Despre mişcarea de la Palo Alto şi despre Colegiul Invizibil se pot face precizări

suplimentare. Începând cu anii 1950, mai mulţi oameni de ştiinţă, care lucrau în Statele Unite,
în diferite centre universitare, s-au consacrat studiilor referitoare la fenomenele comunicării
interpersonale, de grup, la aspectele privitoare la rituri ori simboluri. 1 Având formaţii diferite
şi nefiind încadraţi într-o structură instituţională, dar având ca numitor comun sfera de
preocupări, aceşti cercetători au constituit o reţea intelectuală, care este cunoscută, în
literatura de specialitate, sub denumirea de Colegiul Invizibil. Compatibilitatea acestora
deriva şi din preferinţa comună pentru demersuri sistemice. Jean Baptiste Fages precizează că
„acest colegiu nu a fost o şcoală în sensul riguros, european, al termenului, cu fondatori şi
discipoli. N-a fost nici un simplu club de afinităţi. A fost, între 1950 şi 1980, un mediu
fecund de schimbări, de confruntări, de filiaţii şi retroacţiuni”, aşadar, genul de mişcare care
poate fi comparată, de pildă, cu mişcarea enciclopediştilor francezi din secolul al XVIII-lea.
Membrii cercului de la Palo Alto şi-au structurat cercetarea conform principiilor
trasate de Gregory Bateson2 şi au pornit de la ideea că, pentru a aprofunda procesele de
comunicare, trebuie mai întâi analizate situaţiile care suportă dereglări, bruiaje, blocaje.
Această premisă a fost una corectă şi cercetările lor originale, întreprinse în domeniul
schizofreniei, le-au îngăduit să formuleze în premieră principii fundamentale ale comunicării
interumane. Literatura de specialitate păstrează sintagma utilizată de către autori, anume
aceea de „axiome ale comunicării”. În afara acestei contribuţii, Bateson are meritul de a fi
constatat corect că trebuie să îşi reconsidere cercetările, deoarece fenomenul de feedback
fusese neglijat. Energia de răspuns este oferită de receptor şi nu de impactul declanşator, încât
aderă la principiile demersului sistemic, luând drept cadru metodologic inter-relaţiile din
interiorul unei reţele în care acţionează mecanisme circulare de reglare. Se pune, astfel, punct
preocupărilor concentrate perspectivei lineare, oarecum deterministe, a succesiunii acţiunilor
şi reacţiunilor între obiecte izolate. Comunicarea a fost abordată deductiv şi inductiv.
Prezentăm în continuare axiomele comunicării.
Axioma 1. „Comunicarea este inevitabilă (sau imposibilă)”. Axioma se aplică în
cazurile în care avem în vedere şi o transmitere fără intenţie a unei informaţii, de obicei cu
ajutorul indiciilor. Dacă acceptăm ideea că orice comportament are valoare comunicativă, că
nu doar mimica, gesturile, ci şi absenţa lor sunt elocvente, înţelegem şi agreăm prima axiomă.
Tipică este situaţia de non-comunicare în care un om tace. Postura, culoarea obrajilor,
expresia ochilor, a gurii şi alte indicii greu de sesizat, dar subliminal percepute, ne pun la
1
Cf. Craia, S., Teoria comunicării, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2000
2
Gregory Bateson a lucrat la Spitalul de psihiatrie de la Veterans Administration (Palo Alto) după ce a absolvit
cursuri de zoologie şi a colaborat cu antropologi reputaţi, precum Margaret Mead şi Leo Fortune.
dispoziţie elementele meta-comunicaţionale ce permit înţelegerea semnificaţiei reale a tăcerii.
E greu să se confunde o tăcere plictisită cu una exaltată, una meditativă cu alta plină de furie,
una timidă cu alta sfidătoare ş.a.m.d. De altfel, Sigmund Freud a confirmat avant la lettre că
„cel care îşi ţine buzele lipite vorbeşte şi cu vârful degetelor” confirmă, într-un anume fel, o
concluzie paloaltistă.3
Axioma 2. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional,
cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.” Aceeaşi
informaţie se comunică amabil sau răstit, însă nu se pot întrevedea interacţiuni identice dintre
emiţător şi receptor în ambele cazuri. Planul relaţional este, de obicei, decisiv şi dacă
neînţelegerile informaţionale pot fi stinse cu ajutorul diverselor surse (dicţionare, tratate,
lexicoane, persoane cu expertiză), cele care afectează relaţia dintre participanţii la actul
comunicării pot cauza conflicte ireconciliabile. Cercetătorii de la Palo Alto au specificat că
tocmai atenţia prea mare acordată comunicării o poate distruge. Indiciul evident al unei relaţii
ce se degradează treptat este chiar atenţia pe care participanţii o acordă simptomelor relaţiei;
oamenii se pândesc reciproc urmărind în afara indiciilor non-verbale care ar putea să
demonstreze că unul sau celălalt este de vină (lipsă de răbdare, lipsă de chef, ironie,
plictiseală sau batjocură în priviri ori în gesturi). Concluzia ar putea fi una paradoxală şi
anume că înţelegerea reciprocă funcţionează bine exact în momentele în care noi nu o
percepem.
