anului 1965
A fost declanșată înainte ca SUA să aducă în teatrul de operații suficiente forțe
și mijloace de contracarare, viza strangularea sud-vietnamezilor la sud de Hue,
cucerirea unor provincii din Podișul Central și izolarea Saigonului. Surpriza
ofensivei nord-vietnameze a fost atacul din Cambodgia asupra Podisului Central,
cât și lipsa de reacție a populației din zonele rurale care nu s-a ridicat la luptă.
Capacitatea redusă de executare a cercetării inamicului la nivel strategic a avut ca
unul dintre efecte că în noiembrie 1965 o divizie nord-vietnameză a fost surprinsă
de o divizie aeromobilă americană, luptele au durat 10 zile și s-au soldat cu
înfrângerea categorică a nord-vietnamezilor.
Prezența masivă a forțelor americane a impus liderilor militari vietnamezi ca, de
comun acord cu decidenții politici, să regândească strategia războiului – luând în
calcul prelungirea acestuia, așteptând erodarea sprijinului națiunii americane față
de aceasta.
 După o analiză a situației politice și militare, o evaluare a elementelor de
potential, a fost elaborate o noua strategie care prevedea: creșterea puterii de luptă
a forțelor active și de miliții; ridicarea nivelului de pregătire al forțelor; dotarea
unităților și marilor unități în funcție de specificul misiunii; îmbunătățirea traiului
și asistenței medicale pentru trupe. Misiunea de baza a nord vietnamezilor era, în
continuare, sprijinirea Viet-Congului și slăbirea armatei sud-vietnameze, dar în
baza noii strategii, perioada 1965-1968 a fost marcată de acțiuni ofensive de mică
amploare americano-sud-vietnameză, pe principiul ,,caută și nimicește”, în urma
căreia în Vietnamul de Sud s-a menținut un echilibru de putere.

Ofensiva ,,TET” din iarna anului 1968

La sfârșitul anului 1967 gherilele comuniste sud-vietnameze s-au refugiat în
Laos și Cambodgia, Gl.Giap a planificat o ofensivă strategică luând în considerare
și acest aspect, al cărei plan a fost capturat de către Divizia 101Aero Purtată, dar
decidenții militari americani au considerat că era vorba despre o acțiune de ducere
în eroare, ceea ce a fost greșit.
 Concepția generalului Giap pleca de la ideea unei ofensive din interior, urmată
de o insurecție generală, în urma căreia populația din sud s-ar fi alăturat F.N.E. și
ar fi răsturnat guvernul de la Saigon. Se pare că pregătirea operației nu a fost
corespunzătoare, iar rezultatele pe măsură. Confruntările s-au desfășurat la sud de
linia de demarcație, de-a lungul frontierei cu Laosul și Cambodgia, în zona a 120
de localitati, multe urbane, după ce la 31 ianuarie 1968 fusese atacat Palatul
presidential din Saigon.
Deși s-a realizat surprinderea, în cele din urmă ofensiva a fost un eșec, s-a
soldat cu pierderi mari pentru Viet-Cong care nu s-a mai refacut, iar preconizata
insurecție nu s-a declanșat. Ofensiva a fost o victorie psihologică împotriva forțelor
americane, inducând în rândul conducerii și populației americane convingerea că
războiul nu poate fi câștigat prin mijloace militare.
Pe fondul protestelor din SUA și alte state, în septembrie 1969 Richard Nixon a
dispus începerea retragerii graduale a forțelor armatei americane.
Datorită bombardamentelor aeriene și întrebuințarii unor arme interzise, în
lume s-a creat imaginea unui război nelegitim și imoral împotriva unei țări mici și
sărace, care nu dorea decat unificarea cu frații din sud. Dacă militar ofensiva din
iarna anului 1968 a fost un eșec, pe planul imaginii internationale și politic a fost
un pas înainte spre finalizarea războiului.
Ofensiva de paște
Eșecul ofensivei ,,Tet”, pierderile umane și materiale înregistrate, a impus
pentru nord-vietnamezi măsuri pentru refacerea capacității combative a armatei,
cât și pregătirea unor operații decisive cu întrebuințarea unui număr cât mai mare
de unități active, create cu sprijinul URSS și Chinei, dar și a altor state comuniste,
consilierii sovietici implementând în Viet Min doctrina acțiunilor militare intrunite.
Până în anul 1972 forțele nord-vietnameze au preluat cea mai mare parte a
misiunilor Viet-Congului, acționând rapid și retrăgându-se în Laos și Cambodgia,
astfel că la începutul anului erau gata să declanșeze ofensiva , în condițiile în care
forțele terestre americane fusese deja retrase, iar armata sud vietnameză era în curs
de reorganizare.
 ,,Ofensiva de Paște” s-a declanșat la 30 martie 1972, când a fost depășită
linia de demarcație, grupările de forțe înaintând spre Quang Tri și Hue.
În ziua de 2 aprilie 1972, două divizii au atacat din Cambodgia, cărora
începând cu 4 aprilie li s-au adaugat încă o divizie.
Efortul principal al ofensivei s-a realizat începând cu 17 aprilie, când s-a
declansat un atac cu 3 divizii în Podișul Central, pentru ca la 25 aprilie două divizii
să atace pe direcția de litoral.
Desfășurată inițial cu succes, ofensiva a fost încetinită și în cele din urmă
oprită , ca urmare a intervenției masive a aviației și marinei militare americane, cu
focul artileriei navale. Deși au suferit pierderi mari, forțele nord-vietnameze au
menținut în Podișul Central un teritoriu sufficient de extins, care oferea mari
avantaje pentru acțiunile viitoare. Incapabile să reia ofensiva, trupele nord-
vietnameze au trecut la consolidarea și menținerea pozițiilor cucerite.

