Războiul din Vietnam

Universitatea Ecologică din București

Facultatea de Științele Comunicării
Introducere în teoria comunicării
Popa Cătălin-Laurențiu
Anul I, semestrul I, IF

‘‘Războiul din Vietnam este cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, întrecută
doar de Războiul Civil. Nu pentru că a fost singurul război pierdut vreodată de americani, ci
pentru că a fost un război purtat fără sens pentru prea mult timp, cu prea multe victime, din cauza
greșelilor continue ale administrației. De aceea, războiul din Vietnam a și schimbat radical relația
dintre poporul american și guvern, dar pentru asta a fost nevoie de greșelile succesive a cinci
președinți și 58.000 de soldați morți.’’1
Politologul american John G. Stoessinger a numit războiul din Vietnam o tragedie în
cinci acte, fiecare condus de câte un președinte care, neînțelegând realitatea conflictului din
Indochina și orbit fie de speranțe, fie de teamă, a adâncit și mai mult America în cea mai
profundă criză din istoria sa modernă. Potrivit lui Stoessinger, fiecare dintre cei cinci președinți
au luat decizii care au dus la escaladarea războiului și, în fond, la dezastrul final.
Inițial, președintele Truman, preocupat de problemele din Europa, nu a intervenit activ în
Indochina, regiune în care principalele probleme erau de ordin colonial. Însă ca adversar al
colonialismului, Truman a privit favorabil lupta naționalistă a lui Ho Chi Minh și i-a îndemnat pe
francezi să încheie conflictul. Abia în anii '50 percepția președintelui asupra spațiului indochinez
s-a schimbat, dar nu pe baza evenimentelor locale, ci a evoluției situației din Europa. Să punem
situația în context: Războiul Rece începuse oficial, americanii se confruntaseră în Europa cu
criza grecească, cu criza Berlinului și cu preluarea puterii de către comuniști în toate statele est-
europene. Ca atare, după noua diviziune Est-Vest, președintele Truman – și americanii în general
– a început să privească lumea după această schemă, ajungând la concluzia că și Asia trebuie
tratată la fel. Ca atare, frontierele lumii libere au fost extinse și în spațiul asiatic. Apoi, după
victoria comunistă din China, Ho Chi Minh a devenit dintr-o dată agent al Moscovei, iar lupta
anticolonială din Indochina parte a războiului comunism-anticomunism.
Americanii și-au reevaluat astfel percepția asupra spațiului asiatic, pe care îl integrează
schemei de gândire a Războiului Rece. Prin urmare, din promotori ai anticolonialismului specific
Indochinei, americanii ajung să se opună mișcării lui Ho Chi Minh văzând în ea doar un asalt
1
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-din-vietnam-o-tragedie-in-cinci-acte

1
comunist. Astfel, SUA a început să acorde sprijin financiar Franței în războiul din Indochina. În
mai 1950, francezii primesc 23 milioane de dolari asistență economică și alte 15 milioane în
ajutor militar, iar Franța a ajuns să fie privită drept luptător în lupta anticomunistă. Ulterior,
sumele vor fi majorate treptat.
Ceea ce a făcut președintele Truman la începutul anilor '50 a fost să transfere imaginea
Războiului Rece din Europa asupra Asiei de Sud-Est și să-și bazeze politica externă pe această
analogie superficială care ignora complet realitățile din Indochina.
Succesorul lui Truman, Dwight E. Eisenhower, și secretarul său de stat, John Foster
Dulles, erau convinși că, așa cum o făcuseră și în Coreea, chinezii vor interveni în lupta din
Indochina de partea lui Ho Chi Minh. Ca atare, au sporit ajutorul militar acordat Franței până la
suma de 500 mil. de dolari în 1953 și 1 miliard în 1954, ajungând să acopere jumătate din
costurile totale ale războiului. Americanii au ajuns astfel să fie și mai implicați în conflictul
asiatic, din cauza unei percepții greșite asupra intențiilor chineze. China nu intenționa să mai
intervină în acest conflict și a acordat asistență vietnamezilor doar cât să poată păstra echilibrul
în luptă.
În 1954, confruntați cu asediul de la Dien Bien Phu, francezii au cerut intervenția directă
a americanilor, pe care Eisenhower o refuză (în ciuda opoziției vice-președintelui și a liderilor
militari). În același ani, războiul împotriva Franței ia oficial sfârșit prin acordul de la Geneva, iar
americanii sprijină crearea unei Organizații a Asiei de Sud-Est (SEATO).
La Geneva s-a decis crearea a trei state independente, Laos, Cambodgia și Vietnam, acesta din
urmă fiind împărțit în două, după modelul coreean, pe linia paralelei 17. Forțele Vietminh se
regrupau la nord de această linie, în timp ce sudul se grupa în jurul fostei administrații coloniale.
S-a decis însă ca, în doi ani, să fie organizate alegeri pentru unificarea politică a statului.
Americanii au păstrat o atitudine ambivalentă față de problemele negociate în cadrul conferinței,
ei nesemnând acordurile finale, cu promisiunea totuși că nu vor lua măsuri pentru perturbarea
înțelegerii. În același timp, administrația Eisenhower a căutat o soluție separată pentru protejarea
Asiei de Sud-Est de amenințarea comunistă, sub forma SEATO (Organizația Tratatului Asiei de
Sud-Est)2, creată după model NATO ca organizație de securitate colectivă. În această organizație
au fost incluse noile state Cambodgia, Laos și Vietnamul de Sud, perceput deci ca stat separat. În
opinia lui Ho Chi Minh, această schemă gândită de americani era menită să-i anuleze influența în
Vietnamul de Sud;cu toate acestea, el își retrage forțele, convins că la alegerile ce urmau să fie
organizate în doi ani va câștiga.

