Ellen G.

White

CALEA CÃTRE HRISTOS

Ediþia a 6-a
Titlul cărţii în original: Steps To Christ (1892, 1893)
Ellen G. White

Traducere: Dumitru Popa

Redactare: Valentin Rusu

Tehnoredactare: Irina Toncu

Corectură: Lavinia Goran

Coperta: Ovidiu Floria

© 2009, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro
Tel. 021 / 323 00 20

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WHITE, ELLEN GOULD HARMON
Calea către Hristos / Ellen G. White; trad.: Dumitru
Popa, Valentin Rusu..– Ed. a 6-a. – București: Casa de
Editură Viaţă și Sănătate, 2009
ISBN 978-973-101-219-3

I. Popa, Dumitru (trad.)

II. Rusu, Valentin (trad.)

286.3
 CUPRINS

Prefaţă ________________________________ 5
1. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om _________ 7
2. Păcătosul are nevoie de Hristos ________ 13
3. Pocăinţa ____________________________ 18
4. Mărturisirea păcatelor ________________ 29
5. Consacrarea _________________________ 33
6. Credinţa și acceptarea ________________ 38
7. Dovada adevăratei ucenicii ____________ 43
8. Creșterea în Hristos __________________ 50
9. Viaţa și faptele noastre ________________ 57
10. Cunoașterea de Dumnezeu ____________ 63
11. Înaltul privilegiu al rugăciunii __________ 69
12. Ce să facem cu îndoiala _______________ 79
13. Bucuria în Domnul ___________________ 86
 PREFAÞÃ
PREFAÞÃ

Puţine cărţi reușesc să ajungă la o răspândire recunoscută de

milioane de cititori sau să exercite o influenţă atât de mare pentru
încurajarea oamenilor, așa cum a reușit cartea Calea către Hristos.
Acest mic volum a fost tipărit în nenumărate ediţii, în peste șapte-
zeci de limbi, inspirând sute și sute de bărbaţi și femei din întreaga
lume, chiar și dintre cei care locuiesc în zonele cele mai îndepărtate
ale pământului. De la apariţia primei ediţii, în 1892, cei care au
publicat această carte au fost nevoiţi să adauge ediţie după ediţie
pentru a răspunde cererii imediate și insistente, venite din partea
publicului cititor.
Autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), a fost o
vorbitoare și o scriitoare religioasă, bine cunoscută în trei continente.
Născută în apropiere de Portland, Maine, ea și-a petrecut tinereţea
în statele Noii Anglii, apoi, călătoriile și activităţile ei au condus-o
în zonele aflate într-o rapidă expansiune, în partea de vest a Statelor
Unite. În perioada anilor 1885-1887, s-a dedicat lucrării în statele
principale ale Europei, unde a vorbit adesea în public, adresându-se
unor audienţe numeroase, și, de asemenea, a continuat să scrie.
După aceea, a petrecut nouă ani activi în Australia și Noua Zeelan-
dă. Scrierile ei însumează patruzeci și cinci de volume, mari și mici,
Prefaţă

în domeniul teologiei, al educaţiei, al sănătăţii, al familiei și al

creștinismului practic, multe dintre ele fiind răspândite în mai bine
de un milion de exemplare tipărite. Dintre toate acestea, Calea
către Hristos este cea mai cunoscută și mai citită carte. 5
Această ediţie reprezintă un efort în plus în ceea ce privește
standardizarea paginaţiei pentru următoarele publicări în limba
engleză, fără nicio modificare a textului, ci doar a formatului, a
pronunţiei și a folosirii majusculelor, actualizându-le în conformitate
Calea către Hristos
cu uzanţele limbii moderne. Acest mic tratat în domeniul devoţiunii
își va continua misiunea, dar acum într-o formă care va permite
concordanţa cu Noul Index al scrierilor lui Ellen G. White.
Titlul cărţii enunţă chiar misiunea acesteia. Ea îndrumă cititorul
spre Iisus Hristos, ca fiind singurul capabil să împlinească nevoile
sufletului. Pașii celui care se simte nesigur și cuprins de îndoială
sunt conduși pe cărarea păcii. Cel care caută neprihănirea și desă-
vârșirea caracterului este îndrumat pas cu pas pe calea vieţuirii creș-
tine, spre acea experienţă prin care poate cunoaște plinătatea bine-
cuvântării aflate în deplina predare de sine. Cartea dezvăluie se-
cretul biruinţei și descoperă într-o manieră simplă harul mântuitor
și puterea susţinătoare a Marelui Prieten al întregii omeniri.
În Vechiul Testament, Iacov, când a fost împovărat de teama că
păcatul lui îl despărţise de Dumnezeu, s-a așezat să se odihnească
„și a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la
cer”. În felul acesta, celui ce rătăcea, i s-a dezvăluit legătura care
există între pământ și cer, iar Acela care stătea deasupra scării mis-
terioase i-a adresat cuvinte de speranţă și mângâiere. Fie ca viziunea
cerească să se repete pentru mulţi dintre cei care vor citi această
frumoasă expunere a căii spre viaţă. Aceasta este dorinţa sinceră a
editorilor și a
Administratorilor publicaţiilor lui Ellen G. White.

6
 CAPITOLUL 1

IUBIREA LUI DUMNEZEU

FAÞÃ DE OM

Natura și revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui

Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii și
al bucuriei. Priviţi lucrurile minunate și frumoase din natură.
Gândiţi-vă la minunata lor adaptare, nu numai la nevoile și la
fericirea omului, ci și la ale tuturor vieţuitoarelor. Lumina soarelui
și ploaia care înveselesc și reîmprospătează pământul, dealurile,
mările și câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.
Dumnezeu este Acela care împlinește nevoile zilnice ale tuturor
făpturilor Sale. În cuvinte frumoase, psalmistul spune:

Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine,

și Tu le dai hrana la vreme.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Îţi deschizi mâna
și saturi după dorinţă tot ce are viaţă.
(Psalmi 145,15.16)

Dumnezeu l-a făcut pe om pe deplin sfânt și fericit; iar pământul

cel frumos, așa cum a ieșit din mâna Creatorului, nu purta niciun
semn de decădere sau umbră de blestem. Ceea ce a adus nenorocirea
și moartea a fost încălcarea Legii lui Dumnezeu – legea iubirii.
Totuși dragostea lui Dumnezeu este descoperită chiar și în mijlocul
suferinţei care constituie rezultatul păcatului. Este scris că Dumne-
zeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii
7
și pălămida – dificultăţile și încercările care transformă viaţa lui
într-o viaţă plină de trudă și grijă – au fost rânduite spre binele
său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru
salvarea lui din ruina și degradarea aduse de păcat. Deși căzută,
lumea nu este întru totul necaz și nenorocire. Natura însăși trans-
Calea către Hristos
mite solii de speranţă și mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori, iar
spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
„Dumnezeu este iubire” scrie pe fiecare boboc de floare ce stă
să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare. Păsărelele
încântătoare, făcând să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare;
florile, atât de delicat colorate în desăvârșirea lor, înmiresmând
aerul; copacii înalţi ai pădurii, cu bogatul lor frunziș de un verde
viu – toate mărturisesc despre grija părintească și duioasă a
Dumnezeului nostru și despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Lui
fericiţi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuși a
făcut cunoscută iubirea și mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat:
„Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe
dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exod 33,18.19). Aceasta este
slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „și a strigat:
’Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv,
încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea
până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și
păcatul’ (Exod 34,6.7). El este „milos și plin de îndurare, îndelung
răbdător și bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea”. (Iona
4,2; Mica 7,18)
Dumnezeu a legat inima noastră de El prin nenumărate dovezi
manifestate în cer și pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin
lucrurile din natură și prin cele mai profunde și mai duioase legături
omenești, pe care le poate cunoaște inima noastră. Totuși toate
acestea nu oglindesc decât imperfect iubirea lui Dumnezeu. În ciuda
existenţei tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmașul oricărui bine
a orbit mintea oamenilor, așa încât ei privesc cu teamă spre
Dumnezeu, gândind despre El că este sever și neiertător. Satana
i-a determinat pe oameni să-L considere pe Dumnezeu o fiinţă al
cărei atribut principal este dreptatea rigidă și inflexibilă, asemenea
unui judecător aspru și intransigent, asemenea unui creditor exi-
gent și neînduplecat. El L-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care
8
pândește cu suspiciune, ca să observe greșelile și păcatele oamenilor,
pentru a putea aduce asupra lor judecăţile Cerului. Domnul Iisus a
venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze această
umbră întunecată și să-i descopere lumii iubirea nemărginită a lui
Dumnezeu.
 Fiul lui Dumnezeu a venit din cer pentru a-L descoperi pe Tatăl.
„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; și singurul Lui Fiu, care
este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18). „Nimeni
nu cunoaște pe deplin pe Tatăl, afară de Fiul, și acela căruia vrea
Fiul să i-L descopere” (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a
adresat rugămintea: „Doamne... arată-ne pe Tatăl”, Domnul Iisus
i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe?
Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ’Arată-ne
pe Tatăl’? (Ioan 14,8.9)
Domnul Iisus a descris scopul misiunii Sale aici, pe pământ,
spunând: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a
trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc
robilor de război slobozirea, și orbilor de război căpătarea vederii;
să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea
Sa. El mergea din loc în loc, făcând bine și vindecându-i pe toţi cei
care erau oprimaţi de Satana. Erau sate întregi, în care nu se mai
auzea niciun suspin de durere din cauza bolii, pentru că Domnul
Hristos trecuse prin ele și vindecase toate suferinţele locuitorilor
lor. Lucrarea Lui a dovedit că avea o misiune divină. Fiecare faptă
a vieţii Sale dezvăluia dragostea, mila și compasiunea; inima Lui se
deschidea cu o simpatie duioasă pentru fiii oamenilor. El a preluat
natura umană, ca să poată veni în contact cu lipsurile și nevoile

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

omului. Cei mai săraci și cei mai umili oameni nu se temeau să se
apropie de El. Chiar și copiii mici se simţeau atrași de Iisus. Ei
aveau o plăcere deosebită să se urce pe genunchii Lui și să privească
la chipul Lui liniștit, care radia de iubire.
Domnul Iisus nu a S-a abţinut să rostească adevărul, dar
întotdeauna l-a exprimat cu iubire. În relaţiile Sale cu oamenii, El
a dovedit cel mai mare tact și o atenţie înţelegătoare și plină de
bunătate. El nu a fost niciodată nepoliticos, nu a rostit niciodată
un cuvânt aspru, fără a fi necesar, și nu a pricinuit niciodată o
durere nefolositoare unui suflet sensibil. Domnul Hristos nu a
condamnat slăbiciunea omenească. El declara adevărul, dar îl
9
declara întotdeauna cu dragoste. El denunţa ipocrizia, necredinţa
și nedreptatea; dar când rostea mustrările tăioase, în glasul Lui se
simţeau lacrimi. Domnul a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care
o iubea, dar care a refuzat să-L primească tocmai pe El, care era
Calea, Adevărul și Viaţa. Oamenii L-au respins tocmai pe El, care
 Calea către Hristos
era Mântuitorul, dar Domnul i-a tratat cu o delicateţe plină de
compătimire. El a trăit o viaţă de renunţare la sine, îngrijindu-Se
cu atenţie de nevoile altora. În ochii Lui, fiecare suflet era preţios.
Deși Se comporta întotdeauna cu o demnitate divină, El Se umilea,
tratându-l cu respect și atenţie pe fiecare membru al familiei lui
Dumnezeu. Domnul Hristos a văzut în toţi oamenii suflete căzute
în capcana păcatului, iar misiunea Lui era aceea de a le salva.
Acesta este caracterul Domnului Hristos, așa cum a fost
descoperit în viaţa Lui. Acesta este caracterul lui Dumnezeu. Căci
torentele milei divine, manifestate în Iisus Hristos, se revarsă asupra
fiilor oamenilor, din inima Tatălui. Iisus, Mântuitorul cel milostiv
și duios, era Dumnezeu „arătat în trup”. (1 Timotei 3,16)
Domnul Hristos a trăit, a suferit și a murit pentru răscumpărarea
noastră. El a devenit un „Om al durerilor”, pentru ca noi să putem
avea parte de bucuria veșnică. Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său
preaiubit, plin de har și de adevăr, să vină dintr-o lume de o slavă
de nedescris într-o lume degradată și contaminată de păcat, o lume
întunecată de umbra morţii și a blestemului. El I-a îngăduit să
părăsească locașul iubirii Sale și adorarea din partea îngerilor, pentru
a suferi rușinea, insulta, umilinţa, ura și moartea. „Pedeapsa, care
ne dă pacea, a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi”
(Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul cel
fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Lui povara păcatului.
El, care fusese una cu Dumnezeu, a simţit în sufletul Său teribila
despărţire pe care o produce păcatul între Dumnezeu și om. Acest
fapt a smuls de pe buzele Lui strigătul plin de durere: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27,46). Povara
zdrobitoare a păcatului, conștienţa imensităţii lui îngrozitoare, a
despărţirii păcătosului de Dumnezeu au zdrobit inima Fiului lui
Dumnezeu.
Dar marele Lui sacrificiu nu a fost făcut pentru a genera în
inima Tatălui iubirea faţă de cel păcătos, nici pentru a-I determina
bunăvoinţa de a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit
10
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3,16). Tatăl
ne iubește nu ca urmare a marii jertfe de ispășire, ci El a adus
această jertfă pentru că ne iubește; Domnul Hristos a fost mijlocul
prin care Tatăl a putut să-Și reverse iubirea nemărginită asupra
unei lumi căzute în păcat. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând
lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit
împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsemani, în moartea de pe
crucea Golgotei, inima Iubirii Infinite a plătit preţul răscumpărării
noastre.
Domnul Iisus spunea: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viaţa,
ca iarăși s-o iau” (Ioan 10,17). Ceea ce înseamnă: „Tatăl Meu vă
iubește atât de mult, încât chiar și pe Mine Mă iubește mai mult,
pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Prin faptul că
M-am făcut reprezentantul și garantul vostru, jertfindu-Mi viaţa și
luând asupra Mea slăbiciunile și păcatele voastre, Eu sunt iubit și
mai mult de Tatăl Meu; căci, prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate
fi drept și totuși să-L îndreptăţească pe cel care crede în Hristos.”
Nimeni altul, în afară de Fiul lui Dumnezeu, nu putea înfăptui
mântuirea noastră; deoarece numai El, care a fost în relaţia cea
mai apropiată cu Tatăl, era în măsură să Îl descopere. Numai Iisus,
care a cunoscut înălţimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu, putea
să o facă vizibilă. Nimic altceva și nimic mai puţin decât sacrificiul
infinit, adus de Domnul Hristos pentru omul căzut, nu putea să
exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de omenirea pierdută.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu...” (Ioan 3,16). El L-a dat nu numai ca să trăiască
în mijlocul oamenilor, ci și ca să poarte păcatele lor și să moară în

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

locul lor. El L-a dăruit omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia
să Se identifice cu preocupările și nevoile omenirii. Deși a fost și
este una cu Dumnezeu, relaţia pe care a împărtășit-o Iisus cu fiii
oamenilor nu va fi ruptă niciodată. Domnului Hristos „nu-I este
rușine să-i numească fraţi” (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră,
Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc
înaintea tronului Tatălui, și, ca Fiul al omului, va rămâne de-a
lungul veșniciei una cu neamul omenesc, pe care l-a răscumpărat.
El a făcut toate acestea pentru ca omul să poată fi salvat din ruina
și degradarea păcatului, pentru a putea reflecta iubirea lui Dum-
nezeu și a se împărtăși de bucuria sfinţirii.
11
Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, sacrificiul infinit pe
care l-a făcut Tatăl nostru din cer, dându-L pe Fiul Său să moară
pentru noi, ar trebui să ne inspire concepţii foarte înalte despre
ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce privea înălţimea,
adâncimea și lăţimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea
 Calea către Hristos
pierdută, inspiratul apostol Ioan era cuprins de adorare și de
veneraţie; și, negăsind un limbaj mai potrivit pentru a exprima
măreţia și duioșia acestei iubiri, el cheamă lumea întreagă să o
privească. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii
ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Ce valoare îi conferă faptul acesta
omului! Datorită păcatului, fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana.
Prin credinţa în jertfa ispășitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam
pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră ome-
nească, Domnul Hristos înalţă omenirea. Astfel, cei păcătoși sunt
aduși în poziţia în care – prin legătura cu Domnul Hristos – pot cu
adevărat să devină vrednici de numele de „fii ai lui Dumnezeu”.
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai Împăratului
ceresc! Ce preţioasă făgăduinţă! Ce subiect pentru meditaţia cea
mai profundă! Iubirea inegalabilă a lui Dumnezeu pentru o lume
care nu L-a iubit! Gândul acesta are o putere care cucerește sufletul
și conduce gândirea și voinţa omului la o atitudine de supunere
faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul
divin, în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom înţelege mai
bine mila, duioșia și iertarea, împletite cu nepărtinirea și dreptatea
și cu atât mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii
infinite și ale milei pline de gingășie, ce întrec cu mult simpatia și
dorul unei mame pentru copilul ei pierdut.

