Economie

Factorii de productie : munca,natura,capitalul
Cuvinte cheie : teorie ,factori,societate

economica,bunuri,clasificare,resurse,productie,populatie,pondere,economie,servicii.
1.Scurta descriere a factorilor de productie : (

Economistii clasici considerau ca pentru a produce bunuri si servicii era necesara utilizarea unor
resurse sau factori de productie: pamantul, munca si capitalul. Aceasta clasificare a factorilor
continua sa fie foarte utilizata si in prezent. Prin pamant se intelege nu numai pamantul agricol, ci si
cel urbanizat, resursele minerale si in general cele naturale. Capitalul reprezinta ansamblul de
resurse produse de mana omului, de care este nevoie pentru a fabrica bunuri si servicii: masinile sau
instalatiile industriale, de exemplu. Trebuie sa fie clar, ca termenul de "capital" se utilizeaza de
multe ori intr-o forma incorecta pentru a desemna o mare cantitate de bani. Banii vor fi capital
numai cand vor fi utilizati pentru a produce bunuri si servicii, in care caz se vor numi capital
financiar. Banii ce se vor utiliza pentru a achizitiona bunuri de consum nu se pot numi capital.
Prin munca se intelege activitatea umana, atat cea fizica cat si cea intelectuala. In realitate, toata
activitatea productiva realizata de o fiinta umana cere intotdeauna un anumit efort fizic si cunostinte
anterioare.
Aceasta clasificare a factorilor productivi in timpurile economistilor clasici corespundea in mod
biunivoc, cu o analiza "sociologica" a sistemului economic de atunci. In Anglia secolului XVIII
existau trei clase sociale clar diferentiate: aristocratia, proprietara pamantului, burghezia, proprietara
capitalului si muncitorii. Justificarea veniturilor aristocratiei si burgheziei rezulta din retributia
factorilor de care dispuneau si pe care ii dedicau productiei. Astazi clasificarea a pierdut mult din
sensul de atunci. Nu exista azi o aristocratie mosiera separata de burghezie si frecvent se intalnesc
muncitori, care sa detina cateva actiuni si sa fie si proprietari ai unei locuinte.
Clasicii credeau, ca pentru a se dezvolta economic, pentru a produce mai mult, era suficienta
cresterea cantitatii factorilor disponibili, in principal munca si capitalul. Acum se stie, ca rolul cel
mai important in cresterea economica il au avansurile in cunoasterea stiintifica si tehnica. Putem
astfel adauga la cei trei factori productivi inca doi: cunostintele umane, care sunt incluse in factorul
munca (know-how) si tehnologia, sau simplu tehnica, care este incorporata in capital.
Teoria factorilor de productie a fost dezvoltata în stiinta economica pentru prima data de
economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic
clasic.Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea stiintei economice consta în elaborarea unui sir de teorii si
concepte economice noi, cum ar fi:

