CUVIOSUL GHERONTIE

CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

MĂRTURII-1
AFLATE PE PAGINA WEB CUVIOSULGHERONTIE.COM
îngrijită de Monica Opriș și Pr. Dorin Opriş

04.11.1934 – 13.10.2018

ANEXĂ:
ACATISTUL CUVIOSULUI GHERONTIE
„Părintele Gherontie a suferit de bună voie, în modul cel
mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre ale
tuturor; s-a rugat cum puţini se roagă, a postit cum puţini
o fac, a acceptat, ca și Mântuitorul, ca și Apostolii, să nu
aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze
toată viaţa, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El,
de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11, 38), a trăit
printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a
nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă
harul!” Mitropolitul Serafim

Ierusalimul ceresc, Desen al Cuviosului

2 Gherontie
 RUGĂCIUNE:
„Doamne nu ne părăsi
Ca să te putem slăvi.
Doamne, nu ne părăsi
Ca să te putem iubi.”
Cuviosul Gherontie

”Să avem credință, căință, umilință,

pocăință, smerenie, milostenie,
bunătate și, la urmă, dragoste.
Dragostea le va cuprinde pe toate!”
Cuviosul Gherontie

Puteri cerești, Desen al Cuviosului

3 Gherontie
„CÂND TE VEI GÂNDI LĂ MINE,
4 ĂRE SĂ ÎȚI MEĂRGĂ BINE!”
 CUPRINS
Viaţa Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos ........................... 13
Cuviosul Gherontie – mijlocitor între om și Dumnezeu ......................... 26
Zâmbind lui Dumnezeu ............................................................................ 40
Cuviosul Gherontie de la Tismana, „nebunul frumos” .......................... 44
Un „nebun pentru Hristos” al vremurilor noastre.................................. 51
Când ridica mâinile la rugăciune, simţeam că îmbrăţişează cerul......... 53
Cât de înaltă era Maica Domnului? .......................................................... 58
Cuviosul lua asupra sa suferinţa aproapelui ........................................... 59
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte!” (Filipeni, 4,13) ....... 61
Rostul pedagogic al purtărilor Cuviosului .............................................. 63
Făcea pe beţivul, ca să îşi ascundă sfinţenia ............................................ 64
„Păi nu v-am spus că la Brezoi, în benzinărie?” ...................................... 65
Oare cine este acest Bătrân? ...................................................................... 67
Cuviosul Gherontie – un om liber în Hristos .......................................... 72
Un Crăciun cu Cuviosul ............................................................................ 73
Mi-am dat seama că nu mai aveam nodulul la sân ................................. 77
Cuvioase, ai făcut o dată minunea, mai poţi să o faci o dată! ................ 78
Mijlocitorul nostru înspre vindecarea soţului meu de COVID-19 ......... 80
O bucurie de nedescris .............................................................................. 83
Ajutor în pelerinaje .................................................................................... 84
„Dormi? Fii treaz!” .................................................................................... 85
Adevăruri pitite sub vorbe de duh ........................................................... 91
Am înţeles, în inima mea, ce înseamnă libertatea ................................... 95

5
Nu făcea nimic fără un rost ....................................................................... 97
Fotografia Cuviosului, alinare şi scut..................................................... 101
„Dragă, ceva toţi trebuie să avem!” ........................................................ 102
„Te rog frumos, pune-ţi crucea!” ............................................................ 105
„Să ai grijă de ea, ca de un copil!” .......................................................... 106
Drept mulţumire, i-am dăruit Cuviosului hainele noastre militare .... 109
Rugăciunea Cuviosului în faţa Centrului Militar Judeţean Vâlcea ..... 111
Dezlipit de cele pământeşti ..................................................................... 114
Un sfânt grabnic ajutător în nevoi şi în boli ........................................... 115
Nu-i plăcea să audă laude în jur … ....................................................... 118
După ce i-am dat haine, m-a chemat lângă el în biserică ..................... 119
„Hai, să ne dăm cap în cap!”................................................................... 121
M-a pupat pe frunte şi mi-a trecut durerea de cap ............................... 122
Cuviosul Gherontie, între problemele mele dentare şi stomatolog ..... 123
„Spune-le să nu plece!” ........................................................................... 124
O întâlnire la o trecere de pietoni ........................................................... 126
A transmis harul lui Dumnezeu, care îl stăpânea ................................. 127
M-a ajutat să aflu mănăstirea la care să merg ........................................ 131
„Ioi, dragă, cine eşti de nu mă cunoşti?” ............................................... 132
„De Maica Domnului şi avioanele ascultă!” .......................................... 134
„Cât îi ceasul? Ceasul, ceasul? Cât îi ceasul?” ....................................... 134
„Ioi, dragă, ce tare m-au bătut unii!” ..................................................... 136
,,Drăguţă, să-mi aduci trei cruci de lemn” ............................................. 137
Cuviosul îmi întinde întotdeauna mâna! ............................................... 138

6
Amintiri dintr-un pelerinaj în Italia cu Cuviosul .................................. 140
În timp ce picta, l-am văzut învăluit în lumină ..................................... 141
Am simţit că maica se va face bine ......................................................... 142
A turnat mălai în papucii celui care i-a adus cojocul ............................ 142
Părintele Gherontie este o Bucurie! ........................................................ 144
„Sunt uituc ca un butuc!” ........................................................................ 147
„Te rog frumos, pune-ţi crucea!” ............................................................ 148
„Eşti vindecată!” ...................................................................................... 149
„Voi nu aveţi credinţă? Nu v-am spus că venim pe lumină?” ............. 151
„Fata cu bolovanul! Să intre!” ................................................................. 153
Despre ţinuta necuviincioasă la biserică ................................................ 158
Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că nu a fost cancer! .............................. 159
„Doamne, nu-mi da mie Raiul, dar să ia ea examenul!”....................... 162
Cuviosul şi economiile ............................................................................ 165
Cuviosul ne-a vindecat copilul ............................................................... 166
La 93 de ani, am primit ajutorul unui nou sfânt.................................... 168
La rugăciunea către Cuviosul Gherontie, oaia luată de lup s-a întors. 170
Din el ieşea ca o lumină albă ................................................................... 172
Profunzimea nu se găseşte în grabă ....................................................... 174
„De ce porţi inel?”.................................................................................... 176
Nădejdea toată, după Dumnezeu ........................................................... 176
„Să fie credincioase!” ............................................................................... 177
„Oare, aicea te doare? Aicea te doare?” ................................................. 177
„N-am loc, nu vezi? N-am loc nicăieri!” ................................................ 178

7
Un interviu atipic la racla Sfintei Parascheva ........................................ 179
„Să nu cumpăraţi ţigări, că nu vă mai dau niciodată!” ......................... 180
Neastâmpărul lui îmi dădea linişte ........................................................ 181
„Să nu divorţeze!” ................................................................................... 183
Cuviosul nostru călător! .......................................................................... 183
„Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig!” ......................... 185
Ca la comandă, câinii s-au potolit .......................................................... 187
Să avem grijă să punem mâncarea la frigider........................................ 188
„Mult n-o fi, mult n-o fi / Pământul l-oi părăsi” .................................. 189
„Maică, tu să pui mâna pe mâna doctorilor, tu să lucrezi!” ................. 190
„Auzi, Gherontie ăsta e un sfântoi! Un sfântoi mare!” ......................... 192
„Oare ştii tu, Cuvioase, pentru ce sunt aici?” ........................................ 194
M-a salvat acolo dintr-o primejdie foarte mare! .................................... 195
„Asta este pentru al treilea. Să le păstraţi!” ........................................... 197
„Ochii văd, inima cere!” .......................................................................... 200
„Bine, am mâncat, dar rugăciunea?…” .................................................. 201
Una din chilii a luat foc ........................................................................... 202
Am rămas uimită cum putea să se bucure în timp ce primea insulte.. 202
„Hii, dragă, hii, mai încolo!” ................................................................... 204
„Cum moartea te-ai îngrăşat aşa de tare?” ............................................ 205
Cuviosul Gherontie ştia deja… ............................................................... 207
Ieşirea Cuviosului din „gripă” şi din „izolarea la domiciliu” .............. 209
Cuviosul ajută la găsirea lucrurilor pierdute......................................... 212
Cuviosul vădea lucruri ascunse.............................................................. 216

8
„Ei, Cuvioase, ia să văd eu dacă eşti pe fază!” ...................................... 216
„Cuvioasă, trezeşte-te, că ne omoară vrăjmaşul!” ................................. 217
Cuvioase, vindecă-mi plămânii, că nu am nici o nădejde în medici!... 218
„Măcar la pomenirea morţilor să ajungi” .............................................. 219
„Ia, dragă, că cuvioşia ta ai mai mare nevoie ca mine!” ....................... 219
Cuviosul Gherontie, grabnic ajutător în construcţii şi administrație ... 220
„Vin numai dacă nu se fumează!” .......................................................... 221
„Lasă, dragă, este egal cu zero!” ............................................................. 221
Cuviosul ştia din pomelnic viaţa unui om............................................. 222
„De ce tot vin oamenii la mine, dragă? Eu sunt un om păcătos!”........ 223
A stat până am terminat crucile sculptate ............................................. 224
„Uite, crucea! Ţi-ai dorit-o, ia-o!” ........................................................... 225
Cuviosul şi „Sfânta Cruce” ..................................................................... 228
O întâlnire la o trecere de pietoni ........................................................... 230
Hainele Cuviosului miroseau a mir ....................................................... 232
Striga tare în baie că va muri Ceauşescu................................................ 232
Soţiei nu i-a fost rău pe maşină............................................................... 233
Cuviosul Gherontie: sfântul plin de harul bucuriei şi al iubirii divine 234
„Ştii de ce mă rog cu voce tare? Ca să auzi şi tu!”................................. 236
„Culege, dragă, şi tu, că mie nu-mi plac mizeriile!” ............................. 237
Cuviosul s-a rugat pe roata de rezervă .................................................. 238
Cuvântul lui a fost un semn al biruinţei vieţii ....................................... 239
Din acel moment, fiica noastră nu a mai avut rău de maşină .............. 240
O maşină de ocazie de la Târgu Jiu la Satu Mare .................................. 241

9
„Nu a păţit nimic! Spune-i că nu a păţit nimic la operaţie!” ................ 242
„Da…, da…, Maica Domnului o să te aştepte!” .................................... 245
„Adieri ale harului dăruite de Maica Domnului” ................................. 246
„Maica Domnului, arată-le la toţi, ca să creadă!” .................................. 248
Postul şi rugăciunea către Maica Domnului .......................................... 249
Cuviosul şi pantofii mei .......................................................................... 250
„Dragă, atunci ai plătit amendă mare?” ................................................ 250
La rugăciunea Cuviosului, toţi au venit la biserică ............................... 251
Sfântul Gherontie si jobul de după pandemie. Ziua de vineri ............. 252
„Uite, îţi dau un pachet de biscuiţi, dar să nu îi mănânci singură” ..... 254
„N-am să vă uit niciodată binele pe care mi l-aţi făcut!” ...................... 255
Graba şi sacii de ciment ........................................................................... 256
Un tratament aparte ................................................................................ 257
„Lasă-l, lasă-l, că nu poate!”.................................................................... 257
„Mă duc la o moarte sfântă!” .................................................................. 258
Cuviosul stingea şi orienta în alte direcţii săgeţile trimise de cel rău .. 259
Joaca cu Bătrânul, sau cum m-a vindecat Cuviosul de Covid-19 ........ 261
Cu Cuviosul în Sfântul Munte ................................................................ 265
„Când ştii, nu mai poţi spune că nu ştii!” .............................................. 266
Vizita Cuviosului Gherontie la noi, la mănăstire .................................. 267
Cuviosul Gherontie – puterea exemplului ............................................ 269
Fetiţa noastră s-a vindecat ca prin minune! ........................................... 270
2012, la venirea Sfintei Lumini, în Țara Sfântă ...................................... 271
Cuviosul vibra cu Locurile Sfinte şi iubea oamenii............................... 273

10
Sărbătorile cu Cuviosul ........................................................................... 274
„Nu te supăra, nu ştii unde se ţine Utrenia?”........................................ 275
Dădea tot ce primea ................................................................................. 276
„Da, dragă, mi se pare că mergem, dar cu un mic ocol!” ..................... 276
Doamne, fereşte de mai rău! ................................................................... 279
Cuviosul a lăsat lumină pe unde a trecut! ............................................. 283
25 noiembrie 2017, la sărbătoarea Sfintei Ecaterina .............................. 284
„Dragă, da’ mi-ai mai spus o dată!” ....................................................... 285
Cuvinte puţine, dar dătătoare de sens vieţii! ......................................... 287
„Ioai, dragă, dar n-ai nimic grav, dragă!” .............................................. 288
„Nu o dispreţui nici pe ea!” .................................................................... 290
„Eu sunt Sfântul Gherontie!” .................................................................. 291
Cuviosul Gherontie mi-a spus: „Este nebună pentru Hristos!” ........... 295
„Cuvioasa înjură de cele sfinte şi fumează! .......................................... 304
Cuviosul şi descoperirea rostului Creaţiei ............................................. 306
„Raiule, grădină dulce!” .......................................................................... 308
„Îţi lipseşte doar un horn în cap!” .......................................................... 310
Lumina sfinţilor luminează tuturor! ...................................................... 311
,,Mari lucruri ai făcut Doamne cu noi: ne-ai umplut de bucurie!” ...... 312
Cuviosul Gherontie, un sfânt pe care l-am cunoscut… ...................... 316
„Eu nu m-am lăsat de Hristos şi m-am făcut handicapác”................... 319
De unde a ştiut el de copilul de acasă? .................................................. 320
Darul Cuviosului Gherontie pentru prietena mea ................................ 321
I-a făcut metanie femeii să îl ierte ........................................................... 322

11
Cuviosul şi părintele Iustin Pârvu .......................................................... 324
„Dragă, dar dă-i băieţelului să bea lăptic” ............................................. 325
„Acela care a furat nu ştie că ulciorul nu merge la apă …? .................. 325
I-am promis Cuviosului că o să mergem la mormântul lui.................. 327
Ne ajuta să căutăm pacea în familie ....................................................... 329
S-a smerit, făcând pe cerşetorul, ca să mă ajute .................................... 330
Maica Atanasia de la Mănăstirea Râmeţ despre Cuviosul Gherontie . 333
„Asta-i pentru cuvioşia ta!” .................................................................... 335
„Hai! Cred că pe-aici trebuie să fie!” ...................................................... 338
„Poate cuvioşia ta eşti de altă credinţă. Nu ţi-ai făcut cruce!” ............. 340
Recunoştinţă pentru Cuviosul Gherontie .............................................. 342
Întâlnire cu sfinţenia ................................................................................ 345
„Cât poţi, să nu faci păcate!”................................................................... 348
„A intrat călugărul în biserică!”.............................................................. 353
Fragmente din rugăciunile Cuviosului Gherontie ................................ 355
Învierea copilului Darius-Arsenie .......................................................... 358
Venise de la Craiova să ne ajute la bagaje.............................................. 369
Cuviosul Gherontie şi Sfântul Serafim de Sarov ................................... 370
„Unchiul meu, protosinghelul Modest, a fost foarte evlavios!”........... 371
ACATISTUL CUVIOSULUI GHERONTIE .......................................................... 391
RUGĂCIUNE ................................................................................................ 412
ALTE IMAGINI ............................................................................................. 413

12
Viaţa Cuviosului Gherontie cel nebun
pentru Hristos
Pr. Dorin Opriş «- CUPRINS
la Praznicul Bobotezei – Dumnezeiasca Arătare
6 ianuarie 2020
Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, în
lucrarea „Cerurile Oltului”, plasează nebunia pentru
Hristos între limitele a doi termeni: preluare şi
preumblare. Prelusare înseamnă a lua ceva şi a duce
mai departe, doar într-un sens al axei, ca o ştafetă,
iar preumblare are semnificaţia de înaintare în timp
prin întoarcere în timp, precum pendulul, printr-o
mişcare aparent fără sens, fără noimă. Nebunia
pentru Hristos poate fi deci considerată o preluare
explicită a ştafetei într-o linie a sfinţeniei, de la o
generaţie la alta, şi purtarea deplină a acesteia prin
lume într-o formă greu de înţeles şi de prins în
cuvinte, „pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt
mai înţelepte decât ale oamenilor” (I Corinteni 1, 25).
Încercarea de a cuprinde în câteva pagini
biografia celui pe care aproape toţi l-am numit
„Cuviosul Gherontie”, un nebun pentru Hristos,
care s-a angajat total, cu întreaga fiinţă slujirii lui
Dumnezeu şi semenilor, impune respectarea liniilor
de discreţie pe care el însuşi le-a trasat în raport cu
13
etape sau momente definitorii ale vieţii sale,
mărturisirii credinţei sau suferinţelor pentru
Adevăr.
Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai
adesea la insistenţele noastre, pentru că nu
considera importante detaliile privind etapele
devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne
vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în
seama iubirii şi Providenţei Divine şi era
recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care
l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să
mulţumească „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
Preasfintei Treimi”, pentru că l-a ţinut în viaţă „până
la bătrâneţe” şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că
„sănătatea-i bogătate!”, cum zicea el mereu.
Cuviosul Gherontie a văzut lumina zilei la 4
noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a
născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării,
în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de
oraşul Rupea, acum în judeţul Braşov. La botez a
primit numele George, dar în familie i se spunea
„Gheorghe sau Gheorghiţă”.
Din pomelnicul personal am aflat numele
părinţilor săi, „măicuţa mea, Elena (Iliana) şi tăticul
meu, Ioan”, dar şi al altor membri ai familiei. Ne
vorbea cu multă preţuire şi recunoştinţă despre
14
mama sa, pe care o considera un model de evlavie şi
primul său îndrumător duhovnicesc. Tot din
pomelnicul Cuviosului am aflat şi despre fratele său
mai mare, Ioan, care murise de tânăr, dar şi despre
sora lui mai mică, Rafira, care a rămas în casa
părintească de la Viscri. Un loc special în rugăciunile
sale îl avea „unchiul meu, Moise, pe mireneşte, sau
Modest, pe călugăreşte”. Era vorba despre fratele
tatălui său, părintele protosinghel Modest Aldea,
fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul
Catedralei episcopale din Buzău.
Cuviosul a făcut doar patru clase, dar le-a făcut
bine! Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe
la cei aproape 84 de ani câţi a avut la plecarea în
veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La
fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este
„Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Lucrurile sau faptele
din copilărie care nu erau în relaţie cu cele sfinte le
punea în categoria celor făcute cu o „minte
copilărească”. La fel cataloga şi cuvinte sau fapte ale
celor din jur, care nu dovedeau o maturitate
duhovnicească şi intelectuală. Ne povestea cum
mergea la colindat prin sat, dar şi „ceva de râs” cum,
într-o zi, în joacă, din prea multa alegare prin clasă,
împreună cu un băiat, au făcut să cadă un portret de

15
pe perete, motiv pentru care învăţătorul i-a
pedepsit.
Din frânturile de viaţă pe care le scotea la
lumină, când şi când, am mai aflat că nu o dată
abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole
pentru a se dedica rugăciunii sau pentru a pleca
pentru un timp la mănăstire. Mărturiile rudelor sale
vorbesc despre faptul că la vârsta de 16-17 ani avea
deja puterea duhovnicească de a ţine post aspru
până seara, chiar dacă mergea toată ziua la sapă.
Despre perioada de dinainte de plecarea în armată,
Cuviosul ne-a spus că îl vizita la Episcopia Buzăului
pe unchiul său, protosinghelul Modest, dar avea şi
anumite perioade de şedere la Mănăstirea Ciolanu,
mijlocite de acesta. Au fost ani de creştere
duhovnicească intensă alături de părinţii
îmbunătăţiţi.
Cu acest fel de a fi şi-a început Cuviosul stagiul
militar. Era perioada de început a anilor ’50 ai
secolului trecut, anii de vârf ai stalinismului în
România. Este binecunoscut faptul că o viaţă
religioasă intensă şi o mărturisire publică a
adevărurilor de credinţă erau considerate în epoca
respectivă adevărate atacuri la adresa ateismului
oficial, iar „vina” era atunci foarte gravă.

16
 Despre viaţa de soldat, ne-a spus că i-a fost
marcată de suferinţele pe care le-a avut de îndurat
ca urmare a preocupărilor sale religioase profunde,
în special a faptului că nu era lăsat să se roage. După
aproximativ trei luni de armată, s-a ajuns la un
punct critic, după care a şi fost lăsat la vatră. Pentru
a nu fi lăudat sau considerat un erou al credinţei, nu
a dorit să ofere prea multe detalii. Ne-a spus mereu:
„Eu nu puteam fără rugăciune!”.
Cel mai adesea, Cuviosul schimba elegant
discuţiile de felul acesta înspre lucruri secundare.
Prefera întotdeauna să se autoironizeze. Ne arăta
cum se bătea pas de defilare, îşi amintea câteva
fragmente dintr-un cântec ostăşesc sau, cel mai
adesea, ne vorbea despre glumele pe care le făceau
la adresa lui colegii săi, ca urmare a faptului că
primise în primele săptămâni de armată o haină care
fusese a unui sergent ce-şi terminase stagiul militar,
la care urmele lăsate de soare pe epoleţi trădau
gradul celui care purtase anterior haina.
A avut poarta deschisă atât la chilia părintelui
Modest de la catedrala din Buzău, cât şi la
Mănăstirea Ciolanu. În această perioadă a avut
experienţe duhovniceşti care l-au marcat şi l-au
întărit în credinţa existenţei lumii spirituale. Mereu
ne amintea de faptul că vrăjmaşul diavol a încercat
17
să-l sperie şi să-l îndepărteze de pe calea credinţei.
După anul 1956, când a murit pe neaşteptate unchiul
său, Cuviosul Gherontie a dus pentru trei ani o viaţă
în care alterna vieţuirea în mănăstire cu susţinerea
familiei la lucrul câmpului, cu atât mai mult cu cât
începuse şi prigoana împotriva ţăranilor, cu sistemul
cotelor obligatorii şi colectivizarea forţată.
Una dintre cele mai dificile perioade din viaţa
Cuviosului Gherontie a fost cea care a urmat
apariţiei Decretului nr. 410 din 28 octombrie 1959.
Călugării care refuzau să părăsească mănăstirea,
deşi erau excluşi din monahism în baza respectivei
legi, au fost arestaţi, condamnaţi sau trimişi în
domiciliu obligatoriu. În acel context, Cuviosul a
fost dus la închisoare. Ştim că acolo şi-a luat nebunia
pentru Hristos, după unul dintre momentele în care
i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus să-şi ia
această cruce, pe care o să-l şi ajute să o poarte.
Ulterior a ajuns la psihiatrie, de unde a fost eliberat.
Nu dorea în niciun caz să fie lăudat pentru anii
îndelungaţi de aspră nevoinţă, impuşi de acest mod
de trăire a credinţei, şi nici să spună care au fost
suferinţele sau umilinţele la care a fost supus din
partea autorităţilor comuniste. Folosea de multe ori
un joc de cuvinte pe care nu aveam cum să nu le
punem în relaţie cu pătimirile lui. Aproape de
18
fiecare dată ne spunea atunci când era vorba de
oraşul nostru: „Dragă, eu vreau la Alba, nu la neagra!”.
Nu ai nevoie de o prea mare documentare pentru a
şti ce însemna „la neagra”, în limbajul persecuţiei
regimului ateu.
Din mărturiile sale, am aflat că era nevoit să
alterneze perioadele în care se afla la mănăstirile pe
care a început să le frecventeze şi unde era primit,
într-un fel prin rotaţie şi pentru doar câteva zile la
fiecare, cu zilele sau săptămânile în care se afla
acasă, pentru munca în agricultura socialistă, alături
de familie. Permanent îşi mărturisea credinţa şi le
vorbea oamenilor despre nevoia de a ne aduce
aminte că suntem trecători pe pământ. Acestea i-au
devenit coordonatele vieţii pentru mai bine de trei
decenii! Referitor la această perioadă, Cuviosul ne
spunea că a urmat cuvântul Mântuitorului: „Când vă
urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă!”
(Matei 10, 23).
Un moment foarte dificil, care putea să-i fie
fatal, a fost cel în care i-a strigat lui Nicolae
Ceauşescu faptul că, dacă nu va crede în Dumnezeu,
va fi împuşcat de cei din jurul lui. Despre acest
moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii,
tot ceea ce ţinea să spună era faptul că şi-a făcut

19
datoria, iar conducătorul de atunci al României nu
va putea spune că n-a ştiut.
O altă serie de suferinţe au fost cele trăite de
Cuviosul în urma internării sale forţate în spitalele
de psihiatrie. Credinţa sa puternică, mărturisirea
publică a credinţei, însoţită de descrierea unor
experienţe mistice personale au îngrijorat familia,
care nu-l putea înţelege, şi au intrat repede în atenţia
unor reprezentanţi ai regimului politic ateu, iar
internarea la psihiatrie reprezenta o măsură comodă
de a-l elimina discret din spaţiul public. Despre
acest capitol dureros din viaţa sa, amintea doar
faptul că a fost „la mai multe balamucuri” şi oferea
unele detalii despre două dintre acestea. De fiecare
dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul
minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa,
sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în
pofida tratamentelor la care a fost supus, dar şi
puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi
mulţumea mereu că l-a scos din acele încercări
dificile. „Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune.
Şi acolo mă puneam în genunchi ca şi aici. Şi ziceam
rugăciuni. Mai erau unii, care nu erau aşa bolnavi. Mai
erau câteva persoane, dar nu mulţi, care m-au văzut pe
mine. Se puneau şi ei în genunchi. Da’ alţii nu aveau

20
treabă. Fumau! Şi-apoi, da’, nici nu v-am mai spus că am
mai fost şi m-au mai prins… şi la alte balamucuri.”
Prin anii 1998-1999, aparent din întâmplare,
Cuviosul mi-a arătat buletinul. Era de tip vechi, cu
foi. Credeam atunci că voia să verific dacă mai este
valabil, să aflu în ce an s-a născut sau câţi ani are etc.
Când l-am deschis, am văzut că avea dungă roşie, o
linie groasă trasă, pe diagonală, care nu putea să te
lase altfel decât fără cuvinte. Auzisem în anii
regimului comunist că există persoane care poartă
această pecete, dar nu mi-am imaginat despre
Cuviosul că se poate afla într-o astfel de situaţie. M-
a scos foarte repede din starea de uimire în care mă
aflam, prin cele câteva detalii despre suferinţele
îndurate de la regimul ateu pe care mi le-a oferit
atunci, însă n-a dorit să-mi spună când i-a fost pus
în buletin respectivul „semn”. Am înţeles mai târziu
că şi l-a asumat drept confirmarea „oficială” a trăirii
nebuniei pentru Hristos în anii comunismului
românesc, dar şi după căderea acestuia, până la
moarte. În aceeaşi cheie de înţelegere a acceptat să-i
fie acordată, până în anii 2004-2005, mica pensie de
handicapat neuropsihic, chiar dacă şi banii
respectivi i-a făcut milostenie.
Faptul că fusese internat la „balamuc” îl
prezenta aproape întotdeauna în relaţie cu faptul că
21
primea pensie de „handicapác”, cum îi plăcea să
spună. A convertit un stigmat care, în mod normal,
transformă omul în paria societăţii, în cale de
mărturisire la cel mai înalt nivel a credinţei, în cel
mai eficient paravan posibil în lucrarea sa de
vindecare, întru desăvârşită smerenie personală, a
trupului sau sufletului multora!
În istorie, nebunia pentru Hristos a fost cel mai
adesea puţin înţeleasă sau apreciată în raport cu
nevoinţele şi trăirea celor care şi-au asumat această
cruce. Pentru aceasta este nevoie nu doar de
smerenie, ci şi de perseverenţă şi, mai ales, de un
îndrumător, de cineva care a înţeles măcar în parte
rostul pentru care aceşti oameni, atât de iubitori de
semeni, de preocupaţi de rugăciune şi capabili de
postiri severe şi îndelungate, se poartă aparent
complet neglijent, adesea cu haine rupte şi vorbesc
celor pe care îi întâlnesc pe calea vieţii despre lucruri
greu de înţeles şi de acceptat, date fiind
convenienţele lumii. Dar tocmai acest statut, al
lepădării totale de sine şi al ascultării depline de
Dumnezeu, l-a făcut şi pe Cuviosul Gherontie să
poată să-i susţină pe cei din jurul său să-şi ducă
propria cruce. Se ruga pentru întreaga lume şi
încerca să-i ajute pe cei cu care vorbea să-şi trăiască
viaţa în lumina adevăratei credinţe.
22
 Nu a înţeles nimeni niciodată de ce mergea la o
mănăstire sau alta, la o familie sau alta, de ce
rămânea acolo o zi sau câteva luni, cum îi
descoperea Dumnezeu tainele şi adâncul sufletului
semenilor, cărora era în măsură să le vorbească
despre problemele cu care se confruntă, chiar dacă li
se părea că acestea nu erau cunoscute decât de ei
înşişi. Cel mai adesea, dacă era vorba de patimi, lua
asupra sa povara aproapelui, căruia îi spunea că el
are de fapt problema respectivă. Între multele
lucruri pe care le făcea şi le spunea, oferea
răspunsurile la întrebările sau problemele cu care se
confruntau cei din jurul lui. Dacă nu erai atent, dacă
erau mai importante ghiduşiile pe care le făcea, dacă
erai nemulţumit de felul lui de a fi sau de modul în
care oferea răspunsurile, aveai mari şanse să nici nu-
ţi dai seama când şi ce ţi-a spus ceva legat de
adevăratele tale probleme, adesea neînţelese nici
măcar de tine, dar foarte clare pentru el.
Lupta duhovnicească pe care o ducea alături
de aproapele sau de multe ori chiar în locul acestuia,
pentru a-l scoate pe semenul său din ispitele sau
marile încercări în care se afla, era însoţită uneori de
manifestări sau comportamente foarte greu de
înţeles chiar şi de cei care l-au cunoscut de zeci de
ani. Nu le spunea celor din jur decât ceea ce era
23
necesar să ştie (cum să postească, cum să se roage,
cu care patimă să se lupte în primul rând) sau ceea
ce puteau să înţeleagă atunci. Restul era nevoinţa şi
comuniunea lui cu Dumnezeu. Iar pentru ca
oamenii din jur să nu se mândrească sau ca să nu fie
lăudat, pe calea până la rezolvarea problemei şi
aproape de fiecare dată la sfârşit, găsea ceva prin
care să te facă să-ţi pierzi răbdarea cu el, cerea de
băut, vorbea aparent vrute şi nevrute … În astfel de
contexte, când te aşteptai mai puţin, îţi oferea
răspunsul la întrebarea sau problema care te
frământa sau chiar îţi arăta ceea ce trebuie să
schimbi la tine, chiar dacă nici nu îţi dădeai seama
de importanţa pentru propria viaţă spirituală a
respectivului lucru.
În 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a
plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut
prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau
înţeles şi acolo unde a profeţit de ani de zile, în Ţara
Sfântă. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o
moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică.
Trupul lui obosit de multele poveri pe care le-a dus
în viaţă, dar înnobilat de venirea asupra sa a harului
dumnezeiesc, şi-a găsit odihna veşnică la Mănăstirea
Tismana, veche lavră de spiritualitate ortodoxă în
România, pe care a iubit-o foarte mult.
24
Alături de imprimarea duhovnicească pe care o
transmitea ca urmare a legăturii sale permanente cu
Dumnezeu şi de bucuria întâlnirii cu semenii, pe
care a ştiut să o cultive şi să o lase de fiecare dată în
sufletul fiecăruia dintre noi, rămâne ca o urmă
puternică prin lume şirul lucrurilor minunate
lucrate de harul Duhului Sfânt prin Cuviosul
Gherontie, fratele nostru, iar acest şir este deja lung.
Unele mărturii despre puterea şi roadele credinţei
sale sunt deja cunoscute. Nădăjduim să apară în
scurt timp şi altele, iar din toate acestea să
dobândim cu toţii putere pe calea mântuirii.
Spunea, cu câţiva ani în urmă: „Când te vei
gândi la mine, are să îţi meargă bine!”. Ne amintim
mereu de el şi îl chemăm în ajutor: noi suntem
aceiaşi, dar şi el este acelaşi grabnic şi puternic
mijlocitor pentru noi în faţa tronului Preasfintei
Treimi! «- CUPRINS

25
Cuviosul Gherontie – mijlocitor între
om și Dumnezeu
D.H. «- CUPRINS
Nu cu mult timp în urmă am avut o discuție cu
o prietenă, căreia i-am mărturisit că voi termina de
citit al treilea volum în care sunt prezentate mărturii
ale oamenilor legate de Cuviosul Gherontie
făcătorul de minuni și că simt un regret pentru că nu
o să mai am parte pe viitor de alte mărturii. Ea m-a
asigurat că deja există alte mărturii și că vor fi mult
mai multe, deoarece acest Sfânt nebun pentru
Hristos se roagă și acum pentru noi din Împărăția
lui Dumnezeu.
Cuviosul a rânduit în așa fel încât am ajuns să
fiu chiar eu părtașă la una dintre minunile făcute de
dânsul, la scurtă vreme după discuţia noastră.
Astfel, la începutul lunii noiembrie, familia mea a
fost încercată de această boală cauzată de virusul
Sars-coV-2, soțul meu fiind depistat pozitiv. În tot
acest timp am fost foarte îngrijorați, deoarece ne
gândeam ca nu cumva fiul nostru, care are
imunitatea scăzută, să se îmbolnăvească. Zilele
treceau, iar din punctul nostru de vedere
posibilitatea ca A. să contacteze acest virus erau din
ce în ce mai mici. Spre sfârșitul perioadei de izolare,
26
într-o seară, l-am simțit pe A. fierbinte, i-am măsurat
temperatura și avea în acel moment 37,4. A început
starea de agitație, eram când cu mâna pe
termometru pentru a verifica temperatura, când cu
mâna pe telefon pentru a suna medicul, când cu
antitermicul pregătit pentru a i-l administra. În toată
această agitație, am observat Acatistul Cuviosului
Gherontie și am hotărât să las totul deoparte pentru
a mă ruga cu toată convingerea și credința că o
minune nu va întârzia să apară.
Cuviosul a fost prezent la rugăciunea mea (aşa
cum i-a promis lui tea Ioan, că atunci când ne rugăm
pentru alţii să îl chemăm şi pe el, că vine negreşit) și
mi-a întărit aceste vorbe spuse de Mântuitorul Iisus
Hristos: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și
vi se va deschide!”. Prin rugăciunea Cuviosului
Gherontie către Dumnezeu A. a ajuns la
temperatura de 36,4 fără să-i administrez
antitermice. Nici în acea seară şi nici în zilele
următoare, temperatura nu i-a mai crescut şi nici
alte probleme de sănătate nu au apărut.
Este adevărat Dumnezeu ne ajută prin Aleșii
Lui, iar Cuviosul este unul dintre aceia care și acum
prin rugăciunile sale face minuni pentru noi.
Ne este dat să trecem prin clipe nu tocmai ușoare,
dar din care avem să învățăm că virtuți precum,
27
credinţa şi nădejdea ne sunt sprijin în aceste
vremuri, iar rugăciunea trebuie să ne fie o adevărată
ancoră a vieții.

Cuviosul Gherontie - omul rugăciunii

pentru toată lumea
Părintele Episcop Ignatie al Hușilor «- CUPRINS
Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii
mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul
Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște
un gând puternic în mintea mea: era omul care, prin
tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod
direct și fără ocolișuri, înspre pocăință. De fapt, era
un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul
celui care se afla în proximitatea sa.
Faptul că avea darul de a te așeza, în mod clar și
convingător, în faţa propriilor păcate nu constituia
un aspect ieșit din comun. Dimpotrivă, totul se
consuma firesc, ceea ce devenea caracteristica
intrinsecă a oricărei întâlniri cu acest colos al
Duhului.
Cum era posibil acest lucru? Cuviosul
Gherontie avea darul rugăciunii pentru toată
lumea. Mai ales, pentru cei care l-au schingiuit în
perioada comunistă (se ruga așa: „Pomenește-i,

28
Doamne, pe teroriști, comuniști, ateiști și
păgâniști!”).
Mi-a fost dat de nenumărate ori să-l aud, atunci
când se ruga, că rugăciunea lui era completă, sau
cum spune Părintele Sofronie „era pentru toată
lumea”. Nu cred că greșesc dacă spun că îl regăsesc
plenar pe Cuviosul Gherontie în cuvintele
Arhimandritului Sofronie despre Sfântul Siluan:
„Ani îndelungaţi viața Stareţului a fost rugăciune pentru
lume; și, într-un chip de necunoscut nouă, harul lui
Dumnezeu il încunoștiinţa că, atâta vreme cât va fi în
lume o astfel de dragoste și rugăciune, lumea se va păzi de
către Dumnezeu, dar, când iubirea pentru vrăjmași va
dispărea cu totul de pe fața pământului, atunci lumea va
pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.”
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,
traducere din limba rusă de lerom. Rafail Noica),
Suceava, Editura Accent Print, 2013, p. 240).
Fără a mă hazarda în a spune vorbe mari
despre un om care aveai certitudinea că este un
gigant al Duhului, am convingerea că, pentru acest
dar al rugăciunii pentru întreaga lume, Dumnezeu
l-a hărăzit pe Cuviosul Gherontie cu harisma
înainte-vederii. Dacă aș încerca să descriu această
realitate din câteva experienţe, la care eu însumi am
fost martor, cred că aș păcătui prin faptul că destram
29
taina. Cuviosul Gherontie nu are nevoie să i se
confecţioneza imaginea unui mare văzător al
Duhului, pentru că el însuși era un mare trăitor al
vieţii în Hristos. Nu este nevoie să fie preaslăvit de
oameni. Sunt convins că Hristos îl va preaslăvi mai
minunat decât ne străduim noi oamenii, care îl
iubim așa de mult.
Ceea ce pot spune cu tărie e că îmi este dor de
nebunul pentru Hristos, Gherontie, de naturalețea
cu care îmi vorbea, de serile liniștite și pline de har
pe care le petrecea în chilia mea de la Alba lulia, de
faptul că punea mâna pe Dilema veche sau revista Idei
în dialog și mă punea să îi explic cele mai complicate
neologisme, de faptul că mă întreba ce fac cu atâtea
cărţi și că „ar fi mai bine să le vând, că aș face mulţi
bani”, de faptul că mă întreba despre lucruri și
situaţii care mă priveau, în mod particular, fără să fi
avut vreo discuţie prealabilă în acest sens, de faptul
că îmi amintea, aproape obsesiv, că „Ilie este mult mai
mare decât Ignatie”, de faptul că zădărnicea orice fel
de urzeală perfidă și ascunsă a păcatului, de faptul
că se tundea întotdeauna singur și stătea cu orele în
fața oglinzii, ca să iasă mai ciufulit decât a intrat
(aviz subliminal pentru cei care stau multe ore în
faţa oglinzii), de faptul că îmi închidea toate cărțile
când eram în șantier de cercetare, de faptul că, dacă
30
te apropiai de el ca de un oracol, te direcționa în altă
parte și te ignora cu desăvârșire, de faptul că,
oriunde ar fi fost, el săvârșea negreșit slujba
Vecerniei, de faptul că rugăciunea făcea parte
constitutivă din viaţa sa și de faptul că era un nebun
autentic pentru Hristos.
Doamne, odihnește-l cu drepţii pe robul Tău, pe
frumosul și glumețul nebun pentru Hristos,
Gherontie.

Cuviosul Gherontie cel nebun pentru

hristos, făcătorul de minuni
Mitropolitul Serafim «- CUPRINS
La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 2019
Un regret profund mă cuprinde când mă
gândesc la Cuviosul Gherontie pentru că l-am
ignorat cât a trăit printre noi, în sensul că nu l-am
căutat și nu i-am cerut mai mult sfatul și rugăciunea.
L-am întâlnit de câteva ori, la Catedrala din Alba
lulia, la Mănăstirea Cășiel și la Mănăstirea Râmeţ,
dar, de fiecare dată, în treacăt, fără să mă opresc mai
mult și să-l întreb de viaţa sa ascunsă sau să-i cer
sfatul pentru ca să mă folosesc de el. Cu siguranţă că
mi l-ar fi dat pentru că avea un mare respect faţă de
slujitorii Bisericii.

31
 Înainte de a-l cunoaște, auzisem de la părintele
Dorin Opriș și preoteasa Monica, gazda Cuviosului
când venea adeseori și de dragul lor la Alba lulia, că
este un om al lui Dumnezeu care-și ascunde
sfințenia, prefăcându-se că este nebun. Din puţinele
cuvinte pe care le-am schimbat cu el, în locurile în
care l-am întâlnit, mi-am dat seama că era un om
dăruit de Dumnezeu cu un har deosebit. Vorbea ca
un copil, în fraze simple, puţin îngrijite, presărate cu
glume, dar pline de sens, dacă luai aminte la spusele
lui. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape puteau
constata ușor că avea o inteligenţă nativă deosebită,
pe care s-a altoit harul botezului și cel al nebuniei
pentru Hristos.
Într-o duminică din anul 2008, slujind la
Catedrala din Alba lulia, am remarcat prezența
Cuviosului în biserică, iar după slujbă i-am spus
Părintelui Dorin că aș vrea să stau de vorbă cu el.
lată ce mi-a scris, mai târziu, Părintele: „I-am spus
Cuviosului că vreţi să-l cunoașteţi. Atunci chipul i s-
a luminat și m-a întrebat: «Cu adevărat? Dar mă
cunoaște? No, hii, dragă, să mergem, să nu ne aștepte!».”
Aproape că am fugit cu dânsul prin curtea
Catedralei ca să vă întâlnim. Cuviosul era omul care
oferea cruci, Îl văd cu ochii minţii cum, după ce i-ai
cerut crucea pe care o purta la vedere, peste pulover,
32
și-a luat-o de la gât și v-a pus-o Dumneavoastră.
După ce i-aţi dăruit niște bani și am plecat, mi-a
spus: «Dragă, cum să rămân dator? Hii, să mergem să îi
duc niște picturi!». Am primit cu drag picturile, pe
care le-am oferit apoi altor credincioși. Acum regret
că n-am păstrat măcar una din ele! Nu mai rețin ce
am vorbit cu el, dar mi-a rămas întipărit în minte
chipul lui senin, zâmbetul de pe buze și vorba lui
simplă și pătrunzătoare.
De curând, preoteasa Monica mi-a oferit de la
Cuviosul un maiou cu mâneci pe care-l port cu mare
drag, ca pe o relicvă. De asemenea, am primit o
fotografie a Cuviosului la care privesc ca la o icoană
și o port cu mine peste tot. Am convingerea în inimă
că Părintele Gherontie a fost un sfânt printre noi,
păcătoșii! De aceea îl rog zilnic, repetând de mai
multe ori: „Părinte Gherontie, roagă-te pentru mine,
păcătosul!”. Când mă gândesc la el și când mă rog
lui, îl simt foarte aproape. De mai multe ori i-am
simțit ajutorul în modul cel mai evident.
Apropierea mea față de el are și un motiv
sentimental: Cuviosul s-a născut în satul Viscri,
aproape de satul meu natal din ținutul Făgărașului,
marcat de personalitatea duhovnicească a Părintelui
Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu de la
Sâmbăta de Sus, care a trăit aici între anii 1939 și
33
1948, apoi la Mănăstirea Prislop până în anul 1959,
când a fost scos din mănăstire prin decretul 410 al
regimului comunist. Lucrarea duhovnicească a
Părintelui Arsenie a fost continuată la Sâmbăta de
alți mari Părinți duhovnicești: Serafim Popescu,
Mihail Predescu și Teofil Părăian, toţi trecuţi acum
la Domnul.
Cartea aceasta cu mărturii despre Părintele
Gherontie apare cu binecuvântarea Preasfinţitului
Gurie al Devei și al Hunedoarei, din iniţiativa
Părintelui Dorin și a Preotesei Monica Opriș, care
l-au cunoscut bine pe Cuviosul. Cei ce o vor citi vor
simţi imediat binecuvântarea lui Dumnezeu, căci
este vorba aici de cuvinte vii, aflate de la Cuviosul
sau de experienţe trăite în preajma lui, În multe
relatări, oamenii vorbesc despre minunile
Cuviosului săvârșite asupra lor, așa încât îl putem
numi fără nicio exagerare: „Cuviosul Gherontie cel
nebun pentru Hristos, făcătorul de minuni.” Dacă
ar fi trăit în Grecia, lumea ar fi fost plină de cărţile
care s-ar fi scris despre el. Din păcate, noi românii
suntem prea reţinuţi în popularizarea și cinstirea
propriilor sfinţi.
Nebunia pentru Hristos este un mare har pe
care extrem de puţini îl primesc, pentru că
Dumnezeu știe că puţini și-l pot asuma. Monahii, ca
34
și credincioșii din lume, care se luptă împotriva
păcatului „până la sânge” (Evrei 12, 4), își dau seama
că harul „se plătește'. Se plătește cu osteneala de
bună voie a rugăciunii, a postului și a împlinirii
binelui, dar și cu osteneala de nevoie a răbdării
ispitelor și a necazurilor care se înmulţesc pe măsura
harului. Cu cât harul sau darul lui Dumnezeu
(talanţii) este mai mare, cu atât crucea încercărilor
este mai grea. Totuși harul este gratuit, pentru că lui
Dumnezeu nu-i putem întoarce nimic din cele pe
care le primim de la El. „Ce ai, pe care să nu-l fi
primit? Iar dacă l-ai primit de ce te fălești ca și cum nu l-
ai fi primit?" (1 Corinteni 4, 7). „Totul este har”,
spune o maximă ascetică, pe baza mărturiei
Sfântului Apostol Pavel care zice: „Dumnezeu este Cel
ce lucrează în voi și ca să voiţi și ca să săvârșiţi, după a
Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13), dar și pe baza
experienţei celor ce trăiesc cu adevărat în Hristos.
Tot ce lucrăm împreună cu harul, lucrăm spre binele
și mântuirea noastră și a semenilor noștri. Dacă însă
ne lenevim și nu lucrăm împreună cu harul, îl vom
pierde sau, mai grav, harul se va întoarce împotriva
noastră,
În această privinţă, Sfântul Simion Noul Teolog
este foarte explicit. Din scrierile sale, înţelegem că nu
suntem creștini decât în măsura în care punem în
35
lucrare harul primit la botez. Tot astfel, nu suntem
preoţi sau episcopi decât atât cât ne străduim să
facem cele ce ţin de treapta la care am fost chemaţi
de Dumnezeu și pentru care am primit harul. În
toate Sfintele Taine primim un har pe care trebuie
să-l facem lucrător prin osteneala noastră. Cei
căsătoriţi, precum și monahii, trebuie să se silească
toată viaţa să trăiască după cum au făgăduit în faţa
Sfântului Altar. Altfel harul se întoarce spre osânda
lor.
Biserica este un imens organism, care cuprinde
potenţial întreaga umanitate și tot cosmosul. Acest
organism viu este trupul lui Hristos, adică firea Sa
umană în care, prin întrupare, El a recapitulat
întreaga umanitate și întreaga creaţie, tot ce există.
Cei credincioși sunt mădulare conștiente ale acestui
trup tainic, participă la sănătatea sau binele Bisericii,
împlinind fiecare rostul la care a fost chemat. Dacă
toţi ne-am împlini chemarea, organismul Bisericii ar
fi sănătos. Altfel, Biserica va suferi. Suferim unii
pentru alţii, așa cum suferă în trupul nostru
organele sănătoase pentru cele bolnave.
lată ce scrie în această privinţă fratele Traian Dorz,
„cântăreţul Oastei Domnului”: „În lucrarea cea tainică
și sfântă a lui Dumnezeu, noi nu suntem singuratici, ci
uniți ca niște mădulare în trup, după cum este scris:
36
sunteți mădulare unii altora... Și, după cum în trup există
un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot așa
în Tainicul Trup al lui Hristos, care este Biserica Lui cea
vie, este nevoie să fie și să se păstreze mereu un echilibru.
Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie
mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie ca altele să
fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai ușurate, altele
trebuie să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să
poarte nicio povară, trebuie ca umărul celălalt să poarte
două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alții să ispășească...
De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt
păcate în alții. Când pe o parte a cântarului se pune o
greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună
contrariul ei, care s-o ridice. De aceea, când unii prea râd,
trebuie ca alții să prea plângă. Când unii se îmbuibă,
trebuie ca alții să postească. Dacă unii nu se roagă nici
ziua, trebuie ca alţii să se roage și noaptea. Când unii nu
fac nimic pentru Domnul, alţii trebuie să facă totul. Când
unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se
înfrâneze de la toate ...”
Aceste cuvinte exprimă cea mai profundă
realitate mistică a Bisericii pe care extrem de puţini
creștini o pătrund, pentru că vrăiesc mai mult în
duhul lumii, decât în Duhul lui Hristos. Ele pătrund
sensul suferinței unora pentru alţii. Suferinţa, de
orice fel, nu este întotdeauna consecinţa propriilor
37
păcate sau numai a păcatelor personale, pe care
asumându-o ne mântuim, ci poate fi și o suferinţă
ispășitoare, în locul altora sau pentru alţii, din
familie sau din neam, așa precum a suferit Domnul,
Cel fără de păcat, pentru păcatele lumii întregi.
Părintele Gherontie a suferit de bună voie, în
modul cel mai conștient, pentru păcatele
semenilor, ale noastre ale tuturor; s-a rugat cum
puţini se roagă, a postit cum puţini o fac, a
acceptat, ca și Mântuitorul, ca și Apostolii, să nu
aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să
peregrineze toată viaţa, îmbrăcat simplu și cu
rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era
vrednică (cf. Evrei 11, 38), a trăit printre noi,
ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a
nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și
piardă harul!
Acest mare har nu putea să fie lucrător în
Părintele Gherontie, dacă n-ar fi fost încadrat în
Biserică, respectând întru totul rânduiala ei și
ascultarea față de cei rânduiţi să îndrume viața
credincioșilor pe calea mântuirii, preoţi și ierarhi.
Chiar dacă a fost scos din mănăstire cu forţa și, chiar
dacă, atunci când vremurile s-au schimbat, era
primit doar pentru puţin timp, a prețuit ierarhia,
preoţii și cinul călugăresc, fără a judeca vreodată pe
38
cineva, pentru că iubea pe toată lumea și dorea să își
ducă lucrarea până la capăt în comuniune cu
Biserica. La întrebarea unui preot din Moldova dacă
mai trebuie să-l pomenească la slujbă pe ierarhul
locului, Înaltpreasfinţitul Teofan, după sinodul din
Creta, Părintele Gherontie i-a răspuns scurt și
hotărât: să-l pomenească „până la moarte”! În
nebunia lui, mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea
lumii, Cuviosul Gherontie știa prea bine că,
rupându-te de ierarhie, te rupi de Biserică și pierzi
tot harul.
Să urmăm, atât cât putem, pilda smereniei și a
simplităţii Părintelui Gherontie, căci prin aceasta îl
cinstim cu adevărat și să ne rugăm lui ca să vină în
ajutor în neputinţele noastre.
Harul Domnului nostru lisus Hristos și
binecuvântarea Lui să fie asupra tuturor celor care,
citind această carte, pătrunși de cuvintele și
minunile Cuviosului Gherontie, se vor hotărî să se
apropie mai mult de El, Dătătorul vieţii și al bucuriei
netrecătoare!
Cuvioase Părinte Gherontie, roagă-te pentru
noi! «- CUPRINS

39
Zâmbind lui Dumnezeu
Pr. Constantin Necula «- CUPRINS
Părintele Gherontie surprindea mereu. Când
cu zâmbetul, când cu un giumbuşluc plin de
înţelesuri, pe care-l pricepeai doar dacă-l cunoşteai.
Cât se lăsa cunoscut. Cert, venea din altă lume. O
lume în care să vorbeşti cu Îngerii şi Maica
Domnului ori chiar cu Dumnezeu este obişnuinţă.
Un hâtru în rugăciune şi un rugător în străşnicia sa
de om hâtru. L-am văzut dintâi la Tismana, în colţ,
ridicând la cer braţele cu firescul unui lucrător la cer.
Ştia ce face, deşi uneori se dădea neatent.
Predicasem. După Liturghie a venit aşa zglobiu şi
m-a potopit cu vorbe. Am făcut un pas în spate şi l-
am privit. A tăcut. Cuminte ca un copil pe care l-ai
prins că a gustat din dulceaţă. Am tăcut şi eu, apoi
ne-am îndreptat spre izvorul de apă din curte. Am
băut apă şi am făcut câţiva paşi împreună. Tăcând.
Noi. Vorbăreţii. S-a depărtat spre cimitir. Eu am
plecat spre chilie, ascunzându-mă din nevoia reală
de linişte. L-am descoperit spre prânz, rugându-se
pe scări. Mi-a zâmbit. A tăcut. Spre seară l-am auzit
povestind fericit despre Maica Domnului, iar
maicile, gureşe, zâmbeau cu glas. Noaptea, la
priveghere, mi-a părut o clipă că luceşte asemeni

40
unui fildeş încovoiat de lumină, cu braţele uscate ca
nişte rădăcini udate de roua lunii. În liniştea
altarului Tismanei susura rugăciunea. De pe buzele
noastre de oameni pe buzele lui Dumnezeu. Şi
Părintele Gherontie ştia.
Ne-am revăzut deseori. I-a adoptat pe prietenii
mei asemeni unor ucenici. Ştia să-i colinde prin
făgaşurile raiului cu dexteritatea vânătorului
încercat. Hăţişurile tristeţii lor nu-i opreau
optimismul. Zâmbea cu toată fiinţa lui. Doar
noaptea, spre dimineaţă, când totul mergea la
culcare îl revedeam fără de zâmbet. Concentrat. Se
aşeza ca o crampă pe piatra treptelor ori în
pronaosul exterior al mănăstirii. Îl iubea pe Sfântul
Nicodim ca pe un frate. Vorbea cu el. Părea că
primea şi răspunsuri dragostei sale. Pleca apoi.
Dispărea des în vremea aceea. Aflam că e când
acolo, când colo. Era o prezenţă… Vorbeam puţin şi
ne dăruiam unul altuia câte un zâmbet de
încurajare. Dacă surprindea câte ceva în privirea
mea, începea să salte în ochii lui o lucire de
încurajare. Un copil mare care îţi dădea mereu
încredere. Nu. Nu l-am tras de limbă şi nici nu ne-
am destăinuit unul altuia, dar ştiam că mă priveşte
tot timpul. Când s-a apropiat la spovedit, am înţeles
că trecusem un examen nedeclarat. Restul e tăcere.
41
 Poate că, în timp, vom înţelege mai mult din
prezenţa lui în vieţile noastre. Cine a apucat să se
roage cu el o dată ştie ce zic. Un soi de deschidere de
rană peste toate durerile ce le aveai. Un chirurg
tandru şi aspru, deopotrivă. Mi-aducea oameni la
spovedit şi mă îndemna să nu povestesc mult cu ei.
Aveau nevoie de împărtăşanie nu de poveşti – zicea.
Ba, uneori, venind la Sibiu, îl surprindeam ascuns
după icoana Maicii Domnului şi nu se da dus de
acolo. Îl chemam la vorbă şi ridica un deget: Nu
acum, preacuvioase! Niciodată alt răspuns. Îmi pare
rău că ecranul laptopului nu poate surprinde printr-
un semn anume mlădierea lui de glas. Mereu alta şi
totuşi la fel. Uimea cu o răguşeală de emoţie la
rugăciune. Mă lua câteodată pe balconul-cerdac din
stânga cimitirului Tismanei şi îmi spunea nume.
Multe. Zicea: Binecuvântează să fie primit numele
lor în rugăciune! Dacă intra careva peste liniştea
noastră, o da pe snoave. Mă tachina cu şiretenia
neucigătoare a pedagogului sau muşca dintr-o
bucată de pită căzută în mâna lui, în cel mai
neaşteptat mod. Se înfuria când era luat de cerşetor.
Nu se dădea dus de la Liturghie pentru nimic în
lume.
Întâlnirea care însă mi s-a lipit cu totul de
inimă a fost în zorii unei Învieri: Părintele Gherontie
42
dând flori copiilor. În spatele lui, cealaltă figură de
zâmbet – Maica Antonina. Privindu-i, m-am gândit
cât de mare e dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
Amândoi şi-au dus degetul deodată la buze şi-au
plecat să-şi împlinească menirea. Cuminţi. Ca ei …
Când a venit vestea adormirii sale în taina
Betleemului, mi-a părut că era încă un giumbuşluc
de-al său. Zâmbea ca unul ce-L văzuse pe
Dumnezeu de-aici şi-acum Îl întâlnea. Am ajuns la
mormântul său târziu, după o vreme în care l-am
pomenit cu drag în Liturghie. Ca acum. La mormânt
mi-a părut nefiresc să mă întristez. Mi-am adus
aminte cum îşi strângea din viaţă zâmbetele pe
Crucea purtării lui Hristos printre oameni. Şi am zis
din tot sufletul un bucuros „Îngerul a strigat”. Cine
i-a fost prieten ştie …
Mă aştept uneori să iasă la iveală. Dintr-un colţ de
catedrală sau dintre umbrele castanilor de prin oraş.
De cele mai multe ori îl bănuiesc împărţind pâine
săracilor. Bucăţi mari de pită caldă – zicea mereu că
e visul lui. De aceea, în numele lui, frâng cât pot pită
la săraci. E darul lui pentru mine. Al Părintelui
Gherontie, zâmbetul cu mireasmă de pită caldă …
«- CUPRINS

43
Cuviosul Gherontie de la Tismana,
„nebunul frumos”
BENEDICT BISTRIŢEANUL
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,
Felacului şi Clujului «- CUPRINS
Există la tinereţe, mai mult ca oricând, o
fascinaţie sănătoasă de a pune mâna pe Dumnezeu,
de a-L întâlni aievea, de a-L simţi, de a-L vedea, de
a-L cunoaşte. Reflectă întru totul dorinţa şi buna
îndrăznire specifice vârstei de a face lucrurile bine,
în forma lor maximală, fără rabat, aproape idealist şi
totuşi neizolat de realitate. Tânărul vrea să
cucerească lumea, înţelegând-o prin îmblânzire şi
intuindu-o prin semnificaţii personale. Dar vrea să-L
cucerească şi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, prin
experienţă nemijlocită. Însă, dincolo de efortul său,
nu reuşeşte de unul singur. Şi când, deznădăjduit,
pare să dea un pas înapoi, Dumnezeu îi trimite
semne, conducându-l către ceea ce căuta cu ardoare
– esenţialul vieţii: să-L cunoască pe Dumnezeu.
În seminar fiind, căutător, însă nu mai puţin şi
pribeag printr-ale teologiei, prin viaţă şi prin lume,
te trezeai faţă în faţă cu interogaţii grele ce urmau
să-ţi determine orientarea şi întreaga existenţă.
Toată ziua se vorbea despre Dumnezeu şi El părea

44
să fie pretutindeni, însă nu foarte evident în inima
ta. Să sari de la pământ la Cer ai fi vrut, dar nu
puteai, distanţa nu era omenească. Să cauţi explicaţii
şi înţelegeri pe măsură, nici acestea nu îţi erau foarte
la îndemână. Să întrebi pretutindeni şi la nesfârşit,
asta putea fi o soluţie, dar nu obligatoriu rapidă şi
foarte sigură. Să îţi negi căutările şi să te ocupi cu
ceva „mai serios”, mai din lume, mai de jos. Asta
părea cea mai imediată, dar totuşi cea mai puţin
mulţumitoare soluţie de durată.
Şi în această atmosferă la limită, Dumnezeu
trimite semne. Semnele sunt purtătoare nu doar de
semnificaţie, ci şi de viaţă. Vestitoare şi garanţii ale
unei realităţi ce vine de dincolo, adiind şi mângâind
cu delicateţe. Semn pentru tinereţea mea, deşi
cuminte, totuşi nu mai puţin neliniştită, a fost
întâlnirea cu Gherontie, „Cuviosul”, aşa cum era
cunoscut în curtea Catedralei din Alba Iulia. Îl
vedeai venind de nicăieri, cu prezenţa sa „exotică”,
liberă faţă de cutumele sociale îmbâcsite de
formalism, şi totuşi nu lipsită de delicateţe şi
discreţie. Intra în catedrală, parcă furişându-se şi se
aşeza în partea dreaptă, în faţa icoanei Maicii
Domnului în braţele Sfintei Ana. Acolo, învăluit în
semiîntuneric, se ruga pentru unii, pentru alţii,
pentru lume. Cu mâinile ridicate şi cu stihuri
45
repetate. Părul alb şi faţa luminoasă mă făceau să-l
compar cu Moş Gheorghe Lazăr, aşa cum îl
cunoscusem din imagini. Oamenii lui Dumnezeu se
aseamănă între ei şi nu doar în structura lor
lăuntrică, ci chiar în înfăţişarea exterioară. Când îl
vedeam, acompaniat de unele lucruri pe care le
auzisem despre el, mă prindea un soi de fior, o
teamă solemnă, însoţite de un sentiment de
fascinaţie evlavioasă. Îl priveam îndelung, chiar pe
ascuns, dorindu-mi să ajung să-l cunosc de aproape.
Prezenţa sa era surprinzătoare, deloc facilă.
Dar te cuprindea, te învăluia şi, cel mai important, te
conducea dincolo de logica lumii în spaţiul
credinţei, ca poartă înspre Împărăţia râvnită. La
slujbe sau după slujbe se ruga, ba rostind cuvintele,
ba cântându-le, într-un strigăt prelungit, cuprinzând
lumea cu braţele sale. Iar zâmbetul pe care-l arăta
discret mă făcea să cred că vedea mai mult decât noi
şi mult mai departe.
Ştiam atât de puţine lucruri despre biografia
acestui om. De fapt, până de curând, informaţiile
despre itinerariul său lipseau aproape complet. Nici
nu păreau să conteze atunci, de vreme ce mă
bucuram de prezenţa lui vie. Îmi doream să îl
cunosc înde-aproape. Lucrul acesta mi-a fost mijlocit

46
de unul dintre colegii de seminar, Cristian (Sibişan),
care se ocupa de curtea Catedralei.
Nu îmi aduc aminte detalii legate de prima
întâlnire, însă două momente pe care le-am petrecut
împreună cu Gherontie şi Cristian sunt foarte vii în
mintea mea. Primul se leagă de o rugăciune
prelungită aproape o oră în eclesiarhie, unde
obişnuia să fie găzduit. Ne rugam Maicii Domnului
cu imnul „Cuvine-se cu adevărat”, toţi trei cu
mâinile ridicate, cerându-i însoţirea. Era o lecţie de
cum să te rogi. În mod normal, o astfel de rugăciune
ne lua poate vreo trei minute, chiar şi cântată.
Atunci, în mai bine de 45 de minute, nici măcar nu
am ajuns la final. Drumul era lung – de la gură, la
minte şi apoi la inimă. La el cred că fusese parcurs
repede. Noi, însă, aveam nevoie de mai mult. Textul
devenea rugăciune, cuvântul devenea purtător de
Duh. În acea seară am fost tare bucuros. Nu
înţelegeam bine de ce, poate doar puţin intuiam.
Această primă experienţă ni-l descoperea pe
Cuviosul Gherontie în starea lui „cuminte”.
Cea de-a doua situaţie pe care o să o evoc acum
îl surprinde în forma lui „surprinzătoare” pe care o
lăsa să se ivească mereu. Îmi amintesc că, tot
împreună cu Cristian, am pus la cale o vizită în
cămin. Drumul de la Catedrală la Seminar a fost o
47
întreagă aventură. Alerga, dansa, cânta, îmbrăţişa,
glumea sau zâmbea. Şi nu doar cu noi, ci cu oricine
îi ieşea în cale. Pătrunzând în grupul unor fete, care
se plimbau pe stradă, ne spunea nouă vorbe de şagă:
„Ţi-ar fi bună mie”. Era un „trubadur” al Duhului în
acţiune, mai mult neînţeles de cei din cale, dar şi de
noi. Reacţia noastră era amestecată – ba zâmbeam,
ba ne fâstâceam, sau ne simţeam importanţi. De
acum aveam conştiinţa, fie şi ea destul de
copilărească, că eram companionii unui sfânt, chiar
şi non-conformist. Ce s-a întâmplat în cămin nu îmi
amintesc, însă mi-a rămas în minte acel timp
„mare”, în care m-am simţit un privilegiat, un
răsfăţat al lui Dumnezeu.
Mai adaug un lucru important. Când te
întâlneşti cu un om al lui Dumnezeu, îţi doreşti un
cuvânt nemijlocit pentru tine, duhovnicesc, tainic şi
profetic. L-am primit şi eu, dar fără să-i intuiesc
sensul. Nici atunci, precum nici acum: „Valentine,
Valentine, ce zic munţii despre tine!” L-am luat aşa
cum mi l-a dat, ca pe un dar personal. Nu l-am
supus analizei, ci l-am adăpostit în adâncul
simţirilor mele. Cuvântul a fost însoţit şi de un dar –
cum iubea aşa de tare Împărăţia, mi-a oferit un
desen viu colorat reprezentând „Cetatea din ceruri”,
cu valoare revelatorie a vioiciunii şi a bucuriei
48
specifice, pe care el însuşi le simţea şi le oferea celor
din jur.
În partea finală voi spicui câte ceva şi din
biografia sa, care să contureze povestea de până
acum. Cuviosul Gherontie se naşte în ziua de 4
noiembrie 1934 în satul Viscri, Ţara Făgăraşului.
Primeşte numele George, dar i se spune Gheorghe
sau Gheorghiţă. Printre rânduri, în cuvintele sale, se
putea citi evlavia deosebită faţă de mama sa, Elena.
A mai avut doi fraţi, Ioan şi Rafila. Căutarea sa
monahală este susţinută de unchiul său, Părintele
Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu, apoi
eclesiarh al Catedralei din Buzău.
Râvna pentru o viaţa ascetică a fost o
coordonată prezentă în viaţa sa încă din adolescenţă,
cu precădere postul şi rugăciunea, care l-au însoţit
toată viaţa. Mergea mereu atât la Mănăstirea
Ciolanu, cât şi la Buzău. După moartea unchiului
său, în anul 1956, timp de trei ani, viaţa sa a
însemnat o succesiune de vieţuire în mănăstire cu
cea de muncă la câmp pentru susţinerea familiei.
După decretul nefast din anul 1959 împotriva
călugărilor, Cuviosul Gherontie a fost pus în
închisoare. Forma de „nebunie în Hristos”, şi-a
asumat-o aici, de pe urma unei arătări a Fecioarei
Maria, confirmându-l în această chemare specială.
49
Acest moment a fost succedat de diverse internări în
spitale de psihiatrie, comandate de regim, potrivit
modelului vremii.
„Nebunia” sa însemna un protest faţă de lume,
în varianta ei seculară, şi, în consecinţă, opţiunea lui
vădită pentru Împărăţie. Dintr-o cetate în alta, de la
o casă la altă, de la unii la alţii, se preumbla şi se
oprea acolo unde era primit. De la Alba Iulia la
Craiova, de acolo la Satu Mare, la Iaşi sau la Deva,
sau în multe alte oraşe, mănăstiri sau case
binevoitoare. Printre vorbele sale încurcate, în duh
de rugăciune, puteai simţi cuvânt viu, mântuitor,
atunci când te aşteptai cel mai puţin. Aşa l-am
întâlnit şi eu în diverse rânduri.
Pleacă în eternitate în oraşul naşterii Domnului, la
Betleem, în ziua de 13 octombrie 2018 şi va fi
înmormântat o săptămână mai târziu lângă fereastra
altarului Mănăstirii Tismana, pe care o cercetase în
dese rânduri, prohodit de un sobor mare de preoţi.
La o zi după înmormântarea sa, pe 22 octombrie,
întorcându-mă spre Cluj de la Craiova, am poposit
la mormântul său, rememorând întâlnirile pe care
le-am avut. Era pace multă acolo, dar în sufletul
meu se aşternuse şi un uşor regret, mi se părea că
toate întâlnirile rămăseseră neterminate. Iar în

50
urechi îl auzeam spunându-mi: „Asta se ştie pe de
rost”.

Un „nebun pentru Hristos” al

vremurilor noastre
ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitr. Clujului, Maramureşului şi Sălajului «- CUPRINS
Ştim că „nebun pentru Hristos” este creştinul
care, printr-un act deliberat de simulare, nu acceptă
„înţelepciunea” lumii acesteia şi pseudovalorile ei. În
spiritualitatea ortodoxă este cunoscută ceata multor
„nebuni pentru Hristos”.
Cât timp am fost slujitor al Domnului la Alba
Iulia, de multe ori, cu discreţia-i caracteristică, îl
vedeam pe Cuviosul Gherontie Aldea prin preajma
Arhiepiscopiei, pe la Catedrală, pe la Schit sau
mergând la unii credincioşi. Fără îndoială el era un
„nebun pentru Hristos”. Nici nu ştim unde-i era
domiciliul. Acum, după ce s-a mutat la Dumnezeu,
fiindcă a fost înmormântat la Tismana, poate fi
considerat de acolo. Aria lui de activitate însă era
una foarte largă.
Nu ştiam toate amănuntele legate de viaţa lui,
reţinusem că a fost vietuitor la Mănăstirea Ciolanu,
dar în momentul când îl întâlneam aveam un

51
sentiment de linişte. Din mănăstire a fost scos cu
decretul din 1959 şi a avut mult de suferit.
Un lucru nu vreau să-l uit: orice întâlnire cu el
şi cuvintele pe care le schimbai te lăsau plin de
optimism. El, care n-avea un domiciliu stabil, parcă
pecetluia cu viaţa lui cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm
pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).
Cât a trăit, deşi mă bucuram când îl întâlneam,
n-am legat convorbiri lungi cu el şi acum îmi pare
rău. Aşa cum spuneam, era prezent mereu la
Catedrala din Alba Iulia, la Schit, la Mănăstirea
Râmeţ şi la Mănăstirea Căşiel. Avea o legătură
duhovnicească strânsă cu o seamă de credincioşi
buni, nu-i ştiu eu pe toţi, dar pe unii tot îi amintesc.
Familia preoţească a dascălilor Monica şi Dorin
Opriş îl găzduia când era în Alba Iulia, familia
avocatului Nicolae Teodorescu şi multe altele
simţeau o binecuvântare când Cuviosul le trecea
pragul. Multe probleme complicate de viaţă ale celor
ce-l abordau îşi găseau dezlegare prin cuvintele pe
care i le inspira Dumnezeu.
Avva Gherontie Aldea era un om al rugăciunii.
Se ruga intens, cu profunzime şi cu efect. Cei ce l-au
cunoscut relatează multe fapte minunate pe care
Dumnezeu le-a făcut la rugăciunile lui. Şi apoi, nu
52
pot fi trecute cu vederea două virtuţi ale Cuviosului
Gherontie: smerenia şi simplitatea lui. Într-o lume a
huzurului şi a patimilor, el era detaşat de orice
dorinţă de a poseda sau de a-şi asigura pentru ziua
de mâine un acoperiş deasupra capului.
Îl poţi asemăna cu Părinţii Patericului, care se
mulţumeau cu lucrurile elementare pentru traiul lor
zilnic. Îşi manifesta credinţa în consens cu
apoftegma avvei Pimen: „credinţa este a petrece cu
smerită cugetare şi a face milostenie”.
Cei ce l-au cunoscut bine pot relata multe
lucruri minunate despre el. Şi faptul că s-a mutat la
Domnul, fiind pelerin la Betleem, spune mult.
Oricum, în lumea aceasta ce se secularizează,
rămâne un model de dăruire totală şi „un nebun
pentru Hristos” la început de mileniu III.

