Proiect realizat de catre studentul Urzica Vasile-Andrei,AMA,An II,ID

Tc 1 :

Comunicarea face posibilă identificarea, cunoaşterea şi utilizarea corectă a diferitelor categorii de

nevoi şi stimulente pentru orientarea comportamentului angajaţilor spre performanţa şi satisfacţii
(este o sursă directă a motivării); contribuie la instaurarea relaţiilor corecte şi eficiente, de înţelegere
şi acceptare reciprocă între şefi şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul
organizaţiei;
Comunicarea didactică este un ansamblu de activităţi, o formă de relaționare între educat și
educator, în cadrul căruia comunicarea prin limbaj este doar una dintre componente. Comunicarea
are un caracter deosebit de complex prin multitudinea de factori care o infuențează, dar și prin
multitudinea de acțiuni pe care le incumbă. Scopul final al acestei comunicări este modelarea în sens
pozitiv a personalităţii elevului, transformarea lui într-o persoană care a dobândit competențe care o
fac să se integreze pe piața muncii și în societate. Mesajul didactic trebuie făcut în așa fel încât elevii
să transforme situața de învățare în experiență de învățare. Comunicarea didactică presupune,
aşadar, interacţiune, căci altfel avem de-a face cu discursuri paralele. Pe lângă canalul verbal,
lingvistic, se recurge și la comunicarea nonverbală și la cea paraverbală. La fel de importantă în
comunicare este și spațiul didactic în care se desfășoară ora. Dirijată de profesor ca manager al
clasei de elevi, comunicarea este instrumentată, rareori spontană, lăsată la voia întâmplării, căci doar
așa este spre beneficiul tutoror. Comunicarea didactică se caracterizează prin următoarele trăsături:
Uneori activitatea şcolară nu se poate desfăşura la parametrii optimi din cauza unor surse de
distorsiune, numite şi bariere sau blocaje în comunicare. Unii elevi nu manifestă interes față de
școală și astfel închid canalul de comunicație.
Cauzele pentru care elevii se implică prea puțin sau deloc în dialogul școlar sunt uneori obiective,
întemeiate, iar alteori subiective, nejustificate. Chiar și atunci când este vorba despre cauze
subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabilă sa rezolve problemele. Într-o intervenție
educativă de succes, după indentificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii acționale de
contracarare a manifestărilor nefavorabile și de promovare a celor favorabile.
Au fost inventariate urmatoarele categorii de cauze: natura temperamentală (în mare măsură
genetică): itrovertit, nesociabil, necomunicativ, timid, pasiv, etc.,gradul de solicitare în realizarea
sarcinilor școlare,atractivitatea pe care o inspiră profesorul, atractivitatea pe care o inspiră disciplina
de învățământ.
Climatul psiho-afectiv pe care îl degajă instituția în mod explicit și implicit. Profesorii recurg
exclusiv la metode frontale de predare și că ofera extrem de rare oportunități elevilor de a
interacționa unii cu ceilalți. De altfel, multe dintre cauze privesc chiar personalitatea și incapacitatea
profesorilor de a provoca interacțiunile dintre elevi. Elevii invocă - în mod deosebit- nu atât cauze
de ordin logic, rațional, cât mai ales, cauze de ordin sensibil, emoțional.
În cartea „Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje”, autoarele, Elena Truţa şi Sorina Mardar,
oferă atât sursele de blocaj, cât şi manifestări ale acestor blocaje, dar şi soluţii, de aceea am selectat
zece blocaje, pe care le-am considerat cele mai frecvente, pentru a le prezenta şi a le discuta.
1. „cod inaccesibil” – codul este limba, şi mai ales nivelul la care apelează atât emiţătorul, cât şi
receptorul pentru a se înţelege. Astfel că, dacă profesorul împachetează esenţa într-o formă