 teoria factorilor de productie, prin care J. B. Say întelegea munca, capitalul si pamantul,
remunerati respectiv prin salariu, profit si renta. Aceasta teorie care nu si-a pierdut
actualitatea si valoarea pana în zilele noastre;
 J. B. Say primul a introdus în teoria economica conceptul de „întreprinzator”. În viziunea lui
întreprinzatorul este veriga mecanismului economic, ca anume el este organizatorul
[Tastați aici]
https://inthehive.wordpress.com/2010/01/05/productivitatea-factorilor-de-productie/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cost_de_oportunitate
https://www.eumed.net/ecorom/IV.%20Functionarea%20pietelor/1%20factorii_de_productie.htm
productiei de utilitati, ca el procura factori de productie, îi combina în scopul obtinerii
produselor pe care apoi le vinde pe piata si obtine un profit.
Factorii de productie reprezinta potentialul de resurse productive atrase în circuitul economic.
Resursele productive la randul lor se prezinta printr-o enorma varietate de forme, cum ar fi:
 resurse materiale (constructii, utilaje) si resurse nemateriale (servicii productive);
 resurse primare (potentialul demografic, resurse naturale)
 resurse derivate (echipamente, experienta, cunostinte)
Prin urmare, factorii de productie reprezinta resursele economice disponibile si valorificabile, în
masura în care sunt atrase si utilizate în activitatea economica în scopul producerii de bunuri
economice.
2.Prezentarea factorilor de productie (definitii,caracteristici,trasaturi ):
(
A.Munca ca factor de productie, reprezinta activitatea umana specifica, manuala si/sau intelectuala,
prin care oamenii îsi folosesc aptitudinile, cunostintele si experienta, ajutandu-se în acest scop de
instrumente corespunzatoare, mobilul acestei activitati fiind producerea bunurilor necesare
satisfacerii trebuintelor lor imediate si de perspectiva. Munca, ca factor de productie, are
urmatoarele trasaturi:
 ea are caracter originar, în sensul ca ea este intrinsec asociata personalitatii, neputand fi
reprodusa artificial si nici disociata de persoana prestatorului;
 ea reprezinta un factor de productie activ si determinant, contribuind la transformarea
factorilor de productie în bunuri economice;
 munca omului se deosebeste de activitatea animalelor prin aceea, ca ea este exercitata în mod
constient si contribuie la crearea uneltelor de productie;
 munca are dimensiuni cantitative si calitative.
Factorul munca e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural si calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizata în legatura cu populatia, cu factorul demografic în
general. Dimensiunile populatiei depind de procesele demografice esentiale (natalitatea,
mortalitatea); se afla sub incidenta factorilor economico-sociali (durata medie a vietii, starea
generala de sanatate, nivelul de trai, reteaua de cheltuieli pentru instruire si ocrotirea sanatatii, etc);
dinamica populatiei este influentata si de migratia internationala.
În raport structural resursele de munca se clasifica pe grupe de varsta. Se analizeaza, de obicei, trei
grupe de varsta: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani si peste. Raporturile care se formeaza între ponderile
celor trei grupe de varsta stau la baza analizelor economice în functie de care se apreciaza optimul
structurii populatiei. Potentialul de munca sau resursele de munca a unei tari se afla în legatura
directa cu persoanele care au capacitate de munca.
[Tastați aici]
Populatia activa cuprinde pe toti membrii apti de munca ai societatii, avand varsta cuprinsa între
limitele legale de munca.
Populatia ocupata cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de munca, care presteaza efectiv o
munca.
Exista tendinte de reducere a ponderii populatiei active sub incidenta factorilor:
 de ordin demografic – întinerirea populatiei în tarile în curs de dezvoltare si îmbatranirea ei
în tarile dezvoltate, scaderea mortalitatii infantile, prelungirea duratei medii de viata etc.;
 de ordin tehnico-economic – nevoia de cunostinte tot mai complexe si prelungirea duratei de
scolarizare, mobilitatea profesionala etc.
Calitatea factorului munca se afla în relatie de dependenta atat de nivelul de cultura generala si de
instruire profesionala, cat si de nivelul de dezvoltare economica a tarii. Prin automatizarea si
informatizarea productiei, locul si rolul omului în economie se schimba – munca creativa devine
factorul determinant al vietii economice. Pentru a ridica eficienta muncii, ca factor de productie, e
nevoie de perfectionat în continuu forta de munca.
B.Natura - ca factor de productie, include toate resursele din natura, care sunt folosite la producerea
bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din
natura intra în categoria factorului natural al productiei numit „pamant”. Pamantul este punctul de
pornire al întregii activitati economice. Natura ofera oamenilor: conditii vitale de existenta; resurse
naturale si resurse primare de energie; spatiu de desfasurare a activitatii umane.
Trasaturile naturii ca factor de productie:
 natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod
artificial, desi stiinta contemporana ofera omului posibilitatea de a interveni în circuitul
formarii si regenerarii multora din resursele naturale;
 natura, ca factor de productie, se manifesta în forma materiala si în forma de energie;
 natura se caracterizeaza prin raritatea resurselor;
 natura dispune de dimensiuni cantitative si calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pamantul. În stiinta economica un loc deosebit
ocupa problema evaluarii economice a pamantului, a resurselor naturale în general. În abordarea
acestei probleme se are în vedere ca investitiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrari
de amenajare, ameliorare, irigatii etc. duc la cresterea valorii economice a fondului funciar,
concretizate în asa numit „pamant-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a
transformat, datorita eforturilor depuse de om, într-un factor de productie al carui comportament se
apropie de cel al capitalului.
