COMENTARII CRITICE

Personajele lui I. L. Caragiale. Vestimentația

Horia Gârbea
România literară nr.
E uimitor cât de mulți prozatori și dramaturgi nu acordă importanță vestimentației

personajelor, deși ea este un element caracterizant însemnat. Sunt însă și autori care

pun preț pe straiele personajelor și unele personaje au intrat în conștiința publică

prin câte un accesoriu sau mai multe. Nu poate fi imaginat Rică Venturiano fără

joben și ochelari. Culmea, aceste accesorii îl depreciază în ochii lui Jupân

Dumitrache, care-l numește bagabont de amploiat. Ipingescu replică plin de

rezon: De unde știi că era amploiat? Dumitrache are argumentul

vestimentar: După port nu semăna a fi negustor. Deci haina îl face pe om…

bagabont. Bagabontul apare cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap și cu

basmaua (cravata deci) iac-așa scoasă. Paradoxal, aceste detalii îl apără de

violența lui Dumitrache Titircă pentru că el (negustor!) nu se poate pune în public

cu un coate-goale.

Când sunt în exercițiul funcțiunii în Garda Civică, Jupân Dumitrache și Chiriac

poartă uniformă, ca și Ipingescu. Mondirul lui Chiriac are un rol major în scenele

dintre acesta și Veta. Iar legătura de gât a aceluiași îl vâră la idee pe chiristigiu, câtă

vreme bănuiește că ar putea fi a lui Rică. Dacă însă află că e a lui Chiriac, prezența

ei pe patul Vetei i se pare firească. Umorul fazei încheie minunat piesa.

În Scrisoarea pierdută a aceluiași I. L. Caragiale, o contribuție hotărâtoare la

acțiune o au pălăriile lui Cațavencu și a Cetățeanului turmentat și anonim. În rest,

indicațiile lipsesc în afară de scena finală la care participanții apar în costume de

pretenție provincială ca să celebreze victoria electorală a lui Dandanache.

Și acțiunea din D’ale carnavalului este marcată de prezența și încurcarea

costumelor. Qui-pro-quo-ul funcționează perfect într-o noapte de carnaval, cu

personaje deghizate. În aceeași piesă, Crăcănel jură pe o situație macabră, marcată

de încălțăminte: Mițo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeț, pe catafalc. Detaliile

fac autenticitatea! Brunelul este o stofă tare, cât să poată fi folosită la încălțări, dacă

nu sunt cu totul din piele, iar părțile din piele, pentru ranforsare și ornament, se

numesc bizețuri. Un ilustru inginer și profesor de poduri atașează numelui banal

porecla de Bizeț și o transformă în renume: Ion Ionescu-Bizeț (1870-1946).

Modul în care se îmbracă personajele lui I. L. Caragiale, în proza lui, este descris

detaliat și cu delicii. Pentru că descripția rece și foarte amănunțită clocotește de

ironie. Ea e perfect „obiectivă” și îl scutește pe autor de analize psihologice. Ștefan

Cazimir crede că vestimentația acestor personaje este emblema kitsch-ului. Da, dar

e mai mult decât atât. Combinațiile vestimentare extravagante, ostentative, arată

indirect vacuitatea spirituală a eroilor. Ei pierd vremea cu combinarea unor ținute

„la modă”, căutate, pentru că nu au alte preocupări, mai adânci, care să-i absoarbă.

Leonică Ciupicescu poartă gheroc (adică redingotă) negru cu doi nasturi, jiletcă de

pichet în fața oului de rață, cu bumbi de sticlă mată, (…) imitație de mărgăritar.

Cravata lui de predilecție este din mătase, în fața argintului viu și reproduce bătălia

de la Waterloo, și anume pe amândouă căpătâiele, în colori firești. Apoi fiece

cravată își avea agrafa respectivă și fiecae agrafă avea o însemnare

simbolică. Una reprezintă o inimă de mărgean străpunsă de o săgeată lucrată în

diamanțele. Ceea ce vrea să arate sensibilitatea eroului la penetrațiile amoroase.

Scriitorul coboară descripția la detaliul mărunt, la agrafa de cravată pe care o „vede

monstruos”. Un institutor becher (Tiberiu Bumbeș) combină elemente care sigur îl

fac ridicol și al căror rol e să atragă atenția: redingotă neagră cu poale lungi, jiletcă

albă deschisă, cravata e o fundă mare rose-pâle ce flutură pe manișca egretie.

Manișca fiind plastronul. În picioare poartă pantofi galbeni și ciorapi crème, în

mâini mănuși gris-perle. Pălăria are o panglică ecoseză. Bumbeș e efectiv o

arătare!