12
 CAPITOLUL 2

PÃCÃT OSUL ARE NEVOIE

PÃCÃTOSUL
DE HRISTOS

La început, omul a fost înzestrat cu însușiri și capacităţi nobile

și cu o minte echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârșit și în deplină
armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale,
sfinte. Dar, prin neascultare, capacităţile lui au ajuns pervertite,
iar egoismul a luat locul iubirii. Datorită păcatului, natura lui a
ajuns atât de slăbită, încât, prin propria putere, i-a fost imposibil
să reziste influenţei răului. El a devenit rob al lui Satana și ar fi
rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit
în mod special. Scopul ispititorului a fost acela de a zădărnici planul
avut în vedere de Dumnezeu prin crearea omului și de a umple
pământul cu nenorocire și devastare. Iar după aceea, intenţiona să
prezinte tot acest rău ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu de

Păcătosul are nevoie de Hristos

creare a omului.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune
cu Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și ale
știinţei” (Coloseni 2,3). Dar, după ce a păcătuit, el nu și-a mai
putut găsi bucuria în sfinţenie și, ca urmare, a încercat să se ascundă
de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta continuă să fie starea inimii
nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu și
nu găsește nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu ar putea
fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu și ar căuta să evite compania
fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta nu ar
însemna nicio bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste, care
13
domnește acolo unde fiecare inimă răspunde inimii Iubirii Infinite,
nu ar trezi niciun ecou în sufletul păcătosului. Gândurile lui,
preocupările și motivele lui ar fi străine de cele care îi motivează
pe locuitorii fără păcat de acolo. Păcătosul ar constitui o notă
discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de
 Calea către Hristos
tortură și ar dori să se ascundă de Acela care este lumina și sursa
bucuriei cerului. Nu o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu
îi exclude pe cei răi din ceruri, ci propria nepotrivire face imposi-
bilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc
mistuitor. Ei ar prefera nimicirea, numai ca să poată fi ascunși de
faţa Celui care a murit pentru a-i răscumpăra.
Este imposibil să scăpăm, prin noi înșine, de adâncul păcatului
în care suntem cufundaţi. Inima noastră este rea și nu o putem
schimba. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?
Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14,4). Căci „umblarea după lucrurile
firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu
se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună”
(Romani 8,7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile
omenești, toate acestea își au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt
cu totul fără putere. Ele pot produce o comportare exterioară
corectă, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţa izvoarele vieţii.
Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă
de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la
sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să
învioreze însușirile lipsite de putere ale sufletului și să le atragă
spre Dumnezeu, spre sfinţenie.
Mântuitorul spunea: „Dacă un om nu se naște din nou”, adică
dacă nu va primi o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri și motive noi,
care să ducă la o viaţă nouă, „nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ideea că este necesară doar o dezvoltare a
însușirilor bune, care există în om prin natura lui, constituie o amă-
gire fatală. „Căci omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înţe-
lege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2,14).
„Nu te mira că ţi-am zis: ’Trebuie să vă nașteţi din nou’” (Ioan 3,7).
Despre Domnul Hristos este scris: „În El era viaţa și viaţa era lu-
mina oamenilor” (Ioan 1,4). El era singurul „Nume dat oamenilor,
în care trebuie să fim mântuiţi”. (Fapte 4,12)
14
Nu este suficient să observi și să înţelegi bunătatea plină de
iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui și duioșia părintească
a caracterului Său. Nu este îndeajuns să discerni înţelepciunea și
dreptatea Legii Sale, să înţelegi că ea este întemeiată pe principiul
veșnic al iubirii. Apostolul Pavel a înţeles toate acestea și a exclamat:
„… mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.” „Așa că Legea,
negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună”. Totuși
el adaugă, în amărăciunea și disperarea sufletului său: „... dar eu
sunt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7,16.12.14). El
dorea mult curăţia morală și neprihănirea pe care se simţea incapabil
să le dobândească, prin el însuși, iar aceasta l-a făcut să strige: „O,
nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
(Romani 7,24) Acesta este strigătul care a izbucnit din inima îm-
povărată a oamenilor din toate ţările și din toate veacurile. Pentru
toţi, nu este decât un singur răspuns: „Iată Mielul lui Dumnezeu,
care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1,29)
Multe sunt pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să
ilustreze acest adevăr, făcându-l clar sufletelor ce doresc cu disperare
să fie eliberate de vinovăţia păcatului. Când a păcătuit, înșelându-l
pe Esau, Iacov a fugit din casa tatălui său, simţindu-se copleșit de
greutatea vinovăţiei sale. Singur și alungat, așa cum era, despărţit
de tot ce făcuse ca viaţa să-i fie dragă, singurul gând care apăsa
asupra sufletului său, mai presus de toate celelalte, era teama ca
nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu și că era părăsit
de Providenţă. În amărăciunea lui, s-a culcat să se odihnească pe
pământul gol, având în jurul lui numai dealurile singuratice, iar
deasupra cerul luminat de stele. Pe când dormea, o lumină ciudată

Păcătosul are nevoie de Hristos

i-a apărut în vis. Și iată, de pe pământul pe care se odihnea, o scară
uriașă părea că se înalţă chiar până la porţile cerului și, pe ea,
îngerii lui Dumnezeu coborau și urcau, în timp ce, de sus, din slava
cerului, s-a auzit o voce divină, rostind o solie de mângâiere și
speranţă. Astfel, i s-a făcut cunoscut lui Iacov un răspuns la nevoia
și dorinţa sufletului său – un Mântuitor. Cu bucurie și cu recunoș-
tinţă, Iacov a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos,
putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara cea minunată
din visul său Îl reprezenta pe Iisus, singurul mijloc de comunicare
dintre Dumnezeu și om.
Același simbol a fost amintit de Domnul Hristos în convorbirea
15
Sa cu Natanael, atunci când a spus: „… veţi vedea cerul deschis și
pe îngerii lui Dumnezeu, suindu-se și pogorându-se peste Fiul
omului” (Ioan 1,51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat
de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Această pră-
pastie între cer și pământ făcea imposibilă existenţa oricărei posi-
 Calea către Hristos
bilităţi de comunicare. Dar, prin Domnul Hristos, pământul a fost
readus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Hristos a așezat un
pod peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii lui Dumne-
zeu să poată menţine legătura cu omul. Domnul Hristos realizează
legătura între omul căzut, slab și neajutorat și Izvorul puterii infi-
nite.
Visurile omenești de progres sunt zadarnice și toate eforturile
pentru înălţarea omenirii sunt inutile, dacă oamenii neglijează sin-
gura Sursă de speranţă și de ajutor pentru neamul omenesc căzut
în păcat. Căci „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus,
pogorându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1,17). Fără Dumnezeu,
nu există niciun caracter cu adevărat excelent. Iar singura cale spre
Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: „Eu sunt Calea, Adevărul
și Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14,6)
Inima lui Dumnezeu simte pentru copiii Săi de pe pământ o
dragoste mai puternică decât moartea. Prin dăruirea Fiului Său, El
ne-a oferit toate valorile cerului, adunate în acest unic Dar. Viaţa
Mântuitorului, moartea și lucrarea Lui de mijlocire, slujirea îngerilor
în favoarea noastră, suspinele negrăite ale Duhului Sfânt, lucrarea
Tatălui, care este mai presus de toate și se manifestă prin toate
acestea, interesul necontenit al fiinţelor cerești – totul este angajat
în lucrarea de mântuire a omului.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor care a fost făcut pentru
noi! Să încercăm să apreciem valoarea activităţii și energiei pe care
Cerul le investește pentru câștigarea celor pierduţi și pentru adu-
cerea lor înapoi în Casa Tatălui. Motivaţii atât de puternice și mij-
loace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată în acţiune;
răsplătirile peste măsură de mari pentru împlinirea corectă a datoriei,
bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea și iubirea lui Dum-
nezeu și a Fiului Său, elevarea și dezvoltarea tuturor însușirilor
noastre, de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt oare toate acestea
încurajări și motivaţii suficient de puternice, încât să ne determine
să-I aducem Creatorului și Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o
16
inimă plină de iubire?
Pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu prezintă judecăţile
pronunţate de El împotriva păcatului, pedeapsa inevitabilă, degra-
darea caracterului nostru și distrugerea finală, pentru a ne avertiza
împotriva pericolului de a-i sluji lui Satana.
 Oare să nu luăm noi în considerare bunătatea lui Dumnezeu?
Ce ar fi putut face El mai mult? Prin urmare, să stabilim o relaţie
bună și corectă cu Acela care ne-a iubit cu o dragoste uimitoare. Să
ne folosim de mijloacele harului, care ne-au fost puse la dispoziţie
pentru a putea fi transformaţi până la deplina asemănare cu El și
pentru a fi readuși în societatea îngerilor, în armonie și comuniune
cu Tatăl și cu Fiul.

Păcătosul are nevoie de Hristos

17
 CAPITOLUL 3

POCÃINÞA

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate

păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Iisus Hristos
putem fi aduși în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum
ar trebui să venim noi la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeași
întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, con-
vinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului
lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Fapte 2,37-38). Cu o altă ocazie, la
scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă… și întoarceţi-vă la
Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele.” (Fapte 3,19)
Pocăinţa implică o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârșite
și o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin
la păcat, până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până
când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va pro-
duce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.
Există mulţi care nu reușesc să înţeleagă adevărata natură a
pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit și chiar realizează o
schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greșelile proprii vor
aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, așa cum o
înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât
păcatul. Aceasta a fost întristarea lui Esau, când a văzut că pierduse
pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat
de îngerul care stătea în calea lui cu sabia scoasă, și-a recunoscut
vina, de teamă că își va pierde viaţa; dar nu a fost o pocăinţă ade-
vărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a
motivaţiilor, nicio repulsie faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscario-
18
teanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit,
căci am vândut sânge nevinovat.” (Matei 27,4)
Mărturisirea lui Iuda a fost smulsă din sufletul său vinovat de o
conștientizare teribilă a faptului că este condamnat și de așteptarea
plină de teamă a judecăţii. Consecinţele pe care urma să le suporte
îl umpleau de teroare, dar în sufletul lui nu era o durere profundă,
zdrobitoare, pentru faptul că Îl trădase pe Fiul cel neprihănit al lui
Dumnezeu și Îl negase pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa
plăgilor trimise de Dumnezeu, și-a recunoscut păcatul numai pentru
a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de
sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceștia au deplâns
rezultatele păcatului, dar nu le-a părut rău pentru păcatul în sine.
Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conștiinţa
este trezită, iar păcătosul ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea
și sfinţenia Legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale
în ceruri și pe pământ. „Lumina… care luminează pe orice om,
venind în lume” (Ioan 1,9), pătrunde în cămările tainice ale sufle-
tului și dezvăluie în mod clar lucrurile ascunse ale întunericului.
Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte și pe inimă. Păcă-
tosul este conștient de dreptatea lui Dumnezeu și este cuprins de
groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie și întinare, înaintea
Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu,
frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale; el dorește să fie elibe-
rat de păcat și readus în legătură cu Cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura ade-
văratei căinţe pentru păcatul săvârșit. Pocăinţa lui a fost sinceră și
profundă. El nu a făcut niciun efort pentru a-și atenua vina: rugă-
ciunea lui nu a fost inspirată de nicio dorinţă de a scăpa de ame-
ninţarea judecăţii. David a înţeles imensitatea păcatului său; el a
conștientizat starea de degradare și josnicie a sufletului său și a
simţit repulsie faţă de propriul păcat. El nu s-a rugat numai pentru
iertare, ci și pentru curăţia inimii. David a dorit mult bucuria sfinţirii
– pentru a fi iarăși în armonie și comuniune cu Dumnezeu. Iată
cum își exprimă simţămintele:
Pocăinţa

Ferice de cel cu fărădelegea iertată;

și de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă
Domnul nelegiuirea, 19
Și în duhul căruia nu este viclenie!
(Psalmi 32,1-2)
Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare,
 Calea către Hristos
șterge fărădelegile mele!...
Căci îmi cunosc bine fărădelegile,
și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Curăţește-mă cu isop, și voi fi curat;
spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada…
Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou și statornic!
Nu mă lepăda de la Faţa Ta,
și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale,
și sprijine-mă cu un duh de bunăvoinţă!...
Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat,
și limba mea va lăuda îndurarea Ta.
(Psalmi 51,1-14)