Notiunea de capital a aparut în sec. XII si a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de marfuri, bani
aducatori de dobanda etc. În sec. al XIV-lea primeste întelesuri si mai variate: bogatie, averi banesti,
valoare care sporeste etc. Sensul modern al notiunii de capital a fost introdus de economistul francez
[Tastați aici]
A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicand ca „ capitalul înseamna mai mult decat bani sau bunuri,
respectiv si participant la producerea de valoare si profit”.
Economistul englez A. Smith pentru prima data analizeaza capitalul fix si capitalul circulant. O
definire foarte concisa si precisa i-a dat mai tarziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa opera
„Kapitalul”, indicand ca „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, ca în
sens economic orice bun poate fi capital, daca fiind utilizat creeaza o valoare mai mare decat
valoarea sa initiala.
C.Capitalul ca factor de productie, reprezinta ansamblul bunurilor economice acumulate –
eterogene si reproductibile – ale caror utilizare face posibila, prin reîntoarcerea lor în productie,
sporirea randamentului factorilor primari de productie sau cel putin duce la usurarea muncii.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasica a lui K. Marx,
capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
Dupa cum mentioneaza P. Samuelson, capitalul consta în bunurile de folosinta îndelungata, produse,
care sunt folosite în alte procese de productie. Unele mijloace de productie au o durata de utilizare
de cativa ani, pe cand altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui
mijloc de productie o constituie faptul ca el este în acelasi timp o resursa care participa la procesul
productiv si un rezultat al acestuia.
Exista trei mari categorii de mijloace de productie: structuri (fabrici, locuinte), echipamente (bunuri
de consum de folosinta îndelungata, cum ar fi autoturisme, si echipamente pentru productie, cum ar
fi masini-unelte si calculatoare), stocuri de resurse si bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le
vand distribuitorii autorizati).
Capitalul, ca factor de productie, în practica, este numit „capital real”.
Dupa modul specific în care se consuma si se înlocuiesc componentele capitalului real el se
grupeaza în: capital fix si capital circulant.
Capitalul fix reprezinta acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lunga
durata ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de productie, care se
consuma treptat si se înlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezinta acea parte a capitalului productiv care se consuma în întregime în
decursul unui singur ciclu de productie si care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Capitalul productiv – fix si circulant – este un capital în functiune. În procesul circuitului capitalului
în functiune el trece prin trei stadii:
 a) proces prin care banii se transforma în capital productiv;
 b) utilizarea si transformarea capitalului productiv în bunuri-marfa;
 c) trecerea formei marfa în forma baneasca, însa cu un spor cantitativ, reprezentand valoarea
adaugata.
[Tastați aici]
Corespunzator celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbraca trei forme – bani,
bunuri-capital, marfa – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite functiuni. Dintre cele trei forme
functionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezinta capital real, functioneaza în
calitate de factori de productie. Banii si marfurile functioneaza aici în calitate de capital numai în
legatura cu capitalul productiv si exprima forme derivate ale acestuia.
Reluarea permanenta a acestei miscari reprezinta rotatia capitalului, iar timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezinta durata de rotatie a capitalului.
Scoaterea din functiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atat uzurii fizice cat si a
cele morale a acestuia.
Prin uzura fizica a capitalului fix se întelege pierderea treptata a proprietatilor lui tehnice de
exploatare ca urmare a folosirii productive si a actiunii factorilor naturali.
Uzura morala a capitalului fix, numita si uzura involuntara, consta în deprecierea valorica, sau
valorica si tehnica înainte de uzura sa fizica deplina, datorita progresului tehnic.
O regula de mult practicata în activitatea întreprinderilor din tarile dezvoltate economic, acceptata si
de autoritatile fiscale, consta în stabilirea din momentul achizitionarii echipamentului de productie a
unor cote anuale de amortizare care tin seama atat de efectele uzurii fizice cat si ale uzurii morale a
capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea
unor fonduri de amortizare, care depasesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparatii si
înlocuiri.
Amortizarea reprezinta expresia valorica a uzurii. Marimea anuala a amortizarii se determina
raportand valoarea capitalului fix la durata normala de functionare, în ani.
A = V / t;
sau
A =(V - r+d ) / T, unde:
A – suma anuala a amortizarii;
V – valoarea initiala a capitalului,fix;
r – valoarea reziduala, adica valoarea recuperata dupa scoaterea din functiune a capitalului fix;
d – cheltuielile facute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de functionare a capitalului fix.
În practica economica se aplica mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate
(capital fix): metoda amortizarii constante sau proportionale; metoda regresiva si metoda progresiva,
etc.
În practica tarilor se aplica, îndeosebi, metoda amortizarii constante sau proportionale. Ea presupune
calcularea amortizarii în mod uniform – cu aceeasi norma de amortizare – pe întreaga perioada de
[Tastați aici]
functionare a activelor imobilizate. În cazul amortizarii constante cheltuielile cu amortizarea sunt
repartizate egal pe întreaga durata de functionare (normata).
Exemplu. Un echipament valoreaza 60 000 lei, cu o durata de functionare de 5 ani, va avea norma
amortizarii anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totala (I-ul an – 12000; al II-lea an –
24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea an – 60000) va fi egala cu valoarea