Când ridica mâinile la rugăciune,

simţeam că îmbrăţişează cerul
Ierom. Simeon, Schitul „Învierea Domnului” «- CUPRINS
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mi-a
fost dat şi mie să-l întâlnesc pe Cuviosul Gherontie.
Pentru prima dată l-am văzut în Catedrala din Alba
Iulia. Începuse slujba, când văd că intră în biserică
un bătrânel cu o pungă de plastic în mână şi care
53
scuipa în stânga şi dreapta. După ce s-a închinat pe
la icoane, s-a oprit în faţa soleei, făcând multe
metanii rapide, după care a rămas în genunchi, cu
mâinile ridicate la cer. Nu ştiam ce să cred despre el.
Felul lui de a fi intra în contradicţie cu modelul
statornicit în mintea mea de călugăr, despre cum ar
trebui să fie un om duhovnicesc.
După o vreme, l-am întâlnit acasă la o
cunoştinţă comună, unde obişnuia să petreacă mai
mult timp. În acea seară nu a mai vrut să meargă la
biserică şi a hotărât să facem Vecernia împreună,
acasă. Când am început să ne rugăm şi l-am văzut
cu câtă încordare şi atenţie lăuntrică intră în
rugăciune, ridicându-şi mâinile către cer, şi se roagă
în faţa icoanelor, m-am lămurit definitiv. De fapt, el
nu se ruga cu mâinile ridicate din obişnuinţă sau ca
un gest formal, ci îmbrăţişa cerul.
Acum, când nu-l mai văd în persoană, când nu
mai întâlnesc pe cineva asemănător lui, îmi dau
seama ce dar a avut Cuviosul, pentru că el reuşise cu
adevărat să se conecteze cu Dumnezeu, nu cum
facem noi când doar rostim nişte rugăciuni după
cărţi, cu mintea împrăştiată. El se conectase la cele
cereşti şi primise cercetarea lui Dumnezeu.
Pe mine m-a impresionat foarte mult
desprinderea asta a lui faţă de lume, deşi trăia în
54
această lume. Nu îi păsa cum arată, cu ce se îmbracă,
ce zic oamenii despre el, nu căuta slavă de la lume.
Căuta cu toată tăria lui să intre în prezenţa lui
Dumnezeu. Când ridica mâinile la cer şi spunea un
simplu „Tatăl nostru”, simţeam că trăieşte
comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu era
pentru el ceva formal, cum adesea facem noi când
spunem: „Hai să mai citim o rugăciune!”, „Hai să-mi
fac canonul …”.
Cu călugări sau cu preoţi îmbunătăţiţi,
misionari, suntem obişnuiţi, vedem, dar nebunie
pentru Hristos numai în persoana Cuviosului mi-a
fost dat să întâlnesc şi n-am recunoscut-o din prima,
de la început. Uitasem cu totul că, în Biserică, există
şi o astfel de cale – cea a nebuniei pentru Hristos –
prin care se poate ajunge la sfinţenie. Acum îmi dau
seama că este ceva extrem de rar să întâlneşti la
cineva o asemenea nevoinţă grea. Mărturisesc că am
confundat-o cu un uşor dezechilibru, un delir mistic
sau mai ştiu eu cu ce ar cataloga-o un psihiatru. De
fapt, acolo era o lucrare, o nevoinţă duhovnicească,
ce a făcut din Cuviosul un stâlp de foc care întărea
lumea cu rugăciunile lui.
Harisma nebuniei pentru Hristos e rară, am
citit în cărţi despre ea, însă doar în persoana
Cuviosului am văzut-o în lucrare. El nu trăia prin
55
raţiune, el trăia prin relaţia directă cu Dumnezeu.
De aceea, cuvintele pe care ni le spunea aveau un
sens, o încărcătură. Nu era un om raţional, ca noi,
care suntem atenţi ce spunem ca să nu se creadă
ceva despre noi. Era spontan. Cuvintele îi ieşeau pur
şi simplu din trăirea lui cu Dumnezeu. Oamenii erau
ciorchine pe el. Simţeau cum mustea în el
mângâierea dumnezeiască, pe care a câştigat-o cu
jertfe greu de explicat. Ce să mai vorbim de trăit?!
Numai aşa se câştigă harul lui Dumnezeu. Harul nu
se câştigă cu comoditate, cu confort. El a dat sânge
ca să dobândească harul pe care oamenii îl simţeau
la el. Cuviosul, cu acest har al său, atrăgea oamenii.
Sunt convins că privegherile lui de noapte şi
suspinurile, rugăciunile cu mâinile întinse la cer au
fost nenumărate. Nu se poate câştiga un astfel de
har ieftin, cum vrem noi. Multe nopţi a stat cu
mâinile ridicate. Bătături ca ale lui în genunchi nu
am văzut la nimeni. Cu câtă lepădare de sine stătea
nemişcat în genunchi, nepăsându-i de durerea de
spate sau de genunchi sau de mâinile amorţite! Noi
la rugăciune ne legănăm de pe un picior pe altul. Ne
amorţeşte stângul, ne amorţeşte dreptul şi ne tot
schimbăm, dar el, când se afunda în rugăciune, uita
şi de trup şi de cele ale trupului. Era un om dăruit
de Dumnezeu cu mult har.
56
 Atâta dragoste avea în el… Multe probleme de-
ale mele şi-au găsit rezolvarea în întâlnirile cu el.
Punea degetul direct pe rană, ca şi cum ar fi zis: „Ioi,
dragă, aici te doare!”. Ţin minte că odată venisem
pentru nişte examene la facultate şi aveam nişte
dureri de cap cumplite, care mă chinuiau de câteva
zile. M-am întâlnit cu Cuviosul şi îl aud zicând: „Iui,
dragă, hai să te pup!”. Şi m-a pupat pe frunte de parcă
m-ar fi lins. Şi i-am zis: „Hai, Cuvioase, lasă-mă!”.
După aceea, am simţit că parcă mi-a luat durerea cu
mâna. A văzut că mă chinuiam de multe zile cu
dureri de cap şi m-a rezolvat cu un sărut pe frunte.
O chestie aparent ciudată, dar prin care el a făcut
minuni. Noi nu suntem ciudaţi, dar nici minuni nu
facem. Păzim regulile acestea sociale, prestanţa
publică, părerea celorlalţi, slava, aprecierea, să stau
cuminte, cuvios, dar, cu toate acestea, nu reuşim să-i
ajutăm cu adevărat pe ceilalţi, aşa cum ne-a ajutat
Cuviosul.
Sunt convins că Dumnezeu îl va proslăvi,
pentru că a fost şi este un sprijin pentru Biserică. Îmi
pare rău că nu am fost cu destulă trezvie ca să mă
pot folosi mai mult de întâlnirile cu el, să văd mai
mult dincolo de ghiduşiile astea de suprafaţă pe care
le făcea, să absorb mai mult din ceea ce trăia el cu
Dumnezeu, din ceea ce ştia cu multă pricepere să
57
ascundă. Nu-mi rămâne decât ruşinea pentru
ignoranţa şi nepriceperea mea şi rugăciunea:
Cuvioase părinte Gherontie, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi!

Cât de înaltă era Maica Domnului?

Pr. Mihail Cramba «- CUPRINS
De multe ori venea Cuviosul şi îmi răspundea
la întrebări pe care le aveam în minte şi nu
apucasem să îl întreb pe părintele duhovnic sau pe
altcineva.
Odată eram la pangar. În pronaos erau icoanele
pictate de familia pictorului Antonescu, a Domnului
Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, aproape în
mărime naturală. Mă gândeam: „Oare, aşa de înaltă
să fi fost Maica Domnului? Să fi avut o constituţie
mai firavă sau mai masivă?” Apare Cuviosul la
slujbă, vine acolo se uită la mine, se uită la icoană şi
îmi arată cu mâna la înălţimea lui, cum e el, aşa.
Pentru mine a fost ca un răspuns.
Mai târziu am aflat că i se arătase Maica Domnului
în câteva rânduri.

58
Cuviosul lua asupra sa suferinţa
aproapelui
Monica Opriş «- CUPRINS
La sfârşitul săptămânii a cincea a Postului
Mare din anul 2012, Cuviosul a venit la noi şi ne-a
spus că are gripă. Nu l-am prea luat în serios,
deoarece am crezut că vrea să ne transmită faptul că
urmează să avem o problemă de sănătate. Ne-a zis:
„Vai, dragă, păi se poate să nu mă credeţi?”.
Ziua de luni a început cu o cerere mai puţin
obişnuită: „Dă-mi, dragă, un fular să mi-l pun la gât, că
mă doare gâtul!”. I-am dăruit cel mai călduros fular al
meu, pe care imediat şi l-a înfăşurat de câteva ori în
jurul gâtului. A stat toată ziua în pat şi s-a rugat, cu
fularul la gât. Nu a mâncat nimic până seara, când i-
am dat agheasmă mică şi anafură, puţină mâncare
(fără ulei) şi un „medicament pentru gripă”, pe care
l-a analizat şi l-a întors pe toate părţile, întrebându-
ne de nu ştiu câte ori dacă sigur e bun.
După o zi, am aflat că băiatul unor prieteni a
fost diagnosticat cu cancer, undeva în zona gâtului.
I-am spus Cuviosului să se roage pentru el. A stat
câteva secunde, timp în care am simţit cum, cu
„radare” nevăzute, îl caută şi îl scanează. Eu am
continuat: „Îl cheamă Emanuel!”. Răspunsul lui a
59
fost dătător de nădejde: „În numele lui stă minunea!
Da, dragă, că Domnul face şi azi minuni!”. La câteva
ore, am sunat-o pe prietena mea să îi spun să aibă
încredere că fiul ei se va vindeca şi pentru
rugăciunile Cuviosului. Nu era prima dată când
Dumnezeu îi descoperea astfel de lucruri.
A stat în pat până joi, când s-a ridicat şi a
„corectat” o pictură direct pe perete, iar după ce
soţul meu i-a făcut baie, a arătat spre haine (inclusiv
fularul) şi mi-a spus: „Astea să le dai la Cluj!”, dar nu
mi-a spus cui (mai făcuse la fel cu o vestă, cu care o
prietenă s-a vindecat de Zona zoster). Vineri a plecat
de la noi. După câteva zile, am vorbit din nou cu
prietena mea, care mi-a spus că e la Cluj cu fiul ei, că
între timp a aflat mai multe despre Cuviosul şi că
dorea să îl roage să mijlocească la Domnul pentru el.
Atunci am înţeles pentru cine a ţinut Cuviosul
fularul atâtea zile la gât. Împreună cu două picturi,
fularul a ajuns şi a fost purtat de băiat. Domnul a
făcut o minune cu el! «- CUPRINS

60
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă
întăreşte!” (Filipeni, 4,13)
Pr. Dorin Opriş «- CUPRINS
Iubiţi fraţi întru Hristos Domnul!
În contextul răspândirii şi în România a
coronavirusului şi al înmulţirii pericolelor asociate,
este momentul să ne folosim mai mult de armele
credinţei, pe care le avem de la Mântuitorul şi din
viaţa de doua milenii a Bisericii.
Pornind de la nevoinţele pe care le-am văzut ani de-
a rândul la Cuviosul Gherontie, dar şi de la
îndemnurile pe care le-a făcut recent Patriarhul Ilia
al II-lea al Georgiei, vă pun la suflet câteva lucruri
pentru un model de trăire în acest răstimp de
încercare pentru omenire.
Cuviosul ne îndemna pe fiecare în parte să
postim, să ne rugăm, să facem metanii, să gustăm
din apă sfinţită şi anafură, să purtăm crucea la gât
etc. Nu a impus niciodată un anumit standard însă
s-a făcut pe sine model de nevoinţă duhovnicească.
Ne cerea să facem cât putem, dar să facem!
În primul rând, să încercăm să postim mai
mult, iar dacă nu sunt probleme medicale să ajunăm
până la ora 18:00 două-trei zile pe săptămână (luni,
dar mai ales miercuri şi vineri), iar apoi să mâncăm
61
fără ulei. Totodată, pentru că suntem în Postul Mare,
marţi şi joi să ajunăm până la ora 12:00 sau până la
ora 15:00.
Să ne rugăm mai mult, să citim şi din Psaltire,
pe cât se poate şi la miezul nopţii. Să ne rugam cu
credinţă şi nădejde pentru cei bolnavi, dar şi pentru
cei care nu se roagă, nu postesc, trăiesc în păcate
mari, cât şi pentru cei care-i derutează pe cei slabi în
credinţă.
De asemenea, în zilele în care nu ne
împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus
Hristos, să ne însemnăm pe frunte şi să gustăm de
trei ori, în numele Preasfintei Treimi, din apă sfinţită
(dacă mai avem, din cea de la Bobotează), iar apoi să
luăm şi anafură. Să stropim apoi şi casele noastre cu
apă sfinţită, cu aghiazmă mare sau aghiazmă mică,
de care avem.
Să folosim uleiul sfinţit pe care îl avem de la
Sfântul Maslu, de la mănăstiri sau de la sfinţi, să ne
ungem la frunte şi pe mâini, în numele Preasfintei
Treimi, şi să-L chemăm în ajutor pe Dumnezeu, dar
şi pe Maica Domnului, cetele îngereşti şi pe sfinţii
Săi, dintre care măcar pe unii să-i şi pomenim cu
numele.
Fraţi preoţi, să binecuvântăm în fiecare zi
lumea întreagă, în cele patru puncte cardinale, cu
62
Sfintele Taine şi cu sfintele moaşte (dacă avem la
biserică), invocând pacea şi binecuvântarea
Domnului peste întreaga făptură!
Credem, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte!”
(Filipeni, 4,13).

Rostul pedagogic al purtărilor

Cuviosului
Mărturie de la Mănăstirea Petru Vodă «- CUPRINS
Era perioada Postului Mare, în ultima
săptămână.
Cuviosul se închidea în chilie şi picta. Mă ruga să îl
ajut la pictură, un bun motiv ca să poată lucra la
sufletul meu. Nu mânca nimic până seara, picta şi se
ruga. Harul dumnezeiesc strălucea în el. Cu sine era
foarte aspru, nu-l interesa că era bătrân şi bolnav. Se
supăra foarte tare dacă cineva insista să mănânce.
Fiindcă era slăbit, maicile nu l-au ascultat şi i-
au adus o tavă cu mâncare. Atunci Cuviosul s-a
mâniat şi a dat peste tavă vărsând mâncarea pe jos.
Chiar dacă a pus la încercare smerenia maicilor, nu a
făcut-o decât pentru a le spori această virtute, dar
nici el nu rămânea dator, ci se smerea în fel şi chip
înaintea tuturor. A cerut iertare pentru purtarea sa şi
pentru mâhnirea pe care poate o provocase cuiva.
63
 Rostul pedagogic al acestor purtări aspre, dar
şi aşezarea tainică a sufletului său se vedeau bine
din acrivia pe care o avea faţă de împlinirea
poruncilor. Pe lângă asta, era de o sensibilitate
izvorâtă din mărinimie duhovnicească.
Era foarte milos, avea atenţia concentrată asupra
stării oamenilor. Dacă vedea pe cineva trist, se ruga
Domnului şi apoi începea să facă glume până când îl
părăsea acea mâhnire.

Făcea pe beţivul, ca să îşi ascundă

sfinţenia
M.A. «- CUPRINS
Pe zi ce trecea, aveam tot mai mare evlavie la
el. Am stat o perioadă în chilii alăturate. Pentru că
peretele era din rigips se auzeau rugăciunile lui, mai
ales noaptea, când era linişte. Am putut apoi să-i
văd şi osteneala! Se ruga toată noaptea şi bătea
metanii. Câteodată, pentru că mai lăsa uşa
întredeschisă, mă opream să văd ce face. Pentru că
ştia asta, lua berea şi zicea: „Doamne, Tu ştii că eu
sunt cel mai păcătos om! Am şi eu păcatul ăsta! Am şi eu
păcatul acesta, dar Tu mă vei ierta pentru păcatul ăsta!”.
De fiecare dată când îl apreciai în gând sau vorbeai
cuiva despre el: „Doamne, ce om sfânt, aici lângă
64
noi!”, întotdeauna spunea câte ceva care părea
deplasat sau lua în mână o bere, ca să pară un beţiv.
De fiecare dată când era chemat jos să vorbească cu
cineva, oricât era de frumos îmbrăcat, îşi punea ori
bere în cap, ori ţuică, îşi murdărea cu mâncare
hainele, ca să nu-l slăvească lumea.

„Păi nu v-am spus că la Brezoi, în

benzinărie?”
M.O. «- CUPRINS
În ultimii şase-şapte ani, înainte de a trece la
Domnul, Cuviosul mergea foarte rar cu trenul sau
autobuzul dintr-o localitate în alta. Îşi fixase şi
câteva zone în care stătea perioade mai lungi de
timp, iar deplasarea o făcea cu maşina, alături de
apropiaţii săi.
De multe ori, porneau două maşini, una care îl
ducea pe Cuviosul şi alta care îl prelua dintr-un
anumit loc, pe traseu. Întrebarea pe care ne-o
puneam era: „Unde ne întâlnim?”. Am avut cel
puţin două experienţe de întâlnire „la secundă”,
exact în locul indicat de Cuviosul.
Am pornit înspre Craiova, pe Valea Oltului,
aşa cum ne-a cerut Cuviosul. Pe drum ne tot sunam
cu Sorin, care venea din sens opus, să vedem unde
65
să ne întâlnim sau să ne aşteptăm unii pe ceilalţi. O
variantă era la Brezoi, dar distanţa era încă foarte
mare şi era greu de anticipat. La un moment dat, se
aude vocea ca de tunet a Cuviosului: „Păi nu v-am
spus că la Brezoi, în benzinărie?”. Nu ne-am mai sunat,
fiecare gândindu-se că va aştepta până va veni
cealaltă maşină. Ne-am rugat, i-am povestit
Cuviosului despre minunile din viaţa Sfintei Otilia,
despre care nu se prea ştie. Dânsul ne-a spus:
„Dragă, şi astăzi se întâmplă minuni! Nu credeţi?!”.
Am ajuns în Brezoi şi am semnalizat să intrăm
în benzinărie. Din sens opus venea un TIR. L-am
lăsat să treacă, iar următoarea maşină, care a
semnalizat şi ea să intre în benzinărie era a lui Sorin.
Altă dată voia să meargă la Craiova pe Valea
Jiului, iar noi urma să îl ducem până la Simeria. Am
ieşit de pe autostradă iar în sensul giratoriu de la
intersecţia drumurilor spre Deva, Haţeg, Sebeş, au
intrat în acelaşi timp două maşini: noi, dinspre Alba
Iulia şi Sorin, dinspre Craiova.
Când erai cu Cuviosul, aceste lucruri deveneau
posibile! «- CUPRINS

66
Oare cine este acest Bătrân?
Pr.lect.univ.dr. Oliviu Botoi, «- CUPRINS
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
Oare cine este acest Bătrân? Este întrebarea
care a trecut prin mintea fiecăruia dintre colegii mei
seminarişti, în primele săptămâni şi luni ale
începutului de studiu în şcoala teologică din Alba
Iulia. În primii ani ai celui de-al treilea mileniu,
păşeam cu emoţie în istorica cetate a Marii Uniri
pentru a susţine examenul de admitere la Seminarul
Teologic Liceal Ortodox Român „Mitropolit Simion
Ştefan” din Alba Iulia (astăzi Seminarul Teologic
Ortodox „Sfântul Simion Ştefan”). Pronia divină a
lucrat şi, într-un început de toamnă destul de
călduros, începusem viaţa de „seminarist”. Un cu
totul şi cu totul alt climat faţă de uliţa sătucului
meu, unde copilărisem 14 ani şi haiducisem într-o
legătură specială cu natura, cu oamenii şi cu
îndrăgiţii mei tineri consăteni. Se deschidea un nou
orizont, oameni noi, profesori noi şi destul de aspri,
mulţi preoţi, program destul de încărcat de care nu
fusesem deloc speriat… Şi multe alte lucruri pentru
care nu este loc să fie descrise în aceste pagini.
Programul elevului seminarist din acea vreme
era să fie prezent la programul liturgic oficiat la
Catedrala arhiepiscopală la sfârşitul fiecărei
67
săptămâni, de la Vecernia şi Acatistul Bunei Vestiri
de vineri seara până duminica seara, când luam
parte la Vecernia şi Paraclisul Maicii Domnului.
Începeam să ne obişnuim cu tot ceea ce ni se aducea
în atenţie de către profesorii şi îndrumătorii noştri
privind programul liturgic. În Catedrală eram
aşezaţi în partea stângă, în apropierea stranei, unde
aveam prilejul de a exersa cântarea în comun şi
tipicul bisericesc. Erau oameni mulţi şi necunoscuţi
nouă, părinţi pe care începeam să îi cunoaştem,
parte din corpul profesoral al Seminarului sau al
Facultăţii, parte angajaţi ai Administraţiei eparhiale.
Cântarea era cu totul alta faţă de ceea ce eram noi
obişnuiţi în parohii, eram învăţaţi să ne rugăm cu
adevărat şi să încercăm să ne interiorizăm cât mai
mult pentru a dobândi liniştea şi pentru a simţi
fiorul rugăciunii în suflet. În această ambianţă care
începea să ne devină destul de familiară, a apărut
un… Bătrân, care sfida, parcă, după gândirea
noastră, regulile bunei cuviinţe din locaşul de
închinare: îşi făcea semnul sfintei cruci de foarte
multe ori, făcea metanii în exces, repeta cuvinte şi
fraze din textele liturgice; cu alte cuvinte, se închina
într-un mod care nu putea fi trecut cu vederea de
elevii seminarişti care asistau la minunata privelişte

68
cu bătrânul din partea dreaptă din faţa Sfântului
Altar, locul unde stătea de cele mai multe ori acesta.
Orice elev din clasa a noua se întreba: Cine este
acest Bătrân?. Întrebările începeau să curgă din plin,
după ce ajungeam în clădirea căminului teologic.
Răspunsurile erau pe măsură… de cele mai multe
ori nu directe. Se crea un soi de tensiune a tăcerii, o
surprindere sau urma un fel de introducere
iniţiatică: Ce, nu ştii?; Nu puteţi voi înţelege în anul
I; E un om cu viaţă sfântă; E un cuvios văzător cu
duhul; sau simplu E Cuviosul Gherontie. Acest
lucru ne făcea, ca după sfintele slujbe, să ne adunăm
în jurul lui în curtea Catedralei, să îl ascultăm şi să
dialogăm cu el. Celor mai mulţi dintre noi ne făcea o
adevărată plăcere să îl ascultăm, deoarece tot timpul
ne surprindea prin ceea ce spunea, prin felul în care
se comporta şi prin ceea ce făcea.
Nu după multă vreme, un părinte profesor de
la Facultate mi-a spus mai multe lucruri despre
Cuviosul Gherontie, povestindu-mi două experienţe
minunate din viaţa lui ce s-au petrecut în întâlnirile
cu Gherontie. Începusem să îl urmăresc
îndeaproape. În una dintre zile, venisem mai din
vreme la Catedrală şi îl întâlnisem în curte,
plimbându-se cu un sul de foi de hârtie şi multe
creioane de colorat. Îndată a început să îmi arate
69
câteva dintre desenele lui. Nu ştiam ce să zic, până
când am fost de-a dreptul atras de una anume. Era o
biserică cu mai multe turnuri, cu mai multe intrări,
întortocheate într-un fel sau altul, şi cu mai multe
detalii care îmi stârneau curiozitatea. M-a întrebat
dacă ştiu ce e acolo. I-am răspuns că e vorba despre
o biserică. Nu a zis nimic. M-a întrebat apoi dacă am
citit Biblia. I-am răspuns sincer că foarte puţin din
ea. Şi a început să îmi vorbească despre lăcaşurile
din Împărăţia lui Dumnezeu. Peste câţiva ani, mi-
am dat seama că, cel mai probabil, se referea la
cuvântul biblic: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri
sunt” (Ioan 14, 2).
Mai departe, îndemnat de o maică ce ni se
alăturase pe banca unde ne aşezasem, îi cerusem
Cuviosului să îmi ofere şi mie un desen, dacă se
poate chiar cel cu biserica ce avea multe turnuri. Mi-
a spus că nu poate să mi-l dea pe acela deoarece e
promis altcuiva, dar să vin în următoarea zi la
vecernie şi la final ne vom întâlni şi îmi va dărui alt
desen. A doua zi am venit special pentru desen şi
am ajuns doar la sfârşitul slujbei pentru a-mi primi
desenul dorit. L-am aşteptat pe Cuviosul Gherontie
până ce a ieşit din biserică şi am început să îi
amintesc de discuţia ce o purtasem cu o zi înainte.
Se făcuse că habar nu are despre ce e vorba. Am
70
încercat să îi mai ofer date precise şi chiar să o
găsesc în preajmă pe maica ce ne fusese alături, dar
degeaba. Într-un final, a scos dintre foile mari ce le
avea desenul pe care mi l-am dorit şi începuse să
întrebe de un băiat seminarist care a fost la vecernie
şi care aştepta acest dar. Eu îndată i-am spus că eu
sunt acela, la care mi-a răspuns: „Frăţia ta nu ai fost la
vecernie! Deci nu eşti tu acela. Dacă acela nu a mai venit
la slujbă, aşa cum i-am spus, pesemne nu îl mai vrea
(desenul)”.
Poate pentru mulţi acest fapt nu ar însemna
mare lucru, dar pentru mine a însemnat mult şi a
reprezentat o adevărată lecţie prin care m-am
convins că Cuviosul Gherontie are un dar special.
Felul în care mă privea şi îmi vorbea direct mie mă
făcea să cred că ştie tot ce am făcut şi am gândit în
acea seară. Acest prim episod petrecut alături de
Gherontie a rămas adânc întipărit în sufletul meu.
Mai târziu, am mai avut parte de momente în care
am stat alături de Cuviosul Gherontie şi chiar am
primit în dar trei desene realizate de el, prin
bunăvoinţa părintelui profesor Dorin Opriş şi a
doamnei profesoare Monica Opriş. Cei doi dascăli
de vocaţie au fost cei care mi-au prilejuit momentele
de părtăşie cu Cuviosul Gherontie şi cei care mi-au

71
relatat lucruri care rămân în taina inimii şi familiei
mele.
Cuviosul Gherontie – un om liber în
Hristos
Arhim. Samuel, Cluj-Napoca «- CUPRINS
L-am cunoscut pe fratele Gherontie din
perioada când slujeam la Catedrala Reîntregirii din
Alba Iulia, după anul 1990. La început nu i-am dat
suficientă atenţie pentru că nu înţelegeam modul lui
neobişnuit de a fi. Am avut nevoie de mai mult timp
ca să pot să-mi dau seama, încet, încet, că acest om
avea o viaţă duhovnicească serioasă, profundă şi
foarte bine tăinuită.
Am observat, între altele, cât de atent era la
ceea ce se rostea şi se cânta la sfintele slujbe, chiar
dacă în exterior nu părea aşa, dar şi cât de bine
înţelegea anumite cuvinte sau expresii liturgice.
Uneori ne atrăgea atenţia referitor la anumite
alcătuiri liturgice. La „Apărătoare Doamnă” nu era
de acord să spunem: „ca să strigăm ţie”, ci „ca să
cântăm ţie”. Ne spunea: „Cum să strigăm la Maica
Domnului?”. Sunt şi alte exemple de expresii care nu
erau în acord cu trăirea lui sufletească. El avea o altă
înţelegere, era foarte atent şi acrivist cu cuvintele

72
folosite, iar textele rugăciunilor şi cântărilor liturgice
trebuia să fie în conformitate cu propria lui trăire.
La Pavecerniţa care se citea în zilele de luni,
marţi şi joi, la catedrală, după slujba Vecerniei, la
rugăciunea „Nepătată, neîntinată”, mergea şi se aşeza
în genunchi în faţa tetrapodului cu icoana Maicii
Domnului şi se sprijinea cu mâinile pe tetrapod,
într-o poziţie de adâncă smerenie şi concentrare
interioară, iar, când începea rugăciunea „Şi ne dă
nouă, Stăpâne”, se muta, mergând în genunchi la
tetrapodul cu icoana Mântuitorului, şi lua aceeaşi
poziţie. Când ieşeam la spovedit îl vedeam de multe
ori în poziţii foarte chinuite. Stătea cu genunchii jos,
pe pardoseală, iar cu tălpile picioarelor pe podiumul
de la străni. Şi stătea mult timp aşa…

Un Crăciun cu Cuviosul
Pr. Dorin Opriş «- CUPRINS
Până la hirotonie, ne petreceam sărbătorile, de
regulă, la părinţii mei, în Dridif, un sat din Ţara
Făgăraşului. Stăteam câteva zile, mai ales în
perioada Crăciunului, nu doar pentru bucuria de a fi
alături de familie, ci şi pentru bogăţia tradiţiilor,
păstrate şi în această zona cu atâta sfinţenie până
astăzi.

73
 În anul 2001, ne făcuserăm planul să extindem
puţin zona de colindă. A doua zi de Crăciun, după
amiaza am mers la colindat la naşii noştri, în
Făgăraş. Ne-am întors seara, iar când am intrat în
casă şi am privit-o pe mama, am simţit că ascundea
ceva. De fapt nu ceva, ci pe cineva. Suspansul a ţinut
doar câteva secunde, până când Cuviosul a dat la o
parte pătura cu care era acoperit şi a început să râdă.
Ne-a lăsat fără cuvinte. Nici nu ştiam cum să
reacţionăm, atât de bucuroşi şi de surprinşi eram!
Ştia unde stau părinţii mei pentru că mai fusesem cu
el în urmă cu un an. Fiind mai la începutul
cunoaşterii cu el, prima întrebare a fost: „Cuvioase, de
unde ai ştiut că suntem aici?” Nu a apucat să ne
răspundă, (nici nu ştiu ce ne-ar fi răspuns) că mama
a şi preluat discuţia: „A venit cu nu ştiu câte maşini de
pe la Vâlcea. A stat nu ştiu câte ore în frig până l-au luat.
Cred că e îngheţat, că a venit numai în adidaşi, cu o bluză
de trening şi cu capul descoperit!” Afară erau –17°C.
Pentru noi nu era o noutate, mai ales că mai citisem
câte ceva despre felul în care oamenii lui Dumnezeu
reuşeau cu ajutorul Lui şi al rugăciunii neîncetate să
depăşească ceea ce pentru noi era firesc: să răceşti
când umbli insuficient îmbrăcat, să te doară capul
când umbli fără căciulă etc. În 22 de ani, l-am văzut
puţin răcit doar de 3-4 ori!
74
 A urmat o seară de colinde, cu bucurie şi
discuţii care au adus multă bună dispoziţie. Avea
Cuviosul un fel de a fi care aducea bucuria şi ne
ajuta să descoperim mai bine frumosul vieţii. Printre
altele, i-am spus despre intenţia noastră de a merge
în ziua următoare la Sfânta Liturghie la Rupea, unde
vărul meu Nicolae Moga este preot. Cuviosul a fost
foarte fericit: „Iui, dragă, ca o minune! De mult n-am
mai fost pe la neamuri la Rupea! Vin cu voi, dragă!” Am
dormit în aceeaşi cameră cu el. S-a rugat şi la miezul
nopţii şi peste noapte, şoptit. Dimineaţa, când ne-am
trezit, a zis să ne rugăm împreună. Am fost foarte
surprinşi când, după rugăciunile dimineţii, a
continuat cu Obedniţa. Doar îi spusesem că mergem
la Rupea la Sfânta Liturghie! La un moment dat s-a
oprit şi a spus: „Simbolul Credinţei îl spunem la
Rupea”. Când am ajuns afară, am constatat că
maşina nu pornea. Între timp, mama îi pregătise un
rând de haine şi o pereche de ghete. Le-a luat şi s-a
rugat pentru darul primit, simplu, firesc. Apoi a
început să se roage, ca să putem porni maşina.
Timpul trecea şi, într-un târziu, după vreo oră de
încercări, am plecat. Nu ne-a descoperit dacă a fost
„de partea ispitei” sau ne-a ferit Dumnezeu de ceva
rău ce putea să apară pe drum. Am intrat în biserică
exact înainte de Crez. După Sfânta Liturghie,
75
drumurile noastre s-au despărţit. Îl cunoştea atâta
lume şi unii s-au arătat bucuroşi să îl aibă oaspete!
Ne-am bucurat că ne-a găsit cu „radarul” lui
duhovnicesc, că a venit şi în casa părinţilor noştri, că
ne-am rugat împreună şi am colindat, că am
petrecut o zi de mare praznic împreună cu el. Au
urmat apoi şi altele, multe altele.
Anul trecut, în 23 decembrie 2017, în drumul
pe care l-am făcut cu maşina spre Craiova, unde şi-a
petrecut Crăciunul, am colindat aproape tot timpul
şi am vorbit despre Naşterea Domnului, despre cum
îşi petrecea Crăciunul în copilărie. La un moment
dat, ne-a spus: „Cine şti’, cine ştie dacă, Domnul ştie,
dacă la anul, la anul pe vremea asta mai sîntem aici ca să
colindăm!” A plecat în veşnicie de la Betleem, de
acolo de unde s-a colindat pentru prima dată
Pruncului Dumnezeiesc! Începând cu cetele
îngereşti!
Cuviosul petrece prima sărbătoare a Naşterii
Domnului în Cer şi de acolo, împreună cu îngerii
şi cu sfinţii, colindă în continuare cu noi!
«- CUPRINS

76
Mi-am dat seama că nu mai aveam
nodulul la sân
Monahia P. «- CUPRINS
Coborâsem de la schit şi eram cu ascultare la
trapeză. Acolo venea de multe ori Cuviosul să
mănânce şi veneau şi maicile şi-l întrebau fel de fel,
fiecare cu problema ei! De acum, mă împrietenisem
cu Cuviosul şi mi-am dat seama că nu e bolnav, cum
crezusem iniţial, ci doar aşa se manifestă ca să-şi
ascundă clarviziunea şi să ne ajute sub acest fel,
spunând aparent vrute şi nevrute!
Unele maici vedeau adevărul mai repede
printre toate aceste cuvinte sau ştiau să-l întrebe ce
înseamnă, ce zice?! Eu i-am spus o dată: „Mie, dacă e
ceva, să-mi spui clar! Nu mă lăsa pe mine să văd
adevărul în toate acestea, că-ţi răceşti gura degeaba.
Mă pui să caut acul în carul cu fân!”.
El râdea şi făcea fel de fel de gesturi şi mie nu-mi
plăceau! Tot făcând pe nebunul, mi-a pus mâna pe
sânul stâng în partea de sus şi a apăsat. Eu am luat
foc şi l-am certat. Deodată s-a îmblânzit şi, în felul
cum mă privea, m-a liniştit şi pe mine. Cu atâta milă
şi drag mă privea, încât am rămas uluită şi nu-mi
venea să cred că e acelaşi om!
Mult mai târziu, mi-am dat seama că nu mai
77
aveam nodulul la sân! Îl aveam mai de mult şi
vedeam că se măreşte şi mă întrebam ce să fac?!
Când am observat că nu mai este, imediat mi-am
adus aminte cum a apăsat în acel loc Cuviosul, când
făcea nebuniile acelea! M-a cuprins o ruşine pentru
că l-am certat şi l-am apostrofat rău atunci! Abia
aşteptam să vină să-mi cer iertare şi direct, că mi-am
cerut chiar atunci iertare, că ştiam că mă aude, şi i-
am mulţumit!
Pentru acest moment, m-am hotărât să scriu
acestea să-i mulţumesc iar şi să mărturisesc această
minune!

Cuvioase, ai făcut o dată minunea, mai

poţi să o faci o dată!
Monahia Ioana «- CUPRINS
Cerusem ajutorul de la Cuviosul Gherontie,
dar şi un semn dacă mai trăieşte sau nu, pentru că
nu mai aveam de ani de zile veşti despre dânsul.
Ajutorul a venit foarte repede, iar semnul, la câteva
săptămâni.
Ştiam despre minunea pe care Cuviosul o
făcuse în unul din satele din Apuseni cu o familie
care nu avea copii, oferindu-le un măr să îl mănânce
împreună. La noi la mănăstire, veneau doi tineri
78
care purtau şi ei această durere în suflet. Am luat
atunci un măr, am mers în chilie unde aveam
fotografia Cuviosului, am atins mărul de ea şi l-am
rugat să mai facă o minune şi pentru aceşti doi
tineri: „Cuvioase, ai făcut o dată minunea, mai poţi
să o faci o dată!”. Apoi am mers la ei şi le-am dăruit
mărul cu multă credinţă în ajutorul Cuviosului,
spunându-le: „Aveţi încredere şi mâncaţi împreună
acest măr. Puteţi face ce vă spun eu?”. Au avut
această credinţă şi, la scurt timp, doamna a rămas
însărcinată. Ajutorul Cuviosului a venit imediat.
Am aflat că mai trăieşte în anul 2012, la
sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Cu
câteva săptămâni înainte, eu dădusem un teanc de
pomelnice unei femei din Beiuş, pentru ca ea să le
dea unui părinte să le pomenească, deoarece le
lăsaseră nişte oameni cu acest gând. Când a ajuns
acasă, s-a întâlnit cu Cuviosul, care atunci era în
oraşul lor, şi s-a gândit să i le dea lui. Cuviosul, la
rândul lui, când a ajuns la Alba Iulia, în Duminica
Tuturor Sfinţilor, în 9 iunie, a dat teancul de
pomelnice unui părinte şi i-a spus: „Pomeneşte-le, că
eu le-am pomenit!”. După două săptămâni, părintele a
venit la noi la mănăstire pentru prima dată şi prima
maică cu care s-a întâlnit am fost chiar eu. Nu ne
cunoşteam, dar, din vorbă în vorbă, am aflat toată
79
povestea. Venise şi semnul de la Cuviosul. Şi încă ce
semn!
Tot atunci, când a venit la noi părintele, la
mănăstire sosiseră şi cei doi tineri, doamna fiind
aproape de momentul naşterii primului copil.
Părintele m-a întrebat dacă le-am spus ceva despre
Cuviosul, când le-am dat mărul. Nu făcusem acest
lucru, deoarece nu ştiam cum vor primi darul,
necunoscându-i lucrarea.
La aproape un an de la trecerea Cuviosului la
Domnul, când au venit cu cei trei copii ai lor, le-am
destăinuit totul şi mi-au spus că atunci au mers pe
credinţa că prin oameni lucrează Dumnezeu. Mi-au
spus atunci că, de fapt îl văzuseră o dată pe
Cuviosul Gherontie la Mănăstirea Floreşti, unde au
aflat despre el că este un nebun pentru Hristos.

Mijlocitorul nostru înspre vindecarea

soţului meu de COVID-19
M.C. (Alba Iulia) «- CUPRINS
Anul 2020 a fost pentru familia mea, un an mai
greu, ca să nu zic un an mai rău din mai multe
puncte de vedere. Dacă mă gândesc din perspectiva
lumească, a trupului legat de glia aceasta trecătoare,
am trecut prin stări sufletești grele și chinuitoare.
80
Acestea îmi dau de gândit uneori și observ că îmi
îndepărtează sufletul de lumina caldă a cerului și de
dragostea lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților Lui,
care, în ciuda răutății mele, nu au contenit să îmi
vină în ajutor, vizibil, în nesfârșite rânduri.
De ziua Cuvioasei Parascheva, am aflat că atât
eu, cât și soțul meu, suntem pozitivi la Sars-cov-2.
Vestea a căzut ca trăsnetul în sufletele noastre, mai
ales că soțul meu are și o serie de afecțiuni cronice
avansate și, astfel, o stare șubredă de sănătate.
Primele două săptămâni de boală au trecut relativ
bine, în sensul în care, soțul meu nu a prezentat
simptome extrem de grave, așa cum m-am gândit
inițial, însă în săptămâna a treia, saturația lui de
oxigen era în scădere rapidă și necesita internare de
urgență în spital. Spre surprinderea noastră, chiar
dacă ni s-a promis că va ajunge în spital, locurile se
ocupau cu o repeziciune necontrolată, imediat după
externarea unui pacient. În noaptea de 30 spre
31.10.2020, disperată, sunam medicul de familie,
medicul infecționist, medicul nefrolog și ambulanța
pentru a reuși să ajungă la o sursă de oxygen …
Niciun răspuns favorabil!
În disperarea fără margini a acelor momente,
primesc un mesaj de la părintele profesor O.P., care
îmi și trimite pe WhatsApp Acatistul Cuviosului
81
Gherontie, cu mențiunea: „M., dacă vei citi acest
acatist, F. se va face bine!”.
Chiar dacă l-am cunoscut pe Cuviosul
Gherontie și am trăit alături de el minunile faptelor
sale legate de familia mea, cu toată rușinea,
mărturisesc că înainte de primirea mesajului
părintelui nu aveam tăria de a mă cupla cu gândul
la rugăciune. Atunci, ca într-o luminare a minții și
un ajutor haric primit de undeva, de la cineva care
dorea să ne ajute din nou, am început să citesc
printre lacrimi, minunatele cuvinte ale Acatistului
acestui CUVIOS al vremurilor noastre.
Mărturisesc cu cea mai mare bucurie că, după
finalizarea Acatistului, la doar cinci minute, doar
cinci minute, fără exagerare, am primit un telefon
prin care eram anunțați că s-a găsit un loc în spital
pentru soțul meu, unde putea să primească
îngrijirile corespunzătoare, iar mai apoi, s-a găsit și
ambulanța care să mijlocească ajungerea la spitalul
din Aiud…
Cuvioase Gherontie, îți mulțumesc din nou
pentru grija neadormită pe care o ai față de noi toți,
pe orice cale… iar de această dată, prin luminarea
minții părintelui O., pentru a-mi sugera să îți cer
ajutorul!

82
 Ultima afirmaţie în acea seară a fiului meu a
fost: „Cuviosul e Cuvios, şi sunt absolut sigur că
ajută oamenii din Rai, de acolo de unde, cu
siguranţă, a ajuns!”.

O bucurie de nedescris
Pr. Mihai C. «- CUPRINS
Odată nu am ajuns la Vecernie şi nici Cuviosul
nu a ajuns. Venea de nu ştiu unde şi mi-a spus: „Ioai,
drăguţule, nu am ajuns la Vecernie!”. Cred că era într-o
zi peste săptămână. Apoi a continuat: „Cuvioase, hai
aici cu mine!”. A urmat o experienţă pe care am
purtat-o cu mine chiar şi când am fost plecat din
ţară. Am cântat cu Cuviosul Gherontie Vecernia în
pridvor, în genunchi, pe pietre: „Doamne, strigat-
am!”, „Lumină lină”, „Acum slobozeşte!”, iar la
sfârşit, cântarea cea mai duioasă, „Noaptea e lăsată-
n vale”.
Când l-am auzit cântând asta, a fost o
experienţă ca şi cum aş fi fost la Muntele Athos sau
la Ierusalim. O experienţă care te lasă fără cuvinte,
care îţi lasă în suflet o bucurie de nedescris. A fost ca
şi cum am fi fost într-o clipită în altă parte,
translataţi în altă parte, ca şi cum ne-am fi desprins
de acolo.
83
Ajutor în pelerinaje
M.A. «- CUPRINS
În decursul anilor, am fost cu Cuviosul în
diferite pelerinaje. Pentru fiecare din ele se pot scrie
pagini întregi.
Într-un pelerinaj în Grecia, la plecare, erau
două microbuze. Unul era model mai nou, iar
celălalt, mai vechi. Cum Cuviosul urca întotdeauna
ultimul, pe când a ajuns, nu mai erau locuri decât în
cel vechi. La urcare, a spus: „Ăsta ne va aduce şi
înapoi!”. Aşa a fost, pentru că microbuzul cel nou s-a
defectat. Noi credem că tot Cuviosul a mijlocit să nu
se întâmple o nenorocire, deoarece defecţiunea
foarte gravă a microbuzului a fost descoperită la
timp, într-o benzinărie.
În feribotul din Corfu spre Bari, neavând
locuri, am stat în restaurant o noapte întreagă. În
jurul nostru stăteau nişte tineri (cred că erau
muncitori în Italia). Vorbeau în limba italiană.
Cuviosul a mers la ei şi le-a spus: „Voi sunteţi
braşoveni de-ai mei! Fumatul dăunează grav sănătăţii!”.
Apoi a mers la altcineva şi i-a spus: „Şi tu eşti
românaş de-al meu!”. I-a identificat, deşi nu vorbeau
româneşte!
Slăvit să fie Dumnezeu Sfântul că l-am
cunoscut pe alesul Lui!
84
„Dormi? Fii treaz!”
Ciprian Voicilă, «- CUPRINS
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român
Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori
să îl acosteze pe Gherontie. Inima sa milostivă îl
împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine
ori, cerşetorul a rămas interzis când Gherontie i-a
înmânat un milion, sau două milioane.
Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă,
care îl au în centrul lor pe Gherontie. Pe mulţi
oameni Cuviosul i-a vindecat, dându le să bea dintr-
o sticlă de suc sau poftindu-i să mănânce dintr-o
mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de
Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar
darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într-o
bună zi, se trezesc la uşa lor cu Gherontie care,
ştiindu-le păsul, le-a dat un măr şi i-a rugat pe
amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat
mărul, l-au pus bine şi au uitat de el. Într-o altă zi,
găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de
mărul primit de la Gherontie. L-au luat pe cel de pe
prag, l-au mâncat împreună şi nu după multă vreme
femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care
este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui
Gherontie”.

85
 Un prieten l-a adus din Alba Iulia în Bucureşti.
Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie,
ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală
de praznicul lui. Prietenul l-a dus la el acasă. Într-o
zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea
de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se
gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el
acasă, cu scopul precis de a-l cunoaşte pe Gherontie.
Gherontie nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu
cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar… în timp
ce convorbirea se derula în voie la telefon, Gherontie
începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel,
ziua trist.”
Ceva similar mi s a întâmplat şi mie. Trebuia să
plecăm într-un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va
veni cu noi şi Gherontie. Îl ştiam din poveştile
altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul
de întâlnire. Sunt poftit într-o maşină închisă la
culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din
dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o
căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate
de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni
despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi.
Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total
dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul
vestimentaţiei lui Gherontie e dublat de un altul, de
86
o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva,
Gherontie mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din
Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă
întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea
Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo.
Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de
firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă
ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie Gherontie că
sunt din Buzău?”. I-am întrebat pe prietenii mei
dacă i-a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici
pomeneală! Şi totuşi Cuviosul a aflat pe căi
nebănuite obârşia mea.
Un părinte mi a spus că l-a cunoscut pe
Gherontie la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii,
maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l-au
întrebat pe Gherontie ce cântec psaltic ar dori să
audă. El a vrut un imn închinat Maicii Domnului.
Maicile cântau, Cuviosul s-a aşezat în faţa icoanei
Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul
caracteristic, unindu-şi mâinile ba în faţa pieptului,
ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care
stătea suspendată deasupra icoanei Maicii
Domnului, a început să capete balans de la sine, ca şi
când o mână nevăzută ar fi mişcat o la stânga şi la
dreapta.

87
 Odată, apropiindu-se de câteva demonizate,
demonul dintr-una a început să strige: „Gherontie,
de ce vii la noi să ne arzi?”. Cuviosul a potolit
demonul, cântându-i: „Somnoroase păsărele, pe la
cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună!”.
Gherontie are două păţanii personale cu diavolul. În
prima, se făcea că era cazat într-o cameră la
Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el
rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana,
ucigă-l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma
unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i-a
stins-o. A doua oară, Cuviosul se găsea la
Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să
fie cazat într-o chilie normală, preferând să doarmă
în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat
smerenia lui, s-a apropiat pe furiş, şi l-a zgâriat pe
spate cu unghiile.
Chipul lui Gherontie seamănă uimitor cu
fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din
celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de
întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui
Gherontie e brăzdată de linii adânci, care se
concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori,
care transmit dragoste şi smerenie.
Când am ajuns cu el în insula Eghina, m-am
apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp
88
ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi
am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii
mie, beţivul şi curvarul!” M-a străbătut instantaneu
un val de căinţă şi, când mi-am revenit, mi-am dat
seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă
rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă Gherontie
s-a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga
pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele?
În timpul liber, Cuviosul desenează „chipuri”,
cum le numeşte el. Biserici cu mai multe turle,
privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva
din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din
Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător,
exotic. Ici colo, apar flori minunate şi gigantice,
cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului.
Gherontie le dăruieşte cunoscuţilor, de
binecuvântare.
Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia
să îl revadă. Aşa s-a petrecut după un interval mai
lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo
douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul
nopţii în casa în care se găsea. Mi s-a pus masa,
explicându-mi-se că ciorba pe care o s-o mănânc era
excelentă, înainte ca Gherontie să arunce în ea un
pumn de ardei iuţi. Am mâncat-o aşa, plină de
iuţime, şi credeţi-mă că a fost una dintre cele mai
89
bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă,
Gherontie ne surprindea aruncând spre unul sau
spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care
împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu
înainte de a fi întrebat de Cuviosul: „Dormi? Fii
treaz!”. Pe la miezul nopţii, Gherontie începu să ni
se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se
făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într-un
colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi
ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca
ăsta!”.
După vreo două ore petrecute cu el, m-am dus
să mă culc. Spre dimineaţă, visez ceva interesant.
Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o
clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu
Gherontie, care la rândul lui stătea într-o poziţie
relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul
căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit.
Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu-ne, într-o
comuniune perfectă. Ne găseam într-un dialog mut,
eu tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un
dialog tacit, dar plin de sens.
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent
se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe
hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie
cel nebun pentru Hristos. Să avem parte toţi cei care
90
l-am cunoscut, într-un fel sau altul, de rugăciunile
sale!

Adevăruri pitite sub vorbe de duh

Ciprian Voicilă, «- CUPRINS
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român
Cine l-a întâlnit o dată pe Gherontie simte
nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh
de a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din
banalitatea adesea cenuşie a vieţii. Gherontie
compune rime, face calambururi debordând de
energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte!”.
Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor
pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala,
iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte
ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se
adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este
atinsă o patimă de-a ta, o problemă, o nelămurire. Şi
numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi
martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic.
Am făcut într-un pelerinaj sute de kilometri
pironit pe un scaun de microbuz, fără să simt
dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă
Gherontie, mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă
de bucurie care ne invada pe toţi. El uneori cântă:
„Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti!”. Se
91
roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie
primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul
Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri
şi de reverii, te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba
între scânduri?”. Gherontie cântă iar: „Roagă-te,
Măicuţă dragă,/ Roagă-te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să
nu ne piardă, Măicuţa mea!”.
Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne
scapă de focul veşnic?”. „Aia se ştie pe de rost”, îi
răspunde neîntârziat Cuviosul. Şi începe să enumere
– pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa,
umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea
şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va
scăpa!”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au
credinţă, dar fără fapte.”
În pelerinaje, e permanent înconjurat de tineri.
Le reaminteşte junilor că: „De când lumea s-a
schimbat, merge fata la băiat!”. Pe fete le gratulează:
„Mânca le-ar mama de căscate, că-s tare parfumate!”.
Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi,
dragă, ţi-a cântat cucul!”.
Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul
sfaturilor ultimative, l-a agasat de multe ori cu
întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac
să mă mântuiesc?”. De obicei, nu răspunde la
întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui:
92
„Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar
odată mi-a spus că important „Dragă, e să te
iubească lumea şi floarea codrilor”.
Oamenii îl iubesc pe Gherontie şi se adună
ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când
primeşte o binecuvântare pe care el o dă din toată
inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat
duios pe frunte. Sufletul lui nu are ascunzişuri,
arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul
nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă.
După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi
comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii
tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”.
Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii
duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără
rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi
în zi şi în noapte, pân’ la ceasul cel de moarte. Furnica
lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca
greieraşul?”. Careva dintre cei prezenţi se simte
brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă
stânjenit privirile în jos.
În fuga microbuzului, Gherontie observă că
soarele şi a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul
soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi-vă,
dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de

93
Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e
preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.
Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În
Grecia, călca supărat foc chiştoacele de ţigară în faţa
grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le
vorbească în română, explicându-le printr-o
puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o
colosală gogomănie. Când vede un chiştoc, sare pe
el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa
fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav
sănătăţii!”.
Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de
oboseala drumului, la locul de cazare, Gherontie se
aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne
strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi
rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La
sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot
mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la
opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile,
laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor,
acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte-ne,
Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ
nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii
vecilor, amin, amin, amin. Aşază-ne şi pe noi întru
pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în
vecii vecilor, amin. Roagă-te, Măicuţă dragă, lui
94
Hristos să nu ne piardă. Roagă-te, Măicuţă dragă,
lui Hristos să nu ne piardă. Roagă-te, Măicuţă
dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar
amin!”.
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent
se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe
hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie
cel nebun pentru Hristos. Să avem parte toţi cei care
l-am cunoscut, într-un fel sau altul, de rugăciunile
sale!

Am înţeles, în inima mea, ce înseamnă

libertatea
Ciprian Voicilă, «- CUPRINS
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român
După ce ne-am închinat la Sfântul Spiridon,
uimit fiind că sărutându-i piciorul i-am simţit din
plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde
stăteau aliniate câteva magazine de obiecte
bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint,
candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi
pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând
nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până
nu îşi lua un obiect suvenir din Corfu.

95
 Mergând cu Gherontie din magazin în
magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr.
Când să plecăm, Gherontie ne roagă, pe mine şi pe
Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător.
Ascultarea e ascultare, mi-am zis, şi am trecut la
fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau
închinăciuni în faţa sa. Când ne-am oprit, a vrut să
ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure
învelită în caramel.
Pe drumul de întoarcere spre vapor, Cuviosul
se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele
răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale
unui scafandru în căutare de caracatiţe. Făcând
pentru o zi ascultare de Cuviosul, am înţeles în
inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de
eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care
transformă orice suflet omenesc într o carceră. Dar
s-a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit
ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit, care a
ajuns la destinaţie. Mi-a venit să râd copios de toate
definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar
omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza
declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă.
John Stuart Mill definise în 1859 libertatea, pornind
de la raportul individ societate şi demonstrase că a fi
liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi
96
liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil
de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi
oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui Gherontie
toate aceste încercări de a prinde înţelesul
cuvântului libertate!
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent
se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe
hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie
cel nebun pentru Hristos.

Nu făcea nimic fără un rost

Ierom. Vasile, Mănăstirea Crasna, Prahova «- CUPRINS
Cuviosul Gherontie a fost de mai multe ori la
noi la mănăstire, dar mai mult în trecere.
El nu lăsa o impresie de sfânt însă, privind în urmă,
îmi dau seama acum că nu făcea nimic fără un rost.
Mi-l amintesc cum, în dorinţa lui de a-şi ţine mintea
şi inima în veselie şi bucurie sfântă, într-o stare
sufletească bună, parcă se ştergea cu mâna dreaptă
pe frunte şi îşi dădea peste umărul stâng, ca şi cum
ar fi alungat tulburarea. El făcea mereu închinăciuni,
cruci înaintea lui Dumnezeu, întinzând mâinile.
Când ne ajuta la fân, mai făcea măscării, dar nu
glume deplasate. Ceea ce spunea avea întotdeauna
un mesaj, doar că nu eram foarte atenţi la el. Era
97
nelipsit de la biserică, de la sfintele slujbe. Mi-a
rămas în minte cum făcea anumite gesturi: se
scutura pe umeri, ca şi cum şi-ar fi dat mătreaţa jos.
Lucrul acesta era de mirare, pentru că era tuns scurt.
De asemenea, mi-l amintesc cum cânta pricesne.
Întâmplări despre Cuviosul
Mi-a povestit cineva că i-a lăsat o batistă cu bani şi a
plecat în Moldova. Probabil a văzut că poate avea
încredere în el. Când Cuviosul s-a întors şi i-a cerut
banii, acel om l-a încercat şi i-a spus: „Nu mi-ai dat
nicio batistă cu bani!”. Cuviosul a simţit cu ce duh
spune, nu s-a arătat deloc supărat, ci i-a zis: „Dragă,
dacă nu-mi dai banii, măcar batista să mi-o dai!”. Nu era
nu ştiu ce batistă, dar a vrut să îi arate că ştie despre
ce este vorba.
Nu de mult, am aflat de la un apropiat din
zona Apusenilor despre descoperirile pe care le avea
în legătură cu viaţa oamenilor. Acel creştin are trei
copilaşi. Când aceştia au mai crescut, şi-a dat seama
că doi dintre ei, cei mari, au deficienţe mari de auz şi
au început investigaţiile pe la diferite clinici. În cele
din urmă, după mai multe tratamente, copiii au
început să audă, dar slab. La prima întâlnire pe care
acest tată a avut-o cu Cuviosul Gherontie, era cu
doar cu fetiţa cea mică. Cuviosul le-a dat iconiţe şi i-
a spus: „Să vii la mine cu copilaşii!”. A rămas
98
surprins, de unde ştie că are mai mulţi copii, pentru
că îl văzuse prima dată în viaţă?! L-a văzut apoi că
face o închinăciune şi l-a auzit cum rosteşte:
„Preasfântă Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul cel Preasfânt,
trei îngeraşi aveţi!”. În preajma lor erau nişte iezi şi
Cuviosul a zis: „N-aud! N-aud!”. Apoi s-a întors către
el şi a zis: „I-ai auzit pe ăştia? Aud?” şi tot el a zis: „Ba
da, aud!”. Dumnezeu i-a descoperit numărul
copiilor, dar şi suferinţa prin care au trecut până în
acel moment!
Este greu de explicat minunile făcute prin el.
Acestea nu sunt lucruri materiale, ca să le putem
înţelege deplin. Minunile trăite de cineva sunt
lucruri din lumea spirituală, pe care nu le putem
coborî în materie. Vrei să faci nişte asemănări şi,
dacă ar fi să le cobori în materie, ar însemna că
lumea cealaltă este tot o lume materială, ceea ce nu
este.
Cuviosul a lucrat sfinţenia întru libertatea
interioară
Noi aparent suntem liberi, dar nu putem vedea
realitatea la cei din jurul nostru. El era un om care şi-
a câştigat libertatea prin nevoinţă şi prin faptul că
nu şi-a lipit sufletul de cele materiale: nu se gândea
ce mănâncă, ce bea, dacă îl primeşte cineva sau nu.

99
 Aşa cum, de exemplu, Părintele Cleopa şi
Părintele Arsenie au fost vase prin care Dumnezeu a
lucrat pe pământ la mântuirea noastră prin scaunul
de spovedanie, prin lucrarea lor de duhovnici,
Dumnezeu are şi altfel de vase. Pe Cuviosul
Gherontie l-a făcut un vas ales, chiar dacă noi l-am
văzut lipsit de dragoste de viaţă, de înţelepciune. El
nu deschidea o carte, nu se uita la un televizor sau la
un film ca să dobândească înţelepciune lumească,
dar prin el a lucrat Dumnezeu. El, stând acolo pe o
bordură sau mergând dintr-o parte în alta, era vasul
pe care Dumnezeu l-a ales ca să ne putem mântui
prin el, să aibă Dumnezeu motiv să ne mântuiască,
gândind că e un om cinstit, dându-i milostenie,
întinzându-i mâna aşa cum era, îmbrăcat în haine
ponosite. Dumnezeu ne arată lucrarea Lui în viaţa
Cuviosului, care nu a făcut rău nimănui, şi-a dus
greutatea de la o mănăstire la alta, pe un drum sau
pe altul, dar nu l-a văzut nimeni cerşind pe drumuri.
A rânduit Dumnezeu să fie un vas de preţ, care
a arătat lucrarea Lui, prin care El a grăit, care se ruga
într-o parte sau în alta cu mâinile în sus.
Sfinţii au avut puterea să reziste la asaltul
gândurilor după ce harul a venit peste ei şi i-a ajutat
să trăiască o viaţă duhovnicească înaltă. Aşa
mărturiseşte şi Sfântul Serafim de Sarov. Ei au
100
rezistat şi au ajuns să primească cununa biruinţei.
Aşa a fost şi Cuviosul, a cărui viaţă a fost simplă,
dar cu har.
Fotografia Cuviosului, alinare şi scut
Monahia S. «- CUPRINS
În urmă cu ceva timp, stăteam în pat cu spatele
rezemat de un dulap ce se afla la capătul acestuia şi
citeam fără nicio grijă, fiind captivată de conţinutul
cărţii.
La un moment dat, din cauza unei mişcări
făcute de mine, de pe dulap a căzut o icoană care era
doar rezemată de ceva. În cădere, a lovit cu un colţ
peretele, apoi a căzut peste mine, lovindu-mă cu un
colţ în partea de sus a unuia dintre sâni. Am simţit
atunci o durere cumplită. Imediat m-am gândit şi la
consecinţele pe care le putea avea această lovitură,
întrucât fusesem operată la acel sân. Mi-am amintit
cu groază la suferinţele prin care am trecut în acea
situaţie.
Durerea a persistat mult timp, încât am început
să mă îngrijorez. În acelaşi timp, nu voiam să merg
la doctor, deşi uneori durerile deveneau
insuportabile. M-am rugat să-mi lumineze
Dumnezeu mintea ce ar trebui să fac şi mi-a venit
gândul că salvarea mea ar fi Cuviosul Gherontie.
Am căutat o fotografie cu Cuviosul şi am pus-o pe
101
locul dureros. Durerea a dispărut aproape
instantaneu. Am purtat acea fotografie până s-au
şters aproape de tot culorile de pe ea, apoi am primit
alta înfoliată, pe care o port tot timpul.
Au trecut aproape 5 luni şi nu a apărut vreun
nodul sau altceva, ceea ce mă face să cred că
pericolul a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin
mijlocirea Cuviosului Gherontie.

„Dragă, ceva toţi trebuie să avem!”

Pr.conf.univ.dr. Gavril Trifa,
Universitatea de Vest din Timişoara «- CUPRINS
De câteva zile, Cuviosul era la Mănăstirea
Albac. Într-o sâmbătă dimineaţa, am mers împreună
cu soţia mea să îl întâlnim. Eram la începutul relaţiei
duhovniceşti cu dânsul. Ne aştepta în trapeză, iar
când ne-a văzut mi-a spus bucuros că vine la noi să
îi fac baie. Maica stareţă l-a invitat să facă baie la
mănăstire, dar Cuviosul i-a răspuns cu regret în
glas: „Dragă, cuvioşiile voastre nu aveţi cadă! Eu merg
la dânşii, că ei au cadă.”. M-am gândit atunci: De unde
ştia Cuviosul aceste amănunte? Oare vedea şi astfel
de lucruri?
Era perioada în care avea o problemă la
genunchi. I-am curăţat zona cu pricina şi l-am
întrebat de ce nu se operează. Mi-a răspuns că doare
102
şi e mai bine aşa. Am aflat ulterior că a fost la doi
medici, unul din Craiova şi unul din Alba Iulia, care
i-au extras lichidul format şi i-au sugerat să se
opereze, dar dânsul a refuzat pentru că nu şi-ar mai
fi putut face programul de rugăciune în genunchi şi
de metanii. La scurt timp, Domnul L-a vindecat, aşa
cum le-a spus doctorilor care l-au privit uimiţi când
le-a spus că o să îi treacă.
Răspunsul „E mai bine aşa!” a fost în primul
rând pentru mine, ca să învăţ că Dumnezeu ne poate
vindeca atunci când avem credinţă puternică, dar şi
pentru a înţelege sensul spiritual al bolii. Aceste
cuvinte m-au pregătit pentru un alt răspuns al
Cuviosului dat soţiei mele, care i-a spus să se roage
pentru unul dintre băieţii noştri, care făcea alergie la
anumite substanţe. A dat un răspuns demn de filele
Patericului: „Dragă, ceva toţi trebuie să avem!”. Nu
ne putem mântui fără suferinţă!
După terminarea băii, au continuat pentru
mine lucrurile care mă întăreau în convingerea
despre faptul că aveam în faţă un sfânt. I-am adus
haine curate şi pantofi care i se potriveau ca mărime.
S-a îmbrăcat, apoi şi-a ales o pereche de pantofi noi,
de firmă, cumpăraţi de cumnatul meu. Înota în ei,
dar pe aceia i-a vrut, spunând: „Aceştia mi-s buni,
dragă!”. Nu l-am putut convinge de contrariu.
103
Ulterior a purtat şi pantofi de-ai mei şi i-au fost
buni. A avut sigur o lucrare şi cu cumnatul meu şi
mă bucur că el nu s-a supărat când a auzit
întâmplarea.
Privind faptele lui şi citind şi cărţile cu
mărturii, realizez de cât de puţine lucruri avem
nevoie în viaţă. Cred că, de multe ori, noi ne facem
crucea mai grea, împovărându-ne cu griji şi
îngrijorări, punând lucrurile duhovniceşti în plan
secund, printr-o răsturnare a valorilor. L-a trimis
Dumnezeu pe Cuviosul şi printre noi, profesorii de
teologie, care îi pregătim pe viitorii preoţi, ca să ne
arate adevărata valoare a cuvintelor despre
Dumnezeu, să ne pună mai lămurit pe Cale. De
multe ori, când trebuie să iau o decizie, mă raportez
la Cuviosul: ce ar fi zis, cum ar fi procedat, cât s-ar fi
rugat înainte, mă întreb dacă „are vreun rost”, dacă
urmăreşte „ce-i mai principal, adică sufletul”, dacă
„e oblu” sau nu cumva e din mândrie – „cel mai
mare păcat”.
Cuviosul a arătat că a trăit o teologie vie, o
adevărată spiritualitate, chiar dacă ar fi lăsat în urma
sa doar cuvintele: „Dragă, ceva toţi trebuie să
avem!” «- CUPRINS

104
„Te rog frumos, pune-ţi crucea!”
M.T. «- CUPRINS
Mă pregăteam să merg la biserică şi am plecat
la vremea slujbei din chilie. Pe holul din dreptul
chiliei, Cuviosul se văita: „Vai, dragă, ce-ţi pasă,
Cuvioşia ta nu ai gripă! Gripa asta…” şi scuipa uşor în
stânga şi în dreapta…
Când am ajuns în faţa dânsului îmi zice aşa
tânguios: „Cuvioasă, crucea! Unde îţi este crucea? Te
rog frumos, pune-ţi crucea! Domnul s-a răstignit pe ea şi
fug duhurile!”. Imediat mi-am adus aminte că am dat
jos sfânta cruce de la gât, aveam negi şi unul se
înroşise din cauza şnurului de care era atârnată.
Mi-am spus în gând: „Ştiţi sfinţia voastră că
din cauza negilor, mi-am dat jos sfânta cruce!”.
Cuviosul mi-a ştiut gândul şi mi-a aplicat un vechi
tratament: mai întâi ne-am dat cap în cap, cam tare,
apoi foarte uşor mi-a atins gâtul cu mâna sfinţiei
sale şi m-a însemnat cu semnul sfintei cruci de trei
ori, în numele Sfintei Treimi!
M-am întors la chilie, mi-am pus crucea la gât,
iar de atunci nu am mai dat-o jos. Negii mici au
dispărut şi cei mai mari au devenit mici cu timpul.
Nu a mai trebuit să merg la doctor pentru ei. Nu am
nicio îndoială, părintele Gherontie a făcut posibil
acest lucru, printr-o minune !
105
„Să ai grijă de ea, ca de un copil!”
Prof. Claudiu-Nicolae Buitan, Făgăraş «- CUPRINS
Încă din seminar citisem câteva cărţi cu vieţi de
sfinţi nebuni pentru Hristos, dar nu am înţeles mare
lucru, probabil vârsta fragedă, fizică şi
duhovnicească. Când am ajuns la Facultatea de
Teologie din Alba Iulia (2003), am fost surprins să
aflu că există un astfel de om printre noi, care
locuieşte în oraş. Nu ştiam însă cine este…
Înainte să îl văd pe Cuviosul Gherontie, am auzit
multe lucruri care păreau ciudate sau povestite din
vieţi de sfinţi. Pentru început, am avut ceva reţineri
în urma povestirilor auzite de la colegii de cămin.
Dar încrederea în puterea rugăciunii
Bătrânului a apărut când un bun prieten a povestit
profeţia pe care Cuviosul i-a făcut-o, anume că va fi
profesor, deşi nu avea nici un gând, cu cine se va
căsători, deşi nu avuse nimic în plan, şi că vor avea
trei copii. Lucruri care s-au întâmplat întocmai de-a
lungul timpului.
Pe Cuviosul l-am văzut pentru prima dată la
Catedrala din Alba Iulia. Era inevitabil să nu-l
observi prin felul de a se ruga, uneori făcea metanii
pe toată durata slujbei, alteori ţinea mâinile ridicate
încontinuu. Te impresiona felul lui copilăros şi
jucăuş. Era ciudat, ieşea în evidenţă, ieşea din tipare.
106
 Prin prezenţa lui la slujbe, dar şi prin faptele
deosebite pe care le făcea, ne îndemna să gândim
mai profund la viaţa duhovnicească. Noi, studenţi
fiind, adesea ne plângeam de lungimea slujbelor,
dar ne ruşinam văzându-i râvna. Cuviosul era
printre primii oameni la slujbe şi nu contenea cu
rugăciunea. Cred că orice om care l-a văzut
rugându-se pe Cuviosul Gherontie îl are întipărit în
memorie.
Într-un moment neaşteptat din viaţa mea am
primit şi cuvânt de învăţătura din partea
bătrânelului ghiduş. Eram în ultimul an de facultate
şi, împreună cu viitoarea mea soţie, ne-am dus la
familia Părintelui Dorin Opriş să le ducem invitaţie
la nunta noastră, părintele fiind consătean cu noi
(sat Dridif, aproape de Făgăraş). Am fost primiţi cu
bucurie. Noi fiind în apropierea examenului de
licenţă, cu nesiguranţă şi cu temeri privind viaţa de
familie pe care urma să o începem, am păşit cu
emoţie, fără să ştim ce avea să se întâmple.
Am primit cuvinte de încurajare din partea
gazdelor, depănând amintiri din timpul anilor de
studenţie, dar şi din vatra satului natal. La un
moment dat, doamna Monica ne-a rugat să avem un
pic de răbdare… A venit însoţită dintr-o cameră de
Cuviosul, care ţopăia vesel. Nu ştia detalii despre
107
noi. S-a apropiat de noi şi, cu obişnuitele
închinăciuni ne-a privit, ne-a îmbrăţişat şi apoi iar s-
a închinat în faţa noastră. Doamna ne-a prezentat
spunând care este planul nostru… Ne-am
emoţionat… De parcă citise în noi, Cuviosul ne-a dat
câteva sfaturi. Întâi s-a apropiat de viitoarea mea
soţie, a pus mâna pe capul ei şi i-a spus poruncitor:
„Tu să faci copii!”. Apoi, cu acelaşi zâmbet s-a întors
spre mine şi a zis: „Să ai grijă de ea, ca de un copil!”.
Şi a continuat închinăciunile.
Ne-a binecuvântat şi ne-a dăruit câte o cruciuliţă de
lemn. Am păstrat cruciuliţele cu grijă. Din păcate, a
mea s-a pierdut… Acest lucru m-a întristat, mai ales
că s-a întâmplat acum, după aproape 12 ani.
Cruciuliţa soţiei am pus-o la loc de cinste, o păstrăm
ca pe o binecuvântare a Bătrânului…
Am plecat întăriţi. Am primit cuvântul de
temelie al familiei noastre. Să avem copii. Adevărul
este că lucrurile din viaţa noastră s-au aşezat doar
după ce a venit primul copil. Nu ştiam ce să facem,
ce să profesăm. Am încercat să trăim în Alba Iulia,
dar Bunul Dumnezeu ne-a îndreptat calea spre casă.
Reveniţi la Făgăraş, a venit primul copil şi lucrurile
s-au aşezat încet.
Nu am uitat porunca Cuviosului şi Dumnezeu
ne-a dăruit primul copil, Maria, o fetiţă sănătoasă.
108
La un an şi două luni, familia noastră a mai primit
un dar, pe Rafail, un băiat ghiduş. În lumea de azi,
în care oamenii amână căsătoria şi naşterea de
prunci, noi eram priviţi destul de ciudat. La a treia
sarcină, nici chiar părinţi noştri nu mai erau
încântaţi. Dar noi aveam porunca Cuviosului
Gherontie şi credeam cu tărie că Dumnezeu ne-a
vorbit prin el. Şi a venit şi al treilea copil, o fetiţă,
Ecaterina, veselă ca şi Cuviosul…
Deşi au fost trei operaţii de cezariană, ne-am simţit
protejaţi de rugăciunile Cuviosului. Îi mulţumim lui
Dumnezeu că ne-a revelat planul Său în legătură cu
familia noastră prin acest om sfânt.