Manifestarea unei asemenea pocăinţe depășește cu mult limitele

puterii noastre; ea se obţine numai de la Domnul Hristos, care S-a
înălţat la cer și le-a dat daruri oamenilor.
Mulţi pot greși, tocmai în această privinţă și, ca urmare, nu reușesc
să primească ajutorul pe care dorește Domnul Hristos să li-l dea.
Ei cred că nu pot veni la Hristos până când nu s-au pocăit mai întâi
și că pocăinţa condiţionează iertarea păcatelor lor. Este adevărat
că pocăinţa precede iertarea păcatelor; deoarece numai inima
zdrobită și smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie
ca păcătosul să aștepte până ce va fi pocăit și numai după aceea să
vină la Domnul Iisus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un
obstacol între păcătos și Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să
se pocăiască și numai după aceea va putea să răspundă invitaţiei
lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi și împovăraţi și Eu vă
voi da odihnă” (Matei 11,28). Ceea ce îl conduce pe cel păcătos la
o pocăinţă adevărată este neprihănirea care vine de la Domnul
Hristos. În cuvântul adresat iudeilor, apostolul Petru a exprimat în
20
mod clar acest adevăr, spunând: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a
înălţat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui
Israel pocăinţa și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). După cum nu
putem fi iertaţi de păcat fără Domnul Hristos, tot așa nu ne putem
pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezește conștiinţa.
 Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai
El poate sădi în inimă vrăjmășie împotriva păcatului. Fiecare dorinţă
după adevăr și curăţie morală, fiecare convingere cu privire la pro-
pria păcătoșenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel
Sfânt lucrează asupra inimii noastre.
Domnul Iisus spunea: „Și după ce voi fi înălţat de pe pământ,
voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,13). Hristos trebuie
să-i fie descoperit păcătosului ca fiind Mântuitorul care a murit
pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat
pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea
noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin
moartea pentru cei păcătoși, Domnul Hristos a manifestat o iubire
care depășește limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul
contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează inima, îi impresio-
nează mintea și îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul
săvârșit.
Este adevărat că uneori oamenii încep să se rușineze de căile lor
păcătoase și renunţă la unele dintre obiceiurile lor rele, chiar înainte
de a fi conștienţi de faptul că sunt atrași spre Domnul Hristos. Dar,
ori de câte ori aceștia fac un efort pentru a realiza o schimbare în
viaţa lor, motivaţi de o dorinţă sinceră de a face binele, este manifes-
tată puterea lui Hristos care îi atrage spre Sine. O influenţă de care
ei nu sunt conștienţi lucrează asupra sufletului, iar conștiinţa este
trezită și comportamentul lor este corectat. În timp ce Domnul
Hristos îi atrage să privească spre crucea Sa, ca să-L vadă pe Acela
care a fost răstignit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu
își regăsesc locul în conștiinţă. Caracterul nelegiuit al vieţii lor și
păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep să
înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos și exclamă: „Ce
Pocăinţa

este oare păcatul, încât a trebuit să necesite un asemenea sacrificiu

pentru răscumpărarea victimelor lui? Toată această dragoste, toată
această suferinţă, toată această umilinţă oare au fost necesare pentru
ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veșnică?”
21
Cel păcătos se poate opune acestei iubiri, el poate refuza să se
lase atras la Hristos; dar, dacă nu se va împotrivi, va fi adus tot mai
aproape de Domnul Hristos; înţelegerea Planului de Mântuire îl
va conduce la piciorul crucii, pocăindu-se pentru păcatele sale, care
au pricinuit suferinţele Fiului iubit al lui Dumnezeu.
 Calea către Hristos
Aceeași inteligenţă divină, care lucrează asupra lucrurilor din
natură, îi vorbește inimii oamenilor, inspirându-le simţământul unei
nevoi profunde, pe care ei nu o pot exprima în cuvinte. Lucrurile
lumii nu mai împlinesc dorinţa arzătoare a inimii lor. Duhul lui
Dumnezeu îi îndeamnă în mod insistent să caute numai acele mij-
loace prin care pot primi pace și liniște – harul lui Hristos, bucuria
sfinţirii. Prin influenţe văzute și nevăzute, Mântuitorul nostru lu-
crează continuu pentru a atrage inima oamenilor de la plăcerile
păcatului, care nu satisfac, la binecuvântările veșnice, pe care le
pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în zadar să
bea din fântânile secate ale lumii păcatului, li se adresează chemarea
divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără
plată.” (Apocalipsa 22,17)
Dacă simţiţi în inima voastră dorinţa după ceva mai bun decât
poate oferi lumea păcatului, să știţi că această dorinţă este glasul
lui Dumnezeu care se adresează sufletului vostru. Cereţi-I să vă
dea pocăinţă, rugaţi-L să vi-L descopere pe Domnul Hristos în ne-
mărginita Lui dragoste și curăţie morală desăvârșită. Principiile Legii
lui Dumnezeu – iubirea faţă de Dumnezeu și faţă de oameni – au
fost exemplificate într-o manieră desăvârșită în viaţa Domnului
Hristos. Bunătatea și iubirea neegoistă au constituit esenţa fiinţei
Sale. Când privim la El și când lumina care strălucește de pe chipul
Mântuitorului se revarsă asupra noastră, atunci ajungem să
înţelegem natura păcătoasă a inimii noastre.
Așa cum a procedat Nicodim, poate că și noi ne amăgim cu
ideea că viaţa și caracterul nostru moral sunt corecte și considerăm
că nu mai trebuie să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu, ase-
menea păcătosului de rând. Dar, când lumina care vine de la Hristos
va străluci în sufletul nostru, atunci vom discerne egoismul motivelor
noastre și starea de vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, care au
întinat fiecare faptă a vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea
proprie este cu adevărat asemenea unor zdrenţe murdare și că numai
sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice întinare a păcatului și
22
poate înnoi inima noastră, făcând-o asemenea Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a neprihă-
nirii Domnului Hristos, pătrunzând în suflet, face ca fiecare pată
de imoralitate să apară dureros de distinctă, descoperind în mod
clar diformitatea și defectele caracterului nostru. Aceasta va pune
în evidenţă dorinţele nesfinte, necredincioșia inimii și necurăţia
buzelor. Actele de neascultare, prin care păcătosul desconsidera
Legea lui Dumnezeu, îi sunt expuse privirii și înţelegerii lui, iar
spiritul lui este copleșit și mâhnit sub influenţa cercetătoare a Du-
hului lui Dumnezeu. Când vede caracterul curat și neprihănit al
Domnului Hristos, păcătosul se dezgustă de sine însuși.
Când a văzut slava solului trimis din cer, profetul Daniel a fost
copleșit de simţământul propriei slăbiciuni și imperfecţiuni. El
descrie efectul acestei scene minunate, spunând: „Puterile m-au
lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit și am pierdut orice
vlagă” (Daniel 10,8). Inima care este impresionată de felul acesta
va urî propriul egoism, va detesta iubirea de sine și va căuta, prin
dreptatea Domnului Hristos, acea curăţie morală care se află în
armonie cu Legea lui Dumnezeu și reflectă caracterul Mântuito-
rului.
„Cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea” – adică măsura
în care erau implicate faptele lui exterioare – apostolul Pavel de-
clară despre sine că era „fără prihană” (Filipeni 3,6); dar, atunci
când a înţeles spiritul Legii, el s-a recunoscut ca fiind păcătos.
Judecând după litera Legii, așa cum o aplică oamenii, referindu-se
la manifestarea exterioară a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar,
când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine
așa cum îl vedea Dumnezeu, s-a plecat în umilinţă și și-a mărturisit
vina. Apostolul Pavel declară: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege,
trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat și eu am murit”
(Romani 7,9). Când a înţeles natura spirituală a Legii, atunci păcatul
i-a apărut în adevărata lui hidoșenie, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele egale ca mărime; în
evaluarea Sa, ca și în aceea a omului, există diferite grade de vino-
Pocăinţa

văţie; dar, oricât de neînsemnată ar părea o greșeală sau alta în

ochii oamenilor, niciun păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu.
Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârșită, dar Dumnezeu
consideră toate lucrurile așa cum sunt ele în realitate. De pildă, un
23
alcoolic este dispreţuit și i se spune că păcatul lui îl va exclude din
Împărăţia cerurilor, în timp ce mândria, egoismul și lăcomia rămân,
prea adesea, nemustrate. Totuși aceste păcate sunt deosebit de jig-
nitoare la adresa lui Dumnezeu, pentru că ele sunt contrare bună-
tăţii caracterului Său, contrare acelei iubiri neegoiste, care constituie
 Calea către Hristos
însuși mediul de existenţă al universului necăzut în păcat. Cel care
cade victimă unor păcate mai grele poate ajunge să fie cuprins de
un simţământ de rușine și nevrednicie, înţelegându-și nevoia după
harul lui Hristos; dar mândria nu simte această nevoie și astfel
închide inima în faţa Domnului Hristos și a binecuvântărilor nespus
de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameș din parabola Domnului, care se ruga: „Dumne-
zeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se considera ca
fiind un om foarte păcătos, iar ceilalţi îl vedeau în aceeași lumină;
dar el era conștient de nevoia lui spirituală și a venit înaintea lui
Dumnezeu cu povara vinovăţiei și a rușinii lui, cerând îndurare.
Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Își poată
îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-l de sub puterea
păcatului. Rugăciunea fariseului, plină de mândrie și de încredere
în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă de
influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu,
el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu
desăvârșirea sfinţeniei divine. El nu simţea că ar avea nevoie de
ceva și de aceea nu a primit nimic.
Dacă ajungi să fii conștient de păcătoșenia ta, nu aștepta să te
faci singur mai bun. Există mulţi care cred că nu sunt suficient de
buni pentru a veni la Domnul Hristos. Te aștepţi să devii mai bun
prin propriile eforturi? „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau
un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, aţi putea voi să faceţi
binele, voi, care sunteţi deprinși să faceţi răul?” (Ieremia 13,23).
Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aștep-
tăm convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter mai
sfânt. Prin noi înșine, nu putem face nimic. Trebuie să venim la
Hristos așa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că Dumnezeu,
în marea Sa iubire și milă, îi va mântui totuși chiar și pe cei care au
respins harul Său. Caracterul nespus de grav al păcatului poate fi
înţeles numai în lumina crucii de pe Golgota. Când oamenii susţin
24
că Dumnezeu este prea bun pentru a-i alunga pe cei păcătoși,
invitaţi-i să privească la Golgota. Ea a avut loc deoarece nu a existat
o altă cale prin care omul să poată fi mântuit; deoarece, fără acest
sacrificiu, ar fi fost imposibil ca neamul omenesc să fie eliberat de
puterea degradatoare a păcatului și să fie readus în comuniune cu
fiinţele sfinte. Pentru că oamenilor le era cu neputinţă să devină
părtași ai vieţii spirituale, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia
neascultării și a suferit moartea în locul păcătosului. Iubirea, sufe-
rinţa și moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre imensitatea
teribilă a păcatului și declară că nu există nicio altă salvare de sub
puterea lui, nicio speranţă pentru o viaţă mai înaltă, decât prin
supunerea noastră faţă de Domnul Hristos.
Uneori, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză, declarând
despre cei ce mărturisesc a fi creștini: „Eu sunt tot așa de bun ca ei.
Ei nu sunt mai altruiști, mai abstinenţi, mai serioși sau mai prevă-
zători în comportamentul lor decât sunt eu. Ei sunt tot atât de
iubitori de plăceri și de necumpătaţi ca mine.” În acest fel, fac din
greșelile altora o scuză pentru propria neglijare a datoriei. Dar
păcatele și defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci
Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model niște fiinţe omenești
greșite. Exemplul nostru este Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu,
iar cei care se plâng de comportamentul rău al unor așa-ziși creștini
ar trebui să fie ei înșiși niște modele pentru un stil de viaţă mai bun
și nobil. Dacă ei au o concepţie atât de înaltă despre ceea ce
înseamnă a fi creștin, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de
mare? Ei știu ce este drept și totuși refuză să îndeplinească.
Feriţi-vă de o amânare îndelungată. Nu lăsaţi pentru altă dată
lucrarea de părăsire a păcatelor și de căutare a curăţiei inimii prin
Domnul Hristos. În această privinţă au greșit mii și mii de oameni,
spre pierzarea lor veșnică. Nu vreau să insist aici asupra scurtimii și
nesiguranţei vieţii; dar există un pericol teribil – un pericol insufi-
cient înţeles – acela de a amâna mereu ascultarea de vocea Duhului
Sfânt al lui Dumnezeu, alegând să trăiești în păcat, pentru că, de
fapt, însăși amânarea este păcat. Oricât de mic ar fi considerat un
Pocăinţa

păcat, el nu poate fi îngăduit decât cu riscul unei pierderi infinite.

Orice păcat pe care nu-l biruim ne va birui el pe noi, contribuind la
distrugerea noastră veșnică.
Adam și Eva au căutat să liniștească vocea conștiinţei lor,
25
spunându-și că a mânca din fructul oprit era un fapt atât de puţin
important, încât nu putea avea consecinţe atât de cumplite ca acelea
arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic a constituit călcarea Legii
divine și l-a separat pe om de Dumnezeu, deschizând porţile morţii
și aducând asupra lumii noastre un blestem de nedescris. Veac după
 Calea către Hristos
veac, de pe pământul nostru se ridică un strigăt continuu de jale și
întreaga creaţie suspină de durere – ca o consecinţă a neascultării
omului. Cerul însuși a simţit efectele răzvrătirii împotriva lui Dum-
nezeu. Golgota stă ca un monument de aducere-aminte a sacrificiului
uluitor care a fost cerut pentru ispășirea încălcării Legii divine. Să
nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă nelegiuită, orice neglijare sau respingere a harului
lui Hristos are repercusiuni asupra ta însuţi; inima se împietrește,
voinţa slăbește, capacitatea de înţelegere devine confuză și te face
nu doar mai puţin predispus, ci și mai puţin capabil de a te supune
îndemnurilor blânde ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi își liniștesc conștiinţa tulburată, cu gândul că pot schimba
oricând doresc cursul vieţii lor rele; că pot să se joace cu invitaţiile
harului, și totuși să fie din nou impresionaţi de el. Ei consideră că,
după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să așeze
influenţa lor de partea lui Satana, într-un moment de criză teribilă,
își pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este chiar atât de
ușor de făcut. Experienţa și educaţia de o viaţă au modelat ca-
racterul într-o asemenea măsură, încât puţini doresc mai târziu să
fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar și o singură trăsătură greșită de caracter, o singură dorinţă
păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face, în cele din urmă, fără
efect toată puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adân-
cește aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Omul care manifestă
o împotrivire ambiţioasă sau o indiferenţă totală faţă de adevărul
divin va culege ce a semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertisment
mai serios împotriva celor care glumesc cu răul decât cuvintele
înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în însăși nelegiuirea
lui.” (Proverbe 4,22)
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu ne
forţează voinţa; iar dacă, prin păcătuire continuă, însăși voinţa a
ajuns întru totul înclinată spre rău, iar noi nu dorim să fim eliberaţi
26 și nu suntem dispuși să primim harul Său, oare ce ar putea Domnul
să facă mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică
a dragostei Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum
este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6,2). „Astăzi, dacă auziţi glasul
Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 3,7.8)
 „Omul se uită la ceea ce izbește ochiul, dar Domnul Se uită la
inimă” (1 Samuel 16,7) – la inima omului, cu sentimentele ei contra-
dictorii de bucurie și tristeţe; la inima rătăcitoare și schimbătoare,
în care se află atât de multă imoralitate și amăgire. Domnul însă
cunoaște motivele ei, intenţiile și scopurile ei. Veniţi la El cu ini-
ma voastră, așa întinată cum este. Deschideţi-vă larg inima îna-
intea ochiului atoatevăzător, exclamând asemenea psalmistului:
„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă
și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe
calea veșniciei.” (Psalmi 139,23.24)
Mulţi acceptă religia din punct de vedere intelectual, au o formă
de evlavie, dar inima lor nu este curată. Însă rugăciunea noastră ar
trebui să fie: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune
în mine un duh nou și statornic” (Psalmi 51,10). Ocupaţi-vă în mod
sincer de mântuirea voastră. Fiţi tot atât de zeloși și de stăruitori în
privinţa aceasta cum aţi fi dacă viaţa voastră trecătoare ar fi în
primejdie. Această problemă trebuie rezolvată între Dumnezeu și
voi înșivă, adică rezolvată pentru veșnicie. O presupusă speranţă, și
nimic mai mult, se va dovedi a fi ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune. Acest Cu-
vânt vă descoperă Legea lui Dumnezeu și viaţa Domnului Hristos,
marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe
Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de
păcat; el prezintă în mod clar calea mântuirii. Ascultaţi-l, căci este
vocea lui Dumnezeu care vorbește inimii voastre.
Când ajungeţi să înţelegeţi imensitatea îngrozitoare a păcatului
și să vă vedeţi pe voi înșivă așa cum sunteţi în realitate, nu renunţaţi
copleșiţi de disperare. Domnul Hristos a venit să-i mântuiască tocmai
pe cei păcătoși. Nu nouă ne revine lucrarea de a-L împăca pe
Pocăinţa