initiala a echipamentului.
Metoda de amortizare regresiva se caracterizeaza prin scaderea continua a normelor de amortizare,
pe masura cresterii gradului de uzura. Amortizarea regresiva se calculeaza, fie prin aplicarea unei
norme de amortizare descrescatoare asupra valorii initiale, fie prin aplicarea aceleiasi norme de
amortizare, nemodificata pentru întreaga perioada, asupra valorii ramase din fiecare an.
Norma de amortizare constanta ce se aplica asupra valorii ramase se determina astfel:
Na =(100/Dn)*C
unde: Na – norma de amortizare;
Dn – durata de functionare normala;
C – coeficientul de regresie.
Coeficientul de regresie are valori diferite în functie de durata echipamentului: pentru durate de
functionare pana la 3-4 ani, coeficientul este de 1,5; pentru durate de functionare între 5-6 ani,
coeficientul este 2; iar pentru durate de functionare peste 6 ani, coeficientul este 2,5.
Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durata de functionare normata de 5 ani va
avea o norma de amortizare anuala egala cu 40%:
Na=(100/Dn)*C = (100/5)*2=40%
Metoda de amortizare progresiva presupune cresterea de la an la an a fondului de amortizare si se
bazeaza pe ideea ca mijloacele de munca sufera o uzura tot mai accentuata pe masura ce se apropie
de limita de functionare normata. Aceasta metoda are o aplicare restransa întrucat presupune eforturi
financiare mai mari tocmai cand activele materiale au o productivitate mai scazuta.
În perioada actuala, caracteristic pentru tarile dezvoltate economic sunt, mai ales, schimbarile în
structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de
amortizare, a celor care îndeplinesc functii de reglare si control în cadrul proceselor de productie.
Aceasta se explica prin faptul ca o economie moderna si eficienta se caracterizeaza printr-o tot mai
mare mobilitate si adaptabilitate la cerintele si exigentele progresului tehnico-stiintific.
Neofactorii de productie si particularitatile lor
Ca neofactori de productie se considera: progresul tehnico-stiintific; sistemul informational;
capitalul uman; abilitatea întreprinzatorului.Ameliorarea calitativa a factorilor de productie se
înfaptuieste prin intermediul progresului tehnic.
Progresul tehnico-stiintific, ca neofactor de productie, contribuie la:
[Tastați aici]
 modernizarea si diversificarea produselor, perfectionarea echipamentelor si tehnologiilor de
productie;
 aplicarea noilor surse de materie prime si energetice;
 îmbunatatirile în domeniul comercializarii bunurilor, al transportului si comunicatiilor;
 perfectionarea metodelor de organizare a productiei si a activitatii manageriale etc.
Revolutia stiintifica si tehnica actuala permite înlocuirea aproape totala a efortului fizic si în masura
sporita a celui intelectual.
Sistemul informational, ca neofactor de productie, asigura:
 reglarea, fara participarea nemijlocita a omului, a unor procese de productie;
 conducerea de la distanta a unor masini si utilaje, programarea, lansarea si urmarirea
proceselor de productie;
 înlocuirea factorului munca prin sistemul de masini (robotizarea).
Informatiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularitati ce privesc:
 producerea informatiilor, gestionarea, tranzactionarea pe piata si consumul specific al acestor
resurse.
 producerea informatiilor are caracter neîntrerupt si practic nelimitat;
 stocul de informatii se extinde si se îmbogateste continuu;
 informatia nou produsa are caracter de unicat (nu este reprodusa prin simpla repetare a
procesului de productie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);
 informatia ca resursa este supusa unor reguli specifice de gestionare, acces si protectie
(protectia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizeaza prin licente,brevete,
patente, marci înregistrate etc.)
 informatia nou creata si oferita pe piata cunoaste un proces specific de tranzactionare
(cumparatorul nu-l deposedeaza, de regula, pe vanzator de utilitatea informatiei respective
sau de posibilitatea de a o oferi pe piata si altor beneficiari);
 informatia cunoaste un proces specific de consum (consumul informatiei nu are un caracter
distructiv si nici de uzura fizica, ea ramane în continuare o resursa disponibila, utilizabila,
cunoscand doar o uzura morala);
 stocul de informatii disponibile si refolosibile pot fi integrate în fiinta umana sub forma de
cunostinte si experienta (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporti materiali, cum
sunt: hartia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.
Capitalul uman - ca neofactor de productie, include stocul de experienta si cunostinte acumulate în
fiinta umana, care constituie un izvor al venitului potential viitor pe baza serviciilor productive
[Tastați aici]
furnizate. În calitate de capital uman serveste maiestria profesionala obtinuta prin educatie. La baza
capitalului uman se afla investitiile facute anterior în sistemul de instruire.
Economistii sustin ca învatamantul este cea mai importanta ramura a economiei, cea mai mare
„industrie” a epocii noastre, atat prin dimensiunile si importanta productiei sale, cat si prin
transmiterea din generatie în generatie a experientei acumulate, îndeplinind functia de întretinere si
dezvoltare a stocului de cunostinte.
Abilitatea întreprinzatorului, ca neofactor de productie, este apreciata ca un tip special de resursa
umana, care se refera la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura , munca si
capitalul, la creativitatea si initiativa de a produce bunuri si de a gasi noi cai de comercializare a
acestora, la asumarea riscului în activitati economice.
Economistul american C. McConnell atribuie acestui factor urmatoarele functii:
 are initiativa în combinarea resurselor – pamant, munca si capital – în producerea bunurilor
si serviciilor;
 este cel care dirijeaza politica în firma;
 este un novator – cel care încearca introducerea de noi produse, tehnologii si instrumente sau
de noi forme de organizare a întreprinderii;
 este purtatorul riscului – rasplata pentru timpul, efortul si abilitatea sa poate fi profitul, dar si
pierderea si chiar falimentul.