Drept mulţumire, i-am dăruit

Cuviosului hainele noastre militare
Col.rez. Marilena Oltean,, Alba Iulia «- CUPRINS
Când sufletul ţi-e trist, te legi de orice lucru
care te-ar putea ajuta să te ridici.
Vestea că tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer m-a
făcut să îmi piară orice zâmbet de pe chip.
Rugăciunea a devenit mai fierbinte şi mai plină de
nădejde. Într-una din zile, m-a sunat o prietenă şi
mi-a spus că a vorbit cu Cuviosul Gherontie despre
boala tatălui meu, iar răspunsul lui a fost că se va
109
face bine. Nu am crezut-o, ba, mai mult, i-am spus
că cu astfel de lucruri nu se glumeşte. A întărit cele
spuse prin faptul că şi în alte situaţii a fost cum
spusese dânsul.
Îl văzusem la Catedrală, dar nu îmi venea să
cred că ştie dinainte ceea ce urma să se întâmple.
Am vorbit despre acest lucru cu o maică de la
Arhiepiscopie, care îl cunoştea de la Mănăstirea
Râmeţ, şi mi-a spus că pot avea încredere în ceea ce
a spus. În suflet mi-a revenit speranţa. Şi aşa a fost.
Tatăl meu s-a făcut bine şi a mai trăit peste zece ani.
La câteva luni de la telefonul prietenei mele,
mai precis în ziua de Anul Nou, am primit vizita
prietenilor noştri, însoţiţi de Cuviosul Gherontie.
Din vorbă în vorbă, am aflat despre dorinţa lui de a
avea un set de haine militare. Cum şi eu şi soţul meu
lucraserăm în armată, i-am promis că îi vom dărui
hainele dorite. Şi m-am ţinut de cuvânt, deoarece
rugăciunea şi cuvântul lui dătător de speranţă mi-au
fost sprijin în încercarea pe care am trăit-o. Sunt
chiar hainele în care apare în mai multe fotografii.
«- CUPRINS

110
Rugăciunea Cuviosului în mijlocul
unei bălţi, în faţa Centrului Militar
Judeţean Vâlcea
C.O. «- CUPRINS
Cu mulţi ani în urmă, lucram ca salariat civil la
Centrul Militar Judeţean Vâlcea. Era perioada în
care Cuviosul Gherontie venea mai des la noi acasă.
Ca de obicei, dimineaţa, când trebuia să plecăm la
serviciu şi ne grăbeam să ajungem la timp şi eu şi
soţul meu, părintele Gherontie nu dădea niciun
semn de grabă, nelinişte sau agitaţie. În general nu
îşi termina rugăciunile, nu era îmbrăcat, iar noi
insistam să se facă gata mai repede, întrucât mie îmi
ridica imediat condica de prezenţă, după ora de
intrare stabilită în Centrul Militar. Într-un final, am
reuşit să ieşim din casă, iar Cuviosul, curios să vadă
unde lucrez, m-a însoţit tot drumul. Pe tot traseul,
ba se oprea să se uite în vitrine, ba strivea cu piciorul
chiştoacele de ţigări, ba se răsucea uitându-se în
spate, de jur împrejur, şi striga după mine să îl
aştept.
În sfârşit, ajung la serviciu, dar după ora la care
ar fi trebuit să mă prezint. Ofiţerul de serviciu, aşa
ca printr-o minune, nu plecase cu condica, uitându-

111
se spre poartă să vadă dacă mai vine cineva. Apar
eu şi Cuviosul. În faţa porţii de la intrarea în Centrul
Militar era o baltă. Cuviosul a intrat în mijlocul ei şi
s-a aşezat în genunchi, rugându-se cu voce tare:
„Doamne, ajut-o şi pe netoata asta! Ajut-o pe netoata
asta!” (exact aşa cum îmi ziceau mie şefii cei mari
câteodată).
Ofiţerul de serviciu stătea în capul scărilor,
uitându-se mirat la el cum se ruga acolo în genunchi
şi cu voce tare. Desigur că nu era permis, altora le
făcea observaţie dacă se opreau în faţa porţilor
Comandamentului fără un motiv plauzibil.
Cuviosul lua câte o pietricică de jos şi o arunca în
porţile de fier ale Centrului, zicând: „Doamne, ajut-o
şi pe ea! Doamne, ajut-o să scape şi de necazurile pe care
le are! Că nu poate, Doamne! I se dă în cap, Doamne! I se
dă în cap!”.
Ofiţerul de serviciu a rămas blocat, nu a
îndrăznit să-i zică nimic şi nici cu condica de
prezenţă nu s-a mai dus la timp. Bineînţeles că a
trimis comandantul după el, făcându-i mustrarea de
rigoare. Iar ofiţerul i-a zis: „Domnule comandant, vă
rog să mă iertaţi, dar am întârziat cu condica,
deoarece la poartă este un individ care stă în
genunchi şi nu înţeleg ce zice despre
dumneavoastră, despre personalul unităţii şi ceva în
112
legătură cu doamna O.”. Ulterior, am fost chemată
de comandant să dau explicaţii despre incidentul
produs. Bineînţeles că a trebuit să îi ofer unele
amănunte despre persoana părintelui Gherontie,
astfel încât să îl fac să priceapă că este un creştin
ortodox ca şi mine, dar care are curajul să
mărturisească pe Dumnezeu, să se roage în public şi
să dea în vileag anumite nedreptăţi. Ah, atunci să fi
scris eu tot ce a spus şi a dezvăluit Cuviosul! Ştiam
exact ce cuvinte a folosit… Minunea mare a fost că
nici ofiţerul de serviciu, nici comandantul nu au ieşit
să-i zică ceva sau să-l apostrofeze şi nici împotriva
mea nu au luat vreo măsură. Sunt ani de zile de la
întâmplare.
În acea perioadă, eram acuzată pe nedrept în
multe privinţe, chiar aveam probleme mari la
serviciu, dar ca prin minune au început să se rezolve
toate rând pe rând. Târziu, mi-am dat seama că toate
aceste lucruri au fost posibile datorită rugăciunilor
insistente făcute de „Gheronţel”, aşa cum îmi plăcea
deseori să îl alint.
Cu siguranţă, Dumnezeu l-a trimis şi să vină la
noi acasă şi să meargă cu mine tot drumul până la
serviciu şi mai ales să se roage în faţa porţilor
Centrului Militar. Numai Dumnezeu ştie cât ne-a
ajutat atunci şi de atunci încoace, cu rugăciunea.
113
Să nu ne uiţi, Cuvioase Părinte, că nici noi nu te vom
uita niciodată!!!

Dezlipit de cele pământeşti

Monahia M. «- CUPRINS
Într-o zi friguroasă, în luna noiembrie,
Cuviosul era îmbrăcat cu o singură bluză mai
groasă, peste cămaşă.
Eu i-am zis în gândul meu, l-am încercat: „Vai,
ce bluză frumoasă ai!”, iar el mi-a răspuns cu voce
tare: „Îţi place?”. „Îmi place foarte mult”, am
răspuns eu. El a zis că dacă îmi place, mi-o dă. Eu
am aprobat. Cuviosul s-a dezbrăcat de bluză, mi-a
dat-o, iar eu i-am mulţumit foarte mult, dar nu am
primit-o, pentru că era afară foarte frig.
Acesta era Cuviosul Gherontie! Cunoştea
gândurile şi îşi dădea haina de pe el, indiferent de
anotimp, şi nu doar haina, ci orice avea! El era
dezlipit de cele pământeşti!

114
Un sfânt grabnic ajutător în nevoi şi în
boli
A.R. «- CUPRINS
Cum a ajuns Cuviosul la mine
Am început să citesc despre Cuviosul odată cu
postările de pe site, reamintindu-mi atunci că băiatul
meu, care a făcut doi ani de seminar la Alba Iulia,
îmi spusese despre un om în vârstă, ciudat, care
atrăgea atenția prin felul de a se comporta şi de a se
ruga. În momentul acela, fiind copil, nu a fost
interesat mai mult de viața sfântă a acestuia, așa
acum am vorbit acum cu el. M-au captat întru totul
povestirile şi am citit pe nerăsuflate tot ce am găsit
despre minunile pe care le făcuse.
Între timp, printr-o minunată întâmplare, am
primit şi volumele tipărite cu mărturii. Spun
minunată întâmplare fiindcă m-am rugat Cuviosului
să mă întâlnesc cu o persoană despre care ştiam
sigur că ar putea să-mi dea ceva de la Cuviosul,
deoarece l-a cunoscut personal; pe persoana
respectivă nu o mai văzusem de foarte multă vreme,
dealtfel. Și, minune, când ne-am întâlnit, avea cele 3
volume cu mărturii pe care le păstrase pentru o
doamnă, cu care nu reușise nicidecum să se

115
întâlnească ca să i le dea. Așa, mi-au revenit mie.
Am luat asta ca pe o primă minune de la Cuviosul.
Ajutor în viaţa de zi cu zi
De atunci, l-am mai rugat să mă ajute în diverse
ocazii, unele din ele, chiar dacă pentru unii ar părea
banale, pentru mine sunt semne importante. De
exemplu, la un moment dat pe telefon îmi apărea un
anunț că mi s-a virusat şi, indiferent ce am făcut şi ce
setări i-am dat, nu reușeam să-l fac să revină la
starea de dinainte. Atunci m-am rugat Cuviosului să
„curețe” el telefonul, ceea ce imediat s-a şi întâmplat.
Altă dată, o ușă de la dulapul din bucătărie nu s-a
mai închis şi pace, asta a durat vreo două zile,
băiatul meu urmând să cheme un tâmplar să
remedieze problema. Și tot așa, după ce m-am rugat,
în dimineața când urma să sune pe cineva, ușa şi-a
revenit, parcă neavând niciodată nimic. Altă
întâmplare, în toamnă urma să aducem lemne din
sat şi, cu câteva zile înainte, a început să plouă şi s-a
făcut noroi pe drumul de țară, punând în pericol
ajungerea unei mașini grele până acolo şi înapoi. L-
am rugat din nou pe Cuviosul să înlesnească
circulația și, tot așa, ploaia s-a oprit cu o seară
înainte şi până când mașina cu lemne a ajuns acasă.
Alt ajutor primit, băiatul meu mai mare a primit
înainte de Crăciun repartiție cu serviciul undeva în
116
Banat şi trebuia în câteva zile să facă rost de chirie şi
tot așa, după rugăciuni la Cuviosul, a găsit undeva
convenabil. Apoi altele şi altele…
Cuviosul, doctorul meu permanent
Eu am mai multe probleme de sănătate şi, de câte ori
mă doare ceva, pun poza Cuviosului pe locul
dureros şi durerea îmi trece sau scade foarte mult în
intensitate. Când am avut edem la picioare, mi-am
atins seara poza lui de locul cu pricina şi dimineața
nu mai aveam probleme, altă dată asta trecea în
câteva zile cu ceaiuri şi odihnă.
M-am infectat şi eu cu virusul acesta nou, şi am
avut mari emoții că o să fac formă gravă de Covid,
eu având boli autoimune și probleme cu inima,
coxartroză, de toate. Tot așa, m-am rugat Cuviosului
şi am avut simptome foarte ușoare. Unele viroze din
anii trecuți au fost mult mai greu de purtat decât
asta.
De câțiva ani de zile am o problemă digestivă
destul de gravă şi pentru asta am citit 40 zile
Acatistul Cuviosului, totodată făcând „un pact” cu
el: „Cuvioase, hai să facem așa, tu mă ajuţi cu asta,
eu depun mărturie cu tot ajutorul pe care mi l-ai dat
până acum. E bine așa?”. Şi cuviosul a făcut ca,
înainte de cele 40 zile chiar, boala să dea mult

117
înapoi, eu nădăjduiesc că în timp, să îmi aflu pe
deplin vindecarea.
Sunt sigură că mai urmează şi alte mâini
întinse la greu, nu pentru vrednicia mea, ci pentru
marea lui bunătate şi credința pe care am dobândit-o
că, așa cum a ajutat pe atâția alții, nu va lepăda nici
rugăciunea mea stăruitoare.
Mulțumesc pentru tot, Cuvioase!

Nu-i plăcea să audă laude în jur nici

pentru sine şi nici pentru ceilalţi
Viorica Cătănoiu «- CUPRINS
După mai multă vreme au venit la mine Sorin
cu părintele Iovănel şi Cuviosul. Era într-o vineri.
Mi-au făcut o surpriză, nici nu mi-au spus că vin.
Mi-am zis: „Hai, să le pun ceva la masă!”. Aveam o
mâncare de fasole şi am pus-o pe masă. Părintele
Iovănel a lăudat mâncarea, iar Cuviosul s-a uitat aşa
fix şi până la urmă zice: „Ai nişte piper?” „Am.” „Şi
sare să aduci!”. Le-a pus în farfurie peste fasole. Mi-
a spus să îi aduc muştar. Şi muştarul şi l-a pus.
Părintele şi Sorin râdeau, dar eu mi-am dat seama că
nu dă doi bani pe fasolea mea bună. A făcut o
combinaţie acolo, iar până la urmă mi-a spus că nu
are dinţi şi dacă am mălai să îi fac mămăligă. I-am
118
făcut şi mămăligă, dar mi-am dat seama aşa, că nu-i
plăcea să audă laude în jur, nici pentru sine, nici
pentru ceilalţi.
În săptămâna aceea cât a stat la mine şi după
aceea, am constatat că părintele căuta să ne
răscolească mândria, ne încerca răbdarea. Aceasta e
o pedagogie pe care o cunosc. E a lui Dumnezeu. De
multe ori am văzut, nu numai pentru mine, ci şi
pentru alţii, dar aşa mi-am dat eu seama că, într-
adevăr, multă mândrie există.
I-am lucrat odată un portret Cuviosului după o
fotografie. Nu pe lemn, ci pe o hârtie. A fost reuşit.
Cuviosul s-a uitat mult la ea şi după aceea a
şifonat-o.

După ce i-am dat haine, m-a chemat

lângă el în biserică
Viorica Popa «- CUPRINS
După vreo doi ani a venit din nou la mănăstire
şi iar m-au sunat maicile. Era cu haine de căpătat,
mai zdrenţuroase. M-am gândit să îl chem că între
timp deschisesem un magazin de haine şi o
pensiune.
I-am spus să vină să îi dau nişte haine. M-a
întrebat: „Dragă, dar bere ai acolo?” „Da, am!”. Mă
119
gândeam să îl chem şi la pensiune şi la magazinul cu
haine să se roage şi acolo, cum s-a rugat la
alimentara. Nu ştiam nici atunci mare lucru despre
felul de a fi al acestor nebuni pentru Hristos. Numai
ce mi-au povestit maicile.
Atunci a venit direct la pensiune, fără să îi
spun unde. M-am trezit cu el acolo: „Dragă, am
venit! Ai zis că ai bere! Ai bere?”. I-am dat şi a băut
o bere. M-a întrebat: „Mai ai una? Că vreau să beau
multă bere!”. Cred că a vrut să mă încerce, să vadă
ce gândesc despre el, că tot cere bere. I-am mai dat,
dar nu a băut-o, dar a zis că o duce cu el. Am mers
împreună cu el la magazin, că era aproape, şi i-am
dat haine, din cap până în picioare. I le-am pus într-
o plasă, ca să le aibă de schimb.
Când m-am dus la mănăstire, biserica era
plină. Cuviosul era în faţă şi se ruga. Uşa bisericii
era larg deschisă şi am stat în spate. Nu a durat
decât câteva secunde, când îl văd că se întoarce, mă
zăreşte şi îmi face semn să merg mai aproape. Nu
am mers, că mi-era ruşine să deranjez oamenii.
Cuviosul a stat la rugăciune şi tot făcea cu mâinile
roata pe lângă el şi iar s-a uitat şi iar mi-a făcut semn
să merg mai în faţă. Am mers, cu gândul că din nou
mă va chema şi va atrage prea tare atenţia asupra
mea.
120
 Când am ajuns lângă el, am văzut că era
îmbrăcat cu hainele pe care i le-am dat. Am observat
că gulerul de la costum era băgat în interior, adunat.
Când l-am văzut, m-am gândit că, uite, nu vrea să îl
laude oamenii. Când gândeam asta, l-a mai îndoit o
dată în interior. Arăta mai rău! A stat apoi toată
slujba liniştit şi eu alături de el. La sfârşit, l-am
întrebat: „De ce ţi-ai întors aşa gulerul de la
costum?”. Cuviosul mi-a dat un răspuns la care nu
mai aveai ce zice: „Uite, dragă, că mi-i mare! Dacă
nu-l îndoi, mi-i mare! Da’ aşa mi-i bun!”

„Hai, să ne dăm cap în cap!”

P.D. «- CUPRINS
„De sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în
anul 1997, la câteva zile după ce Cuviosul venise
pentru prima dată la noi acasă, am mers la
Mănăstirea Oaşa. La coborâre, maşina în care eram
eu a derapat într-o curbă, şoferul a tras mult spre
stânga, pentru a nu cădea în prăpastie, şi a intrat cu
roata din faţă între două stânci, care au blocat-o şi
nu ne-am răsturnat. Cum nu aveam centura de
siguranţă, din inerţie am dat cu capul în parbriz şi l-
am spart. M-am ales cu nişte dureri cumplite de cap.
Vineri, în 17 ianuarie, am intrat în catedrală să caut
121
pe cineva. Tocmai se terminase Sfântul Maslu. Când
m-a văzut, Cuviosul a venit la mine, mi-a luat capul
între mâini şi a zis: „Hai, să ne dăm cap în cap!”
Până să înţeleg despre ce este vorba, m-am trezit
lovit în cap de trei ori cu o forţă încât am crezut că o
să cad jos. După acest „tratament”, durerile de cap
au încetat, ca prin minune!”

M-a pupat pe frunte şi mi-a trecut

durerea de cap
Ionică Pleşa «- CUPRINS
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie am
mers acasă, m-am culcat şi m-am trezit cu o durere
de cap groaznică.
Ştiind că-i Cuviosul la mănăstire, m-am dus şi la
Vecernie. Am stat undeva la uşă, că mă durea tare
capul. Aia era lupta mea, cum să rezist cu durerea
de cap. Nici nu înţelegeam rugăciunea. După ce s-a
terminat slujba, Cuviosul a mers pe la fiecare. Pe la
maici, pe la alţi oameni. Nu erau mulţi în biserică. În
final, a venit la mine, m-a pupat pe frunte şi a ieşit
afară.
Eu nu am realizat atunci ce face, doar am
constatat că nu mai aveam nimic. Când am ieşit
afară, l-am văzut că era lângă soţia mea şi o întreba
122
de mine, ca şi cum nu ar fi ştiut cine sunt, ca să îşi
ascundă darul pe care mi l-a făcut: „Unde-i bărbatul
tău? Unde moartea-i?”.

Cuviosul Gherontie, între problemele

mele dentare şi medicul meu
stomatolog
R.X. «- CUPRINS
În primăvară am avut mari dureri de dinți.
Doamna doctor stomatolog a zis că am paradontoză
și că nu am ce face, numai să îndur durerea. Tocmai
îmi fusese pusă o plombă și eu aveam bănuieli că
făcusem puroi la rădăcină. Ea a spus că este
imposibil să facă puroi cineva cu paradontoză.
Am vorbit și cu un alt stomatolog, care a spus
că, deși am o retracție gingivală de 4 mm, totuși nu
crede că am paradontoză, deoarece aveam şase
plombe deja. Dar stomatologul acela lucra foarte
scump și nu am rezolvat cu dânsul problema.
Apoi a apărut o mică umflătură albă deasupra
ultimei plombe. Am fost nevoită să fac două
tratamente cu antibiotice, ca să rezist, dar umflătura
tot revenea și era dureroasă toată zona. L-am rugat
pe Cuviosul Gherontie să mă ajute puțin: „Sfinte, nu
vreau să te deranjez cu nimicuri. Cred că am puroi
123
la o măsea. Asta se poate rezolva și omenește. Nu îți
cer să îmi repari măseaua, deși poți asta, dar fă ca
dentista mea să mă creadă că am puroi!”.
Apoi am sunat-o pe doamna doctor stomatolog
și nici nu am apucat să îi mai spun mare lucru că a
zis singură: „Ai puroi. Vino la cabinet, că nu o să
treacă de la antibiotic!”. Mi-a scos apoi nervul și s-a
rezolvat problema.
Slavă Domnului pentru toate! Înainte nu a avut
nicio deschidere să mă asculte până la capăt, dar
după ce m-am rugat la Cuviosul, nici n-am apucat să
zic mare lucru că deja mi-a pus adevăratul
diagnostic. Mulțumesc Cuviosului că nu s-a ofensat
că i-am cerut minunea cea mai mică, nu pe cea mare
și mi-a făcut hatârul!
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!

„Spune-le să nu plece!”
M.P. «- CUPRINS
Fratele meu a emigrat în SUA împreună cu
familia lui, printr-un contract de muncă, fiind
inginer. Acolo, mai bine de şapte ani, nu a avut
actele necesare pentru a se angaja în altă parte şi
salariul său nu era la nivelul unui inginer american.
După ce a primit green card-ul, soţia lui tot insista
ca el să îşi schimbe serviciul, la o firmă mai mare, cu
124
un salariu mai bun, că el este capabil să facă ceva
mai mult, în plan profesional. Mai trebuie să spun că
familia lui trăia din salarii, aveau doi copii şcolari şi
rate la tot: casă, maşină, mobilă etc.
Eu eram îndoită în inima mea, dacă să schimbe
serviciul. Într-o după masă, am fost la catedrală în
Alba Iulia, la Vecernie. După slujbă, când să ies din
curtea catedralei, l-am întâlnit pe Cuviosul
Gherontie, care se oprise de vorbă cu maica de la
bucătărie. M-am apropiat de el, destul de timid,
aşteptând să mă bage şi pe mine în seamă.
La un moment dat, s-a întors brusc spre mine şi mi-a
zis: „Spune-le să nu plece… Păi şi alea la voi la
mănăstire să nu plece… Ce dacă a plecat una… Să
nu plece!…”.
Eu îmi urmăream propriul gând:
– Gherontie, cumnata mea ţine să-şi schimbe fratele
serviciul…
– A, fratele, unde este?
– În America…
– America (zice cu veselie)… are dolari, aşa-i?
Dolari… Ooo…, dolari… O să-ţi dea dolari să mergi
la Ierusalim.
– Nu poate să-mi dea dolari, că nu-i ajung nici lui!
– Da’ câştigă dolari, câştigă bine… Dacă câştigă să
nu plece de acolo. Spune-le să nu plece!
125
 După această conversaţie, i-am dat un
pomelnic cu familia fratelui şi am plecat. Am trimis
un email cumnatei mele, în care i-am relatat ce a zis
Cuviosul.
Trei lucruri s-au întâmplat după acest dialog:
- 1. a plecat de la mănăstirea noastră S.T., rasoforă, şi
s-a produs multă tulburare. Multe surori au avut
apoi ispita de a pleca;
- 2. cumnata mea a făcut ascultare şi fratele nu a
plecat din firma unde lucra. Câteva luni mai târziu,
în anul 2008, a izbucnit criza financiară, care a
produs colapsul firmelor mari. Mulţi salariaţi au
ajuns pe drumuri, au pierdut casele şi altele. Firma
fratelui a supravieţuit şi după puţin timp i-a ridicat
salariul, astfel că a ajuns să fie plătit ca un inginer
american;
- 3. după doi ani, fratele mi-a plătit biletul de avion
şi am putut merge la Ierusalim, unde am stat mai
multe luni la mănăstirea rusească, pe Eleon.

O întâlnire la o trecere de pietoni

M.X. «- CUPRINS
Odată l-am dus pe Cuviosul la Craiova şi,
ajungând în oraş, mi-am dat seama că nu am sunat
la nimeni dintre cunoscuţi ca să rămână la cineva.

126
M-am gândit să merg la catedrală că poate întâlnesc
pe cineva. Dar Cuviosul nu avea nevoie să-i port eu
de grijă! Pe trecerea de pietoni din faţa catedralei
trecea o doamnă însărcinată şi, oprind, Cuviosul
sare din maşină şi se aşează pe trotuar cu capul pe
burtica doamnei care, bineînţeles, îl cunoştea şi s-au
bucurat mult că merge acasă la ea.
Ce întâlnire minunată!

A transmis harul lui Dumnezeu, care îl

stăpânea
Protosinghel Serafim Bădilă
Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” Căşiel, Cluj «- CUPRINS
Prima dată m-am întâlnit cu Cuviosul
Gherontie înainte de Revoluţie, când eram învăţător
la şcoala din incinta Mănăstirii Râmeţ. După ce am
plecat de acolo, ne-am mai întâlnit din când în când.
Odată, la noi la mănăstire, l-am dus pe
Cuviosul în chilia mea şi l-am rugat să stea la mine
în pat, iar eu m-am pus jos. A fost o stare de har
atunci, în prezenţa lui.
După ce a trecut la Domnul şi a fost adus la
Mănăstirea Tismana, atunci când am ajuns lângă
sicriul Cuviosului, am văzut că o măicuţă i-a ridicat
mâna şi i-a făcut semnul Sfintei Cruci. I-am luat şi
127
eu mâna. Era moale, flexibilă, ca a omului viu, care
îşi lasă mâna să-i faci cu ea uşor semnul Sfintei
Cruci. A fost un om care a transmis harul lui
Dumnezeu, care îl stăpânea.
Eu mărturisesc că Gherontie este un nebun
pentru Hristos, încununat de Dumnezeu acolo în
Împărăţia Cerurilor, alături de Sfinţii nebuni pentru
Hristos, de unde se roagă pentru mine şi pentru
întreaga omenire.
Amin. Amin. Amin.
De asemenea, deosebite erau şi rugăciunile lui
personale, aş aminti una, care mie îmi place foarte
mult şi care cred că exprimă seriozitatea vieţii sale
duhovniceşti: „Vezi, Doamne, dacă sunt pe vreo cale
rea, du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”. Avea o
nevoinţă foarte aspră. În timpul Postului Mare nu
mânca nimic toată ziua, iar seara, când voia să
mănânce, cerea mâncare fără ulei. În anumite
situaţii, când cineva avea o ispită, îi cerea să
mănânce fără ulei chiar dacă era dezlegare la
untdelemn. Erau sfaturi personale, cu care cel care
primea respectivul sfat putea depăşi ispita. În alt
plan, mă mira uşurinţa cu care trecea la sfârşitul
posturilor de la postul sever la mâncarea de dulce.
Putea să mănânce orice în primele zile de dulce, fără
să aibă nicio problemă gastro-intestinală.
128
 Fratele Gherontie avea şi un foarte bun simţ
duhovnicesc al stării sufleteşti a oamenilor pe care îi
întâlnea. Vedeam că le dădea atenţie copiilor şi
tinerilor interesaţi să interacţioneze cu el. Vorbea cu
ei serios, ca şi cu oamenii mari, cu adulţii. Uneori
elevii şi studenţii noştri erau curioşi să vadă dacă
chiar e clarvăzător. Mi-a spus un elev seminarist că
dăduse teză şi l-a testat să vadă dacă ştie ce notă va
lua. Şi atâta a luat, cât a zis Cuviosul. Cred că a
urmărit ceva de i-a făcut această „demonstraţie”. În
acea situaţie, i-a răspuns direct la întrebare.
L-am spovedit de vreo trei ori. Şi de aici avem
ceva de învăţat. La el nu exista dorinţa de a spune în
şoaptă păcatele. Se auzea şi de la zece metri ceea ce
spunea. A venit odată la spovedit şi, după ce am
făcut molitva, a apărut cineva care urma să îl ducă
mai departe cu maşina. Era târziu, drumul era lung,
iar Cuviosul s-a ridicat să plece. L-am întrebat: „Ce
faci, Cuvioase? Nu mai rămâi la spovedit?”. El mi-a dat
un răspuns care arată un mare echilibru
duhovnicesc: „Dragă, bine că mi-ai citit molitva, că
sigur unde mă duc găsesc un preot să mă spovedească!”.
Nu m-a supărat nici pe mine şi nici pe cel care a
venit după el şi se grăbea foarte tare! El nu se
împărtăşea des, dar niciodată nu le-a făcut
observaţii fiilor mei duhovniceşti pe care-i cunoştea,
129
că se împărtăşesc des, deşi ştia acest lucru. Pe mine
chiar m-a bucurat asta. Dacă era ceva în neregulă, ar
fi spus.
Mi-a rămas în suflet o întâmplare cu totul
deosebită. Era în Săptămâna Mare şi am mers să
mâncăm seara, după slujba Deniei, în bucătărie,
pentru că în trapeză se tăia pâinea pentru Sfintele
Paşti. Nu îmi amintesc despre ce se vorbea, dar, la
un moment dat, Cuviosul a început să scoată nişte
sunete de am zis că parcă ar vorbi în limbi. Nu doar
eu l-am auzit, ci şi alţii care au fost acolo. Repede şi
neinteligibil, dar nu părea o bolboroseală, ci o limbă
pe care ar părea că o cunoaşte. Rostea foarte rapid
cuvintele, iar asta a durat cam un minut. A fost ceva
ce nu mai văzusem şi nu mai auzisem nici la el, nici
la altcineva.
Atunci când mă gândesc la fratele Gherontie
îmi vin în minte două texte din Sfânta Scriptură,
scrise de Sfântul Apostol Pavel, care cred că i se
potrivesc foarte bine: „Dacă i se pare cuiva, între voi,
că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie
înţelept.” (I Corinteni 3, 18). A fi nebun înseamnă a se
socoti cineva astfel, conform mentalităţii lumeşti,
profane, şi a-i face şi pe alţii să îl considere aşa,
constatând că s-a schimbat radical. Asceza nebuniei
întru Hristos este o formă de protest împotriva
130
excesivei aplecări a oamenilor spre interesele, grijile
şi cugetările pământeşti. Or, în al doilea text biblic,
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Cugetaţi cele de
sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa
voastră este ascunsă cu Hristos, întru Dumnezeu.”
(Coloseni 3, 2-3).
Nevoitorul nebun pentru Hristos se eliberează
de sclavia mentalităţii lumeşti, profane şi mondene,
nepotrivindu-se nicicum cu acest veac. Asumându-
şi această nevoinţă, fratele Gherontie a devenit un
om liber în Hristos, cum puţini oameni (doar sfinţii)
reuşesc să devină. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea:
„Nu-mi pasă dacă trec drept nebun întru Hristos. Chiar
mă simt încântat când sunt socotit aşa, ca şi cum aş fi
primit o cunună de lauri, pentru că, atunci când sunt
făcut aşa, mă simt întocmai ca Pavel care spune: Noi
suntem nebuni pentru Hristos.”

M-a ajutat să aflu mănăstirea la care să

merg
F.M.R. «- CUPRINS
Dorinţa de a urma calea monahală mi se
conturase în suflet tot mai mult. Era în luna
decembrie 2012, iar eu doream să găsesc un moment
de intimitate cu Cuviosul Gherontie, în care să-l
131
întreb la ce mănăstire să merg. Era singur în biserică
şi am mers la el, convins că acela e momentul. L-am
întrebat, dar nu mi-a răspuns verbal. În acel
moment, a apărut o colegă care m-a întrebat dacă
vreau să mergem câţiva studenţi la o anumită
mănăstire, în preajma Anului Nou. În acel moment,
Cuviosul ne-a dat cap în cap, iar eu am simţit că
acela a fost răspunsul. A fost momentul cheie din
viaţa mea.
Am mers la mănăstire şi am simţit că locul meu
e acolo. I-am spus părintelui stareţ despre intenţia
mea, iar răspunsul a fost ca mai întâi să îmi
definitivez studiile.

„Ioi, dragă, cine eşti de nu mă cunoşti?”

Monahia Maria «- CUPRINS
Într-o seară, pe la ora şapte, a sunat telefonul şi
s-a întâmplat să răspund eu. Era Poliţia din oraşul
Horezu, iar agentul cu care vorbeam mi-a spus că un
anume Aldea Gheorghe vrea să vină la mănăstire şi
să mergem să îl luăm.
Eu eram şofer şi puteam să merg după el, dar
mă tot gândeam: „Cine-i ăsta Aldea Gheorghe, de
sună Poliţia să îl aduc?!”. Nu am făcut legătura.
Ştiam că pe Cuviosul îl chema Gheorghe, dar Aldea
nu îmi suna cunoscut. Stând la telefon, am întrebat
132
de ce vrea să vină la noi. Nu m-am gândit cine e. Mi-
au răspuns că a mai fost la mănăstire şi vrea să vină.
Eu le-am spus că o întreb pe maica stareţă. La un
moment dat, eu i-am spus poliţistului că nu îl
cunosc. Acesta i-a spus: „Uite, maica zice că nu te
cunoaşte şi tu îmi spui că ai mai fost la mănăstire şi te
cunosc!”. Atunci am auzit un glas tare: „Iui, dragă,
cine eşti de nu mă cunoşti?”.
Imediat mi s-a dus gândul la Cuviosul, doar că
aveam impresia că este undeva aproape de mine, iar
nu în telefon. Am întrebat cum arată, dacă este în
vârstă. Mi-a spus că da şi că vorbeşte mult. Şi îl tot
auzeam în telefon: „Ioi, dragă, cum nu mă cunoşti? Iui,
dragă, cum nu mă cunoşti?”. M-am convins că e el şi
am zis să îl ţină acolo că mergem să îl luăm. Ne-am
dus cu maşina la Poliţie, iar Cuviosul era deja în uşă.
Era aşa de bucuros, că voia tot să îl pupe pe poliţist:
„Ioi, ce bucuros sunt! Ioi, ce bucuros sunt!”. Acesta îi
spunea: „Du-te, nene şi lasă-mă!”.
Pe drum mi-a spus ce s-a întâmplat, că a fost
urmărit şi s-a dus să ceară ajutor că îi era frică să nu
îl bată, că mai are un dinte şi să nu rămână şi fără
ăla. Nu s-a mai întâmplat altă dată. Probabil şi acel
poliţist avea nevoie de un cuvânt.
Slavă Domnului că l-am întâlnit, că de înţeles, a fost
mai greu! «- CUPRINS
133
„De Maica Domnului şi avioanele
ascultă!”
Claudia Donisă «- CUPRINS
În anul 2010, din mila lui Dumnezeu, am ajuns
în Ţara Sfântă. La întoarcerea spre România, a vrut
Dumnezeu să fie şi Cuviosul Gherontie în avionul
nostru. Eram deja îmbarcaţi şi aşteptam să decolăm.
Nici acum nu am aflat de ce am aşteptat atât de mult
în avion până am decolat.
Cuviosul Gherontie s-a ridicat de pe scaun şi a
spus cu voce tare: „Numai Măicuţa Domnului ne
poate ajuta!”. A început apoi să rostească Paraclisul
Maicii Domnului, zicând şi noi, cei din jur, o dată cu
dânsul, atât cât puteam şi ştiam. În câteva minute,
avionul a decolat. Cuviosul zâmbea şi spunea
bucuros: „Aţi văzut, dragă? De Maica Domnului şi
avioanele ascultă!”.

„Cât îi ceasul? Ceasul, ceasul? Cât îi

ceasul?”
B.P.
Pe Cuviosul Gherontie l-am cunoscut la
Catedrala Mitropolitană din Craiova în anul 2000,
atunci când am început să particip la sfintele slujbe
în acest minunat locaş al Domnului. Pe atunci
134
aveam 16 ani. Cuviosul era o prezenţă inedită, pe
care eu nu o înţelegeam prea bine, dar nici nu-l
judecam. Abia mai târziu am aflat că a suferit mult
în comunism pentru credinţă şi că este „nebun
pentru Hristos”, dar nu prea i-am acordat atenţie
mult timp… eram şi mai tânăr şi mai emotiv,
mărturisesc că mă temeam de situaţiile uşor penibile
în care îi punea pe mulţi, cu un scop binecuvântat,
aşa cum aveam să aflu pe parcurs.
Primul contact direct pe care l-am avut cu
dânsul a fost într-o seară, la slujba vecerniei. Eu mă
aflam în partea din spate a bisericii, aproape de
ieşire, în dreptul unul stâlp, iar dânsul, se ruga şi se
închina în felu-i caracteristic, în faţa icoanelor
împărăteşti, mai exact în faţa icoanei Mântuitorului,
şi se mai uita din când în când prin biserică, având
probabil „radarul pornit”. Îmi amintesc că, în tot
timpul acelei slujbe, am fost foarte nerăbdător, îmi
verificam foarte des ceasul, dar într-un mod foarte
discret, repet, foarte discret. Am rezistat, totuşi,
până la final şi, ce să vezi, Cuviosul vine direct la
mine şi mă întreabă într-un mod foarte direct: „Cât îi
ceasul? Ceasul, ceasul? Cât îi ceasul?”. Din acel
moment am devenit mult mai atent la starea mea
din timpul sfintelor slujbe şi parcă am devenit un
pic mai răbdător. Mărturisesc că din locul său nu
135
avea cum să mă vadă foarte bine, eram amândoi în
spatele câte unui stâlp de susţinere, lumină era
puţină în biserică fiind slujba vecerniei. Efectiv mi-a
citit starea sufletească.

„Ioi, dragă, ce tare m-au bătut unii!”

M.F. «- CUPRINS
Coboram odată aleea Tismanei şi-l văd pe
Cuviosul cum urca la mănăstire.
Cum mă tot apropiam de el, îl văd că este tot
desfigurat la faţă, şi îmi spune: „Ioi, dragă, ce tare
m’or bătut unii!”. Atunci prinde cu mâna partea de
sus a maxilarului şi mi-o flutură în faţă. Îi rupseseră
maxilarul!
Mi s-a făcut rău când am văzut aşa ceva şi l-am
rugat să nu mai „fluture” cu el aşa, că îl doare. El a
răspuns că merge la biserică să ceară nişte spirt să
pună la maxilar pentru a nu mai simţi durerea. În
noaptea aceea, Cuviosul s-a rugat cu mâinile ridicate
şi s-a făcut bine fără să meargă la doctor.

136
,,Drăguţă, să-mi aduci trei cruci de
lemn”
Pr. Mihai Coman «- CUPRINS
Într-o seară, mă pomenesc că vine la mine
Cuviosul şi îmi cere să-i aduc trei cruci de lemn.
Pe moment am rămas blocat de rugăminte, ca apoi
să îmi dau seama că el ştia că am acasă patru cruci
sculptate. I-am adus trei dintre ele, iar una am
păstrat-o pentru mine, deşi, când am aflat că el se
ruga pentru oamenii care îi dădeau daruri, mi-a
părut rău că nu i-am oferit şi crucea pe care am
păstrat-o pentru mine.
Şi aceasta avea să fie o lecţie de smerenie
pentru mine, pe care trebuie să mărturisesc că nu am
înţeles-o pe deplin nici acum, şi anume, de ce mi-a
cerut Cuviosul trei cruci, pe care le-a împărţit
primilor care i-au ieşit în cale. Cea mai frumoasă a
primit-o părintele Lucian, iar celelalte două le-a
dăruit unor credincioase de la catedrală.
O consider o lecţie de smerenie din mai multe
motive: primul că eu am stat pe gânduri, dacă să i le
dau sau nu, pentru că îmi erau, aşa cum îmi sunt şi
acum, tare dragi crucile sculptate în lemn şi totuşi el
le-a împărţit, fără ezitare; al doilea motiv e că mă
gândeam că, dacă îi dau Cuviosului, el le va păstra,
137
nu ştiusem până atunci că el nu păstra nimic pentru
sine, ci tot ce avea împărţea.
Am fost martor, de nenumărate ori, cum a împărţit
banii şi hainele sau mâncarea cu oamenii pe care nu
îi miluia nimeni, şi deşi avea la el euro şi dolari,
primiţi milostenie, el îi împărţea pe toţi.

Cuviosul îmi întinde întotdeauna

mâna!
I.S., Gherla «- CUPRINS
Eram în drum spre mănăstirea unde slujeşte
părintele nostru duhovnic… făcând voia mea, nu a
soţului, care era de părere să rămânem în sat.
Ne grăbeam foarte tare, pentru că eram în întârziere.
Copiii mai mari ajunaseră şi ne-ar fi părut rău să nu
ajungă la timp pentru a se împărtăşi. Într-o
localitate, ne opreşte poliţia. Amenda, pentru
depăşirea vitezei şi pentru nepurtarea centurii, se
prefigura în jurul unei sume foarte mari pentru noi.
Am urlat în gând spre Sfântul Gherontie: „Ştiu că ai
mai făcut astfel de minuni, ajută-ne şi pe noi!”.
Aşteptam în maşină, când colega poliţistului ne-a
adus hârtia cu amenda. Avea scrisă pe ea o sumă pe
care am reuşit să o plătim fără probleme, mai ales că

138
în termen de 15 zile se poate achita doar jumătate.
Slavă Domnului şi sfinţilor Săi!
La mănăstire am ajuns însă prea târziu, faţă de
momentul împărtăşirii. Am rămas la sfârşit să
vorbesc cu părintele şi să îl rog să le dea Sfintele
Tine şi copilaşilor întârziaţi. Atunci, dintr-o
răsuflare, i-am povestit cum a fost cu amenda şi cine
ne-a ajutat. Părintele m-a întrebat doar atât: „Ai
strigat imediat, aşa-i?”. Ştia şi dânsul ce grabnic
ajutător este Cuviosul.
Şirul minunilor Cuviosului Gherontie este deja
impresionant şi cred că o să continue cu toţi cei care,
din ce în ce mai mulţi, îl cheamă în ajutor. Ştim că
odată intrat în „radarul” unui sfânt el devine
prietenul tău pe viaţă şi mijlocitor neîncetat înaintea
lui Dumnezeu, inclusiv la dreapta Judecată.
Când văd poza Cuviosului îmi vine să plâng,
ştiind ce mare ajutor am. L-aş îmbrăţişa sau, mai
bine spus, m-aş agăţa de dânsul, să mă sprijine în
toate încercările vieţii. Îl chem mereu să-mi fie
aproape, prin rugăciune, iar Cuviosul îmi întinde
întotdeauna mâna! E un mare sfânt! «- CUPRINS

139
Amintiri dintr-un pelerinaj în Italia cu
Cuviosul
L.S. «- CUPRINS
În august 2008, eram într-un pelerinaj în Italia,
într-un grup din care a făcut parte şi Cuviosul.
În Roma, la un moment dat, m-am pierdut de grup.
Am intrat să îmi cumpăr ceva dintr-un magazin, iar
când am ieşit, nu mai era nimeni cunoscut în jurul
meu. Am pornit în direcţia în care am crezut că au
mers ceilalţi, am ajuns la o intersecţie, dar nu ştiam
încotro să o apuc. Pe cealaltă parte, l-am zărit pe
Cuviosul Gherontie, care stătea pe loc şi se tot uita
după cineva. Am mers la el şi mi-am dat seamă că a
simţit că m-am pierdut şi a rămas să mă aştepte. Am
pornit împreună, până unde era grupul. Toţi
credeau că s-a rătăcit Cuviosul, când, de fapt, eu
eram cea care mă pierdusem şi nu ştiu cum m-aş fi
descurcat dacă nu m-ar fi aşteptat, pentru că nu
aveam telefon mobil în acea perioadă. În drumul
făcut împreună, m-a întrebat unde am fost şi i-am
spus că am intrat într-un magazin să îmi cumpăr
ceva încălţăminte. Mi-a spus că nu avem nevoie de
aşa de multe, că uite, doar am cu ce mă încălţa!
În discuţiile pe care le aveam cu părintele
Rafael de la Lupşa, în perioada în care a fost preot la
140
Catedrala din Alba Iulia, îmi spunea că se tot întreba
de unde face rost Cuviosul de atâtea cruci, unele
chiar scumpe, din argint. În pelerinajul din Italia, am
văzut cum unii creştini, cu stare materială mai bună,
îi cumpărau şi cruci mai scumpe şi i le dăruiau.
Imediat ce le primea, se închina şi se ruga pentru
persoana respectivă. Apoi le dăruia: din suflet
pentru suflet.

În timp ce picta, l-am văzut învăluit în

lumină
Maria Nemeş «- CUPRINS
Într-o zi, Cuviosul picta în sufragerie bisericile
pe care el le văzuse în Cer. Eu le spuneam oamenilor
ce pictează, iar el spunea că sunt biserici ruseşti.
Într-o zi, în timp ce picta, l-am văzut învăluit într-o
lumină puternică. M-am chiar speriat. L-am mai
văzut şi altă dată, dar nu ca atunci.
Cuviosul a pictat o icoană cu Maica Domnului,
pe care mi-au cerut-o mulţi preoţi şi oameni ce
veneau la noi. Cuviosul nu m-a lăsat şi nici eu nu
voiam să o dau.
Cuviosul nu dădea picturi la toată lumea. A
venit un domn căruia i-a murit soţia şi stătea cu o
doamnă, erau necununaţi. Pe el l-a primit şi i-a dat o
141
pictură. Pe doamna nu a lăsat-o să intre la el şi i-a
spus doar atât: „Ar fi bine să te căsătoreşti!”. De
asemenea, nu era de acord ca picturile lui să ajungă
la oameni care fumează.

Am simţit că maica se va face bine

C.C. «- CUPRINS
O maică de la Râmeţ a fost foarte grav bolnavă,
în spital. O vizitam mereu. Când a fost Cuviosul la
noi, plângeam pentru că maica era chiar pe moarte.
Îi ziceam: „Cuvioase, roagă-te, că uite cât de bolnavă
e maica!”. El a început să mă imite cum plângeam:
„Aaaa, Aaaa, Aaaa!” şi râdea.
Am simţit atunci că e de bine şi aşa a fost: maica şi-a
revenit.

A turnat mălai în papucii celui care i-a

adus cojocul
Maria Nemeş, Satu Mare
Într-un an, când era la noi de Sfântul Nicolae,
m-am gândit să le fac soţului şi Cuviosului cadou
câte un cojoc de oaie. Am găsit un cojocar la Baia
Mare, al cărui frate lucra la noi la firmă. Prin acest
angajat am rezolvat totul. Pe cojocul Cuviosului i-
am spus să brodeze o cruce.
142
 Le-am dat cadoul. După ce l-a luat, într-o zi de
sâmbătă m-am dus la firmă cu Cuviosul. Eram
numai noi doi. Eu am lucrat la nişte acte, iar
Cuviosul a rămas singur. A luat mălai dintr-un sac
şi l-a turnat în papucii de lucru ai angajatului care
m-a ajutat cu cojoacele.
Asta am aflat-o luni dimineaţa când, după ce
omul şi-a luat papucii în picioare, a făcut mălai peste
tot. Când am văzut, am strigat la ei: „Cine a făcut
mizerie să facă curăţenie!”. A venit omul şi mi-a
spus că şi-a găsit papucii plini de mălai, dar nu ştie
cine i l-a pus. M-a întrebat: „Doamnă, mi-aţi pus mie
mălai în pantofi?”. I-am zis: „Eu?! Păi strigam să
facă curăţenie cine a făcut mălai pe jos, dacă vă
puneam eu?”. Oamenii au început să se certe între
ei, neştiind cine a făcut gluma asta. Erau şapte
perechi de papuci unul lângă celălalt şi numai acel
om avea mălai în ei.
Atunci mi-am dat seama că, de fapt, Cuviosul
făcuse asta, poate în semn de mulţumire. L-am
întrebat: „Nu dumneavoastră aţi adus cojocul? Uite,
Cuviosul v-a făcut asta, în semn de mulţumire,
deoarece mălaiul e un simbol al bogăţiei!”. A
început să râdă.
Ne-am dus la Oradea într-o duminică şi era acolo o
tânără îmbrăcată cam subţire, iar Cuviosul i-a dat
143
cojocul. În cealaltă duminică trebuia să mergem
undeva, iar soţul meu a zis să îi dau Cuviosului
cojocul. „Ce cojoc? Că nu-l mai are! L-a dat
duminica trecută!”. A zis soţul să îi dau o haină de-a
lui.

Părintele Gherontie este o Bucurie!

Protos. Dr. Sava Vintilă, Arhiepiscopia Râmnicului,
Spitalul Judeţean Râmnicu Vâlcea «- CUPRINS
Părintele Gherontie este o Bucurie! O mare
Bucurie! Încerc să-mi aduc aminte când l-am întâlnit
prima dată. La Tismana? La Horezu? Dar părintele
era pretutindeni! Ce a făcut să fie fratele meu mai
mare sunt începuturile duhovniceşti la Sfânta
Mănăstire Ciolanu. Aici, în duhul Sfântului Vasile
de la Poiana Mărului, am început urcuşul şi căderile,
iar faptul că părintele îşi are obârşia de aici m-a
apropiat şi mai mult de dânsul. Oricum, m-am
întâlnit cu părintele înainte de 2005, când am stat cu
dânsul o lună la Ierusalim, în turnul Aşezământului
românesc de pe strada Shivtei 46, împreună cu
părintele ierodiacon Dosoftei de la Cernica, căruia
părintele Gherontie îi tot încerca răbdarea.
Erau minunaţi amândoi! Părintele Gherontie
cu felul sau vesel, aparent năstruşnic, prin care ne
spunea vederea duhovnicească în pilde, iar părintele
144
Dosoftei într-o tăcere nevoitoare, mereu atent spre
interior în luptele nesfârşite ale dânsului. Eu
venisem cu părintele Dosoftei, iar părintele
Gherontie cu maicile, care aveau grijă de el, în
special maica Marina de la Sfânta Mănăstire
Viforâta.
La aşezământ, pe terasă, era o cabină de duş.
După o zi de închinat la sfintele locuri din cetate,
prin căldura Ierusalimului, maicile m-au rugat să-l
spăl pe părintele Gherontie. Zis şi făcut. L-am spălat
ca pe un bebeluş. Toate bune, l-am îmbrăcat cu
schimburi curate, dar a doua oară când l-am spălat
am înţeles vederea duhovnicească a părintelui şi
nevoinţa nebuniei pentru Hristos pe care şi-o
asumase. Mă tot luptase un gând păcătos (de parcă
numai unul) şi îl primisem. Şi ca să-mi arate, să mă
iertaţi, părintele a făcut un foarte mic răhăţel, iar eu
n-am mai uitat importanţa spovedirii gândurilor,
mai ales a celor pe care le primim.
La fel, fiind căzut, întunecat, în faţa Mitropoliei
Olteniei mă întâlnesc cu părintele. Bucuros, merg
spre dânsul. Se uită lung la mine şi-mi zice: „Nu te
cunosc!”. Ruşinat, am lăsat capul în jos. Imediat m-a
luat de mână şi m-a dus în faţa raclei Sfântului
Nifon, patriarhul Constantinopolului, a Sfintei
Muceniţe Tatiana şi a Sfinţilor Mucenici Serghie şi
145
Vah şi m-a pus să mă închin. M-am luminat şi
uşurat mult. Cred că asta se întâmpla în 2008.
Într-o noapte, în acel turn clopotniţă, unde pe
scări aveam paturile ultimele de sus, veniseră pentru
Sfânta Lumina foarte mulţi pelerini. Trezindu-mă, l-
am surprins pe părintele Gherontie cu mâinile
ridicate în rugăciune. Gândul m-a purtat spre Sfânta
Irina Hrisovalanta. A doua zi, părintele, ştiind că l-
am văzut, s-a prefăcut că a băut şi este ameţit.
De fiecare dată când se întâlnea cu mine în
Cetate, în Biserica Sfântului Mormânt, îmi cânta iar
şi iar, melodios, duios, dureros: „Ierusalime,
Ierusalime, mi-e aşa de dor de tine!”. Cu toate că îmi
doream să ajung la Mănăstirea Sfântul Sava şi am
avut şanse 100%, vorba părintelui ierodiacon
Flavian de la Pătrunsa, am rămas cu mare dor de
Locurile Sfinte. Părintele Gherontie, după rânduiala
Bunului Dumnezeu, a sfârşit minunat în Ţara Sfântă,
iar părintele Dosoftei, la Sfântul Munte.
Sunt multe de spus. Încerc să fiu mereu cu
Domnul, cum era şi este părintele Gherontie. Aşa
cum întunericul nu poate cuprinde lumina şi Hristos
a înviat! Dumnezeu există! Să-l rugăm pe părintele
Gherontie, aşa cum şi Sfântul Andrei cel nebun
pentru Hristos mijloceşte pentru noi, să fim cu
Domnul nostru Iisus Hristos aici, acum, în prezent,
146
neîncetat, şi acum şi pururea, pentru rugăciunile
Născătoarei de Dumnezeu.

„Sunt uituc ca un butuc!”

Monahia Vartolomeia,
Mănăstirea Tismana «- CUPRINS
Părintele Gherontie era foarte smerit şi cu
multă credinţă în suflet şi ne răspundea, încă din
vremea când l-am cunoscut, la fiecare întrebare, ne
spunea că Dumnezeu are putere mare şi noi să
credem în El şi ne mântuim cu tot neamul nostru
creştinesc din România.
Eu spun aşa din vechi amintiri de la începutul
venirii mele la Cioclovina de Sus, prin anii ’95-’97; a
urcat pe vremea aceea Părintele la schit şi a ajutat
foarte mult. Era un om deosebit, nu era nebun, îl
iubea pe aproapele.
Mi-a zis când a urcat:
– Maică, o să vină ceasul să pleci!
Iar eu îl întreb puţin nedumerită:
– Cum aşa? Căci îmi doresc să mor acolo!
Iar dânsul zice:
– O să vină şi timpul să pleci!
Şi s-a împlinit acest cuvânt; după două fracturi de
şold şi alte boli adunate de-a lungul anilor, am
coborât la mănăstire.
147
 Odată, când eram la hramul Schitului de jos
„Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Maica
Parascheva era necăjită că vremea era închisă şi era
gata să ningă. A venit Părintele Gherontie şi s-a
aşezat în genunchi în faţa bisericii, s-a rugat şi, după
puţin timp, a ieşit soarele. După ce s-a terminat
Sfânta Liturghie şi masa, a început să ningă. Am
văzut cu toţii ce putere avea rugăciunea Părintelui
Gherontie!

„Te rog frumos, pune-ţi crucea!”

Monahia T. «- CUPRINS
Mă pregăteam să merg la biserică şi am plecat
la vremea slujbei din chilie. Pe holul din dreptul
chiliei, Cuviosul se văita: „Vai, dragă, ce-ţi pasă,
Cuvioşia ta nu ai gripă! Gripa asta…” şi scuipa uşor în
stânga şi în dreapta … Când am ajuns în faţa
dânsului îmi zice aşa tânguios: „Cuvioasă, crucea!
Unde îţi este crucea? Te rog frumos, pune-ţi crucea!
Domnul s-a răstignit pe ea şi fug duhurile!”. Imediat
mi-am adus aminte că am dat jos sfânta cruce de la
gât, aveam negi şi unul se înroşise din cauza
şnurului de care era atârnată. Mi-am spus în gând:
„Ştiţi sfinţia voastră că din cauza negilor, mi-am dat
jos sfânta cruce!”. Cuviosul mi-a ştiut gândul şi mi-a
aplicat un vechi tratament: mai întâi ne-am dat cap
148
în cap, cam tare, apoi foarte uşor mi-a atins gâtul cu
mâna sfinţiei sale şi m-a însemnat cu semnul sfintei
cruci de trei ori, în numele Sfintei Treimi!
M-am întors la chilie, mi-am pus crucea la gât,
iar de atunci nu am mai dat-o jos. Negii mici au
dispărut şi cei mai mari au devenit mici cu timpul.
Nu a mai trebuit să merg la doctor pentru ei. Nu am
nicio îndoială, părintele Gherontie a făcut posibil
acest lucru, printr-o minune!

„Eşti vindecată!”
Monahia N. «- CUPRINS
De câţiva ani, treceam prin stări sufleteşti
destul de grele şi chinuitoare, care îmi ţineau
existenţa într-un permanent război de gânduri şi
simţăminte grele şi întunecate, ce mă asupreau zi şi
noapte, irosindu-mi sănătatea, iar zilele vieţii
treceau fără rod.
Într-o seară, i-am spus Cuviosului pe scurt, în
puţine cuvinte, starea întunecată în care trăiam şi că
doream cu disperare să mă elibereze Domnul de tot
acest rău, ce pusese stăpânire pe sufletul meu. S-a
uitat la mine şi mi-a spus: „Eşti vindecată!”.
Neluând prea mult în seamă cuvintele sale, am
încercat să-i mai explic o dată, însă mi-a spus iar, cu
glas mai puternic: „Eşti vindecată!”. Am rămas
149
nedumerită şi neîncrezătoare… Nu puteam să
înţeleg, să cred că se va putea schimba ceva în bine.
M-am lăsat în voia Domnului.
La scurt timp, Cuviosul a plecat la Domnul şi,
treptat, ca şi cum s-ar risipi negura sau întunericul
nopţii, războiul ce mă chinuia de ani a început să
slăbească în putere şi sălbăticie şi să înceteze pe
nesimţite şi m-am simţit eliberată sufleteşte din aşa
amară robie. Rugăciunile, nevoinţa şi îndrăzneala ce
o avea Cuviosul către Domnul, prin viaţa lui sfântă
şi mai presus de fire, au lucrat o minune în viaţa
mea, în sufletul meu. Dumnezeu S-a milostivit
pentru rugăciunile Cuviosului şi m-a ajutat.
Altă dată, cu puţin timp înainte de a pleca la
Domnul, mi-a spus: „Să fii prima la mormântul meu!”.
Cine ar fi crezut atunci că va fi înmormântat la noi,
la Mănăstirea Tismana?!
Să avem parte de rugăciunile lui şi când vom trece
pragul acestei vieţi. Slavă lui Dumnezeu pentru
toate! «- CUPRINS

150
„Voi nu aveţi credinţă? Nu v-am spus
că venim pe lumină?”
Monahia D. «- CUPRINS
După ce am ajuns la Mănăstirea Tismana, am
mai ţinut o vreme legătura cu părintele Hristofor,
duhovnicul pe care l-am avut în timpul vieţuirii
mele la Mănăstirea Runcu, din judeţul Dâmboviţa.
Acesta vieţuia retras, undeva pe un vârf de munte,
vecin cu muntele pe care este acea mănăstire.
Prin anul 2011-2012, când Cuviosul Gherontie
a venit la Timana, l-am rugat să îi ducă părintelui
Hristofor o scrisoare, dar să îmi aducă şi răspuns.
Aveam nevoie mare de cuvântul părintelui în acea
perioadă! În iubirea lui, Cuviosul a acceptat imediat:
„Iui, dragă, cum să nu mă duc?! Acuma mă duc, dragă!”.
I-am spus că nu am niciun ban să îi dau de drum,
dar nici nu se punea vorba.
A doua zi, înainte de plecare, m-a chemat să îi spun
încă o dată unde trebuie să ajungă. L-am întrebat
dacă să îi scriu pe o hârtie, dar mi-a zis: „Nu, dragă!
Spune, că eu ţin minte!”. I-am spus: „Târgovişte –
Fieni – Runcu”. S-a uitat în sus, ca şi cum ar fi căutat
locurile, şi a plecat. A doua zi, pe înserate, era deja
acolo. Le-a spus maicilor de la mănăstire: „Iui,
dragă, m-a trimis cuvioasa cu o scrisoare la părintele
151
de pe vârf de munte. Care mergeţi un pic cu mine?”.
Maicile i-au spus că imediat se întunecă şi cum să
meargă noaptea atâta drum prin pădure? Cuviosul o
ţinea sus şi tare că el se roagă şi vor ajunge pe
lumină înapoi. La insistenţele lui, maica Nifona s-a
învoit să meargă cu el. Maica Anastasia, stareţa
mănăstirii, care îl cunoştea din Tismana, i-a
atenţionat că sunt fiare în pădure. Din nou, Cuviosul
le-a spus: „Voi nu aveţi credinţă? Nu v-am spus că
venim pe lumină?”. După acest cuvânt, maica Nifona
a prins curaj şi au pornit la drum. Au început să
urce încet muntele şi, într-adevăr, au ajuns pe
lumină sus. Părintele Hristofor îl cunoştea pe
Cuviosul, dar nu se gândea că va ajunge la el. A citit
scrisoarea şi a început să îmi scrie răspunsul. În
timpul acesta, Cuviosul se ruga şi se tot uita la cer.
Când a terminat părintele, Cuviosul i-a spus maicii
Nifona: „Iui, dragă, acum plecăm înapoi!”. Au coborât
tot pe lumină. La ceva timp după ce au ajuns la
mănăstire, s-a lăsat întunericul. Cuviosul a rămas
acolo peste noapte, iar a doua zi s-a întors la
Tismana.
Când a auzit cele întâmplate, părintele
Hristofor a spus că numai despre părinţii cu viaţă
sfântă din Muntele Athos a mai auzit aşa ceva! Este
un sfânt!
152
„Fata cu bolovanul! Să intre!”
Aurelia Matei, Gârda «- CUPRINS
Eram la Călineasă cu animalele, sus pe munte,
la stână, iar într-o zi de duminică pe la ora 3-4 după
amiaza s-a întâmplat ceva… eu cred că pentru că nu
am respectat ziua Domnului şi am lucrat.
Să vă povestesc. Lunea trebuia să coborâm din
munte să adunăm fânul şi mi-am zis: „Doamne,
iartă-mă, că îi duminică, da’ fac brânză din laptele
care s-a adunat ieri şi astăzi!”. În timp ce lucram,
piatra pe care o pun pe ghioaba cu brânză, cam de
10 kg, mi-a căzut pe picior şi mi-a fracturat câteva
oase. (Toată vara a fost acolo şi nu a căzut
niciodată!). Cred că a fost rânduiala lui Dumnezeu
ca să nu mai lucrez duminica, dar şi ca să îl întâlnesc
pe Cuviosul Gherontie.
Am stat aşa până a doua zi, când a urcat cineva
cu un ATV şi m-a coborât din munte. A fost atunci o
mare minune! Un şurub de la o roată s-a desprins.
Imaginaţi-vă ce înseamnă asta, coborând pe curbe
din vârful muntelui. Dumnezeu a lucrat şi nu a sărit
roata într-o curbă, că ne-am fi răsturnat pe coastă în
jos şi sigur nu mai rămâneam în viaţă. Roata s-a
desprins mai jos, pe loc drept. Am reuşit cumva să
coborâm până la Gârda, de unde m-a luat Dorin

153
Dig, cantorul de la biserică, cu maşina lui, şi m-a dus
la spital la Câmpeni. Era şi soţul meu cu mine.
În timp ce mergeam, Dorin mi-a spus: „Ştii că-i
Cuviosul Gherontie la mănăstire la Albac? Tot te-am
auzit că vrei să îl mai întâlneşti o dată!”. Eu am mers
mult la Mănăstirea Albac, până a fost autobuz de la
noi de la Gârda, şi niciodată nu l-am întâlnit acolo
pe Cuviosul. Tare m-am bucurat că s-a ivit ocazia.
Ne-am dus până la poartă, unde ne-am întâlnit cu
maica Ioanichia, maica stareţă, şi i-am spus că am
auzit că este venit Cuviosul la mănăstire şi tare mi-
aş dori să îl întâlnesc. Atunci, maica stareţă a zis că
merge să îl întrebe dacă mă primeşte. Cuviosul era
în sala de mese, în trapeză, şi i-a răspuns: „Fata cu
bolovanul! Să intre!”. Dumnezeu îi descoperise ce am
păţit.
Când am intrat, a zis: „Moarte, binecuvântată
eşti! Tot la un metru mă ocoleşti!”. Apoi s-a întors
către soţul meu, care e şi el cantor la biserică, şi i-a
zis: „Dacă pica roata jos, peste trei zile îmi cântai Aliluia
la cap!”. Vorbea tot timpul ca despre el, dar de fapt
nouă ni s-a întâmplat asta.
Soţul meu avea nişte probleme la un genunchi,
că îi ieşise lichidul, dar nu a apucat să vorbească
nimic cu Cuviosul despre asta. Şi numai ce auzim, în
timp ce Cuviosul şi-a pus mâna pe picior şi a zis:
154
„Uite, ce am aici! Mi-a ieşit lichidul de aici, de la oase!
Mă dor genunchii! Mă dor picioarele! Da, că nu prea stau
destul de mult în genunchi la rugăciune! De-aia mă
dor!”. Cuviosul ştia că soţul meu avea obiceiul să se
roage stând în picioare.
A zis apoi către mine: „Vai, ce guriţă dulce ai!”. Nu
ştiu de ce a zis aşa. Apoi l-a îmbrăţişat pe soţul meu,
dar exact cu gesturile cum mă strânge el pe mine în
braţe. S-a întors din nou spre mine şi m-a strâns de
umeri, apoi şi-a lipit faţa de faţa mea şi cu atâta drag
mi-a zis: „Tu, porumbiţo, ce să îţi spun? Ţie îţi spun o
poezie, cu versuri ca de Mihai Eminescu: Natură, natură/
Şapte vieţi dacă-aş avea/ Tot nu te-aş putea cânta!”. Eu
eram cu animalele în Călineasă şi atâta îmi plăcea să
stau în natură cu vacile şi atâta îmi era de drag
acolo, că, dacă aveam mâini să cuprind pădurea
aceea, aş fi strâns-o în braţe! Nicăieri în lumea asta,
în afară de biserică, eu nu am fost într-un loc mai
minunat decât în pădure. Îmi place tare mult natura!
Ne-a mai spus şi alte lucruri, dar nu le ţin pe
toate minte. I-am cerut să se roage pentru băieţii
noştri, care au făcut teologia, să le rânduiască
Dumnezeu fete bune şi credincioase. La sfârşit i-am
dat bani, 50 de lei, şi i-a aruncat şi a zis: „Banii!
Pentru bani facem tot! Alergăm după bani, ochii
satanei!”.
155
 Apoi am plecat, dar pe drum m-am tot gândit
la cuvintele Cuviosului. A fost aşa cum a zis. Toată
viaţa mea am avut încercări şi la un metru m-a ocolit
moartea. Am făcut o dată septicemie, de două ori
am făcut icter mecanic, am avut probleme cu tiroida
şi am fost operată la Institutul Oncologic.
Treisprezece ani am fost suspectă de cancer şi atâta
am tras cu problemele astea şi numai Spovedania şi
Sfânta Împărtăşanie m-au vindecat şi mi-au dispărut
toţi nodulii pe care i-am avut. A fost lucrarea lui
Dumnezeu în viaţa mea. Aşa a vrut, ca să mă ţină
aproape de El în anii tinereţii. Asta am înţeles din ce
mi-a spus Cuviosul, că mila lui Dumnezeu a fost cu
mine şi a avut grijă de mine. Când moartea era la un
metru de mine, Dumnezeu m-a scos. Cred că
Dumnezeu nu pentru noi, ci pentru rugăciunile
preoţilor şi ale călugărilor care Îl slujesc, face
minuni, ca El să fie preaslăvit. Eu aşa cred, că
Dumnezeu ne ajută nu pentru vrednicia noastră, că
suntem păcătoşi, ci numai pentru că mergem la El,
că aşa a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”.
Minunile au continuat şi cu piciorul fracturat.
Când am ajuns la Câmpeni, doctorul mi-a făcut
radiografie şi mi-a spus că va trebui să mi-l pună în
ghips. I-am spus: „Domnule doctor, eu mă duc sus
156
cu animalele, în munte, la stână. Eu trebuie să merg
în grajd, să mulg vacile! Trebuie să mă ajutaţi
cumva, că eu nu o să pot sta într-un loc. Eu trebuie
să îmi fac treburile!”. Mi-a pus doar o faşă ghipsată.
Noaptea care a urmat, am avut un vis atâta de
minunat! A venit la mine la pat un medic atâta de
frumos şi aşa frumos zâmbea. Eu l-am întrebat:
„Dumneavoastră de unde sunteţi, domnu’ doctor?,
că eu nu v-am mai văzut!”. El mi-a răspuns cu un
zâmbet atâta de frumos: „Am venit să îţi vindec
piciorul, să îţi pun oasele la loc!”. Eu aveam
impresia că oasele sunt departe unul de altul şi dacă
mă apasă mă doare şi mai tare şi îi spuneam:
„Domnule doctor, numai atâta pot să vă spun că aşa
mă doare, că nu pot suporta!”. M-a întrebat: „Şi cum
vrei să îţi treacă?”. „Să nu mă doară şi să se vindece
de la sine!”. Şi aşa a fost! Îmi amintesc că a pus mâna
pe piciorul meu, apoi a plecat, fără să-mi spună cine
este. M-am gândit că poate a fost sfântuţul Nectarie,
că am mare evlavie la el.
Mi-am cumpărat nişte papuci de casă mai mari
şi a doua zi m-am dus aşa, sus la stână, iar acolo mi-
am făcut treburile: am muls vacile, le-am rânit. A
fost ajutorul lui Dumnezeu că am putut călca pe
picior din prima zi. Nu zic că nu m-a mai durut
deloc, dar nu foarte tare. Atâta m-am tot gândit şi
157
am zis: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt
lucrurile Tale!”, să pot eu merge cu piciorul cu talpa
ruptă, să îmi pot face treburile.
La trei săptămâni, nu m-a mai durut deloc şi
am început să merg pe munte după afine şi să fac
sirop şi dulceaţă să le vând. Şi ziceau oamenii: „Asta
n-o avut piciorul rupt, că de era rupt, la trei
săptămâni nu putea merge după afine!”. Aproape că
nu mai ştiu care a fost rupt, că nu m-a mai durut
deloc.