Dumnezeu cu noi, ci unei Iubiri minunate – „Dumnezeu era în

Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Prin iubirea
Sa, Dumnezeu dorește nespus de mult să câștige inima copiilor Lui
înstrăinaţi. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător 27
cu greșelile și rămânerile în urmă ale copiilor lui cum este Dumnezeu
cu aceia pe care caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu
atâta duioșie pentru cel păcătos. Niciodată buzele omenești nu
le-au adresat celor rătăcitori invitaţii mai iubitoare ca acelea pe
 Calea către Hristos
care le adresează Dumnezeu. Toate făgăduinţele Lui, toate averti-
zările Lui nu sunt decât suspinele negrăite ale iubirii Sale.
Când Satana vine să îţi spună că ești un mare păcătos, privește
în sus spre Răscumpărătorul Tău și vorbește despre meritele Lui.
Ceea ce va constitui ajutorul tău este faptul că privești la lumina
Sa. Recunoaște-ţi păcatele, dar spune-i vrăjmașului că „Hristos Iisus
a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși” (1 Timotei 1,15) și
că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui inegalabilă. Domnul Iisus
i-a adresat lui Simon o întrebare cu privire la doi datornici. Unul îi
datora stăpânului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o
sumă foarte mare, dar el îi iertase pe amândoi. Domnul Hristos
l-a întrebat pe Simon care dintre cei doi datornici îl va iubi mai
mult pe stăpânul lui. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia
i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost niște mari păcătoși,
dar Domnul Hristos a murit ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei
Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a-I fi prezentate Tatălui
în favoarea noastră. Aceia cărora El le-a iertat mult Îl vor iubi mult
și vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea
mare și pentru sacrificiul Său suprem. Când vom înţelege pe deplin
dragostea lui Dumnezeu, atunci vom cunoaște mai bine adevăratul
caracter al păcatului. Când vom ajunge să vedem, de la un capăt la
altul, scara ce a fost coborâtă din cer pentru noi, când vom înţelege
ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut pentru
noi, atunci inima noastră se va topi de iubire și de căinţă.

28
 CAPITOLUL 4

MÃR TURISIREA PÃCA

MÃRTURISIREA TELOR
PÃCATELOR

„Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărtu-

risește și se lasă de ele, capătă îndurare.” (Proverbe 28,13)
Condiţiile pentru obţinerea milei și iertării lui Dumnezeu sunt
simple, drepte și raţionale. Domnul Dumnezeu nu ne cere să facem
unele lucruri greu de îndeplinit, pentru a putea primi iertarea de
păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi și obositoare sau să
ne supunem unor penitenţe dureroase, pentru a ne recomanda astfel
Dumnezeului cerului sau pentru a ne ispăși păcatele; căci acela
care își mărturisește păcatul și renunţă la el va fi tratat cu îndurare.
Apostolul spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele și rugaţi-vă
unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5,16). Mărturisiţi-vă păca-
tele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, și mărturisiţi-vă
greșelile unii altora. Dacă ai jignit sau i-ai făcut vreun rău priete-
nului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoști greșeala, iar datoria
lui este să te ierte cu bunăvoinţă. Apoi trebuie să ceri iertare de la
Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui
Dumnezeu și, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului și
Răscumpărătorului său. Cazul tău este adus înaintea singurului și Mărturisirea păcatelor
adevăratului Mijlocitor, Marele nostru Preot, care „în toate lucrurile
a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”, și care are „milă de slăbiciunile
noastre” și poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).
Cei care nu și-au umilit inima înaintea lui Dumnezeu, recunos-
cându-și vinovăţia, încă nu au îndeplinit prima condiţie pentru a fi
acceptaţi de El. Dacă nu am trăit acea experienţă a pocăinţei, de
care nimănui nu-i va părea rău vreodată, și dacă nu ne-am mărtu-
29
risit păcatele într-o atitudine de umilinţă reală și de zdrobire a
inimii, simţind repulsie faţă de propria nelegiuire, atunci nu am
dorit niciodată cu adevărat iertarea păcatului; iar dacă nu am
dorit-o și nu am căutat-o niciodată, nu am descoperit niciodată
pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care nu primim iertarea
 Calea către Hristos
de păcatele din trecut este acela că nu suntem dispuși să ne umilim
și să ne conformăm condiţiilor prezentate de Cuvântul adevărului.
Cu privire la acest subiect, sunt date instrucţiuni clare și detaliate.
Mărturisirea păcatului, indiferent dacă este publică sau particulară,
trebuie să fie exprimată în mod sincer, deschis și din proprie
iniţiativă. Cel păcătos nu trebuie obligat să-și mărturisească păcatul.
Mărturisirea nu trebuie făcută în mod ușuratic, neglijent sau su-
perficial și nici nu trebuie obţinută cu forţa de la aceia care nu sunt
conștienţi de greșeală și nu înţeleg caracterul respingător și
dizgraţios al păcatului. Însă mărturisirea, care este o revărsare a
adâncului sufletului nostru, își găsește calea spre Dumnezeul milei
nemăsurate. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu
inima frântă, și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.” (Psalmi 34,18)
Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică și recunoaște
păcatele pe nume. Ele pot fi de așa natură, încât trebuie mărturisite
numai lui Dumnezeu; pot fi greșeli care trebuie mărturisite acelor
persoane cărora le-am adus prejudicii sau pot avea un caracter public
și, ca atare, vor trebui mărturisite în mod public. Dar orice mărturisire
trebuie să fie precisă, definită și la obiect, recunoscând întocmai
păcatele de care te faci vinovat.
În zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au
ajuns să sufere consecinţele păcatului lor, pentru că își pierduseră
credinţa în Dumnezeu, își pierduseră capacitatea de a discerne și
de a înţelege înţelepciunea Lui în conducerea naţiunii și nu mai
aveau puterea de a apăra și de a duce la bun sfârșit cauza Sa. Ei
I-au întors spatele Marelui Conducător al Universului și au dorit să
fie guvernaţi după modelul naţiunilor care se aflau în jurul lor.
Înainte de a-și găsi pacea cu Dumnezeu, ei au făcut următoarea
mărturisire precisă: „… la toate păcatele noastre am mai adăugat și
pe acela de a cere un împărat pentru noi” (1 Samuel 1,19). Acesta
era păcatul de care se făcuseră vinovaţi, și acest păcat trebuia să fie
mărturisit. Lipsa lor de recunoștinţă le-a împovărat conștiinţa și îi
despărţea de Dumnezeu.
30
Mărturisirea păcatelor nu va fi acceptabilă înaintea lui Dumne-
zeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă și o reformă. În
viaţă trebuie să se vadă schimbări categorice; trebuie îndepărtat tot
ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare
va constitui rezultatul unei păreri de rău sincere și adevărate pentru
păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu
claritate: „Spălaţi-vă deci și curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei
faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învă-
ţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit;
faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,16-17). „Dacă
dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care
dau viaţă și nu săvârșește nicio nelegiuire, va trăi negreșit și nu va
muri” (Ezechiel 33,15). Vorbind despre lucrarea pocăinţei, apostolul
Pavel spune: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după
voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de
dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă!
Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa
aceasta.” (2 Corinteni 7,11)
Când păcatul distruge în om simţul moral, cel greșit nu mai sesi-
zează defectele caracterului său și nici nu mai conștientizează
imensitatea îngrozitoare a păcatului pe care l-a comis; și, dacă nu se
supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el va rămâne într-o
stare de parţială orbire faţă de propriul păcat. Atunci, mărturisirile
lui nu sunt sincere și stăruitoare. Pentru fiecare recunoaștere a
vinovăţiei, el adaugă o justificare și își scuză comportamentul,
declarând că, dacă nu s-ar fi aflat în anumite împrejurări, nu ar fi
făcut faptele pentru care este mustrat.
După ce au mâncat din pomul oprit, Adam și Eva au fost cuprinși
de un simţământ de rușine și groază. La început, singurul lor gând
a fost cum să își scuze păcatul și cum să scape de teribila condamnare
la moarte. Când Domnul Dumnezeu i-a întrebat cu privire la păcatul Mărturisirea păcatelor
lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu
și în parte asupra partenerei lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să
fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat.” La rândul ei,
femeia a aruncat vina asupra șarpelui, zicând: „Șarpele m-a amăgit
și am mâncat din pom” (Geneza 3,12-13). De ce ai făcut șarpele?
De ce ai îngăduit să vină în Eden? Acestea au fost întrebările
cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârșit, atribuind astfel lui
31
Dumnezeu responsabilitatea pentru căderea lor în păcat. Spiritul
îndreptăţirii de sine își are originea la tatăl minciunii și a fost
manifestat de toţi fiii și fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel
nu sunt inspirate de Duhul divin și nu vor fi acceptate de Dumnezeu.
Adevărata pocăinţă îl va determina pe cel păcătos să-și asume
 Calea către Hristos
responsabilitatea pentru vinovăţia proprie și să o recunoască fără
subtilităţi și ipocrizie. Asemenea sărmanului vameș care nu îndrăznea
să-și ridice ochii spre cer, el va striga: „Dumnezeule, ai milă de
mine, păcătosul”; iar cei care își recunosc vinovăţia vor fi iertaţi și
îndreptăţiţi, pentru că Domnul Iisus va prezenta sângele Său ca
mărturie în favoarea celui cu adevărat pocăit.
Exemplele de adevărată pocăinţă și umilinţă, pe care le găsim în
Cuvântul lui Dumnezeu, evidenţiază un spirit al mărturisirii, în care
nu există nicio scuză pentru păcat și nicio încercare de îndreptăţire
de sine. Apostolul Pavel nu a încercat să se apere; el descrie propriul
păcat în cele mai întunecate culori, fără a încerca să-și atenueze
vinovăţia. El spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci
am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; și când
erau osândiţi la moarte, îmi dădeam și eu votul împotriva lor. I-am
pedepsit adesea în toate sinagogile și îmi dădeam toate silinţele ca
să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi
prigoneam până și în cetăţile străine” (Fapte 26,10.11). El nu a
ezitat să declare că „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască
pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. (1 Timotei 1,15)
Inima smerită și zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată,
va înţelege iubirea lui Dumnezeu și preţul Golgotei și va fi plină de
recunoștinţă. Ca un fiu care își mărturisește vina înaintea unui tată
iubitor, tot așa cel care se căiește cu adevărat va aduce toate păcatele
sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne
curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1,9)

32
 CAPITOLUL 5

CONSACRAREA

Făgăduinţa lui Dumnezeu este: „Mă veţi căuta, și Mă veţi găsi,

dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” (Ieremia 29,13)
Inima noastră trebuie să I se supună în întregime lui Dumnezeu,
altfel nu se va produce în noi nicio schimbare prin care să fim refăcuţi
după chipul și asemănarea Lui. Noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu
prin însăși natura noastră umană. Duhul Sfânt descrie această stare
a noastră în cuvintele următoare: „morţi în greșelile și în păcatele
noastre”. „Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte!
Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi
și carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn.” Noi
suntem legaţi strâns în capcana lui Satana, „de care au fost prinși,
ca să-i facă voia” (Efeseni 2,1; Isaia 1,5.6; 2 Timotei 2,26). Dum-
nezeu dorește să ne vindece și să ne elibereze. Dar, pentru că aceasta
necesită o transformare deplină, o înnoire a întregii noastre naturi,
noi trebuie să ne supunem întru totul lui Dumnezeu.
Lupta împotriva eului este cea mai mare și cea mai grea luptă
dintre câte s-au dus vreodată. Capitularea eului, supunerea totală
faţă de voia lui Dumnezeu implică, în mod inevitabil, o luptă. Îna-
inte de a fi înnoită în sfinţenie, inima trebuie să I se supună lui
Dumnezeu.
Consacrarea

Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, așa cum ar vrea Satana

să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune.
Ea apelează la raţiune și la conștiinţă. „Veniţi totuși să ne judecăm”
este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18).
Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta
33
o închinare care nu este adusă de bunăvoie și în mod inteligent. O
supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a
minţii și a caracterului și ar face din om un simplu robot. Nu acesta
constituie scopul Creatorului. El dorește ca omul, lucrarea culmi-
nantă a puterii Sale creatoare, să atingă cea mai înaltă dezvoltare
 Calea către Hristos
posibilă. El așază înaintea noastră culmea binecuvântărilor, la care
dorește să ne conducă prin harul Său. El ne invită să ne predăm pe
noi înșine Lui, pentru ca El să poată împlini voinţa Sa în noi.
Rămâne ca noi să alegem dacă vom fi sau nu eliberaţi din robia
păcatului, pentru a ne bucura de glorioasa libertate a fiilor lui
Dumnezeu.
A ne preda pe noi înșine lui Dumnezeu presupune, în mod
necesar, să renunţăm la tot ceea ce ne-ar despărţi de El. Deoarece
Mântuitorul spune: „Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă
de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 13,33). Tot ce ar
putea să ne despartă inima de Dumnezeu trebuie abandonat.
Mamona este idolul multora. Iubirea de bani sau dorinţa de îm-
bogăţire constituie lanţul de aur cu care îi leagă Satana. Alţii se
închină la idolii renumelui, ai reputaţiei și ai onorurilor lumești.
Idolul altora este viaţa comodă și eliberarea de orice responsabilitate.
Dar aceste lanţuri ale robiei trebuie rupte. Noi nu putem fi jumătate
ai lui Dumnezeu și jumătate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dum-
nezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui.
Există unii care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se
bazează numai pe propriile eforturi, pentru a respecta Legea lui
Dumnezeu, pentru a-și forma un caracter drept și pentru a obţine
în acest fel mântuirea. Inima lor nu este motivată de o profundă
înţelegere a iubirii lui Hristos, ci ei caută să-și îndeplinească îndato-
ririle vieţii de creștin ca și când ar fi cerute de Dumnezeu în schimbul
câștigării vieţii veșnice. O asemenea religie nu valorează nimic. Când
Domnul Hristos locuiește în inimă, sufletul va fi atât de plin de
iubirea Lui, de bucuria comuniunii cu El, încât se va atașa cu totul
de El; și, privind la Hristos, eul va fi uitat. Iubirea faţă de Domnul
Hristos va fi izvorul acţiunilor noastre. Cei care simt iubirea
constrângătoare a lui Dumnezeu nu vor întreba cât de puţin este
suficient pentru a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu; ei nu vor
întreba care este standardul cel mai jos admisibil, ci vor ţinti spre o
conformare desăvârșită faţă de voinţa Răscumpărătorului lor. Cu
34 o dorinţă puternică, ei jertfesc totul și evidenţiază un interes pe
măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O mărturisire a credinţei
noastre în Hristos, fără a avea această iubire profundă faţă de El,
este doar vorbărie, formalism rece și trudă zadarnică.
Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a-I spune
totul lui Hristos? Întreabă-te: „Ce a dat Domnul Hristos pentru
mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul – viaţa, dragostea și suferinţa
– pentru răscumpărarea noastră. Și oare este posibil ca noi – niște
beneficiari nevrednici ai unei iubiri atât de mari – să ne păstrăm
inima pentru noi, pentru a nu-I fi predată Lui? În fiecare clipă a
vieţii noastre, am fost părtași ai binecuvântărilor harului Său și
tocmai din acest motiv nu putem conștientiza pe deplin adâncimile
ignoranţei și ale nenorocirii din care am fost salvaţi. Oare am putea
noi să privim la Acela pe care L-au răstignit păcatele noastre și
totuși să păcătuim în mod deliberat, în ciuda întregii iubiri și a
sacrificiului Său? Având în vedere umilinţa nespus de mare a
Domnului slavei, să ne plângem noi oare pentru faptul că putem
primi viaţa veșnică numai prin luptă și renunţare de sine?
Întrebarea multora cu inima mândră este: „De ce trebuie să mă
pocăiesc și să mă umilesc înainte de a avea asigurarea acceptării
mele din partea lui Dumnezeu?” Vă îndemn să priviţi la Hristos. În
ciuda faptului că a fost fără păcat și, mai mult decât atât, Hristos a
fost Prinţul cerului, totuși El S-a identificat cu păcatul neamului
omenesc. El „a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a
purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovaţi”. (Isaia
53,12)
Dar, de fapt, la ce renunţăm noi, atunci când spunem că dăm
totul? La o inimă impregnată de murdăria păcatului, pentru ca
Iisus să o spele, să o cureţe cu sângele Lui și să o mântuiască prin
dragostea Sa inegalabilă. Cu toate acestea, oamenii consideră că
este greu să dai totul! Mi-e rușine să aud vorbindu-se astfel și mi-e
rușine să scriu despre acest fapt.
Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la nimic din ceea ce ar fi în
beneficiul nostru să păstrăm. În tot ce face, El are în vedere
Consacrarea