3.Combinarea si substituirea factorilor de productie :
(Urzica Vasile –Andrei )
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit
sub aspect cantitativ, structural si calitativ. Criteriul de apreciere a rationalitatii si eficientii
combinarii este natura însasi a activitatii economice.
Din punct de vedere economic prima si cea mai importanta functie a întreprinzatorului este
asigurarea unei combinari optime a factorilor de productie.
Pentru realizarea acestei functii întreprinzatorul, mai întai, va lua o decizie privind:
 stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmeaza sa le efectueze pentru achizitionarea unor
cantitati de factori de productie în functie de nivelul pretului de piata al acestor factori, în
scopul obtinerii unui volum maxim de bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea
cantitatii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de productie;
 determinarea nivelului productiei, respectiv a cantitatii de bunuri pe care doreste sa o
produca si combinarea, în anumite proportii, a factorilor de productie, care sa-i asigure cel
mai redus cost, adica minimizarea costului de productie.
[Tastați aici]
În al doilea rand, antreprenorul trebuie sa aiba în vedere perioada de timp în care urmeaza sa se
realizeze decizia aleasa. Din acest punct de vedere exista:
 o perioada scurta de timp;
 o perioada lunga de timp.
Într-o perioada scurta de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate fi schimbata si adaptata
rapid necesitatilor de producere a unor bunuri. Prin natura lor, aceste resurse au un caracter
fix, oferta, pe o perioada scurta de timp, fiind perfect inelastica, cum ar fi de exemplu, cladirile,
utilajele, unele categorii de personal cu un grad înalt de calificare (personal managerial). Însa,
aceasta cantitate poate fi schimbata prin modificarea cantitatii altor resurse economice, cum ar fi:
materiile prime, energia electrica, precum si unele categorii de personal. Totalitatea acestor resurse
alcatuiesc factorul variabil de productie.
Asadar, pe o perioada scurta de timp, o firma poate realiza diferite niveluri de productie prin
utilizarea, în anumite proportii (combinatii), a unui factor variabil cu un factor fix. Totodata, un
anumit nivel al productiei poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proportie data, a
factorului variabil cu cel fix.
Pe o perioada îndelungata de timp, cresterea productiei este posibila numai în conditiile în care
toti factorii de productie sunt variabili. În aceasta situatie, un anumit nivel de productie poate fi
realizat prin combinari diferite ale factorilor de productie. De exemplu, cantitatea de 100 de unitati
din bunul X poate fi realizata prin utilizarea, în cantitati diferite, a doi factori de productie – munca,
masurata prin numarul de lucratori (L) si capital, exprimat prin numarul unitatilor de capital
utilizate (K).
Astfel, putem spune, ca productia este functie de munca si capital:
Q = f (L, K).
Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire si poate avea loc între factorul munca si factorul
capital sau factorul natural, între diferite elemente componente ale factorilor de productie (înlocuirea
materiilor prime naturale cu cele sintetice). Astfel, substituirea este posibilitatea de a înlocui o
cantitate data dintr-un factor de productie printr-o cantitate data dintr-un alt factor de productie, în
conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.
Presupunem ca acesti doi factori pot fi substituiti, în anumite proportii, pentru obtinerea celor 100 de
unitati din bunul X. Aceasta substituire este reliefata de rata marginala de substituirii
(RMS). Considerand ca munca substituie capitalul, RMS este egala cu raportul dintre numarul
unitatilor de capital (K) înlocuite (ΔK) si modificarea numarului de lucratori (ΔL), cu semnul minus
în fata raportului, pentru a opera cu marimi pozitive . Semnul negativ al relatiei se explica si prin
faptul ca unul din factori creste iar celalalt scade.
Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin munca,
RMS =- ( ΔK/ΔL ),
iar daca munca (L)se substituie prin capital (K),
[Tastați aici]
RMS =- ( ΔL/ΔK ).
Rata marginala de substituire a capitalului prin munca poate fi ilustrata prin exemplul de mai jos
(tab. 1):
Tabelul 1
Varianta L K RMS
A 1 8 –
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 2 1
Cele expuse în tab. 1 reprezinta o lege economica, si anume, legea tendintei de reducere a gradului
de substituire. Potrivit acestei legi, daca un factor de productie este înlocuit de altul, atunci pentru o
unitate din factorul de productie aditional trebuie sa se renunte la o cantitate din ce în ce mai mica
din factorul de productie care este înlocuit, pentru a obtine aceiasi cantitate de bunuri.
Conform legii productivitatii marginale descrescande, productia marginala care revine unei unitati
aditionale dintr-un factor de productie se reduce, ceea ce înseamna ca pentru realizarea celor 100 de
unitati din bunul X, în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A, B, C si D),
productivitatea marginala a muncii (productia marginala) care revine unui lucrator suplimentar se
reduce, în timp ce productivitatea marginala a capitalului creste.
Din punct de vedere economic, RMS reflecta costul oportun al unei unitati de munca exprimate în
unitati de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajarii unui lucrator suplimentar este egal
cu trei unitati de capital; în varianta C, cu doua unitati de capital, iar în varianta D cu o unitate de
capital.
Aceasta înseamna ca, în raport cu productivitatea marginala a capitalului, productivitatea marginala
a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2 ori mai mare, iar în varianta D,
productivitatea marginala a muncii este egala cu productivitatea marginala a capitalului.
Rezulta ca RMS a capitalului (K) prin munca (L) este egala cu raportul dintre productivitatea
marginala a muncii (Qmar. * L) si productivitatea marginala a capitalului (Qmar. * K).
5.Productivitatea factorilor de productie si legea randamentelor descrescatoare :