Axioma3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de
cauză – efect sau stimul – răspuns”. Watzlawick explică sensul acesteia. Un patron îşi
supraveghează excesiv salariaţii crezând că altfel ar comite greşeli, în timp ce ei se plâng că
erorile apar tocmai din cauza insistenţei cu care sunt supravegheaţi. La fel, unul dintre soţi se
interiorizează în cazul în care celălalt îl urmăreşte permanent, deşi susţine că o face tocmai cu
scopul de a-l scoate din starea de pasivitate. Un alt exemplu aproape similar: un cuplu invitat
la o petrecere se comportă în felul următor - întreaga noapte el se retrage într-un colţ şi bea,
în vreme ce soţia conversează şi flirtează cu alţi bărbaţi. Acasă, fiecare reproşează celuilalt
comportamentul, fiind convins că vina nu îi aparţine, dar conduita fiecăruia nu este decât un
răspuns la purtarea partenerului. Pretutindeni se constată tendinţa de a percepe lanţul
comunicării ca fiind alcătuit din acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau
efecte, iar conflictele survin din cauză ca unii consideră cauză ceea ce pentru alţii este un
efect. În realitate, se urmează principiul spiralei, comunicarea e continuă, mesajele se
intercondiţionează complex, căci, dacă Bergson afirma „gândim numai cu mică parte din
3
Ibidem, p. 47
trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească originară, dorim şi
acţionăm”4, lucrul este perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative. Comunicăm
cu tot trecutul nostru şi în zadar căutăm o cauză unică pentru fiecare replică. Există o
intertextualitate a comunicării.
Această axiomă este uneori prezentată, spre a fi mai convingătoare sau mai clară,
împreună cu unele analogii. Autorul Mihai Dinu, de exemplu, găseşte argumentul persuasiv
în paradoxul aritmetic al lui Bolzano.
Axioma 4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”.
S-au preluat termenii din cibernetică, ştiinţă în care un sistem este considerat digital atunci
când operează cu o logică binară, de tipul „totul sau nimic”, respectiv este apreciat ca
analogic în cazul logicii cu o infinitate continuă de valori. Exemplul cel mai simplu pentru a
transpune practic această situaţie este acela al dificultăţii întâmpinate când, deşi suntem
invitaţi să răspundem prin da sau nu, realizăm că trebuie sa refuzăm o infinitate de posibilităţi
ce depăşeşte chiar şi capacitatea noastră semantică de acoperire. Cuvintele sunt întodeauna
imposibil de numărat, intonaţia fiind aceea care variază continuu şi înmulţeşte posibilităţile
de exprimare. Din acest motiv, modalitatea de comunicare lingvistică este una digitală, în
vreme ce comunicarea paralingvistică are un caracter analogic. Gesturile sunt, de asemenea,
analogice, chiar dacă unele transmit o informaţie digitală (mişcările capului prin care
confirmăm sau negăm ar putea fi privite ca informaţii digitale). Totuşi, avem numeroase
tipuri de nu-uri: vehement, nervos, categoric, timid, ezitant, etc., iar interlocutorul
interpretează nuanţele înţelesurilor gestuale.
Se spune că există o legătură între axiomele doi şi patru, deoarece componenta
informaţională a comunicării se transmite preponderent digital, iar cea relaţională, analogic.
Axioma 5. „Comunicarea este ireversibilă”. Aserţiunea este în legătură cu
proprietatea comunicării de a produce, odată ce a fost receptată, un efect anume asupra celui
care a primit-o. Efectul poate fi prompt, tardiv, slab sau accentuat, efemer sau rezistent în
timp; el există, însă, întodeauna. Noi înşine reprezentăm rezultatul însumării în timp a acestor
efecte pe care le-am recepţionat în întreaga noastră viaţă. Personalitatea fiecăruia dintre noi
este determinată de comunicare directă cu semeni de ai noştri. Fiecare relaţie interpersonală a
contat într-un anume fel, încât recunoscând comunicării capacitatea de a ne influenţa, admit
că fiecare act de comunicare ne schimbă şi orice mesaj găseşte un alt receptor în noi, oarecum
diferit de cel anterior. Axioma 5 relevă ireversibilitatea tocmai subliniind mecanismul
comunicării ce nu mai poate fi dat înapoi, odată ce a fost declanşat. Trebuie să renunţăm la
4
Bergson, H., Materie şi memorie, Iaşi, Ed. Polirom, 1996, p. 57
iluzia că am putea reveni asupra mesajelor transmise, că le putem anula efectele, singura
salvare fiind în controlul mai accentuat asupra modalităţii noastre de a comunica.