bunăstarea copiilor Lui. O, dacă toţi cei care nu L-au ales încă pe
Hristos ar putea înţelege că El are de oferit ceva mult mai bun
decât lucrurile pe care caută ei să le obţină! Când gândește și
acţionează contrar voinţei lui Dumnezeu, omul provoacă propriului
suflet cea mai mare suferinţă și nedreptate. Nicio bucurie adevărată
35
nu poate fi găsită pe calea interzisă de Acela care știe ce este cel
mai bine și plănuiește spre binele creaturilor Sale. Calea nelegiuirii
este calea nenorocirii și a distrugerii.
Este o greșeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu Îi face plăcere
să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de
 Calea către Hristos
fericirea omului. Părintele nostru ceresc nu închide căile bucuriei
pentru niciuna dintre creaturile Lui. Poruncile divine ne cer să
evităm acele îngăduinţe de sine care ar aduce suferinţe și dezamăgiri
și care ne-ar închide poarta spre fericire și spre cer. Mântuitorul
lumii îi acceptă pe oameni așa cum sunt, cu toate nevoile, imperfec-
ţiunile și slăbiciunile lor; și El nu numai că îi va curăţa de păcat,
asigurându-le răscumpărarea prin sângele Său, ci va împlini nevoia
adâncă a inimii tuturor celor care consimt să ia jugul Său și să
poarte povara Sa. Scopul Său este acela de a le da pace și odihnă
tuturor celor care vin la El pentru pâinea vieţii. El cere din partea
noastră să îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce
pașii pe înălţimile unei binecuvântări la care cei neascultători de
voinţa Lui nu vor putea ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieţii
celui credincios este aceea de a-L avea în inima lui pe Hristos,
nădejdea slavei.
Mulţi pun întrebarea: „Cum să mă predau lui Dumnezeu?” Do-
rești să te predai lui Dumnezeu, dar simţi că ești slab, nu ai destulă
putere morală, ești rob al îndoielilor și stăpânit de obiceiurile vieţii
tale păcătoase. Făgăduinţele și hotărârile tale sunt asemenea unor
funii de nisip. Nu îţi poţi controla gândurile și nu poţi să îţi stăpâ-
nești impulsurile și sentimentele. Amintirea făgăduinţelor călcate
și a angajamentelor neîmplinite îţi slăbește încrederea în propria
sinceritate și te face să crezi că Dumnezeu nu te poate accepta; dar
nu trebuie să deznădăjduiești. Ceea ce trebuie să înţelegi este ade-
vărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura
umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde
de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capaci-
tatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi
să îţi schimbi inima, nu poţi să îi predai lui Dumnezeu sentimentele
tale; dar poţi alege să Îi slujești. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci,
El va lucra în tine și voinţa, și înfăptuirea după buna Sa plăcere. În
felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui
Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar
36 gândurile vor fi în armonie cu El.
Dorinţele de bine și de sfinţire sunt bune. Dar, dacă te limitezi
la dorinţe, ele nu îţi vor folosi la nimic. Mulţi vor fi pierduţi în
timp ce speră și doresc să fie creștini. Ei nu ajung până acolo încât
să își predea voinţa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie
adevăraţi creștini.
 Prin corecta folosire a voinţei, se poate produce o schimbare
totală în viaţa ta. Când Îi supui voinţa ta lui Hristos, te aliezi cu
acea Putere care este mai presus de toate domniile și stăpânirile.
Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic și astfel,
printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în
stare să trăiești viaţa cea nouă, viaţa de credinţă.

Consacrarea

37
 CAPITOLUL 6

CREDINÞA ªI ACCEPTAREA
ACCEPTAREA

Pe măsură ce conștiinţa îţi este trezită, prin lucrarea Duhului

Sfânt, începi să înţelegi ceva din răutatea, puterea, vinovăţia și
blestemul păcatului; aceasta te determină să îl privești cu repulsie.
Simţi atunci că păcatul te-a despărţit de Dumnezeu, că ești înrobit
de puterea răului. Cu cât te zbaţi mai mult pentru a scăpa, cu atât
îţi dai seama de neputinţa ta. Simţi că motivele faptelor tale nu
sunt curate, că inima ta este rea. Înţelegi că viaţa ta a fost plină de
egoism și păcat. Dorești din toată inima să fii iertat, să fii curăţat și
eliberat. Dar ce ai putea face pentru a ajunge la armonia și asemă-
narea cu Dumnezeu?
Tot ce îţi dorești este pacea – iertarea Cerului și pacea și iubirea
în inimă. Banii nu o pot cumpăra, inteligenţa nu o poate găsi, iar
înţelepciunea nu poate ajunge până la ea; nu poţi spera niciodată
să intri în posesia ei prin propriile eforturi. Dar Dumnezeu ţi-o
oferă în dar, „fără bani și fără plată” (Isaia 55,1). Depinde numai
de tine dacă vei dori doar să întinzi mâna și să o prinzi. Domnul
spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe
ca zăpada, de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18).
„Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou.” (Ezechiel
36,26)
Ţi-ai mărturisit păcatele și te-ai hotărât să le îndepărtezi din
inima ta. Ai decis să te predai cu totul lui Dumnezeu. Așadar, mergi
la El și roagă-L să spele păcatele tale și să-ţi dea o inimă nouă.
Apoi, crede că El va face acest lucru, pentru că a făgăduit. Aceasta
este lecţia pe care a prezentat-o Domnul Hristos când a fost pe
38
pământ, și anume că trebuie să credem că primim și că este al nostru
orice dar pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Când au avut credinţă
în puterea Sa, Domnul Hristos i-a vindecat pe oameni de bolile
lor. El i-a ajutat în domeniul lucrurilor pe care le puteau vedea,
inspirându-le astfel încrederea cu privire la lucrurile pe care nu le
puteau vedea – conducându-i să creadă în puterea Lui de a ierta
păcatele. Acest fapt este exprimat în mod clar cu ocazia vindecării
omului paralizat: „Dar, ca să știţi că Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele, – ’Scoală-te’, i-a zis El slăbănogului,
’ridică-ţi patul și du-te acasă’” (Matei 9,6). De asemenea, apostolul
Ioan, vorbind despre minunile lui Hristos, spune: „Dar lucrurile
acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.” (Ioan
20,31)
Din simpla relatare a Bibliei cu privire la felul în care Domnul
Iisus îi vindeca pe bolnavi, putem învăţa ceva despre modul în care
trebuie să credem în El pentru iertarea păcatelor. Să ne întoarcem
la istoria paraliticului de la Betesda. Sărmanul suferind era fără
niciun ajutor; el nu-și folosise picioarele timp de treizeci și opt de
ani. Cu toate acestea, Domnul l-a îndemnat: „Scoală-te, ridică-ţi
patul și umblă” (Ioan 5,8). Bolnavul ar fi putut spune: „Doamne,
dacă mă vei face sănătos, atunci voi face ceea ce îmi spui Tu.” Dar
nu, el a crezut în cuvântul lui Hristos, a crezut că este vindecat și,
imediat, a făcut efortul să se ridice; el a vrut să meargă și a mers. A
acţionat la cuvântul Domnului Hristos și Dumnezeu i-a dat puterea
necesară. El a fost pe deplin vindecat.
Tu ești în aceeași stare ca păcătos. Nu poţi face ispășire pentru
păcatele tale din trecut. Nu-ţi poţi schimba inima și singur nu poţi
deveni sfânt. Dar Dumnezeu făgăduiește că va face toate acestea
pentru tine, prin Domnul Hristos. Crede această făgăduinţă.
Mărturisește-ţi păcatele și consacră-te lui Dumnezeu. Este alegerea Credinţa și acceptarea
ta să-I slujești. Cu aceeași certitudine cu care îndeplinești tu acest
lucru, Dumnezeu Își va împlini cuvântul faţă de tine. Dacă tu crezi
făgăduinţa – dacă tu crezi că ești iertat și eliberat de păcat –,
Dumnezeu face din aceasta o realitate; tu ești vindecat, întocmai
cum i-a dat Domnul Hristos celui paralizat puterea de a umbla,
îndată ce a crezut că este vindecat. Tot așa se va întâmpla și cu
tine, în momentul în care vei crede.
39
Nu aștepta să simţi că ești sănătos, ci spune: „Eu cred acest
fapt; și este așa nu pentru că eu simt, ci pentru că Dumnezeu a
făgăduit.”
Domnul Iisus spune: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să
credeţi că l-aţi și primit, și-l veţi avea” (Marcu 11,24). Există o
 Calea către Hristos
condiţie pentru împlinirea acestei făgăduinţe – să ne rugăm în
conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este
tocmai aceea de a ne elibera de păcat, de a ne face să fim copiii Săi
și de a ne da puterea să trăim o viaţă sfântă. Prin urmare, noi putem
cere în rugăciune toate aceste binecuvântări și putem să credem că
le primim, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru că le-am primit.
Este privilegiul nostru să mergem la Domnul Hristos, să fim eliberaţi
de păcat și să stăm în faţa Legii lui Dumnezeu, fără a simţi rușine
sau remușcări. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt
în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești,
ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8,1)
De aici înainte, tu nu îţi mai aparţii, pentru că ai fost cumpărat
cu un preţ. „Căci știţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu
aur, aţi fost răscumpăraţi…, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul
fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1,18.19). Prin acest simplu act
al credinţei în Dumnezeu, Duhul Sfânt a dat naștere unei vieţi noi
în inima ta. Ești asemenea unui copil născut în familia lui
Dumnezeu și El te iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său.
Așadar, după ce te-ai consacrat Domnului Iisus, nu da înapoi,
nu te îndepărta de El, ci zi de zi spune: „Eu sunt al lui Hristos; Eu
m-am consacrat Lui în totalitate”; și roagă-L să-ţi dea Duhul Său
și să te păzească prin harul Său. După cum, prin consacrarea deplină
și prin credinţă, tu devii copilul lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să
trăiești în și prin El. Apostolul Pavel spune: „Astfel dar, după cum
aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, așa să și umblaţi în El.” (Coloseni
2,6)
Unii par să creadă că trebuie supuși unei perioade de verificare,
că mai întâi trebuie să-I dovedească Domnului faptul că s-au
schimbat, și numai după aceea pot cere binecuvântările Sale. Dar
ei pot cere binecuvântările lui Dumnezeu chiar acum. Ei trebuie să
aibă harul Său, Spiritul lui Hristos, care să-i ajute în nedesăvârșirile
lor, deoarece altfel nu vor putea rezista răului. Lui Iisus Îi face
plăcere să venim la El chiar așa cum suntem: păcătoși, neajutoraţi,
40
simţind că depindem de El. Noi putem veni la El cu toată slăbi-
ciunea noastră, cu ignoranţa și păcătoșenia noastră, căzând la picioa-
rele Sale plini de căinţă. Slava Lui se manifestă tocmai prin faptul
că ne cuprinde în braţele dragostei Sale, ne vindecă rănile și ne
eliberează de orice păcat.
 În această privinţă greșesc mii de oameni; ei nu cred că Domnul
Iisus îi iartă în mod personal. Ei nu Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt.
Toţi cei care îndeplinesc condiţiile au privilegiul de a ști că iertarea
se acordă în dar, fără plată, pentru fiecare păcat. Abandonaţi
presupunerea că făgăduinţele lui Dumnezeu nu sunt pentru voi.
Ele sunt pentru fiecare păcătos care se pocăiește. Puterea și harul
au fost pregătite prin Domnul Hristos și sunt gata să fie duse de
îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de
păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală și neprihănire
la Iisus, care a murit pentru el. Domnul așteaptă să-l dezbrace de
hainele pătate și murdărite de păcat și să-l îmbrace cu hainele albe
ale neprihănirii. El nu dorește ca păcătoșii să moară, ci dorește ca
ei să trăiască.
Dumnezeu nu Se poartă cu noi așa cum se poartă oamenii
muritori unii cu alţii. Gândurile Lui sunt gânduri de milă, iubire și
simpatie duioasă. El spune: „Să se lase cel rău de calea lui, și omul
nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care
va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând.”
„Eu îţi șterg fărădelegile ca un nor, și păcatele ca o ceaţă.” (Isaia
55,7; 44,22)
„Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu.
Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, și veţi trăi” (Ezechiel 18,32). Satana
este gata să răpească binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu.
El dorește să alunge din suflet orice licărire de speranţă și orice
rază de lumină; dar tu nu trebuie să-i îngădui să facă aceasta. Nu-
i acorda nicio atenţie ispititorului, ci declară: „Domnul Hristos a Credinţa și acceptarea
murit pentru ca eu să pot trăi. El mă iubește și dorește să nu pier.
Eu am în cer un Tată milos și înţelegător și, deși am insultat iubirea
Lui, deși am risipit binecuvântările pe care El mi le-a dat, mă voi
scula, mă voi duce la Tatăl meu și-I voi zice: „Tată, am păcătuit
împotriva Cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem
fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Parabola îţi spune cum
va fi primit cel care rătăcește: „Când era încă departe, tatăl său l-a
41
văzut și i s-a făcut milă de el; a alergat de a căzut pe grumazul lui și
l-a sărutat mult.” (Luca 15,18-20)
Dar chiar această parabolă, oricât de duioasă și de emoţionantă
ar fi, se dovedește insuficientă pentru a exprima mila infinită a
Tatălui nostru ceresc. Domnul declară prin profetul Său: „Te iubesc
 Calea către Hristos
cu o iubire veșnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia
31,3). În timp ce păcătosul este încă departe de casa Tatălui,
risipindu-și averea într-o ţară străină, inima Tatălui este cuprinsă
de dor după el; și orice dorinţă de întoarcere la Dumnezeu, trezită
în suflet, nu este decât chemarea delicată a Duhului Său, îmbiindu-
l, rugându-l și atrăgându-l pe fiul rătăcitor la inima plină de dragoste
a Tatălui său.
Având în vedere binecuvântatele făgăduinţe ale Bibliei, mai poţi
oare să te îndoiești? Mai poţi crede că, atunci când sărmanul păcătos
dorește din toată inima să se întoarcă, atunci când dorește să re-
nunţe la păcatele lui, Domnul l-ar respinge cu asprime, împiedi-
cându-l să vină la picioarele Sale în pocăinţă? Alungă asemenea
gânduri! Nimic nu poate răni sufletul nostru mai mult decât culti-
varea unei asemenea concepţii despre Tatăl nostru ceresc. El urăște
păcatul, dar îl iubește pe păcătos și S-a dat pe Sine, în persoana
Domnului Hristos, pentru ca toţi cei care doresc, să poată fi mântuiţi
și să aibă parte de binecuvântarea veșnică în Împărăţia slavei. Ce
limbaj mai impresionant sau mai delicat ar fi putut fi folosit, decât
acela pe care El l-a ales pentru a-Și exprima iubirea faţă de noi?
Domnul declară: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează
și să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita,
totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip.” (Isaia 49,15)
O, tu, care ești cuprins de îndoială și teamă, privește în sus, căci
Domnul Iisus trăiește ca să mijlocească pentru noi. Mulţumește-I
lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său Fiu și roagă-te ca El să
nu fi murit în zadar pentru tine. Duhul Sfânt te invită astăzi: Vino
cu toată inima la Iisus și vei putea cere binecuvântările Sale.
Când citești făgăduinţele Lui, adu-ţi aminte că ele sunt expresia
unei iubiri și a unei mile inexprimabile. Inima cea mare a Infinitei
Iubiri este atrasă spre păcătos cu o compasiune nelimitată. „În El
avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efeseni
1,7). Da! Trebuie doar să crezi că Dumnezeu este sprijinul tău. El
dorește să restabilească în om chipul Său moral. Cu cât te vei apropia
42
mai mult de El, mărturisindu-ţi păcatele și pocăindu-te, cu atât
mai mult Se va apropia El de tine, cu mila și iertarea Sa.
 CAPITOLUL 7