2
https://en.wikipedia.org/wiki/Southeast_Asia_Treaty_Organization
2
Între timp, în Vietnamul de Sud a venit la putere Ngo Dinh Diem 3, autoproclamatul Împărat Bao
Dai, pe care americanii îl sprijină în proclamarea Republicii Vietnamului (octombrie 1955). Între
1954-1956, americanii încearcă să consolideze regimul lui Diem, în timp ce Ho Chi Minh
negociază cu chinezii și sovieticii tratate de prietenie și asistență mutuală. În 1955, cu un an
înainte de alegerile programate, Diem a declarat că, din moment ce Vietnamul de Sud nu
semnase acordul de la Geneva, nu urma să permită organizarea alegerilor în condițiile specificate
și că, din moment ce în Nord libertățile erau suprimate, nu se putea organiza o campanie
electorală corespunzătoare. Ho Chi Minh, care se baza pe succesul electoral, a răspuns prin
demararea programului de pregătire pentru războiul de gherilă.
Până la sfârșitul președinției lui Eisenhower, administrația americană a continuat să sprijine
Vietnamul de Sud, trimițând aici, până în 1960, aproape 1000 de consilieri militari. Eisenhower
și Dulles, ignorând lecția înfrângerii Franței, au decis să preia ei povara Vietnamului, în numele
datoriei de a opri avansul comunismului, chiar și în această țară îndepărtată și săracă, ce nu
reprezinta sub nicio formă o amenințare pentru SUA.
În timpul mandatului său incomplet, președintele Kennedy și-a implicat și mai mult țara
în Vietnam, chiar dacă – după eșecul din Cuba și întâlnirea cu Hrușciov de la Viena – era relativ
sceptic cu privire la posibilitatea unei victorii militare decisive. A cedat însă presiunii din partea
consilierilor săi militari și, chiar dacă a fost ferm în refuzul de a trimite soldați în Vietnam, a
făcut ca implicarea marginală a americanilor în Vietnam să devină, treptat, implicare totală.
Un rol important în conturarea politicii americane în această perioadă l-a jucat vice-președintele
Lyndon Johnson, pe care Kennedy îl trimite, în aprilie 1961, într-o vizită în Vietnamul de Sud.
Johnson va insista apoi ca SUA să-l sprijine în continuare pe liderul sud-vietnamez, chiar și după
ce devenise clar că regimul său aluneca spre tiranie. La fel de importantă a fost influența
raportului Rostow-Taylor, realizat de reprezentanții speciali ai președintelui trimiși în Vietnam
pentru documentare. Cei doi au recomandat trimiterea a 8090 de soldați în Vietnam și folosirea
forței aviatice americane pentru „salvarea” Vietnamului. Mai mult, raportul concluziona că
terenul de luptă nu este neapărat foarte dificil, comparabil cu cel din Coreea. În acel moment,
subsecretarul de stat pentru probleme economice, George Ball, l-a avertizat pe președinte că dacă
trimite chiar și 8000 de soldați în Vietnam, în curând va ajunge să trimită sute de mii, căci
implicarea activă a soldaților americani va schimba radical natura războiului. Avertismentul lui
Ball a rămas însă fără ecou.
Lyndon Johnson4, ajuns președinte după moartea lui Kennedy, a fost cel care a luat
decizia de a trimite soldați americani în Vietnam, implicând astfel SUA într-un război sortit
3
https://en-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Ngo_Dinh_Diem?
_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc
4
https://www.history.com/topics/us-presidents/lyndon-b-johnson
3
eșecului. Noul președinte a continuat seria de greșeli cauzate de percepții greșite, numai că de
data aceasta deciziile sale vor aduce America în pragul unei catastrofe naționale. La sfârșitul
mandatului său, în ciuda trimiterii a 500.000 soldați în Vietnam și a bombardamentelor
necruțătoare, inamicul – acela perceput drept slab – încă nu fusese învins. În schimb, societatea
americană era mai divizată ca niciodată.
La câteva luni după preluarea funcției supreme, lui Johnson îi este prezentat un memorandum al
șefilor de stat major, care îi cer să crească și mai mult nivelul de implicare în războiul din
Vietnam, recomandând bombardamentele aeriene pentru îngenuncherea inamicului. Problema
era că Vietnamul de Nord nu avea să fie afectat atât de mult de bombardamente, căci mai
importante decât economia și industria erau componenta naționalistă care-i împingea pe oameni
la luptă și componenta comunistă ce păstra unitatea și organizarea statului.