(Urzica Vasile-Andrei)
Nivelul productivitatii se determina ca un raport intre rezultatele obtinute de producator (productia)
si efectele depuse pentru a obtine aceste rezultate (cantitatea de factori de productie utilizati).
Astfel, W = Q/F
[Tastați aici]
W – Nivelul productivitatii
Q – Volumul bunurilor economice produse, exprimat, dupa caz, in unitati fizice (kg, m,
bucati, etc.) sau unitati monetare (lei, dolari, euro, etc.), ca valoare a productiei.
F – Factorul (factorii) de productie utilizat(i), exprimat si el, dupa caz, in unitati fizice sau
monetare ca valoare.
O productivitate mai mare are o importanta economica deosebita, pentru ca astfel:
– se reduce costul total mediu
– este atenuata tensiunea dintre nevoi si resurse
– se mareste competitivitatea produselor
– se poate mari salariul fara a genera inflatie
– se pot diminua preturile si se poate mari salariul real
– se asigura cresterea bunastarii, a standardului de viata
In teoria si practica economica contemporana sunt consacrate doua forme de determinare si
analiza a acesteia: productivitatea partiala si globala.
Productivitatea partiala reflecta productivitatea obtinuta prin utilizarea unui singur factor de
productie, acest fiind considerat ca aflandu-se la baza activitatii respective.
– Productivitatea partiala medie: Wx = Q/L
– Productivitatea partiala marginala: Wmgx = ΔQ/ΔL
Productivitatea globala indica productivitatea obtinuta prin utilizarea tuturor factorilor de
productie implicati. Aceasta arata performanta de ansamblu a factorilor de productie din a caror
combinare a rezultat efectul util.
– Productivitatea globala medie: Wg = ∑Q/∑L+∑K+∑Q (L-munca, K-capital, P-pamant)
– Productivitatea globala marginala: Wgmg = ΔQ/ΔL+ΔK+ΔP
Productivitatea marginala exprima variatia rezultatelor obtinute prin modificarea cu o unitate
a unuia, mai multora sau a tuturor factorilor de productie. Ea fundamenteaza decizia producatorului
privind oportunitatea si viabilitatea modificarii (cresterea sau scaderea) cantitatii de factori de
productie utilizati. Pe scurt, reprezinta eficienta ultimei unitati din factorul de productie atras si
utilizat in activitatea economica.
In cadrul acestor forme ale productivitatii, cea mai importanta este a muncii. Ea reprezinta
factorul activ si determinant al oricarei activitati economice.
Exista numerosi factori care conditioneaza nivelul productivitatii muncii, cei mai importanti
fiind:
– gradul de organizare si conducere al activitatii
[Tastați aici]
– gradul de motivare al factorului munca
– conditiile tehnice ale productiei
– conditiile naturale
– climatul social si conditiile de munca
– nivelul de cointeresare al factorului munca
Productivitatea in sens general insa, este influentata de urmatorii factori.
– Factori naturali: conditii pedoclimatice, concentratia de zacamant mineralier, resursele de
apa
– Factori tehnici: tehnica si tehnologiile utilizate, combinarea factorilor de productie,
organizarea productiei
– Factori sociali: gradul de calificare al lucratorilor, relatiile de sindicate si patronat
– Factori psihologici: motivatia muncii, climatul la locul de munca, climatul familial
– Factori internationali: relatiile economice cu partenerii externi, nivelul productivitatii in
celelalte tari
6.Costul de productie si caite de reducere a lui :