DOVADA ADEVÃRA
DOVADA TEI UCENICII
ADEVÃRATEI

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o fiinţă nouă. Cele vechi
s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5,17)
Cineva poate că nu va ști să spună exact timpul sau locul sau să
redea întregul șir al împrejurărilor care au avut loc în procesul
convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedește că el nu a fost
convertit. Domnul Hristos îi spunea lui Nicodim: „Vântul suflă
încotro vrea, și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro
merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3,8).
Așa cum vântul nu se vede, dar efectele lui se văd și se simt în mod
clar, la fel se întâmplă cu Duhul lui Dumnezeu și cu lucrarea Lui
asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care niciun
ochi omenesc nu o poate vedea, dă naștere unei noi vieţi în suflet
și creează un om nou, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În
timp ce lucrarea Duhului este tăcută și imperceptibilă, efectele ei
sunt vizibile. Dacă inima a fost înnoită prin Duhul lui Dumnezeu,
viaţa va mărturisi acest fapt. Deși nu putem face nimic pentru
schimbarea inimii noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu

Dovada adevăratei ucenicii

Dumnezeu; deși nu trebuie să ne încredem deloc în noi înșine sau
în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui
Dumnezeu locuiește sau nu în noi. Se va observa o schimbare în
caracterul, obiceiurile și preocupările noastre. Contrastul între ceea
ce am fost și ceea ce suntem va fi categoric și clar. Caracterul nu
este dezvăluit prin faptele bune ocazionale sau prin greșelile în-
tâmplătoare, ci prin tendinţa manifestată în cuvintele și faptele
noastre de zi cu zi.
Este adevărat că poate exista o corectitudine a comportamen-
43
tului exterior, fără puterea înnoitoare a lui Hristos. Plăcerea de a
avea influenţă și dorinţa de a fi onorat de ceilalţi pot determina o
viaţă ordonată. Respectul de sine ne poate face să evităm orice
aparenţă rea. O inimă egoistă poate îndeplini acte de generozitate.
Așadar, prin ce mijloace vom putea ști de partea cui suntem?
 Calea către Hristos
A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă cugetele noastre?
Despre cine ne place să vorbim? Cui îi închinăm noi sentimentele
cele mai calde și cea mai mare parte a energiilor noastre? Dacă
suntem ai lui Hristos, gândurile noastre sunt îndreptate spre El și
sentimentele noastre cele mai plăcute Îi sunt dedicate Lui. Tot ce
avem și tot ce suntem Îi consacrăm Lui. Dorim din toată inima să
purtăm chipul Lui, să fim motivaţi de spiritul Lui, să facem voia
Lui și să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.
Aceia care devin fiinţe noi în Iisus Hristos vor evidenţia roadele
Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândeţea și înfrânarea
poftelor” (Galateni 5,22-23). Ei vor înceta să se conformeze plăce-
rilor din trecut și, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe
urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui și se vor curăţa după cum El
este curat. Lucrurile pe care cândva le urau, acum le iubesc, iar cele
pe care cândva le iubeau, acum le urăsc. Cei mândri și vanitoși
devin blânzi și smeriţi, cei superficiali și aroganţi devin serioși și
discreţi. Alcoolicii devin abstinenţi, iar cei imorali devin curaţi.
Obiceiurile extravagante și moda lumii sunt abandonate. Creștinul
va căuta nu „podoaba de afară”, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia
nepieritoare a unui duh blând și liniștit”. (1 Petru 3,3.4)
Nu există nicio dovadă a unei pocăinţe adevărate, dacă aceasta
nu produce o reformă a vieţii. Dacă își îndeplinește obligaţiile la
care s-a angajat, dacă înapoiază ce a furat, dacă își mărturisește
păcatele și Îl iubește pe Dumnezeu și pe semenii lui, păcătosul poate
fi sigur că a trecut de la moarte la viaţă.
Când venim la Hristos așa cum suntem, niște fiinţe greșite și
păcătoase, beneficiind de harul Său iertător, iubirea răsare în inima
noastră. Atunci, orice sarcină este ușoară, căci jugul pe care îl pune
Domnul Hristos pe umerii noștri nu este greu. Împlinirea datoriei
devine o satisfacţie, iar sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte
părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălu-
citoare ale Soarelui Dreptăţii.
44
Frumuseţea caracterului lui Hristos se va vedea în comporta-
mentul urmașilor Săi. Pentru Iisus, era o plăcere să facă voia lui
Dumnezeu. Viaţa Mântuitorului nostru a fost dominată de iubire
faţă de Dumnezeu și de zel pentru slava Sa. Iubirea înfrumuseţa și
înnobila toate faptele Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima
neconsacrată nu poate genera sau produce iubirea. Ea se găsește
numai în inima în care domnește Iisus. „Noi Îl iubim pentru că El
ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19). În inima înnoită prin harul divin,
iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea trans-
formă caracterul, stăpânește și conduce impulsurile, controlează
pasiunile, învinge vrăjmășia și înnobilează sentimentele. Această
iubire, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie mai plăcută și răspân-
dește o influenţă înnobilatoare asupra tuturor celor din jur.
Există două greșeli de care copiii lui Dumnezeu – îndeosebi cei
care tocmai au început să se încreadă în harul Său – trebuie să se
păzească în mod special. Prima, de care ne-am ocupat deja, este
aceea de a se încrede în propriile fapte, pentru a ajunge singuri în
armonie cu Dumnezeu. Cel care se străduiește să devină sfânt prin
propriile fapte de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Tot ce
poate face omul fără Hristos este corupt de egoism și păcat. Numai
harul Domnului Hristos, primit prin credinţă, este cel care ne poate
face sfinţi.
În opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin periculoasă, este greșeala
de a considera că, de fapt, credinţa în Hristos îi eliberează pe oameni
de obligaţia păzirii Legii lui Dumnezeu; că, din moment ce devenim
părtași ai harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele noastre
nu au nicio legătură cu mântuirea.
Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o simplă con-

Dovada adevăratei ucenicii

formare formală, ci și o slujire din iubire. Legea lui Dumnezeu este
o expresie a naturii Sale intrinseci; este întruparea marelui principiu
al iubirii și deci temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Dacă
inima noastră este înnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea
divină este implantată în suflet, atunci oare nu va fi împlinită Legea
lui Dumnezeu în viaţa noastră? Când principiul iubirii este instaurat
în inimă, când păcătosul este înnoit după chipul Celui care l-a creat,
se împlinește făgăduinţa noului legământ: „Voi pune Legile Mele
în inimile lor, și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10,16). Și dacă
Legea este scrisă în inimă, oare nu va modela ea viaţa? Ascultarea
45
– slujirea și supunerea loială din iubire – constituie adevăratul semn
al uceniciei. De aceea, Sfânta Scriptură spune: „Căci dragostea de
Dumnezeu stă în păzirea poruncilor.” „Cine zice: ’Îl cunosc’, și nu
păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el”
(1 Ioan 5,3; 2,4). În loc de a-l elibera pe om de obligaţia ascultării,
 Calea către Hristos
credinţa, și numai credinţa, care ne face părtași ai harului lui Hristos,
este cea care ne face capabili să ascultăm.
Noi nu câștigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că
mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, pentru a fi primit
prin credinţă. Dar ascultarea este rodul credinţei. „Și știţi că El S-a
arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat.” „Oricine rămâne cu
El, nu păcătuiește; oricine păcătuiește, nu L-a văzut, nici nu L-a
cunoscut” (1 Ioan 3,5.6). Iată adevărata dovadă. Dacă rămânem în
Hristos și dacă iubirea lui Dumnezeu locuiește în noi, atunci
sentimentele noastre, gândurile noastre, planurile noastre, acţiunile
noastre vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, așa cum este ea
exprimată în preceptele Legii Sale sfinte. „Copilașilor, nimeni să
nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire, este neprihănit, cum El
însuși este neprihănit” (1 Ioan 3,7). Neprihănirea este definită de
standardul Legii sfinte a lui Dumnezeu, așa cum este el exprimat în
cele Zece Porunci date pe Sinai.
Acea așa-zisă credinţă în Hristos, despre care se pretinde că îi
eliberează pe oameni de obligaţia de a asculta de Dumnezeu, nu
este credinţă, ci încumetare. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”
(Efeseni 2,8). „Tot așa și credinţa; dacă n-are fapte, este moartă în
ea însăși” (Iacov 2,17). Domnul Hristos a mărturisit cu privire la
Sine, înainte de a veni pe pământ: „Vreau să fac voia Ta, Dumne-
zeule, și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmi 40,8). Și
chiar înainte de a Se înălţa la cer, El a declarat: „Eu am păzit
poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10).
Sfânta Scriptură spune: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă
păzim poruncile Lui… Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască
și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,3-6). „Fiindcă Hristos a suferit
pentru voi și v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2,21).
Condiţia dobândirii vieţii veșnice este și în prezent aceeași
condiţie care a fost întotdeauna – aceeași care a fost în Grădina
Edenului, înainte de căderea primilor noștri părinţi – ascultarea
46
perfectă de Legea lui Dumnezeu, neprihănirea desăvârșită. Dacă
viaţa veșnică ar fi fost acordată cu oricare altă condiţie mai mică
decât aceasta, atunci fericirea întregului Univers ar fi în pericol.
Poarta ar fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui
de blestem și nenorocire, pentru a rămâne o veșnicie.
 Înainte de căderea în păcat, Adam a avut capacitatea de a-și
forma un caracter neprihănit, prin ascultare de Legea lui Dumnezeu.
Dar el nu a reușit să facă lucrul acesta și, datorită păcatului său,
natura noastră este căzută, iar prin noi înșine nu ne putem face
neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoși și nesfinţi, nu putem respecta
în mod desăvârșit Legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire proprie,
prin intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui Dumnezeu.
Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit
pe pământ în mijlocul încercărilor și al ispitelor cu care suntem
nevoiţi să ne confruntăm noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit
pentru noi, iar acum Se oferă să preia păcatele noastre și să ne dea
în schimb neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Iisus și Îl primești ca
Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viaţa
ta în trecut, datorită lui Hristos, ești considerat neprihănit. Carac-
terul Lui este prezentat în locul caracterului tău, iar tu ești acceptat
înaintea lui Dumnezeu ca și când nu ai fi păcătuit niciodată.
Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuiește
prin credinţă în inima ta. Tu trebuie să păstrezi această legătură cu
Domnul Hristos prin credinţă și printr-o supunere a voinţei tale
faţă de El; și, atâta timp cât vei proceda astfel, El va lucra în tine și
voinţa, și înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Astfel că poţi spune:
„Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine”