inaccesibilă sau greu accesibilă elevilor, aceştia nu vor putea comunica, nu-i vor putea răspunde
profesorului. Acest blocaj duce la cel de-al doilea despre care o să vorbim, şi anume:
2. „absenţa feedback-ului/feedback dificitar”. Soluţia înlăturării celor două bariere în realţia
profesor-elev este aceea de a adapta codul, limbajul la particularităţile individuale ale elevilor şi de a
solicita un feedback permanent. Când se observă absenţa acestuia, activitatea trebuie oprită pentru
întreaga clasă sau pentru elevul cu probleme, după caz.
3. „motivaţia deficitară a receptorului”, adică a elevului. În timpul lecţiei, dacă elevul nu este
motivat, interesat de informaţiile predate, acesta poate să îşi găsească diverse preocupări, de aceea e
important să trezim interesul lor pentru fiecare oră în parte.
4. „climat de muncă necorespunzător”- gălăgia, agitaţia duc la perturbarea orei şi elevii nu mai
pot urmări mesajul; neurmărirea acestuia duce la neînţelegerea lui, iar pentru a evita această agitaţie,
barieră, e nevoie ca toţi elevii să fie prinşi în lucru;
5. „neînţelegerea semnificaţiei şi intenţionalităţii comportamentului celuilalt” – acesta e punctul
ce duce la ruperea relaţiei profesor-elev. Dacă între cei doi nu există o apropiere şi o înţelegere, totul
se duce de râpă; în acest sens profesorul trebuie să rupă această barieră şi să fie atent la fiecare elev,
de la fiecare să aştepte atât cât îi poate oferi, nu mai mult, pentru că riscă să-şi arunce elevul în
derizoriu. Aici trebuie să amintim, ca mijloc de remediere, de un sistem de notare al profesorului
bine întemeiat, dar şi de o transparenţă în notare.
6. „atitudine excesiv de critică sau de necritică în faţa celorlalţi” – bariera aceasta poate fi
înlăturată încet pornind de la sistemul transparent de notare despre care am vorbit, pentru că
profesorul trebuie să-şi noteze elevii în funcţie de cât au învăţat într-un moment dat, nu să-şi creeze
preconcepţii, cu unii elevi să fie excesiv de critic, iar cu alţii excesiv de lejer.Neîncrederea,
dezamăgirea sau imposibilitatea cooperării pot fi eliminate dacă se analizează zilnic această relaţie şi
mai ales dacă profesorul va folosi metode cât mai diversificate în predare, iar notarea se va face
atunci când elevul a fost activ, pentru motivarea acestuia.
7. „iluzia profesorului ideal / elevului ideal”- trebuie pornit de la ideea că nu există nici profesor,
nici elev ideal, aceştia doar pot tinde spre ideal, de aceea profesorul trebuie în permanenţă să-şi
amintească şi să-i amintească şi elevului despre acest lucru. Cei doi poli trebuie să-şi autoregleze
comportametul şi trebuie să realizeze un joc de rol, cu scopul de a se putea înţelege unul pe celălalt.
8. „insuficienta antrenare a elevilor în procesul de predare a cunoştinţelor” – totul depinde de noi,
profesorii; dacă nu vom fi activi şi nu le vom induce elevilor pofta de a activa, de a participa la oră,
aceştia vor cădea în dezamăgire, blazare. De aceea, trebuie să purtăm un dialog viu cu elevii, să le
punem în faţă diferite probleme în care să se implice, îndreptând astfel cunoştinţele teoretice înspre
aplicare, iar totul va fi pentru ei mult mai fascinant.
9. „competiţia” este o barieră în relaţia elevului cu ceilalţi colegi din clasă şi, în viitor, în
societate. Dacă tot timpul îi angrenăm în competiţii, aceştia s-ar putea să devină individualişti, acum
şi mai târziu (după cum spuneam), de aceea trebuie să ştim să înlăturăm această barieră atunci când
apare. Elevii trebuie să vadă competiţia ca pe un joc, ca pe o activitate cu caracter cooperant, de
aceea, acest gen de activităţi e foarte bine de realizat în grupe, şi nu individual.