Despre ţinuta necuviincioasă la

biserică
Mihaela Pleşa, Alba Iulia «- CUPRINS
A doua mea întâlnire cu Cuviosul Gherontie a
avut loc la Mănăstirea Lupşa. Era o zi de duminică,
undeva la începutul-mijlocul lunii iulie 2018, spre
finalul Sfintei Liturghii. Eu mă aflam în holul din
faţa stăreţiei – un loc unde stau cei cu copii, ca să nu
deranjeze slujba.
Apare Cuviosul Gherontie şi începe să i se
adreseze unei doamne: „Ioai, dragă, mie de ea îmi
place!”, dar parcă se uita la mine. Şi tot continua,
spunând ceva de picioare şi de sâni. Menţionez că
acea doamnă era îmbrăcată într-o rochie cu decolteu,
158
ca lungime deasupra de genunchi, albă cu flori şi
fără mâneci şi nu avea eşarfă pe cap.
A tot continuat cu apelativele la adresa
doamnei. Aceasta se uita ciudat la el şi făcea fel de
fel de grimase. Cineva din cercul ei de apropiaţi m-a
întrebat privind spre Cuviosul: „Cine este?”. Eu i-
am răspuns mândră: „Cuviosul Gherontie!”.
Doamnele nu înţelegeau nimic, făceau grimase şi
atât. Îl tratau ca pe un nebun.
Nici eu pe moment nu am înţeles exact mesajul
transmis, dar m-am gândit că sigur are un tâlc gestul
lui. Da, şi într-adevăr avea, el ne-a atras atenţia cum
ar trebui să ne îmbrăcăm noi, femeile, când mergem
la sfânta biserică.

Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că nu a

fost cancer!
As. med. Maria Păunescu,
Romanii de Jos, Vâlcea «- CUPRINS
Într-una din zile, măicuţele de la Mănăstirea
Hurezi, de care eram foarte apropiată, m-au rugat să
vin la mănăstire să îi pun câteva perfuzii lui „Iui,
dragă” (aşa i se spunea Cuviosului Gherontie la
Hurezi), deoarece era bolnav. În câteva rânduri, m-
am pomenit că, atunci când mă aplecam spre el, mă
ciupea foarte fin de sânul drept.
159
 M-am agitat puţin şi i-am spus aşa finuţ: „Iui,
dragă, noi punem perfuzia sau ne jucăm?!”. Îmi era
jenă, pentru că nu mi se mai întâmplase aşa ceva. El
nu avea nicio treabă. A început să râdă în felul lui
special, aparte, copilăresc şi curat şi mi-a spus că, ce-
mi face?! Doar pipăie şi el un sân tânăr. La ultima
perfuzie, căci i-am pus 4 zile, chiar m-a ciupit mai
tare de sânul drept, atunci când m-am aplecat să îi
pun perfuzia. A râs din nou şi mi-a spus că am sâni
frumoşi, mai ales cel drept.
În mintea mea era un amestec de gânduri
despre el. Făcea aceste gesturi nelalocul lor, dar
simţeam că are sufletul curat. Greu de explicat.
Totuşi, m-am bucurat că am scăpat de perfuzii şi de
„Iui, dragă!”, dar abia după câţiva ani am realizat
ce-mi făcuse el prin acele gesturi.
Înainte cu un an de momentul în care i-am
făcut perfuziile, am descoperit la sânul drept un
nodul. Medicii mi-au indicat un tratament, dar
nodulul totuşi s-a mărit. Am hotărât să mă operez
după doi ani. M-a operat dr. Popescu de la Cluj
(oncolog) şi dr. Stoica, la Spitalul din Râmnicu
Vâlcea.
Când m-am trezit din anestezie, a venit dr.
Stoica şi mi-a zis: „Mariana, am făcut treabă bună,
dar să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că nu a fost
160
cancer!”. Am rămas înmărmurită: „Cum, domnule
doctor, m-aţi suspectat de cancer şi nu mi-aţi
spus?!”. „Da, mi-a răspuns domnul doctor, nodulul
tău de la sân, noi l-am suspectat a fi cancer, dar mare
ne-a fost mirarea că de fapt era un simplu nodul de
lapte de la naşteri. Şi parcă nu era la fel de mare ca
pe filmul de la ecografia mamară!”.
S-au mirat şi ei, dar eu şi mai mult. După un
timp, m-am întâlnit cu Cuviosul şi m-a întrebat
direct, ce fac şi cum mă simt. Atunci mi s-au deschis
ochii şi mi-am dat seama de ce făcuse acele gesturi
cu sânul meu drept, la care apăruse nodulul.
Eu pot să spun lumii întregi cine a fost acest
nebun pentru Hristos şi îi cer iertare pentru neştiinţa
cu care l-am judecat atunci. Pot să spun lumii întregi
că, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului,
„Iui, dragă” m-a salvat de această cumplită boală,
care seceră mii de vieţi, cancerul. Acum mă şi întreb
dacă a fost cu adevărat bolnav sau doar a vrut să
merg la el ca să mă ajute! «- CUPRINS

161
„Doamne, nu-mi da mie Raiul, dar să ia
ea examenul!”
Maria Oprea, Sibiu «- CUPRINS
Când eram în ultimul an de liceu, m-a
învrednicit Dumnezeu să îl cunosc îndeaproape pe
părintele Gherontie. Venea la noi acasă, la Râmnicu-
Vâlcea, şi îmi aduc aminte că pe cât eram de atrasă
de umorul lui, de mimica lui inconfundabilă, pe atât
eram de impresionată de felul în care se ruga. Deşi
în general se purta ciudat, simţeam că e un om
deosebit, cu o lucrare duhovnicească aparte.
Aveam, aşadar, în acel an examenul de
bacalaureat, pe care îl consideram examenul vieţii,
şi, fiind o elevă conştiincioasă, îmi doream să iau
note bune, dar, mai ales, să nu mai fiu victima
emoţiilor exagerate, care îmi provocau dureri de
stomac şi, uneori, insomnii. La un moment dat, în
faţa ochilor minţii mele, s-a conturat un tablou
contrastiv: în timp ce eu învăţam ore în şir pentru
mine, părintele Gherontie se ruga ore în şir pentru
lumea întreagă, de la ierarhi şi preşedinţi de state
până la sărmanii întâlniţi de el pe drumul vieţii; în
timp ce eu eram pradă unei apatii şi unei tristeţi
profunde, specifice omului care ia lucrurile lumeşti
prea în serios, părintele Gherontie era tot timpul
162
bine dispus şi vesel, cu un chef de viaţă şi de joacă
specifice copilului lipsit de griji. În sinea mea îl
declarasem omul cu adevărat fericit. Auzindu-l în
multe rânduri cum se roagă şi văzând că renunţă la
sine pentru semeni, că amână să se odihnească, să
mănânce la timp etc., mi-am pus în gând să îl
abordez şi eu direct şi să îi spun ce mă apasă, că
sigur dacă se va ruga şi pentru mine, va fi ascultat şi,
astfel, voi trece mai uşor peste „hopul” care parcă
luase proporţiile unui „munte” extrem de greu de
escaladat.
Într-una din zile, tata m-a rugat să îl conduc pe
părintele Gherontie la autogară, dar dânsul trăgea
de timp, nu se grăbea deloc să prindă autobuzul, iar
tata devenise foarte neliniştit că risca şi el să întârzie
la serviciu. Când credeam că e gata de plecare,
Părintele se mai întorcea să ne aşeze pantofii unul
lângă altul într-o aliniere perfectă sau să mai spună
în genunchi câteva rugăciuni.
În cele din urmă, am plecat spre autogară, eu
ducându-i bagajul care consta în nişte plase uzate,
nu tocmai reprezentative pentru mândria mea
adolescentină. În dorinţa de a nu mai amâna, după
ce am ieşit din scara blocului şi am făcut vreo 50 de
paşi, mă trezesc spunându-i: „Vă rog frumos să vă
rugaţi şi pentru mine, că am examene şi îmi este
163
foarte frică!”. Mi-a răspuns cu afecţiune: „Ioai,
dragă, cum aşa?”. Şi într-o fracţiune de secundă a
îngenuncheat în mijlocul trotuarului, cu mâinile în
sus, zicând în mod repetat, în timp ce îşi întorcea
capul în stânga şi în dreapta: „Doamne, nu-mi da mie
Raiul, dar să ia ea examenul!”. Îşi apleca fruntea până
la pământ, şi-o ridica, se închina şi îi chema, cu
limba împleticită, pe toţi sfinţii în ajutor, zeci de
nume de sfinţi. Aproape toţi oamenii care treceau pe
lângă noi se întorceau miraţi sau chiar se opreau în
loc preţ de câteva secunde ca să ne privească, unii
râdeau, alţii chiar îşi făceau cruce, în semn că au dat
peste un nebun. Începusem să regret că nu i-am
spus de examen când era acasă la noi şi aş fi evitat
astfel „spectacolul” stradal. Şi pentru mine era în
premieră, mă luase pe nepregătite, şi nu ştiam cum
să procedez; nu puteam pleca de lângă dânsul, mai
ales că pentru mine se ruga, şi, vrând-nevrând,
trebuia să îndur situaţia. Ştiam oricum că mult poate
rugăciunea dreptului înaintea Stăpânului, mai ales
făcută de cineva care nu se ruşina de lume. Cu toate
acestea, l-am întrerupt, spunându-i că va pierde
autobuzul, dar el, foarte calm şi vioi, mi-a replicat:
„Da, dragă, termin imediat!”. Apoi, într-un suflet am
ajuns la autogară. Parcă eram protagoniştii celei mai
haioase comedii cu iz ceresc. Când am ajuns acolo,
164
desigur că nu mai era niciun autobuz şi l-am
întrebat, întristată : „Acum ce faceţi, că aţi pierdut
autobuzul!”. Mă simţeam vinovată… Mi-a spus cu
acelaşi calm de nezdruncinat: „Nu-i nimic, dragă, vine
următorul!”. Ne-am luat rămas bun, i-am mulţumit
pentru rugăciuni, lăsându-l să îşi continue misiunea
printre oamenii din autogară, care, cu siguranţă, nu
întâmplător aveau să-l întâlnească.
A sosit cu paşi repezi redutabilul examen, pe
care sunt sigură că l-am trecut cu bine şi pentru
rugăciunile părintelui Gherontie.

Cuviosul şi economiile
Iustin Jurcan, Alba Iulia «- CUPRINS
Era hramul bisericii Sfântul Mucenic Mina din
Alba Iulia, la care a participat şi Cuviosul Gherontie.
La finalul slujbei, au rămas câţiva oameni să îl
asculte. Cuviosul vorbea despre dorinţa lui de a
pleca în America şi era fascinat de posibilităţile de a
călători peste ocean, cu vaporul sau cu avionul. Îmi
aduc aminte că a exclamat, într-o notă umoristică:
„Ce înseamnă, dom’le, democraţia!”.
Apoi, a primit de la cineva o bancnotă de 50 de
lei. A luat-o elegant, şi-a întors privirea către mine şi
m-a apucat de gulerul puloverului şi mi-a băgat
165
bancnota în haină. N-a vrut să păstreze banii. A zis
că are economiile lui strânse pentru America…

Cuviosul ne-a vindecat copilul

Anca Trifa, Albac, Alba «- CUPRINS
În ultimii ani ai vieţii Cuviosului, i-am spus de
mai multe ori despre dorinţa mea de a mai avea un
copil. Al patrulea.
La câteva luni după trecerea lui la Domnul, am
rămas însărcinată, iar primul termen pe care mi l-a
dat medicul a fost 4 noiembrie – ziua de naştere a
Cuviosului. Pentru noi era semnul că, dacă va fi
băiat, se va numi George, numele de botez al acestui
mare sfânt. Nu l-am născut în 4, ci în 10 noiembrie,
dar numele a rămas neschimbat. Am simţit ajutorul
Cuviosului în timpul naşterii, iar ulterior am aflat
despre faptul că lui i s-au rugat pentru mine şi
ceilalţi trei copii, de acasă.
Am observat la câteva zile că George avea
canalul lacrimal înfundat şi am sperat că se va
remedia problema pe cale naturală, dar nu a fost
aşa. Mai mult, la câteva luni, pe un picior i-au
apărut nişte bubiţe roşii care s-au extins şi, când s-au
spart, au format o pată uscată, de mărimea unei
prune. L-am uns cu tot felul de alifii, dar degeaba.

166
 Am zis că până nu mergem la Cuviosul, nu îl
duc la niciun medic. Citisem în cărţile cu mărturii
despre Cuviosul că a vindecat-o pe o fetiţă care a
avut aceeaşi problemă la ochi şi am fost convinsă că,
după ce vom merge la mormântul lui, ne va ajuta.
Am tot amânat plecarea la Mănăstirea Tismana, din
cauza restricţiilor de circulaţie şi de intrare în
mănăstiri.
Cu o săptămână înainte de Rusalii, am ajuns la
mormântul Cuviosului şi l-am rugat să îl vindece pe
George de cele două probleme, care se accentuau pe
măsură ce trecea timpul. Am luat ulei de la candela
Cuviosului şi o cremă pe care am atins-o de
mormântul lui. Prima dată i-a dispărut pata de pe
picior, iar după o lună de când l-am uns zilnic la
ochi cu ulei de la candelă i s-a desfundat canalul
lacrimal. Fără nicio intervenţie chirurgicală sau alt
tratament!
Îi mulţumim acestui mare sfânt pentru dragostea
arătată familiei noastre şi în timpul vieţii, dar şi ales
acum, după trecerea lui la Domnul. Îi simţim
ajutorul grabnic, ori de câte ori îl chemăm.
«- CUPRINS

167
La 93 de ani, am primit ajutorul unui
nou sfânt
Mamaie (Magda Ana, Teleac, 93 de ani) «- CUPRINS
Am primit de la preotul nostru o carte cu
mărturii despre vindecările și minunile făcute de
Cuviosul Gherontie. Nu auzisem despre Cuviosul
până atunci, dar am citit cu plăcere. Pe urmă am mai
primit un volum și de curând încă unul, citindu-le
pe toate trei cu aceeași plăcere și rugându-mă
Cuviosului să mă ajute și pe mine, să îmi dea
sănătate.
În cei 93 de ani ai mei am fost destul de
sănătoasă, dar la bătrânețe au început să apară
problemele. Am avut o fractură la picior, care s-a
consolidat greu, și de atunci folosesc o orteză și o
cârjă, ca să mă pot deplasa. Tot la picior mi-au
apărut niște ulcere (răni), care se vindecă foarte greu
și care sunt foarte dureroase. Pe lângă acestea, în
lunile trecute, am mai luat și acest nou virus (Covid-
19) ajungând să petrec câteva săptămâni în spital. În
timp ce eram pe patul de suferinţă, m-am rugat
Cuviosului Gherontie şi altor sfinţi să mă ajute să
trec cu bine din această încercare, care pe mulţi fraţi
de-ai noştri mult mai tineri decât mine i-a răpus.

168
 În ziua când am împlinit 93 de ani, în 2
noiembrie 2020, fiica și nepoata mea aveau un drum
până la Târgu Jiu și mi-au propus să merg și eu, că
poate o să trecem și pe la Tismana. Sufletul dorea să
merg, dar mă durea destul de rău piciorul, mai
foloseam și oxigen de câteva ori pe zi (urmare a
Covid-ului) și era și un drum destul de lung. Până la
urmă m-au convins și am plecat.
Pe drum, de câteva ori am vrut să renunțăm să
mai mergem și la Tismana deoarece era târziu, se
întunecase și trebuia să ne întoarcem în aceeași zi
acasă. Dar parcă ceva ne chema acolo. Cu siguranță,
Cuviosul. Am ajuns aproape pe întuneric, ne-am
închinat, ne-am rugat și i-am mulțumit, iar apoi am
plecat, și-au terminat și fetele mele treburile şi ne-am
îndreptat spre casă.
Am plecat de acasă în jurul prânzului și ne-am
întors noaptea târziu. Am simţit din plin ajutorul
Cuviosului, mai ales că a fost un drum lung, de
peste 500 de kilometri, în care am stat aproape tot
timpul în maşină. A fost o minune că nu am avut
deloc nevoie de oxigen, piciorul parcă nici nu îl
aveam, nu m-a durut deloc și nu am simțit deloc
oboseală. Am simțit că Sfântul a dorit să ajung la el
și asta chiar de ziua mea.

169
 Citind aceste cărți, aceste mărturii, simt că pot
duce orice suferință mai ușor, cu credință. Am
convingerea că Cuviosul, ca și ceilalți sfinți la care
m-am rugat când eram în spital și mai apoi acasă, m-
au ajutat să mă vindec, să trec peste această boală și
peste multe alte încercări pe care le-am avut în
ultimul timp.

La rugăciunea către Cuviosul

Gherontie, oaia luată de lup s-a întors
la turmă
L. A. V. «- CUPRINS
Într-o zi, prin iunie, tea Ioan îşi păzea turma de
oi în zona de munte, pe un deal, într-un parchet de
brad (suprafaţă de unde s-a tăiat pădurea şi nu a
fost plantată alta), însoţit de cei câţiva câini fără de
care, cel puţin până azi, niciun cioban nu se poate
vedea trăind! Turma lui mică trăgea să se
odihnească, iar păstorul se pregătea să-şi scoată
Psaltirea, momentul fiind prielnic.
„N-am apucat să-mi pun pelerina jos, căci am
văzut că oile s-au speriat şi că un lup a luat-o
(desprins-o) pe una din turmă, fugărind-o înaintea
lui încotro voia, la vale spre un părău cu pădurea
deasă!” (Oaia fugea speriată de lupul ajuns în urma
170
ei, îndepărtându-se de turmă). „Am strigat, câinii
aflaţi lângă mine au pornit după lup; am alergat şi
eu în urma lor, lăsându-le pe toate, până-n părău.
De-colo n-am mai putut înainta, dar am auzit câinii
lătrând până departe în vale, un kilometru, poate
mai mult… M-am întors necăjit de-acolo (spre locul
unde era lăsată turma)… Să-mi ia oaia de dinainte-
mi?! O, Doamne, nu mi-au fost bune rugăciunile din
dimineaţa asta! Domnul meu, nu mi-au fost bune;
uite ce-ntâmplare! Am prins însă şi-un pic de
nădejde şi m-am rugat şi lui Gherontie Cuviosul:
«Sfinte Cuvioase, nu poţi să m-asculţi şi-acuma?, că
uite ce-am păţit! Tu să te rogi la Domnul, că El ce nu
poate face?!”».
„Oile coborâseră (între timp) de unde-au fost
lăsate, într-o poiană cu iarbă frumoasă. Mă
tânguiam: o oaia mea, o oaia mea! De la o vreme s-
au întors şi câinii, cel mai bun în urma tuturor, o
căţea cu botul negru…, dar oaia nu… N-au putut-o
scoate şi-a mâncat-o lupul, mi-am zis. Gândindu-mă
să plecăm de-acolo, un gând m-a-mbodit să mai
rămân, să las turma să doarmă… Şi ce să vezi, după
un ceas (o oră) am început a auzi o oaie singură
zbierând pe-un drum şi-apropiindu-se! S-a-ntors
oaia mea!!! N-avea mai nimic, doar o zgârietură la
spate de la vreun lemn, după cum fugise!
171
Pentru mine, întâmplarea aceasta putea fi (un fel de)
catastrofă: să-mi răpească oaia de lângă mine şi să n-
o pot scoate (salva)?!”.

Din el ieşea ca o lumină albă

Emanuel-Maxim Nicolae,
n. 2007, Alba Iulia «- CUPRINS
În rugăciune, la Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil, în pridvorul Catedralei din Alba Iulia. Aşa l-
am văzut prima dată pe părintele Gherontie, pe
când eram la grădiniţă.
Într-o seară, în ajunul Crăciunului, mi-a venit
să plec de acasă. Eram foarte supărat. Am ieşit din
casă, fără să spun nimănui, şi m-am dus la catedrală
să mă rog să primesc un răspuns pentru ceea ce
vreau să fac. Aveam atunci 6 ani. Eram cu părul
blonduţ şi obrajii dolofănei.
Când am ajuns în pridvorul catedralei, m-am
întâlnit cu părintele Gherontie. Era îmbrăcat doar cu
o bluză, cu pantaloni, cu nişte ciorapi mai groşi, care
ieşeau din ghete, şi cu un fular la gât. A intrat în
vorbă cu mine şi mi-am dat seama că ştie ce vreau să
fac, pentru că mi-a spus: „Să nu fii rău, rău! Să fii bun,
bun! Să nu fii necuviincios, necuviincios!”. Repeta şi
cuvântul „rău”, şi cuvântul „bun”, şi cuvântul
„necuviincios”.
172
 Am intrat în biserică, era seară de-a binelea,
mult după vecernie, catedrala era goală; m-am
aşezat în genunchi aproape de brad şi am început să
mă rog. La ieşire, părintele Gherontie era tot acolo,
în pridvor, rugându-se la icoana Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavriil de deasupra intrării în
biserică. Când l-am văzut, am rămas uimit. Din el
ieşea ca o lumină albă. Lumina se răspândea în jurul
corpului lui: deasupra capului şi peste tot trupul.
Rămânea în jurul lui, dar se vedea şi el. Era ca un
sfânt: stătea cu mâinile amândouă la rugăciune şi cu
capul într-o parte, în faţa icoanei. Nu mai văzusem
niciodată aşa ceva. Îmi zice: „Copile, niciodată să nu
răsplăteşti răul cu rău! Orice ai face! Da’ niciodată, răul
cu rău!”. Avea o bunătate în voce! Nu era aspru.
Venea o bunătate din el, care te copleşea! Când am
ajuns sub clopotniţă, l-am auzit strigându-mi:
„Bunătate! Bunătate! Bunătate!”.
Nu mai ştiam ce să zic. Am simţit ca o scânteie în
mine. Am plecat foarte fericit acasă şi când am ajuns
l-am îmbrăţişat pe tata în hohote de râs. Eram aşa de
bucuros, că nu puteam să îi spun nimic. Nici nu i-am
spus ce s-a întâmplat, până de curând.
Eu tot aşa în lumină l-am văzut de fiecare dată
de atunci. Îi reţin şi ochii plini de lumină. Uneori
nici nu mă puteam uita la el. Orice aveam rău în
173
suflet îmi dispărea când îl vedeam. Te ridica
sufleteşte. Vorbea despre Dumnezeu tot timpul.
Deşi au trecut câţiva ani, nu am uitat, pentru că asta
nu se uită niciodată!
Atunci când tata nu avea biserica gata,
mergeam împreună cu mama la catedrală, în special
duminica seara şi la vecerniile sărbătorilor, unde l-
am întâlnit adesea pe părintele Gherontie, care de
multe ori se juca cu noi, copiii în curtea catedralei,
de-a ascunselea şi de-a prinselea şi ne zicea pilde
duhovniceşti. Mie mi-a spus odată pilda talanţilor,
aşa tacticos cum era el, şi mi-a zis că nu trebuie
niciodată să ajungi ca cel care şi-a îngropat talanţii!

Profunzimea nu se găseşte în grabă

M.A. «- CUPRINS
Îl văzusem pe Cuviosul Gherontie în mai multe
rânduri în Catedrala din Alba Iulia şi mi se părea un
bătrânel simpatic şi credincios, care împărţea
zâmbete oamenilor ce se apropiau de dânsul. Era
imposibil să nu remarci însufleţirea cu care completa
rugăciunile şi cântările.
Prima întâlnire planificată a fost la îndemnul
părintelui duhovnic. Aşa l-am vizitat la Satu Mare
pentru a-i cere sfatul cu privire la starea de sănătate

174
a mamei mele, care atunci era bolnavă de cancer. Nu
pot spune că am înţeles prea mult la acea vreme,
pentru că eu îi explicam situaţia, iar dânsul părea
concentrat la tabloul la care desena şi îşi mai ridica,
din când în când, privirea şi mă întreba câţi ani are
mama mea. Repeta într-una: „60 fără 2, fără 3, adică
da, cum ar fi 60 fără 2, fără 3!”, iar eu nu înţelegeam
ce legătură avea asta cu tot ceea ce eu îi spuneam.
(Mama a murit la 58 de ani.)
De atunci, ne-am mai întâlnit în mai multe
rânduri şi îi ceream sfatul cu privire la diverse
situaţii pe care le întâmpinam în familie sau la
serviciu. De cele mai multe ori, dânsul nu ne dădea
un răspuns clar, aşa cum am fi aşteptat, dar cred că
tocmai în asta consta lecţia pe care voia să o
transmită: să cultivăm răbdarea, să conştientizăm că
lucrurile nu se rezolvă instant, şi nu pentru că
Dumnezeu nu ar putea sau nu ar dori, ci pentru că
profunzimea nu se găseşte în grabă, ci se descoperă
la momentul în care omul este pregătit să o
înţeleagă. De multe ori, noi aşteptăm de la oamenii
cu o viaţă plăcută lui Dumnezeu (aşa cum a fost şi
cea a Cuviosului), să ne confirme că gândul nostru
este cel mai bun şi rezolvările noastre sunt cele mai
potrivite şi să ne confirme repede…, că ne grăbim.
La Dumnezeu nu există, însă, „criză de timp”, ci
175
doar veşnicie şi sunt convinsă că acest lucru l-a
înţeles pe deplin Cuviosul Gherontie.
Mai cred, de asemenea, că dânsul ne-a lăsat
fiecăruia nişte „piese de puzzle” (prin gesturi sau
afirmaţii), pentru care vom putea găsi corespondent
(sau de care ne vom aminti, sau pe care le vom
înţelege) abia la momentul potrivit.

„De ce porţi inel?”

T.A. «- CUPRINS
În primul an când l-am cunoscut (eram încă în
liceu) ne-am întâlnit la intrarea în curtea catedralei
şi, observând că port un inel care semăna şi a
verighetă, deoarece era o bandă continuă cu motive
celtice, m-a întrebat: „Eşti măritată?”. I-am spus că
nu, iar el a completat: „Atunci dă inelul jos!” sau
„Atunci de ce porţi inel?” – nu mai ştiu exact cum a
zis. Cred că îl purtam pe inelar şi induceam în
eroare, dar l-am scos pe loc şi de atunci n-am mai
purtat inele.

Nădejdea toată, după Dumnezeu

T.A.
După terminarea vecerniilor de duminica
seara, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia,

176
oamenii stăteau la coadă la miruit, timp în care se
cântau pricesne.
La priceasna „O, Măicuţă Sfântă”, Cuviosul
cânta şi el câteva versuri, însă corecta şi textul în
conformitate cu adevărul teologic: Călători pe-o
mare,/ Veşnic tulburată,/ Noi ne-am pus în tine/ Chiar
nădejdea toată. Iar el completa: „După Dumnezeu!
Nădejdea toată, după Dumnezeu!”.

„Să fie credincioase!”

T.A. «- CUPRINS
Sora tatălui meu l-a cunoscut pe Cuviosul în
Alba şi l-a îndrăgit pentru felul lui de a fi. Trimiţând
un pachet cu tot felul de lucruri de sărbători, ne-a
lăsat şi un fular pentru Gherontie. Când l-am prins
în Alba, i-am dat fularul după o liturghie, iar
Cuviosul m-a întrebat de la cine e. „Are copii?”. Eu
i-am spus că da, iar el mi-a răspuns fără ca eu să
adaug că sunt fete: „Să fie credincioase!”.

„Oare, aicea te doare? Aicea te doare?”

Sorin
Îmi schimbasem maşina şi, din cauza aerului
condiţionat care mergea puternic înspre umărul
stâng, acuzam dureri destul de mari. Era caniculă,

177
aveam drumuri lungi de făcut şi era greu de
suportat aerul cald din maşină. Durerile au început
să se accentueze tot mai mult.
Nu mai ţin minte în ce împrejurare, prin anul
2000, l-am luat pe Cuviosul cu mine în maşină. De
obicei se aşeza pe locul din faţă şi îşi proptea mâinile
pe bord (şi acum i se văd urmele degetelor pe
maşină!). Atunci, s-a apropiat de mine, şi-a dus
mâna stângă pe după gâtul meu şi mă tot atingea de
umăr: „Oare, aicea te doare? Aicea te doare?”.
Am constat la scurt timp că venise cu tratamentul
adecvat, că-mi luase durerea.

„N-am loc, nu vezi? N-am loc nicăieri!”

M.P. «- CUPRINS
În octombrie 2018, când s-a întâmplat trecerea
la Domnul a Cuviosului la Betleem, am aflat
imediat! M-am gândit şi i-am zis: „Bine părinte, şi
nu ţi-ai luat rămas bun de la mine!”.
Seara l-am visat la Tismana, în trapeză, unde
era lângă perete şi încerca să se culce înghesuit în
strană! Eu îi ziceam Cuviosului că nu are loc aşa, să
se întindă, să-i aduc un scaun să-şi întindă
picioarele. El împinge scaunul şi-mi zice:
– N-am loc, nu vezi? N-am loc nicăieri!

178
Un interviu atipic aşteptând să ne
închinăm la racla Sfintei Parascheva
M.P. «- CUPRINS
Ne-am dorit foarte mult să ajungem într-un an
la Iaşi, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva.
Cuviosul era la noi şi am mers împreună.
Ne făcuserăm un plan, să ajungem dimineaţa
devreme să ne aşezăm la rând, iar Cuviosul să
rămână să se mai odihnească puţin, urmând să vină
mai târziu împreună cu nepotul meu şi să se aşeze în
rând. Se făcuse ora 12, iar Cuviosul nu mai apărea şi
începuserăm să ne facem probleme. Credeam că nu
îi vor lăsa să intre, dar nici noi nu puteam ieşi din
rând, că ne pierdeam locul. La un moment dat, îi
vedem venind. Cuviosul purta un fes rusesc vişiniu,
ce avea cusut un tricolor, iar în mână avea o geantă
neagră, gen diplomat. Treceau printre oamenii de
ordine, de parcă erau invizibili. Nu i-a oprit nimeni
şi veneau cu mult entuziasm pe mijlocul străzii. Nu
i-a întrebat nimeni nimic, deşi făcuseră câţiva
kilometri de unde începuse coada.
Nu după mult timp, au venit nişte tineri
reporteri de la o televiziune şi încercau să ia
interviuri. Nu se înghesuia nimeni, toţi stăteam cu
capetele plecate ca să nu ne abordeze. Cuviosul iese
179
din rând şi merge direct la reporter. Am văzut
bucuria pe chipul reporterului că, în sfârşit, cineva
vrea să vorbească, dar mă gândeam în sinea mea că
nu ştie ce îl aşteaptă. Au început întrebările. Din
păcate îmi mai amintesc doar două:
– De unde veniţi?
– Păi, de unde am plecat!
– Când aţi sosit la Iaşi?
– Când am sosit am şi ajuns şi când am ajuns am şi sosit!
Le-a dat peste cap tot interviul. Sigur a fost şi asta o
lecţie.

„Să nu cumpăraţi ţigări, că nu vă mai

dau niciodată!”
N.B. «- CUPRINS
În curtea catedralei, s-au luat după Cuviosul
doi-trei copii şi au început să strige după el:
„Cuvioase, Cuvioase, ne dai un leu?”. Se făcea că
nu-i aude. La un moment dat, Cuviosul a început să
îi fugărească, în joacă, prin curtea catedralei, apoi s-a
oprit, s-a întors cu spatele la ei, a băgat mâna în
buzunar şi tot scotea bani: „Hai, dragă, ia!”. La urmă
le-a spus: „Da, dragă, să nu cumpăraţi ţigări, că vin la
voi în… (şi a spus numele satului lor) şi văd şi dacă
văd nu vă mai dau niciodată!”.
180
Neastâmpărul lui îmi dădea linişte
I.B. Cluj-Napoca «- CUPRINS
L-am cunoscut pe Cuviosul prin anul 2001. De
la început am simţit că este un om pentru care
trebuie să ai un mare respect. Când i-am fost
prezentat de către un membru al familiei, a
reacţionat într-un mod neaşteptat pentru mine: m-a
pupat pe frunte. Au urmat apoi şi alte, să le zic aşa
„tratamente”: gâdilat, ciocniri cap în cap. Făcea toate
acestea cu atâta bucurie şi veselie.
Deşi am intrat destul de puţin în dialog cu
dânsul, l-am preţuit din primul moment nu numai
pentru că aveam încredere în cei prin care l-am
cunoscut, ci, mai ales, pentru felul lui de a fi: vesel,
bine-dispus tot timpul, luminat la chip, deschis la
faţă. L-am îndrăgit imediat.
Îl vedeam ca pe un om rezistent, puternic, cu
multă energie. Era tot timpul, ca şi când ar fi fost
într-o luptă. Nu stătea niciun pic locului. Era tot
timpul în mişcare, avea tot timpul o activitate, nu
stătea nici 2-3 minute liniştit, fără să facă ceva. Şi
când se ruga îşi mişca tot trupul. Avea un
neastâmpăr care îmi dădea, totuşi, un confort
interior. Te liniştea, cu tot neastâmpărul lui, chiar
dacă nu schimbai nicio vorbă cu el, doar erai în

181
grupul lui, în anturajul lui. Era o plăcere să-l vezi, să
stai în preajma lui.
Pentru că am un program flexibil, nu mai ţin
minte în ce an, am fost rugat să merg după Cuviosul
la Satu Mare şi să îl duc la Alba Iulia. Am pornit cu
maşina, iar aproape spre ieşirea din Cluj, m-a sunat
cineva şi mi-a spus că planul s-a schimbat şi nu mai
trebuia să merg. Am rămas impresionat că, în acel
moment, eram foarte aproape de locul meu de
muncă şi, practic, nu a trebuit să mă întorc din drum
nici măcar un metru.
Dacă atunci mi-a părut foarte rău că nu am
putut să fac ceva pentru Cuviosul sau mai bine zis
pentru mine, ca să fiu mai aproape de el, Domnul
mi-a împlinit dorinţa în ajun de Sfântul Nicolae, în
anul 2016. Pe drum, mi-a cerut să îi pun de trei sau
patru ori o melodie patriotică. Am înţeles cât de
importantă era pentru el dragostea de ţară. Când am
ajuns acasă, a intrat în toate camerele. Dacă îl vedeai,
credeai că e un om curios, dar el se ruga peste tot
unde intra. Atunci a rămas la noi peste noapte şi mă
bucur că ne-a făcut acest mare dar.
Am citit mărturiile pe site. Sunt foarte
impresionante şi arată ce viaţă sfântă a avut. Nu pun
sub semnul întrebării întâmplările de pe site. Cred
sută la sută tot ce scriu oamenii despre ce li s-a
182
întâmplat. Cred asta şi pentru că l-am cunoscut, dar
şi pentru că am văzut cu câtă pace în suflet şi cu câtă
linişte mă întorc de la mormântul lui de la
Mănăstirea Tismana.

„Să nu divorţeze!”
T.A. «- CUPRINS
Doi soţi pe care îi cunoşteam de mulţi ani au
decis să divorţeze.
La ieşirea din biserică după o liturghie, l-am rugat
pe Cuviosul să se roage pentru X şi Y, care doresc să
divorţeze. M-a întrebat de ce vor acest lucru şi i-am
spus ce ştiam. Răspunsul lui a fost: „Să nu
divorţeze!”.
Bineînţeles, el vedea dincolo de interpretările şi
datele pe care le cunoşteam noi, apropiaţii lor.

Cuviosul nostru călător!

Elena Frăsinel
Primisem iconiţe cu dragul nostru Cuvios.
Aveam în gând câţiva destinatari (membrii familiei
extinse, cunoscuţii care îl ştiau deja pe Cuviosul etc.)
doar că, fiind mai multe iconiţe, vedeam cum le
împărţeam, fără voia mea plănuită, persoanelor

183
cărora Cuviosul dorea să li se descopere prin
simplul gând pe care el mi-l aducea în minte.
Erau persoane pe care în trecut îmi era greu să
le abordez sau care apăreau în viaţa mea pur şi
simplu, dar la care Cuviosul voia să poposească şi,
cu siguranţă, să îi ajute şi să îi întărească.
Și începe călătoria Cuviosului … Având şi Acatistul
Cuviosului în format electronic, am început să îl
distribui. L-am şi listat în format fizic de cărticică,
după demersuri susţinute de transformare a acestuia
(şi celor de la xerox a vrut să se facă cunoscut pentru
că transformarea din format A4 în format inferior a
durat ceva timp cu insistenţe … sigur „împiedicate”
de rânduiala Cuviosului).
Pentru că în timpul liber împletesc metanii,
aveam cereri în Elveţia şi Canada. Şi acolo a vrut
Cuviosul să plece, pe lângă destinaţiile cele mai
diverse din ţară. Un lucru interesant s-a mai
întâmplat recent. Trimisesem o comandă în care nu
pusesem iconiţă (începeau să se termine şi abia
pentru mine mai aveam una) şi minunea
neprevăzută s-a produs. Cei de la poştă mi-au trimis
înapoi plicul motivând „dimensiuni neconforme”.
Cunoscând gândul meu iniţial legat de netrimiterea
iconiţei, am văzut că a rămas la fel de ghiduş al
nostru Cuvios, m-am conformat şi am retrimis
184
plicul, în care am pus de data aceasta şi iconiţa.
Cuvioase, să mă ierţi!
Cuviosul nostru călător, Gherontie, roagă-te pentru
noi!

„Hai să ne împletim picioarele, să nu

ne mai fie frig!”
Ciprian Voicilă,
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român «- CUPRINS
I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod
obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după
moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape
de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a
vieţii sale.
El alerga cu paşi mari, bălăbănindu-se pe
picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi
mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că
am putea să pierdem vaporul care ne adusese în
insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându-ne de mână,
mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de
liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii,
cum îmi spunea mie inima.
Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta
Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau
serioşi, participând trup şi suflet la ea. M-am aşezat

185
în genunchi, alături de românii cu care plecasem în
pelerinaj, atent să nu deranjez. Gherontie se apropie
de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix
lângă el. M-am hotărât în sinea mea să fac ascultare,
să mă las total în voia lui Gherontie. Şi nu ştiu cum,
pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de
pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi
zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai
fie frig!”. Mi-am întins în câş picioarele şi mi le-am
împletit cu ale lui.
Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era
absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu
picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să
se interiorizeze, abordând posturi cât mai
evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale
grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într-un sfârşit,
ne-am despletit picioarele şi ne-am aşezat la rând să
ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp
ce îl ţineam pe Gherontie de mână, călugării care
păzeau racla sfântului l-au invitat în faţă, să se
închine. Iar Gherontie m-a tras şi pe mine,
apendicele lui.
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent se
explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe
hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie
cel nebun pentru Hristos.
186
Ca la comandă, câinii s-au potolit
M.O. «- CUPRINS
Pornisem pe jos spre catedrală. Era iarnă, prin
ianuarie-februarie 1998, eu eram cu blana, iar
Cuviosul doar în pulover. Nu accepta haine mai
groase pentru că, zicea el, nu se putea închina.
A merge alături de Cuviosul, pe jos, era o
adevărată provocare. Acelaşi drum până la catedrală
îl puteai face în 5 minute sau într-o jumătate de oră.
De acea dată, am simţit că trăgea de timp. Se oprea
la fiecare rest de ţigară pe care o vedea pe jos şi îl
strivea cu piciorul, spre nedumerirea trecătorilor,
cărora le spunea: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!”.
Cu unii din cei care se opreau dădea mâna şi le
explica încă o dată despre această patimă.
Mergeam câţiva metri, apoi mă opream să îl
aştept şi iar mergeam, apoi iar stăteam să vină…
Ajunsesem la vreo 20 de metri înaintea lui, când văd
pe partea cealaltă cum o haită de câini vagabonzi se
îndreaptă în fugă, lătrând nefiresc, ţintă spre cineva.
I-am urmărit cu privirea, încercând să le intuiesc
traiectoria şi m-am îngrozit! Ţinta era Cuviosul, care
începuse să fugă înspre mine! În câteva secunde
haita de câini a ajuns lângă el şi l-au înconjurat, gata
să îl atace. Eram înspăimântată şi nu ştiam ce să fac!

187
Lumea se oprise să vadă! Niciun om nu reacţiona în
niciun fel să îi sară în ajutor!
Eram destul de departe, era şi zgomotul
nefiresc făcut de acei câini, astfel că nu am auzit ce
anume le-a spus Cuviosul, dar în câteva clipe, ca la
comandă, câinii s-au potolit, s-au oprit din lătrat şi
au pornit liniştiţi, aliniaţi frumos pe bulevard, ca la
plimbare!

Să avem grijă să punem mâncarea la

frigider
M.P. «- CUPRINS
Gătisem o oală de fasole frecată. Cred că era
post şi făcusem mâncare pentru câteva zile. Nu am
pus-o la timp la frigider, iar a doua zi era uşor
alterată.
Nu trece mult timp şi ne sună cineva: „Vedeţi
că vine Cuviosul la voi!”. Ştiam că nu îi plăcea să
arunci mâncare, că e păcat, şi ne era teamă că o va
mânca el, aşa cum făcuse şi altă dată. Am preferat să
o aruncăm. Am spălat oala, am pus-o la loc. Când a
venit Cuviosul, am mâncat altceva şi a doua zi am
gătit din nou.
Când am strâns masa, Cuviosul ne-a zis: „Vai,
dragă, să avem grijă, să punem mâncarea la frigider,
188
să nu se strice, că sunt unele mâncăruri care aşa de
repede se strică… precum fasolea frecată!”. Ne-am
uitat una la alta şi am zis: „Pe cine am crezut noi că
păcălim?”.

„Mult n-o fi, mult n-o fi / Pământul l-oi

părăsi”
M.O. «- CUPRINS
Cu patru luni înainte de a trece la Domnul, la
sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, am
fost împreună cu Cuviosul Gherontie la Mănăstirea
Râmeţ, atât de iubită şi căutată de el!
Imediat, mai multe maici s-au strâns în jurul
lui. Atunci am înţeles, cel puţin în parte, una dintre
semnificaţiile din spatele unui gest foarte familiar.
Cuviosul îndoia degetul mic de la mâna dreaptă şi îl
întindea spre o anumită persoană, cerându-i să facă
la fel. Apoi se „prindea” cu acea persoană, ca într-un
lanţ, într-un fel de salut. A făcut acest gest şi înspre
maici, dar nu au înţeles ce dorea. Cuviosul tot
repeta: „Cel mai mic! Cel mai mic!”. Asta era! În
relaţie cu ceilalţi, trebuie să fii cel mai mic.
A cântat apoi împreună cu o maică: „Mult n-o fi,
mult n-o fi / Pământul l-oi părăsi / Şi Dumnezeu ne
primeşte / Şi ne încălzeşte! Amin.”. Nici nu a mai
fost mult!
189
„Maică, tu să acoperi, tu să pui mâna pe
mâna doctorilor, tu să lucrezi!”
Dorin Dig, Gârda, jud. Alba «- CUPRINS
M-a sunat maica stareţă să îmi spună că a venit
Cuviosul Gherontie la mănăstire şi, dacă vreau, să
merg să îl întâlnesc. Era seara târziu şi i-am spus:
„Maică, dacă vin mâine, nu e bine? Ca să nu vă mai
deranjez în seara asta.”. A zis maica: „Acuma să vii,
că nu ştim cât stă!”.
Când am ajuns era deja închisă poarta. Am
intrat prin spate, iar maica Nectaria a mers şi l-a
chemat. L-am auzit: „Dorin? Cine-i ăla? Ce-i trebuie?
Pentru ce a venit la mine?”. A venit şi a început să
scuipe de trei ori de o parte şi de trei ori pe cealaltă
parte şi a zis: „Dragă, nu rămâi să dormi cu noi la
noapte?”. Eu puteam să rămân, că soţia era plecată
cu fiica noastră la operaţie de polipi la Alba Iulia şi
puteam să rămân. De fapt, de-aia am şi vrut să merg
să vorbesc cu el. Maica nu ştia şi a zis: „Cuvioase, se
duce la familie, acasă!”.
Am mers în camera unde stătea împreună cu
doi bărbaţi. I-am spus de operaţia fiicei. M-a
întrebat: „Cum o cheamă? Cum o cheamă?”.
„Maria!” „A, Maria!” În cameră erau pe un perete
190
două icoane ale Maicii Domnului. Imediat a
îngenuncheat între cele două icoane şi, uitându-se
spre una, a început să se roage aşa de simplu, cum
nu ştiu dacă am mai văzut vreodată pe cineva:
„Maică, tu să acoperi, tu să pui mâna pe mâna
doctorilor, tu să lucrezi!”. Se întoarce spre cealaltă
icoană şi zice scurt: „Îţi poartă numele!”. Asta a fost
tot. Mi-au dat lacrimile… Simţeam cum se roagă din
toată inima.
A scos apoi o sticlă de ţuică şi mi-a zis: „Hai,
dragă, să bem!”. Eu l-am refuzat, pentru că eram cu
maşina. „Nu-i nimic! Bea dragă, câte o guriţă, de trei
ori, în numele Preasfintei Treimi!”. Am luat cum a zis,
puţin de tot, şi mă gândeam: „Dacă nu exagerez,
Dumnezeu te acoperă. Cine stă pe drum acuma, că şi
plouă afară!”. Şi numai îl aud pe Cuviosul: „Aşa-i
dragă, că dacă nu exagerezi, Dumnezeu te acoperă! Cine
să te oprească acuma, că şi plouă afară!”. De fapt, nu
asta a fost atunci, ci ca să ne deturneze mintea, ca să
nu îl slăvesc în gândul meu pentru rugăciunea
făcută pentru fetiţa mea, care urma să fie operată.
«- CUPRINS

191
 „Auzi, Gherontie ăsta e un sfântoi! Un
sfântoi mare!”
m.I. «- CUPRINS
Era în noaptea de Înviere. În tinda bisericii, era
un calorifer pătrat, pe care mai stăteau oamenii când
oboseau. Maica Antonina s-a aşezat la un moment
dat pe calorifer, cu lumânarea în mână. Ea avea
obiceiul de a se ruga cu „Hristos a înviat!”. Spunea
foarte des, mai mult şoptit: „Hristos a înviat! Hristos
a înviat! Hristos a înviat!”. Cuviosul s-a aşezat lângă
ea. Maica a continuat rugăciunea ei: „Hristos a
înviat!”. Cuviosul i-a răspuns: „Adevărat a înviat!”.
Se uita Cuviosul la ea şi, nici nu începea bine
„Hristos…”, că el îi şi răspundea „Adevărat a
înviat!”. Maica s-a uitat cu coada ochiului spre el şi
s-a mutat puţin mai încolo şi continua cu rugăciunea
ei. Cuviosul după ea. Se muta ea, se muta şi
Cuviosul, în timp ce unul spunea „Hristos a înviat!”,
iar celălalt, „Adevărat a înviat!”. Au ajuns aşa la
perete, de unde maica nu mai avea unde merge. I-a
spus Cuviosului să meargă de acolo şi au început
drumul invers, mutându-se pe calorifer puţin câte
puţin, până au ajuns de unde au plecat, cu aceeaşi
rugăciune.

192
 Odată, maica Antonina era la spălătorie şi făcea
foc la cazan pentru a spăla rufe. Cuviosul era la
lemne. Asta era munca lui când venea la mănăstire:
toată ziua spărgea lemne. În acea zi, îmi dăduse să îi
spăl un flanel de lână, care era foarte murdar pe
piept. Îl primise de la cineva. Maica s-a dus să ia
lemne. Vine bucuroasă cu braţul de lemne şi îmi
spune râzând: „Auzi, Gherontie ăsta e un sfântoi!
Un sfântoi mare!”. Atâta i-a trebuit Cuviosului, care
simţea în duh atunci când îl lăudai. Când s-a mai
dus să ia lemne, a ridicat securea la ea. A venit
maica şi mi-a spus: „Ăsta e nebun! A vrut să îmi dea
cu securea în cap!”. Asta a fost pe moment.
Fiecare simţea măsura duhovnicească a
celuilalt. Cuviosul mi-a spus despre maica Antonina
că este nebună pentru Hristos. Maica Antonina
obişnuia, când îl vedea, să îşi bage mâna în părul lui
şi să îl smotocească în joacă, de îi şi smulgea câteva
fire de păr. Niciodată Cuviosul nu riposta. A fost o
filmare cu ei doi în vale, cum se ţineau de degetul
mic şi cântau uitându-se în sus şi arătând cu cealaltă
mână în sus: „Raiule, grădină dulce!”. Din păcate, s-
a pierdut filmarea!
Era un duh între ei, pe care nu îl putem explica sau
pune în cuvinte. «- CUPRINS

193
„Oare ştii tu, Cuvioase, pentru ce sunt
aici?”
Mărturie culeasă de rasofora Ignatia,
Mănăstirea Petru Vodă «- CUPRINS
Eram la Mitropolie în Iaşi. Ştiam că va veni
Cuviosul să se închine ocrotitoarei Moldovei, Sfânta
Parascheva. Pentru mine era o ocazie bună de a-l
cunoaşte şi a căpăta un cuvânt de suflet.
Era în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate,
rugându-se cu voce tare. Din când în când, mergea
către pelerinii care stăteau să se închine la moaştele
Sfintei Parascheva şi îi întreba câte ceva, nu auzeam
ce anume. Purtarea sa era neprevăzută şi de
neînţeles. Cum eram într-o stare de orbire
duhovnicească, nu pricepeam sensul năzdrăvăniilor
sale. Aveam, însă, încredere în el, simţeam în el
pacea care nu are de a face decât cu prezenţa lui
Dumnezeu în om.
M-am hotărât să stau la uşă, să-l aştept şi să-l
urmăresc. Gândeam în sinea mea: „Oare ştii tu,
Cuvioase, pentru ce sunt aici?”. Dintr-odată, şi-a
întors capul, privindu-mă drept în ochi şi
examinând-mă câteva secunde, m-a făcut să înţeleg
că ştia de ce am venit. M-am jenat de privirea lui şi

194
am plecat capul în pământ, gândind într-un mod
egoist că nu îl voi lăsa până ce nu voi vorbi cu el.
În scurt timp, l-am pierdut cu totul din vedere.
Am început să-l caut peste tot, dar nu l-am găsit.
Am plecat foarte întristată şi nu înţelegeam de ce a
procedat aşa. De fapt, eu nu m-am rugat Domnului
să mă învrednicească de binecuvântarea lui. A fost o
încăpăţânare egoistă şi m-am încrezut în puterile
proprii de a-l opri pentru a-l cunoaşte. Mai târziu
mi-a dat seama de noima încercării la care m-a
supus, mi-a simţit duhul şi mi-a arătat cât de
importantă este smerenia şi nădejdea în Dumnezeu,
în toate lucrurile pe care le fac şi pe care le gândesc.
Cunoştea cugetul inimii, vedea ce duhuri te
stăpânesc şi avea darul de a cunoaşte gândurile.
Reuşea, într-un mod minunat, să mă trezească din
amorţire chiar dacă uneori era aspru şi răvăşitor.
Din aceasta se vedea iubirea adevărată ce o avea
către aproapele, aceea de a-l aduce într-o stare
duhovnicească bună.

M-a salvat acolo dintr-o primejdie

foarte mare!
M.A. «- CUPRINS
În anul 2017 am fost într-un pelerinaj în Serbia,
într-un un grup în care era şi Cuviosul. Eu aveam
195
cam de un an o apendicită despre care nu ştiam,
deoarece simptomele nu erau clare. Am plecat aşa în
Serbia, deşi îmi era destul de rău.
După cinci zile de pelerinaj, în Belgrad,
dimineaţa m-am simţit foarte rău, am avut o
indigestie, dar am crezut că am mâncat ceva şi de
aceea îmi este aşa de rău. La plecarea de la hotel,
Cuviosul m-a lovit cumva în spate. Eram toţi
pregătiţi cu bagajele şi m-am gândit că face Cuviosul
una dintre glumele lui. M-am ruşinat pentru acel
moment, era atâta lume de faţă, dar nu m-am gândit
niciun moment că are legătura cu problemele mele
de sănătate, nici nu ştiam cât sunt de bolnavă.
Pe la orele după-amiezii, când am ajuns la
Mănăstirea Mileşevo, a „Îngerului alb”, înainte de a
trece graniţa în Muntenegru, mi-am cumpărat o
cafea şi o îngheţată. Părintele vine la mine, îmi ia
îngheţata din mână şi se prefăcea că mănâncă din ea,
dar mai mult s-a murdărit pe barbă şi pe mustaţă.
Apoi mi-a dat-o. Când am văzut, mă gândeam cum
să mai mănânc eu îngheţata aceea, oricât de mult
credeam eu că are viaţă sfântă. Era acolo în parcare
un container, m-am apropiat discret şi am aruncat-o.
N-am ştiut atunci că, dacă aş fi mâncat îngheţata
aceea, era grav, iar Cuviosul a lucrat, cunoscându-

196
mă, într-un fel ca eu să renunţ la ea. Am înţeles însă
lucrul acesta la scurt timp.
După ce m-am întors în ţară, am plecat înspre
Braşov, la o verişoară, pentru o sfinţire de biserică.
Pe drum, în autocar, am gustat tot aşa şi mi s-a
declanşat criza imediat. În două zile am ajuns pe
patul de spital, iar când a început operaţia
apendicele era deja perforat.
Am reluat după aceea şirul evenimentelor din
pelerinaj şi mi-am adus aminte că părintele a fost
toată ziua alături de mine: dimineaţa la hotel în
Belgrad, după-amiaza la Mileşevo şi seara, la cină în
Muntenegru, la Podgoriţa. La masă făcea tot felul de
ghiduşii, nu prea mă lăsa să mănânc, iar eu mă
întrebam ce se întâmplă. M-a salvat atunci,
primejdia fusese foarte mare!

„Asta este pentru al treilea. Să le

păstraţi!”
Monica Costea, Alba Iulia «- CUPRINS
Înainte să îl avem pe Luca, prin 2006, se
desfăşurau unele lucrări de reabilitare a cetăţii din
Alba Iulia. În faţa Catedralei erau săpate şanţuri, iar
undeva în apropiere era un fel de birt.

197
După prima mea întâlnire cu Cuviosul, la Radio
Reîntregirea, începuse să ne fie teamă să ne
apropiem de dumnealui, pentru că am înţeles ce om
al lui Dumnezeu este. La această înţelegere a
contribuit şi faptul că Înaltpreasfinţitul Andrei, pe
atunci arhiepiscop la Alba Iulia, îl privea cu mare
drag.
Într-una din seri, eu şi soţul meu mergeam spre
catedrală, iar Cuviosul venea în sens invers, spre
noi. Eram la o distanţă de vreo cincizeci de metri
faţă de catedrală. El venea în felul lui caracteristic,
de ziceai – dacă nu ştiai că este nebun pentru Hristos
– că parcă e pe altă lume. În timp ce venea, ba
înainta peste pământul scos din şanţ, ba trecea peste
şanţ. Nu se uita înainte. Eu am zis către soţul meu:
„Vai, uite-l pe Cuviosul! Oare o să ne salute când ne
întâlnim?” Ne era teamă că nu o să ne răspundă la
salut. Când am ajuns la o distanţă mică faţă de el,
efectiv s-a întors. A fugit de noi. A făcut în fugă
câţiva paşi, apoi dintr-o dată s-a întors din nou şi a
venit direct la noi. Ne-a prins pe amândoi de mâini
şi a zis: „Tinerilor, voi la rugăciune mergeţi!” Noi n-
am mai putut spune nimic atât am fost de şocaţi de
cum s-au schimbat lucrurile în câteva secunde.
Mai erau vreo 20 de minute până să înceapă slujba
Vecerniei, aşa că a zis către noi să mergem să stăm
198
pe o bancă, lângă troiţa din faţa catedralei. Apoi i-a
spus lui Florin, soţul meu: „Tu să te duci să îmi
cumperi o bere!” Florin a rămas şocat şi se gândea în
acel timp să nu se smintească, ştiind că îi citeşte
gândurile. Şi a zis. „Bine, părinte, mă duc!” Între
timp, Cuviosul mi-a povestit mie nişte lucruri legate
de un copil (noi eram căsătoriţi de peste zece ani şi
nu aveam copii), despre bucuria vieţii, despre
bucuria de a o trăi frumos, de a avea familie
frumoasă.
La un moment dat, a scos de prin buzunare trei
batiste, pline cu monede şi înnodate fiecare în parte.
A zis. „Ia, soro, să numărăm banii!” Aveam senzaţia
că nu pot să ţin pasul cu număratul. Dânsul se uita
în altă direcţie, mai pleca de acolo sau povestea în
timp ce număram. După ce am terminat, mi-a spus:
„Acolo am atât, acolo, atât şi acolo, atât!” Până am
terminat, a venit Florin, iar Cuviosul i-a spus: „No,
frate, îţi mulţumesc de bere!” A băgat apoi mâna
într-una din batiste, a luat nişte monede (ca un
excavator) şi i le-a dat lui Florin pentru bere. Exact
cât a costat, fără ca el să îi fi spus acest lucru (i-a
numărat din curiozitate). Dealtfel nici nu
intenţionase să îi ia bani pentru bere. Cuviosul însă
nu a acceptat nicicum să nu plătească berea.

199
 A zis apoi: „Urmează să mergem la slujbă, dar
uitaţi-vă aici!” Şi tot ca şi cu batistele, a scos dintr-un
buzunar un teanc cu icoane diferite. A luat la
întâmplare una şi zis: „Uite, asta este pentru tine!”.
Era o icoană cu Maica Domnului Ierusalimiteanca. A
scos din celălalt buzunar, din alt teanc, o icoană
identică, pentru mine. Apoi a mai scos din al treilea
buzunar încă una, identică cu celelalte, şi a zis: „Asta
este pentru al treilea! Să le păstraţi!” Ce am putut
pricepe noi de aici, pentru cine era acea icoană?! Dar
şi faptul că toate erau identice! Ne-am tot gândit.
La un an şi ceva am rămas însărcinată cu Luca.
După ce s-a născut, i-am pus iconiţa sub pernuţă. El
era al treilea! Nu ne-a spus nimic atunci, nici nu ne-a
întrebat dacă avem copii. A fost doar căutarea şi
dăruirea de icoane absolut identice, după ce ne-a
trecut prin câteva probe …

„Ochii văd, inima cere!”

Mărturie culeasă de rasofora Ignatia,
Mănăstirea Petru Vodă «- CUPRINS
Odată, nestăpânindu-mi privirea, am căzut în
diferite gânduri.
Mergeam spre chilia Cuviosului, ruşinându-mă şi,
totodată, cu o mare teamă pentru că ştiam că nu-i
pot ascunde nimic. De cum intru în chilie, Cuviosul
200
îmi spune: „Ochii văd, inima cere!”. Mi-a fost suficient
să-mi văd greşeala şi am primit soluţia de a mă
îndrepta. Trebuia să-mi stăpânesc privirea ca să nu
mai dau pricini de lupte patimilor. Mi-a împăcat
conştiinţa. Ştia neputinţele fiecăruia şi ştia cum să le
îndrepte fără să rănească.
Mă ţinea pe linia unei stări duhovniceşti
cuvenite unui călugăr. Nu mă lăsa nici să
deznădăjduiesc, nici să-mi înalţ cugetul.

„Bine, am mâncat, dar rugăciunea?…”

M.T. «- CUPRINS
Mi se făcuse foame dar trecuse de ora 12
noaptea. M-a biruit ispita şi am mâncat nişte
biscuiţi.
După ce-am mâncat, îl aud pe Cuviosul pe sală, pe
la uşa mea: „Bine, am mâncat, dar rugăciunea?…
Rugăciunea, la masa de seară, «Mânca-vor săracii» ai
zis?”. Deschid uşa, vine înăuntru, ne aşezăm în
genunchi, zicem rugăciunea. „Aşa, să-ţi fie de bine,
acuma poţi să te culci.” Nu m-a certat, dar a vrut să fie
binecuvântată masa.
De multe ori, în fel şi chip ne-a arătat Cuviosul
cum trebuie să ne purtăm, ce trebuie să facem ca să
nu pierdem legătura cu Dumnezeu. De multe ori am
văzut şi am simţit mila şi dragostea pe care o avea
201
faţă de fiecare om. Cu adevărat ziua şi noaptea trăia
în Duhul lui Dumnezeu. Ziua şi noaptea se ruga
pentru toată lumea.

Una din chilii a luat foc

Mărturie culeasă de rasofora Ignatia,
Mănăstirea Petru Vodă «- CUPRINS
Niciun cuvânt al Cuviosului nu era fără rost şi
întotdeauna avea un înţeles tainic. Prin harul primit
de la Dumnezeu, vedea de mai înainte ce avea să se
întâmple, însă ce se vedea de dinafară şi ce credeau
oamenii despre asta nu-i păsa nicidecum. În timpul
unei privegheri din preajma sărbătorilor de Paşti,
stătea în genunchi în faţa icoanei celei mari a Maicii
Domnului, trecând lumânarea aprinsă prin barbă. În
toată biserica se simţea un miros neplăcut de păr ars.
Nu înţelegeam de ce procedează astfel, dar nu după
multe zile, una din chilii a luat foc.
Am rămas uimită cum putea să se
bucure şi să râdă în timp ce primea
insulte de la aproapele
Mărturie culeasă de rasofora Ignatia,
Mănăstirea Petru Vodă
Inima i-a fost rănită de multe ori, dar nu a avut
vreodată răutate în el şi nu s-a plâns niciodată de cei
202
care se purtau cu răutate, din contră, făcea haz de
necaz.
În timp ce povestea o întâmplare care ar fi fost
de plâns, el reuşea să-i facă pe toţi cei din jurul lui să
se amuze până la lacrimi. În glumele pe care le făcea
se ascundea întotdeauna un adevăr dureros. Uneori
se făcea mânios şi lovea de-a dreptul ori spunea un
cuvânt cu putere, însă mânia sa nu arunca pe nimeni
în tristeţe, ci descoperea nepăsarea şi trândăvia
duhovnicească. Se întâmpla, de asemenea, să facă
astfel de dezvăluiri în public, cu glas tare, fără a rosti
însă numele cuiva. Tâlcul vorbelor sale îl pricepea
numai cel spre care ele erau îndreptate, în vreme ce
toţi ceilalţi nu înţelegeau nimic şi îl socoteau poate
nebun de-a binelea.
La început nu înţelegeam tâlcul duhovnicesc al
cuvintelor şi faptelor sale, proceda în mod ciudat
faţă de un om obişnuit tocmai ca să nu fie slăvit şi
apreciat pentru darurile sale. Nu căuta laude, căuta
îndeosebi dispreţuire, batjocură. Sprijinul vieţii lui a
fost întotdeauna smerenia. Accepta prigonirile fără
nicio împotrivire, se ruga îndeosebi pentru vrăjmaşi.
Am rămas uimită cum putea să se bucure şi să râdă
în timp ce primea insulte de la aproapele. Nu schiţa
nicio urmă de regret sau mâhnire pentru cel care l-a
batjocorit. Din contră, se comporta cu mai multă
203
dragoste şi atenţie faţă de cei ce-l dispreţuiau.
Mâhnirea o preschimba în rugăciune şi iubire faţă
de vrăjmaşi. Aceasta era răstignirea în duh primită
de bunăvoie, din dragoste de Dumnezeu şi de
aproapele. Atunci şi chipul îi era cu totul altul,
senin, plin de pace.

„Hii, dragă, hii, mai încolo!”

A.P. «- CUPRINS
A vrut Cuviosul să îl duc acasă, la Viscri. Eram
şoferiţă începătoare, nu cunoşteam drumul, aşa că
am rugat o prietenă să vină cu noi.
Au fost câteva momente în care am simţit în
mod real intervenţia Cuviosului. Unul a fost în
centrul Sibiului când, efectiv, anticipa pe ce bandă
trebuie să merg, în ce moment să fac trecerea de pe o
bandă pe alta. Îmi spunea: „Hii, dragă, hii, mai
încolo!”. Şi mă aşeza exact pe banda care trebuia! Un
altul a fost când, mergând cu viteză pe un drum
secundar, dintr-o dată ne-a apărut în drum o groapă
mare, pe care nu aş fi putut să o evit, oricât de bună
ar fi fost maşina sau măiestria mea la volan. Nu ştiu
cum am trecut peste ea, fără să simt nicio
scuturătură.
Şi alte drumuri ulterioare, făcute cu Cuviosul,
au avut elemente asemănătoare. El nu era niciodată
204
o simplă prezenţă în maşină, iar asta o simţeam în
diferite situaţii!