În procesul activitatii economice un rol deosebit, în afara de procesul alocarii si combinarii factorilor
de productie , ocupa problema consumarii lor. De aceea, pentru fiecare întreprindere este important
calcularea costului de productie.
Consumul factorilor de productie înseamna întrebuintarea nemijlocita a acestora la producerea de
bunuri materiale, servicii, în cadrul carora resursele economice alocate se regasesc într-o forma
naturala concreta si/sau valorica, adica în preturile rezultatelor obtinute.
Exista deosebire în procesul de consum al factorilor de productie. Astfel, consumul
factorului munca presupune utilizarea potentialului de munca al lucratorului si se regaseste în
rezultatele obtinute numai valoric, în expresie baneasca, prin salariu.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consuma în mai multe acte de productie,
regasindu-se în bunurile care se obtin numai valoric, prin amortizare; în cazul capitalului circulant,
acestea se consuma integral în fiecare act de productie si se regasesc în bunurile care se obtin atat
valoric cat si material.
Consumul resurselor naturale ca factor de productie presupune întrebuintarea acestora la producerea
de bunuri materiale si servicii, regasindu-se în rezultatele obtinute valoric, prin pretul pamantului (în
agricultura) si material (minereuri, petrol etc.).
[Tastați aici]
Deoarece, oriunde se desfasoara activitati de productie exista si costuri, conceptul despre costuri
prezinta interes atat teoretic cat si practic.
Spre exemplu, o firma care dispune de un anumit volum de capital, munca si materiale, produce o
cantitate de bunuri Q. Firma îsi procura cele necesare de pe pietele de factori de productie. O
organizatie interesata de profit este permanent atenta la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au
sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.
Costul de productie – expresia baneasca a consumului de factori de productie. Costul de productie
poate fi privit în aspect contabil si economic. Costul contabil include cheltuielile banesti pentru plata
materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizarii s.a. Costul economic
include, în afara de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plati catre terti (consumul de
munca al proprietarului firmei, dobanzile cuvenite capitalului propriu).
Analizand tab. 2 de mai jos (datele din coloanele 1 si 4), observam ca CT (cost total) creste pe
masura ce Q sporeste. Este normal sa fie asa, deoarece ai nevoie de mai multe resurse ca sa produci
mai mult; iar ca sa obtii rezultate suplimentare ai nevoie de mai multi bani. Ca sa produci doua
unitati, te costa 110 lei, ca sa produci trei unitati te costa 130 de lei si asa mai departe.
Tabelul 2 Costuri totale, costuri fixe, costuri variabile