Axioma 6. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii
simetrice sau complementare.” Aşadar participanţii la interacţiune sunt egali în cadrul unei
comunicări eficiente. Manifestarea atitudinii superioare, a uneia snoabe, eventualul refuz al
dreptului la replică nu reprezintă comunicări reale, conform principiilor, şi diminuează
valoarea socială a comunicării. În acelaşi timp, trebuie admis cu realism că o egalitate
veritabilă rămâne doar un deziderat. Există două tipuri de interacţiuni: tranzacţionale şi
personale. În primele rolurile participanţilor rămân aceleaşi pe parcursul comunicării, în
vreme ce în cea de a doua rolurile sunt fluidizate.
Există unele acte de comunicare cere sunt considerate simetrice, deşi simetria nu
poate fi apreciată ca bună sau rea în sine, valoarea acesteia fiind direct influenţată de
parametrii psihologici. La fel, complementaritatea are un caracter relativ.
Axioma 7. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.” Înţelesul
cuvântului există în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor poate evoca semnificatul
numai acelui receptor care îl posedă deja. Fiecare persoană are o experienţă de viaţă unică şi
sensurile nu pot coincide pentru aceleaşi cuvinte în cazul unor locutori diferiţi. Înţelegerea
dintre oameni prin comunicare înseamnă, de fapt, un fel de negociere a sensurilor, aspect
surprins mai bine de disciplina numită proxemică 5 şi care a fost iniţiată de Edward Hall.
Termenul este utilizat în studiul Proxemics – The Study of Man’s Spatial Relations and
Bounderies.
Ajustarea, la care se referă axioma, are în vedere exact acest aspect fără de care nu
există comunicarea adevărată. Logic, orice negociere este cu atât mai dificilă cu cât
interlocutorul este mai puţin cunoscut sau între câmpurile de experienţă ale celor doi
protagonişti ai actului de comunicare se constată diferenţe importante. Cel mai evident
exemplu poate fi găsit în ceea ce s-a numit constant „conflict între generaţii”. Orice
comunicare poate fi ameliorată prin cunoaşterea diferenţei existente în ceilalţi oameni, prin
obişnuirea cu deprinderile lor lingvistice variate şi printr-un efort susţinut de adaptare cu un
anume cod de exprimare a celuilalt.
Având ca punct de origine şi de influenţă tot mişcarea de la Palo Alto, unii autori au
pătruns pe teritorii de investigare noi. Astfel, Eric Berne, medic psihiatru, iniţiază teoria
tranzacţională, care este, în primul rând, o filosofie şi un punct de vedere asupra oamenilor.
5
Denumirea provine din cuvântul francez proximité, care, la rândul său, derivă din etimonul latin proximitas,
proximus – Cf. Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, comunicare.
ro., Bucureşti, 2005, p. 45
În al doilea rând, este o teorie a personalităţii şi a comportamentului interpersonal, aşadar o
teorie a comunicării. În al treilea rând, este un instrument accentuat creativ, facilitând
modificările în plan personal şi profesional şi având aplicaţii în patru domenii fundamentale:
consiliere, educaţie, organizaţional şi clinic. Lui Berne i s-au alăturat Claude Steiner, Robert
şi Mary Goulding, Taibi Kahler, Stephen Karpman, fiecare dezvoltând câte un concept
original. Tot Colegiul Invizibil se află la baza demersurilor întreprinse, în 1976, de
matematicianul Richard Bandler şi lingvistul John Grinder pentru a crea Programarea neuro-
lingvistică (NLP); iată semnificaţia termenilor ce compun abrevierea – Programare =
aptitudinea unei persoane de a produce şi de a transpune în practică o variată şi complexă
gamă de programe comportamentale; Neuro = funcţionarea corpului şi psihicului uman se
bazează pe funcţionarea sistemului nervos; Lingvistică = mijlloacele de comunicare relevă
comportamentul nostru verbal şi nonverbal. Promotorii şi-au propus să descopere natura
structura excelenţei umane şi au preluat concepte apărute anterior în cibernetică şi în teoria
sistemelor. La începutul anilor 1980, NLP era considerat un progres important în psihoterapie
şi consiliere, atrăgându-i pe numeroşi cercetători. În esenţa sa, NLP desemnează o atitudine
de curiozitate, pasiune şi dedicare în studiul comportamentului uman şi al modalităţilor de
îmbunătăţire a lui.