„Cum moartea te-ai îngrăşat aşa de

tare?”
Preot Mihail Cramba «- CUPRINS
De-a lungul anilor, l-am simţit pe Cuviosul
Gherontie având Duhul lui Dumnezeu în el şi fiind
un om cu care, dacă te întâlneşti şi eşti trist, nervos
sau epuizat, ţi se schimbă starea sufletului fără să îţi
propui: „Uite, acuma îl văd pe Gherontie că vine la
zece metri şi să încerc să zâmbesc.”. Nu era nimic
planificat. Era ceva care te învăluia, te acoperea, ca şi
cum ai fi, dintr-o dată, în altă zi, în alt loc, cu o altă
stare. Era ceva unic. Era un duh de pace, un duh
care aduce pace.
Dar şi când te găsea în offside – cum zic
fotbaliştii – te sfădea. Ţin minte că, la un moment
dat, mă îngrăşasem foarte tare. A urmat un dialog
scurt: „Cuvioase, dar ce-i cu tine? Vai, cum moartea
te-ai îngrăşat aşa de tare?” „Cuvioase, am tot
mâncat!” „Vai, dragă, dar nu-i bine!”.
Problematizând, m-a convins să fac ceva. Eu cred şi
acum că a ştiut care este motivul pentru care mă
îngrăşasem excesiv de mult (134 de kg), pentru că,
de câte ori vedea pe cineva supraponderal în
205
catedrală, mă întreba: ,,Cuvioase, oare de ce se
îngraşă aşa de tare?”. La această întrebare nu
puteam decât să zic că nu ştiu, dar, în acelaşi timp,
mă vedeam pe mine la fel de gras, asemeni celor de
care mă întreba. Şi, în mod minunat, îmi aminteam
că din pricina păcatelor mele sufăr acestea.
Mi-a şi dat o curea de-a lui, care m-ar fi încăput
numai dacă o tăiam în două părţi pe lungime şi le
adăugam. Mi-o puneam, ridicând-o cât de sus
puteam – ca să mă cuprindă – apoi luam o bluză pe
care o băgam în pantaloni. De câte ori purtam
cureaua, simţeam că slăbesc evident. Acest lucru l-
am văzut la cântar, deoarece, prin mila Lui
Dumnezeu, slăbeam în fiecare zi, fără să fiu bolnav
şi fără un regim sever, câteva sute de grame. Dar
asta numai după ce am conştientizat că păcatele
mele sunt pricina şi atunci când am primit ,,pastila”
de pocăinţă de la Cuviosul.
Încă mai am această curea şi o păstrez cu multă
bucurie, deşi trebuie să recunosc că s-a rupt
catarama acesteia în încercarea mea de a o închide.
Am reuşit, totuşi, să o folosesc şi mi-a fost de mare
ajutor.
Eu am avut o evlavie personală că e omul lui
Dumnezeu. «- CUPRINS

206
Cuviosul Gherontie ştia deja…
Irina «- CUPRINS
Pe Cuviosul nu l-am cunoscut direct, dar i-am
ştiut vocea şi i-am simţit prezenţa prin rugăciuni, în
momente grele din viaţa mea.
Era cu mult timp în urmă, pierdusem o sarcină, cu
complicaţii ulterioare. Durerea era mare. Mă rugam
Domnului să aibă grijă de mine, să pot naşte copii,
oricât de greu îmi va fi. Atunci, prietenii mei,
apropiaţi ai Cuviosului, mi-au povestit despre el.
Prima dată, când am vorbit la telefon, m-a
surprins vocea lui aproape ca a unui copil, bucuria
cu care făcea rime la numele meu şi mai ales faptul
că una dintre rime relua un joc de cuvinte al
copilăriei mele: Irina – Macrina. Coincidenţă, m-am
gândit eu, dar el ştia.
Cuviosul m-a întrebat, în convorbirea
telefonică, dacă am copii. I-am spus că nu. El a râs
cu bucurie, oarecum şugubăţ şi mi-a spus că voi
avea copii. Eu eram neîncrezătoare, dar el ştia.
Am născut doi copii, cu sarcini grele, foarte grele,
dar cu copii sănătoşi. Cumva Domnul mi-a ascultat
rugăciunea, exact aşa cum am formulat-o (să pot
naşte copii, oricât de greu va fi…). Când îmi era
foarte greu, prietenii mei îmi facilitau câte o
convorbire telefonică cu Cuviosul.
207
 Un astfel de moment a fost atunci când am
născut al doilea copil, înainte de vreme, prematur.
Diagnosticul pus copilului imediat după naştere a
fost sumbru: sindrom Down. Nu se poate spune în
cuvinte durerea trăită; rugăciunea către Domnul era
necontenită: şi zi şi noapte. Atunci am vorbit din
nou cu Cuviosul la telefon. A oftat uşor, ca semn că
înţelege durerea mea şi mi-a spus că este bine
copilul şi, deşi este mic, va creşte sănătos. „Eh, ce
ştie Cuviosul?!”, m-am gândit în sinea mea atunci,
dar el, din nou, ştia deja. După doar câteva zile de
spitalizare, în ziua Adormirii Maicii Domnului,
copilul meu a ieşit de la terapie intensivă, a început
să respire singur. Mai apoi a fost infirmat
diagnosticul de sindrom Down, dar şi alte
diagnostice. După alte câteva zile eram acasă cu
copilul, sănătos. O minune pe care Cuviosul o
cunoştea când am vorbit cu el la telefon.
Şi alte dăţi vocea sa mi-a adus alinare, iar
rugăciunea sa m-a ajutat. Acum am în casă două
fotografii ale Cuviosului şi două desene. Îi vorbesc
uneori şi îi mulţumesc pentru toată rugăciunea sa şi
mă rog şi eu pentru sufletul său. «-CUPRINS

208
Ieşirea Cuviosului din „gripă” şi din
„izolarea la domiciliu”
Pr. Dorin Opriş «- CUPRINS
La începutul anului 2018, Cuviosul Gherontie a
acceptat să plece de la Mănăstirea Tismana la Eforie
Nord, la rugămintea familiei Cristian Marin, care
venise să-l viziteze în marea lavră a Ortodoxiei
Olteniei. Erau deja ani buni de când ştiam unde se
află şi unde doreşte să meargă, adesea „ni-l
dădeam” şi îl duceam cu maşina de la unii la alţii,
înţelegeam sau uneori chiar ne spunea unde, de ce şi
cât doreşte să rămână. Deşi anterior vorbise în
câteva rânduri despre Constanţa, acolo unde „apa-i
călduţă”, ne-am aşteptat ca vizita acolo să fie una
obişnuită, de 2-3 săptămâni. Nu avea însă să fie aşa,
iar unul dintre motive ni se desluşeşte acum, în
vreme de epidemie de coronavirus.
Într-o seară, am primit un telefon de la
Cristian, care ne-a spus că a fost rugat de Cuviosul
să ne sune pentru a ne ruga împreună, prin
intermediul telefonului. Era ceva nou, niciodată nu
mai făcusem asta, dar nu ne-am pus prea multe
întrebări. Ştiam că ştie ce face! Am pus telefoanele
pe „difuzor” şi am început rugăciunea. Am simţit

209
din nou puterea rugăciunii Cuviosului Gherontie,
chiar dacă nu era lângă noi!
În cele patru luni cât Cuviosul a rămas acolo,
ne-am rugat împreună de mai multe ori şi aşteptam
cu nerăbdare aceste întâlniri duhovniceşti de seară,
rugăciunea împreună cu dânsul. Nu ne-am gândit
atunci că acest fel de a ne ruga la distanţă, prin
mijloacele media, va deveni ceva obişnuit la un an şi
jumătate după trecerea Cuviosului la Domnul!
Dacă acest mod de a intra în comuniune de
rugăciune l-am pus atunci pe seama dragostei
Cuviosului de a fi împreună, mi-a fost imposibil să
mă gândesc la faptul că absenţa lui vreme de câteva
luni de la Sfânta Liturghie, lucru care nu-i era deloc
propriu, era de fapt o profeţie şi o pregătire nu doar
a familiei la care se afla, ci şi a noastră a tuturor,
pentru timpurile de acum, în care credincioşii sunt
(încă) opriţi de la participarea la Sfintele Slujbe.
Înţelegem acum că ceea ce a făcut atunci a fost
şi în duh profetic. Vorbea des despre faptul că are
gripă şi că din cauza aceasta suferă foarte mult, deşi
nu părea să aibă vreo problemă medicală. Dealtfel,
gripa a rămas pentru aproape patru luni, cât a fost
găzduit la familia Marin, pretextul pentru care
spunea că preferă să se roage acasă, iar legat

210
rugăciune insista pe faptul că important este să fie
primită de Dumnezeu, indiferent unde este rostită.
Cu câteva zile înainte de Sfintele Paşti, le-a dat
speranţa că vor merge împreună la Slujba de Înviere,
lucru care până la urmă nu s-a mai întâmplat, dar şi
acea discuţie a fost tot în duh profetic, anticipând şi
pregătindu-ne pentru restricţiile privind
participarea credincioşilor la slujba din noaptea de
Paşti a anului 2020.
A profeţit prin faptul că ei au rămas acasă
atunci, ceea ce s-a întâmplat acum. Greu de primit şi
mai ales de înţeles …
La finalul perioadei de „izolare”, pe la jumătatea
lunii mai a anului 2018, Cuviosul a acceptat invitaţia
de a veni la Alba Iulia, pentru onomastica doamnei
Elena T., unde a ajuns sâmbătă seara. A doua zi
dimineaţa, duminică, obişnuit cu programul
Cuviosului, Cristian s-a dus să se roage cu dânsul.
Când a ajuns în camera unde era Cuviosul, l-a găsit
pregătit de plecare la Sfânta Liturghie, fapt care l-a
lăsat fără cuvinte! Era duminica de dinainte de
sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena …
«-CUPRINS

211
Cuviosul ajută la găsirea lucrurilor
pierdute
Roxana Prahoveanu, Braşov «- CUPRINS
„Cuviosul nostru drag”, căci aşa îmi place să îi
spun, ajută cu orice, totul este să îi cerem ajutorul.
De exemplu, pe lângă altele, m-a ajutat să găsesc
obiecte pierdute.
Într-o zi de vară, a venit soţul la mine şi m-a
întrebat de un încărcător albastru pentru o maşinuţă
a copilului, care funcţionează cu acumulatori. Eu
însă i-am spus că nu ştiu unde este. Soţul îl căutase
şi înainte, dar, pentru că nu l-a găsit, a venit să mă
întrebe şi pe mine de el. De la discuţia noastră, nu
cred că au trecut 20 de minute şi îl văd pe soţul meu
ţinând în mână acel încărcător, foarte mulţumit că l-
a găsit. L-am întrebat: „Unde l-ai găsit? Eu nu l-am
văzut niciodată!”. El mi-a răspuns cu un surâs
minunat şi cu o mulţumire ce o puteai citi pe faţa
lui: „M-am rugat Cuviosului să mă ajute să îl găsesc
şi, uite, l-am găsit!”.
O altă vecină, căreia îi povestisem toate acestea, îmi
trimite mesaj: „Te rog, Roxi, roagă-te Cuviosului,
sfântului tău, să găsim cheile de la maşină că le-am
pierdut!”. Eu i-am răspuns: „Draga mea, poţi şi tu să
îl rogi ce vrei, că el ne ascultă şi ne ajută pe toţi, dar
212
mă voi ruga şi eu!”. După două zile, am vorbit din
nou cu vecina mea şi mi-a spus că au găsit cheile.
Le-a găsit un coleg de muncă al soţului şi i le-a adus
acasă. Totul este să cerem ajutor şi să avem
încredere!
Un vecin de-al nostru, A., l-a sunat pe soţul
meu, Ionuţ, supărat că a căutat de trei zile talonul,
de care avea nevoie pentru a putea vinde maşina.
Soţul meu i-a povestit cum Cuviosul l-a ajutat să
găsească acel încărcător şi i-a sugerat vecinului să îi
ceară şi el ajutorul. După vreo zece minute de la
finalizarea conversaţiei, vecinul a sunat din nou şi i-
a spus soţului cu un ton mirat şi grav în acelaşi timp:
„Vecine, am părul ridicat pe mine, mă trec toţi fiorii,
am găsit talonul, a apărut după ce i-am cerut ajutor
Cuviosului!”. Soţul meu i-a răspuns că se bucură şi
nu se miră!
De data aceasta, este vorba de soţia vecinului,
L. Ea a pierdut cartela de la casa de marcat şi a tot
căutat-o, iar după ce a obosit, şi-a amintit de
Cuviosul, cum ne-a ajutat pe noi şi pe soţul ei. I-a
cerut şi ea ajutorul şi m-a sunat: „Vecină, te-am
sunat să îţi spun cât de minunat este Cuviosul, m-
am rugat să găsesc cartela de la casa de marcat şi am
găsit-o imediat!”.

213
 Acum să vă povestesc eu întâmplarea mea.
Când am fost la Mănăstirea Tismana pentru
parastasul Cuviosului de şase luni, am cumpărat
două cruciuliţe de argint pentru copii, pe care le-am
atins de crucea Cuviosului. Am ajuns acasă la
Braşov apoi, la câteva zile, am cumpărat şi două
lănţişoare de argint pentru ele. Dar, ce să vezi?!
Cruciuliţele parcă au intrat în pământ. Nu mai erau
de găsit. Vreme de două luni am căutat şi am tot
căutat în sertare, dulapuri, buzunare, genţi, peste
tot, am căutat de nenumărate ori! M-am resemnat că
nu mai sunt şi gata! Între timp cineva mi-a povestit
cum Cuviosul le spunea să poarte cruce de lemn,
pentru că „Domnul Hristos S-a răstignit pe lemn!”.
M-am gândit că de aceea nu le mai găsesc şi
mi-am propus să le cumpăr altele!
Într-o zi vorbeam cu doamna M. la telefon şi
am ajuns să îi spun păţania cu cruciuliţele, pentru că
dânsa îl cunoştea de mult pe Cuviosul nostru drag.
Am aflat atunci că nu era deloc o regulă general
valabilă purtarea crucii de lemn, pentru că nu era în
firea Cuviosului să facă astfel de generalizări.
De exemplu, odată, chiar ei i-a dat o cruciuliţă
de argint, iar, altădată, i-a spus să îşi cumpere una
de aur, ceea ce a şi făcut. Apoi a continuat: „Ce ar fi
să îl rogi pe Cuviosul să te ajute să găseşti
214
cruciuliţele?! Poate vrea să le găseşti cu ajutorul lui
şi să fie ca un dar de la el pentru copiii tăi!”. Aşa am
făcut, am zis: „Cuviosule, te rog ajută-mă să găsesc
cruciuliţele alea! Te rog!”. Apoi m-am dus să caut
într-un sertar în care mai căutasem de nu ştiu câte
ori şi nu le-am găsit. Am văzut apoi nişte bănuţi pe
mobilă şi m-am dus să îi pun în portofel. La cuier pe
hol am văzut o geantă de-a mea deschisă şi, vă spun,
când am băgat mâna în ea, punguliţa cu cruciuliţele
mi-a picat direct în palmă. Am fost foarte surprinsă,
fericită! Imediat am făcut poză cruciuliţelor şi i-am
trimis-o doamnei M., ca să mă creadă!
Cu adevărat, Cuviosul face minuni mari şi mici
şi nu rămâne indiferent la strigătul nostru de ajutor,
fie că sunt chestiuni de importanţă mare sau mică!
Este minunat cum ne ajută Cuviosul de acolo de
Sus!
Mulţumim mult, Cuviosule, te iubim!
«- CUPRINS

215
Cuviosul vădea lucruri ascunse
Dorin Dig «- CUPRINS
Era o familie în curtea mănăstirii. Cuviosul s-a
dus la ei, l-a cotit pe bărbat şi a zis, arătându-i o
femeie: „Dragă, ce zici, îţi place de doamna asta?”.
El numai râdea că era acolo şi nevastă-sa. Mai stă un
pic şi zice Cuviosul: „Să-ţi dau numărul ei de telefon
să vorbeşti cu ea?”. Atunci soţia bărbatului s-a uitat
spre Cuviosul Gherontie cu o privire care spunea
multe. Am întrebat-o: „Ce zici? Îi nebun?”. „Nu,
deloc, pentru telefonul ăla ne-am certat noi o noapte
întreagă!”.

„Ei, Cuvioase, ia să văd eu dacă eşti pe

fază!”
Viorica Cătănoiu, Bucureşti
Am mai avut o vizită cu Cuviosul şi Sorin.
Atunci mi-a zis: „Uite, dragă, ţi-am adus ceva cadou.
Un fular.”
Era un fular cam de copii, cu inscripţii cu Steaua,
culoarea albastră. Nu era de purtat pentru mine. Eu
i-am mulţumit şi m-am bucurat, dar nu ştiu de ce m-
am bucurat. L-am pus bine, că am zis că văd eu cum
am să-l folosesc. Peste vreo două zile a trebuit să îl
folosesc, pentru că, pur şi simplu, m-am înţepenit, că

216
aveam probleme cu partea lombară. Pur şi simplu
nu mai puteam să merg prin casă. Eram în casă.
După ce m-am văicărit eu şi nu ştiam ce să fac, până
la urmă mi-am amintit de fularul ăsta şi zic: „Ei,
Cuvioase, ia să văd eu dacă eşti pe fază!”. Mi l-am
pus şi, nu exagerez, dar în cinci minute mi-a trecut.
De atunci, ţin fularul acesta, îl am şi acum şi, chiar
dacă l-am spălat, tot a fost bun de „comprese”. Mă
gândeam să nu îl spăl, dar cum să nu îl spăl? Doar
nu se spală şi veşmintele şi toate cele sfinţite?
Într-adevăr, şi acuma îmi este de folos, când mai am
vreo problemă. Şi la gât l-am pus, că am avut
probleme cu gâtul, deci şi asta mi-a rezolvat-o.

„Cuvioasă, trezeşte-te, că ne omoară

vrăjmaşul!”
M.A. «- CUPRINS
Într-o duminică seara, am urcat la chilie. Doar ce am
aţipit şi în liniştea aceea, l-am auzit pe Cuviosul
ţipând. Striga şi bătea. Mă gândeam: „Doamne, ce
are Cuviosul? Ce-o fi cu el?”. Şi dintr-o dată s-a
năpustit spre uşa chiliei: „Cuvioasă, trezeşte-te, că ne
omoară vrăjmaşul! Ne omoară vrăjmaşul!”. Când mă uit
pe telefon, aveam multe apeluri.
Căzuse maica Vartolomea sus la schit, la Cioclovina
de Sus şi trebuia să chem SMURD-ul şi Salvamontul,
217
să o aducem jos. Îşi fracturase maica piciorul şi era
singură în vârf de munte! Mi-am zis: „Ce-o fi văzut
Cuviosul? Cum o fi ştiut Cuviosul că maicile mă
sună?!”.
Atunci a fost o experienţă cutremurătoare.

Cuvioase, vindecă-mi plămânii, că nu

am nici o nădejde în medici!
Maica Xenia «- CUPRINS
Am stat pe pat 3 săptămâni din cauză că nu
aveam vlagă suficientă ca să lucrez ceva. În tot acest
timp nu am putut să respir normal, parcă nu
ajungea destul aer în plămâni. Apoi a început să mă
doară spatele în zona plămânilor. Nu puteam sta pe
spate, nu sufeream nicio atingere, nici să mă las pe
spătarul de la scaun sau pe o pernă, nimic.
M-am speriat. Am gândit că plămânii îmi sunt
praf. Atunci am luat bucăţica din pânza în care a fost
înfăşurat Cuviosul Gherontie în sicriul cu care a fost
adus din Ţara Sfântă, primită în dar de la nişte
oameni dragi. Am pus-o pe locul care mă durea şi
am zis: „Cuvioase, vindecă-mi plămânii, că nu am
nici o nădejde în medici!”.
De atunci am început să respir normal şi nu am mai
simţit nicio durere în zona plămânilor.

218
„Măcar la pomenirea morţilor să
ajungi”
N.T. «- CUPRINS
L-am dus până la Haţeg, de unde urma să îl
preia Sorin. Mi-a tot povestit una alta. Când s-a dat
jos, mi-a spus: „Dragă, când te întorci să intri pe la
catedrală, mácar la pomenirea morţilor să ajungi!”. M-
am gândit: „Unde să mai să merg la ora asta?”. Dar,
la cuvântul lui, am intrat. Ajunsesem chiar la
pomenirea morţilor. Era parastas de obşte şi soţia
mea pusese parastas pentru cei din familie, adormiţi
în Domnul şi dorea să ajung şi eu.
Cuviosul a măsurat timpul. Eu eram convins că nu
mai am cum să ajung.

„Ia, dragă, că cuvioşia ta ai mai mare

nevoie ca mine!”
M.N.
În câteva rânduri, am avut ocazia ca, după ce
se termina slujba de seară de la catedrală, Cuviosul
să mă cheme să mergem împreună la diferite familii,
pe care le vizita. Întotdeauna primea câte ceva, iar
cei la care mergeam îmi făceau şi mie un dar. Plecam
împreună, iar când ne despărţeam, Cuviosul îmi
dădea mie şi plasa lui: „Ia, dragă, că cuvioşia ta ai

219
mai mare nevoie ca mine!”. Niciodată nu ţinea
pentru el ce primea. Era un om tare milostiv şi
iubitor de săraci şi îi preţuia pe cei necăjiţi. Îi vedea
sufletul la fiecare om în parte.

Cuviosul Gherontie, grabnic ajutător în

construcţii şi chestiuni administrative
Ecaterina, Cluj-Napoca «- CUPRINS
Sfârşit de vară, 2020. În plină construcţie, la
partea de acoperiş, am ajuns la astereală. Muncitorii
nu mai aveau răbdare, voiau să plece acasă, deşi nu
era încă ora potrivită. Frica unei posibile ploi şi
compromiterea materialelor folosite m-au făcut să
strig după ajutor.
I-am spus Cuviosului în gând: „Cuvioase
dragă, dacă în seara asta terminăm jumătate de
acoperiş, asta e numai minunea ta, numai tu eşti «de
vină» şi o să dau şi mărturie despre asta!”
Răspunsul Cuviosului Gherontie a venit în câteva
momente, brusc s-a schimbat dispoziţia
muncitorilor, au început parcă să urce singure
scândurile pe casă şi jumătate de acoperiş a fost gata
în seara respectivă. Ca o minune!
Nu e prima dată când m-a ajutat Cuviosul
Gherontie! I-am cerut ajutorul în diverse situaţii, şi
în rezolvarea unor acte, a unor situaţii tensionate cu
220
vecinii, care nu păreau să se poată rezolva, la
manipularea unor greutăţi mari şi, de fiecare dată,
îmi aminteam mărturiile de pe site: „Cuvioase, cum
i-ai ajutat pe cutare şi cutare în problemele lor, ajută-
mă şi pe mine, uite, chiar nu mai pot, tu ai dus
atâtea greutăţi duhovniceşti, ajută-mă şi pe mine să
fac una sau alta!” şi mărturisesc sincer că niciodată
nu m-a lăsat la greu.
Mare este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!

„Vin numai dacă nu se fumează!”

T.A. «- CUPRINS
O rudă de-a noastră, pe vremea aceea
fumătoare, l-a întrebat pe Cuviosul dacă nu vine cu
noi acasă, după ce am ieşit de la biserică. I-a
răspuns: „Vin numai dacă nu se fumează!”. Ea
oricum nu fuma de faţă cu toată lumea, dar
răspunsul, deşi părea general, era, de fapt, adresat
ei, ca să se lase de fumat.

„Lasă, dragă, este egal cu zero!”

M.S.
Într-o zi eram de rând la bucătărie.
La un moment dat, o maică mi-a făcut o figură şi mi-
a adresat nişte cuvinte care m-au durut destul de
tare. Cuviosul era în spatele bucătăriei. Crăpa lemne

221
şi aducea cu braţul mai aproape de bucătărie, pentru
a fi puse pe foc. După un timp, vine în bucătărie şi,
cum era el plin de viaţă şi de umor, a început să mai
glumească cu maicile. Eu eram la o masă şi tocam
zarzavat şi nu ziceam nimic. Atunci Cuviosul se
apropie încetişor de mine şi zice: „Lasă, dragă, este
egal cu zero!”.
Din spatele bucătăriei, unde era la crăpat lemne, a
văzut tot ce am păţit eu. Supărarea s-a risipit!

Cuviosul ştia din pomelnic viaţa unui

om
M.P. «- CUPRINS
Odată, o rudă prin alianţă a rămas fără
serviciu, la o vârstă destul de critică (40 de ani). Am
scris un pomelnic şi i l-am dat Cuviosului, zicându-i:
– Să o pomeniţi pe M., că e necăjită că nu are
serviciu.
– Dragă, de ce fumează? Dacă e necăjită de ce
fumează? Spune-i să nu mai fumeze… (Era mâhnit
când spunea asta.)
I-am comunicat persoanei ce a zis Cuviosul
Gherontie. Cu mare greutate a reuşit să renunţe la
fumat, iar după puţin timp s-a angajat la o bancă.

222
„De ce tot vin oamenii la mine, dragă?
Eu sunt un om păcătos!”
Monahia N. «- CUPRINS
Odată când a venit la mănăstire la Albac, eram
şi eu în vizită pentru câteva zile. Când m-a văzut,
Cuviosul s-a bucurat şi a zis: „Io, io cred că aicea, aicea,
cu-cuvioşia ta! Io cred că cuvioşia ta, aicea!”. I-am spus:
„Roagă-te, să fie voia Domnului! Nu ştiu dacă voia
Domnului este să fiu aicea!”. „Ba, eu cred că aicea!”
Era în faţa bisericii cu o cruce de binecuvântare în
mână şi a aruncat-o spre mine ca să o prind. Eu i-am
dat-o înapoi. Iar mi-a aruncat-o şi iar i-am dat-o. De
trei ori a făcut aceasta. Cred că s-a rugat pentru
mine, eu nu credeam că o să ajung la Mănăstirea
Albac. Gândul meu era să fiu în altă parte, dar aşa a
fost voia Domnului, pentru rugăciunile
duhovnicului pe care l-am avut la Alba şi ale
Cuviosului, ca să fiu la această mănăstire.
După ce am intrat în mănăstire, Cuviosul
Gherontie a venit din nou la noi. Când auzeau,
oamenii de prin împrejurimi doreau să-l vadă şi să-i
ceară să se roage pentru ei. El, însă, când i se spunea
că a venit cutare om să-l vadă, zicea: „De ce tot vin
oamenii la mine, dragă? Eu sunt un om păcătos!”. Eu îi

223
spuneam: „Doresc doar să vă vadă şi să vă dea un
pomelnic!”.

A stat până am terminat crucile

sculptate
Monahis G. «- CUPRINS
Era spre toamnă-iarnă, când, într-una din zile,
l-au adus de la Alba Iulia pe Cuviosul doamna
doctor T.E. şi cu sora ei. L-au lăsat la noi pentru o
perioadă.
Eu eram la casa nouă şi dormeam acolo, deoarece
acolo aveam atelierul, unde lucram la nişte cruci.
Maica stareţă a spus că îl duce în altă cameră, să
doarmă. A zis: „Nu, nu, nu! Eu aici vreau să dorm că
aici îi cald. Eu în patul ăsta vreau să dorm!”. Era patul
meu, în aşa-zisa chilie. A spus: „Cum te pui în pat,
cum dormi! Uite, aşa!”. S-a pus în pat. După un timp,
maica stareţă l-a dus pe Cuviosul la masă. Eu mi-am
dat imediat seama care e treaba.
Atunci lucram pentru Mănăstirea Râmeţ cruci
pentru călugărie: şapte de pus la gât şi şapte pentru
ţinut în mână. Le trebuiau într-o săptămână. Aveam
program de slujbe mai scurt: mergeam doar la
Sfânta Liturghie, ca să am timp să lucrez. Dormeam
puţine ore pe noapte şi era aşa cum a zis Cuviosul:
cum mă puneam în pat, cum adormeam. Cu
224
rugăciunile personale la minimum. Exact cum a zis:
„Cum te pui în pat, cum dormi!”.
A dormit în camera alăturată şi îl tot auzeam
noaptea cum se ruga. Într-o seară, am vrut chiar să
văd ce face. Am stins becul la mine în cameră şi pe
hol. Am mers până la uşa camerei lui. Pe geam avea
o perdeluţă. Nu vedeam nimic. Am stat ce am stat,
am tras cu urechea. Nu se auzea nimic. La un
moment dat, a dat perdeaua la o parte, m-a văzut, a
scuipat pe geam, a zis ceva, dar nu am înţeles ce.
Am plecat şi mi-am zis: „M-a simţit că sunt
acolo!”. Se culca foarte târziu, venea la slujbe, iar
peste zi desena tot timpul. Stătea cu mine acolo şi
picta. I-am pus şi lui o măsuţă lângă a mea, ca să
poată picta mai bine.
A stat până am terminat crucile sculptate. La
plecare, a luat una din crucile sculptate altă dată de
mine.

„Uite, crucea! Ţi-ai dorit-o, ia-o!”

Monahis M. «- CUPRINS
Cea mai impresionantă întâmplare cu Cuviosul
Gherontie a fost pe la începutul anilor 2000, când
mergea des la Mănăstirea Hurezi. Eu abia atunci am
reuşit să îl cunosc mai bine. Îl văzusem la mănăstire
şi credeam că el nu mă cunoaşte. Mă gândeam că
225
dacă mă întâlneşte pe stradă nu ştie cine sunt şi de
unde.
În perioada aceea aveam ascultare la bucătărie,
iar dânsul tăia lemne, undeva în spatele bucătăriei.
Aveam de curăţat nişte cartofi şi am ieşit în spatele
bucătăriei, acolo unde era Cuviosul. Eram numai
amândoi. Dânsul crăpa lemne şi îşi vedea de treabă,
fără să se uite la mine. Nu i-am spus nimic, dar am
văzut că are o cruce la gât. Ştiind că are o viaţă
deosebită, în gândul meu îmi spuneam că mi-aş dori
şi eu să am ceva, chiar crucea aceea, s-o am de
binecuvântare de la dânsul. Urma să ne
rasoforească, să ne călugărească. Gândindu-mă eu
aşa, când s-a apropiat de mine mi-a spus: „Iui, dragă,
crucea asta… nu pot să despart de ea, pentru că este de la
…” şi mi-a spus de la cine, dar mie deja mi se
tăiaseră picioarele când am auzit ce îmi spune. Şi a
continuat: „Eu peste două săptămâni vin din nou la
Horezu şi îţi aduc o cruce mai bună, mai frumoasă.”. Nu
mai ştiu ce i-am răspuns, dar în mintea mea
necredincioasă, m-am gândit: „E, mai şi ştie de
mine, cine sunt…”. Tot cu gândul aceasta am fost, că
nu va mai şti la cine să dea crucea. Pe de altă parte,
m-au năpădit o serie de emoţii: de unde ştia
Cuviosul ce gândisem eu despre crucea lui de la gât.

226
În scurt timp, nu ştiu dacă au fost două săptămâni
sau mai puţin, a venit la mine cu o cruce şi mi-a dat-
o: „Uite, crucea! Ţi-ai dorit-o, ia-o!”. A fost foarte mare
mirarea mea că a ştiut ce am gândit, că m-a găsit
după aceea, pentru că abia după ce au mai trecut
destui ani ne-am mai apropiat şi am crezut eu că ar
fi putut să mă recunoască undeva. Am trăit mereu
cu gândul acesta şi l-am întrebat cum m-a găsit.
Doar râdea şi nu îmi dădea un răspuns clar.
Pentru mine era clar că viaţa lui era pe linia pe
care ar fi trebuit să fie a noastră, a tuturor, dar, în
acelaşi timp, vedeam şi cum oamenii care nu îl
înţeleg se smintesc. Am văzut şi alţi oameni care îl
înţelegeau pe Cuviosul de prima dată şi cum se uita
Cuviosul la ei.
Am simţit că a făcut o lucrare mare între noi, la
mănăstire, dar acest simţământ se datorează şi
minunii, care nu mi s-a întâmplat cu altcineva, a
experienţei personale trăite în două rânduri: când
mi-a spus despre cruce şi când mi-a adus-o. Ţin
minte ca acum momentul în care am primit crucea
de la el. Mi-a adus una mult mai mare decât cea pe
care o avea la gât (când mă gândesc la el îl văd doar
cu cruce la gât) şi i-am spus: „Cuvioase, da-i cam
mare! Nu ştiu dacă pot să o duc!” „Lasă, că te

227
descurci!”. Ştiu sigur că de la început o duc cu
Cuviosul împreună, că singură nu puteam să o port.
De când a trecut la Domnul îi cer mereu ajutorul –
şi îmi răspunde negreşit – spun şi altora despre
sfinţenia vieţii lui.

Cuviosul şi „Sfânta Cruce”

Pr. Dorin «- CUPRINS
Semnul Sfintei Cruci era, pentru Cuviosul
Gherontie, ceva cu totul special. În diferite
momente sau contexte, pentru Cuviosul crucea era
semn, rugăciune, armă sau chiar simbol cu valoare
de mărturisire. Pentru semnul Sfintei Cruci avea o
grijă şi un respect deosebit, era foarte atent
deopotrivă când şi cum se închina.
Înainte de a-şi începe rugăciunea, făcea
aproape întotdeauna şapte metanii şi se închina,
spunând cu voce tare, pentru sine, dar mai ales
pentru cei alături de care se ruga: „Vezi, Doamne, de
sunt pe vreo cale rea, du-ne, Doamne, pe calea veşniciei!
Amin!”, „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!”
sau o altă formulă care să-l ajute, prin pocăinţă, să
intre în starea de rugăciune pe care o căuta.
Se închina atunci când dorea să întărească un cuvânt
pe care-l auzea sau îl spunea. Închinarea cu semnul
crucii, însoţită de pomenirea numelor Persoanelor
228
Preasfintei Treimi, era semnul văzut şi pecetea
supremă pe care o punea Cuviosul pe un îndemn,
pe o speranţă sau pe o rugăciune pentru cineva sau
ceva.
Atunci când cineva era bolnav, iar boala
survenise ca urmare a unei ispite sau lucrări a
vrăşmaşului, Cuviosul însemna cu semnul crucii
bolnavul, uneori locul unde era localizată durerea,
dar nu o dată l-am văzut închinându-se în timp ce
vorbea la telefon cu o persoană bolnavă sau aflată în
mare încercare şi spunând: „Este de partea ispitei!
Uite, mă închin, şi eu nu mă închin degeaba!”.
De fiecare dată, semnele vindecării şi uşurarea
în încercare nu întârziau să apară. În aceste cazuri,
Cuviosul folosea în mod explicit semnul crucii ca
armă împotriva vrăşmaşului, fiind convins că
rugăciunea sa de multe ori tainică şi închinarea sunt
primite de Dumnezeu şi îndepărtează lucrarea celui
rău.
Chiar dacă nu avea o anumită problemă
medicală sau interioară, cine îi cerea Cuviosului
Gherontie binecuvântarea, primea însemnarea cu
semnul biruinţei lui Hristos: trei cruci mari, făcute
cu putere, deopotrivă fizică şi duhovnicească, la
frunte, la abdomen şi la umeri. Simţeam cel puţin

229
câteva ore harul venit prin crucile făcute de
Cuviosul!
Nu în ultimul rând, Cuviosul se închina în
numele Preasfintei Treimi şi îşi făcea semnul crucii
pentru a-şi mărturisi credinţa în locuri publice, în
ţară sau în afara ţării, la creştini sau necreştini. Am
văzut şi noi lucrul acesta, iar mărturiile făcute deja
publice oferă diferite faţete ale modului în care
Cuviosul Gherontie folosea semnul Sfintei Cruci
pentru a le arăta altora Calea şi Adevărul.
În august 2008, la Galeria Uffizi, în Florenţa,
unul dintre marile muzee ale lumii, în spaţiile
destinate icoanelor sau picturilor religioase, ne cerea
să ne închinăm împreună ca să le arate vizitatorilor,
mai ales asiaticilor, faptul că icoanele sunt pentru
noi obiect de cult, de închinare, chiar şi atunci când
sunt păstrate într-un muzeu.

O întâlnire la o trecere de pietoni

C.P. «- CUPRINS
Eram însărcinată în 4 luni şi ne pregăteam de
hramul Catedralei. Aveam foarte multă treabă.
Venisem la Catedrală de la 7 dimineaţa, iar puţin
mai târziu venise şi soţul meu să ajute.
Se făcuse ceasul în jur de ora 14, iar soţul meu voia
să plecăm pentru că era obosit, dar eu aveam o
230
bucurie pe care nu mi-o puteam explica, nu simţeam
nicio oboseală. Pentru a nu-l întrista pe soţ, am
vorbit la Căminul preoţesc să mergem să ne
odihnim puţin şi să ne întoarcem la Vecernie. El nu
voia să meargă să se odihnească singur, voia să mă
odihnesc şi eu aşa că i-am zis să o ia înainte. Urma
să vin şi eu în câteva minute.
Nu ştiam cum să fac să rămân la Catedrală,
aveam o stare pe care nu mi-o puteam explica,
simţeam că zbor, iar inima parcă era gata să îmi
explodeze de bucurie, dar, în acelaşi timp, nu voiam
să-l întristez nici pe soţ, aşa că am plecat spre cămin
puţin mâhnită!
Mai aveam puţin până să ajung la poarta Căminului,
iar după ce am ajuns în partea cealaltă a unei treceri
de pietoni, m-am trezit cu Cuviosul în genunchi la
picioarele mele şi cu capul pe burtica mea! Ştiam că
era la Tismana. Atunci, şi mai bucuroasă, l-am
întrebat:
– Cuvioase, dar de unde aţi apărut, cum aţi ajuns?- –
M-a adus cuvioasa stareţă, dragă!
Atunci mi-a arătat-o, m-a luat de mâna şi a zis:
– Hai, dragă, să ne închinăm la sfinţi!
Am alergat să îi spun soţului de venirea
Cuviosului, el a rămas să se odihnească, iar eu m-
am întors bucuroasă la Catedrală împreună cu
231
Cuviosul, apoi am mers să mănânce puţin şi, numai
bine, că s-a apropiat şi ora de Vecernie, apoi am
mers cu toţii la slujbă: Cuviosul, soţul şi eu!
După aceea, Cuviosul a venit la noi şi a rămas mai
multă vreme!

Hainele Cuviosului miroseau a mir

Maria Nemeş «- CUPRINS
La un moment dat, mi-am dorit să vină
Cuviosul şi să stea la noi trei zile. Aşa s-a şi
întâmplat. La plecare, i-am pus hainele în maşină.
Mi-a spus să am grijă cu hainele lui, dar nu ştiam de
ce. Abia mai târziu am simţit că hainele lui miroseau
a mir, dar nu puteam să vorbesc; nu ştiu dacă m-ar fi
crezut cineva.

Striga tare în baie că va muri Ceauşescu

Sora D.
În anul cu Revoluţia, prin luna aprilie-mai,
când venea la noi acasă după Vecernie şi mergea în
baie, începea să cânte tare cântecele lui, apoi spunea
cu voce tare, aproape urla, că îl omoară pe
Ceauşescu şi se scapă ţara de el.
În apartamentul de deasupra noastră stătea un
miliţian şi îmi era teamă că aude. Ştiţi ce ecou este în
baie! Îi spuneam Cuviosului: „Nu mai spune, că mă

232
reclamă şi mă dă afară din serviciu!”. Nu asculta de
mine! Striga şi mai tare! Mă înfricoșam, că în bloc se
auzea aproape totul.
Am trăit aşa într-o frică, mai ales că lucram la
primărie şi fusesem o dată reclamată că am găzduit
la mine pe o femeie pe care o bătuse soţul. M-au
chemat pe la partid atunci!

Soţiei nu i-a fost rău pe maşină

Ionică Pleşa «- CUPRINS
Prin 2009, când era soţia însărcinată, urma să
mergem la o nuntă la Arad. Eram naşi.
Cuviosul ne tot spunea că vom merge într-o
călătorie lungă, că o să fie bine şi că o să circulăm
bine.
Noi ne tot făceam probleme că soţiei o să i se facă
rău pe maşină. Abia mergeam până în Alba Iulia şi
opream de trei ori pe drum să ia aer, de aceea ne
întrebam cum o fi la aşa drum lung?!
A fost chiar ca o minune. Am făcut aşa drum lung şi
greu, cu porţiuni cu serpentine, iar soţiei nu i-a fost
rău deloc.

233
Cuviosul Gherontie: sfântul ghiduş şi
plin de harul bucuriei şi al iubirii
divine
Mihaela Jurcan, Alba Iulia «- CUPRINS
Întâlnirea cu oamenii plăcuţi lui Dumnezeu nu
o pregăteşti. Nu-i recunoşti, dar simţi pacea, liniştea
şi mai ales bucuria pe care ţi-o transmit. O bucurie
plină de frumosul copilăriei, fără răutăţi şi invidii.
Nu ştiu când şi cum l-am cunoscut pe Cuviosul
Gherontie. „L-am cunoscut” e prea mult spus din
partea mea. Eram nou-venită în Alba Iulia. Prezenţa
sfinţiei sale la Catedrală, felul dânsului,
comportamentul şi îmbrăcămintea m-au uimit la
început. Nu am spus niciodată nimic. Stăteam şi îl
urmăream, îl admiram nedumerită, neştiind cine
este. Simţeam, cred, pentru vremea aceea (acum 20
de ani), că nu era un simplu credincios, mai ales că
era mai mereu în preajma unor oameni intelectuali
şi buni creştini din biserică.
Când a apărut filmul „Ostrovul”, am înţeles
taina Cuviosului. Ca în Sfânta Scriptură, mi s-au
deschis ochii şi am văzut cu adevărat cine era omul
ghiduş din biserică. M-am simţit atât de mica …
M-am simţit binecuvântată că pot să văd un sfânt,
să-l aud şi să am parte de bucuria sfinţeniei lui. Nu
234
am îndrăznit niciodată să intru în dialog cu cuvioşia
sa, dar Dumnezeu a rânduit să apelez la sfatul şi
binecuvântarea lui.
Băiatul meu era în preajma examenului de
Bacalaureat şi acuza dureri groaznice de cap.
Migrenele erau urâte, iar eu m-am speriat. Am fost
la un control neurologic cu el, iar medicul mi-a spus
că era de la surmenaj şi i-a prescris un tratament
medicamentos. Nu ştiam ce să fac. Medicamentele
erau destul de tari, iar contraindicaţiile… multe.
Eram într-un impas. Examenul se apropia. Eram
foarte necăjită. Trebuia să iau o decizie cât mai
repede. O prietenă veche, apropiată de Cuviosul,
mi-a zis: „Hai să-l sunăm şi să vorbeşti cu
dumnealui!”. Atunci se afla la Mănăstirea Tismana.
Am fost foarte emoţionată. Cuviosul Gherontie mi-a
zis aşa: „Nu are nimic! O răceală! Să nu-i dai
nimic!”.
Am venit acasă şi i-am spus băiatului ce am
vorbit cu Cuviosul. Fără să punem la îndoială sfatul
dânsului, am aruncat reţeta şi ne-am lăsat în voia lui
Dumnezeu. Din acel moment, migrenele au
dispărut. Băiatul a luat cu note foarte mari şi
Bacalaureatul şi admiterea la Facultatea de
Medicină. Am înţeles atunci că nu a fost numai

235
sfatul Cuviosului legat de medicaţie, ci şi rugăciunea
şi binecuvântarea sa.
Păcat că noi nu vedem cu ochii sufletul! Sfinţii
sunt atât de discreţi… Ei trec pe lângă noi uşor, ca o
adiere. Nu ne deranjează, nu ne cer nimic: nici
laude, nici aprecieri, nici admiraţii. Ne lasă, în
schimb, bucuria sfinţeniei, lumina raiului şi
simplitatea plină de duh a vieţii celei veşnice. Aşa a
fost Cuviosul Gherontie: sfântul ghiduş şi plin de
harul bucuriei şi al iubirii divine.

„Ştii de ce mă rog cu voce tare? Ca să

auzi şi tu!”
C.N. «- CUPRINS
Când stătea la noi, aveam gândul că „oare ce
vor zice vecinii”, pentru că se ruga noaptea cu voce
tare, uneori chiar striga către Dumnezeu, dar
niciodată nu ne-au spus nimic.
Făcea asta mai ales în baie. Uneori îl mai certam
noaptea, pentru că a doua zi trebuia să mergem la
serviciu. Ne lăsa să adormim şi numai îl auzeam că
începea rugăciunea cu voce tare. Uneori se auzea
foarte tare, parcă urla. Îi spuneam: „Roagă-te mai
încet, că dimineaţă nu mă pot concentra la serviciu,
dacă nu sunt odihnită!”. După ce i-am spus tot ce

236
aveam de spus, am primit răspunsul: „Da’ ştii de ce
mă rog cu voce tare?” „De ce?” „Ca să auzi şi tu!”.
Credem că şi vecinilor li se socotea nevoinţa de a se
trezi noaptea, auzindu-l. Când treceau perioade mai
mari de timp şi nu îl mai auzeau sau vedeau, ne
întrebau: „Dar bătrânelul acela nu mai vine? Are o
faţă foarte luminoasă!”. Aceeaşi reacţie o aveau şi
colegi de serviciu care îl vedeau. Asta a fost doar ca
o primă impresie, după aceea au aflat toţi lucruri
minunate despre el.

„Culege, dragă, şi tu, că mie nu-mi plac

mizeriile!”
N.B. «- CUPRINS
Mergeam în fiecare lună la Alba Iulia, ca să îmi
plătesc vechimea la Casa de Pensii.
Era în postul Paştilor, înainte de a pleca
Înaltpreasfinţitul Andrei la Cluj. Stătuse Cuviosul
Gherontie aproape tot postul la Alba Iulia. M-am
dus la Liturghie, iar la ieşire l-am văzut la icoana
Maicii Domnului. Se ruga şi făcea gesturile lui. M-
am gândit să nu plec până nu îl întâlnesc. Am stat, s-
a terminat slujba, iar dumnealui tot culegea ceva de
pe jos. Se apleca, lua ceva de pe mochetă, punea în
cealaltă mână. M-am gândit că poate strânge odată
şi termină.
237
De la o vreme, o maică a început să aspire. Eu am
dat să ies. Pe când să ies, vine Cuviosul la mine cu
mâna îndoită, ca şi cum ar fugi. A zis către mine:
„Culege, dragă, şi tu, că mie nu-mi plac mizeriile!”.
Eu culegeam scame de pe mochetă, dar el nu a cules
scame, ci anafura care căzuse acolo unde s-au
împărtăşit oamenii. A luat-o şi a băgat-o în gură şi a
mâncat.
Eu am găsit doar scame. El culegea anafura de pe jos
şi noi nu băgăm de seamă şi o călcăm în picioare.
Am vorbit cu el şi mi s-au rezolvat şi atunci toate
fierturile din suflet.

Cuviosul s-a rugat pe roata de rezervă

Viorica Cătănoiu, Bucureşti «- CUPRINS
Sora mea primise la Mănăstirea Tismana şi
ascultarea de şoferiţă pe un ARO. Într-una din zile, a
plecat la Târgu Jiu ca să ducă maşina la service, că
avea ceva defecţiuni. Mi-a zis să merg şi eu cu ea,
dacă vreau, că după ce o lasă la service, ne mai
plimbăm împreună. Şi am mers.
Aproape de plecare, a venit şi Cuviosul şi s-a
aşezat în spate. Pe mine nu m-a deranjat că vine cu
noi. După ce am plecat la drum de la Tismana, pe la
Peştişani, s-a oprit motorul şi maşina nu mai pornea.
Atunci, Cuviosul s-a aşezat pe roata de rezervă în
238
genunchi şi a făcut o rugăciune cu mâinile ridicate.
Nu prea se înţelegea ce spunea, că atunci era mai
bâlbâit decât l-am auzit mai spre finalul vieţii. După
ce a făcut aşa o rugăciune, sora mea a dat la cheie şi
a pornit maşina. Am ajuns la service, iar Cuviosul a
dispărut. Noi am lăsat maşina la service şi ne-am
dus puţin să ne plimbăm împreună.
Când ne-am întors, salariatul de acolo ne-a
spus: „Nu are absolut nimic maşina. Nu are nicio
defecţiune!”. Ne-am întors fără Cuviosul, iar mai
spre seară a apărut şi el. Nu a vrut să vină cu noi,
din smerenie.

Cuvântul lui a fost un semn al biruinţei

vieţii
Florin Costea, Alba Iulia «- CUPRINS
Pe Cuviosul îl priveam de departe. Ieşeam din
catedrală, mergeam pe o alee şi îl urmăream cum
interacţiona cu oamenii. Mă gândeam ce bucuroşi
sunt cei care îi stau în preajmă sau la care merge
acasă.
Într-un din zile, am rugat-o pe o colegă care îl
găzduia să îi spună despre foarte gravele mele
probleme de sănătate. Am aşteptat înfrigurat
răspunsul. Când a venit, am întrebat-o: „Voi muri?”
Răspunsul Cuviosului a venit ca o înviere: „Nu! A
239
spus că veţi mai avea copii!” Chiar dacă nu am mai
avut copii, cuvântul lui a fost un semn al biruinţei
vieţii!
Slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a trimis pe
oamenii Lui, ca să ne întărească nădejdea!

Din acel moment, fiica noastră nu a

mai avut rău de maşină
Alexandru Tuşa, Turda «- CUPRINS
Datori suntem noi, cei ce am trăit şi am văzut
minunile Domnului săvârşite prin Cuviosul, să le
povestim şi să le scriem, ca toţi să ne întărim în
credinţă!
Cuviosul, pe lângă discernământul ce l-a avut,
a fost şi un tămăduitor de boli, ca un doctor fără de
arginţi. Acest lucru l-am realizat mult mai târziu.
Am locuit mulţi ani în Madrid. Abia aşteptam să
treacă un an să venim acasă în concediu, să ne
întâlnim cu cei dragi. Totuşi, aveam o problemă:
fiicei noastre îi era foarte, foarte rău pe maşină.
Aproape tot drumul de 2000 de kilometri vomita!
Sărăcuţa de ea! Îţi era mai mare mila. Nu îi trecea cu
nimic.
Când ajungeam acasă, mergeam şi în Alba
Iulia, la sora şi cumnatul nostru. Cuviosul era la ei
şi, sigur, ştia problema noastră. Când să plecăm la
240
Turda, ne-a rugat să îl ducem până la Mănăstirea
Râmeţ că are ceva de făcut. Îmi amintesc că, până la
mănăstire, totul a decurs normal, cu rău de maşină,
dar moderat. Acolo a luat-o pe fiica noastră şi şi-a
făcut fotografii cu ea, în faţa noii mănăstiri. A plecat
puţin, apoi s-a întors. Ne-a spus că a rezolvat şi să îl
ducem până la Teiuş, că de acolo se descurcă el.
La întoarcere, mă tot provoca să merg mai tare, să
pun frână, să opresc şi tot aşa. Eu ştiam sigur ce se
va întâmpla. Fiicei noastre i s-a făcut rău şi tot
drumul a vomitat într-o pungă. Când am ajuns la
Teiuş, Cuviosul mi-a spus că vrea să coboare. I-a
cerut fetiţei punga, spunând că o aruncă el. A luat
punga cu dânsul şi a plecat. Noi ne-am continuat
drumul spre Turda.
Din acel moment, fiica noastră nu a mai avut
rău de maşină. Mulţumim Domnului că prin
Cuviosul Gherontie a scăpat de acest chin!

O maşină de ocazie de la Târgu Jiu la

Satu Mare
M.X. «- CUPRINS
A venit o doamnă să-l ducă la Satu Mare. A tot
ţinut-o vreo câteva zile la mănăstire, iar sâmbăta pe
la amiază, a venit la mine: „Hai, să mergem… hai, să
mergem!”.
241
I-am dus la autogară, dar nu mai era nici un autobuz
şi atunci au zis să-i duc la ocazie. Până să ajung la
marginea oraşului, Cuviosul tot îi zicea doamnei:
„Dragă, de ce nu ai luat un carton să scrii că mergem
la Satu Mare?”. Am ajuns, i-am lăsat acolo şi nu am
ajuns înapoi în centrul oraşului că mă sună doamna
să-mi spună că i-a luat o maşină mică până la Satu
Mare.
Cuviosul a ştiut exact în ce moment să plecăm,
pentru a găsi o variantă mai bună decât autobuzele,
ca să ajungă de la Târgu Jiu la Satu Mare, oraşe
aflate la aproape 500 km distanţă unul de celălalt!

„Nu a păţit nimic! Spune-i că nu a păţit

nimic la operaţie!”
m.A. «- CUPRINS
Mi-a ajutat Dumnezeu să merg şi eu într-un
pelerinaj în Ţara Sfântă, într-un grup din care a făcut
parte şi Cuviosul Gherontie. Era luna octombrie
2013. Programul includea şi vizitarea cetăţii antice
Petra, în Iordania.
Am mers mult pe jos, vreo 7 km, iar pentru
mine a fost foarte obositor în condiţiile de atunci. La
întoarcere, simţeam că nu mai pot să merg.
Avusesem în urmă cu câţiva ani o operaţie şi îmi era
greu să merg aşa de mult, pe un drum accidentat.
242
Am ajuns la autocar cu chiu cu vai şi am mers la
cazare la hotel. Eram cinci maici şi ne-am dus
împreună la masă. Aşa s-a nimerit, pentru că de
obicei mergeam unde găseam loc. Ne-am spus
rugăciunea şi ne-am aşezat. Una dintre maici a
întârziat. Între timp, a venit Cuviosul cu domnul
Sorin, doamna Carmen şi s-au aşezat la altă masă,
lângă noi. Cuviosul zice către noi: „Faceţi-vă
rugăciunea!”. Eu, cum eram cu picioarele de abia mai
stăteam, i-am zis: „Noi ne-am făcut rugăciunea!”.
Cuviosul a insistat: „Ridicaţi-vă şi ziceţi rugăciunea!”.
Eu, din nou i-am spus: „Cuviosule, noi am zis
rugăciunea!”.
În timpul dialogului nostru ajunsese şi maica
ce a întârziat şi a zis ea rugăciunea. Cuviosul s-a
uitat la mine, mi-a aruncat o privire, mi-a făcut semn
cu degetul şi a zis: „L-ai supărat pe Dumnezeu! O să
vezi!”. Eu m-am şi enervat atunci, mai ales că aveam
şi problema aceasta cu piciorul, şi mă gândeam că,
uite, ce mi-a zis Cuviosul! Mă uitam la dânsul şi, în
gândul meu ziceam: „Dacă eşti aşa un mare sfânt,
înseamnă că eşti şi iubitor de oameni! Nu ai văzut că
eu de obosită nu m-am mai putut ridica, nu din
lene?!”. După mine, aveam dreptate. Niciodată nu
mi-a fost frică de Cuviosul, din contră. Tot timpul
îmi era drag să vorbesc cu el. Atunci însă am simţit o
243
frică şi am avut o presimţire că o să mi se întâmple
ceva rău. Prima dată în viaţa mea am simţit că o s-o
încasez.
A doua zi, am ajuns pe la muntele Nebo. Eu
filmam, am văzut că era o treaptă, dar aceasta a fost
mai înaltă decât am calculat. Am ridicat piciorul, dar
nu cât a trebuit şi, bineînţeles, că am căzut. Mi-a fost
foarte frică, pentru că am crezut că s-a întâmplat
ceva la operaţie. Am fost şi şocată, mă şi durea…
Maica ce era lângă mine s-a dus repede la Cuviosul,
i-a spus că am căzut, iar dânsul i-a spus: „Nu a păţit
nimic. Spune-i că nu a păţit nimic la operaţie!”. A venit
maica şi mi-a spus. Eu m-am gândit la ce s-a
întâmplat seara şi am fost conştientă că s-a rugat
Cuviosul pentru mine, că altfel o păţeam rău de tot.
Slavă Domnului că am rămas cu un pic de durere şi
cu o sperietură! M-am gândit că, cine ştie de ce
Cuviosul a insistat să ne rugăm în acel moment.
Gândul meu este că a vrut să facem o mărturisire de
credinţă creştină într-o ţară musulmană. Prin faptul
că eu m-am împotrivit, cred că le-am influenţat şi pe
celelalte maici. Cuviosul nu degeaba ne-a spus să ne
ridicăm la rugăciune! «- CUPRINS

244
 „Da…, da…, Maica Domnului o să te
aştepte!”
Viorel Bordea, Miceşti – Alba «- CUPRINS
În toamna anului 2017, am plecat cu soţia, fiul
Ovidiu, nora şi nepoţelul care avea doar 8 luni, într-
un pelerinaj la Mănăstirea Prislop, pentru a ne
închina la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Ne-
am închinat la mormânt, după care eu cu soţia am
plecat la peştera Sfântului Ioan, iar copiii au rămas
să ne aştepte pe băncuţa de deasupra gărduleţului
de la mormânt.
La întoarcere am stat şi noi puţin pe băncuţă,
când, la un moment dat, am auzit o voce care se
ruga la mormânt, o voce cunoscută, dar totuşi nu-mi
dădeam seama cine este. Instinctiv m-am uitat la
Ovidiu şi Ovidiu la mine şi am zâmbit amândoi. Era
vocea Cuviosului, dar nu-l vedeam. Am coborât
puţin pe cărare şi atunci l-am văzut. Era însoţit de o
măicuţă care încerca să-l lămurească că este multă
lume la rând şi ar trebui să se retragă.
Când a început să coboare m-am apropiat de
dânsul, l-am salutat şi l-am întrebat ce mai face. S-a
bucurat şi întorcându-se spre mulţimea care urca şi
cobora de la mormânt a început să strige în gura
mare: „Uite, vezi? Mă cunoaşte, mă cunoaşte, mă
245
cunoaşte!”. Apoi l-am apucat de celălalt braţ şi
coboram încet spre biserică.
La un moment dat se opreşte şi mă întreabă:
„Da’ boreasa ta unde-i?” Atunci mă întorc în spate şi
fac semn spre soţie. „A, ea-i boreasa ta?” Când şi-a
întors privirea în spate l-a văzut pe nepoţel, pe Luca,
şi a început să glumească cu el: „Uite, îngeraşul, vezi
îngeraşul cum se uita la mine?”
Am ajuns la biserică ne-am închinat, apoi am
pornit spre poartă. Aici mi-am luat curaj şi i-am
cerut să se roage pentru mine că aveam programare
să plec în Sfântul Munte. S-a uitat cu drag la mine,
m-a prins de cap şi ne-am ciocnit de trei ori capetele,
„în numele Prea Sfintei Treimi”, după care zice: „Da…,
da…, Maica Domnului o să te aştepte!”.
Nu am înţeles atunci sensul cuvintelor, dar nu am
ajuns în Sfântul Munte decât anul următor, după
aproximativ 9 luni, şi atunci am înţeles ce a vrut să
spună cu: „Da…, da…, Maica Domnului o să te
aştepte!”

„Adieri ale harului dăruite de Maica

Domnului”
monahia S. «- CUPRINS
„Era în vara anului 2004. La Schit era găzduit
un grup de tineri din Bucureşti, băieţi şi fete, unii
246
dintre ei fiind în căutare de loc pentru a intra în
monahism.
Într-o seară, la încheierea slujbei de Vecernie
care s-a săvârşit în biserica veche a Schitului, am
cântat cântările obişnuite la icoana Maicii Domnului
după care l-am întrebat pe Cuviosul ce ar mai vrea
el sa-i mai cântăm Maicii Domnului, pentru că ştiam
dragostea şi evlavia lui faţă de Stăpâna Îngerilor.
Dorinţa lui a fost să cântăm un axion.
Ne-am strâns cu toate la strană şi am început să
cântăm. Eram concentrate la cuvintele cântării.
Cuviosul s-a aşezat în genunchi în faţa icoanei
Maicii Domnului de pe catapeteasmă, rugându-se
când cu mâinile ridicate, când plecând capul la
pământ.
La sfârşitul cântării, toate am pornit spre ieşire
când un tânăr din grupul venit la mănăstire s-a
apropiat de mine şi m-a făcut atentă să mă uit la
candela de la icoana Maicii Domnului cum se
leagănă. Ne-am oprit toate şi ne-am minunat cum,
într-adevăr, candela se legăna într-un ritm foarte
plăcut. Noi nu am observat cum a început să se
legene de la început, fiind preocupate cu textul
cântării, dar acel tânăr ne-a spus că imediat ce am
început să cântăm, iar Cuviosul şi-a ridicat mâinile
la rugăciune, candela a început să se mişte ca şi cum
247
ar fi primit un imbold foarte puternic, mişcându-se
în acelaşi ritm până la finalul cântării.
Primul lui gând a fost că s-ar putea să fie curent, dar
nu era niciun geam deschis şi nicio uşă. Toate erau
de fapt adieri ale harului dăruite de Maica
Domnului pentru plăcutul său Cuviosul Gherontie.
Acel tânăr este azi ieromonah.”

„Maica Domnului, arată-le la toţi, ca să

creadă!”
Sofia T., Aiud «- CUPRINS
„În 2013 am fost în pelerinaj în Ucraina. Era şi
Cuviosul Gherontie. Când am ajuns la mănăstirea
Boian, Cuviosul s-a aşezat în genunchi şi, la
rugăciunea lui, a început să se mişte candela de pe
iconostas ca un leagăn şi din ochii Maicii Domnului
din icoană se vedeau curgând şiroaie de lacrimi.
Erau vreo 60 de oameni. Toţi am fost miraţi. Eu l-am
auzit zicând: „Maica Domnului, arată-le la toţi, ca
să creadă!”

248
Postul şi rugăciunea către Maica
Domnului
Monahia Pantelimona, Mănăstirea Hurezi «- CUPRINS
Când eram împreună cu o maică cu ascultarea
la arhondaric, reuşeam alături de ea să ajunez mai
mult.
Odată mergeam la biserică şi îl aud pe
Cuviosul că zice: „Acuma îmi place de tine! Tot aşa să
faci!”. Şi mi-am dat seama de valoarea postului şi de
faptul că un om înduhovnicit, cum era Cuviosul,
vede schimbarea pe care o aduce postul în viaţa
omului. Nu ştiu ce vedea, ce este schimbat la cei care
postesc.
Avea o evlavie deosebită la Maica Domnului.
Când se cânta „Apărătoare, Doamnă”, ne chema pe
toate în faţă, la icoană: „Haideţi, haideţi la
Apărătoare, Doamnă! Haideţi la Maica Domnului!”.
Dacă una rămânea mai în spate, imediat îi spunea:
„Hai, dragă, cum stai acolo, când se cântă la Maica
Domnului?!”. Majoritatea maicilor îl ascultau pentru
că făcea lucrul acesta într-un fel pe care doar un
nebun pentru Hristos îl poate face.

249
Cuviosul şi pantofii mei
N.T. «- CUPRINS
Într-o dimineaţă, eu mergeam la serviciu, iar
pe Cuviosul îl duceam la catedrală, la Sfânta
Liturghie. Când să mă încalţ, ia pantofii de unde
nu-s. Îi caut, îi caut. Când colo, îi încălţase Cuviosul.
Atunci am luat şi eu pantofii lui şi aşa am mers în
acea zi la muncă.
Şi nu a fost singura dată!

„Dragă, atunci ai plătit amendă mare?”

N.T.
Eram la o întâlnire cu Cuviosul şi se crease un
moment de pauză, în care s-a auzit întrebarea
Cuviosului: „Dragă, atunci ai plătit amendă mare?”.
Bineînţeles că toţi au fost curioşi să afle amănunte.
Lucrurile s-au întâmplat aşa: mergeam în
Sfântul Munte şi Cuviosul a tot amânat plecarea
până când riscam să nu mai ajungem la bac să
traversăm Dunărea. Cuviosul mă tot zorea: „Hii,
dragă! Mână! Nu-ţi place viteza?”. Din faţă mă
atenţionau şoferii că este radar, dar… Am fost oprit
de echipajul de poliţie. Am primit amendă. Şi iar am
pornit şi iar m-a zorit Cuviosul.
Pierdusem ceva timp, dar totuşi, am ajuns la timp şi
am fost ultimii care am urcat pe bac.
250
La rugăciunea Cuviosului, toţi au venit
la biserică
Dorin Dig «- CUPRINS
La un alt hram, la Mănăstirea Albac, m-a
chemat părintele Dionisie să îl ajut dimineaţa la
Sfântul Maslu, la strană.
Când am ajuns acolo, vine Cuviosul Gherontie la
mine şi îmi zice: „Dragă, tu cu cine eşti frate?”. Încep
şi îi enumăr pe fraţii mei. „Da’, dragă, ei nu vin la
biserică? Ei nu ştiu că-i slujbă arhierească?”. Am zis:
„Ba da! Cred că au şi venit!” „Da, mă duc eu în
biserică să-i văd eu unde-s!”. A şi plecat.
Ce mi-a venit în minte?! Ia să îi sun, să îi chem
aici. M-am dus în spate şi l-am sunat pe un frate care
nu prea mergea pe la biserică. Îl întreb: „Măi, tu ai
venit la mănăstire?”. El îmi spune: „Nu, că a venit
socru-meu cu soacră-mea şi n-am ce să fac. Nu pot
pleca, după-aia se supără pe mine că ei au venit şi eu
plec de acasă!”. Atâta a fost tot ce i-am spus.
S-a rugat Cuviosul şi i-a făcut de au venit cu tot cu
socri. Toţi au venit.
Tot la mănăstire, l-a luat pe un alt frate de-al
meu de mână şi l-a dus sus pe terasă. Acolo bătea o
rază de lumină printr-o gaură. Cu o mână îl ţinea şi
cu cealaltă dădea să prindă raza, firul de lumină. Se
251
uita lumea la el!! Cine ştie ce rază a fost! Ce a vrut să
spună cu asta?!

Sfântul Gherontie si jobul de după

pandemie. Ziua de vineri
Caliopia Mihai «- CUPRINS
Ora 7 şi 15 minute. Oftez lung, oboseala
acumulată în această săptămână îşi spune cuvântul.
E vineri. O zi ce urmează a fi încărcată de emoţii şi
frământări. Pandemia de Corona Virus a adus
fiecăruia ceva neajunsuri. Familiei mele şi, implicit,
mie, ceva mai multe.
Urmează să am două interviuri, în această zi, la
două instituţii diferite. Mă uit în jur. Sentimente
contradictorii mă inundă. Locaţia primului interviu
îmi cam inspiră ceva teamă. E cam departe, o zonă a
Bucureştiului neexplorată de noi până acum. Oftez
din nou. Ochii mi se umplu de lacrimi şi îmi spun că
renunţ la interviul de dimineaţa. Însă tot neliniştită
sunt. Îmi ridic privirea şi văd chipul Cuviosului care
zâmbeşte unic pe coperta cărţii „Cuviosul Gherontie
cel nebun pentru Hristos”. Îl privesc adânc şi îl
întreb în gând: „Cuvioase, să mă duc dimineaţa, tu
ce zici?” Şi deschid cartea ce tocmai o primisem, iar
titlul mare era: „Da, dragă, ca o minune!”.

252
 Am prins aripi, m-am pregătit, mi-am luat
soţul şi am pornit către locaţia interviului. Am ajuns
mai devreme decât am crezut, aşa că, aşteptând, am
văzut un tânăr tătic ce aştepta la poartă. Din curte se
auzeau plânsete de copil. Domnul, văzându-mă,
zice: „Al meu plânge, e învăţat doar cu noi, nu ştiu
cum se va adapta…”.
Am discutat puţin cu acel domn despre copii şi
adaptare şi neliniştile care sunt nefondate de cele
mai multe ori, dar reale şi normale, ale părinţilor
vis-a-vis de micuţul ajuns pentru prima zi la creşă
sau grădiniţă. Timpul a trecut, interviul a avut loc,
totul a decurs minunat, aflu că un sediu de la un fost
loc de muncă a fost casa de locuit a persoanei care a
iniţiat interviul, ies şi întâlnesc la poartă acelaşi tătic
aşteptând. Îi spun că e foarte bine micuţul, să se
relaxeze, să bea o cafea, că totul e ok. Şi plec.
A avut loc şi al doilea interviu, oferta salarială
mai mare, sediu impunător, condiţii de lucru
oarecum mai lejere, locaţie mai aproape de locuinţa
mea. Acum dilema, alegerea ar fi trebuit să fie
uşoară, doar toţi avem nevoie de ceva mai bun…
Ajung acasă, discut cu soţul meu, punem în
balanţă cele două oferte şi mă hotărăsc să accept
proba de lucru de la prima locaţie, cea de dimineaţa,
cu oferta salarială mai mică, muuult mai departe de
253
locuinţa mea, dar acceptată mai mult de inimă. A
fost un relativ război între ce zicea raţiunea şi ce
dicta inima…
Iau din nou cartea Cuviosului şi îl întreb dacă
am făcut o alegere bună. Deschid cartea şi scrie un
mare titlu: „Dragă, dar dă-i băieţelului să bea lăptic!”.
Din nou, i-am mulţumit Cuviosului cu lacrimi de
recunoştinţă că ne este alături. Acesta era băieţelul
tăticului din faţa primei grădiniţe…
Iar asta este doar o mică parte din ceea ce a făcut
Cuviosul pentru mine, doar o foarte mică parte…

„Uite, îţi dau un pachet de biscuiţi, dar

să nu îi mănânci singură”
M.M. «- CUPRINS
Înainte de a fi numită stareţă, Cuviosul
Gherontie a venit la mine şi mi-a spus: „Uite, îţi dau
un pachet de biscuiţi, dar să nu îi mănânci singură!”.
Arăta ambalajul ca vai de capul lui. Dar nu asta
conta. Mă gândeam cum să fac, ce vor zice maicile.
Am început să-i împart, spunându-le că sunt biscuiţi
de la Cuviosul. Ziceau maicile: „Bine că primim o
binecuvântare!”. Până la urmă am ajuns să rup
biscuiţii în bucăţele mai mici, ca să ajungă la cât mai
multe maici. Au fost cu har şi au adus atâta pace…
254
Cuvântul Cuviosului a fost şi un îndemn să îi am în
suflet pe toţi. Mi-a dat atunci şi o curea şi o cruce, pe
care mi-a spus să le port.
Avea puterea să te ajute pentru ceea ce va urma. I-
am simţit rugăciunea pe toată perioada cât
Dumnezeu mi-a dat această misiune.

„N-am să vă uit niciodată binele pe

care mi l-aţi făcut!”
M.S. «- CUPRINS
Într-o seară a venit Cuviosul în chilie la mine şi
mă întreabă dacă avem ceva vinişor.
Maica cu care eram în chilie a avut nişte vin de casă
şi i-a dat un pahar. Spre sfârşitul paharului, noi am
observat că Cuviosul s-a ameţit, ba chiar s-a îmbătat.
Acum trebuia să îl ducem la camera unde era cazat.
L-am luat una de un braţ, alta de celălalt şi încet-
încet am ajuns la cameră. Am deschis uşa la cameră,
am făcut câţiva paşi ca să-l aşezăm pe pat. Atunci el
s-a desprins de noi, a stat drept în faţa noastră şi a
zis: „N-am să uit niciodată binele pe care mi l-aţi făcut!”.
Atunci ne-am dat seama că, de fapt, el s-a
prefăcut că este beat, ca să vadă cum ne comportăm
noi cu el într-o astfel de situaţie.

255
Graba şi sacii de ciment
A.M. «- CUPRINS
Într-o zi coboram grăbită de la schit ca să
cumpăr nişte saci de ciment, că aşteptau muncitorii.
Jos, la mănăstire la Tismana, l-am întâlnit pe
Cuviosul, care, imediat ce m-a văzut aşa grăbită, m-
a întrebat unde merg şi mi-a zis: „Apăi, dragă, dacă tot
eşti aşa grăbită, haide să şedem un pic şi lasă că îţi dau eu
bani de ciment.”. I-am mulţumit, dar eu eram zorită
să plec.
După ce m-a mai ţinut de poveşti vreo
douăzeci de minute, ca să îmi treacă graba, a scos
nişte bani şi a început să se joace cu ei. Zice: „Uite, îţi
dau două sute de lei, după cele două firi ale
Mântuitorului.”. Se tot juca cu banii… După care
iarăşi zice: „Uite încă cincizeci de lei, dragă, vorba aia,
că doi plus trei fac cinci…”, iar la sfârşit a mai scos trei
lei. „După Preasfânta Treime”, a mai zis. În total, deci,
două sute cincizeci şi trei de lei.
I-am mulţumit şi am plecat către magazinul
din sat, cu mai puţină grabă decât cu jumătate de
oră înainte. Nici eu nu ştiam bine câţi saci aveam să
cumpăr, deşi aveam undeva notat lucrul acesta. Nu
îmi aduc aminte câţi saci am luat, dar ştiu că preţul
a fost de 253 lei, exact cât îmi dăduse Cuviosul.

256
Am mulţumit Domnului şi m-am întors la schit,
unde doar atunci am putut urca, pentru că, în
jumătatea de oră cât am stat în tovărăşia Cuviosului,
cei de la Ocolul Silvic coborau lemne din pădure,
timp în care nu aş fi putut urca …

Un tratament aparte
C.C. «- CUPRINS
În timp, tot mai mult m-am convins că era un
om care trăia cu Dumnezeu, că Dumnezeu îi
dezvăluia gândurile şi suferinţele sufleteşti ale
omului, iar el imediat îi sărea în ajutor.
L-am întâlnit şi la Mănăstirea Lupşa. Venise
pentru o noapte şi eram cazaţi în camere alăturate.
Starea mea sufletească în acele momente era una de
mare tulburare. A venit la mine, mi-a luat capul în
mâini, şi-a lipit buzele de fruntea mea şi, de trei ori,
parcă a supt „ceva” din capul meu. Imediat starea
mea s-a schimbat. Apoi a făcut un giumbuşluc ca să
mă devieze de la gândul de a-l lăuda.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

„Lasă-l, lasă-l, că nu poate!”

F.M.R.
L-am văzut pe Cuviosul cum împărţea bani la
săraci. Uneori îşi scotea un portmoneu şi vedeam ce

257
ordonat este. Avea bancnotele puse pe categorii. Îi
punea pe cerşetori să spună „Tatăl nostru”. Suma
primită era funcţie de corectitudinea rostirii. La cei
care ştiau puţin le dădea câte 10 de lei, iar la cei care
îl ştiau bine, 20-30 de lei.
La un moment dat, a venit un tânăr care avea
un handicap şi stătea cu mâna stângă în buzunar, ca
să îşi sprijine piciorul. Unul dintre colegi nu şi-a dat
seama şi l-a apostrofat că rosteşte aşa „Tatăl nostru”
şi i-a spus să scoată mâna din buzunar. Cuviosul i-a
spus cu drag: „Lasă-l, lasă-l, că nu poate!”. Văzuse
suferinţa lui şi l-a miluit pe măsură.

„Mă duc la o moarte sfântă!”

M.P. «- CUPRINS
Când a murit părintele Iustin Pârvu, ne-a spus:
„Mă duc la o moarte sfântă!”.
Am anunţat la Mănăstirea Petru Vodă că vom merge
cu Cuviosul şi ne-au pregătit locuri de cazare. După
ce am ajuns, iar Cuviosul s-a asigurat că avem unde
dormi, nu l-am mai văzut până la plecare. Eram
îngrijoraţi că s-ar putea să nu îl mai găsim în
mulţimea de acolo.
După terminarea înmormântării, l-am văzut
înconjurat de foarte mulţi oameni. Făcea câţiva paşi
singur, şi alţi oameni se adunau în jurul lui. Şi tot
258
aşa. Cuviosul… cu tratamentele lui! Dădea oameni
cap în cap, gâdila, pupa pe frunte…
Două femei care au văzut ce face Cuviosul,
auzind reacţiile celor deja „ciocăniţi”, s-au dus la el
să îl roage să le dea cap în cap: „Fă-ne şi pe noi!”.