10. „stilul de conducere al profesorului (autoritar şi laissez-faire)”. Această barieră constă în cele
două extremităţi la care recurg de obicei profesorii, aceştia pot fi „buni”, iar elevii profită de această
lejeritate şi uită că au de îndeplinit unele sarcini de şcoală sau că între ei şi profesori există o treaptă.
Acest comportament riscă să se extindă nu numai în relaţia cu acel profesor, ci în relaţia elev-
profesor, în general. De cealaltă parte, profesorii autoritari îşi predau foarte bine materia, sunt
respectaţi de elevi, dar materia predată de aceştia nu este înţeleasă, pentru că elevii nu îndrăznesc să-
şi lămurească anumite neclarităţi, nu îndrăznesc să-i pună profesorului întrebări care l-ar ajuta, ei
doar o memorează şi atunci procesul de învăţământ nu mai este axat pe competenţe.

Comportamentul egocentric face ca individul să fie nereceptiv la ceea ce se petrece în jurul lui,
dialogul devenind astfel greoi, uneori chiarimposibil.
Necunoaşterea propriei personae favorizează o imagine deformată, chiar eronată despre sine, fapt ce
determină lipsa autocontroluluireacţiilor şi comportamentelor în procesul de comunicare.
Sentimentul de incompetenţă sau ineficienţă înseamnă tendinţade a nega sistematic valoarea
propriilor capacităţi în raport cu cele ale altor persoane.
Acest sentiment de inferioritate se manifestă prin jenă, sfială, stângăcie, autocritică exagerată,
tăcere nejustificată, dificultate în exprimare.
Lipsa de obiectivitate şi realism apare atunci când percepţiarealităţii are loc prin prisma
sentimentelor personale şi a experienţei anterioare. Un astfel de blocaj generează o comunicare
deformată, falsificată saudeturnată în mod voit.
Pasivitatea excesivă duce la inerţie, indolenţă şi dezinteres, precum şi la neimplicarea în diverse
situaţii de comunicare.

Comunicarea nonverbală se referă la gesturi, expresii faciale, tonul vocii, contactul vizual (sau lipsa
acestuia), limbajul corpului, postura și alte moduri în care oamenii pot comunica fără a folosi
cuvinte.
Comunicarea nonverbala este o forma reala si puternica de comunicare. Oamenii au mai multa
incredere in acest limbaj nonverbal decat in cuvinte. Limbajul corpului are caracteristici care ii
confera autenticitate si credibilitate. De exemplu, daca un copil spune o minciuna parintilor el isi
acopera de indata gura cu mana. In cazul unui adolescent care minte, intervine controlul si mana se
va indrepta spre obraz, nas, par. Aceasta inseamna ca e mai dificil sa citesti gesturile unui adolescent
decat ale unui copil. Limbajul corpului ne da o viziune interioara despre modul cum suntem priviti
de ceilalti. Noi ascultam cuvintele dar trebuie sa vedem si fata interlocutorului. Uneori cuvintele
spun una, iar fata arata alta.

In cazul cadrelor didactice, cel mai frecvent elevii ne judeca si ne interpreteaza semnalele
nonverbale pe care le emitem uneori chiar inconstient. In conditiile in care noi dascalii interactionam
permanent cu elevii, nu putem impiedica corpul sa comunice. Influentarea pozitiva pe care suntem
chemati s-o producem, o putem realiza cu succes doar prin exemplul viu prin modul cum ne
comportam.

Cu siguranta ca eficienta predarii se datoreaza, intr-o mare masura comunicarii nonverbale;