(Soldat American în timpul bombardamentului de la Con Thien, 1967, David Douglas Duncan.)

Operațiunile de bombardament încep oficial după un incident din golful Tonkin,

americanii au susținut că două nave americane fuseseră atacate de nord-vietnamezi în ape neutre.
Trei decenii mai târziu, o anchetă avea să arate că atacul nu avusese loc, și că președintele a
mințit atât Congresul, cât și pe americani, pentru a obține aprobarea pentru a porni oficial
războiul. Timp de trei ani, cu autorizația președintelui Johnson (sprijinit de McNamara, Dean
Rush și McGeorge Bundy), forțele americane vor bombarda aproape constant Vietnamul de
Nord, însă fără efectul scontat, căci Ho Chi Minh a răspuns prin intensificarea activitităților de
gherilă. Prin urmare, pentru că aceste activități nu puteau fi oprite prin bombardamente, s-a ajuns
la În aprilie 1965, liderii militari au recomandat trimiterea unui număr de 50.000 de soldați;o
4
lună mai târziu se vorbea deja de 80.000 de soldați, iar în iunie de 200.000. Johnson și-a dat
seama încotro se îndreaptă situația și, cu toate acestea, a acceptat, căzând în capcana generalilor,
care au început să ceară din ce în ce mai mulți oameni. decizia crucială de a trimite soldați
americani pe câmpul de luptă.
Retragerea americană începe în iunie 1969, însă pe măsură ce în Vietnam rămâneau din
ce în ce mai puțini soldați americani, forțele comuniste deveneau mai puternice, riscând să
răstoarne complet regimul de la Saigon. Administrația Nixon răspunde la această provocare pe
două direcții: distrugerea sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revenirea la
bombardamentele aeriene. Asta a făcut ca, paradoxal, războiul să devină din ce în ce mai feroce.
În 1972, Vietmanul de Nord a pierdut practic sprijinul celor două mari state comuniste, China și
Uniunea Sovietică, acestea fiind mai degrabă interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA. De
partea cealaltă, americanii erau disperați să termine odată acest conflict. Se putea ajunge, așadar,
la un armistițiu de compromis, dorit de ambele părți. Însă a urmat un nou rând de
bombardamente ordonate de Nixon în decembrie 1972, criticate în întreaga lume pentru
ferocitatea lor. La sfârșitul lunii, atacul a fost oprit, iar negocierile reluate pentru ca, în sfârșit, în
ianuarie 1973 – după aproape de trei decenii de război – să fie declarat un armistițiu.
Pentru Statele Unite, războiul din Vietnam a fost o catastrofă. Una care putea fi evitată
dacă cei cinci președinți care au condus țara între 1950 și 1973 nu ar fi luat decizii importante de
politică externă bazate pe temeri, pe speranțe nefondate și percepții greșite. Rezultatul? Aproape
60.000 de soldați americani morți, sute de mii de răniți și o societate aflată în criză profundă.

(Soldați americani în Danang, Vietnam, 15 martie, 1965. Associated Press)

Robert S. McNamara5 (9 iunie 1916-6 iulie 2009) a fost secretar al Departamentului

Apărării al SUA în anii 1960 și arhitect șef și cel mai vocal apărător al războiului din Vietnam .
5
https://www.greelane.com/ro/umanistic%c4%83/istorie-%c8%99i-cultur%c4%83/robert-mcnamara-biography-
4174414/
5
Și-a petrecut ultimii ani ca om de stat mai în vârstă, cerându-și scuze pentru escaladarea
conflictului care a devenit cunoscut sub numele de „Războiul lui McNamara”. El s-a străduit să
se răscumpere, ajutând cele mai sărace națiuni din lume. Înainte de moartea sa în 2009,
McNamara a scris despre eșecurile care urmau să devină moștenirea sa: „Privind înapoi, am
greșit în mod clar, nu forțând - atunci sau mai târziu, în Saigon sau Washington - o dezbatere
deranjantă, cu privire la ipotezele libere. , întrebări neîntrebate și analize subțiri care stau la baza
strategiei noastre militare din Vietnam. "
McNamara a fost denunțat de oponenții războiului din Vietnam pentru sprijinul său
aparent neclintit al conflictului în public, denaturând realitatea războiului și înșelând
președintele. El a folosit tehnicile de analiză statistică pe care le-a învățat la Harvard pentru a
încerca să măsoare succesul pe câmpul de luptă. Potrivit Centrului și Arhivei din Vietnam de la
Texas Tech University, McNamara „a trecut la utilizarea numărului de corpuri inamice în locul
obiectivelor teritoriale sau terestre pentru a măsura succesul americanului în război care a dus la
un război de uzură, o politică de a provoca victime masive inamicului ".