Cuviosul stingea şi orienta în alte

direcţii săgeţile trimise de cel rău
Marin Nemeş «- CUPRINS
Eram într-un proces care dura de peste patru
ani şi nu se putea soluţiona. Eu am intentat acel
proces, ştiind că am dreptate, dar greşeala mea era
că ceream despăgubiri materiale foarte mari. Eu o
ţineam una şi bună că, dacă am fost nedreptăţit, să
primesc câte un miliard de la fiecare din cei
implicaţi. Înainte de a le intenta procesul, am mers la
ei să ne împăcăm, dar nu au acceptat.
Fusesem într-un pelerinaj în Sfântul Munte, iar
la întoarcere Cuviosul a venit la noi şi a stat trei luni.
În acea perioadă mergeam cel puţin o dată pe lună
în instanţă. Mergeam la sigur. Aveam o aşa ură de
mă gândeam că, atunci când se va da sentinţa finală,
să îi scot din case şi să le dau la săracii ce locuiau
sub pod, în oraş.
Într-o seară, îmi zice Cuviosul: „Da, dragă, are vreun
rost? Are vreun rost?”. Îi spun: „Cum să nu,
259
Cuvioase, că o să câştig o grămadă de bani!”. El mă
întreabă: „Ţie îţi lipsesc banii?”. Am stat şi m-am
gândit: „Cuvioase, nu-mi lipsesc banii, că a dat
Dumnezeu şi am mai mult decât aş fi sperat
vreodată!”. „Atunci, de ce nu renunţi la bani?”.
Mi-a trebuit ceva vreme să ajung la concluzia că,
dacă aş renunţa la cererea pe care am făcut-o în
instanţă, cazul s-ar termina imediat. Aşa a fost. Am
spus în instanţă că nu mai am pretenţii financiare şi
vreau să se încheie mascarada. În două înfăţişări,
procesul s-a încheiat în favoarea mea din punct de
vedere al faptelor.
Atunci mi-am dat seama de ce Cuviosul a venit
la noi, când ne-am întors din Sfântul Munte şi am
realizat că are puterea de a stinge săgeţile celui rău
îndreptate spre inima mea. În tulburarea mea, nu
mă gândisem că dreptatea are mai multe laturi:
dreptatea în lumina Domnului şi dreptatea pe care
vrea să şi-o facă omul.
Când am văzut ce linişte şi pace am avut în
suflet după ce am renunţat, m-am ataşat foarte mult
de Cuviosul şi mi-am dat seama că nu putea să facă
cineva un lucru întâmplător, fără voia lui
Dumnezeu, să îmi stingă duşmănia din suflet, care
mă oprise o perioadă şi de la Sfânta Împărtăşanie.
«- CUPRINS
260
Joaca cu Bătrânul: „Cine-i prietenul
meu adevărat vine acum la mine!” sau
cum m-a vindecat Cuviosul de
Covid-19
G.A. «- CUPRINS
Deşi suntem convinşi că Dumnezeu este
prezent permanent în viaţa noastră, totuşi ne este
greu să exprimăm această certitudine în cuvinte
concrete. De ce oare? Să fie frica de a nu greşi ori
teama de a nu pierde bucuria? Să fie efortul de a
privi în adâncul nostru sau greutatea de a exprima
trăirile prin cuvinte?
În ultimele două luni, viaţa românilor s-a
schimbat din cauza măsurilor impuse de autorităţi
pentru limitarea răspândirii pandemiei. Pentru
mine, o mare nelinişte o reprezenta durata
limitărilor, inclusiv a celor de ordin liturgic. Asta,
până în clipa în care am citit despre mărturia dată de
o familie de creştini din judeţul Constanţa, despre
anunţarea voalată a acestor timpuri de către
Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos. Era
prima estimare realistă, dacă nu chiar optimistă,
legată de timpul necesar pentru ca vieţile noastre să
reintre într-o oarecare normalitate. Atunci am înţeles
că totul va fi bine, pentru că nu suntem singuri în
261
această încercare. Deşi pandemia abia începuse, am
devenit mult mai încrezător, cu atât mai mult cu cât
eu însumi mă „jucasem” cu Cuviosul.
La sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie
(deci înainte cu câteva săptămâni de intrarea oficială
în starea de urgenţă), starea mea de sănătate se
deteriora. Prudent, am urmat calea medicală
obişnuită: doctori, analize, medicamente (mai
puţine), pentru o infecţie cu helicobacter pylori şi o
viroză respiratorie, cu care eram diagnosticat atunci.
Cel mai tare mă deranja o durere cumplită de cap (în
zona frunţii şi a ochilor), cum nu ţin minte să mai fi
avut şi care nu ceda la medicamentele prescrise în
cele câteva vizite la medic.
Tot gândind la o posibilă rezolvare, într-o
seară, mi-au căzut ochii pe două mici fotografii ale
Cuviosului aşezate pe un raft cu cărţi. Am avut
senzaţia că mă privea zâmbitor. Şi a început jocul! L-
am privit şi i-am spus că m-au uimit mărturiile date
de oamenii vindecaţi de el. I-am spus că mi-aş dori
să fie în faţa mea să-mi dea un cap în frunte (sau
trei, cum vrea el!) şi mi-ar trece durerea. La urmă l-
am rugat să facă cumva şi să mă ajute şi pe mine,
pentru că mă simţeam rău, iar a doua zi aveam de
lucrat mult (cu capul).

262
 Aveam de completat numeroase documente,
pe care le amânasem de nevoie, dar care trebuiau
finalizate numaidecât a doua zi. Dimineaţa
următoare m-am trezit neobişnuit de bine şi am
lucrat toată ziua cu spor, îndeplinindu-mi
obiectivele mai mult visate, decât propuse cu o seară
înainte. Seara l-am privit şi i-am mulţumit sfios
pentru ajutor, gândind că mă jucasem cu el, aşa cum
făceam în copilărie: „Cine-i prietenul meu adevărat
vine acum la mine!”.
După aproximativ două luni, în cadrul unei
discuţii cu persoane care cunosc bine lucrarea
Cuviosului, le-am mărturisit regretul personal că,
deşi l-am văzut de nenumărate ori, nu am schimbat
nicio vorbă cu dânsul şi le-am povestit „jocul” meu
cu Bătrânul. Mai mult, între timp mi-am făcut
anumite analize din care reieşea că scăpasem de
helicobacter, dar şi că trecusem printr-o infecţie cu
temutul coronavirus, dovada fiind prezenţa în
organism a anticorpilor specifici.
Retrospectiv, gândesc că viroza şi tot răul din
acea perioadă fuseseră semnele infecţiei cu Covid-
19. Abia atunci am realizat ce problemă avusesem!
Deşi am văzut că vindecarea mea a fost prin
mijlocirea Cuviosului Gherontie şi vorbisem cu
familia şi cu câţiva apropiaţi despre ajutorul primit
263
de la el, eram hotărât să nu dau mai departe mica
mea poveste. Ce să spun? Că m-am simţit rău, i-am
spus Bătrânului două vorbe şi mi-a trecut până a
doua zi! E prea pueril!
Şi totuşi scriu aceste rânduri! De ce? Pentru că
jocul nu se terminase, aşa cum credeam eu. Acum
îmi doresc să nu se încheie nicicând!
După principiul de ce te temi, de aceea nu scapi, am
mai avut o experienţă „copilărească”. În ajunul
sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, mă
aflam la slujba de priveghere, la strană, singur.
Abia începuse slujba, când am sesizat o mare
agitaţie intestinală, ce începea să devină
insuportabilă. În alte condiţii nu ar fi fost atât de
grav, dar în situaţia respectivă era dezastruos:
trebuia să plec din biserică şi să-l las singur pe
părintele cu toată slujba. Devenisem atât de agitat
încât umblam de colo-colo încercând să găsesc o
soluţie. Şi am găsit-o: aproape scrâşnind din dinţi i-
am cerut Cuviosului să mă întărească, să mă ajute să
pot termina slujba. I-am promis atunci că, dacă mă
ajută şi de data aceasta, nu-i mai tăinuiesc ajutorul!
M-am liniştit şi la minte şi la burtă, iar slujba am
terminat-o în cele mai bune condiţii. Părintele nu a
sesizat nimic ciudat. Ajuns acasă, ruşinat, l-am privit

264
şi i-am mulţumit. Acum, nu fac altceva decât să-mi
ţin promisiunea.
Din „joaca” mea cu Cuviosul rămân cu gândul
că în viaţă nu trebuie să ne temem de a ne comporta
copilăreşte, că, asemenea copiilor, trebuie să mai şi
râdem, chiar şi (mai ales) atunci când avem senzaţia
că e loc numai de plâns.

Cu Cuviosul în Sfântul Munte

N.T. «- CUPRINS
Mănăstirea Vatopedu îşi prăznuia unul dintre
hramuri. Era multă lume, iar printre oameni se afla
chiar şi un ministru. Cuviosul s-a aşezat într-un loc
rezervat oficialităţilor, în biserica mare. Au trimis pe
cineva să îl scoată din scaun. A ajuns la el, i-a
explicat în limba greacă să se mute de acolo, iar
Cuviosul ca răspuns i-a zâmbit, i-a întins mâna şi i-a
scuturat-o până s-a săturat acea persoană şi a plecat
de acolo.
Într-un alt pelerinaj, am urcat pe Vârful Athon,
iar la întoarcere am ajuns târziu şi obosiţi la Schitul
Prodromu. Acolo mulţi călugări îl aveau la suflet pe
Cuviosul. La masă era mâncare ca la mănăstire, mai
austeră. Cuviosul a cerut puţin vin. I-au adus şi l-a
topit repede. Apoi a cerut din nou, pe un ton duios:
„Dragă, încă un pic de vin… pentru bătături!”. Atunci
265
am râs, dar nu ştim noi ce însemna la Cuviosul
cuvântul „bătături”. Părinţii i-au adus din nou, fără
să îl judece.
Altă dată, veneam din Sfântul Munte şi
făcusem drum întins. Era noapte, intrasem deja pe
teritoriul României şi Cuviosul mi-a spus la un
moment dat: „Dragă, eu acuma vreau să mă culc!”. Am
oprit unde a zis, a deschis uşa maşinii şi am văzut că
eram exact în faţa unui adăpost de staţie de autobuz,
care avea o bancă. S-a întins acolo câteva minute,
apoi a venit la maşină şi am plecat mai departe.

„Când ştii, nu mai poţi spune că nu

ştii!”
Pr. Mihail C. «- CUPRINS
În timpul studiilor la Seminarul din Alba Iulia,
dar şi după aceea, am fost de multe ori în preajma
părinţilor de la catedrală, pentru că am şi fost o
perioadă angajat. Cuviosul era de-al casei, aşa că
sunt multe întâmplări la care am asistat pe parcursul
a zece ani, din 2001 până prin 2010-2011.
Nu mi-am întipărit în minte – spre ruşinea mea
– o maximă, un cuvânt doar pentru mine, pe care să
nu-l fi spus altcuiva înainte, dar îmi amintesc totuşi,
cum odată când udam în curtea catedralei într-o
duminică seara, văzându-mă Cuviosul că ud
266
gazonul, deşi era zi de odihnă şi sărbătoare, mi-a zis
destul de serios, dar cu voce miloasă: ,,Ce-i prea mult,
nu-i sănătos, drăguţă!”.
Între alţii, am auzit şi eu cum, odată, când a
venit la masă, nu ştiu ce l-a întrebat părintele Rafael.
Cred că a fost o dilemă a momentului: „E adevărat,
Cuvioase, ce zice cutare?”, iar Cuviosul a zis:
„Drăguţă, dacă e adevărat, înseamnă că e adevărat şi
imposibil să nu fie adevărat!”. O săptămână a pomenit
părintele Rafael: „Dacă e adevărat, înseamnă că e
adevărat şi imposibil să nu fie adevărat!”. Tot
părintelui i-a spus altă dată un cuvânt pe care ni-l
amintim şi astăzi: „Când ştii, nu mai poţi spune că nu
ştii!”.

Vizita Cuviosului Gherontie la noi, la

mănăstire
m.P. «- CUPRINS
Eram începătoare la o mănăstire nouă. Obştea
silabisea viaţa de mănăstire, construcţii, greutăţi,
ispite.
De câte ori se întorceau maica stareţă sau maica
econoamă de la oraş, ieşeam în calea lor să ajutăm la
descărcat bagajele, să ne mai spunem ofurile… Dar,
de data aceasta, din maşină a coborât Cuviosul
Gherontie, pe care maicile l-au întâlnit în drumul
267
lor. Imediat mănăstirea s-a umplut de bucurie.
Cuviosul cânta ceva despre un trandafir, iar noi am
uitat complet despre greutăţile vieţii la mănăstire.
Am devenit toţi nişte copii gălăgioşi, care ne ţineam
după Gherontie, în timp ce el căuta şi „inspecta”
locul: trapeza, bucătăria, apoi bisericile… Cred că
fiecare din obşte a avut propriile experienţe cu
Cuviosul…
Îmi amintesc că, de câte ori mă vedea, deşi ne
mai întâlnisem de multe ori în Alba Iulia, mă
întreba: „Da’, tu, tu, tu… cine eşti?”. Mă necăjeam şi
ziceam: „Uite, cu toţi vorbeşte, numai mie nu îmi
zice nimic…”. Aveam şi eu ispite, frământări,
nedumeriri şi speram să-mi spună şi mie ceva. Eram
atentă, dar, nimic, numai: „Tu cine eşti?”.
La un moment dat, a cerut o saltea să i-o pună în
atelierul de veşminte bisericeşti. Mănăstirea
începuse să facă veşminte preoţeşti (şi pentru
biserici), dar erau ispite foarte mari, apăreau multe
neînţelegeri între surorile care lucrau acolo. Din
cauză că atunci se învăţau cum să lucreze era multă
tensiune.
Cuviosul Gherontie a pus salteaua pe jos şi a zis să
plecăm că el vrea să doarmă. S-a întins pe saltea, iar
noi am plecat. După acest „somn” au încetat ispitele

268
acelea din atelier. Au mai fost nişte ispite, dar nu la
fel de mari.

Cuviosul Gherontie – puterea

exemplului
Liliana Pop, Cluj-Napoca «- CUPRINS
Cuvintele sunt puţine şi sărace atunci când
încerci să descrii frânturi din sfinţenia Cuviosului
Gherontie.
Mai ales atunci când vrei să mărturiseşti
despre felul în care ridica mâinile la rugăciune spre
icoana Maicii Domnului, ca să ne arate cum să ne
comportăm în biserică, cum să ne rugăm, şi atunci se
transforma în stâlp de foc şi toţi simţeam ce
înseamnă puterea rugăciunii.
Mai ales atunci când făcea metanii, una după
alta, firesc, frumos, fără să obosească şi îi îndemna
pe toţi să se bucure de fiecare dată când pot să
împletească rugăciunea cu metaniile cele aducătoare
de pocăinţă şi sănătate sufletească şi trupească.
Mai ales atunci când aveai binecuvântarea să te
dea cap în cap cu cineva ca să-ţi treacă durerea de
cap generată de multe păcate şi judecăţi nedrepte,
nedemne şi lipsite de dragoste, iar după două
lovituri să simţi că zbori pentru că, de fapt, nu

269
lovitura a fost importantă, ci că te-a atins un om
sfânt.
Şi mai ales atunci când izbucnea în plâns
pentru necazul aproapelui şi cei din jurul lui erau
uimiţi de intensitatea durerii lui, care era mult mai
mare decât putea să exprime şi atunci lacrimile îi
ţâşneau şi nu-ţi venea să crezi cât suferă, pentru că
nu oricine îşi face rană în suflet pentru aproapele,
rană care doare aşa de tare că îl face pe un Cuvios să
plângă ca un copil…
Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul a trei
întâlniri, distanţate în timp, cu Cuviosul Gherontie
atunci când a fost la Mănăstirea Căşiel.

Fetiţa noastră s-a vindecat ca prin

minune!
Iulia C., Alba Iulia «- CUPRINS
S-a vindecat ca prin minune! Când era bebeluş,
A. avea probleme la un ochişor. Îi era înfundat
canalul lacrimal. Am dus-o la medic, am făcut
tratamente peste tratamente cu picături, creme,
masaje, dar nu au dat rezultate. Ca ultimă soluţie,
medicul ne-a propus să îi facă o intervenţie
chirurgicală, un procedeu invaziv, altfel exista riscul
infecţiei ochiului. Trebuia să îi introducă un stilet
special, care să îi desfunde canalul lacrimal. Ne-am
270
tot gândit, ne era frică de această intervenţie şi de
problemele care puteau să apară. Ştiind despre
Cuviosul şi lucrarea lui minunată, am zis că nu luăm
nicio decizie până nu îl întrebăm.
Era sărbătoarea Izvorul Tămăduirii. Am mers
la catedrală şi l-am văzut pe Cuviosul că era acolo.
De obicei venea la noi sau mergeam noi să vorbim
cu dânsul la sfârşitul slujbei, dar în ziua aceea nu s-a
întâmplat acest lucru. Era multă lume şi nu am ajuns
să îi spun ce doream. La un moment dat, de departe,
s-a uitat spre mine şi ni s-au întâlnit privirile. În acel
moment, privindu-l, m-am gândit cum să fac să îl
întreb ce decizie să luăm. Chiar dacă nu am reuşit să
vorbim, el mi-a auzit gândul şi rugăciunea şi a
mijlocit pentru fetiţa noastră care, din acea zi, nu a
mai avut nicio problemă la ochi.

2012, la venirea Sfintei Lumini, în Țara

Sfântă
Monica Opriş «- CUPRINS
În anul 2012, Cuviosul a plecat în Ţara Sfântă
cu un grup de pelerini, pentru a sărbători acolo
Sfintele Paşti. Referitor la acest moment avem
mărturia monahiei S., care a făcut parte din grupul
de pelerinaj, şi dialogurile pe care le-am avut cu
dânsul.
271
 „În Vinerea Mare, cineva ne-a propus să
rămânem, contra cost, în cetatea Ierusalimului
pentru a putea a doua zi să intrăm mai uşor în
biserica Sfântului Mormânt, dar Cuviosul nu a fost
de acord. Câteva persoane au rămas. A doua zi, dis-
de-dimineaţă, în jurul orei 4, am ajuns la poarta
Jaffa, dar nu se putea intra în cetate. Forţele de
ordine au pus un gard de protecţie şi nu lăsau pe
nimeni să treacă. La un moment dat, a venit un grup
mare de pelerini şi pentru scurt timp au fost
răsturnate gardurile de protecţie, iar printre cei care
au trecut în partea cealaltă am fost şi câţiva care
eram lângă Cuviosul. Noi ne-am luat după
dumnealui. A luat-o la fugă, fugeam şi noi cu el şi
am intrat pe o străduţă pe care nu era nimeni-
nimeni. La un moment dat, tot mergând fără să ne
oprească cineva, am ajuns în faţa bisericii Sfântului
Mormânt şi am intrat fără nicio piedică. Era deja ora
12. Am stat în biserică, în partea dreaptă a
Mormântului Domnului, iar în jurul orei 14 am
văzut când a venit Sfânta Lumină. Bucuria şi emoţia
aceea o am şi azi, când îmi amintesc, dar şi
convingerea că dacă nu eram împreună cu Cuviosul
Gherontie, nu reuşeam să intru.” (maica S.)
Cuviosul ne-a spus că a văzut Sfânta Lumină
„venind la repezeală” (expresie folosită în Ţara
272
Făgăraşului) şi că i s-au aprins lumânările direct de
la Lumina venită din cer. Dacă îl întrebam:
„Cuvioase, cum de nu v-a oprit nimeni!?”, repeta:
„A fost ca o minune, dragă!”.

Cuviosul vibra cu Locurile Sfinte şi

iubea oamenii
Constantin Augustin Giurgiulescu, Târgu Jiu «- CUPRINS
În urmă cu mai mulţi ani, în Joia Patimilor,
după ce a terminat serviciul, soţia mea a plecat la
Tismana la mănăstire, fără să mai treacă pe acasă. Eu
nu reţin din ce motive nu am mers.
În biserică, ea a folosit şalul pe cap în loc de batic.
Era un şal roşu cu dungi argintii, pe care şi-l
cumpărase din Ierusalim şi l-a atins de Sfântul
Mormânt, de stâlpul biciuirii şi de alte obiecte sfinte.
Îi plăcea mult să poarte acel şal, simţind în el
încărcătura Locurilor Sfinte. Cineva a certat-o şi i-a
spus să-i fie ruşine ca poartă batic roşu în acea zi de
tristeţe. Soţia a fost mâhnită până a doua zi. În
Vinerea Mare a mers din nou la mănăstire, de data
aceasta, în ton cu Săptămâna Patimilor. În curtea
mănăstirii, Cuviosul. Într-o cămaşă roşie, de un roşu
puternic. A privit-o în ochi, ca şi cum i-ar fi spus:
,,Vezi cămaşa mea, nu în culoare stă căinţa
sufletului, nu mai fi mâhnită!”, apoi a intrat în
273
biserică. Toată mâhnirea i s-a dus… şi a făcut loc
bucuriei şi umilinţei.
Cuviosul i-a arătat că el a înţeles semnificaţia
şalului şi mâhnirea ei, fără să fi văzut sau auzit
nimic din cele întâmplate cu o zi înainte. Vibra cu
Locurile Sfinte şi iubea oamenii!

Sărbătorile cu Cuviosul
M.A. «- CUPRINS
Ne doream mult să îl avem pe Cuviosul cu noi
la marile sărbători şi la hram. Când nu venea, găsea
aceeaşi scuză, ca să pară dornic de mâncare cu
carne: „Dragă, la Tismana nu se mănâncă carne,
numai peşte. Auzi, dragă! La sărbători să mânci
peşte! Cine a mai văzut aşa ceva?! Eu vreau să
mănânc carne la sărbători, nu peşte!”.
La Paşti era o adevărată provocare legată de
ceasul vechi şi ceasul nou. Era nemulţumit că „de ce
s-a schimbat ceasul? De ce nu lasă lumea cum a
fost?”. Deşi în timpul anului ne saluta tot mereu,
mai ales în ultimul timp, cu „Hristos a înviat!”, în
noaptea de Înviere ne spunea la miezul nopţii: „Încă
nu a înviat Domnul! Mai aveţi răbdare un ceas! Pe
ceasul vechi, dragă!”. Credem că voia să ne atragă
atenţia asupra faptului că lumea nu trebuie

274
schimbată de pe coordonatele pe care le-a pus
Dumnezeu-Creatorul.
Într-un an, după slujba din noaptea de Paşti, a
atenţionat-o pe o maică despre incendiul care
izbucnise la ea în chilie. Îi tot spunea: „Unde ţi-e
lumânarea? Unde ţi-e lumânarea? Du-te după
lumânare!”. De fapt, se referea la lumânarea pe care
maica o lăsase aprinsă în chilie şi care provocase un
incendiu care putea deveni foarte mare.

„Nu te supăra, nu ştii unde se ţine

Utrenia?”
M.T. «- CUPRINS
Era în vremea Postului Mare şi Cuviosul
Gherontie era la noi în mănăstire.
Într-o seară, aş fi vrut tare mult să mă duc la Utrenie
dar eram foarte obosită. M-am aşezat să mă
odihnesc o jumătate de oră, dar, bineînţeles, am
adormit buştean. La un moment dat, se deschide uşa
încetişor şi îl aud pe Cuviosul zicând cu glas
tânguios: „Aicea eşti, dragă?! … Nu te supăra, nu ştii
unde se ţine Utrenia? Cuvioşia ta trebuie să ştii…
Hai, dragă, cuvioşia ta trebuie să ştii!”.
M-am sculat, m-am dus la Utrenie şi i-am mulţumit
Cuviosului din tot sufletul meu.

275
Dădea tot ce primea
C.C. «- CUPRINS
Mi-a cerut odată nişte ciorapi mai lungi, până
peste genunchi, de la băieţi. A zis că îl doare
genunchiul. După ce i-a purtat o vreme, i-a dat mai
departe.
Cu altă ocazie, înainte de a merge la slujbă, i-
am dat un fâş negru pentru că ploua afară. La
sfârşit, a lăsat fâşul pe o strană şi mi-a spus să
plecăm. Am insistat să îl ia, pentru că ploua în
continuare. Nici nu a vrut să audă. Între timp, a
intrat în biserică o prietenă împreună cu o maică.
Prietena mea era îngrijorată că maica e aşa de
subţire îmbrăcată, că afară ploua şi nu avea ce să-i
dea. I-am spus să ia fâşul dăruit de mine Cuviosului.
El a venit până acasă doar în cămaşă.

„Da, dragă, mi se pare că mergem, dar

cu un mic ocol!”
S&C
Urma să mergem la Ierusalim, în aprilie 2010,
chiar în perioada în care erupsese vulcanul
Eyjafjallajökull, din Islanda. Cerul Europei era plin
de cenuşă vulcanică.
Mersesem să îl aduc de la Alba Iulia şi îl tot
întrebam despre plecarea noastră, mai ales că multe
276
zboruri fuseseră anulate: „Mergem sau nu mergem?
Mergem sau nu mergem?”. La un moment dat mi-a
răspuns: „Da, dragă, mi se pare că mergem, dar cu un
mic ocol!”. Lunea era plecarea, iar duminica seara
încă nu se ştia dacă putem zbura de la Bucureşti
spre Tel-Aviv. După ora 10 seara am fost anunţaţi să
mergem la aeroport, a doua zi, că se pleacă. Am
ajuns şi am văzut aeroportul gol. Nimeni, nimeni…
Toţi însă ziceau că avionul nostru zboară. Nu era
control, nu era nimic. După un timp am fost
anunţaţi că mergem cu autocarul până la Sofia şi
zburăm de acolo. Atunci am zis: „Ia, uite, unde era
ocolul despre care vorbea Cuviosul!”.
Agenţii de securitate din România s-au urcat
cu noi în autocare să facă controlul pe durata
drumului până la Sofia. Eu cu Cuviosul eram în faţă,
pe al doilea, al treilea rând. A venit agentul să îl
întrebe şi, vă daţi seama… ce răspunsuri a dat la
întrebările standard: „Cine v-a făcut bagajul? Aveţi
un colet pentru cineva din Israel? Pe cine cunoaşteţi
în Israel? etc.”. L-a gâdilat, a mai râs cu el şi au fost
chiar prieteni până la urmă.
Când am ajuns pe aeroportul din Sofia, a urmat
un nou control. Agenţii din Sofia nu ştiau româneşte
şi i-au pus tot pe cei care veniseră cu noi să facă asta.
Interviul din autocar a fost făcut de un singur agent,
277
la care acolo s-au mai adăugat încă patru-cinci, iar
oamenii stăteau la rând. Cum se elibera, spuneau:
„Să mai vină unul, să mai vină unul!”. Când merg
cu Cuviosul, am ajuns exact la agentul din autocar.
Când l-a văzut, a spus doar: „Aaaa…”. Ştia deja
răspunsurile!
S-a mai întârziat puţin şi, până să ajungem la
ghişeul pentru biletele de avion, s-au terminat cele
de la Economy Class. Astfel, am fost vreo 7-8
persoane care am primit bilete la Business Class. Era
avion mare, cu fotolii care aproape se făceau pat.
Cuviosul a cerut o „bericică”, dar a primit doar o
doză cu Cola, că deja începuse să îi gâdile pe
însoţitorii de zbor. Până la urmă s-a împrietenit şi cu
ei.
La întoarcere, ne-am urcat în avion şi am tot
stat, pentru că apăruse o defecţiune. După ce am
decolat, Cuviosul ne-a pus cunoscuta întrebare: „La
cât îi ceasul? Că e vremea Vecerniei!”. Toate astea,
într-un avion al companiei El Al. Se pusese în
genunchi pe culoar. Însoţitoarele de zbor i-au spus
că nu e voie pe culoar şi atunci s-a înghesuit între
scaune. Tot în genunchi. Am cântat „Doamne, strigat-
am”, „Lumină lină”, „Acum slobozeşte”. La sfârşit, o
evreică ne-a spus că n-a înţeles ce am cântat, dar am
cântat frumos!
278
 Nu a fost prima dată când l-am văzut
mărturisind credinţa în public, în faţa unor oameni
de altă religie. Avea respect pentru ei, se ruga
pentru ei, pomenindu-i zilnic în rugăciune, dar,
când era vorba de credinţă, făcea lucruri care nouă
ni se păreau de-a dreptul riscante. De exemplu, în
pelerinajul din Turcia când intra într-un magazin se
închina şi zicea: „Uite, dragă, aşa ne închinăm: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.”

Doamne, fereşte de mai rău!

Fam. Marin, Eforie Nord «- CUPRINS
Nu ştiu câtă relevanţă ar fi avut mărturia mea
sau a noastră mai bine spus, acum o lună, două,
când ţara noastră nu cunoştea COVID-19 şi nimeni
nu visa că i se poate întâmpla o aşa mare încercare,
însă, da, acum are relevanţă tot mai mare pentru noi
toţi.
Dacă am fi povestit cuiva că acum fix 2 ani, am
fost în carantină, toată familia formată din 5
membri, 4 adulţi şi un copil, timp de 4 luni de zile, şi
când spun carantină, mă refer la carantină în
adevăratul sens al cuvântului, izolare completă, nu
ieşea nimeni din casă decât pentru cele strict
necesare, odată la o săptămână sau două, atunci ar fi
zis că suntem, în mod clar, puţin cam dezaxaţi, dacă
279
nu şi mai mult de atât. Am fost în izolare, pentru că
în acea perioada de 4 luni, ianuarie-mai 2018, am
găzduit şi am făcut ascultare de un „Nebun”.
Desigur, dintre cei ce-l cunosc pe Nebunul
pentru Hristos Gherontie, unii ar zice cu siguranţă
că acea zăvorâre sau izolare a avut un scop
duhovnicesc sau spiritual mai pe înţelesul tuturor,
adică izolarea ar privi-o ca pe o nevoinţă.
Nevoinţă cu siguranţă a fost şi una destul de mare,
cu toţii, de la mic la mare, am fost scoşi din zona de
confort, şi folosul spiritual a fost indubitabil, însă
abia acum vedem şi folosul practic, atât de necesar
în aceste vremuri foarte dificile pentru noi toţi.
Experienţa cu Părintele Gherontie ne-a folosit atât
de mult, încât atunci când s-au înregistrat primele
cazuri COVID-19 în România şi încă nu vorbea
nimeni de izolare în Europa, nici măcar Italia, doar
prin Lombardia erau luate nişte masuri mai stricte,
pentru noi a fost foarte clar că ne vom întoarce la
„programul” Cuviosului, şi autoizolarea pentru noi
a devenit ceva firesc, chiar cu mult timp înainte să
devină ceva impus cu forţa.
Cu siguranţă, pentru aceasta, este doar meritul
Părintelui, care a avut înţelepciunea şi grijă să ne
pregătească pentru aceste momente dificile, dar nu
foarte dificile, căci vorba Cuviosului: „Doamne,
280
fereşte de mai rău!”, pentru că avem credinţa ca
Domnul nu ne lasă să suferim decât atât cât
îngăduie El şi tot spre binele nostru sau poate nu
chiar pentru binele nostru imediat, dar cu siguranţă
pentru binele generaţiilor următoare.
Pentru că ştiam că Părintele era nelipsit de la
Sfânta Liturghie, de obicei, Duminica încercam să
înscenăm o evadare, bineînţeles pentru pricini
„binecuvântate”, cum ar fi mersul la Biserica pentru
Sfânta Liturghie sau doar pentru a ne închina sau
ruga acolo; cred i-am enumerat de vreo câteva ori
toate mănăstirile şi schiturile din judeţ în speranţa ca
poate va alege una, dar nu, de fiecare dată
„infracţiunea de evadare” rămânea la stadiul de
tentativă.
Nici după 3 luni de izolare nu s-a schimbat
ceva, iar când fetele au clacat efectiv şi au început să
plângă şi să-l roage pe Părintele să le dea voie să iasă
la o mică plimbare sau pentru diverse cumpărături
sau diverse pricini care mai puteau fi amânate
primeau mereu răspunsul printr-o întrebare: „Are,
dragă, vreun rost?”. Nici măcar în Săptămâna
Patimilor sau în noaptea de Sfânta Înviere a
Domnului „nu a avut vreun rost” să ieşim, deşi pe
parcursul zilei a spus că vom merge cu toţii.

281
 Cuviosul motiva lipsa de la Sfânta Liturghie
cu: „Gripa asta, dacă n-ar fi gripa asta!” şi tot de fiecare
dată, când îi spuneam că vrem să mergem la vreo
sfântă biserică sau la vreo sfântă mănăstire, spunea
că mai important este să fie primită rugăciunea,
decât să fii prezent în vreo biserică. Cred că am auzit
replica aceasta a Cuviosului de sute de ori: „Să fie
primită, dragă, PRIMIREA, asta contează!”. Şi acum
îmi răsună în cap vocea Cuviosului însă în mintea
mea îl contraziceam pe Părintele gândind că tot mai
important este să fim prezenţi la sfânta biserică, mai
ales pentru Sfânta Liturghie.
Încă o dată, Cuviosul a prevăzut că vor fi situaţii
când nu vom mai putea ajunge la Sfânta Liturghie,
şi ne-a pregătit să ştim cum să abordăm problema şi
să ne protejăm pe noi, cât şi pe ceilalţi şi să ne
concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat:
„Primirea”. Or, Cuviosul s-a făcut remarcat mai cu
seamă prin asta: îi era primită rugăciunea la
Dumnezeu şi Domnul îl asculta aşa cum un tată
ascultă de fiul său când acesta îi cere ceva.
«- CUPRINS

282
Cuviosul a lăsat lumină pe unde a
trecut!
Monahia Semfora «- CUPRINS
În preajma sărbătorilor, eram mereu solicitate
să trimitem maici la Arhiepiscopie la Alba Iulia,
pentru a ajuta la diverse treburi administrative.
Într-un astfel de moment, am trimis-o pe maica F. şi
a fost rânduită să ajute la bucătărie. Alături de ea
lucrau maici de la Mănăstirea Ţeţu. Deodată, în
peisaj, apare Cuviosul Gherontie, cu
giumbuşlucurile lui, făcându-i pe toţi să zâmbească,
deşi erau rupţi de oboseală.
Maica F. îl iubea mult pe Cuviosul şi avea mare
evlavie la dânsul. Cum stătea la chiuvetă şi spăla
vase, trăgea cu coada ochiului la micul spectacol pe
care Cuviosul îl oferea gratuit şi gândea în mintea ei:
,,Doamne, dacă mai ajung zilele acelea când
Cuviosul va trece la cele veşnice, tare mult m-aş
bucura dacă s-ar rândui lucrurile în aşa fel încât să
fie îngropat la noi la Schit, să avem şi noi un rugător
fierbinte în nevoi!”.
Nici nu a apucat maica să pună punct
gândului, că lângă ea apare Cuviosul sărind într-un
picior şi strigând cât îl ţinea gura: „Dragă, când am să
mor o să mă îngrop jumătate la Schitul Sub Piatră şi
283
jumătate la Mănăstirea Ţeţu!”, arătându-i prin aceasta
că ştie toate gândurile noastre.
După trecerea Cuviosului la Domnul, în toate
mănăstirile şi locurile unde a fost primit se simte
ceva din duhul lui. A lăsat lumină pe unde a
trecut!

25 noiembrie 2017, la sărbătoarea

Sfintei Ecaterina
Mihaela Pleşa, Alba Iulia «- CUPRINS
Auzisem de mulţi ani despre Cuviosul
Gherontie, dar nu am reuşit să îl văd faţă către faţă.
În anul 2017, mă aflam la hramul bisericii „Sfânta
Ecaterina” din Alba Iulia. Tocmai mă împărtăşisem
şi mergeam pe culoar înspre locul meu. Când am
ajuns în mijlocul bisericii, o doamnă care ştia că sunt
însărcinată mi-a spus: „Cuviosul Gherontie! Du-te şi
atinge-te de el!”.
Cu gândul că atingerea de el mă va ajuta să
nasc cu pace fetiţa pe care o aşteptam de mulţi ani,
am ascultat îndemnul, m-am apropiat de dânsul cu
bucurie şi m-am atins cu multă credinţă de mâna lui.
Cuviosul era oarecum cu spatele la mine, dar în acel
moment s-a întors, m-a privit şi, arătând spre mine,
a început să spună mirat şi aproape strigând: „Cine
eşti tu?! Cine eşti tu?!”, şi tot repeta asta.
284
 Eram ca femeia din Evanghelie care, după ce s-
a atins de Mântuitorul, a fost vădită de El în faţa
mulţimii. Am rămas înmărmurită pentru mesajul pe
care mi l-a transmis. În suflet, am simţit că Cuviosul
Gherontie vedea cele două suflete, al meu şi al fetiţei
(căreia i-am şi pus numele Ecaterina), într-o singură
prezenţă, deşi cu haina pe care o aveam pe mine nu
se observa sarcina.
Asta am trăit eu şi sunt fericită că m-am atins cu
credinţă şi nădejde de un sfânt!

„Dragă, da’ mi-ai mai spus o dată!”

Dorin Dig «- CUPRINS
O fată era bolnavă de leucemie. Avea 17 ani. S-
a dus la Cluj la spital cu mama sa, iar doctorii i-au
spus acesteia că nu mai are şanse. Fata a auzit şi a
început să plângă, întrebând-o pe mama sa dacă e
adevărat că doctorii i-au zis că nu se mai face bine.
După ce a ajuns acasă, femeia a venit la mine şi m-a
întrebat: „Ce să fac? Unde să mai merg?”. Am plecat
la Alba Iulia la câteva zile, iar la catedrală l-am
întâlnit pe Cuviosul Gherontie, la Sfânta Liturghie.
Cum se tot ruga şi mergea dintr-o parte în alta
în biserică, eu mă gândeam că nu o să pot să vorbesc
cu el şi mă rugam în gând: „Doamne, pune în inima
Cuviosului, să se roage pentru fata aceasta, care e
285
grav bolnavă!”. După ce s-a terminat Sfânta
Liturghie, eu îl urmăream pe unde mergea, ca să pot
să stau totuşi de vorbă cu el. Era cu o maică, lângă
stâlpul din dreapta şi stăteau de vorbă. Am mers la
el şi i-am spus să se roage pentru fata bolnavă. În
acel moment, mi-a spus: „Dragă, da’ mi-ai mai spus o
dată!”. Am ieşit în pridvor şi eram cu un prieten
căruia i-am spus să mă aştepte că eu mai vreau să
vorbesc puţin cu dânsul. A venit Cuviosul şi i-am
mai spus despre această fată, iar dânsul s-a aşezat în
genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, plecându-
se cu capul până la podea. Eu i-am spus în şoaptă
prietenului că vreau să îl întreb dacă se va face
sănătoasă. Chiar în acel moment, Cuviosul a întors
capul spre mine şi a zis: „Da, dragă, se va face
sănătoasă!”. Apoi a continuat… „Aaa, fumează! Să nu
mai fumeze!”. După un timp, fata s-a făcut sănătoasă,
acum este căsătorită, are şi copii.
În drum spre ieşirea din curtea catedralei, l-am
rugat pe Cuviosul să se roage şi pentru un cunoscut,
care era operat la inimă. Cuviosul a dat din mână, ca
şi cum ar fi fost ceva minor şi mi-a spus: „Lasă,
dragă, că m-oi ruga şi pentru asta!”. La scurt timp am
vorbit cu soţia lui, care mi-a spus că este bine, îşi
plimbă nepoţica prin oraş. Cuviosul ştia starea lui de
sănătate! «- CUPRINS
286
Cuvinte puţine, dar dătătoare de sens
vieţii!
Preot Mihai Cordea «- CUPRINS
Am simţit încă din timpul studenţiei că în
prezenţa Cuviosului Gherontie prind putere şi mă
întăresc în credinţă, iar după ce a vindecat-o pe
fetiţa noastră şi nu a mai fost nevoie de intervenţia
chirurgicală la ochi, l-am privit ca pe un sfânt.
Mi-am dorit foarte mult să îl am alături în
momentele importante din viaţa mea. Urma ca în 14
decembrie 2014 să fiu hirotonit preot, dar nu ştiam
pe unde este. Hirotonia a fost duminica dimineaţa,
dar Cuviosul nu a fost prezent. Seara, după slujba
Vecerniei şi a Paraclisului Maicii Domnului, când să
ies din Catedrala din Alba Iulia, a venit ţintă la mine
chiar Cuviosul. O bucurie de nedescris mi-a pătruns
fiinţa. M-a luat de mână şi m-a prezentat celor cu
care ne întâlneam: „Dragă, dânsul e de-al meu!”. A
făcut asta preţ de câteva minute, până în curtea
Catedralei.
Cuvintele Cuviosului mi-au pătruns adânc în
suflet. Ştiam zicerea lui că „Mândria e cel mai mare
păcat”, deci îmi era clar că nu mi le-a spus ca să mă
laude sau pentru ca eu să mă laud. Pentru că
auzisem despre nevoinţele şi trăirea Cuviosului, am
287
simţit o mare apăsare, o mare responsabilitate
pentru cuvintele rostite. Cuvinte puţine, dar
dătătoare de sens vieţii!
Îi mulţumim Cuviosului că a făcut parte din viaţa
familiei noastre şi îl rog să mă ajute în slujirea
preoţească, pentru a fi „de-al lui” şi în veşnicie!

„Ioai, dragă, dar n-ai nimic grav,

dragă!”
C.P. «- CUPRINS
Mă simţeam foarte rău, aveam stări de
ameţeală, mă simţeam foarte obosită, uneori chiar
leşinam.
Îmi făcusem analizele la Craiova şi le-am
repetat la trei laboratoare diferite: Sinevo, Renamed
şi la Spital. Peste tot ieşeau rău. Am fost la medic,
am făcut CT. În urma lui am fost diagnosticată cu
microadenom hipofizar, adică aveam o mică tumoră
pe glanda hipofiză. Medicul mi-a zis că trebuie să
merg la Bucureşti, la Parhon pentru că sunt suspectă
de Sindromul Cushing.
În acea perioadă, Cuviosul era la noi, aşa că i-
am spus ce mi-a zis medicul şi să se roage şi pentru
mine. Atunci Cuviosul mi-a zis:
– Ioai, dragă, dar n-ai nimic grav, dragă! Ce-ar fi să te

288
duci la doctor după ce rămâi gravidă, dragă, ca să scoată
pruncuşorul din pântece!
Eu nu am zis nimic, dar pentru că mă simţeam din
ce în ce mai rău, am făcut programare şi am plecat la
Bucureşti. În urma investigaţiilor, medicul de acolo
a zis că nu am nimic grav şi, cu siguranţă, nu am
Sindromul Cushing. Cred că la rugăciunile
Cuviosului, m-am vindecat, deoarece analizele de la
Craiova arătau clar că eram bolnavă, că aveam o
gravă problemă de sănătate (nu puteau greşi trei
laboratoare şi CT-ul!), iar la Bucureşti, fără ca eu să
fi luat vreun tratament, totul a fost în regulă. Am
păstrat toate analizele, care pot fi verificate.
Am mers acasă, am luat doar nişte vitamine
prescrise de medicul de acolo, iar după trei luni am
rămas însărcinată cu Maria, pe care am născut-o
prin cezariană, aşa cum mi-a descoperit Cuviosul!
Au trecut 6 ani de atunci şi, slavă lui Dumnezeu,
sunt bine! Şi de aceasta dată, Cuviosul a mijlocit în
chip minunat înaintea lui Dumnezeu pentru mine,
păcătoasa, pentru a fi bine! A venit la noi acasă şi a
stat la noi mai mult timp, când mi-a fost mai greu!

«- CUPRINS

289
„Nu o dispreţui nici pe ea!”
M.E. «- CUPRINS
Am avut binecuvântarea de a-l cunoaşte pe
părintele Gherontie – zis Cuviosul – de când aveam
8 ani. După ce am venit la mănăstire, mi-a rămas
întipărit în minte cum stătea toate slujbele drept, în
genunchi şi cu mâinile în sus, tremurând din cap şi
din mâini. Pentru mine, acele gesturi erau de haz. În
cel mai scurt timp, am fost informată că nu e de râs,
că acest om e fără casă, fără masă şi călătoreşte fără
bani, la mila altora. Mi-a trezit respectul şi
admiraţia. Nu s-a ruşinat a-L mărturisi pe Hristos,
chiar şi prin faptul că mergea în genunchi prin
biserică.
Cu un timp în urmă, m-a trimis să iau
puloverul dânsului. Aş fi vrut să-mi explice măcar
ceva! Şi iată că acum este acel timp care trebuie să
vină.
L-am văzut de atâtea ori, făcând puţin haz, nu
fără un rost, arătând că întristarea nu trebuie să
aducă nerăbdare, nici necinstea din partea altora nu
trebuie sa ne mâhnească, ba chiar o căuta. Iar când l-
am întrebat de persoana care-l vorbea de rău, mi-a
răspuns clar: „Nu o dispreţui nici pe ea!”.
Iată lucrare! Nu se lăsa dus de mânie, cu toate că
uneori striga, ca să-şi acopere lucrarea. Sunt
290
adâncuri pe care le-a atins Cuviosul Gherontie…
Dumnezeu să-l slăvească în Împărăţia cerului!…

„Eu sunt Sfântul Gherontie!”

Prof. L. A. Vasile «- CUPRINS
I-am povestit fratelui Ioan ce ştiam despre viaţa
Cuviosului
Am auzit despre Cuviosul Gherontie după
mutarea lui la Domnul. De-abia de atunci am
încercat să aflu mai multe despre acel călugăr din
sicriu, mort de opt zile, căruia cineva îi lua mâna
moale făcând cu ea semnul sfintei cruci, imagini
văzute pe Internet. Am aflat primele lucruri despre
dânsul de la o colegă de serviciu de atunci, soţie de
preot, care-l ştia. Dânsa mi-a povestit şi câteva
întâmplări minunate ale lui. Îl avea la mare evlavie.
Apoi am mai întâlnit şi vorbit cu unele persoane
care l-au cunoscut şi respectat, care mi-au povestit
câteva amintiri de suflet de-ale lor cu Cuviosul. Am
devenit atent, am înţeles despre darul lui Dumnezeu
avut şi venit din viaţa pătimitoare pentru Hristos, pe
care dânsul a trăit-o. Am început apoi, la rându-mi,
să povestesc altora despre faptele minunate făcute
de Dumnezeu prin Cuviosul Gherontie. Aşa a aflat
despre dânsul şi un moş micuţ şi credincios, cu care
mă mai însoţesc, din când în când, în câte-o
291
duminică, mergând la câte-o mănăstire. Eu îi spun
fratele Ioan sau, câteodată, tea Ioan, după un
regionalism din părţile Sebeşului. I-am povestit
unele lucruri despre viaţa şi înmormântarea
Cuviosului la Mănăstirea Tismana.
Fratele Ioan are mai 80 ani, iar de aproape o
jumătate de secol, trăieşte luând foarte în serios
Viaţa Bisericii. Câte-un pelerinaj şi cercetarea
vreunui duhovnic, rugăciunile adresate lui
Dumnezeu şi adesea sfinţilor Lui, fapte proprii
oricărui creştin, i-au adus adeseori, vădit, prin mila
lui Dumnezeu, ajutorul de care avea nevoie în
momentele dificile ale vieţii. Până la adormirea
părintelui Lavrentie de la Frăsinei, l-a avut de
duhovnic pe acesta destui ani. Trăieşte cu familia lui
într-o zonă de deal, încă ajutându-o în ocupaţia
principală, creşterea animalelor, păstoritul.
Odată, i-am povestit viaţa lui Aurel State, pe
care am auzit-o prezentată de către scriitorul Răzvan
Codrescu la Simpozionul de Martirologie de la Alba
Iulia (din 10-11 martie 2018), o viaţă impresionantă,
plină de suferinţă şi demnitate. Fratele Ioan, auzind,
m-a îndemnat să-l pomenesc şi să zic: „Frate Aurel,
de acolo de unde eşti, pomeneşte-mă şi pe mine!”.
Mă gândesc că aşa va fi făcut bătrânelul meu şi în

292
privinţa Cuviosului Gherontie, după cele auzite
despre dânsul!
O „vizită” neaşteptată şi o bucurie de nespus
În 26 ianuarie 2020, la Duminica lui Zaheu, am
fost împreună la o mănăstire. Pe drum, mi-a povestit
faptul că mai înainte cu câteva zile avusese parte de
o întâlnire neaşteptată:
„Era într-o noapte, n-am adormit şi m-am
gândit să mă ridic de pe pat şi să mă rog. Am citit
trei catisme din Psaltire, am citit şi Paraclisul Maicii
Domnului. Se apropiase de ora 3. Am stins lumina şi
m-am pus în pat să mă culc. Mi s-a părut atunci că
mai este cineva în cameră. Şi am auzit un glas care
mi-a spus: „Eu sunt Sfântul Gherontie şi am venit la
tine să-ţi spun că, dacă vrei, de-acum încolo să mă
ai prieten! Şi dacă te rogi pentru câte ceva, să-mi
spui şi mie, ca să ne putem ruga amândoi. Şi-o să
fim prieteni! Iar când poţi tu, când poţi să vii şi la
mine la Tismana!.” După aceea, am avut o bucurie
de nespus şi până către dimineaţă n-am mai putut
adormi!”.
„Sfinte Gherontie, roagă-te să înceteze vântul!”
De vreun an aproape plănuim un mic pelerinaj
până la Mănăstirea Tismana, „pe când se mai
încălzeşte”. Moşul meu, fiind vrednic de crezare, cu
atât mai mult, ne-am hotărât de-acum să facem şi
293
acel pelerinaj la Tismana. În zilele ce au urmat ne-
am mai întâlnit şi, bineînţeles, am mai vorbit despre
întâmplare. I-am spus fratelui Ioan că unii îl socotesc
pe Cuviosul Gherontie grabnic ajutător. Şi fratele
Ioan crede că este aşa, asta pentru că n-a ezitat să-i
ceară ajutorul când au venit cele două vânturi
puternice prin părţile lui, în zilele ce au urmat.
Despre prima vijelie mi-a povestit aşa:
„Vineri, în 31 ianuarie, a fost o vijelie mare pe la noi, mai
rar aşa ceva! Ne gândeam să nu ne rupă sălaşele! Am
ţinut-o într-una de când am plecat cu oile de pe unde
eram, până am ajuns acasă: Sfinte Gherontie, roagă-te şi
pentru mine păcătosul să dea Dumnezeu să înceteze
vântul, să-l dea potrivit, să înceteze! Şi, dacă mă crezi, a
mai ţinut vântul vreo jumătate de oră şi, uite aşa, s-a
liniştit. Mai mult m-am încredinţat în inimă că Sfântul
Gherontie e grabnic ajutător!”.
În următoarea săptămână a mai fost un vânt
puternic. Dacă a văzut ce se întâmplă, după-amiază
a citit Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului şi l-a
rugat şi pe Cuviosul din nou pentru ajutor. „Ridica
frunzele şi praful, a rupt brazi, a răsturnat pomi din
rădăcină peste maşini, a făcut stricăciuni la multe
case. (S-au spus acestea la ştiri, a doua zi!). Spre
seară vântul a început să se potolească. Şi soţia a
văzut imediat şi mi-a spus: Să vezi că se domoleşte
294
vântul!. Prin alte locuri din părţile noastre, a ţinut
vântul până către dimineaţă.”.
În acest timp, am dobândit şi noi cele două volume de
până acum cu relatări din viaţa Cuviosului Gherontie,
adunate de părintele Dorin şi doamna Monica. Citindu-
le, am văzut că mulţi prieteni are Cuviosul
Gherontie. Şi, mai făcându-şi un prieten, pe nea
Ioan, cred că vrea să ne spună că, de acolo de unde
este, dragostea lui poate cuprinde şi pe alţii ca
prieteni, tot mai mulţi, oricât de mulţi, căci e
dragoste din dragostea Maicii Sfinte şi a Sfinţilor,
dragoste din dragostea lui Dumnezeu!

Cuviosul Gherontie mi-a spus: „Este

nebună pentru Hristos!”
(m.I.)
„A murit Alexie!” «- CUPRINS
Maica Antonina Diaconu era din judeţul
Vâlcea şi a trăit o vârstă patriarhală. S-a născut în 7
martie 1923 şi a trecut la Domnul în 23 decembrie
2011.
Mi-a povestit odată că mama ei a murit şi a
rămas ea ca mamă în casă. Fratele cel mic, Alexie era
cel mai ocrotit şi îl iubea cel mai mult. Într-o iarnă,
când avea ascultare la porci, i s-a făcut aşa un dor de
el! Iarna era grea şi maica a făcut acolo în vale un fel
295
de pârtie, încât aproape că omul nu se vedea din ea.
În timp ce punea mâncarea să fiarbă la porci, spunea
întruna: „Alexie, Alexie, Alexie!”. Povestea maica:
„Atâta mi-era de dor de el că, de nu era aşa iarnă grea,
mergeam la maica stareţă să o rog să mă lase acasă să îl
văd!”. Nu au trecut câteva ore şi, cum tot repeta aşa,
s-a întâlnit cu el pe pârtie. A rămas lemn – cum
obişnuia să spună. Când maica l-a întrebat: „Ce
cauţi aici?”, fratele i-a răspuns: „Păi, am putut să mai
stau? Am simţit un foc în spate de a trebuit să vin să te
văd!”. Îşi făcea cruci, se uita în sus şi zicea: „Toată
ziua am spus: Alexie, Alexie, Alexie! şi n-a mai putut!”.
Când a murit Alexie, eram la ascultare la luncă cu
maica Antonina, la cules de corcoduşe. Dintr-o dată
s-a lăsat jos în iarbă şi plângea. Eu am crezut că a
muşcat-o vreun şarpe. Am întrebat-o de ce plânge şi
mi-a spus: „A murit Alexie!”. „De unde ştii? Cine ţi-a
spus?”. Plângea, plângea, apoi s-a liniştit. A luat
sacul pe jumătate plin cu corcoduşe – eu am ajutat-o
cât am putut, dar era un sac mare din nailon de pe
vremea lui Ceauşescu, în care se puneau
îngrăşăminte – şi l-a pus pe cap şi a venit pe jos din
luncă, până la mănăstire. Vreo 7 kilometri.
Am venit împreună, eu pe lângă ea, cu mâna
goală, pentru că nu mai eram în stare să duc ceva
atâta drum. Ne-am dus la masă, dar ea era cu durere
296
în suflet, îi venea să plângă, dar nu se arăta. S-a
deschis oblonul la bucătărie şi maica Marina, care
era secretară, îi spune: „Maică Antonina, să vii până
la birou. Să te îmbraci frumos, să vii să îţi dau nişte
bani că trebuie să mergi acasă că e bolnav Alexie.”.
Maica mi-a spus: „Ehe, îi bolnav! Şi el o murit!”. Era
văzătoare cu duhul, dar trăia foarte mulţumită că
noi nu o preţuiam.
Dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu
În chilie, încă de acum 30 de ani când stătea în
vale, maica avea o saltea de paie sau de pănuşi de
porumb, că o mai schimba din când în când. Toată
era perforată de şoareci, încât dacă dădeai drumul
de sus la un obiect, cădea până pe lut, că nu avea pe
jos podele. În pat erau numai conserve pentru
şoareci. Jos, în faţa sobei, erau cutii de conserve
pentru pisici. În geam, erau păianjeni foarte mari, de
care odată m-am speriat şi am vrut să îi omor. M-a
oprit şi mi-a spus: „Nu, nu, că şi ăia trebuie să trăiască!
Nu cumva să te atingi de ei!”. La furnici le punea
mâncare pe un ziar. Toate trăiau pe lângă ea, la ea în
chilie. Pisicile nu aveau treabă cu şoarecii. Am
întrebat-o: „Dar cum ai şi pisici, şi şoareci în chilie?”.
Zice: „Nu au voie să se atingă de ei! Atâta le trebuie! Ele
n-au mâncare acolo?”. Ea stătea în genunchi cu coatele
pe pat. Aşa se odihnea. Nu aveai în chilia ei unde să
297
te aşezi să stai să te odihneşti. Peste tot era mâncare:
pentru furnici, pisici, şoareci. Tare mult s-a nevoit.
Nu dormea în pat. Câte şi mai câte!
Chiar şi după ce nu am mai ţinut porci, ea tot
mergea în vale. Îşi umplea şorţul cu firimituri de
pâine şi le ducea la păsări. Era un corb în stâncă, la
care îi ducea mâncare. Cum o vedea că iese cu
mâncarea în şorţ, croncănea şi mergea paralel cu ea.
Odată, cum tot stătea în genunchi, i s-a umflat şi au
dus-o vreo trei zile la spital. Să vedeţi cum
croncănea corbul a pustiu şi se rotea pe deasupra
bisericii. După ce a venit şi a stat în chilie câteva zile,
cum croncănea corbul, ea îi arunca mâncarea pe
acoperiş. A găsit-o corbul. Iubea tare mult păsările.
Sub brazii din faţa mănăstirii a aruncat atâtea
firimituri, că se făcuse ca un fel de ciupercă de la
atâta pâine.
Urşii o ascultau
Maica Antonina avea aşa o dragoste, că tot
timpul se jertfea şi mergea să culeagă castane şi să le
aducă la maici, să le fiarbă la bucătărie. Era aşa de
bucuroasă că poate să le aducă ceva la maici! La
castane e foarte greu, că te înţeapă, dar maica le
culegea cu mâna. Într-o toamnă, am mers cu ea
după castane, în pădure. Era ceaţă. Maica s-a
îndepărtat de mine, iar la un moment dat, am auzit-
298
o cum, pe un ton ridicat, alunga pe cineva de la
castanul unde culegea ea. Prima dată am crezut că
vorbeşte cu pădurarul. Apoi am văzut că împingea
pe cineva şi, cum era ceaţă, am crezut că sunt vaci
rătăcite pe acolo. Nici vorbă. După ce au plecat, a
venit maica la mine şi mi-a povestit bucuroasă că a
venit o ursoaică cu puii şi i-a alungat de acolo, ca să
rămână castane pentru maici. Mi-a spus râzând cum
prindea puii de urechi şi de blăniţă, iar puii se
gudurau pe lângă ea. Apoi îi împingea să meargă de
acolo şi îi certa. Ursoaica stătea de o parte şi îşi
aştepta puii. Mergea mai în faţă, şi iar stătea după ei.
Rugăciunea îi dădea putere fizică
Într-o iarnă, pe coasta din faţa mănăstirii, a
căzut un copac mare. Era zăpadă multă. Eu aveam
ascultare la bucătărie cu mai multe maici. Una dintre
ele s-a uitat pe geam şi ne-a chemat şi pe noi: „Ia,
uitaţi-vă pe geam! Uitaţi-vă la Antonina!”. Era la
jumătatea muntelui şi trăgea de copac. Şi cu
tractorul era greu să îl urneşti: avea grosimea mai
mare decât a unui om, era lung şi cu coroană. Maica
trăgea puţin de el, făcea vreo şapte cruci şi iar
trăgea, şi iar se închina. Noi ne gândeam: „Uite cu
cine şi-a pus mintea! Cu un aşa copac!”. A treia zi,
când am coborât, copacul era dus de ea în vale.

299
Făcea focul cu el pentru mâncarea la porci. Cum l-a
dus, numai Dumnezeu ştie!
Zicea: „Dumnezeu, Dumnezeu… Ia auzi, ia
auzi ce frumos!”
Toată viaţa ei, la trapeză, dregea mâncarea ca
să nu o mănânce cu poftă: punea apă, punea zahăr,
punea multă pâine pe care o apăsa cu lingura,
amesteca felurile de mâncare în aceeaşi farfurie.
După ce mânca foarte puţin, o ducea la pisici.
Într-una din zile, pentru că maica Antonina
rămăsese singură în chilie, am mers să dorm acolo.
Cum am intrat, nu am mai aprins lumina, pentru că
se vedea de la candelă. M-am aşezat pe patul liber,
doar că acolo maica pusese mâncare pentru furnici.
S-au urcat pe mine şi m-am speriat foarte tare. M-am
ridicat şi m-am scuturat, apoi am luat cuvertura şi
am pus-o sub pat. Maica era în patul ei şi râdea
ghiduş. Atunci, cineva din mănăstire avea o ispită
mai mare. Maica Antonina se ruga pentru ea
noaptea. Citea la Psaltire, la candelă. Zicea:
„Dumnezeu, Dumnezeu… Ia auzi, ia auzi ce frumos!
Dumnezeu… Ia auzi ce frumos!”. Şi făcea cruci. Multe
cruci. La un moment dat s-a culcat jos. Se lupta mult
cu ea.
Era un părinte Laurenţiu, la Mănăstirea Stânişoara.
Dânsul i-a fost duhovnic şi a îndrumat-o la
300
mănăstire. Maica vorbea tare frumos despre el, îl
pomenea şi spunea că ştie de la el cât de importantă
este slujba Vecerniei de sâmbătă seara. Nu lipsea la
niciodată. Venea şi din pădure la Vecernie şi stătea
numai la uşă, în genunchi, cu coatele pe un scaun.
Din smerenie, nu se aşeza în nicio strană.
Cuviosul Gherontie mi-a spus: „Este nebună
pentru Hristos!”
Maica te provoca. Ce ştia că nu îţi plăcea, aia îţi
făcea. Mă deranja de multe ori ce făcea. De exemplu,
la trapeză, lua farfuria din care mânca şi o ducea să
dea resturile la pisici. Până turna, pisica îşi băga
lăbuţa în farfuria din care apoi mâncam noi. Am
certat-o. Cuviosul Gherontie era la lemne şi se uita la
noi. Când ne-am întâlnit, mi-a spus: „Te rog eu mult
să nu mai ai treabă cu ea. Să ai grijă ce vorbeşti, ca să nu
te căieşti mai târziu! Este nebună pentru Hristos!”. De
atunci am fost foarte atentă cu ea.
Toţi părinţii îmbunătăţi o depistau imediat că e
nebună pentru Hristos. A venit odată la mănăstire
părintele Ştefan Nuţescu, de la Schitul Lacu, din
Sfântul Munte. Ne-a împărţit la toată lumea câte o
iconiţă cu Maica Domnului de la ei de la schit, iar
maicii Antonina i-a dat un teanc, spre uimirea
noastră. Una dintre noi, chiar i-a spus părintelui că
ea ne deranjează foarte tare. Maica auzea şi îi părea
301
rău că îl necăjeşte pe părintele din cauza ei. Când am
mers pe jos cu ea la schit, ne mai odihneam şi o
întrebam: „Maică, dar nu eşti supărată că te ocărâm?
Că te defăimăm?”. Mi-a răspuns: „Să răbdăm. Uite,
pământul câte rabdă! Trec camioane pline cu butuci,
încărcate, de tremură pământul şi el nimic nu zice. Câtă
lume calcă pe el şi el nimic nu zice. Aşa să răbdăm şi
noi!”.
Înaltpreasfinţitul Iosif o aprecia, iar ea a simţit
în duh acest lucru şi îl evita. Când a aflat că vine şi
dânsul la masă, maica şi-a făcut de lucru.
Înaltpreasfinţitul a observat lipsa ei şi a zis: „Parcă
lipseşte o maică. Una mai bătrânică.”. Ştiam toate de
cine zice. Pentru că eram lângă uşă, m-am dus după
ea. Când m-a văzut, a intrat într-o baie. Îi zic: „Hai,
maică, hai că te cheamă Înaltul!”. Ea nu zicea nimic.
Deschid uşa, iar ea se uita pe geam. I-am spus: „Ce
te-ai băgat aici? Hai, la trapeză, că te cheamă Înaltul.
Atâta eşti de cocoană, că acuma vrei ca toată lumea
să aştepte după mata!”. Zice: „Hai, lasă!”. Şi s-a
ruşinat: „Las’ că ştiu io! Las’ că ştiu io! Io-s o păpădită!
Io-s o păpădită!”. Până la urmă am dus-o, dar tot se
oprea pe drum, doar, doar se termină masa şi pleacă
toţi de acolo. A intrat în trapeză, iar Înaltul a
chemat-o mai în faţă. Nu a ridicat ochii din farfurie.
Nu putea să mănânce. Avea aşa o emoţie.
302
Înaltpreasfinţitul Iosif vorbea frumos cu ea şi despre
ea.
I s-a vestit ziua trecerii la Domnul
Spre sfârşitul vieţii, s-a mutat sus la mănăstire.
După ce îi făceam curăţenie în chilie, venea cu sânul
plin de iarbă şi ramuri de hortensie, le presăra în
faţa mea pe covor şi râdea. Într-o zi, i-am spus:
„Acuma am scuturat covorul! Avo, vei vedea, când
ajungi bolnavă la pat, că nu te mai las să faci ce
vrei!”. Mi-a spus: „Nu tu o să mă îngrijeşti!”. „Dar
cine te îngrijeşte?” „Aia de la Ierusalim!” „Păi maica
nu mai vine!” „Aia mă îngrijeşte… dar nu eu o cer, că
ea o să vrea să mă îngrijească!”. Tot ce a spus a fost
adevărat.
Cu două zile înainte de a muri, am auzit că nu mai
mănâncă şi m-am dus pe la ea să o văd. S-a uitat la
Maica Domnului şi a zis: „Ehe, de Crăciun sunt sub
glie!”. „Ce vorbeşti, că nu te lăsăm să mori!” „Ehe,
nici nu eşti acasă!” „Dar unde o să fiu? În Palestina?”
Apoi maica a continuat: „O să-mi facă groapa de doi
metri! Să mă bage la doi metri!”. „Lasă că le spun eu să
nu te bage la doi metri!”
În ziua în care a murit maica, eu m-am dus la
Târgu Jiu cu maica Xenia. Eram într-un magazin şi
voiam să cumpăr o candelă pentru naşa mea de
călugărie, să i-o pun pe mormânt. Până să îmi aleg
303
una, sună telefonul şi o văd pe maica Xenia că se
albeşte la faţă. Mă duc la ea şi îmi spune că a murit
maica Antonina. Exact cum a spus. Nu am fost în
mănăstire. Când ne-am întors de la Târgu Jiu, mă
întreabă maicile: „Maică, cum trebuie să îi săpăm
groapa? Să îi facem o groapă frumoasă!”. „La noi, cu
cât e mai adâncă, cu atât e mai bună! La doi metri se
sapă o groapă!” După ce am văzut-o, mi-am amintit
ce mi-a spus maica Antonina şi îmi venea să o astup,
dar era prea târziu. Toate s-au împlinit.

„Cuvioasa înjură de cele sfinte şi

fumează! Şi s-a îndepărtat de Bunul
Dumnezeu!”
Gheorghe Păcurar «- CUPRINS
Mama mea venea pe linie maternă din Viştea,
din Făgăraş, din familia lui Grapă, neam de preoţi,
descendenţi din Badea Cârţan… Bunica mea era o
femeie harică şi credincioasă. Mama însă era o
comunistă convinsă şi credea cu tărie în acel
socialism cuminte, visător şi utopic… Era fostă
judecătoare şi o femeie cam slobodă la gură… Fuma
ca o locomotivă… Râdea de mine, când am decis să
fac Teologia şi înjura cam des şi profund…

304
 Din pricina unor infiltraţii cu Diprofos, brusc,
într-o noapte, a făcut o alalie şi o afazie puternică…
Am mers la medici şi toţi au spus să ne bucurăm
dacă nu va mai degenera… Mama era şi cu un debit
verbal deosebit şi o rezolvatoare extremă de cuvinte
încrucişate… Nu mai putea face nimic… Cuvintele
nu-i mai ieşeau din gură şi pe hârtie literele nu mai
puteau fi scrise… Plângea şi fuma… Nu cred că
înţelegea ce se întâmplă…
Mergeam seara la Vecernie să mă rog şi pentru
mama… De fapt, mereu am mers pentru „Lumină
lină”, cântarea care este pentru mine suprema
bucurie… Am ajuns, am cântat şi, când să plec, îl
aud pe fratele Gherontie, rugându-se de la Facere,
pentru toate neamurile, în faţa icoanei Maicii
Domnului din Catedrală… M-am dus direct la el,
mi-am scos ceasul de pe mână, i l-am dat şi i-am
spus: „Frate Gherontie, să te rogi pentru mama să se
facă bine!”. Eram mai hotărât ca niciodată… Cred că
din pricina asta nu s-a mai smerit atât de mult faţă
de mine… S-a întors şi a spus: „Cuvioasa înjură de cele
sfinte şi fumează! Şi s-a îndepărtat de Bunul Dumnezeu!
Deşi cuvioasa mama ei…” şi s-a închinat până la
pământ … S-a întors şi a continuat să se roage …
Am plecat către casă, gândindu-mă la cele
povestite cu fratele Gherontie… De unde ştia de
305
bunica? De unde o ştia pe mama? Nici Dorin nu ştia
că mama este bolnavă… De bunica ştia… Când am
ajuns, mama era la locul ei pe fotoliul pat din
bucătărie şi plângea, făcând „rebus”. Fuma, plângea
şi îmi spunea coerent şi cursiv că Maica Domnului a
făcut-o bine în urmă cu câteva minute, poate o
jumătate de oră… Din acel moment, mama mea a
redevenit cea mai mare iubitoare a Maicii Domnului
şi am revăzut, până s-a stins, acel har unic venit din
generaţii…
După un timp, m-am întâlnit în faţa Catedralei
cu fratele Gherontie. Mi-a spus să merg împreună cu
el la troiţă, să mă aşez în genunchi şi să ne rugăm.
Am ezitat puţin, deoarece troiţa era în mijlocul
străzii, iar mulţi dintre oamenii care treceau pe
acolo mă cunoşteau. Amintindu-mi ce a făcut
pentru mama, m-am pus în genunchi şi am spus
rugăciuni împreună cu el.

Cuviosul şi descoperirea rostului

Creaţiei
Monica Opriş «- CUPRINS
„Grâul, dragă!, pâinea/ faţa Domnului!” erau
cuvintele rostite de Cuviosul în şoaptă, atunci când
treceam – ducându-l undeva cu maşina – pe lângă

306
un lan de grâu. Cuvinte-rugăciune, însoţite de fiecare
dată de însemnarea de trei ori, în numele Preasfintei
Treimi, cu sfânta cruce. Pentru el, pâinea era sfântă,
de aceea o şi alinta prin „pituţa – drăguţa”, iar pe cel
la care găsea vreo bucată de pâine mucegăită sau
aruncată în coşul de gunoi îl apostrofa aspru!
Un semn de mare mirare am avut când l-am
văzut prima dată închinându-se atunci când observa
un măgăruş pe lângă turmele de oi sau „oiţe”, cum
le spunea el. Dacă îl întrebam de ce se închină, ne
răspundea oarecum contrariat, cum de noi nu ştim că
măgăruşul are crucea imprimată pe spate?! „Am văzut
cu ochii mei!” – ne spunea arătând spre ochi, ca să fie
sigur că îl credem, şi continua să-şi facă cruce, până
împlinea numărul celor trei închinăciuni. Chiar nu
ne gândisem că am putea să ne închinăm la crucea
de pe spatele măgarului, dar Cuviosul făcea asta cu
adâncă evlavie şi ne amintea cu multă emoţie în glas că
un astfel de animal l-a purtat pe Mântuitorul la intrarea
în Ierusalim. Trăia cu adevărat Sfintele Pătimiri ale
Domnului.
Într-o Vineri Mare era atât de adâncit în
rugăciune, încât nu a fost perturbat de vânzoleala
care s-a creat lângă el, când s-a ieşit pentru
înconjurarea catedralei, după slujba Prohodului
Domnului. Când şi-a revenit din acea stare, înăuntru
307
nu mai era aproape nimeni. S-a ridicat repede din
genunchi şi a ieşit fugind afară, ca să nu piardă
procesiunea cu Sfântul epitaf. L-am văzut atunci şi
am stat cu inima tremurând de frică la gândul că se
va rostogoli pe treptele catedralei la viteza pe care o
avea la coborâre! Putea să o ia pe scurtătură, ca să
ajungă marea de oameni, dar a parcurs întreg
„drumul Crucii” şi s-a aşezat la rând printre ultimii
aflaţi în această procesiune.
În pragul unei primăveri, am plantat câţiva
bulbi de ghiocei într-un ghiveci. S-a întâmplat să
apară Cuviosul la noi chiar când aceştia au înflorit.
L-am surprins cum, foarte discret, după ce i-a
mirosit, i-a pupat fericit! O fi văzut că e o floare cu
trei petale albe, chip al Preasfintei Treimi?! Nu ne-a
spus nimic referitor la asta!
Alături de Cuviosul era mai uşor să descoperi
rostul fiecărui lucru creat de Dumnezeu!