profesorul poate comunica entuziasm si compasiune sau dimpotriva plictis si rigididate. Un profesor
cu un stil de predare monoton nu va trezi interesul auditoriului. Elevilor le place sa invete de la
profesorii care emit caldura, autoritate, entuziasm, afectiune si prietenie. Profesorii trebuie sa faca
mai mult decat sa comunice informatii, ei trebuie sa le insufle elevilor o invatare cognitiva, pe
termen lung. Elevii trebuie formati in spiritul unei invatari permanente, toata viata, a unei invatari
afective. Comunicarea nonverbala a profesorului joaca un rol important in aceasta invatare afectiva.
Elevii sunt interesati sa invete daca profesorul le transmite pasiune si entuziasm pentru disciplina
respectiva. Deasemeni, pozitia relaxata, expresia insufletita a fetei si gesturile expresive ale
profesorului ii fac pe elevi sa fie mai atenti si mai interesati.
Profesorii care practica o comunicare prietenoasa sunt mai eficienti decat profesorii distanti. A
stabili un contact vizual direct intre profesor si elev este prima conditie a comunicarii. Este
imposibil sa interpretam manifestarile elevilor fara a-i privi direct. Contactul vizual ii permite
profesorului sa realizeze feed-back-ul actiunii pedagogice; astfel el poate sa impiedice deranjarea
orei, sa dea lamuriri cand elevii nu inteleg, sa incurajeze participarea. Miscarea profesorului in clasa,
practicarea gesticulatiei sporeste interesul elevilor si ii face sa participe la ora. In multe clase elevii
nu sunt atenti, nu doresc sa participe si sunt distrasi de conversatii pe langa subiect. Limbajul verbal
agresiv din partea profesorului in astfel de situatii nu da rezultate. Mai mult, deranjarea orei devine
cu adevarat semnificativa, iar relatiile interpersonale profesor – elev se deterioreaza. Putem folosi
comunicarea nonverbala pentru a combate discret intreruperile si manifestarile care deranjeaza ora.
Astfel, privirile mustratoare, o miscare dezaprobatoare a capului, dublarea sau triplarea volumului
vocii, apropierea de elevii care deranjeaza, chiar interpunerea intre cei doi vorbareti pot fi metode
eficiente de a-i face pe elevi sa taca sau s-o lase „mai moale” cu conversatia. Profesorul isi poate
continua discursul, dar in acelasi timp indreptandu-se incet spre elevul care deranjeaza si punandu-i
mana pe umarul elevului, ii transmite un mesaj tacut, dar puternic de a inceta sa mai deranjeze ora.

Sala de clasa este un mediu al comunicarii verbale si nonverbale. Salile de clasa traditionale cu
randurile de banci orientate spre catedra reduce interactiunea in clasa. Se impune un alt aranjament
al meselor astfel incat sa fie incurajata colaborarea, studiul in grup sau proiecte de grup. Pentru
discutiile in clasa aranjarea bancilor in cerc este cea mai buna. Acest aranjament faciliteaza
manifestarea comunicarii nonverbale intre elevi.
Felul in care zambesc oamenii unii la altii, poate oferi indicii despre raporturile care exista intre ei.
Daca ne concentram pe intelegerea elementelor nonverbale, vom fi mai sensibili fata de ceilalti.
Gesturile ne vor ajuta sa intelegem propriul nostru comportament si impactul pe care il avem asupra
altora.

Viata este comunicare; comunicare cu pomii, comunicare cu raurile, comunicare cu soarele si luna,
comunicare cu oamenii si animalele.
COMPONENTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE
 
II. 1. Corpul ca mijloc expresiv
Înfăţişarea
Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă din ceea ce
vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei persoane, felul cum
este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă, eventual
categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim
înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm
înfăţişarea astfel încât să producem impresia dorită.
 Îmbrăcămintea
Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare
a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia cuiva după tipul de
îmbrăcăminte pe care o poată – persoanele cu un statut economic ridicat îşi „afirmă” constant acest
statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a
fi elegante şi de a atrage atenţia persoanelor de sex opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le
poartă, accesorii. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care
dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel oficial, o
îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai
personală relaţiei.
Postura
Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în
cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca
trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi
umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate. În timpul conversaţiei,
varierea poziţiei corpului poate să comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului
înspre înainte poate semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai
„caldă”, mai apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.
Gesturile
Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc funcţii
de comunicare diferite:
 gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea
capului sau a palmei); ele nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin
asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;
 gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial din comportament
(exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt
neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat;
 gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în timp ce
punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i
indica faptul că aşteptăm să răspundă);
 gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie convenţii
specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul V de la
victorie).
Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă
cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o
încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii,
părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul
emblemă, o anumită formulă verbală de salut, potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc
interacţiunea.
Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi
despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care gesticulează
amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este prcepută ca impulsivă,
autoritară/agresivă; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire
flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau depresie etc.
 