(Robert McNamara Visiting 1st Infantry Division, (Original Caption) 7/20/1965-Bien Hoa, South Vietnam)

În cadrul teoriei spiralei tăcerii avem două elemente: spirala tăcerii înțeleasă ca
autocenzura celor care au un punct de vedere minoritar și doi, acest al șaselea simț grație căruia
anticipăm, și ne (re)pliem pe schimbările opiniei publice.

6
 Documentele Pentagonului, intitulate oficial „Report of the Office of the Secretary of
Defense Vietnam Task Force”, au fost comandate de secretarul Apărării, Robert McNamara în
1967. În iunie 1971, mici porțiuni ale raportului au fost divulgate presei și distribuite pe scară
largă. Cu toate acestea, publicațiile raportului care au rezultat din aceste scurgeri au fost
incomplete și au suferit de multe probleme de calitate.
The Post vorbește despre momentul în care în America anilor 70, un angajat al unei
organizații non guvernamentale care se ocupă cu analiza și cercetarea unor aspecte legate de
strategia militară a scos din arhiva secretă a Pentagonului documente care arătau că războiul din
Vietnam aducea pierderi uriașe statului american, dar oficialii nu voiau să-l oprească pentru că îi
interesa percepția populației, aceea în care sa nu fie considerați lași sau slabi.
„The Post” spune povestea Pentagonului, alegând să se concentreze asupra a doi jucători
cheie în bătălia care se desfășoară între presa liberă și Casa Albă care s-a luptat să păstreze
secretele modului în care guvernul a gestionat războiul din Vietnam. După cum spune la un
moment dat Fritz Beebe, aceasta a fost prima dată când sistemul judiciar al guvernului a încercat
practic să oprească funcția presei libere.
Documentele au ajuns la New York Times inițial, reporterii de la NY Times au muncit 3
luni să verifice informațiile și au scris un articol care a făcut valuri mari în America, dar le-a și
adus o interdicție judecătorească pentru o viitoare publicare a documentelor în alte articole.
Totul a început când Daniel Ellsberg a plecat cu mii de pagini despre istoria Vietnamului,
inclusiv informații sensibile și confidențiale care au dezvăluit minciunile pe care guvernul le-a
spus poporului american de ani de zile. Pentru a rezuma, „McNamara știa că nu putem câștiga în
’65”. Șase ani mai târziu, cu mii de morți pe mâini, adevărul a fost dezvăluit, mai întâi în New
York Times . Instanțele au decis că Times nu a putut publica mai multe documente sau ce au
aflat de la ele, dar Washington Post și-a găsit drumul în poveste și cu Ben Bagdikian ajungând la
aceeași sursă ca și concurența sa. Dintr-o dată, The Post stătea pe sute de pagini de documente
sensibile despre care instanțele au decis că nu puteau fi publicate. Dacă ar fi difuzat o poveste, nu
numai că ar putea să iasă din afaceri, ci ar putea fi literalmente arestați pentru trădare.
7
 Așadar, în cazul celor prezentate mai sus, se confirmă spirala tăcerii.

Bibliografie selectivă:
1. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-din-vietnam-o-tragedie-in-cinci-acte -
accesat în data de 22.01.2022/ ora 16:00
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Southeast_Asia_Treaty_Organization - accesat în data de
23.01.2022/ ora 19:20
3. https://en-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Ngo_Dinh_Diem?
_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc - accesat în data de 24.01.2022/ ora 20:30
4. https://www.history.com/topics/us-presidents/lyndon-b-johnson accesat în data de 24.01.2022/
ora 22:00
5. https://www.greelane.com/ro/umanistic%c4%83/istorie-%c8%99i-cultur%c4%83/robert-
mcnamara-biography-4174414/ - accesat în data de 25.01.2022/ ora 18:30
6. https://www.archives.gov/research/pentagon-papers - accesat în data de 28.01.2022/ ora 20:30
7. http://bazavan.ro/2018/02/dosar-the-post/ - accesat în data de 28.01.2022/ ora 21:49