„Raiule, grădină dulce!”

P.D. «- CUPRINS
La sfârşitul anilor 90’, atunci când l-am
cunoscut mai bine, Cuviosul Gherontie avea foarte
bine definit un amplu set de cântări şi imnuri
religioase, cu care se însoţea în serile ori în nopţile
lungi de rugăciune sau pe care le cânta atunci când
308
se înregistra pe casete audio. Textele erau adesea
semnificativ modificate faţă de variantele lor
întâlnite în cărţile sau în tradiţia bisericească, aşa
încât să-l susţină în trăirea cât mai intensă a
mesajului sau conţinutului acestora.
Aşa au devenit binecunoscute celor care îi erau
apropiaţi interpretările sale la cântări precum:
„Lâng-o salcie înaltă”, „Blândul Păstor”, „Trandafir
frumos” etc. Dintre toate cântările, la „Raiule, grădină
duce!” avea o trăire specială, până la lacrimi, adesea
îşi bătea pieptul cu mâinile şi privea în sus cu
umilinţă pentru starea omului căzut în păcatul lui
Adam şi Eva, pentru pierderea „bucuriei bucuriilor
şi a frumuseţii frumuseţilor”.
După ce a început să picteze în mod sistematic,
am înţeles faptul că deopotrivă picta şi cânta ceea ce
„vedea”. Văzuse prin Duhul „frumuseţile raiului”,
trăise momente privilegiate de comuniune cu
Creatorul, vorbea despre bucuria nespusă pe care a
avut-o atunci când i s-a arătat Maica Domnului, iar
pe toate acestea ni le dezvăluia ca o invitaţie spre a-l
urma în sfintele sale nevoinţe duhovniceşti. „Raiule,
grădină dulce!” rămâne cântarea prin care a transmis
la superlativ dorul sau nostalgia omului izgonit din
Eden după paradis sau după „Raiul desfătării”,
cum obişnuia Cuviosul să spună. «- CUPRINS
309
„Îţi lipseşte doar un horn în cap!”
Cristian Sibişan «- CUPRINS
Din constelaţia blestematei patimi a fumatului,
pe care Cuviosul Gherontie a înfierat-o la cote
maxime, voi relata mărturia unui foarte bun prieten,
cu care am petrecut mulţi ani la Centrul Eparhial din
Alba Iulia.
Mama lui, venită în vizită, a participat la
Vecernie, iar după terminarea slujbei, Cuviosul
Gherontie o abordează în stilul caracteristic.
Conversaţia avută cu el a fost particulară, fiul
doamnei respective, prietenul meu bun, neştiind
nimic şi nepovestindu-i lui Gherontie despre mama
lui. Cuviosul a copleşit-o cu laude, evidenţiindu-i
frumuseţea. Se pare că nu a făcut economie de
cuvinte şi expresii, dar a adăugat ceva de genul: „Îţi
lipseşte doar un horn în cap!”. Cuviosul a ţinut
neapărat să adauge un „bemol” laudelor.
Fratele coleg, auzind ce i-a spus Cuviosul
Gherontie, i-a tâlcuit sensul cuvintelor lui care se
refereau la fumat. Din păcate, după mulţi ani, mama
colegului meu a trecut la cele veşnice, bolnavă fiind
de un cancer care era legat, în mod evident, şi de
patima fumatului.

310
Lumina sfinţilor luminează tuturor!
M.T. «- CUPRINS
Venirea la Mănăstirea Tismana a părintelui
Gherontie (Cuviosul) a fost prin anii ’80.
Eram cu maica stareţă Ierusalima în faţa bisericii,
când am văzut intrând pe poarta mănăstirii un om
slăbuţ, alb la faţă, care cu multă cuviinţă s-a aşezat
în genunchi între cei doi brăduţi şi s-a rugat în felul
său atât de propriu. După ce s-a ridicat din
genunchi, mi-a dăruit o carte mică de rugăciuni.
Voi povesti două momente din viaţă, în care
am văzut ajutorul Cuviosului, al acestui om al lui
Hristos, fapte fireşti pentru dânsul, uneori hazliu şi
totodată discret.
În septembrie 1999, a venit la mănăstire
bandajat la mână cu o faşă albă. Se tot văita: „Ioai,
dragă, am căzut din trenul rapid şi mi-am rupt mâna!”.
O spunea ca pe ceva personal pentru mine. În anul
următor, în săptămâna Floriilor a avut loc accidentul
de maşină. Durerea s-a resimţit mai ales ca urmare a
unei fracturi la antebraţ, cu deplasare la cot şi a
hematomului de la cap. Cuviosul a venit la spital la
Târgu Jiu şi, lângă patul meu, s-a rugat în genunchi
pentru sănătatea mea. Apoi a zis celor cu care
venise: „Cuvioasa, într-o lună, se va face bine!”. De la
Târgu Jiu am fost transferată la Bucureşti la spital,
311
iar în trei săptămâni trecuse ce era mai greu, eram
aproape vindecată.
O altă întâmplare este legată de durerile de
cap, care erau dese, profunde şi sâcâitoare. Într-o zi,
când durerea era foarte intensă de o simţeam şi în
ochi, apare Cuviosul. A venit la mine şi mi-a spus:
„Ioai, dragă, hai să vedem care e mai tare!”. Şi până să
văd ce înseamnă asta, am simţit trei izbituri foarte
puternice în cap: „Cioc! Cioc! Cioc!” (ca ouăle de
Paşti!). Durerile de cap au încetat imediat.
Timp de aproape patru decenii a venit aici spre a se
ruga pentru noi şi pentru lume, ducând cu sine
marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

,,Mari lucruri ai făcut Doamne cu noi:

ne-ai umplut de bucurie!” (Psalmul
125, 3)
B. L. T. «- CUPRINS
În toamna anului 2019, am primit în dar, cu
ocazia zilei de naştere, cele două volume cu mărturii
despre Cuviosul Gherontie. În aceeaşi zi, spre seară,
doamna Monica Opriş m-a sunat pentru a mă
întreba dacă am aceste cărţi. I-am răspuns afirmativ:
„De câteva ore le-am primit; acum le răsfoiesc.”. Nu
ştia că e ziua mea!

312
 Între alte discuţii, i-am spus câteva lucruri
despre experienţele mele cu Cuviosul Gherontie şi
am primit îndemnul de a scrie şi eu câteva rânduri.
Am tot amânat acest lucru până de curând, când m-
am întâlnit în pangarul Mănăstirii Lupşa cu un
domn care venise să întrebe dacă au mai apărut alte
mărturii scrise despre Cuviosul. Din vorbă-n vorbă,
am aflat că, în viaţa lui, Cuviosul a lucrat într-un
mod minunat. La un moment dat, a arătat cu
degetul spre băieţelul său, care răsfoia nişte cărţi cu
poveşti pentru copii, şi a exclamat: „El trăieşte prin
rugăciunile Cuviosului!”. Mărturia dânsului se va
regăsi cu siguranţă în cărţile care se vor tipări în
viitor. Această întâlnire minunată m-a determinat să
nu mai amân momentul şi să aştern şi eu câteva
gânduri despre bătrânelul care avea o lucrare tainică
şi neînţeleasă de mulţi în oraşul nostru.
Pe Cuviosul Gherontie, l-am văzut pentru
prima dată la Catedrală, în toamna anului 2005, dar
nu ştiam nimic despre viaţa dânsului. Mi se părea
doar că este un om mai puţin obişnuit, care-şi
exprimă într-un mod inedit trăirile lăuntrice. Apoi
am auzit de la diverse persoane că este un om cu
har. Mă uimea însă modul său de a se ruga în timpul
sfintelor slujbe de la Catedrală. După rugăciune,
mulţi oameni se adunau în jurul său pentru a-l
313
asculta sau pentru a-l întreba oarece; însă dânsul
avea un mod propriu de a răspunde: mai degrabă
zicea o ghicitoare, formula o glumă, o vorbă ,,de
duh” sau ceva de acest gen, ceea ce îi umplea de
bucurie pe cei din preajma dânsului. Mai mult decât
atât, prin glumele sale oferea răspuns la anumite
frământări ale oamenilor sau vestea unele lucruri
care urmau să se întâmple. Am aflat de la colegii
mai mari că, într-o duminică, le-a spus să se
pregătească pentru următoarea zi deoarece vor avea
test la limba greacă. Şi exact aşa a fost!
Mi-a rămas întipărit în minte modul său de a se
despărţi de altar, de biserică! Îmi aduc aminte că
într-o seară, după Vecernie, am zăbovit mai mult în
Catedrală, iar când am ieşit, Cuviosul era pe scările
de la intrare, cu mâinile ridicate, cântând cu
însufleţire: ,,Noaptea e stăpână-n vale, truda zilei s-
a sfârşit, obosit m-abat din cale, să Te-ador Iisus
iubit!”. L-am urmărit îndeaproape, mişcat fiind de
dăruirea cu care intona această priceasnă, dar mai
ales că din faţa Catedralei şi până sub clopotniţă
repeta de multe ori: ,,Noapte bună, scump Iisus!”.
Un episod în care mi s-a arătat faptul că acest
om avea un har deosebit, s-a petrecut în iarna anului
2008. Era zi de duminică. Am mers la împărtăşit
printre ultimii. În spatele meu, era un tânăr care
314
dorea şi el să se împărtăşească. Nu am coborât bine
de pe solee, că am şi auzit lumea cum s-a agitat: în
momentul primirii Sfintei Împărtăşanii, băiatul a
căzut în faţa altarului şi făcea zgomot. Ştiam despre
el că era tulburat de duhuri rele. M-am întors şi am
încercat să ajut cumva. În scurt timp, părintele Teofil
Tia s-a oferit să ne primească în biroul dânsului şi,
preţ de câteva minute, i-a citit câteva rugăciuni.
După vreo jumătate de oră, am ieşit de la părintele
Teofil. Slujba se terminase şi nu mai era nimeni prin
curtea Catedralei. Însă sub clopotniţă era nimeni
altul decât Cuviosul, care se închina şi aştepta pe
cineva. Oare pe noi?! Când am ajuns în faţa
dumnealui, l-am salutat, iar dânsul, privindu-l pe
acel băiat, a zis: ,,Ioai, dragă…săracul de el!”. Apoi a
scuipat de trei ori, murmurând: ,,În numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh!”. Nu am zăbovit
mai mult şi ne-am continuat drumul, iar după un
timp, l-am auzit pe tânărul respectiv spunându-mi:
,,Mare har are omul acela!”.
Într-adevăr, mare har a avut Cuviosul
Gherontie. Însă nu cred că am ştiut să ne hrănim cu
adevărat din comoara cea tainică a sa. Nădăjduim
însă să avem parte de rugăciunile sale! «- CUPRINS

315
Cuviosul Gherontie, un sfânt pe care
l-am cunoscut…
M. P. «- CUPRINS
La începutul pocăinţei şi întoarcerii în Biserică,
după o educaţie şi o viaţă atee, când citeam Vieţile
Sfinţilor, credeam că ele fac parte dintr-o lume de
mult apusă, că sunt un fel de legende, ceva greu de
trăit în zilele noastre.
Abia intrasem ca soră de mănăstire la Schitul
S.P., iar în primul Post Mare am fost îmbrăcată cu
dulamă călugărească. Cumva simţeam că am intrat
într-o tagmă, neînţeleasă chiar şi pentru mine, a
oamenilor care tind spre desăvârşire şi care s-au
afierosit total lui Dumnezeu. Maica stareţă m-a luat
cu dânsa la „oraş” pentru a rezolva probleme
administrative.
Mănăstirea avea un Aro, pe care, de obicei,
când ieşeam la oraş, maica îl încărca cu tot felul de
lucruri necesare. Undeva, printre pachete, pe
bancheta din spate, stăteam şi eu plină de teamă,
atât pentru că intrasem într-o altă condiţie
existenţială ca soră începătoare într-o mănăstire, cât
şi pentru „reîntâlnirea” cu lumea pe care tocmai o
părăsisem.

316
 Ne-am oprit în oraş, lângă un bloc, unde maica
stareţă urma să viziteze o familie. Sfinţia sa a urcat
să vadă dacă era cineva acasă (atunci nu erau
telefoane mobile), iar pe mine m-a lăsat în maşină.
Printre sfaturile de începători mi s-a spus că trebuie
să tăcem pentru a ne putea ruga, să vorbim cu cei
din afara mănăstirii doar strictul necesar şi să nu
dăm relaţii despre mănăstire străinilor.
Cât timp am rămas singură, a venit la mine
chiar doamna pe care o căuta maica (cunoştea
maşina), iar eu i-am spus că maica stareţă a urcat la
dânsa. Doamna mi-a spus că se bucură că am
îmbrăcat haina călugărească şi chiar a făcut un
elogiu vieţii monahale, în timp ce stăteam
ascultătoare, după sfaturile primite de la maica
stareţă. La sfârşit, doamna mi-a arătat nişte oameni
în vârstă, care stăteau pe bancă în faţa blocului, şi m-
a atenţionat pe viitor că unii dintre ei sunt foarte
iscoditori cu toate persoanele străine care intră în
bloc. Stăteau acolo toată ziua şi asta făceau. Mi-a
spus să fiu atentă dacă mă întreabă despre
mănăstire, despre mine, să nu dau relaţii, că nu i se
pare prea în regulă ce se întâmplă. Chiar îi suspecta
că ar putea da informaţiile mai departe.
Eu n-am răspuns, dar teama mea interioară a
crescut şi mai mult. Am rămas în maşină, ca
317
ascultare. La câteva minute după ce a plecat
doamna, de maşină se apropie un bătrânel care, deşi
afară era rece, nu era îmbrăcat decât într-un pulover
şi, într-un fel foarte familiar, a început să mă ia la
întrebări: Cine sunt?, De unde sunt? etc.
Tăceam şi mă gândeam: „Aha, bătrân iscoditor, ai
grijă cui dai relaţii despre tine şi despre
mănăstire…”. Până să termin gândurile, acest
bătrânel a început să răspundă singur la toate
întrebările: „A, eşti de la S.P., aşa, de la cuvioasa S.,
păi eu o cunosc că vine de la Mănăstirea R.!” şi
înşira toate acele informaţii pe care eu mă străduiam
să nu le divulg.
El ştia totul despre mine, iar eu eram convinsă că
este un … informator.
În aceeaşi zi, vizitând alţi creştini, am auzit o
poveste care rezona mult cu Vieţile Sfinţilor, despre
un bătrân ciudat, care nu se fereşte să fie ridicol în
faţa oamenilor, dar care, atunci când îi cereai să se
roage pentru cineva, se aşeza în mijlocul străzii şi
ridica mâinile spre cer, făcând rugăciune pentru
persoana respectivă. În acel moment, am realizat că
tocmai ratasem întâlnirea cu un sfânt… bătrânelul
informator care era informat de Sus cu tot despre
mine nu era altul decât „Cuviosul Gherontie cel
nebun pentru Hristos”. De atunci, sufletul meu era
318
mereu atras de el, încredinţat că omul acesta ştie
ceva din voia lui Dumnezeu.

„Eu nu m-am lăsat de Hristos şi m-am

făcut handicapác”
Viorica Cătănoiu, Bucureşti «- CUPRINS
Cuviosul m-a vizitat de mai multe ori, la
Bucureşti. Odată a stat mai mult, o săptămână.
Când venea cineva la mine şi mă întreba cine este
părintele, mă spiona să vadă ce vorbesc. Cred că a
auzit că spuneam că e un nebun pentru Hristos şi
atunci, fără să-i cer, mi-a spus câte ceva din
pătimirile lui.
Mi-a spus că el a fost arestat pentru că n-a vrut
să plece din mănăstire şi au venit şi i-au arestat pe
mai mulţi. L-au adus la Bucureşti şi îmi spunea de
Pană, că îl cunoştea pe Pană şi pe un ministru de
atunci. I-am spus: „Probabil că v-au chinuit!”. Zice:
„Mulţi s-au lăsat de credinţă, pentru că i-au chinuit,
dar eu nu m-am lăsat de Hristos, nu m-am lăsat şi
m-am făcut handicapác!”. Mi-au spus că l-au
internat la spitalul de nebuni, acolo la Spitalul 9 şi
de-acolo a fost liber. De atunci a început să umble
prin ţară, prin mănăstiri, prin păduri.

319
Am înţeles eu că Maica Domnului l-a ajutat să scape
de închisoare, să facă pe nebunul. Parcă am auzit de
la o persoană care venea la Tismana că, atunci când
îl chinuiau, Maica Domnului i-a poruncit să se facă
nebun pentru Hristos.
Părintele nu a povestit la nimeni mare lucru. Mie
mi-a spus când mă spiona ce spun despre el la cei
care vin la mine despre sfinţia sa. Probabil că a vrut
să mă lămurească că s-a făcut handicapác. Şi mereu
accentua că s-a făcut handicapác, nu handicapat,
adică să nu spun eu că e nebun pentru Hristos.
A ocolit subiectul despre persecuţii. A fost în mare
suferinţă, dar nu a vrut să o spună, ca să nu îşi
piardă plata.

De unde a ştiut el de copilul de acasă?

M.P. «- CUPRINS
În urmă cu aproximativ 13 ani (prin 2007), într-
o după-amiază, soţul meu a venit să ia cu maşina de
la spitalul din Horezu, unde lucrez ca asistentă
medicală. În drum spre casă, noi fiind din satul
Romanii de Jos, l-am ajuns din urmă pe marele om
„Ioi, dragă” – omul lui Dumnezeu. În mână avea o
plăsuţă cu portocale şi mergea pe jos spre
Mănăstirea Hurezi. L-am luat în maşină, deoarece
era în drumul nostru. Când am ajuns la mănăstire, a
320
vrut să îi dea soţului meu nişte bani. Pentru că el a
refuzat să îi primească, mi-a dat plăsuţa cu portocale
însă cu o destinaţie precisă: pentru copilul mic de
acasă. Am rămas uimiţi: de unde a ştiut el că acasă
noi avem un nepoţel de 4 ani?! Mi-a spus apoi că,
dacă el are două cămăşi, una o dăruieşte cuiva de
pomană, neavând nevoie de două, iar la despărţire
mi-a zis: „Aşa să faci şi tu!”. Şi a coborât din maşină.
Eu şi soţul meu ne-am tot întrebat: De unde a ştiut el
de copilul de acasă? Oare era omul lui Dumnezeu?!

Darul Cuviosului Gherontie pentru

prietena mea
Elena Buzgariu «- CUPRINS
Cât a trăit, Cuviosul Gherontie ne-a ajutat prin
rugăciunile sale să ne descoperim darurile, ca să
putem, la rândul nostru, să ne ajutăm unii pe alţii.
Mă aflam la locul de muncă, când văd că mă
sună cineva. Era o prietenă, care m-a rugat să o ajut.
Dorinţa ei era să îi fac o programare la domnul
doctor stomatolog, la cabinetul căruia lucram. El a
fost de acord să o primească. Având în vedere că
problema ei se agravase, domnul doctor a trebuit să
folosească un material de plombat canalele foarte
scump, pentru a salva dintele. Eu, cunoscând
materialele şi lista de preţuri, dar şi costul
321
intervenţiei făcute cu mult profesionalism de
domnul doctor, mă aşteptam ca totalul să fie foarte
mare. Având în vedere că prietena mea traversa o
perioadă foarte grea din punct de vedere financiar,
am început să mă rog Cuviosului Gherontie să facă
ceva pentru ea.
La sfârşit, prietena mea l-a întrebat pe domnul
doctor: „Cât trebuie să vă achit?”. El ne priveşte şi
zice: „De data aceasta, nimic!”. Crezând că nu am
auzit bine, am mai întrebat şi eu: „Cât trebuie să vă
achite prietena mea?”. El răspunde: „Nimic!”. După
ce prietena mea a plecat, l-am întrebat pe domnul
doctor de ce nu i-a luat niciun ban şi mi-a spus că
aşa a simţit în acel moment că trebuie să facă.
Toată ziua I-am mulţumit Bunului Dumnezeu
pentru mila şi mijlocirea Cuviosului şi sperăm să
putem fi şi noi un sprijin, un ajutor, o mângâiere
pentru ceilalţi fără a aştepta nimic în plus.

I-a făcut metanie femeii să îl ierte

Sora D. «- CUPRINS
L-am văzut odată în catedrală, în timp ce
povestea foarte concentrat cu cineva. În timpul
aceasta, s-a apropiat o doamnă să îi dea nişte bani.
Cuviosul a aruncat banii pe jos, foarte tulburat că l-a
scos din starea de concentrare duhovnicească, de
322
duh, în care se afla, pentru a-i putea spune
persoanei cu care vorbea ceea ce îi descoperea
Dumnezeu.
Femeia care îi dăduse banii, foarte afectată, s-a
aplecat după ei şi i-a luat. După ce Cuviosul a
terminat discuţia, a ieşit din biserică, dar a venit
destul de repede înapoi şi i-a făcut o plecăciune
femeii şi i-a spus: „Dragă, dragă, iartă-mă!”, dar banii
nu i-a luat, apoi a ieşit afară. Chiar dacă el avea
nevoie de acei bani, nu i-a luat. Îl vedeam cum
dădea bani la săraci, mulţi bani. Chiar îmi amintesc
de o femeie care nu cerşea niciodată, dar Cuviosul
când o vedea, se ridica de pe scaun, mergea la ea şi îi
dădea 50 de lei. Nu o dată l-am văzut dându-i aşa de
mulţi bani.
Când l-am văzut cum îşi cere iertare, mi-a
plăcut foarte mult. Am zis în gândul meu: „Ăsta-i
omul lui Dumnezeu! S-a văzut pe el cum s-a purtat!
Aşa trebuie să ne purtăm!”.
Cuviosul a fost un om al tainei. Nu l-a cunoscut
nimeni! Cine se ruga ca el? Cine se mai roagă cu
mâinile ca Gherontie?«- CUPRINS

323
Cuviosul şi părintele Iustin Pârvu
Maria Nemeş «- CUPRINS
Într-o seară, când părintele Iustin Pârvu de la
Mănăstirea Petru Vodă îşi aniversa ziua de naştere
(10 februarie), l-am sunat, iar Cuviosul a vorbit cu
dânsul şi i-a urat sănătate. Din câte am înţeles, îl
cunoştea pe Cuviosul de la închisoare, cel mai
posibil de la Jilava şi îl preţuia mult. Când vorbea
despre Cuviosul, părintele Iustin îi spunea, cu
accent moldovenesc, „Înţeleptul cela!”.
De trei sau patru ori am fost alături de Cuviosul la
Mănăstirea Petru Vodă. Odată, ţin minte că am
intrat cu Cuviosul în chilia părintelui şi au vorbit,
dar mi s-a şters totul din minte. Ştiu că părintele l-a
invitat pe Cuviosul să doarmă cu el în chilie, dar nu
mai ştiu din ce motiv, nu s-a întâmplat acest lucru.
Când părintele Iustin a fost bolnav, Cuviosul s-a
rugat mult pentru dânsul.
Cuviosul a fost şi la înmormântarea părintelui, în 20
iunie 2013, dar şi la parastasul de şase săptămâni. Îl
avea la mare evlavie.

324
„Dragă, dar dă-i băieţelului să bea
lăptic”
C.P., Craiova «- CUPRINS
Eram însărcinată în 3 luni cu primul copil şi nu
ştiam dacă e fetiţă sau băieţel, însă eram curioasă. Îl
întrebasem de câteva ori pe Cuviosul, dar primeam
ca răspuns o privire şi un zâmbet. Atât, aşa că m-am
lăsat păgubaşă. Într-o zi, fiind la masă, printre alte
mâncăruri aveam şi lapte, iar eu mâncam
castraveciori acri! La un moment dat, Cuviosul se
uita la mine şi zice:
– Dragă, dar dă-i băieţelului să bea lăptic, că lui îi
place lăpticul, dragă!
Atunci am ştiut că o să avem băieţel!
La botezul băieţelului mi-a zis:
– O să urmeze o stareţă dragă, abia aştept să îi sărut
mânuţa! Îmi era limpede că Cuviosul vedea în viitor.
Când băiatul a avut 3 ani, ne-a dăruit Dumnezeu şi
o fetiţă! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

„Acela care a furat nu ştie că ulciorul

nu merge la apă de mai multe ori?
Elena T.
Cuviosul aduna banii pe care îi primea şi îi lăsa
la diferite familii. Ştia exact câţi bani are, avea o

325
evidenţă foarte riguroasă asupra lor, deşi nu lăsa
deloc impresia aceasta.
Într-o zi, mă sună la telefon o doamnă la care avea
lăsaţi nişte bani şi îmi spune că vrea să vorbească cu
Cuviosul. O simţeam din ton că s-a întâmplat ceva
rău, dar mă gândeam că e vreo problemă cu o boală
sau altceva. Mi-a spus despre ce e vorba, că intrase
cineva în casa lor şi furase banii Cuviosului. Nu ştia
cum să-i spună asta şi se temea de răspunsul lui.
Dânsul era la baie şi, deşi l-am chemat la telefon,
întârzia să iasă. I-am spus doamnei să revină cu
telefonul, dar ea insista că acum trebuie să vorbească
cu el. Am insistat şi eu la Cuviosul şi, până la urmă,
din baie, mi-a spus pe un ton sever să o întreb ce
vrea. Am întredeschis uşa şi intermediam informaţia
de la unul la celălalt: „Cuvioase, zice că a intrat
cineva la ei în casă şi v-a furat banii!”. A început să
râdă şi a zis: „Ce crede acela, că nu mai am alţi
bani?! Acela care a furat nu ştie că ulciorul nu merge
la apă de mai multe ori?”. Cu privire la acei bani, nu
a avut nicio reacţie de părere de rău. Îi plăcea să aibă
bani, doar pentru a avea cu ce să facă milostenie.
«- CUPRINS

326
Ca mulţumire, i-am promis Cuviosului
că o să mergem la mormântul lui
Ilie, Baia de Arieş «- CUPRINS
Văzând cărţile despre Cuviosul Gherontie cel
nebun pentru Hristos, m-am gândit: „Doamne, nu
am fost vrednic să îl cunosc pe acest Sfânt! Am mers
7-8 ani la Mănăstirea Albac, dar niciodată nu l-am
întâlnit acolo!”. Aveam însă să îi cunosc lucrarea
minunată spre sfârşitul anului 2019…
Înainte de Crăciun cam cu două săptămâni,
Zian, băieţelul nostru, a început să plângă când
urina şi acuza dureri foarte mari. Am văzut că a
urinat chiar şi cu sânge. I-am făcut analizele, iar
medicul de la Câmpeni ne-a spus că problema este
foarte serioasă. Am trimis analizele şi la Cluj, la un
medic pediatru cu care ţinem legătura, iar doamna
doctor ne-a spus să mergem urgent la un medic
nefrolog la Spitalul „Regina Maria”, pentru
investigaţii mai amănunţite, deoarece analizele
arătau afecţiuni grave la rinichi. Am plecat imediat
şi am ajuns seara în jurul orei 9, dar pentru că doar a
doua zi dispuneau de aparatura necesară, dată fiind
situaţia medicală a copilului, ne-au trimis la Spitalul
de Urgenţe. Acolo a trebuit să aşteptăm aproape

327
două ore, timp în care, pentru a nu-l speria pe
băieţel, l-am ţinut în maşină.
Părintele Dionisie, pe care îl sunasem la plecarea de
acasă, m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva am la mine
o fotografie cu Cuviosul Gherontie. De emoţii, i-am spus
că nu am, iar el mi-a trimis una pe telefon, să i-o punem
băieţelului în zona rinichilor. În timp ce îi ţineam
telefonul cu fotografia pe rinichi, îl rugam din tot sufletul
să ne ajute.
Ne-a venit rândul, i-au luat analiza de urină,
apoi ne-am dus într-un alt corp de clădire, pentru
ecograf. Când am intrat, doamna doctor i-a spus
băiatului: „Te cheamă Zian, ca pe părintele Arsenie.
Şi eu un băieţel pe care îl cheamă Zian şi o să ne
ajute părintele Arsenie să fie bine!”. După ce l-a
consultat şi i-a făcut ecograful, mare ne-a fost
bucuria când doamna doctor ne-a spus că copilul
este sănătos. Şi analiza de urină a ieşit destul de
bine. I-a dat doar un tratament pentru a elimina o
infecţie pe care copilul se pare că o avea de la
naştere. Am văzut imediat schimbarea la băieţel. La
întoarcerea înspre casă, copilul era foarte fericit, l-a
şi filmat soţia în maşină cum se juca, spre deosebire
de drumul spre Cluj, cu toate că era după o zi grea şi
trecuse bine de miezul nopţii!

328
 Ca mulţumire, i-am promis Cuviosului că o să
mergem la mormântul lui, la Mănăstirea Tismana.
Ne-am dus a treia zi de Crăciun. La ora 19, intram
pe poarta mănăstirii. Am urcat cu bucurie la
mormânt. Nu am ajuns bine şi au apărut două
măicuţe, cărora le-am povestit minunea Cuviosului.
Pe unul dintre braţele crucii de la mormânt atârna o
cruciuliţă de pus la gât, iar o maică mi-a spus să o
iau. Mi-a dat apoi şi nişte metanii purtate de
Cuviosul. Tare m-am bucurat, pentru că îmi dorisem
să am ceva de la el. Se făcuse ora 20:20 şi până acasă
aveam de mers aproape 300 km… M-am rugat
Cuviosului, iar în patru ore am ajuns acasă. Eu
umblu foarte mult, dar atunci am simţit ajutorul
Cuviosului, în condiţiile în care aveam de trecut
defileul Jiului, iar afară era noapte şi viscol. Mi-a
părut aşa de scurt drumul!
Îi mulţumim Cuviosului şi îl rugăm să ne poarte de
grijă!

Ne ajuta să căutăm pacea în familie

N.B. «- CUPRINS
Eu mă certasem cu bărbatul meu. A zis el, am
zis eu şi, uite-aşa, ne-am tot aruncat vorbe unul
celuilalt. Aşa certată cu bărbatul meu, m-am dus să
îl întâlnesc pe Cuviosul Gherontie. Cum m-a văzut,
329
mi-a spus: „Aşa-i că soţul tău te încolţeşte? Aşa-i?”. Eu
mi-am adus aminte că era exact ce îi spusesem
soţului meu. Cuviosul a continuat: „Te încolţeşte cu
vorba! Aşa-i că te încolţeşte?”. „Mă mai încolţeşte,
părinte, dar şi eu îl încolţesc pe el.”. Apoi a zis: „Să
îmi aduci mâine şorlic!”. Noi tăiam porcul în ziua
următoare, dar nu îi spusesem asta.
Dumnezeu îi descoperea Cuviosului lucruri
ştiute doar de noi şi ne ajuta nu numai să ne vedem
păcatele, dar şi să căutăm pacea şi armonia în
familie. Era un om cu viaţă sfântă, care îi iubea pe
oameni.

S-a smerit, făcând pe cerşetorul, ca să

mă ajute
Monahia Pantelimona, Mănăstirea Hurezi «- CUPRINS
Era prin 1994. Lucram la secţia de covoare din
Sălişte. Încă nu eram în mănăstire. În ziua în care l-
am cunoscut pe Cuviosul Gherontie, trebuia să merg
cu nişte situaţii la Sibiu mai de dimineaţă. Mi-am zis
că merg prima dată la Sfânta Liturghie la catedrală
şi după aceea merg să rezolv problema cu situaţiile.
Era un obicei acolo în catedrală, că oamenii merg să
se închine la icoana de pe tetrapod, în mijlocul
catedralei. Eu aveam geanta deschisă, iar când m-am
închinat, mi-a căzut portmoneul, dar nu am
330
observat. Am auzit că a căzut ceva, dar am avut
impresia că nu de la mine a căzut. M-am tras mai la
uşă ca să pot ieşi cât mai repede după ce se termină
Sfânta Liturghie, să merg să rezolv şi să mă şi întorc
la Sălişte.
Când să ies, la poartă, era Cuviosul Gherontie
şi mulţi cerşetori. Nu îl cunoşteam. El a venit direct
la mine şi a început să se ţină de capul meu să îi dau
nişte bani: „Dă-mi, dragă, ceva! Dă-mi nişte bani! Cât
ai, cât de puţin, dă-mi ceva!”. Insista încontinuu. Eu,
dacă tot a insistat, am zis: „Staţi, să caut portmoneul
să vă dau!”. Caut portmoneul. Nu îl găseam. El
continua insistent: „Hai, dragă, dă-mi!”. Eu îi
spuneam: „Lasă-mă, că nu îmi găsesc portmoneul!”.
Apoi zice către mine: „Poate ţi-o căzut în biserică. Du-
te şi întreabă la lumânări, că poate e acolo, poate l-au
găsit!”. Eu sunt mai timidă şi îmi era ruşine să merg
acolo să întreb. Eram sigură că l-am avut că mi-am
cumpărat bilet de autobuz. Dar unde mi-a dispărut?
„Hai, dragă, că vin şi eu cu tine şi să întrebăm la
lumânări!”. Intrăm amândoi, o întrebăm pe doamna
de la lumânări şi zice: „Mergeţi în spate, la preoţi,
unde se schimbă – că ei aveau acolo în spate o
cameră – şi întrebaţi acolo!”. Am mers acolo şi i-am
găsit pe preoţi. Erau mai mulţi, dar eu nu cunoşteam
pe niciunul. Unul dintre ei m-a întrebat ce doresc.
331
Le-am spus că mi-am pierdut portmoneul. M-a luat
apoi la întrebări: Cum mă cheamă, de unde sunt,
cum arată portmoneul, ce am în portmoneu, câţi
bani am. Le-am spus câţi bani am, că am buletinul,
actele, dar şi că am o cruciuliţă şi o iconiţă. Şi-au dat
seama că e portmoneul meu şi mi l-au dat. Cuviosul
a zis: „Bine că l-ai găsit!”.
Dacă nu se ţinea Cuviosul Gherontie de capul
meu să îi dau bani, nu îl găseam aşa de repede sau
poate nici nu îl mai găseam. El mi-a făcut un bine.
Altfel nu mai aveam niciun ban, nici cu ce să mă
întorc acasă. M-am minunat şi tot timpul m-am
rugat pentru el, să-i dea Dumnezeu sănătate, că m-a
ajutat să-mi găsesc portmoneul. Dar m-am minunat
şi că, după ce mi l-au dat părinţii, Cuviosul nu mi-a
mai cerut bani. El doar a făcut pe cerşetorul!
După aceea, l-am mai văzut după ce am intrat
la mănăstire. Venea pe aici şi mi-am dat seama că
este cel care m-a ajutat să îmi găsesc portmoneul. S-a
smerit, făcând pe cerşetorul, ca să mă ajute. Când l-
am văzut, mai la început, am crezut că este bolnav.
Pe urmă mi-am dat seama că se ascunde şi face pe
nebunul.
L-am văzut ultima dată când a venit de hram, în
2013, şi i-am spus să se roage pentru mine. S-a pus
în genunchi şi s-a rugat îndelung. «- CUPRINS
332
Maica Atanasia de la Mănăstirea Râmeţ
despre Cuviosul Gherontie
Monahia Semfora «- CUPRINS
Maica Atanasia de la Mănăstirea Râmeţ este
cunoscută pentru credinţa şi nădejdea cu care îşi
duce crucea pe patul suferinţei, de atâţia ani. Am
rugat-o într-o zi să-mi povestească despre Cuviosul
Gherontie lucrurile care i-au rămas cel mai mult în
suflet, din anii în care dânsul mergea des la Râmeţ.
În primul rând, Maica Atanasia mi-a spus că,
într-o zi, căuta pe cineva. În timpul căutării, s-a
gândit să meargă şi în trapeza muncitorilor. Uşa era
întredeschisă, iar maica a auzit o voce, cineva se
ruga înăuntru. A împins încetişor uşa, iar acolo era
Cuviosul Gherontie, care se ruga cu mâinile ridicate,
cu faţa spre icoane. Credea că nu îl vede nimeni. Era
el însuşi, fără cuvinte sau gesturi care să inducă în
eroare. Amintindu-şi cuvintele rugăciunii, maica îmi
spunea că nu ştie să le fi citit vreodată în vreo carte
sau să le fi auzit vreodată la cineva. Se ruga atât de
frumos şi cu trăire, încât îţi venea doar să stai să îl
asculţi. Nu a vrut să îl deranjeze, deoarece era
convinsă că se ruga pentru toţi din mănăstire şi a
plecat.

333
 După 1980, în cei zece ani cât a durat
proiectarea şi ridicarea noii biserici a Mănăstirii
Râmeţ, proiectantul acesteia, părintele inginer Ioan
Grecea de la Cluj mergea des la mănăstire. Într-una
din dăţi, s-au înţeles să îl ducă cu maşina la gară la
Teiuş părintele Ioanichie. Maica Atanasia a mers şi
ea, că aveau ceva de rezolvat în Teiuş. Ca de obicei,
a apărut ba una, ba alta, iar la plecare şi-au dat
seama că nu mai au mult timp la dispoziţie pentru a
ajunge la gară. La poarta mănăstirii, Cuviosul
Gherontie se ducea pe la maşini, să îşi caute pe
cineva care să îl ducă până acolo. Când i-a văzut pe
părintele şi pe maica, i-a rugat să îl ia şi pe el, apoi,
s-ar fi descurcat el. L-au luat, dar i-au spus că prima
dată îl duc pe părintele Grecea la gară, ca să nu
scape trenul. Au mers cât au putut de repede, iar
când au ajuns în gară, conductorul dădea semnalul
de plecare. Părintele Grecea a coborât în grabă din
maşină, a fugit direct la tren şi a reuşit să urce. Din
cauza grabei şi-a uitat servieta cu toate actele în
maşină. Când părintele Ioanichie şi maica au
observat, s-au tot gândit cum să facă, pe cine să
trimită să îi ducă părintelui servieta. Totul era acolo,
iar părintele nu putea să lucreze nimic la proiectul
de mănăstire. S-au gândit să îl trimită pe Cuviosul
Gherontie să i le ducă la Cluj. Au apărut apoi
334
întrebările: „Dacă le pierde? Dacă nu îl găseşte?
Dacă, dacă…?”. Până la urmă, l-au întrebat dacă
vrea să meargă la Cluj să ducă servieta părintelui.
„Iui, dragă, dar unde să mă duc? Dacă nu găsesc?”
„Mergi la Arhiepiscopie, intri pe poarta mare şi
acolo găseşti pe cineva de la birouri şi îi laşi
servieta.” „Cu ce vrei să mergi? Cu ocazie sau cu
trenul?” L-au pus pe următorul tren spre Cluj. Au
aflat ulterior că, în momentul în care Cuviosul a
intrat pe poarta arhiepiscopiei, părintele Grecea
venea spre dânsul şi i-a spus: „O, ai sosit,
Gherontie? Te aşteptam.”. De fapt Cuviosul, cu
vederea lui înainte a ştiut că va fi nevoie de el, de
aceea a plecat.
Tot maica a mai spus: „Dacă Cuviosul Gherontie
nu se mântuieşte, atunci nu ştiu cine va ajunge în
rai! Dacă avea două haine, una o dădea. Dădea
totul la alţii şi nu păstra nimic pentru sine!”.

„Asta-i pentru cuvioşia ta!”

Monica Opriş «- CUPRINS
L-am văzut de multe ori pe Cuviosul făcând
milostenie. Era un lucru pe care şi-l dorea foarte
mult, dăruia cu multă bucurie, dar uneori proceda
într-un mod neaşteptat: îşi pregătea banii, iar când
se apropia de destinatar îi arunca pe jos, făcându-l
335
pe acesta să se aplece după ei. Dacă era vânt, se mai
întâmpla ca acea persoană să şi fugă, uneori chiar
prin curtea catedralei, ca să intre în posesia darului.
Nu mă puteam gândi atunci decât la faptul că poate
şi cerşetorii trebuie să depună un minim efort
pentru bani, pentru că niciodată Cuviosul n-a umilit
pe nimeni!
Şi totuşi, explicaţia ţine de nebunia pentru
Hristos! Nu mică mi-a fost mirarea când, într-una
din zile, prin 2002 cred, Cuviosul Gherontie a venit
la noi, a intrat foarte repede în sufragerie şi, primul
lucru, a scos din plasele lui o pungă cu iconiţe, a luat
una şi, aruncând-o spre mine, mi-a spus: „Asta-i
pentru cuvioşia ta!”. Până să ajungă la mine, icoana a
căzut pe covor cu faţa în jos. Puţin tulburată, am
ridicat-o cu o curiozitate firească, să văd ce sfânt
vrea să îmi dăruiască Cuviosul într-un mod atât de
special. Era Sfânta Xenia cea nebună pentru Hristos,
de la Sank Petersburg (pomenită la 24 ianuarie).
Am înţeles ulterior taina acestui gest. Cu puţin
timp înainte, cartea despre viaţa ei a ajuns la mine
(nu mai ţin minte în ce împrejurare) şi, uimită de
viaţa şi nevoinţele ei, i-am citit acatistul câteva zile la
rând. Era pentru mine confirmarea vieţii sfinte a
Cuviosului, pe care Sfânta Xenia l-a trimis ca
purtător de mesaj. Icoana acestei sfinte nebune
336
pentru Hristos nu putea fi dăruită de către un alt
nebun pentru Hristos decât într-o modalitate
proprie acestui mod de trăire a credinţei!
Rugăciune către Sfânta Xenia cea nebună pentru
Hristos
O, Sfântă maică Xenia, vieţuind sub
acoperământul Celui Preaînalt şi întărită fiind de
Maica lui Dumnezeu, răbdând foamea şi setea, gerul
şi arşiţa, defăimările şi prigonirile, ai primit de la
Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de
minuni, iar acum sălăşluieşti întru lumina Celui
Atotputernic. Sfânta Biserică te preamăreşte acum ca
pe o floare bineînmiresmată. Stând înaintea sfintei
tale icoane, ne rugăm ţie ca uneia care eşti întru
viaţa cea neîmbătrânitoare, dar petreci şi împreună
cu noi: primeşte cererile noastre şi le du la scaunul
Milostivului Părinte Ceresc, ca ceea ce ai îndrăznire
către El; cere pentru cei ce aleargă la tine mântuire
veşnică, îmbelşugată binecuvântare pentru faptele şi
începuturile cele bune, izbăvire din toate nevoile şi
necazurile. Mijloceşte cu rugăciunile tale înaintea
Atotînduratului nostru Mântuitor, pentru noi
netrebnicii şi păcătoşii. Ajută, Sfântă şi fericită maică
Xenia, să fie luminaţi pruncii cu lumina Sfântului
Botez şi să fie pecetluiţi cu pecetea darului Sfântului
Duh; băieţii şi fetele să fie crescuţi în credinţă, cinste
337
şi frică de Dumnezeu; dăruieşte-le lor reuşită la
învăţătură; tămăduieşte pe cei neputincioşi; trimite
dragoste şi bună-înţelegere celor căsătoriţi,
învredniceşte pe monahi de nevoinţa cea bună şi
apără-i de defăimări; întăreşte-i pe păstori întru tăria
Duhului Sfânt, păzeşte poporul şi ţara aceasta în
pace şi fără de tulburare, roagă-te pentru cei lipsiţi
în ceasul morţii de împărtăşirea cu Sfintele lui
Hristos Taine; că tu eşti nădejdea noastră, grabnica
noastră ascultătoare, pentru care îţi aducem
mulţumire şi slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul
Sfânt, pe Dumnezeul cel în Treime închinat şi
minunat întru Sfinţii Săi acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!

„Hai! Cred că pe-aici trebuie să fie!”

Maria Nemeş «- CUPRINS
Am fost cu Cuviosul în Rusia în pelerinaj şi îl
tot întrebam ce să îi cumpăr. Nu şi-a dorit niciodată
nimic. A acceptat la un moment dat să îi cumpăr
ceva. Până am găsit, ne-am îndepărtat de grup şi ne-
am rătăcit de ei. Nu mai vedeam pe nimeni.
L-am tot întrebat pe Cuviosul: „Încotro trebuie
să mergem? Unde o fi grupul?”. Răspunsul lui m-a
neliniştit: „Or fi ori în stânga ori în dreapta!”. I-am
spus: „Cuvioase, acuma nu-i de glumit! Trebuie să
338
mergem, că ne aşteaptă!”. A zis: „Eu nu ştiu unde,
dragă! Or fi ori în dreapta ori în stânga!”.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Cum să
găsesc grupul în Moscova? Nu aveam nici telefon,
nici număr de telefon, nimic. La care, Cuviosul zice:
„Hai! Cred că pe-aici trebuie să fie!”. Am mers pe
străzi, printre clădiri şi blocuri şi am ajuns la
autocar. Aproape un kilometru am mers pe jos, deci
nu a fost aşa, după colţ! Când am ajuns, s-au bucurat
toţi, pentru că îşi făcuseră griji pentru noi, când au
văzut că ne-am pierdut.
Am fost pe la multe mănăstiri cu Cuviosul şi în
pelerinaje şi pot să spun că el ne-a purtat de grijă.
Era multă linişte cu el. Pot să spun că fiecare om are
o linişte, dar pacea sufletească o ai numai dacă îl ai
pe Dumnezeu sau stai alături de Cuviosul, care era
omul lui Dumnezeu.
În pelerinaje, în Grecia, în Ucraina, în Rusia, pe
unde am fost, din banii ce îi primea cumpăra cruci,
pe care le dăruia şi le spunea oamenilor că neapărat
să le poarte la gât. «- CUPRINS

339
„Poate cuvioşia ta eşti de altă credinţă.
Am văzut că nu ţi-ai făcut cruce!”
Alina T. «- CUPRINS
Cuviosul a fost – sau îmi vine să spun este –
cea mai deosebită persoană pe care mi s-a dat să o
cunosc. Pur şi simplu nu se încadra în tiparele
obişnuite sau impuse de către societate. La o privire
superficială părea a fi un bătrânel oarecare, dar când
îi întâlneai privirea simţeai de multe ori că trece prin
tine şi-ţi cunoaşte tainele cele mai adânci. Uneori
prezenţa lui putea fi incomodă, când prin jocuri de
cuvinte şi un ton glumeţ scotea la lumină unele
neputinţe greu de purtat, tocmai pentru a se curăţi.
De multe ori nu reuşeam să-i înţelegem gesturile sau
cuvintele şi le desluşeam misterul o dată cu trecerea
timpului.
Era de-o smerenie rară, bine ascunsă. Dacă îi
ceream un sfat, ne puteam aştepta la răspunsul:
„Pooftiiim?”, ferindu-se astfel să-şi arate darurile cu
care era înzestrat. Ieşit din tipare, deosebit, neînţeles,
toţi îl iubeam şi-l aşteptam cuprinşi de un amalgam
de emoţii contradictorii. Una dintre nenumăratele
amintiri cu dânsul este din timpul unei călătorii. În
ultimii ani, Cuviosul nu mai circula cu trenul, iar
dintr-un loc în altul îl duceam cu maşina. De multe
340
ori ne dădeam un loc de întâlnire, de unde era
preluat de cei la care mergea.
La o benzinărie în Alba Iulia, în drumul spre
Craiova, soţul meu a oprit să facă plinul. Era
Vinerea Mare. În timp ce stăteam în maşină, am
văzut un domn în costum, care făcea autostopul. M-
am gândit: „Săracul! Uite, e Vinerea Mare şi sigur nu
o să îl ia nimeni!”. Am întrebat: „Cuvioase, să nu îl
luăm?”. Cuviosul mi-a spus: „Lasă, dragă, că nu cred
că avem loc!”. Eu eram singură în spate. Dânsul a
continuat: „Unde să vină? Acolo lângă cuvioşia ta?”.
I-am spus că pe mine nu mă deranjează. Când a
venit soţul meu, i-am spus despre acel om, dar am
văzut că Cuviosul ezita. Până la urmă l-am luat pe
acel domn, care s-a dovedit a fi sectar. A urcat în
maşină, iar după ce am trecut pe lângă prima
biserică, Cuviosul a şi început: „Poate cuvioşia ta eşti
de altă credinţă. Am văzut că nu ţi-ai făcut cruce!”. Dar
nu se uitase în spate.
Apoi acel om şi-a deschis Biblia şi a început să
ne propovăduiască. Până la coborâre, la Haţeg.
Cuviosul i-a spus doar câteva cuvinte. Îi spunea
soţului meu: „Hai, cuvioşia ta, mai spune-i şi tu că eu
nu ştiu ce să îi mai spun!”. Deşi era foarte înfierbântat,
până la urmă acel om a fost foarte impresionat de
Cuviosul. După ce i-a spus că este de altă credinţă,
341
l-a întrebat: „Cine sunteţi? De unde ştiţi? De unde
sunteţi? Ce sunteţi? Călugăr?”. Cuviosul lăsa peste
tot o rază de lumină şi un semn de întrebare.
Neostenit în călătorii, la rugăciune şi metanii,
părea că nu va pleca dintre noi… şi nu a plecat, doar
s-a mutat la cele veşnice, prin „moartea cea sfântă”
pe care şi-a dorit-o mai presus de orice. Dacă în
timpul vieţii de multe ori am avut privilegiul să mă
cheme să ne rugăm împreună, nădăjduiesc în
ajutorul lui pentru familia mea, ca să fim şi dincolo
împreună.

Recunoştinţă pentru Cuviosul

Gherontie
Bogdan, Slatina «- CUPRINS
Vreau să încep prin a-I mulţumi lui Dumnezeu
pentru prietenii mei dragi Edi şi Oana, care au fost şi
sunt mereu aproape de mine, datorită cărora am
ajuns să-l cunosc pe Cuviosul Gherontie de la
Mănăstirea Tismana.
Acum un an şi jumătate am fost diagnosticat cu
Limfom Hodgkin, o tumoare extrem de mare pe
mediastin, mai exact între plămâni şi inimă. Mă
simţeam foarte rău, oboseam la serviciu foarte
repede, am slăbit 10 kg în interval de 1lună şi
jumătate, transpiram noaptea, tuşeam, aveam
342
junghiuri foarte puternice în piept, uneori făceam şi
febră foarte mare.
Am început o cură uşoară de chimioterapie, 12
şedinţe timp de 6 luni la spitalul Fundeni din
Bucureşti, după care am efectuat prima investigaţie
tomograf, pentru a afla în ce stare este boala.
Tumoarea a răspuns foarte bine la tratament şi s-a
micşorat însă nu suficient. Am terminat
chimioterapia, apoi am făcut radioterapie la o clinica
tot din Bucureşti, timp de o lună.
După 3 luni de zile de la radioterapie, am făcut
a doua investigaţie tomograf PET/CT, asta la
sfârşitul lunii august 2019, mult mai detaliată,
pentru a afla în ce stare este boala mea şi pentru a
putea merge mai departe. După rezultatul
analizelor, doamna doctor a ajuns la concluzia că
„boala este foarte agresivă şi s-a extins şi pe alte
organe din corp, în doar 3 luni”.
M-am internat din nou în spital la Fundeni, mi
s-a făcut puncţie din măduvă pentru a vedea clar
dacă boala mi-a afectat măduva, fiind foarte
agresivă. Din fericire, măduva nu era afectată. Am
urmat o altă cură de chimioterapie, de data asta de
zece ori mai puternică, din trei în trei săptămâni,
rămânând internat în spital de fiecare dată câte 4
zile.
343
 După a treia cură de chimioterapie am venit
acasă – asta în octombrie 2019. La câteva zile,
prietenii mei mi-au povestit de Cuviosul Gherontie,
cât de mulţi oameni a ajutat şi i-a vindecat cu harul
său. M-au sfătuit să merg la Mănăstirea Tismana,
unde se află mormântul său, să mă rog la dânsul,
pentru că o să-mi asculte rugăciunea şi o să mă ajute
să mă vindec. Între timp, ei mi-au făcut rost de o
bluză purtată de Cuviosul cât timp a fost printre noi,
pe care să o port mereu.
După o săptămână în care am purtat bluza
Cuviosului şi m-am rugat lui am fost programat
pentru efectuarea celui de-al treilea tomograf
PET/CT, în data de 31 noiembrie 2019, iar rezultatul
a fost foarte bun, tumorile au dispărut, la fel şi cea
mare de pe mediastin, care nu-mi dădea pace.
Pe 5 decembrie 2019 am fost programat pentru
recoltarea de celule stem, unde am stat la izolare
timp de 2 săptămâni. Aici, Cuviosul iarăşi m-a ajutat
foarte mult. Din cauza tratamentului puternic,
măduva mea a devenit mai leneşă şi am fost la un
pas să pierd recoltarea. M-am rugat foarte mult
Cuviosului şi lui Dumnezeu, iar în ultima zi m-au
chemat la recoltare, care a durat 6 ore. A fost foarte
greu, dar cu ajutorul primit am reuşit. S-au miluit şi

344
mi-au dat şansa să mă bucur în continuare de viaţă
şi de familia mea.
Astăzi sunt acasă, lângă familie şi mă simt
foarte bine! În ianuarie 2020 sunt programat la
control pentru a merge mai departe cu procedurile
pentru terminarea tratamentului. Tumorile nu mai
există, dar doctorii îmi recomandă finalizarea
întregului tratament, pentru siguranţa mea.
Îi mulţumesc încă o dată Cuviosului Gherontie
pentru ajutorul primit, am simţit cum a lucrat
Dumnezeu la rugăciunile sale, la fel şi prietenilor
mei, care mi-au scos în cale un asemenea Sfânt. Îmi
pare rău că nu l-am cunoscut pe Cuviosul înainte de
a pleca la Domnul, dar poate că aşa a vrut
Dumnezeu să-l întâlnesc.

Întâlnire cu sfinţenia
Maria Gheorghieş, Brăila «- CUPRINS
Bucuria de a-l cunoaşte pe Cuviosul Gherontie
a fost surpriza şi darul cel mai mare de acest Sfânt
Crăciun. Numai Bunul Dumnezeu şi dragostea
ghiduşă şi atât de cuprinzătoare a acestui colos al
Ortodoxiei româneşti v-ar putea răsplăti gândurile
şi mai ales eforturile de a tipări o astfel de carte, la
fel de mult şi dragostea Danielei Ciupală, cea prin
care această carte revelatoare a ajuns şi în viaţa mea.
345
O mărturie în câteva cuvinte despre această bucurie
e prea puţin, dar este ceea ce putem face şi noi cei
care l-am cunoscut în acest fel, spre folosul altora şi
mulţumire pentru acest minunat dar.
Natura pregătirii profesionale mi-a oferit
posibilitatea să cunosc multe vieţi de sfinţi. O
afinitate aparte am simţit-o de la început pentru cei
numiţi „nebuni pentru Hristos”. Dintre cei pe care i-
am cunoscut, m-am legat tare mult sufleteşte de
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos. În acest
context, întâlnirea cu Cuviosul Gherontie prin
intermediul acestor volume, (pentru că nu l-am
cunoscut sau văzut niciodată în viaţă!), care mi-a
adus o bucurie atât de mare sufletească, regăsind la
distanţă de secole şi spaţiu geografic, aceeaşi
înălţime duhovnicească, nu cred că este o simplă
coincidenţă. Am simţit că Sfântul a dorit să intre în
acest moment în viaţa mea, să îl cunosc chiar şi în
acest fel. Mă gândeam la mierea pe care o oferea
Cuviosul înaintea unor încercări mai grele: pentru
mine, cartea însăşi a fost borcanul cu miere şi am
simţit, la rândul meu fiind într-o perioadă mai grea,
privind chipul Cuviosului de pe copertă că pot să-i
spun cu toată liniştea şi nădejdea pe care tot el mi le-
a transmis, că: „Fie ce o fi, Sfinţia ta, numai să rămâi

346
alături de mine tot timpul de acum încolo în aceste
încercări!”.
Lectura acestei cărţi m-a făcut sincer să simt
că pot duce orice suferinţă mai uşor, credinţa a
crescut şi dorinţa de-a împlini voia lui Dumnezeu
s-a amplificat, cu o pace şi bucurie pe care nu le-
am trăit demult.
La fel de puternic am simţit că acest Cuvios,
iubitor de cele bune şi frumoase ale vieţii în Hristos,
spre care îi îndrepta pe toţi, prin această carte
doreşte să-şi lărgească familia de prieteni, să-i adune
în jur pe toţi cei care au şi nevoie de ajutor, dar şi pot
să înţeleagă şi să se folosească de această îndrumare,
ca să ne aşezăm cât mai mulţi pe singura cale care ne
poate duce spre mântuire. De altfel, compasiunea lui
pentru cei aflaţi în nevoie de orice fel de ajutor,
sufletesc şi trupesc, am simţit-o atât de vie şi
lucrătoare, încât sunt sigură că şi alţii care nu l-au
cunoscut în viaţă dar au ajuns să citească aceste
volume sau au ajuns la mormântul său, au simţit-o.
Cu aceeaşi dragoste şi smerenie ca cei care dau
mărturie în carte, deja îi apropii fotografia de pe
copertă de cap şi îi cer ajutorul şi binecuvântarea, iar
bucuria cunoaşterii vieţii şi a mărturiilor despre el,
am împărtăşit-o deja multor prieteni, povestindu-le
din convingerea că Sfinţia sa a vrut să-l cunoaştem
347
cât mai mulţi, să ne întărim în adevărata tradiţie, în
credinţă, în rugăciune, în nădejde şi faptele concrete
ale schimbării şi ajutorării.
Mărturisesc că şi fotografiile tipărite în primul
volum au avut un impact aparte, simţind o
frumuseţe deosebită a celor surprinse şi sugerate de
privirea, căutările şi picturile sale, frumuseţile
cereşti de neînchipuit. Am simţit că a venit să ridice
greul care mă apăsa, a venit să-şi împlinească în
continuare menirea sa, să ne ajute să le ducem pe
toate mai uşor şi, mai ales, să ne arate că nu suntem
singuri!
Ar fi o binecuvântare dacă o astfel de carte ar
ajunge în cât mai multe case, multe inimi s-ar
schimba şi multe rugăciuni pornite din inimile celor
care l-ar cunoaşte, ar face Cuviosul cumva, după ce
le-ar îndrepta şi le-ar curăţa câte un pic, să ajungă să
le audă şi să le împlinească Bunul Dumnezeu după
folosul fiecăruia.
Să fiţi binecuvântaţi în veci!
Amin şi lui Dumnezeu laudă şi slavă!

„Cât poţi, să nu faci păcate!”

Fratele Valentin Popa «- CUPRINS
De peste 40 de ani sunt legat sufleteşte de
Catedrala din Alba Iulia. În timpul liber şi, mai ales
348
seara, după slujba Vecerniei, mergeam mulţi ani să
le ajut pe maici la bucătărie cu una-alta: la pus masa,
la adunat masa, la curăţat zarzavaturi.
Aşa am ajuns să fiu mai aproape de fratele
Gherontie şi, datorită lui, să ajung mai aproape de
Dumnezeu. A început să vină mai des la Alba Iulia
după 1990. Am învăţat multe de la el. Îl vedeam
cum se ruga în biserică, dar şi pe stradă. A fost şi la
mine acasă. L-am dus seara să mănânce, dar nu a
mâncat.
Câte rugăciuni a făcut la mine acasă! Atâta se
ruga noaptea! Numai în rugăciune stătea. Stătea
lângă pat jos, în genunchi! Se ruga la sfinţii îngeri şi
la toţi sfinţii. Se ruga din tot sufletul. Aşa m-am
simţit de fericit! La ora 12 m-a chemat să mă rog cu
el, dar după aceea, a rămas singur. M-am trezit eu,
că îl auzeam rugându-se. Se auzea prin pereţi, dar
nu mi-a zis niciun vecin nimic.
De câte ori mă întâlneam, îmi vorbea despre
Dumnezeu şi despre rugăciune. Mi-a spus să Îl
urmez pe Dumnezeu şi să mă rog neîncetat! Mă
întreba ce rugăciuni fac şi mi-a spus că dacă mă rog,
Dumnezeu mă va ajuta. Mi-a spus să mă rog pentru
toată lumea asta, pentru toţi oamenii, nu numai
pentru mine.

349
 Şi când mă întâlneam cu el pe la biserică, asta
mă întreba, dacă mă rog. Îmi spunea să fac
rugăciuni cu cutremur, din tot sufletul, nu numai
„Hai, să mă rog şi eu!”. Îmi zicea apăsat: „Când te
rogi, să-ţi fie capul acolo, la rugăciune. Să nu te
culci fără rugăciuni seara!”. Mi-a spus: „Cât poţi, să
nu faci păcate! Cât poţi, fă numai rugăciune, că
rugăciunea te îndepărtează de gândurile rele!” .
Îl vedeam cum se ruga şi pe stradă, la
intersecţii, acolo unde sunt semafoare. Stătea cu faţa
la catedrală, ridica mâinile în sus şi se ruga în
mijlocul oamenilor. El de Dumnezeu nu se ruşina, că
îl aude cineva că se roagă. La semafor se ruga cu
mâinile sus, în picioare. Unii oameni se uitau la el,
dar nu avea treabă. Se uita spre catedrală şi se ruga.
O dată l-am văzut la Platoul Romanilor, la semafor,
acolo se ruga.
Vine odată la mine acasă şi îmi zice: „Cuvioase, hai să
mergem la părintele… să le ducem nişte apă, că unii n-au
plătit şi le-a tăiat apa la tot blocul!”. Am umplut patru
găleţi cu apă şi aşa am mers pe jos cu ele, până acasă
la părintele. Când ne-a văzut la uşă, tare s-a
emoţionat de dragostea Cuviosului!
Venea într-o perioadă şi la bucătărie, la
episcopie. Şi acolo se ruga. Uneori stăteam acolo şi
ajutam până la 2 noaptea. Era cu mine şi ajuta la
350
curăţat la cartofi. Uneori mă mai şi gâdila. Lucrând
acolo, vorbea despre Dumnezeu. Dar tot rugăciunea
era pe primul loc. Se punea în genunchi şi se ruga.
Nu conta că se băga cutare sau cutare pe uşă. Nu îl
deranja nimic.
Nu am auzit niciodată să fie bolnav sau să
spună că îl doare ceva sau că-i este frig. Nici
poveste! Era în februarie şi a venit la catedrală
numai în cămaşă. Eu eram în cojoc şi nu mai puteam
de frig. Îl întrebam: „Nu ţi-e frig?”. Fratele Petrică a
zis ceva nemaipomenit: „Se vede că fratele
Gherontie îl are pe Dumnezeu! De el nu se atinge
nimic: nici boală, nici frig!”. Se simţea fericit
mergând prin frig şi prin ger şi avea pe el doar o
cămaşă sau un pulover subţire! El purta haine
numai de la alţii: două-trei zile. Îi dădeau alţii, le
purta şi pe alea, apoi le dădea altora şi bocancii la
fel. Avea bani la el şi îi împărţea la săraci. Îi ţinea în
batistă.
Povesteam amândoi şi se bucura când mă
vedea. Săracul, dacă era îndepărtat, se retrăgea şi se
ruga. Mai stătea prin biserică, iar eu mergeam după
el să vină să stea în strană. Îmi spunea: „Mânca-te-ar
raiul!”. Cine l-a neglijat, rău a făcut! Mă gândeam:
„Uite, un om fără carte, fără nimic şi ce rugăciune

351
are!”. Făcea numai lucruri bune şi era tot o voie
bună. Nu l-am văzut supărat pe cineva.
La o vreme, soţia mea a trecut la sectari. Tare m-am
necăjit. Mă întreba fratele Gherontie: „Unde-i dânsa?
Nu o văd la biserică! Se roagă acasă?”. I-am povestit
şi mi-a spus supărat: „Îi păcat de ea, că îi cumsecade
şi se poartă frumos. Îi păcat de ea că s-a dus pe calea
rătăcită! Vezi, cuvioşia ta, să nu te laşi!”. Anul trecut,
soţia mea a murit. I-am spus: „Frate, am rămas
singur!”. Mi-a spus: „Nu eşti singur! Eşti cu
Dumnezeu! Să te rogi continuu, că nu eşti singur,
Maica Domnului te va ajuta! Rugăciunile ei sunt mai
primite decât ale oricărui, că Maica Domnului e
Mama Lui!”. Mi-a spus să citesc acatiste şi să nu
lipsească Paraclisul Maicii Domnului şi seara şi
noaptea să mă rog, că „Rugăciunea de noaptea e mai
primită ca oricare!”.
Atâta mi-a fost de drag omul ăsta, că a fost ca un
sfânt aici, jos, pe pământ. După ce a venit la noi,
parcă s-a schimbat şi în casă, parcă mergeam mai cu
drag. De nu venea la noi, nu eram aşa ataşat de
rugăciune. Îmi fac rugăciunea mult mai atent. Din
tot sufletul şi din tot trupul. Şi crucea… Dacă l-am
văzut cum se închină, aşa fac şi eu. Mă închin şi pe
drum.

352
Când am aflat că a murit în Ţara Sfântă, m-am
înfiorat! Acum, la cei 74 de ani ai mei, îl rog mereu
să-şi aducă aminte de mine şi de familia mea!

„A intrat călugărul în biserică!”

Mihai Opriș «- CUPRINS
Fratele Gheorghe, cum îi spuneam de obicei,
venea des la noi, la Rupea, deoarece tatăl meu,
părintele Gheorghe Opriş, atunci protopop, îl
primea cu bucurie.
Mi-l amintesc de prin anii de dinainte de 1980, când
eram la liceu, venea şi jucam împreună fotbal. Ne
fixam două porţi şi ne jucam doar noi doi, eu cu
fratele Gheorghe. Era abil şi rapid în reacţii. Printre
pase mă întreba de şcoală: „Măi, frate, dar tu ce faci
toată ziua?” „Frate Gheorghe, mă duc la şcoală.” „Ce
înveţi tu acolo? Da’ la ce şcoală te duci?” „La liceu.”
„Ce fel de liceu?” „Liceu teoretic.” „Teoretic? Şi-apoi
acolo vă învaţă teoria chibritului?” „Apoi, cam aşa…”.
Tot în acea perioadă m-a întrebat dacă am citit
cartea despre minunile de la Maglavit. Eu nici nu
ştiam despre ce este vorba şi l-am întrebat pe tata.
Fratele Gheorghe mi-a adus cartea şi am citit despre
minunile de acolo. După aceea, umbla cu cartea
respectivă în traistă. Nu ştiu dacă a fost acolo,
pentru că nu am discutat despre asta.
353
Într-una din zile, a fost la slujbă şi şi-a lăsat plasa în
biserică. Biserica la care a slujit tata este într-o zonă
cu case, pe un teren uşor în pantă, pe o stradă destul
de lungă. Deasupra bisericii este o altă stradă, într-o
zonă cu blocuri. Fratele Gheorghe s-a întors să îşi
recupereze plasa şi să se roage, cum mai făcuse şi
altă dată. Stătea mult în biserică. Atunci, ca să nu
mai ocolească pentru a intra pe poartă, a sărit gardul
de deasupra bisericii. Cineva dintre vecini, a sunat la
Miliţie şi a anunţat că un om a intrat în biserică prin
efracţie. Tata a aflat (nu ştiu dacă i-a spus cineva ori
l-au sunat de la secţie), a mers repede acolo, dar
ajunsese prea târziu. Când a venit acasă era foarte
tulburat şi ne-a spus: „Cred că l-au bătut pe
Gheorghe, că era tot roşu la faţă şi supărat, când am
ajuns eu. Nu vorbea!”. Îi ziceau „Călugărul!”. „A
intrat călugărul în biserică!” – aşa mi-a spus tata că i-
au spus miliţienii.
Fratele Gheorghe umbla simplu, modest, mergea de
la o mănăstire la alta. Ştiu că erau în Rupea şi familii
de (neo)protestanţi care îl primeau să doarmă la ei.
Ne spunea despre ei că sunt fraţii noştri. Tata
vorbise pe la Mănăstirea Sâmbăta să îl primească
acolo, dar el nu stătea într-un loc. Intervenise tata şi
cu pensia şi ştiu că îi venea acasă la Viscri, la casa
părintească. Am mai surprins discuţii dintre tata şi
354
fratele Gheorghe, care îi spunea că a fost în cutare
loc, la nu ştiu ce cuvios de la care îi transmitea
salutări. Se înţelegeau amândoi.
L-am întâlnit la Mănăstirea Cozia, dar nu părea că
este de-al casei, ci cred că era şi el în trecere. Ultima
dată, l-am văzut la înmormântarea unchiului meu,
Ioan-Corneliu, în Dridif. Am rămas surprins că a
venit sute de kilometri pentru a fi alături de familia
noastră şi, mai mult, o parte din drumul spre cimitir
a mers ţinându-l de braţ pe părintele Dorin!
Mi-a spus vărul meu că şi pentru tata s-a rugat ani la
rând după ce a trecut la Domnul, pomenindu-l cu
numele în fiecare zi!

Fragmente din rugăciunile Cuviosului

Gherontie
Miezul Noptii «- CUPRINS
„Iată, Mirele vine în miezul nopții
Și fericită este sluga pe care o va afla priveghind
Iar nevrednică este iarăși
Pe care o va afla lenevindu-se.
Vezi, dar, suflete al meu,
Cu somnul să nu te îngreuiezi
Ca să nu te dai morții
Și afară de Împărăție să te încui
Ci te deșteaptă, strigând:
355
Sfânt, Sfânt, Sfânt şi Prea Sfânt
Ești Dumnezeule,
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Miluiește-
ne pe noi!”

„Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se

vor descoperi, ci cu frică să strigăm în miezul nopţii:
Sfânt, Sfânt, Sfânt şi Prea Sfânt eşti Dumnezeule; pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Miluiește-ne pe
noi!”

„Părinții noştri din vechime

Pe sub pământ au zidit altare,
Şi pe furiş, în miez de noapte,
Au mers cu toţii la-nchinare.”

Metanii câte puteți.

„Maică Sfântă Preacurată

Tu Te-nedură şi ne-arată
Voia cum să-Ţi împlinim
Dragii Domnului să fim.
Tu ce stai acolo sus
Lângă Fiul Tău Iisus
Cere de la Domnul pentru noi să ne dea minte şi putere să
ne învățam să fim şi noi ca părinții noștri tot eroi
356
Țara noastră s-o iubim, fii Tăi iubiți să fim
Ție Maică-ţi mulțumim
Că ești după Dumnezeu. Amin.”

Dimineața
„Cela ce întru prea multă tânguire
Înaintea ta Doamne m-am aruncat
Mărturisind şi al meu păcat
Deci milostivește-te spre sufletele noastre
Şi nu ne da nicidecum vrăjmașului sau vrăjmașilor spre
vânat
Ci la calea mântuirii să fim ridicați
Tot mereu şi totdeauna acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.”
„Vezi, Doamne, dacă sunt pe-o cale rea! Du-mă,
Doamne, pe calea veşniciei. Amin.”

„Doamne nu ne părăsi
Ca să te putem slăvi.
Doamne, nu ne părăsi
Ca să te putem iubi.”