Acordurile de pace de la Paris din anul 1973

Negocierile au început în anul 1968, șefii delegațiilor SUA și RD Vietnam fiind

H.Kissinger și Le Duc Tho, baza de discuție fiind recunoașterea de către SUA a
prevederilor acordurilor de la Geneva din anul 1954. Negocierile au fost
îndelungate , cu dese întreruperi, astfel că abia la 27 ianuarie 1973 a fost
semnat ,,Acordul privind terminarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam.”
SUA și celelalte state semnatare se angajau să respecte independența,
suveranitatea, unitatea și integritatea Vietnamului, să mențină acordul de încetare a
focului și asigurarea unei păci durabile și stabile, guvernul american confirmând
hotărârea de a nu se implica militar în război și nu vor interveni în treburile interne
ale Vietnamului de Sud. Acordul prevedea că în termen de 60 de zile de la
semnare, toate forțele SUA vor fi retrase din Vietnam, vor fi desființate toate
bazele militare străine din Vietnam, iar schimbul de prizonieri se va executa
simultan. Vietnamul se angaja, la rândul său, că va facilita identificarea locurilor
de inhumare a militarilor SUA și repatrierea acestora.
O prevedere foarte importantă era că reunificarea Vietnamului se va executa
prin mijloace pașnice, dar, așa cum s-a întâmplat, R.D. Vietnam nu a respectat
toate prevederile acordurilor de la Paris.
Ofensiva strategică finală
A fost planificată în 1974 de către Gl. Giap, plecându-se de la aprecierea că
forțele americane nu vor mai interveni cu forțe terestre, iar realizarea unității
Vietnamului pe cale pașnică era puțin probabilă.
 Pentru declanșarea operațiilor decisive, s-a acordat atenție dezvoltarii
comunicațiilor de aprovizionare și amenajarii unor treceri permanente sau
temporare pentru trupe, au fost organizate 4 corpuri de armată dislocate conform
planului de operații, plecându-se de la ideea că ocuparea Podișului Central era
considerată cheia succesului ofensivei.
Operațiunile militare s-au declanșat la 10 martie 1975, reușindu-se înfrângerea
în timp scurt a armatei sud-vietnameze. La 29 aprilie Saigonul a fost încercuit, iar
la 30 aprilie guvernul și forțele sud –vietnameze au capitulate, pe fondul unei
acțiuni viguroase a nord-vietnamezilor.
 Din punct de vedere al duratei, războiul din Indochina, ar putea fi numit
,,Războiul de 30 de ani al vietnamezilor”, soldat cu victoria strălucită a nord-
vietnamezilor. Nu a fost o victorie exclusiv vietnameză, ci una a celor care s-au
angajat hotărât pentru contracararea concepției geopolitice americane de încercuire
a spațiului euro-asiatic.

Bilanțul războiului este unul tragic. Republica Democratică Vietnam a pierdut

2 milioane de civili, 1.176.000 militari morți și dispăruți și 600.000 de răniți, în
timp ce China a înregistrat 1446 morți și4 200 răniți, iar URSS 16 morți. În
Vietnamul de Sud pierderile s-au ridicat la 2 milioane civili, 220-316.000 militari
morți și 1.170.000 răniți. Nu în ultimul rând, susținătorii regimului de la Saigon, au
înregistrat pierderi care nu pot fi neglijate: SUA: 58.220 morți și 303.644 răniți;
R.Coreea: 5099 morți și 10.962 răniți; Australia: 521 morți și 3000 răniți; Noua
Zeelanda: 37 morți și 187 răniți; Thailanda 1351 morți; Regatul Laos-3000
morți,răniți și dispăruți. Datele privind pierderile diferă de la o sursă la alta, dar
concluzia este că pentru realizarea unității lor, vietnamezii au dat un impresionant
tribut de sânge.
.