Descriind protagoniștii, I. L. Caragiale adoptă, complice cu cititorul, punctul de

vedere al personajelor asupra ținutei lor, mai ales asupra culorilor și nuanțelor care

se doresc sofisticate. Ne putem închipui cu efort cum erau bluza vert-mousse și

jupa fraise-écrasée ale lui madam Georgescu, dar ea sigur că le definea perfect, ca

și pălăriuța asortată, ironia supremă a autorului. Asortată la ce? Ne vom imagina

cu greu o nuanță care să fie „asortată” simultan și la vert-mousse și la fraise (fie

și écrasée), dar sigur doamna Georgescu credea că pălăria sa izbutește performanța

aceasta. La fel de „asortată” este o interminabilă rochie de catifea verde cu funde

din satin rose, cu care nevasta decanului avocaților vrea să-i întâmpine pe suverani

în escala lor de 25 de minute. Ciorapii doamnei Georgescu pentru călătoria

cu Trenul de plăcere sunt vărgați în lungul piciorului: o bandă galbenă și una

neagră despărțite de un fir stacojiu.

Nuanțele bat culoarea. Să notăm în treacăt că, mult mai târziu, Otilia îi va reproșa

lui Felix că nu e tare în nuanțe și i-a ales o panglică nepotrivită. Și că, tot ceva mai
târziu, o „gaiță” a lui C. Kirițescu e convinsă că, la pălărie, o „prinde” bleu-

gendarme-ul, ca pe nevasta decanului avocaților, ceea ce stârnește replica seacă a

surorii ei, Aneta: Parcă ești un câine cu oala-n cap.

Copiii lui I.L. Caragiale poartă uniforme. Epoca, deși numită belle, este una

belicoasă. Principatele Unite au minister „de război” care se va preface mai târziu

în mai prudentul „al forțelor armate” și chiar în defensivul „al apărării naționale”.

Ionel Georgescu se îmbracă în „vânător” ca Prințul Carol, Ionel Popescu în maior

de roșiori (cavalerist), dl Goe în „mariner” al canonierei Le Formidable. Aceasta a

participat în flota franceză la bătălia de la Trafalgar (21 octombrie 1805) și avea 80

de tunuri. Ulterior, în noiembrie 1805, a fost capturată de englezi și va mai pluti în

slujba lor până în 1816. Pălăria de marinar al vasului Le Formidable era

spectaculoasă: destul de înaltă, cu borul lat, aptă să fie dusă de curent când micul

erou va scoate capul pe fereastra trenului. Ilustrații mai recente au dat o imagine

complet eronată despre pălăria dlui Goe, reprezentată ca o canotieră sau ca o șapcă.

Cea reală era asemănătoare cele de ranger. După dispariție, pălăria – cu rol esențial

în schiță – e înlocuită de mam’mare cu un „beret” al echipajului aceleiași nave.

Ciudățenia reală este că pălăria de marinar al flotei franceze, în epoca Le

Formidable, nu avea panglică sub care să fie pus biletul de tren! Avea un șnur roșu,

înnodat, în jurul calotei. Ori replica, realizată pentru copii, văzută de Caragiale nu

respecta originalul, căci trecuseră câteva decenii, ori e o scăpare a autorului.

Iarna, personajele lui Caragiale poartă galoși, o încălțăminte azi uitată, pe care eu

am mai prins-o încă, prin anii 1960. Galoșii au, de asemenea, un rol în schița Vizită,
maiorul Ionel turnând în ei dulceață. În altă schiță sunt menționați hibrizii șoșon-

galoși, pierduți la o mutare.

Fiul nelegitim al părintelui Niță, vagabond poreclit Mitu Boierul, își joacă rolul de

clovn al „boierilor” reali la vreo opt-nouă ani, zdrențăros și murdar, și mai

ales îmbrăcat în haine nepotrivite – un gheroc mare, a cărui talie îi vine până la

glezne, în cap cu un cilindru turtit. Iar pulpele-i uscate se văd prin sfâșietura

nădragilor. Popa însă, când plecase la seminar, ca băietan, avea o căciulă de oaie.

Mama sa, la despărțire, îi mângâie părul și-i potrivește căciula, gest matern

semnificativ.

Hangița Mânjoloaica însă, când ia căciula naratorului, ginerele polcovnicului

Iordache, nu face mișcări materne: Femeia, dusă pe gânduri, ședea pe pat cu

căciula mea în mână, o tot învârtea ș-o răsucea. Banalul obiect va avea și el un

rost foarte mare și neprevăzut în pățania tânărului viitor mire. Mult mai

târziu, polcovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana

farmece… La întrebarea firească a ginerelui – de unde știe? – socrul, sever ca orice

militar de gradul lui (echivalent colonelului), îi taie vorba, scăpând însă o

aluzie: Asta nu-i treaba ta, asta-i altă căciulă!

Iată ce se poate face cu o simplă căciulă în mâinile unei hangițe care-l are pe dracu

în ea – și la propriu – dar mai ales în mâinile unui prozator dibaci! Multe alte

momente (și schițe) din opera lui I. L. Caragiale au de-a face cu vestimentația. Dar

și din opera altor autori români. De-aceea e util să închei cu va urma.
https://romanialiterara.com/2020/03/personajele-lui-i-l-caragiale-vestimentatia/