„În zori de zi când mă trezesc

Smerit mă plec sub cruce
Că-n toată lumea asta n-am
Un scut mai bun şi dulce.”
357
 La 12.
Seara, Dimineața şi la Amiază, gemem, oftăm şi ne
rugăm şi Domnul ne va auzi glasul rugăciunii şi ne
va scăpa din lupta ce se dă împotriva noastră şi ne
va aduce pacea, că mulți vrăjmași asupra noastră,
mai cu seamă asupra mea, sau de 7 ori pe zi.
„Te lăudam Doamne, pentru judecățile Tale cele prea
puternice, Sfinte şi Drept, tot mereu şi totdeauna, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Învierea copilului Darius-Arsenie

Roxana Prahoveanu, Brașov «- CUPRINS
Ziua miracolului nostru, ziua în care Bunul
Dumnezeu ne-a arătat cât de mare este puterea şi
bunătatea Lui, cât de preţioasă este mijlocirea
sfinţilor noştri dragi…
Să te ocrotească Bunul Dumnezeu, Măicuţa
Domnului, îngeraşii, Sfântul părinte Arsenie şi
Cuviosul Gherontie toată viaţa ta, aşa cum au făcut-
o în 24 August 2017, cea mai specială zi din viaţa
noastră, ziua în care pentru câteva momente ai
plecat la îngeraşi, dar tu ai ales să te întorci la noi,
care te iubim mai presus de orice. Nu ai putut să ne
laşi cu aşa o durere mare în suflete, ţi-a fost milă!
Bunului Dumnezeu i-a fost milă, Măicuţei Cereşti i-a
fost milă, bunului părinte Arsenie i-a fost milă şi
358
Cuviosului i-a fost milă… Şi cui nu i-ar fi fost?! Şi de
piatră să fii…
Am cunoscut durerea absolută, disperarea în
toată întunecimea ei… Am văzut iadul… Au crăpat
cerul şi pământul, s-au cutremurat pietrele… O,
Doamne! Să îţi ţii copilaşul mort în braţe… Nu se
poate descrie în cuvinte… Nu există cuvinte
suficient de puternice să exprime sentimentele
întunecate care ne sfâşiau inimile în acele momente
în care îţi vezi toată viaţa şi o vezi şi pe cea care va
veni fără îngeraşul tău… Îţi doreşti să nu mai fii! Îţi
doreşti să dai foc la toate bunurile materiale şi
realizezi că nimic nu are valoare… Nu le mai vrei…
Nu îţi mai trebuie! Toate care erau cu câteva minute
înainte frumoase… Acum sunt oribile! Şi acum am
nodul în gât şi abia îmi pot opri lacrimile… Cine să
îşi poată dori o aşa suferinţă?!
Dumnezeu e mai presus de orice şi de oricine!!!
Azi să vină toţi ateii lumii să încerce să mă convingă
contrariul că vor pleca de la mine cu credinţă în
Dumnezeu! Vă întrebaţi, cei care nu ştiţi: „Ce s-o fi
întâmplat?!”. Vă spun eu ce! Pentru câteva momente
am pierdut copilul din vedere şi, când am început să
îl căutăm, soţul meu, Ionuţ, l-a găsit pe micuţul
Darius-Arsenie înecat în piscina din curtea
noastră… Plutea cu faţa în jos. Nu mai avea puls, nu
359
îi mai bătea inima! Plecase dintre noi! Plecase la
Dumnezeu!!! Ce disperare! Ce durere! Câteva
momente de neatenţie ne-au costat viaţa copilaşului
nostru drag… L-am văzut pe Ionuţ urlând cu el în
braţe şi nu înţelegeam ce se întâmplă, iar pe măsură
ce mă apropiam vedeam copilul ud şi vânăt şi
moale… Ca o cârpă… Atârna în braţele tatălui său…
Fără viaţă… Atunci am înţeles… Copilul s-a
înecat… Dar încă mai speram…
Am ajuns lângă Ionuţ, care ţipa, scotea sunete de
neînţeles, aşa ca atunci când ai un coşmar şi te
trezeşti ţipând, aşa urla şi el şi zguduia copilul în
încercarea lui disperată de a-l trezi din moarte… Aşa
un cuvânt greu… Dar asta este… moarte. L-am
întrebat: „Ce s-a întâmplat?!”, iar el cu greu a reuşit
să rostească: „Copilul nostru e mort!”. Am început
să ţip… Să scot nişte sunete ascuţite… I-am spus:
„Dă-mi-l!” şi l-am luat în braţe. Era mort… Era
vânăt… Buzele lui erau vinete… Părul ud… Tot era
ud, ochişorii închişi… Doamne! Ce durere şi ce
disperare! Îmi doream să îmi crape inima în două şi
să mor şi eu…
L-am prins de piept să încerc să îi simt inima…
Dar în zadar… Inimioara lui dragă nu mai bătea…
Ochişorii lui nu mă mai priveau plini de dragoste,
aşa cum mă privea el… Plecase la prietenii lui,
360
îngeraşii… Acum Măicuţa Domnului îl ţinea în braţe
şi îl alinta… Acum el se juca cu părintele Arsenie şi
cu prietenii lui, îngeraşii… Dar cu noi cum rămâne?!
Noi nu putem trăi fără el… Şi sfinţii ştiu asta… Aşa
că, dragii mei, vă spun: DUMNEZEU EXISTĂ!
EXISTĂ MINUNI! CREDINŢA NE SALVEAZĂ! De
asta scriu, de asta mai retrăiesc încă o dată totul, de
aceea acum plâng, pentru că încă mă doare… Îmi
răsucesc singură cuţitul în inimă, pentru că vreau să
ştiţi că Dumnezeu e mare şi e bun şi ne iubeşte!!!
Într-un moment în care am văzut cu ochii minţii
cum îmi înmormântez copilul, atunci când credeam că nu
mai e cale de întoarcere, atunci când durerea şi disperarea
au atins cote maxime, Dumnezeu şi-a făcut milă. A trimis
asupra mea o putere mare… O putere cu care puteam să
mut munţii din loc, o putere cu care aveam să îmi întorc
copilul la viaţă… M-am simţit învăluită de o senzaţie
stranie, asemănătoare cu căldura, dar şi cu atingerea
moale a pufului… Nu pot explica… Durerea şi disperarea
au intrat sub un oarecare control… Şi apoi mi s-a
luminat mintea… Ştiam ce trebuie să fac! I-am spus lui
Ionuţ: „Trebuie să facem ceva! Cheamă salvarea!”, după
care am aşezat copilul lipsit de viaţă pe iarbă, lângă
piscina blestemată, şi am început să lucrez ca un medic.
Dumnezeu îmi arăta tot ce trebuia să fac, ca să mi-l poată
trimite înapoi pe îngeraş… Am început să îi fac masaj
361
cardiac şi respiraţie gură la gură… Cu alte cuvinte, am
început manevra de resuscitare… Nu am cunoştinţe în
domeniu, dar nici nu trebuia… Dumnezeu îmi arăta ce şi
cum trebuie să fac! Timpul trecea, iar copilaşul nu dădea
semne de viaţă… Panica creştea cu fiecare secundă.
Mama şi o vecină au venit şi ele în genunchi lângă mine
şi se rugau cu o putere mare… Andrei, băiatul mai mare,
atunci de 7 ani, îşi freca mâinile şi plângea repetând
mereu: „A murit bebe!”. Ionuţ, pe cealaltă parte a curţii,
după ce a chemat salvarea a căzut tăvălindu-se pe jos şi
scormonind pământul cu unghiile… Îl striga pe părintele
Arsenie, îi poruncea să vină! Rostea şi el o rugăciune
către Mama Mântuitorului nostru… El nu mai avea
speranţe … Şi totuşi …
După minute în şir, în care îmi resuscitam copilaşul fără
ca el să reacţioneze, am început să mă rog, să spun
rugăciunea „Tatăl nostru” cu o aşa intensitate şi
putere… Era un moment culminant, de viaţă şi de
moarte… Şi mă rugam şi mă rugam şi Îl rugam pe Bunul
Tată Ceresc să îmi dea copilaşul înapoi… Iar după o
vreme minunea s-a înfăptuit! Copilul a scos pe guriţă şi
năsuc puţină apă… L-am întors pe o parte şi l-am bătut
pe spate, apoi am continuat manevra de resuscitare… Şi
puiul meu şi-a tras sufletul înapoi inspirând prima lui
guriţă de aer din noua lui viaţă! După care a început să
plângă uşor… Fără vlagă… L-am întors din nou pe o

362
parte şi l-am lăsat aşa o vreme ca să prindă putere în
plâns… Era în viaţă… Vocea lui… Ochişorii lui… Cel
mai frumos sentiment din lume… Renaşterea lui… Am
început abia atunci să plâng şi eu şi să strig către
Dumnezeu: „Doamne, dacă mă auzi, ÎŢI
MULŢUMESC! ÎŢI MULŢUMESC!”. O mulţumire din
inimă… Vecina mea a alergat repede la Ionuţ, care era
devastat de durere, şi i-a spus: „Vecine, copilaşul
plânge… Şi-a revenit!”.
Am luat copilul de pe jos, l-am băgat în casă
împreună cu mama şi cu vecina mea şi l-am
schimbat de hăinuţele ude. L-am învelit într-un
prosop şi aşteptam şi tot aşteptam salvarea… După
un timp, a venit SMURD-ul. Paramedicii au rămas
fără cuvinte când au găsit copilul cu semnele vitale
stabile… Nu îşi puteau explica cum şi-a revenit
copilul, cum am reuşit eu să îl resuscitez şi de unde
am ştiut… Răspunsul la toate întrebările este
DUMNEZEU!
La urgenţe am fost primiţi cu aplauze. Toţi
aşteptau un copil mort, dar el era viu, mai viu ca
niciodată! După 4 zile de spitalizare am fost
externaţi, cu toate valorile analizelor perfecte! În
spital îi spuneau micuţului meu Darius-Arsenie,
atunci în vârstă de 1 an şi 3 luni, îi spuneau
MINUNE. Să vă mai spun că am fost felicitată şi răs-
363
felicitată pentru manevra de resuscitare executată ca
la carte, cu succes… Mi-au spus cei de pe SMURD că
m-am comportat ca un medic, că dacă aş fi aşteptat
după ei nu mai puteau face nimic decât să constate
decesul micuţului. M-au felicitat că nu am leşinat, că
nu m-am pierdut cu firea, dar eu ştiu… Dumnezeu a
lucrat! Da! O minune s-a întâmplat, minunea
supremă! ÎNVIEREA! Cei ce au luat parte la
întâmplare pot confirma! Mama, soţul, vecina,
paramedicii, medicii de la spital. Cu toţii au spus că
e o minune faptul că a înviat şi că e perfect sănătos!
Sunt încă câteva lucruri esenţiale, pe care
trebuie să le spun, pentru că nu există coincidenţe.
Copilul s-a născut în 2.05. (2+5 =7), o cifră
semnificativă în viaţa noastră, el s-a născut a doua zi
de Înviere. În spital a primit patul cu cifra 7, am
ajuns la mănăstirea Prislop în a 7-a zi după
întâmplarea înecul lui. În spital, în camera
mămicilor, m-a întâmpinat icoana Părintelui
Arsenie, care mi-a transmis o stare de încredere, de
bine. Tot în spital am primit de la părintele care
slujeşte la capela spitalului de pediatrie, Acatistul
icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Eu sunt
cu voi şi nimeni împotriva voastră!”, cuvinte pe
care când le-am citit am simţit că sunt mesaj pentru
mine de la Măicuţa Domnului. Prin aceasta icoană,
364
care se află în Rusia, s-a înfăptuit de asemenea
minunea învierii unui copilaş bolnav. Când părinţii
săi au ajuns la icoană, copilul deja murise, dar s-au
rugat cu aşa putere, cum m-am rugat şi eu, iar
minunea învierii s-a înfăptuit! A rămas pentru mine
acatistul meu de suflet!
De la măicuţele de la Prislop am primit o icoană
a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, ca dar
pentru micuţul Darius-Arsenie. Am pus-o pe perete,
acasă, iar Darius de câte ori o vedea, cerea să o sărute.
Nu putea vorbi, că era micuţ, dar aşa cum putea el, îmi
arăta că vrea să sărute icoana Maicii Domnului. Eu nu i-
am spus niciodată cine e reprezentat în icoane, am
considerat că este prea micuţ, iar într-o zi, după ce din
nou ceruse să sărute icoana, l-am întrebat pe micuţ cine
este acolo în icoană, iar el a oftat, i s-au umplut ochişorii
de lacrimi şi a spus din tot sufletul lui: „MAMA!”. A
fost un moment în care mi s-a furnicat toată pielea şi
lacrimile au început să îmi curgă şiroaie pe faţă, apoi i-am
răspuns copilului, ca da, aşa este, este mama noastră din
Cer, care l-a ţinut pe braţe… Peste tot unde vedea icoane
cu Părintele Arsenie Boca, el îi spunea: „TATA!”.
După un timp, când a mai crescut puţin şi a
început să vorbească, într-o noapte pe când el
dormea, eu i-am spus în şoaptă că îmi pare rău că a
trecut prin înecul acela, l-am rugat să mă ierte că nu
365
am avut suficient de multă grijă de el şi că l-am
scăpat din ochi preţ de câteva minute, i-am
mulţumit că s-a întors la noi şi i-am spus că îl iubesc
mult! În acea dimineaţă, imediat după trezire, copilul a
venit la mine, m-a trezit cu mângâieri şi mi-a spus că
vrea să îl iert, că mă iubeşte, că „Doamne Doamne” e bun
şi că lui i-a plăcut de „Pălintele Asenie”. Am
încremenit. Copilul îmi dădea replicile la ceea ce îi
spusesem eu cât el dormea. Am vrut să îmi golesc
sufletul de remuşcări, iar el, sufletul lui m-a auzit şi
mi-a răspuns.
Eu pe Cuviosul Gherontie nu l-am cunoscut în
viaţă, deşi a fost, este unchiul meu, fratele bunicii
mele. L-am căutat cam la două luni după trecerea lui
la Domnul, aşa că am ajuns la Mănăstirea Tismana,
unde el este înmormântat. Acolo am cunoscut
măicuţe care îl iubeau mult pe Cuviosul. Ne-au
invitat la masă, ne-au povestit despre el, apoi o
maică ne-a spus că vrea să o cheme pe m.I., că ea a
fost mai apropiată de Cuviosul şi s-ar bucura să ne
vadă, să ne cunoască, că ştiau că eu eram nepoata
Cuviosului. Eram cu copiii, cu soţul şi cu tatăl meu.
Când a intrat maica în încăperea unde serveam noi masa,
ne-a salutat şi s-a uitat îndelung la copii. Apoi a întrebat
care dintre copii s-a înecat. Am indicat cu capul către cel
mic, Darius-Arsenie, iar lacrimile deja îmi jucau în ochi.
366
Maica a dat din cap, cuprinsă de amintiri, şi ne-a spus că
dragul nostru Cuvios a văzut în duh cum copilul se lupta
cu moartea, a căzut în momentul acela în genunchi şi a
început să se roage pentru copil ca să scape cu viaţă.
Atunci am înţeles că, deşi noi nu l-am cunoscut pe
Cuviosul, el ne cunoştea pe noi foarte bine şi se ruga
şi mijlocea pentru noi. Am înţeles de unde a venit
atunci puterea mea cea mare, Măicuţa Domnului a
fost lângă noi, Sfântul Părinte Arsenie şi Sfântul
nostru drag Cuviosul Gherontie au fost şi ei acolo.
Toţi au mijlocit pentru noi!
Am aflat ulterior că, atunci când s-a întâmplat,
Cuviosul era în pelerinaj în Serbia, împreună cu mai
multe persoane, inclusiv maici de la Tismana.
Cuviosul i-a dezvăluit m.I. vedenia lui…
De ce vă spun toate astea?! Pentru că am trei
mesaje care vreau să ajungă la voi:
1. DUMNEZEU şi MINUNILE EXISTĂ, trebuie
să crezi şi să ceri ajutor.
2. SĂ ÎI IUBEŞTI, SĂ ÎI APRECIEZI şi SĂ TE
BUCURI de cei dragi mereu, cât de mult poţi …
Pentru că nu aduce anul, ce aduce ceasul. Îi putem
pierde de pe un minut pe altul, iar regretele nu îşi
mai au rostul. Cât de preţuită este acum fiecare bătaie a
inimii celor dragi mie, fiecare privire, respiraţie, vorbă,
zâmbet, gest, toate îmi umplu sufletul de fericire. M-am
367
bucurat de ai mei şi înainte, dar acum… acum totul
e diferit… Acum sunt pe deplin fericită… Toate
celelalte lucruri nu mai au aşa valoare …
3. NU ALERGAŢI CA NEBUNII DUPĂ BANI!
E în regulă, ştiu că trebuie şi banii, dar NU
SACRIFICAŢI FAMILIA ÎN FAVOAREA LOR. S-ar
putea sa vină o vreme când toţi banii din lume nu mai au
nicio putere şi nicio valoare.
Sper ca povestea mea şi mesajul meu să ajungă
cât de departe, la cât mai multe persoane. Unii poate
chiar au nevoie să ştie asta! Dumnezeu să vă
ocrotească şi să vă lumineze minţile şi sufletele!
Ca încheiere:
La mulţi ani Darius-Arsenie!
Mulţumesc că te-ai întors la noi şi că ai lăsat
minunata lume a îngerilor pentru a ne face pe noi
fericiţi!
Mulţumesc, Doamne, pentru lecţia dură, dar
minunată pe care ne-ai dat-o, orgoliile şi mândria s-
au spulberat şi s-a făcut pace…
Mulţumesc, Doamne, pentru tot ce avem, tot ce
ne-ai dat, pentru familia minunată şi pentru toate
câte avem…
Mulţumesc, mulţumesc că mi-ai dat copilaşul
înapoi! Mulţumesc, Doamne, şi Te iubesc!
Mulţumesc, Măicuţa noastră dragă! Mulţumesc,
368
Sfinte Părinte Arsenie Boca! Mulţumesc, Cuviosule
drag şi bun! Vă iubim şi vă mulţumim!

Venise de la Craiova să ne ajute la

bagaje
M.A. «- CUPRINS
Un moment în care am primit ajutor de la
Cuviosul s-a petrecut după Crăciunul anului 2003.
Cu bagaje, dacă nu cam multe, cam grele (mai ales
unul dintre ele), plecam la Ierusalim cu o maică.
Gara din Târgu Jiu, noi lângă bagaje… Ne trezim
din senin cu părintele Gherontie lângă noi, plin de
veselie. Era o minunată apariţie, îmbrăcat în sarafan
roşu, cu o căciuliţă tot roşie pe cap. Semăna cu un
Moş Crăciun foarte original! Venise de la Craiova să
ne ajute la bagaje, să urcăm cu bine în trenul de
Bucureşti! A zis să ne rugăm să oprească trenul cu
vagonul nostru chiar lângă noi. Cred că părintele se
ruga, noi ne minunam de prezenţa sa. La trecerea
bagajelor peste şine, pentru a ajunge la linia unde
venea trenul, nu m-a lăsat să ating bagajul cel greu.
L-a cărat (tras) sfinţia sa peste şine, tot rugându-se
să oprească vagonul în care aveam bilete în dreptul
nostru şi făcând multe cruci. Şi aşa a fost! Am ajuns
cu bine la Ierusalim, am revenit în ţară…, dar la o
lună şi jumăte mi-au apărut dureri de coloană. În
369
iulie 2004 mergeam la Bucureşti pentru control
RMN. Diagnostic: hernie de disc, operabilă în
septembrie.
Am scăpat atunci de operaţie şi de tot ce ar fi
putut apărea ca şi complicaţii la coloană, pentru că
nu am ridicat acel bagaj greu la gară.

Cuviosul Gherontie şi Sfântul Serafim

de Sarov
M.S., Mănăstirea Hurezi «- CUPRINS
În anul 2000 am fost în pelerinaj, împreună cu
şase maici, în Ucraina şi Rusia şi am ajuns până la
Sfântul Serafim de Sarov. Am vizitat multe
mănăstiri şi ne-am închinat la multe sfinte moaşte.
Am avut parte de bucurii duhovniceşti care nu se
pot uita niciodată.
La o vreme după întoarcerea din pelerinaj,
Cuviosul a venit la noi la mănăstire. Când m-a văzut
m-a întrebat cum a fost în pelerinaj. Eu i-am spus că
a fost foarte frumos şi că am ajuns până la Sfântul
Serafim de Sarov. M-a întrebat cum e la Sfântul
Serafim, cum e racla. Eu i-am spus cum este şi că
alături de raclă se află expuse lucruri ale sfântului,
pe care le-a purtat şi folosit în viaţă. Cuviosul m-a
întrebat care sunt, iar eu am început să îi spun:
toporul se află în partea cutare, opincile se află în
370
partea cutare, crucea pe care i-a dat-o mama lui şi pe
care a purtat-o până la sfârşitul vieţii se află pusă în
partea cutare. Cartea de rugăciuni…, iar Cuviosul a
continuat spunând: „Se află în partea cutare, obiectul
cutare se află în partea dreaptă…” şi a continuat până a
înşirat toate celelalte obiecte, aşa cum erau expuse!
Eu am tăcut şi mă uitam la el cum de ştie cum
sunt aşezate toate obiectele. După ce s-a oprit, l-am
întrebat: „Cuvioase, ai fost acolo, de ştii?”. Cuviosul se
uita la mine şi râdea. Atunci mi-am dat seama că a
fost cu duhul!

„Unchiul meu, protosinghelul Modest,

a fost foarte evlavios!”
Pr. Dorin Opriş «- CUPRINS
În rugăciunile personale, dimineaţa şi seara,
Cuviosul Gherontie îl pomenea şi pe protosinghelul
Modest Aldea, frate cu tatăl său. Câteva lucruri l-au
legat pentru toată viaţa de părintele Modest, pe care
le amintea în diferite contexte. Deşi avea mai puţin
de 22 de ani când unchiul său a trecut la Domnul,
Cuviosul îi păstra o amintire vie pentru modul în
care l-a încurajat şi l-a susţinut în prima parte a vieţii
sale monahale.
Fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu, numit
ecleziarhul catedralei episcopale din Buzău pe la
371
începutul celui de al doilea război mondial,
protosinghelul Modest a rămas pentru Cuviosul
Gherontie un model de evlavie. A fost un monah cu
o viaţă duhovnicească deosebită şi un preot jertfitor,
gata să-i susţină pe toţi cei care-i cereau ajutorul.
Camera de la episcopie unde locuia părintele
Modest devenea adesea şi camera Cuviosului, ajuns
ucenic al său de chilie. Acolo, spunea Cuviosul, a
trăit unul dintre momentele în care „vrăşmaşul şi
întunecatul” a încercat să-l sperie şi prin aceasta să-l
determine să renunţe la viaţa duhovnicească pe care
o ducea.
Cu un an înainte să treacă la Domnul, în
octombrie 2017, Cuviosul a mers pentru ultima dată
la mănăstirea Ciolanu. Îşi propusese cu mai mult
timp înainte să facă această vizită, ca o datorie şi
dovadă de recunoştinţă faţă de unchiul său, dar şi
faţă de mănăstirea unde a vieţuit o perioadă.
Pentru ca amintirea acestui părinte cu viaţă sfântă să
rămână vie în Biserica noastră, ne-a adus cu ani în
urmă o fotografie la care ţinea mult, a unchiului său
Modest „sau pe mireneşte, Moise”, realizată în
perioada cât a fost stareţ la Ciolanu. O prezentăm cu
valoare de mărturisire privind filiaţia Cuviosului cu
unul dintre marii părinţi duhovniceşti români din
prima parte a secolului XX.
372
 Legat de părintele Modest Aldea, prezentăm
mai jos un generos text scris de Arhim.dr. Ioasaf
Popa în Patericul Mânăstirii Ciolanu.

Protosinghelul Modest Aldea (†1956)

„Cine din generaţia mea (şi mai vârstnici şi mai
tineri) nu l-a cunoscut pe părintele Modest, acest
nou Avraam, care primea în cortul său şi pe
călugări, iar la nevoie şi pe mireni?! Era eclesiarhul
catedralei Episcopiei Buzău la care găzduiam toţi cei
cu treburi prin Buzău. De obârşie, părintele Modest
era din Transilvania, cea dinaintea reîntregirii.
Făcuse serviciul militar în armata austro-
ungară. În rândurile acestei armate este mobilizat în
primul război mondial. Cade prizonier la ruşi în
prima fază a războiului. În lagăr a învăţat să se
descurce în limba rusă. După terminarea războiului
se hotăreşte pentru viaţa călugărească şi nu ştiu prin
ce împrejurare vine la Mânăstirea Ciolanu.
De obicei credincioşii dornici de viaţa
monahală, care locuiau în judeţele Făgăraş, Braşov,
Târnava Mare şi cea Mică, Odorhei, Mureş, Ciuc şi
Trei Scaune, veneau la Mânăstirea Ciolanu, fiind cea
mai mare de la curbura Carpaţilor şi cea mai bine
organizată. Novicele, acum matur şi trecut prin
greutăţile războiului, a deprins repede cititul şi
373
tipicul la strană, iar în gospodărie ascultările (adică
treburile specifice obştei monahale). Ureche
muzicală n-a prea avut, dar era un călugăr cu
prestanţă morală şi cu spirit de dăruire către cei din
soborul mânăstirii şi către mirenii închinători, adică
cei care veneau la mânăstire să se-nchine şi să lase
obolul lor spre a fi pomeniţi.
Cum imediat după război era mare nevoie de
preoţi, nu numai la mânăstire, dar şi la sate, acest
râvnitor novice este făcut călugăr şi preoţit. Fiind un
bun sfătuitor şi apropiat de marea masă a
credincioşilor, episcopul Ghenadie [n.n. Ghenadie
Niculescu, 1923-1942] l-a luat mare eclesiarh la
Episcopie. Era obiceiul atunci şi este şi acum ca
eclesiarhul Episcopiei să fie călugăr. Rar s-a
întâmplat şi se mai întâmplă ca să fie un preot de
mir. În vremea aceea un eclesiarh la episcopie nu era
licenţiat; de cele mai multe ori nu avea nici studii
seminariale. Dar catehizarea monahală făcută în
mânăstire de mari duhovnici, practica de la strană şi
de la altar realiza slujitori şi duhovnici cu aceeaşi
putere harică asupra credincioşilor ca şi cea a
clericilor cu seminarul ori cu teologia. În plus la un
preot călugăr în inima oraşului se duce lumea mai
mult decât la un preot de mir. Astfel că episcopul,

374
provenit din preoţi de mir, a gândit corect şi în
interesul mulţimii credincioşilor.
Cu mişcarea lui domoală, cu chipu-ntreg la păr
şi barbă, cu uniforma călugărească, pe cap având
mereu potcapul, cu vocea lui dulce şi mângâietoare,
cu sufletul şi voinţa gata să mulţumească pe oricine,
cu discreţia cuvenită unui adevărat duhovnic,
părintele Modest atrăgea mulţi credincioşi din oraş,
din comunele învecinate şi până la distanţe de 20 –
30 km. Părintele Sibiescu, doctor în teologie, preot
de mir slujitor la catedrală, se întreba şi nu-şi putea
răspunde ce anume găsesc credincioşii la călugărul
ăsta doar cu şcoală primară? Era acum episcop
titular doctor Antim Angelescu [n.n. 1944-1979] ,
fost profesor de religie şi preot de mir paroh în
Brăila.
Acest părinte Sibiescu, neiubitor de călugări, îl
provoacă pe preasfinţitul episcop Antim, care nici
acesta nu-i vedea cu ochi buni nu numai pe călugări,
şi nici tagma monahală în infrastructura ei, deşi
formal a trebuit să primească a se călugări cu
schimbarea numelui din Anton în Antim. Ca şi
episcopul Ghenadie, şi prea Sfinţitul Antim îl
preţuia mult pe părintele Modest. De aceea îi
răspunde profesorului doctor (reformulez după ce
mi-a spus Vlădica):
375
– Părinte doctor, oamenii au necazurile lor, nevoile
lor şi tainele proprii fiecăruia. Mireanul simte duhul
de dăruire, harul special şi discreţia preotului
călugăr, de aceea aleargă lumea la Mânăstirea
Ciolanu. Şi mulţi ştiu că părintele e de la Ciolanu. Şi
dacă un călugăr bun e-aci la Episcopie, ce să mai
caute atâta distanţă?
– Aşa-i, Prea Sfinţite, da’ ce ştie să le spună un
călugăr simplu, care n-a studiat teologia mai înaltă,
care n-are nici orizontul teologic, cultural şi
psihologic aşa cum avem noi care-am studiat mult.
– N-o fi având, părinte doctor, că nici părinţii mei,
nici ai prea-cucerniciei tale nu l-au avut. Ţăranul
nostru are însă râvna, credinţa şi trăirea mai
deschise vieţii în Hristos. El trăieşte prezenţa lui
Dumnezeu. Are conştiinţa că, oriunde s-ar afla,
Dumnezeu îl vede şi de-aia se şi străduieşte să-I
placă Lui, aşa cu simplitatea pe care i-o atribuim noi
săteanului cu carte puţină sau fără carte.
– Iertaţi-mă, Prea Sfinţite, dar Sfinţii Părinţi au
recomandat urmaşilor, au practicat şi ei, continua
îmbogăţire a cunoaşterii. Şi-atunci cum rămâne cu
această comportare a omului simplu, a părintelui
Modest şi-a atâtor călugări care duhovnicesc lumea?
– Părinte profesor, mi se pare şi constat că unii – ca
să nu spun că cei mai mulţi – dintre noi, cei doldora
376
de cunoştinţe, am căzut în greşeala filosofilor greci,
care formulau principii foarte frumoase de te
uimeau, dar ei nu aplicau mai nimic din ele. De-aia
au rămas suspendaţi în principii sterile, inaplicabile.
Aşa s-au petrecut lucrurile la poporul evreu. Preoţii,
fariseii şi cărturarii lor puneau sarcini pe spinarea
poporului de jos pe care însă ei nici cu degetul nu le
atingeau (Mat. 23,7). N-ai văzut, preacucernicia ta,
că Sfinţii Părinţi au făcut o cotitură mare în
interpretarea Sfintei Scripturi a Legii celei noi. Au
pus accentul pe pragmatism, pe trăirea învăţăturii
mult mai mult decât pe speculaţiile înalte. Aşa au
procedat şi Mântuitorul şi Apostolii şi Sfântul
Apostol Pavel, care n-au învăţat după metoda
filosofiei elene, ci după simplitatea accesibilă
maselor de credincioşi.
– Da, aşa-i, Prea Sfinţite. Mă iertaţi că vă-ntrerup. Şi
vreţi să spuneţi că părintele Modest este ca acei
Sfinţi Părinţi, ca Apostolii?
– De ce să nu fie, afirmă Chiriahul cu autoritate.
Doar ştii ce spune Domnul: „După roadele lor îi veţi
cunoaşte”. Şi iată roadele. Vin cu duiumul la
părintele Modest, îl caută pe el şi nu pe
preacucerniciile voastre, cei trei preoţi de mir de la
Catedrală. Lasă lumea pe preotul din sat, care poate
că este foarte bun, şi se duce-atâta cale la mânăstiri
377
ca să se spovedească, să dea slujbe, să asculte
poveţele unor călugări simpli şi să vadă mai ales
viaţa lor spirituală, care oricum e mai bună decât a
multor preoţi parohi.
– Aceasta cam aşa este, da’ de ce se-mbulzesc să se
spovedească la duhovnici călugări, la părintele
Modest, de exemplu. Oare noi n-avem acelaşi har?!
– Avem, avem, dar lumea se teme că preotul îi poate
spune şi preotesei sau altcuiva din parohie, apropiat
lui. Şi în cazul acesta se umple satul sau parohia. Şi
mai e ceva care ţine de psihologie şi pedagogie
pastorală. Preotul din parohie în practica de astăzi
este spovăduitor, dar el trebuie să fie pentru fiecare
în parte şi o călăuză permanentă pe calea mântuirii,
el întruchipând idealul de trăire. Ori ştii cum mai
sunt unii dintre noi. De aceea se duc la călugări, că
ei nu spun la nimeni. Iar în ce priveşte povăţuirea şi
modelul călugărului, credinciosul îi ţine minte toate
poveţele şi-i vede în gând chipul lui duhovnicesc.
Între timp s-a convins şi părintele Sibiescu de
realitatea dogmatică şi morală a pastoraţiei unui sau
unor preoţi monahi şi-a început a îndrăgi şi pe
călugări şi mânăstirile. Era firesc să ajungă la acest
punct benefic, mai ales că teza de doctorat a sa
tocmai de monahi se ocupase, respectiv de Călugării
Sciţi.
378
 Dacă nu am mers pe front ca să-mi rămână
oasele prin stepele Rusiei sau în lagărele din Siberia,
datorez mult părintelui Modest. Acesta ţinea mult la
fraţi şi vrea ca Ciolanu să fie cât mai populată cu
tineret. Dar la 1 noiembrie 1942 toţi fraţii de la
mânăstirile din toată ţara, au întrerupt studiile şi au
fost luaţi în armată. Era printre ei şi cel ce scrie
acum. De mai bine de cinci luni eram soldat TR la
Buzău. După moartea Episcopului Ghenadie, în
septembrie 1942, a fost delegat ca Episcop Prea
Sfinţitul Valeriu Moglan, călugăr din pruncie.
Părintele Modest i-a tot vorbit Vlădichii despre
mine şi fratele Bunea, seminarişti amândoi. Spre
sfârşitul lui martie acest frate a fost călugărit şi făcut
diacon, motiv pentru care a fost lăsat la vatră şi
trecut în rândul preoţilor militari de rezervă. Într-o
sâmbătă seară, în prima decadă a lunii aprilie, m-am
dus ca de obicei pe la părintele Modest. Acesta m-a
prezentat Vlădichii, aşa în haine militare cum eram.
A doua zi, duminică dimineaţa, am fost călugărit de
însuşi părintele Modest şi apoi hirotonit diacon de
Episcopul Valeriu.
Mi s-au dat formele necesare, am fost lăsat la
vatră, trecut în rândul confesorilor de rezervă şi am
revenit la mânăstire. Dacă pentru fratele Bunea nici
stareţul Teofil Şandru nici sfetnicii Episcopului,
379
consilierii Pr. Gh. Jugureanu şi Pr. C. Popescu n-au
avut nici o împotrivire, pentru mine au tunat şi
fulgerat. Dar Episcopul, prin autoritatea juridică şi
harică, mi-a eliberat documentul de hirotonie şi am
scăpat. Două aspecte importante am reţinut cu acest
prilej: stăruinţa continuă a părintelui Modest la Prea
Sfinţitul şi tăria ierarhului în faţa celor doi adversari
înverşunaţi din centrul eparhial împotriva
monahismului. Mi-amintesc aievea şi aud în urechi
cuvintele Episcopului, întâi când m-a hirotesit
ipodiacon. Mi-a deschis cu sfinţitele lui mâini
Apostolul şi am citit pericopa de la II Test. 2,9-10:
„Vă aduceţi aminte fraţilor – scria Apostolul Pavel
Tesalonicenilor – de osteneala şi de truda noastră;
lucrând zi şi noapte ca să nu fim povară nici unuia
din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui
Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de
asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de
prihană ne-am purtat între voi credincioşii?”.
Episcopul mi-a închis Apostolul, uitându-se în jos la
mine de la statura-i de aproape doi metri şi zicând
rar şi poruncitor: „Aşa să fii până vei muri”; şi m-a
blagoslovit.
Mărturisesc şi acum ca octogenar că niciodată
nu s-a stins din urechile inimii mele textul
Apostolului şi mai ales porunca Chiriarhului. Chiar
380
şi în cei douăzeci de ani de surghiun (nevrut de
mine), petrecut în activitate laică, am modelat textul
la condiţiile de existenţă impuse: am trudit după
putere, urmărind doar existenţa modestă şi am avut
o conduită demnă de tagma şi treapta harică pe care
o aveam, dar nu puteam s-o practic, întrucât eram ca
mort pentru lucrarea pastorală, culturală şi harică a
Bisericii. Iar când duşmănia pe monahism a celor
doi consilieri se vărsa acum numai pe mine, parcă
simt mâna episcopului aplecat spre mine şi zicându-
mi „Nu te teme, Ioasafe, cugetă mereu că eşti sub
protecţia arhieriei mele – şi mă trăgea sub
vestmântul său – şi n-are cum să te ia furtuna urei
acestora. Antonescu are destui care să moară pentru
ţară, să aibă şi Biserica oameni care să se jertfească
pentru ea, cum ţi-a căzut la Apostol”.
În timpul morţii mele din punct de vedere al
slujirii preoţeşti, de predicare şi de scris teologic,
când nimeni nu mai spera să ieşim de sub această
osândă, Dumnezeu, prin mila Lui şi prin persoane
harice sus-puse, a făcut minunea ieşirii mele de sub
osânda acelei morţi; încât sunt liber şi îmi desfăşor
întreita activitate preoţească: slujirea la biserică,
duhovnicirea credincioşilor şi propovăduirea
Evangheliei prin predici, conferinţe şi scrieri. În
fiecare zi când la pravila de chilie sau la slujba
381
bisericească ajung cu pomenirea morţilor la numele
arhiereului Valeriu, ieromonahului Modest şi
cântăreţului bisericesc Ion (cel care m-a trimes la
mânăstire) de-atâtea ori parcă-i văd aievea şi îmi vin
lacrămi nu de ducerea lor din lumea de aicea, ci de
rugăciunea lor în cei 20 de ani de lipsă în slujirea
preoţească şi bucuria pe care simt eu că o au ei
acum.
Dar părintele Modest îmi vine şi mai des în
suflet. Două mari virtuţi l-au caracterizat mai
puternic pe acest nou Avraam: primirea de oaspeţi
şi slujirea preoţească pentru credincioşii din toate
păturile sociale. Avea o cameră cu săliţă şi
bucătărioara în prelungirea paraclisului episcopal,
latura de crivăţ a incintei Episcopiei. În cameră erau
două paturi late, iar în bucătărie o lădiţă pentru
vreunul din oaspeţi, când nu-ncăpeau toţi în cameră.
Pe atunci centrul eparhial nu avea o cameră pentru
clericii sau monahii prinşi peste noapte în Buzău.
Aproape nu era seară să nu aibă pe cineva din
călugări, uneori şi câte un preot de mir, venit fără
familie. La toţi părintele, cu de la el mai mult, cu de
la noi ce se-ntâmpla, pregătea masa şi mâncam
împreună.
Nu l-am văzut nici eu şi nici oricare din oaspeţi
manifestând vreo indispoziţie cu atâţia musafiri pe
382
cap. „Mă simt bolnav dacă nu am camera cât mai
plină”, îmi mărturisea în vara lui 1945, când am stat
la el, de am aranjat biblioteca episcopiei, răvăşită de
ruşii năvălitori. Când avea musafiri mai mulţi, el
dormea pe pătuţul din bucătărie, deşi acest culcuş
era foarte îngust pentru sfinţia lui. Dar făcea asta ca
să nu ne deranjeze cu sforăitul în somn. Şi, ce-i
drept, nu prea se auzea, că izola şi uşa de la
dormitor şi cea de la bucătărioară. A mai primit să
doarmă şi câte un credincios de rând. Din câte-mi
spunea, unii i-au mai furat câte ceva sau l-au prădat
de-a binelea. Privindu-l eu nedumerit şi întrebător,
îmi ghicea gândul şi-mi răspunde prompt, cu o
voioşie de parcă nu i s-ar fi furat nimic.
– Ei! N-are nimic. Dumnezeu mi le-a dat, dar tot El
m-a ajutat să le fac la loc. Dumnezeu să-l ierte p-ăla
care m-a furat şi să se folosească sănătos de ele.
Dacă-i lipsit că nu ştie să se gospodărească şi nu
munceşte, când l-oi mai întâlni o să-l văz tot cu
haina cârpită şi cu pantalonii rupţi în spate.
Cei mai sărăcuţi din mânăstire, pe care
treburile îi aduceau pe la episcopie şi trăgeau la
părintele, nu plecau cu mâna goală. Unii preoţi din
eparhie, când veneau cu treburi la episcopie, i-
aduceau părintelui haine şi lenjeria ce le prisoseau
ori erau mai purtate. Din stocurile acestea milostivul
383
părinte dădea la cei neajutoraţi. Le dădea şi bani de
tren sau de cursă auto. Când părintele Macarie,
viitorul stareţ al Mânăstirii Ciolanu, a avut
aprobarea să dea clasele IV şi V cu frecvenţă redusă,
la părintele Modest a poposit fără vreo obligaţie
materială. Îl chema lumea din Buzău de toate
categoriile pe părintele Modest să facă sfeştanie şi să
le citească anumite rugăciuni. Îşi făcea timp şi se
ducea în grabă, cu paşii lui mărunţi şi deşi. Îl
solicitau mult ţiganii din Simileasca – un cartier din
partea decrivăţ a Buzăului. Îşi umplea buzunarul de
mărunţiş şi de bani de hârtie, ca să le dea sfinţia lui
la cei săraci. I-am zis, cred că de mai multe ori:
– Ce mai cauţi, cinstite părinte, tocmai la Simileasca,
atâta distanţă, că eu cred că nu-ţi dă mai nimic, ci
sfinţia voastră le daţi lor.
– Mă duc. Doar sunt şi ei creştini mai cu frică de
Dumnezeu decât noi românii. Dacă s-au jurat, de s-
au certat ori s-au blestemat, mă şi cheamă să-i
dezleg. Unii, ai văzut, că vin şi-aicea ca să-i dezleg.
Şi ce dacă nu-mi dau bani? Ieri m-am dus la doamna
(cutare) văduva generalului (?) şi mi-a dat 200 lei
(bani mari pe vremea aceea). Are Dumnezeu grijă.
Când serveşti orice credincios, nicidecum să nu te
gândeşti la bani. Trebuie să ne facem datoria cu
dragoste şi „să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor
384
că toate ni se vor da” (Mat. 6,33) de Dumnezeu
uneori prin oameni. Comuna mea, Scurteşti, este la 5
km de oraş, în jos pe stânga râului Buzău. De vreo
două ori l-a adus taica ori frate-miu cu căruţa la noi
acasă. Ce bucurie pe lumea din sat, că mai toţi îl
cunoşteau. Când se duceau la târg cu treburi zilnice,
treceau şi pe la episcopie să-l vadă pe părintele, să-i
spună vreun păs al lor, să-i lase ceva de-ale
mâncării, să-i dea un pomelnic ori numai să-i sărute
mâna şi să-i blagoslovească. Acum când bătrânul
părinte se coborâse la ei, a trebuit ca maica (mama)
să le rânduiască bine ca să intre fiecare în parte şi să-
i spună ceva duhovnicului lor. Bine-nţeles că-şi
luase cu sine şi cartea de slujbă cu crucea şi
epitrahilul. Bănuia că o să-l îmbulzească lumea. Şi
din satele din jurul Buzăului ca Vadu-Paşi, Focşănei,
Mărăcineni şi satele dinspre deal sau dinspre
câmpie, care veneau des la târg, treceau pe la
episcopie să se-nchine, dar mai ales de-l căutau pe
părintele Modest pentru ca să-i împărtăşească
necazurile sau bucuriile lor.
Vorbea lumea că fiecare se foloseşte de slujbele
lui, de poveţele lui, de spovedania ca după carte şi
de sfaturile pe care le da fiecăruia. O credincioasă
spunea că, de când vine de-i citeşte şi-o povăţuieşte
părintele, are mai multă linişte în casă: ba că
385
bărbată-su s-a lăsat de băutură şi de înjurat; ori că
fata i s-a cuminţit şi a dat Dumnezeu de s-a măritat;
că la şcoală copiii merg mai bine, unul a trecut clasa,
altul că a luat premiul. Şi multe minuni de-astea
sufleteşti făcea harul preoţesc şi părintesc al
înduhovnicitului monah. Am aflat şi de la ai mei din
sat, când am fost la parastasul părinţilor şi al sorei
mele, în primăvara lui 1956, că pe unii din
credincioşii lui îi împrumuta şi cu bani, când veneau
la târg şi găseau să cumpere ceva neprevăzut dar nu
le ajungeau banii. Sigur că oamenii îi restituiau când
aveau. După moartea lui din vara anului 1956, unii,
între care şi frate-miu, n-au avut cum să-i mai dea
banii. Am văzut cu ochii mei, când am făcut
parastas la ai mei, – au fost mai multe în sâmbăta
aceea că aşa făceau sătenii toamna parastase mari –
Modest preotul trecut în mai multe pomelnice. Am
aflat că, într-adevăr, unii nu mai ajunseseră să-i dea
banii, alţii însă îl treceau în pomelnic pentru
respectul faţă de preotul lor.
Dar ce-a păţit cu soldaţii ruşi în 1944 când au
ajuns şi-n Buzău! Unii i-au luat crucea, altul ceasul
ori altceva din casă. Mai precis a trebuit să le dea
părintele. Într-o seară doi soldaţi ruşi, băuţi bine, s-
au ţinut după părintele când se ducea de la biserică
spre camera sa, au intrat buzna după el, căci de la
386
biserică până acasă vorbise cu ei în ruseşte. Cum au
intrat în casă, unul din ei îi puse pistolul la tâmplă şi
îi zise poruncitor:
– Davai ceas, batuşca. Părintele cunoştea felul lor de-
a fi şi le răspunse tânguitor în ruseşte:
– Pentru Dumnezeu, nu am ceas, că mai ieri mi l-au
luat alţi tovarăşi de-ai voştri. Amândoi înmuiaţi de
cuvintele bătrânului, părând că s-au domolit, încep
într-un glas:
– Bog! Bog! Ia christian (adică Dumnezeu,
Dumnezeu, eu sunt creştin), şi-şi făceau cruce cu
ţeava pistolului, aplecându-se până la pământ cu
metanie. Apoi din nou:
– Davai ceas! ameninţând iarăşi cu împuşcarea.
– Nu mai am, le răspunse rugător părintele.
Ca să scape de ei le-a dat două cruciuliţe argintate
pe care le-au pus la piept şi au plecat. Şi mă lămuri
părintele: „Aşa sunt ruşii. Acum te-mpuşcă, acum
şi-aduc aminte că sunt pravoslavnici de zici că-s
pâinea lui Dumnezeu”. Prin mai-iunie 1956 s-a-
mbolnăvit grav, aşa deodată. A fost internat la
spitalul Brătianu din Buzău. S-a bucurat de îngrijirea
celor mai buni medici, căci toţi ştiau cine-i părintele
Modest. Vestea îmbolnăvirii şi internării lui s-a dus
cu iuţeală în Buzău şi împrejurimi, ba chiar şi la
distanţe mai mari. Fiecare cu de-ale mâncării, ce
387
socotea că-i mai bun pentru bolnav. Conducerea
spitalului a telefonat Prea Sfinţitului, că nu ştia ce să
mai facă. Episcopul, practic fiind încă de când era
preot la Brăila, a recomandat ca oamenii din
conducerea spitalului să primească mâncarea şi s-o
dea la ceilalţi bolnavi internaţi. Şi-aşa au procedat.
Totuşi doctorii din conducere au intrat la griji. Şi-
atunci au declarat spitalul închis pentru lumea din
afară, motivând că s-a ivit o boală contagioasă. După
vreo 10 zile a murit la spital.
Coşciugul şi-l pregătise mai din vreme. Lumea,
care zilnic dădea târcoale în jurul spitalului, a aflat.
Vestea s-a dus şi-n împrejurimi. Episcopia a zvonit
că-l slujeşte la catedrala episcopală. Dar pe timpul
nopţii, din ordinul Vlădichii, l-a repezit pe furiş cu o
maşină la Ciolanu. Am auzit cu urechile mele de la
călugării din slujba episcopiei că pe la 8-9 dimineaţa
se adunase multă lume, că nu mai încăpea pe Aleea
Episcopiei, erau credincioşi până în strada mare din
preajma Episcopiei. Erau cu lumânări, cu flori, aşa
cum se duce la un mort, drag tuturor. Îmi spunea
Vlădica după moartea părintelui, căci eu, cel care
relatez acestea, n-am putut fi la această funebră şi
spectaculoasă ceremonie:
– Măi Ioasafe, n-am văzut niciodată atâta lume la un
mort – şi-am avut ocazia să îngrop figuri importante
388
de când am intrat în preoţie – câtă am văzut la
înmormântarea acestui sfânt călugăr. Asta-i
adevărata slujire a unui preot călugăr şi cea mai
mare valoare a cuiva se vede în astfel de
împrejurare. Dacă şi la moartea mea ar fi un sfert
faţă de cea a lui Modest, m-aş bucura cu sufletul de
prezenţa lor, doar ştii bine şi tu că până a treia zi
sufletul se roteşte nevăzut în jurul trupului. Când a
auzit lumea că noaptea l-a dus la mânăstire, zarvă
mare, şi zvârcoleală în mulţime. Câţiva preoţi de mir
din slujba episcopiei au lămurit credincioşii că orice
călugăr la mânăstire trebuie îngropat. Care n-aveau
la ei bani de tren s-au întors întristaţi pe la casele lor,
care-au avut, au zorit la gară de-au prins trenul până
la staţia Măgura şi de-acolo pe jos prin pădure au
ajuns la Ciolanu. Norocul a fost că s-a mai întârziat
cu prohodirea, ca să se termine slujba şi
înmormântarea cam pe la ceasul unul sau două
după-masă, când masa de la înmormântare este, de
fapt, parastasul de 3 zile de la ieşirea sufletului. L-au
plâns credincioşii mult mai mult decât călugării. Se
cuvenea să fie aşa, căci de acum ei nu mai aveau
părinte duhovnic monah la îndemâna lor în mijlocul
oraşului. Părinţii din mânăstire aveau alţi
duhovnici, dar de-acum le va lipsi şi lor gazda aşa
de primitoare de la Episcopie. Cu trecerea la cele
389
veşnice a părintelui Modest s-a terminat şi cu cortul
lui Avraam, cel primitor de străini, de la Sfânta
Episcopie.” «- CUPRINS

390
 «- CUPRINS

ACATISTUL
CUVIOSULUI GHERONTIE, CEL
NEBUN PENTRU HRISTOS

391
Tropar (Glas 4)
«- CUPRINS
Graiul omenesc nu poate vesti mulțimea
nevoinţelor tale, că ţi-ai îmbrăcat lucrarea, în
lume, cu haina nebuniei pentru Hristos,
credinţa ai mărturisit-o cu sfântă pătimire şi pe
oameni i-ai slujit cu multă iubire. Cuvioase
Gherontie, roagă-te pentru mântuirea sufletelo
noastre!

Condacul 1
Harul Sfântului Duh, Care a lucrat în tine din
copilărie, te-a luminat cu înţelepciunea
dumnezeiască şi te-a întărit întru mărturisirea
Lucrării lui Dumnezeu în lume, cu toată fiinţa
ta, pentru care îţi cântăm: Bucură-te, Cuvioase
Gherontie, mult nevoitorule!

Icosul 1
Evlavia cu care ţi-ai împodobit sufletul ai
învăţat-o, mai întâi, de la mama ta Elena și ai
lucrat-o minunat toată viața, nimic dorind mai

392
presus de Dumnezeu. De nevoinţele tale s-au
minunat și Îngerii, cu care împreună îţi cântăm:
Bucură-te, că Domnul a fost ajutorul tău
puternic;
Bucură-te, că prin viaţa ta în trup, Îngerilor te-ai
asemănat;
Bucură-te, că pe calea poruncilor ai umblat;
Bucură-te, că ai luminat munca prin rugăciune;
Bucură-te, că te-ai hrănit cu dulceaţa
ostenelilor;
Bucură-te, că ai iubit viața călugărească;
Bucură-te, că inima ta s-a veselit întru Domnul;
Bucură-te, că răutăţile oamenilor le-ai acoperit
cu dragoste;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 2-lea
Rănile sufletești şi trupești, primite de la cei
care nu înțelegeau că tu nu mai poți trăi fără
Dumnezeu, le-ai uns cu vinul și cu untdelemnul
bucuriei sfinte și le-ai ars cu fierul înroșit al

393
răbdării suferințelor. Ajută-ne și pe noi să aflăm
bucuria Crucii şi să cântăm cu credinţă: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Ostenelile ți-au călit sufletul, făcându-l
asemenea unui diamant strălucitor, prin fapte
bune și de neclintit în credinţă, în timpul
viețuirii tale la Mănăstirea Ciolanu şi la
Episcopia Buzăului, sub aripa duhovnicească a
protosinghelului Modest, rudenia ta iubită.
Pentru nădejdea cu care ai dus viaţa
călugărească, îţi cântăm cu dragoste:
Bucură-te, că ai lăsat totul pentru a-L urma pe
Hristos;
Bucură-te, că sfintele slujbe ţi-au adăpat
sufletul;
Bucură-te, că ai vestit adevărul Domnului;
Bucură-te, că, prin călugărie, ai murit pentru
lume;
Bucură-te, că ai împlinit, toată viaţa,
făgăduinţele monahale;
Bucură-te, că ai urcat, prin multe osteneli,
treptele desăvârşirii; «- CUPRINS

394
Bucură-te, că ai dobândit darul deosebirii
duhurilor; «- CUPRINS
Bucură-te, că ai biruit deplin uneltirile celui rău,
care ţi s-a și arătat;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule!

Condacul al 3-lea
Nevoinţele la care ţi-ai supus trupul ţi-au întărit
sufletul pentru crucea pe care aveai să o duci,
luptând împotriva celor care doreau stingerea
vieţii monahale în ţara noastră. În ajutor ţi-au
fost şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate
le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”, Căruia
Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Toate chinurile le-ai răbdat pentru comoara
vieţii tale, Hristos Domnul, fără de Care
spuneai că viața nu merită trăită. Pentru
aceasta, lzvorul Vieţii te-a ținut în viață şi a
trimis-o pe Maica Lui să te învețe să duci crucea
nebuniei pentru Hristos, iar noi glăsuim ţie:
395
Bucură-te, că ai fost stâlp de credință, în
Mănăstirea Ciolanu;
Bucură-te, că nu te-ai lepădat de Hristos în
suferinţe;
Bucură-te, că ai tăiat deznădejdea cu securea
rugăciunii;
Bucură-te, că nenumărate și neînchipuite
pătimiri ai răbdat;
Bucură-te, că ai stat cu credinţă în fața
stăpânitorilor lumii acesteia;
Bucură-te, că, prin descoperire, ai primit
nevoința nebuniei pentru Hristos;
Bucură-te, că însăşi Maica Domnului ţi-a spus
să mergi pe această cale;
Bucură-te, că, pentru toate acestea, lumea te-a
socotit cu cei fără de minte;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 4-lea
Internările forțate în spitalele nebuniei lumești
nu te-au doborât, Cuvioase, că puterea

396
Preasfintei Treimi ţi-a păstrat mintea întreagă,
pentru că Îi cântai neîncetat: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Evanghelia ţi-a fost călăuză și întărire, încă din
tinereţe, că pe Cuvântul Vieţii L-ai vestit
tuturor, dintr-o iubire dumnezeiască, pe care
nicio stavilă nu o putea opri. Minunându-ne de
îndrăzneala ta sfântă, îți cântăm:
Bucură-te, că ai fost mărturisitor neînfricat al
credinţei;
Bucură-te, că nu te-ai lăsat de rugăciune şi de
metanii, cu genunchii și fruntea la pământ;
Bucură-te, că și pe mai-marii atei ai țării i-ai
îndemnat să creadă în Dumnezeu;
Bucură-te, că mult ai suferit pentru curajul tău;
Bucură-te, că ai fost lumină şi pentru cei din
spitalele de psihiatrie;
Bucură-te, că Maica Domnului te-a scăpat din
locurile de chin;
Bucură-te, că semnele loviturilor le-ai purtat pe
trupul tău până la moarte; «- CUPRINS

397
Bucură-te, că nu i-ai judecat pe cei care te-au
prigonit;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS
Condacul al 5-lea
Noian de mărturii avem despre lucrarea ta între
mireni, dar şi în mănăstiri, de care s-a folosit
mulţime mare de oameni, „de la vlădică la
opincă", tineri şi bătrâni, că mergeai unde te
trimitea Duhul Sfânt şi, pătruns de El, cântai:
Aliluia!

Icosul al 5-lea
Erai, Cuvioase Gherontie, precum cloșca ce îşi
adună puii sub aripile sale ocrotitoare, unde să
fie încălziţi de harul vindecător al lui
Dumnezeu, care lucra prin „tratamentele”
nebuniei tale pentru Hristos. Pentru minunile
fără de număr, primite prin nevoinţele tale, îţi
cântăm: Bucură-te, că ai tămăduit nenumărate
şi neştiute boli;
Bucură-te, că i-ai scos pe mulţi din ghearele
morţii;
398
Bucură-te, că ai vindecat și cumplita boală a
cancerului;
Bucură-te, că ai luat asupra ta neputinţe şi boli
grave;
Bucură-te, că mulți au dobândit prunci prin
mijlocirea ta;
Bucură-te, că duhul întristării dispărea acolo
unde erai tu;
Bucură-te, că ai oprit tratamente care făceau rău
bolnavilor;
Bucură-te, că îi trimiteai la doctori credincioși şi
pricepuţi;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 6-lea
Bucurie îți era viaţa, că pentru toate
mulțumeai neîncetat Preasfintei Treimi, Căreia
te încredinţai în suferinţe şi în boli, cerând
sănătate, ca să nu renunți la nevoinţele tale şi să
nu rămâi lipsit de puterea slujbelor, spre a-l
cânta şi în biserică: Aliluia!

399
Icosul al 6-lea
Unirea creștinilor în jurul Bisericii și unirea
familiei erau pentru tine semne ale prezenţei
Duhului Sfânt, iar dezbinarea o vădeai ca
lucrare a vrăjmașului. Te rugăm şi acum să ne
ajuţi pe toţi să trăim în dragostea Domnului, ca
să îţi cântăm:
Bucură-te, că toată viaţa ai fost în ascultare de
Biserică;
Bucură-te, că pe toţi fraţii tăi, de la Adam şi
Eva, i-ai purtat în inimă;
Bucură-te, că te-au durut rănile întregii omeniri;
Bucură-te, că te-ai rugat pentru întoarcerea
celor căzuţi din dreapta credinţă;
Bucură-te, că și pe fraţii certaţi i-ai adus
împreună;
Bucură-te, că i-ai ajutat pe tineri să își
întemeieze familii, după voia lui Dumnezeu;
Bucură-te, că soţilor le spuneai să-și poarte
crucea unui altuia;
Bucură-te, că pe mulți i-ai îndemnat să se
întoarcă în ţară, la familiile lor; «- CUPRINS

400
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult-
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 7-lea
Neîncetat te rugai ca toţi oamenii să
dobândească putere sufletească spre „adevărata
credinţă, căinţă, umilinţă, pocăință, smerenie,
milostenie, bunătate și la urmă dragostea, care le
cuprinde pe toate” şi pe toate le făceai în numele
Preasfintei Treimi, Căreia Îi cântai cu bucurie:
Aliluia!

Icosul al 7-lea
Prin luptele tale de zi şi de noapte cu duhurile
cele întunecate, ai dobândit gândul cel smerit,
pe cei din jur văzându-i cuvioşi şi buni, iar pe
tine socotindu-te cel mai mare păcătos. Ca
răspuns la prețuirea pe care le-ai arătat-o şi la
smerenia ta, ucenicii îţi spuneau „Cuviosul”, iar
acum îţi cântăm cu toţii din dragoste așa:
Bucură-te, că nu te uitai la înfăţişarea din afară;
Bucură-te, că nu căutai îndreptăţirea;
Bucură-te, că umilinţele îți aduceau fericire;
401
Bucură-te, că îţi doreai întotdeauna locul din
urmă;
Bucură-te, că luai asupra ta ocara pentru alții;
Bucură-te, că minunile le acopereai cu nebunia
pentru Hristos;
Bucură-te, că ai fost văzut de multe ori în stare
de har;
Bucură-te, că Domnul nu a lăsat lumina ta sub
obroc;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 8-lea
Erai mulțumitor, Cuvioase, pentru ceea ce
primeai şi te rugai pentru toți cei care au făcut
milostenie cu tine, arătând că recunoştinţa ne
lărgeşte inima spre a-I cânta Celui Care ne dă
toate, dintru ale Sale: Aliluia!

Icosul al 8-lea
Nenumărate sunt binefacerile tale, de care s-au
folosit cei pe care i-ai întâlnit pe calea vieţii, că
le vedeai cu ochii sufletului sărăcia de cele
402
materiale, dar, mai ales, sărăcia de cele
duhovnicești. Pentru aceasta, privindu-ne în
suflet și văzându-ne legaţi de cele lumești, te
rugăm să te milostivești și spre noi, care îţi
cântăm:
Bucură-te, că nu amânai săvârșirea binelui;
Bucură-te, că ţi-a fost milă de săraci;
Bucură-te, că nu păstrai nimic pentru tine;
Bucură-te, că adeseori rămâneai doar în cămaşă;
Bucură-te, că harul te ocrotea de frig și de boală;
Bucură-te, că dăruiai cruci spre ocrotire şi spre
întărirea credinţei;
Bucură-te, că picturile tale, care oglindesc Raiul,
le-ai oferit în dar;
Bucură-te, că milostenia ţi-a deschis Raiul;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 9-lea
Trupul ţi-a fost, Cuvioase, într-o desăvârșită
ascultare de suflet, că l-ai supus prin aspre
postiri și lupte duhovnicești. Pașii ți-au fost
doar în calea Domnului, iar cu mâinile
403
îmbrăţişai cerul ore în șir, pentru toată
omenirea, cântând: Aliluia! «- CUPRINS

Icosul al 9-lea
Rugăciunile îţi erau primite, căci, prin
lepădarea cugetării tale, erai într-o neîncetată
ascultare și Împărtășire cu Dumnezeu, Căruia Îi
cereai să îi ducă pe toți oamenii pe calea
veşniciei. Mijloceşte şi acum pentru noi, care îţi
cântăm:
Bucură-te, că Îl lăudai pe Domnul, ziua şi
noaptea;
Bucură-te, că trăiai rugăciunile Bisericii;
Bucură-te, că te-ai ridicat de la pământ în
timpul rugăciunii;
Bucură-te, că la rugăciunea ta se deschidea
cerul;
Bucură-te, că genunchii tăi purtau semnele
nevoinţelor;
Bucură-te, că erai grabnic la rugăciunea pentru
aproapele;
Bucură-te, că rugăciunile tale erau urmate de
minuni;
404
Bucură-te, că și acum mijlocești primirea
rugăciunilor noastre; «- CUPRINS
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule!
Condacul al 10-lea
Uneltirile potrivnicului le-ai biruit, înarmat
fiind cu Sfânta Cruce, cu care îţi însemnai
trupul și pe care o purtai la vedere, că simţeai
puterea ei ocrotitoare, dată de sfinţenia Celui
Răstignit pe ea, Căruia Îi cântai: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Harul pe care l-ai primit de la Dumnezeu te-a
ajutat să lucrezi cu iubire pământul neroditor al
sufletelor oamenilor, folosind uneltele nebuniei
pentru Hristos, cu care i-ai ajutat pe mulți să-și
smulgă patimile din rădăcină. Pentru aceste
mari binefaceri, îți cântăm:
Bucură-te, că ai văzut lămurit sufletul
oamenilor;
Bucură-te, că și gândurile rele le cunoșteai;
Bucură-te, că ai luat asupra ta păcatele, spre
îndreptare;
405
Bucură te, că ai înfierat patima fumatului și a
desfrânării;
Bucură-te, că i-ai smerit pe cei mândri;
Bucură-te, că i-ai ajutat pe cei căzuţi să se ridice;
Bucură-te, că ai îndemnat spre cumpătare
duhovnicească;
Bucură-te, că, prin cântările tale, aduci pace în
suflete;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 11-lea
"Resteu, resteu, resteu" ţi-a spus Părintele
Arsenie Boca, la care ai avut evlavie și pe care l-
ai căutat, la fel cum ai făcut cu ceilalți mari
duhovnici ai românilor. Cu adevărat, ai rămas
toată viaţa tare în credință, ca resteul jugului și
nu ne lași nici pe noi să ieşim din jugul lui
Hristos, Căruia Îi cântăm, împreună cu tine:
Aliluia!

406
Icosul al 11-lea
Iisus Hristos, Domnul nostru, te-a învrednicit
de daruri asemeni celor primite de Îngeri și te
purta, întru repeziciunea Duhului Său, la cei
care te chemau în ajutor sau îţi descoperea
lucruri trecute, prezente şi viitoare, spre
întărirea şi îndreptarea multora. Pentru acestea,
îţi cântăm cu uimire sfântă:
Bucură-te, că ai adus vindecare bolnavilor, la
care ai ajuns prin răpire;
Bucură-te, că şi celor întristați, aflaţi departe de
ţară, te-ai arătat aievea ca să-i mângâi;
Bucură-te, că i-ai ajutat adesea pe oameni să afle
voia lui Dumnezeu;
Bucură-te, că pe mulți i-ai scăpat din primejdii
de moarte;
Bucură-te, că vedeai sufletele celor cu viaţă
sfântă, urcând la Cer;
Bucură-te, că ai prevestit epidemia care a venit
peste lume;
Bucură-te, că toate le-ai arătat a fi în Puterea
Lui; «- CUPRINS

407
Bucură-te, că Domnul ţi-a făcut cunoscut
sfârşitul;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 12-lea
Sufletul nostru s-a întristat la vestea trecerii tale
la Domnul, petrecută în Țara Sfântă, aşa cum ai
cerut toată viaţa și cum ai prorocit. Însă,
privindu-ţi chipul, ne-am încredințat că bucuria
pe care ai avut-o, când ai văzut cerurile
deschise ca să te primească, nu a mai încăput în
inima ta, care a încetat să mai bată în această
lume. Prin aducerea trupului tău în ţară, spre a
fi îngropat la Mănăstirea Tismana, s-a împlinit
Cuvântul Domnului, Care zice că „Întristarea
voastră se va preface în bucurie”; iar noi, pentru
acest mare dar făcut, prin tine, neamului
românesc, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea
Trupul ţi-a fost cu adevărat biserică a Duhului
Sfânt, iar de sfinţenia cu care Dumnezeu l-a
408
îmbrăcat, arătată nouă prin ochii ce ne priveau
deschişi, dar şi prin trupul moale, plin de
mireasmă, ai rămas neschimbat după opt zile,
până şi puterile Întunericului s-au înfricoșat şi
au strigat în auzul tuturor, prin cei cuprinşi de
duhuri necurate, care au vrut să se apropie de
sicriul tău, iar noi îți cântăm cu cutremur:
Bucură-te, că L-ai aşteptat pe Domnul în
rugăciune;
Bucură-te, că aducerea ta în ţară s-a făcut cu
mare uşurinţă;
Bucură-te, că ploaia s-a oprit, ca să poţi fi pus în
mormânt;
Bucură-te, că îndemnul spre lucrarea iubirii este
testamentul de pe crucea ta;
Bucură-te, că te odihneşti pururea în slava
sfinţilor nebuni pentru Hristos;
Bucură-te, că mijloceşti pentru cei care cinstesc
pomenirea ta;
Bucură-te, că în toate nevoile eşti grabnic
ajutător;
Bucură-te, că mulţi creștini mărturisesc
minunile făcute de tine; «- CUPRINS

409
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul al 13-lea
Cuvioase Gherontie, cel Nebun pentru Hristos,
care ai primit să suferi și să împlinești, pentru
întreaga lume, rugăciuni cu lacrimi fierbinţi,
îngenuncheri, postiri, privegheri de toată
noaptea, dar, mai ales, lupte cu vrăjmașul,
primeşte și rugăciunea aceasta și mijloceşte ca
să ajungem şi noi să trăim iubirea lui
Dumnezeu și să-I cântăm în veci, împreună cu
tine: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Icosul 1
Evlavia cu care ţi-ai împodobit sufletul ai
învăţat-o, mai întâi, de la mama ta Elena și ai
lucrat-o minunat toată viața, nimic dorind mai
presus de Dumnezeu. De nevoinţele tale s-au
minunat și Îngerii, cu care împreună îţi cântăm:

410
Bucură-te, că Domnul a fost ajutorul tău
puternic;
Bucură-te, că prin viaţa ta în trup, Îngerilor te-ai
asemănat;
Bucură-te, că pe calea poruncilor ai umblat;
Bucură-te, că ai luminat munca prin rugăciune;
Bucură-te, că te-ai hrănit cu dulceaţa
ostenelilor;
Bucură-te, că ai iubit viața călugărească;
Bucură-te, că inima ta s-a veselit întru Domnul;
Bucură-te, că răutăţile oamenilor le-ai acoperit
cu dragoste;
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult
nevoitorule! «- CUPRINS

Condacul 1
Darul Sfântului Duh, Care a lucrat în tine din
copilărie, te-a luminat cu înțelepciunea
dumnezeiască şi te-a întărit întru mărturisirea
Lucrării lui Dumnezeu în lume, cu toată fiinţa
ta, pentru care îţi cântăm: Bucură-te, Cuvioase
Gherontie, mult nevoitorule!

411
RUGĂCIUNE
«- CUPRINS
Sfinte Cuvioase Gherontie, fratele şi părintele
nostru iubitor, ascultă-ne rugăciunea şi mijloceşte
pentru noi înaintea Preasfintei Treimi, ca să putem
birui în lupta care se dă împotriva noastră; să
căutăm ce-i mai de preț, adică sufletul; să ne
îndepărtăm de păcate, să avem dragoste sfântă
pentru toţi oamenii, să umblăm cu dreptate, să ne
păstrăm dreapta credinţă, să ne smerim și să ne
pocăim pentru păcatele noastre, să căutăm biserica,
să ne ostenim pentru câștigarea Raiului, să
dobândim răbdarea Dreptului lov şi a sfinţilor, să
ne iubim ţara și locul unde ne-am născut, după cum
şi tu ai iubit Țara Făgăraşului, care te-a odrăslit.
Aşa cum, în timpul vieţii, i-ai ajutat grabnic
pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei deznădăjduiţi, pe
cei singuri, dar și pe cei departe de dreapta credinţă,
fii și acum alături de noi! Ajută-ne să credem că
toate pe care le primim sunt cu ştirea Domnului, iar,
când avem un necaz, să mulțumim prin cuvintele
tale: „Doamne, fereşte de mai răul”, Roagă-te, să ne
fie primită această rugăciune, ca de noi şi prin noi
să se slăvească Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Amin.

412
 «- CUPRINS

ALTE IMAGINI

„Părinții noștri din vechime

Pe sub pământ au zidit altare,
Și pe furiș, în miez de noapte,
Au mers cu toții la-nchinare.”
„În zori de zi când mă trezesc
Smerit mă plec sub cruce
Că-n413
toată lumea asta n-am
Un scut mai bun și dulce.”
 414
Desen al Cuviosului Gherontie
 415
În Țara Sfântă
În Țara Sfântă

Icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”

416
menționată într-o mărturie dramatică: „Învierea copilului Darius-Arsenie”