Dovada adevăratei ucenicii

(Galateni 2,20). De aceea le-a spus Iisus ucenicilor Săi: „Fiindcă
nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei
10,20). Atunci, avându-L pe Hristos care lucrează în tine, vei
manifesta același spirit și vei face aceleași fapte bune – fapte ale
neprihănirii și ale ascultării.
Așadar, nu avem în noi înșine nimic cu care să ne mândrim. Nu
avem niciun temei pentru înălţarea de sine. Singurul temei al
speranţei noastre este în neprihănirea Domnului Hristos, atribuită
nouă, și în lucrarea realizată de Duhul Sfânt în noi și prin noi.
Când vorbim despre credinţă, trebuie să facem în permanenţă o
47
deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu
totul diferită de adevărata credinţă. Existenţa și puterea lui
Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici chiar
Satana și îngerii săi nu le pot tăgădui. Biblia spune că „și dracii
cred… și se înfioară” (Iacov 2,19). Dar aceasta nu este credinţă.
 Calea către Hristos
Acolo unde există nu numai o credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu,
ci și o supunere a voinţei noastre faţă de El, acolo unde inima Îi
este consacrată lui Dumnezeu, iar sentimentele sunt îndreptate
numai spre El, acolo este credinţă – o credinţă care lucrează prin
iubire și care ne eliberează de păcat. Prin această credinţă, inima
este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei
neînnoită, nu era supusă Legii lui Dumnezeu – și de fapt nici nu
putea fi – acum își găsește plăcerea în preceptele sfinte, exclamând
împreună cu psalmistul: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua
mă gândesc la ea” (Psalmi 119,97). Astfel, neprihănirea Legii este
împlinită în noi, care „nu mai trăim după îndemnurile firii pămân-
tești, ci după îndemnurile Duhului”. (Romani 8,1)
Unii au cunoscut iubirea plină de iertare a Domnului Hristos și
doresc cu adevărat să fie copii ai lui Dumnezeu și totuși își dau
seama de nedesăvârșirea caracterului lor, de viaţa lor plină de greșeli,
și sunt predispuși să se îndoiască de faptul că inima lor a fost cu
adevărat înnoită prin Duhul Sfânt. Unora ca aceștia le spun: Nu
daţi înapoi cuprinși de disperare. Adesea, va trebui să ne plecăm și
să plângem la picioarele Domnului Hristos, din cauza căderilor și
greșelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă
suntem biruiţi de vrăjmaș, noi nu suntem alungaţi, nu suntem părăsiţi
și respinși de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui
Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea:
„Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă
cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos Cel
neprihănit” (1 Ioan 2,1). Să nu uităm cuvintele Domnului Hristos:
„Căci Tatăl vă iubește” (Ioan 16,27). El dorește să vă aducă iarăși
la Sine și să vadă reflectându-se în voi neprihănirea și sfinţenia
Lui. Dacă vă veţi supune Lui, El, care a început această lucrare
bună în voi, o va duce mai departe, până la ziua revenirii lui Iisus
Hristos. Rugaţi-vă cu mai multă căldură; credeţi mai mult. Când
vom ajunge să nu ne mai bazăm pe propria putere, să ne încredem
în puterea Răscumpărătorului nostru și atunci Îl vom lăuda pe El,
48
care este sprijinul nostru moral.
Cu cât te vei apropia mai mult de Iisus, cu atât ţi se va părea că
ești mai păcătos, deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară,
iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente, în contrast distinct și
deplin cu natura desăvârșită a lui Iisus. Aceasta este dovada faptului
că amăgirile lui Satana și-au pierdut puterea și că influenţa dătă-
toare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezește conștiinţa.
În inima care nu-și dă seama de propria păcătoșenie, nu poate
fi o iubire profundă pentru Domnul Hristos. Fiinţa care este
transformată prin harul lui Hristos va admira caracterul Său divin,
dar, dacă nu vom ajunge să înţelegem diformitatea noastră morală,
aceasta este o dovadă de netăgăduit că n-am ajuns să înţelegem
frumuseţea și desăvârșirea caracterului Domnului Hristos.
Cu cât ne vom preocupa mai puţin să ne preţuim și să ne înălţăm
pe noi înșine, cu atât vom căuta să preţuim mai mult curăţia și
dragostea infinită a Mântuitorului nostru. Recunoașterea păcăto-
șeniei noastre ne conduce la Acela care poate ierta. Când păcătosul,
dându-și seama de neputinţa lui, va începe să Îl caute pe Hristos,
atunci El i Se va descoperi cu toată puterea. Cu cât conștienţa
nevoii noastre ne determina mai mult să ne apropiem de El și de
Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai înalte vor fi convingerile noastre
cu privire la caracterul Său și cu atât mai amplu vom reflecta chipul
Său.

Dovada adevăratei ucenicii

49
 CAPITOLUL 8

CREªTEREA ÎN HRISTOS

În Biblie, schimbarea inimii prin care devenim copii ai lui

Dumnezeu este numită naștere. De asemenea, această schimbare
este comparată cu încolţirea seminţei bune, semănate de gospodar.
În același fel, cei care sunt cu adevărat convertiţi la Hristos sunt
„ca niște prunci născuţi de curând”, care trebuie „să crească în
toate privinţele”, ajungând la maturitatea credinţei, „la Cel care
este Capul, Hristos” (1 Petru 2,2; Efeseni 4,15). Sau, asemenea
seminţei bune, semănate în pământ, ei trebuie să crească și să aducă
roade. Isaia spune că ei vor fi numiţi „terebinţi ai neprihănirii”,
„un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61,3). În
acest fel, Biblia folosește ilustraţii din viaţa naturii pentru a ne
ajuta să înţelegem mai bine adevărurile tainice ale vieţii spirituale.
Toată înţelepciunea și iscusinţa omului nu sunt în stare să dea
viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură. Plantele sau animalele
pot trăi numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu. Tot astfel, viaţa
spirituală ia naștere în inima oamenilor numai venind de la
Dumnezeu. Numai cine este „născut de sus” poate deveni părtaș al
vieţii pe care a venit să o dea Domnul Hristos (Ioan 3,3).
Creșterea în Hristos este asemenea creșterii în natură. Dumnezeu
este Acela care preface mugurul în floare și floarea în fruct. Prin
puterea Lui, se dezvoltă sămânţa, devenind „întâi un fir verde, apoi
spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4,28). Profetul Osea
spunea despre poporul Israel că „va înflori asemenea crinului”, „vor
da viaţă grâului și vor înflori ca via” (Osea 14,5.7). Iar Domnul
Hristos ne îndeamnă „să ne uităm cu băgare de seamă cum cresc
50 crinii” (Luca 12,27). Plantele și florile nu cresc prin propria grijă,
prin eforturile și preocuparea lor, ci primind de la Dumnezeu
elementele oferite de El pentru susţinerea vieţii. Copilul nu poate
adăuga ceva la statura lui prin propria putere și grijă. Nici noi nu
ne putem asigura creșterea spirituală prin grija și eforturile perso-
nale. Planta, copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul
înconjurător cele necesare vieţii – aer, lumina soarelui și hrană.
Domnul Hristos reprezintă pentru aceia care se încred în El același
lucru pe care îl reprezintă aceste daruri ale naturii pentru animale
și plante. El este „lumina lor veșnică”, „un soare și un scut” (Isaia
60,19; Psalmi 84,11). El va fi „ca roua lui Israel.” „El va fi ca o
ploaie repede, care udă câmpul” (Osea 14,5; Psalmi 72,6). El este
apa vie, „Pâinea lui Dumnezeu… care se pogoară din cer și dă
lumii viaţa”. (Ioan 6,33)
În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a învăluit lumea
întreagă cu o atmosferă de har tot așa de reală ca aerul care învăluie
globul pământesc. Toţi cei care aleg să respire această atmosferă
dătătoare de viaţă vor trăi și vor crește până la statura de bărbaţi și
femei în Hristos Iisus.
După cum floarea se întoarce spre soare, pentru ca razele lui
strălucitoare să poată ajuta la desăvârșirea frumuseţii și simetriei
ei, tot astfel ar trebui să ne întoarcem și noi spre Soarele Neprihă-
nirii, pentru ca lumina cerului să poată străluci asupra noastră, iar
caracterul nostru să poată fi transformat după modelul caracterului
Domnului Hristos.
Domnul Hristos ne învaţă același lucru când spune: „Rămâneţi
în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce
roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot așa, nici voi nu puteţi
aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine…, căci, despărţiţi de Mine,
nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5). Tu depinzi de Hristos, pentru
a trăi o viaţă sfântă, tot așa cum mlădiţa depinde de viţă, pentru a Creșterea în Hristos
crește și a aduce rod. Despărţit de El, nu poţi avea viaţă. Nu ai
nicio putere pentru a te opune ispitei sau pentru a crește în har și
în sfinţire. Însă, rămânând în El, vei putea înflori. Primind viaţă
din viaţa Lui, nu te vei ofili și nu vei fi fără roadă. Vei fi ca un pom
sădit lângă apele unui râu.
Mulţi consideră că în lucrarea mântuirii există o anumită parte
pe care trebuie să o îndeplinească singuri. Ei s-au încrezut în Hristos
51
pentru iertarea păcatelor, dar acum se străduiesc prin eforturi proprii
să trăiască o viaţă neprihănită. Orice încercare de felul acesta este
sortită eșecului. Domnul Hristos spune că „fără Mine nu puteţi
face nimic”. Creșterea noastră în har, bucuria noastră, capacitatea
de a fi folositori – toate depind de legătura noastră cu Domnul
 Calea către Hristos
Hristos. Comuniunea noastră cu El, rămânerea noastră în Hristos,
zi de zi, oră de oră, constituie singura modalitate prin care trebuie
să creștem în har. El nu este doar Autorul, ci și Desăvârșitorul
credinţei noastre. Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă, totul în
toate. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul și la sfârșitul
călătoriei noastre, ci la fiecare pas pe care îl facem pe cale. David
spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei, când este
la dreapta mea, nu mă clatin.” (Psalmi 16,8)
Te întrebi oare: „Cum pot să rămân în Hristos?” În același mod
în care L-ai primit la început. „După cum aţi primit pe Hristos
Iisus, Domnul, așa să și umblaţi în El.” „Și cel neprihănit va trăi
prin credinţă” (Coloseni 2,6; Evrei 10,38). Tu te-ai predat lui
Dumnezeu, pentru a fi cu totul al Lui, pentru a-L sluji și a-L asculta,
și L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal. Tu nu ai putut
să-ţi ispășești singur păcatele și nici să-ţi schimbi inima, dar, pre-
dându-te lui Dumnezeu, ai încredinţarea că, datorită Domnului
Hristos, Dumnezeu a făcut toate acestea pentru tine. Tu ai devenit
al lui Hristos prin credinţă și tot prin credinţă trebuie să crești în El
– dăruind și primind. Trebuie să dăruiești totul – inima ta, voinţa
ta, slujirea ta –, să te dăruiești Lui cu întreaga fiinţă, pentru a
asculta toate cerinţele Lui, și, în același timp, trebuie să primești
totul – pe Hristos, plinătatea tuturor binecuvântărilor Sale, ca să
locuiască în inima ta, să fie puterea ta, neprihănirea ta și ajutorul
tău veșnic – pentru a-ţi da puterea de a asculta.
Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta să fie
prima activitate a ta. Roagă-te astfel: „O, Doamne, primește-mă să
fiu cu totul al Tău! Așez toate planurile mele la picioarele Tale.
Folosește-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine și tot ce fac eu
să fie făcut prin puterea Ta.” Această lucrare trebuie îndeplinită
zilnic. În fiecare dimineaţă, consacră-te lui Dumnezeu pentru ziua
aceea. Pune toate planurile tale la dispoziţia Lui, pentru a fi aduse
la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El în providenţa
Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilitatea de a-ţi încredinţa viaţa în
52
mâinile lui Dumnezeu și astfel viaţa ta va fi modelată, devenind tot
mai asemănătoare vieţii Domnului Hristos.
O viaţă trăită în Hristos este caracterizată de pace și liniște
sufletească. Poate că nu vei simţi stări de extaz, dar în sufletul tău
se va instaura o încredere statornică, durabilă și liniștitoare. Speranţa
ta nu se află în tine; ea este în Domnul Hristos. Slăbiciunea ta este
unită cu puterea Lui, neștiinţa ta cu înţelepciunea Lui, lipsa ta de
voinţă cu tenacitatea Lui. Prin urmare, nu trebuie să te bazezi pe
tine însuţi, nu trebuie să îngădui ca mintea să-ţi fie absorbită de
persoana și interesele proprii, ci încrede-te în Hristos. Gândește-te
la iubirea, la frumuseţea și la desăvârșirea caracterului Său. Hristos
în atitudinea Lui de renunţare la Sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos
în sfinţenia și neprihănirea Sa, Hristos în dragostea Lui nemăsurată
– iată care trebuie să fie subiectul tău de contemplare. Prin iubire
faţă de El, prin imitarea modelului Său, prin dependenţa de El,
vei fi transformat după chipul și asemănarea Lui.
Domnul Iisus spune: „Rămâneţi în Mine.” Aceste cuvinte trans-
mit ideea de odihnă, stabilitate și încredere. De asemenea, El
adresează invitaţia: „Veniţi la Mine… și Eu vă voi da odihnă” (Marcu
11,28). Cuvintele psalmistului exprimă același gând: „Taci înaintea
Domnului și nădăjduiește în El” (Psalmi 37,7). Iar Isaia vorbește
despre asigurarea că „în liniște și odihnă va fi mântuirea voastră”
(Isaia 30,15). Această odihnă nu se află într-o stare de inactivitate;
deoarece, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa odihnei este legată
de chemarea la lucru, la activitate: „Luaţi jugul Meu asupra
voastră… și veţi găsi odihnă” (Matei 11,29). Inima care își găsește
odihna deplină în Hristos va fi cea mai zeloasă și mai activă în
lucrarea îndeplinită în slujba lui Iisus.
Când mintea este preocupată de interesele personale, ea se
înstrăinează de Hristos, izvorul vieţii și al puterii. De aceea, efortul
continuu al lui Satana este acela de a menţine atenţia departe de Creșterea în Hristos
Mântuitorul, împiedicând astfel unirea și comuniunea sufletului
cu Domnul Hristos. Plăcerile păcatului, grijile, necazurile și
dificultăţile vieţii – unele dintre acestea, sau toate împreună,
constituie mijloacele pe care le va folosi Satana în încercarea de a
ne abate gândurile de la Domnul Hristos. Nu te lăsa înșelat de
strategiile lui iscusite. Prea adesea, el îi determină pe mulţi, care
sunt cu adevărat conștiincioși și doresc să trăiască pentru Dumnezeu,
53
să se gândească numai la greșelile și slăbiciunile proprii și,
despărţindu-i în felul acesta de Hristos, Satana speră să câștige
biruinţa. Nu trebuie să facem din noi înșine centrul preocupărilor
noastre, îngăduindu-ne să ne îngrijorăm și să ne temem dacă vom
fi sau nu mântuiţi. Toate acestea ne îndepărtează inima de Izvorul
 Calea către Hristos
puterii noastre. Încredinţează siguranţa inimii tale lui Dumnezeu
și ai încredere în El. Vorbește despre Iisus și meditează la El. Fă ca
eul tău să dispară în El. Îndepărtează orice îndoială; alungă-ţi
temerile. Spune împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc…, dar nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viaţa, pe care o trăiesc
acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2,20). Rămâi liniștit
în Dumnezeu. El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat. Dacă
te vei preda în braţele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât
biruitor prin Acela care te-a iubit.
Când a luat asupra Sa natura umană, Domnul Hristos a legat
omenirea de Sine printr-o legătură a iubirii care nu va putea fi
ruptă niciodată de nicio putere, cu excepţia alegerii personale a
omului în această privinţă. Satana ne va prezenta în mod perma-
nent atracţii fascinante, pentru a ne amăgi să rupem legătura cu
Domnul Hristos – să alegem să ne despărţim de Hristos. Acesta
este domeniul în care trebuie să veghem, să luptăm și să ne rugăm,
pentru ca nimic să nu ne poată atrage, determinându-ne să alegem
un alt stăpân, căci noi suntem liberi în permanenţă să facem aceasta.
Să ne păstrăm privirile îndreptate spre Domnul Hristos, iar El ne
va păstra pentru Sine. Noi suntem în siguranţă atâta timp cât privim
la Hristos. Nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa. Când privim
fără încetare la El, suntem „schimbaţi în același chip al Lui, din
slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3,18)
Aceasta a fost modalitatea prin care primii ucenici au reușit să
ajungă asemenea scumpului lor Mântuitor. Când au auzit cuvintele
lui Iisus, acei ucenici au simţit că au nevoie de El. L-au căutat,
L-au găsit și L-au urmat. Ei L-au însoţit acasă, la masă, în camera
de rugăciune, afară, la câmp. Ei s-au purtat ca niște elevi cu învăţă-
torul lor, primind zilnic de pe buzele Lui lecţii despre adevărul
sfânt. Au privit la El ca niște slujitori la stăpânul lor, pentru a
ajunge să-și cunoască toate îndatoririle. Acei ucenici erau niște
oameni „supuși acelorași slăbiciuni ca și noi” (Iacov 5,17). Ei au
54
avut de dus aceeași luptă cu păcatul și au avut nevoie de același har
pentru a trăi o viaţă sfântă.
Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult ase-
mănarea cu Mântuitorul, nu a avut acest caracter plăcut, ca urmare
a felului său de a fi. Nu numai că din fire era vanitos și dorea cu
ambiţie să fie onorat, ci, când era ofensat, devenea violent și răzbu-
nător. Dar, pe măsură ce i s-a descoperit caracterul divin al Mân-
tuitorului, el și-a înţeles deficienţele și slăbiciunea și acest fapt l-a
umilit. Tăria și răbdarea, puterea și sensibilitatea, maiestatea și blân-
deţea pe care le-a văzut el, zi de zi, în viaţa Fiului lui Dumnezeu
i-au umplut sufletul de admiraţie și de iubire. Zi după zi, inima lui
a fost atrasă spre Hristos, până când, din iubire pentru Învăţătorul
său, el s-a pierdut din vedere pe sine. Temperamentul lui răzbunător
și ambiţios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos.
Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt i-a înnoit inima. Puterea
iubirii lui Hristos a realizat o transformare a caracterului său. Acesta
este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când Domnul Hristos
locuiește în inimă, întreaga natură este schimbată. Spiritul Domnului
Hristos, iubirea Lui sensibilizează inima, supune sufletul și înalţă
gândurile și dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.
După ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer, simţământul prezenţei
Sale a continuat să-i însoţească pe ucenici. Această prezenţă era
personală, plină de iubire și de lumină. Iisus, Mântuitorul, Cel care
umblase, vorbise și Se rugase cu ei, care rostise cuvinte de speranţă
și mângâiere pentru inima lor, a fost luat din mijlocul lor la ceruri,
chiar în timp ce solia păcii era încă pe buzele Lui. Pe când era
învăluit de norul de îngeri, au auzit sunetul vocii Sale, asigurân-
du-i: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul
veacului” (Matei 28,20). El Se înălţase la cer ca Fiu al omului. Ei
știau că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu,
continuând să fie Prietenul și Mântuitorul lor; știau că sentimentele Creșterea în Hristos
Lui de simpatie erau neschimbate; că El Se identifica în continuare
cu suferinţele neamului omenesc. El prezenta înaintea Tatălui
meritele sângelui Său preţios, arătând spre mâinile și picioarele
Sale rănite, ca amintire a preţului pe care Îl plătise pentru răscum-
păraţii Săi. Ei știau că El Se înălţase la cer ca să le pregătească
locașuri și că va veni din nou pentru a-i lua cu Sine.
Când s-au adunat cu toţii, după înălţarea Domnului la cer,
55
ucenicii au fost nerăbdători să-și prezinte cererile înaintea Tatălui,
în numele Domnului Hristos. Cu teamă sfântă, ei s-au plecat în
rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl, în
Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele
Meu; cereţi și veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”
 Calea către Hristos
(Ioan 16,23-23). Ei au întins mâna credinţei mai sus și tot mai sus,
prezentând puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult,
El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi”
(Romani 8,34). Iar Ziua Cincizecimii le-a adus prezenţa Mângâ-
ietorului, despre care Domnul Hristos le spusese că „va fi în voi”.
Și, în continuare, îi asigurase: „Vă este de folos să Mă duc; căci,
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă
duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14,17; 16,7). De atunci înainte, prin
Duhul Sfânt, Domnul Hristos urma să locuiască în mod continuu
în inima copiilor Săi. Unirea lor cu Hristos era mai strânsă decât
atunci când fusese alături de ei pe pământ. Lumina, iubirea și
puterea lui Hristos, care locuia înăuntrul lor, strălucea prin ei, așa
că oamenii, văzându-i, se mirau, întrucât „știau că nu erau niște
cărturari, ci oameni de rând; și au priceput că fuseseră cu Iisus.”
(Fapte 4,13)
Hristos dorește să fie pentru copiii Lui astăzi tot ceea ce a fost
pentru ucenici, , pentru că, în ultima Sa rugăciune, având în jurul
Lui mica grupă de ucenici, El a spus: „Și Mă rog nu numai pentru
ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan
17,20)
Domnul Iisus S-a rugat pentru noi, cerând să putem fi una cu
El, așa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta!
Mântuitorul spunea despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la
Sine.” „Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”
(Ioan 5,19; 14,10). Prin urmare, dacă Hristos locuiește în inima
noastră, atunci El va lucra în noi „și voinţa, și înfăptuirea” (Filipeni
2,13). Noi vom lucra așa cum a lucrat El și vom manifesta același
spirit. În acest fel, iubindu-L și locuind în El, vom crește „în toate
privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”. (Efeseni 4,15)