II. 2. Faţa ca mijloc expresiv
Mimica
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită faptului
că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie intrapersonală şi
interpersonală. Datorită regulilor de afişare/expresie (coduri nonverbale), învăţate de participanţii la
comunicare de la cea mai fragedă vârstă, expresia facială constituie un limbaj secundar, prin care se
comunică intenţionat şi explicit celuilalt stările emoţionale, atitudinile şi intenţiile noastre.
Elementele mobile ale feţei (sprâncenele, ochii, gura) se pot mişca într-o varietate de combinaţii
care au semnificaţii distincte.
Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt exprimate în mod reflex, prin
mecanisme neuromusculare înnăscute, comune tuturor oamenilor dar, pe măsură ce e dezvoltă
abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire) el învaţă şi devine capabil să exprime emoţii
complexe (prin controlul conştient al musculaturii faciale) în sensul intensificării, atenuării,
neutralizării sau chiar compunerii deliberate de expresii emoţionale.
Privirea
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante
pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica interesul
sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor.
Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra
formei de interacţiune ce va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva
sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns).
Frecvenţa şi durata contactului vizual.
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi
semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme
într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de
agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei.
Chiar în contexte pozitive sau neutre, este greu de suportat o privire insistentă, de aceea
interlocutorii alternează, pentru scurte perioade de timp, direcţia privirii de la ochii celuilalt la
spaţiul înconjurător, fără ca acest lucru să creeze impresia de nesinceritate. Nu „intercalarea”
contactului vizual cu pauze este cea care dă impresia de nesinceritate, ci frecvenţa prea mare a
alternanţei sau durata prea mare a pauzelor în raport cu aşteptările interlocutorilor în situaţia dată şi
în contextul relaţional concret.

Concluzii :
O bună comunicare între profesor și elev este în măsură să sprijine procesul educațional și să
faciliteze incluziunea școlară. În urmă cu cincizeci de ani, când au fost inițiate cercetările de
comunicare nonverbală, se atrăgea atenția că indicatorii nonverbali sunt la fel de „sonori” și eficienți
în comunicare ca și cuvintele. Acest lucru este adevărat mai ales în legătură cu copiii.
Comunicarea didactică reprezintă astfel o formă particulară de comunicare, specifică procesului
didactic. Comunicarea  pedagogică este cea care mijlocește fenomenul educațional în ansamblul său,
indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicați, se află la baza procesului de
predare-învățare a cunoștințelor în cadrul instituționalizat al școlii și între parteneri cu roluri
determinate: profesor, elevi. În comunicarea didactică trebuie să fim conciși, preciși și expresivi, în
același timp, pentru a facilita transferul, dar și înțelegerea mesajului transmis. Toate informațiile pe
care le transmitem trebuie adaptate scopului și obiectivelor didactice, precum și nivelului intelectual
al cursanților.
Relațiile dintre oameni în cadrul unei organizației și, în general, în viață depind de cât de bine
comunică reciproc. Pentru a avea o comunicare de succes, este necesar ca expeditorul să transmită
mesajul într-un mod pe care destinatarul îl va înțelege. Destinatarul, pe de altă parte, trebuie să
dispună de abilitățile de comunicare, iar acest lucru se referă în mare măsură la bunăvoința lui de a
asculta. Adesea, în viață, dar și la serviciu, ne împiedică nerăbdarea, graba, atitudinile negative,
stereotipurile, prejudecățile, dar și caracteristicile propriei personalități.

IBLIOGRAFIE:
Doron, R., Parot; F., Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
Schaub, H., Zenke, K. G., Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
Didactic.ro