Tatiana Topciu "Mi-aduc aminte, o, mi-aduc aminte, De tinerețea ta, când Mă urmai cu lacrimi și fior, fără cuvinte, și gata, viața însăși să Mi-o dai...
M-ai fi urmat, departe sau aproape,
într-un mănos sau fără apă loc... M-ai fi urmat, de-aș fi cerut pe ape... M-ai fi urmat, de-aș fi cerut, și-n foc...
Într-un pământ uscat și fără apă,
ți-eram Izvor și Hrană și Umbrar... Eram Eu Însumi Cel ce te adăpă și îndeajuns ți-era cerescul har...
Și nu doreai nici hrană și nici haină,
nici casă, nici averi, nimic prea mult. Pe-atunci, a propășirii tale haină era să fii cu Mine ne-ntrerupt.
Suprema bucurie, rugăciunea,
cântarea-n umbra sfintei părtășii. Zadarnic te chema afară Lumea. Erai zdrobit de mila ei. Mai știi...?
În cămăruța-nchisă pentru Lume,
în care stam de vorbă fără grai, te dezmierdam cu negrăite nume, iar tu...fără cuvânt Mă adorai...
Dorința Mea ți-era suprema lege.
Ce fericire-n împlinirea Sa! Erai copilul Meu. Eu - Domn și Rege. Desăvârșită-a fost umblarea ta!
Aveai atâta-ncredere în Mine,
țâșnită din iubirea ta dintâi! Cum aș putea să nu-Mi aduc aminte, când azi, cu Mine-așa puțin rămâi!
Azi ai pierdut și golu-acela mare
ce decupa în tine chipul Meu și te-ai pornit la marea căutare... Te-ai săturat să fii înalt mereu,
Te-ai săturat de binecuvântare.
Ți-e dor să cazi, să cauți în zadar Ți-e dor să-nalți din când în când altare, să arzi spre alții, însuți, pe altar.
Dar nu ți-e dor de slăvile divine
în care-ai fost în totul împlinit...? Nu-ți este dor, cum Mie Mi-e de tine? De-ai ști cât Har ai încă de primit...! " *** Așa-mi vorbi Isus prin Ieremia, ținând în mână ramul de migdal și când și-a șters o lacrimă, mânia s-a ridicat în mine ca un val:
Cum am putut s-ajung atât de rece?
Cum am putut să nu Îl mai ador? O, Doamne, pe alături nu mai trece! Mi-a fost de Tine-atât...atât de dor! Ieremia, 2.2