Cantitatea Costurile Costurile Costul total
(Q) fixe (CF) variabile (CV) (CT)
1 2 3 4
0 55 0 55
1 55 30 85
2 55 55 110
3 55 75 130
4 55 105 160
5 55 155 210
6 55 225 280
Din tab. 2 observam ca costurile totale se împart în costuri variabile (CV) si costuri fixe (CF).
Costurile fixe reprezinta cheltuielile pe care o firma le face cu plata chiriei corespunzatoare spatiilor
cu destinatie productiva sau administrativa, cu achitarea obligatiilor contractuale ce decurg din
achizitionarea unor echipamente, cu plata dobanzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru
obtinerea diverselor autorizatii etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar daca firma nu produce
nimic, iar marimea lor nu se modifica odata cu volumul sau de activitate. Costurile fixe sunt
prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.
[Tastați aici]
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale caror marime variaza în functie de volumul productiei:
cheltuieli cu achizitionarea materialelor necesare productiei (de exemplul otelul necesar fabricarii
automobilelor), salariile muncitorilor care lucreaza pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc.
Într-un supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece managerii pot
adapta programul de lucru al acestora în functie de fluxul cumparatorilor. Costul variabil este
prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.
Costul total (CT) reprezinta cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de
bunuri Q. Costul total creste atunci cand Q creste:
CT = CF + CV.
În conditiile economiei de piata se folosesc mai multe categorii de costuri, asa ca:
 costul global , care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum de productie
dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul total;
 costul mediu (unitar ) reprezinta costul pe unitate de produs, care la fel poate fi: fix, variabil,
total.
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul CUF =CF/Q .
Împartind costul fix, care este o constanta, la volumul productiei, care este o variabila crescatoare,
obtinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamna ca, pe masura ce o firma îsi
sporeste volumul vanzarilor, costurile sale indirecte se repartizeaza la un numar din ce în ce mai
mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil si volumul
productiei CUV=CV/Q.
 costul marginal reprezinta marimea sporului de cheltuieli necesare pentru obtinerea unei
unitati suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care opereaza economia
politica. Costul marginal reprezinta costul productiei unei unitati suplimentare dintr-un anumit
produs. Sa presupunem ca o firma produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei.
Daca costul total al producerii unui numar de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci costul
marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei
Costul marginal = cresterea costului (C)/cresterea productiei (Q)
Costul marginal = ( 100 0 6-1 00 00 ) / ( 1001-1000 )= 6/1 = 6 lei
Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care exista locuri
neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur si simplu de costul alimentelor si bauturii
oferite gratuit pe parcursul calatoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forta
de munca suplimentara (piloti si stewardese).
Alteori însa, costul marginal poate fi destul de ridicat. Sa luam cazul unei societati de distributie a
energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vara, cand toata lumea conecteaza climatizoarele,
[Tastați aici]
cererea de curent electric este foarte mare, astfel încat societatea poate fi nevoita sa puna în
functiune si generatoarele mai vechi, care functioneaza cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric
suplimentar obtinut are un cost marginal foarte ridicat.
7.Сostul de oportunitate :
Costul de oportunitate reprezinta valoarea celei mai bune dintre sansele sacrificate, la care se
renunta atunci cand se face o alegere oarecare. Cu alte cuvinte, el masoara cea mai mare pierdere
dintre variantele sacrificate, considerandu-se ca alegerea facuta constituie „castigul”. Este valoarea
sacrificiilor alegerilor efective, în conditiile resurselor date. Costul de oportunitate al unui bun este
dat de ceea ce se sacrifica pentru a obtine acest bun. Alegerile sau deciziile au un anumit cost,
deoarece atunci cand se ia o anumita decizie si se opteaza în favoarea unei optiuni, sunt sacrificate
celelalte.
Pretul de oportunitate exprima evaluarea cantitatii de bunuri care nu vor putea fi produse, deoarece
s-a luat decizia de a produce un alt bun.
Luarea în calcul a costului de oportunitate îi permite întreprinzatorului sa se orienteze spre afacerea
care îi aduce cel mai mare profit. Totodata, acest cost permite determinarea limitei pana la care ar fi
rentabila sporirea volumului productiei, sau modernizarea întreprinderii. Chiar daca banii cheltuiti în
alta afacere ar putea aduce castiguri mai mari, întreprinzatorul nu va purcede la modernizarea
intreprinderii sau la extinderea productiei pe acea temelie.
Orice activitate are un cost de oportunitate. Acest concept are un continut mai cuprinzator decat cel
de cost din exprimarea curenta, obisnuita. El nu se limiteaza la simpla cheltuiala baneasca, ci
desemneaza o estimare subiectiva a oportunitatilor sacrificate, care pot insemna mai mult decat banii
cheltuiti.
Notiunea de cheltuieli în teoria si practica economica cuprinde orice consum de munca vie si
materializata din cadrul unui proces economic, în rezultatul caruia se produc bunuri si servicii.
Elementul de baza în costul de productie îl constituie cheltuielile de productie, care includ:
cheltuielile pentru procurarea materiei prime si a materialelor de baza; cheltuielile pentru procurarea
materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil si energie; cheltuielile în forma de amortizare;
salariile si contributiile asupra salariilor, alte cheltuieli banesti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
 cheltuieli de fabricatie – ele constituie consum de capital fix si circulant;
 cheltuieli de desfacere – consum de munca vie si materializata, efectuate dupa depozitarea
productiei finite (pastrarea si ambalarea, transportul si expedierea catre clienti);
 amenzile si penalitatile (ele se suporta direct din profitul ramas la întreprindere si nu se
includ în costurile de productie ) s. a.
[Tastați aici]
Dupa modul de individualizare pe obiecte de calculatie (materii prime, salarii directe etc.),
cheltuielile de productie se clasifica în: cheltuieli directe si cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu si includ: materiile
prime si materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii si contributia în bugetul
asigurarilor sociale de stat s. a.
Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultana a mai multor produse sau de sectii de
fabricatie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi
identificate ca apartinand costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se refera: reparatiile,
întretinerile si amortizarile utilajelor, consumul de energie, combustibil, apa, salariile personalului
de administrare, cheltuielile de posta, telefon, corespondenta etc.
Caile de reducere a costului de productie sunt:
 reducerea cheltuielilor materiale;
 cresterea productivitatii muncii;
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodaresti;
 ridicarea nivelului de calificare a lucratorilor;
 perfectionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricatie,a activitatii de
administrare, si de gestiune si conducere;
 stimularea materiala.
În conditiile economiei de piata o reducere reala a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri
ale economiei nationale si a fortei de munca, la nivelul resurselor tarii si a cerintelor economiei de
piata; fabricarea produselor competitive, conform cerintelor pietii; evidenta productiei pe sisteme de
calculatoare, avand zilnic imaginea clara a costurilor efectuate pe faze de productie si pe produse.
De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordata dogmatic, fiind în functie de
anumite perioade de timp.
8.Concluzii :
(Pruteanu Ionela-Lavinia si Urzica Vasile-Andrei)
De cand munca a devenit factor de productie,marimea ofertei agregate de munca are un rol
determinat in dimensionarea volumului si structurii bunurilor materiale si serviciilor pe care o
economie le produce.Desigur, munca nu indeplineste singura acest rol, deoarece , volumul si felurile
de unelte cu care oamenii lucreaza, capitalul pe care ei il utilizeaza sunt,de asemenea de maxima
importanta"(Roy B.Helfgott).
William Petty spunea ca munca este tatal, iar pamantul, muma ei. Din aceasta idée reiese ca natura
participa la productie. Dar natura produce ea insasi bunuri si fara ajutorul oamenilor fiind o
productie autonoma, in vedere ce ceea a oamenilor este dependenta.
[Tastați aici]
intr-o perspectivă economică, fiecare companie trebuie să aibă toți cei patru factori de producție
pentru a exista producție. Fără excepții.
De asemenea, nu este suficient să ai la dispoziție toți cei patru factori, ci trebuie să fie și echilibrați.
Prea multă forță de muncă pentru muncă și lipsa spațiului pentru găzduirea angajaților creează
ineficiențe.
O mulțime de idei și oameni, dar nici o investiție de capital nu înseamnă că o afacere nu va putea
crește exponențial. Fiecare factor de producție trebuie să corespundă cerințelor celuilalt pentru ca
afacerea să se extindă profitabil.
Conceptul factorului de producție are o mare importanță în analiza economică modernă.
[Tastați aici]

Economie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Factorii de productie : munca,natura,capitalul

Cuvinte cheie : teorie ,factori,societate

1.Scurta descriere a factorilor de productie : (

5.Productivitatea factorilor de productie si legea randamentelor descrescatoare :

6.Costul de productie si caite de reducere a lui :

Tabelul 2 Costuri totale, costuri fixe, costuri variabile

S-ar putea să vă placă și