56
 CAPITOLUL 9

VIAÞA ªI FFAPTELE
APTELE NOASTRE

Dumnezeu este Izvorul vieţii, al luminii și al bucuriei pentru

întregul Univers. Asemenea razelor soarelui, asemenea apelor care
izbucnesc dintr-un izvor bogat, tot așa binecuvântările se revarsă
de la Dumnezeu peste toate creaturile Lui. Când viaţa lui Dumne-
zeu este în inima oamenilor, ea se va revărsa asupra altora în iubire
și binecuvântare, oriunde s-ar afla ei.
Bucuria Mântuitorului nostru a constat în ridicarea și mântuirea
celor căzuţi în păcat. De aceea, El n-a ţinut prea mult la viaţa Sa,
ci a suferit crucea și nu a luat în considerare rușinea. La rândul lor,
îngerii lucrează necontenit pentru fericirea altora. Aceasta este
bucuria lor. Îngerii fără păcat îndeplinesc o lucrare pe care inimile
egoiste ar considera-o ca fiind un serviciu umilitor, și anume aceea
de a sluji nevoilor celor nenorociţi, care le sunt inferiori sub toate
aspectele, în ceea ce privește caracterul și poziţia socială. Spiritul
lui Hristos, al iubirii care se jertfește pe sine, este spiritul care umple
cerul și constituie esenţa binecuvântărilor lui. Acesta este spiritul
pe care îl vor avea urmașii lui Hristos și aceasta este lucrarea pe
care o vor îndeplini ei. Viaţa și faptele noastre
Când este primită în inimă ca o comoară scumpă, iubirea lui
Hristos nu poate rămâne ascunsă, ci se răspândește asemenea
mirosului unui parfum plăcut. Influenţa ei sfântă va fi simţită de
toţi aceia cu care venim în contact. Spiritul Domnului Hristos în
inimă este ca un izvor în deșert, înviorând totul și făcându-i pe cei
care sunt gata să moară, nerăbdători să bea din apa vieţii.
Iubirea lui Hristos se va manifesta printr-o dorinţă de a lucra
57
așa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea și înălţarea omenirii.
Ea conduce la o atitudine de iubire, bunătate și simpatie faţă de
toate creaturile de care Se îngrijește Tatăl nostru ceresc.
Viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost o viaţă a confortului,
a dedicării faţă de Sine, ci El a trudit, depunând un efort perseve-
 Calea către Hristos
rent, serios și neobosit pentru mântuirea omenirii pierdute. De la
ieslea din Betleem și până la crucea Golgotei, El a mers pe calea
renunţării la Sine și nu a căutat să fie scutit de sarcini grele, de
călătorii istovitoare și de griji și activităţi epuizante. Domnul Hristos
a spus: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și
să-Și dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Aceasta
a fost singurul și marele obiectiv al vieţii Sale. Toate celelalte au fost
secundare și subordonate. Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu și reali-
zarea lucrării Sale erau pentru El ca mâncarea și băutura. În lucrarea
Lui nu a existat niciun loc pentru Sine și pentru interesele egoiste.
Tot astfel, cei care sunt părtași ai harului lui Hristos vor fi dispuși
să facă orice sacrificiu, astfel încât ceilalţi oameni pentru care a
murit El să poată fi părtași ai darului ceresc. Ei vor depune orice
efort pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Această atitudine
constituie rezultatul sigur al unei convertiri adevărate. Îndată ce
vine la Domnul Hristos, în inima omului se naște dorinţa de a le
face cunoscut altora ce minunat prieten a găsit în Iisus; căci adevărul
mântuitor și sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem
îmbrăcaţi în îndreptăţirea Domnului Hristos și dacă suntem plini
de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea rămâne
tăcuţi. Dacă am gustat cu adevărat și am văzut cât de bun este
Domnul, atunci vom avea ce să spunem. Asemenea lui Filip, când
L-a găsit pe Mântuitorul, îi vom invita pe alţii să Îl cunoască. Ne
vom strădui să le arătăm bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos
și realităţile nevăzute ale Împărăţiei cerurilor. Vom simţi o dorinţă
puternică de a merge pe calea pe care a mers Domnul Iisus. Vom fi
stăpâniţi de o dorinţă plină de zel ca și cei din jurul nostru să-L
poată privi pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”.
(Ioan 1,29)
Efortul făcut pentru binecuvântarea altora va avea ca rezultat
propria binecuvântare. Acesta a fost scopul avut în vedere de Dum-
nezeu, prin faptul că ne-a încredinţat o parte pe care să o îndeplinim
în cadrul Planului de Mântuire. El le-a acordat oamenilor privilegiul
58
de a deveni părtași ai naturii divine, pentru ca, la rândul lor, ei să
fie o binecuvântare pentru semenii lor. Aceasta este cea mai înaltă
onoare și cea mai mare bucurie pe care le poate da Dumnezeu
credincioșilor. Cei care devin astfel părtași în lucrarea iubirii divine
sunt aduși tot mai aproape de Creatorul lor.
 Dumnezeu le-ar fi putut încredinţa îngerilor din cer lucrarea de
vestire a soliei Evangheliei și toată lucrarea slujirii din iubire. El ar
fi putut folosi alte mijloace pentru împlinirea planurilor Sale. Dar,
în iubirea Sa infinită, Dumnezeu a ales să ne acorde privilegiul de
a fi conlucrători cu El, cu Domnul Hristos și cu îngerii, ca să putem
beneficia de binecuvântarea, de bucuria și de înălţarea spirituală
care rezultă din această slujire neegoistă.
Împărtășirea suferinţelor îndurate de Domnul Hristos ne con-
duce la o relaţie personală de împreună simţire cu El. Fiecare
sacrificiu de sine pentru binele altora dezvoltă bunăvoinţa și
altruismul în inima celui ce dăruiește și îl apropie tot mai mult de
Răscumpărătorul lumii, care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac
pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim”
(2 Corinteni 8,9). Numai când împlinim, în acest fel, scopul divin
al existenţei noastre, viaţa poate fi pentru noi o binecuvântare.
Dacă vei lucra așa cum a stabilit Domnul Hristos că trebuie să
lucreze ucenicii Săi și vei câștiga suflete pentru El, vei simţi nevoia
unei experienţe spirituale mai profunde și a unei cunoașteri mai
înalte a lucrurilor lui Dumnezeu; atunci vei înseta și vei flămânzi
după neprihănire. Vei lupta cu Dumnezeu în rugăciune, credinţa
ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea tot mai mult din izvoarele
mântuirii. Confruntarea cu împotrivirea și încercările te va deter-
mina să studiezi Biblia și să te rogi mai mult. Vei crește în harul și
în cunoașterea Domnului Hristos și vei dobândi o experienţă bogată.
Spiritul lucrării dezinteresate pentru alţii conferă caracterului
profunzime, statornicie și o bunătate plină de iubire ca a lui Hristos, Viaţa și faptele noastre
aducându-i posesorului pace și fericire. Aspiraţiile vieţii devin mai
înalte. Nu mai există niciun loc pentru lenevie și egoism. Cei care
folosesc în acest fel darurile spirituale ale lui Hristos vor crește și
vor deveni puternici, pentru a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor avea
un discernământ spiritual mai profund, o credinţă statornică, mereu
crescândă, și o mai mare putere în rugăciune. Duhul lui Dumnezeu
va lucra în inima lor, trezind armoniile sfinte în sufletul care
59
răspunde la atingerea divină. Cei care se consacră în acest fel lucrării
dezinteresate pentru binele altora contribuie în mod sigur la pro-
pria mântuire.
Singura cale pentru a crește în har este aceea de a face în mod
dezinteresat lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Domnul Hristos,
 Calea către Hristos
de a ne angaja cu întreaga noastră capacitate în ajutorarea și
binecuvântarea acelora care au nevoie de sprijinul pe care îl putem
oferi noi. Puterea este rezultatul exerciţiului; activitatea este condiţia
fundamentală a vieţii. Cei care se străduiesc să menţină un stil de
viaţă creștin prin primirea pasivă a binecuvântărilor ce vin prin
mijloacele harului, fără a face nimic pentru Hristos, pur și simplu
încearcă să trăiască mâncând, fără să muncească. Și în domeniul
spiritual, ca în cel fizic, acest fapt are întotdeauna ca rezultat
degenerarea și decăderea. Un om care refuză să-și folosească
membrele își va pierde în scurt timp capacitatea de a le folosi. Tot
așa creștinul care nu va folosi puterile primite din partea lui
Dumnezeu nu numai că nu va reuși să crească în Hristos, dar va
pierde și puterea pe care o avea.
Biserica lui Hristos este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce lumii Evanghelia.
Iar această îndatorire le revine tuturor creștinilor. Fiecare, în limitele
darului său și ale ocaziilor pe care le are, trebuie să aducă la în-
deplinire însărcinarea Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, descoperită
nouă, ne face datori faţă de toţi cei care nu Îl cunosc. Dumnezeu
nu ne-a dat lumină ca să o păstrăm pentru noi, ci ca s-o revărsăm
asupra lor.
Dacă urmașii Domnului Hristos ar fi fost conștienţi de datoria
lor, ar fi fost mii acolo unde astăzi este numai un vestitor al
Evangheliei în ţările lumii. Toţi cei care nu se pot angaja personal
în această lucrare o pot susţine totuși cu mijloacele lor financiare,
cu simpatia și rugăciunile lor. Și ar mai fi încă mult mai multă nevoie
de eforturi serioase pentru sufletele din ţările considerate creștine.
Dacă îndatoririle ne reţin aici, nu este nevoie să mergem în ţările
păgâne ca să lucrăm pentru Hristos, nici chiar să părăsim cercul
restrâns al familiei. Noi putem face acest lucru în cercul familiei, în
biserică, printre cei cu care suntem asociaţi și în mijlocul cărora ne
desfășurăm activitatea profesională.
Mântuitorul Și-a petrecut cea mai mare parte a vieţii Sale pe
60
pământ lucrând cu răbdare în atelierul de dulgherie din Nazaret.
Îngerii-slujitori Îl vegheau pe Domnul vieţii, în timp ce mergea
alături de ţărani și muncitori, nerecunoscut și neonorat. El Și-a
îndeplinit chemarea tot atât de conștiincios când a lucrat în meseria
Lui modestă, ca atunci când a vindecat bolnavi sau când a umblat
pe valurile răscolite de furtună ale Mării Galileii. Tot așa și noi
putem umbla cu Hristos și putem lucra pentru El în cele mai umile
îndatoriri și în cele mai de jos poziţii ale vieţii.
Apostolul spune: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în
starea în care era când a fost chemat” (1 Corinteni 7,24). Omul de
afaceri poate să-și conducă tranzacţiile în așa fel încât, datorită
corectitudinii sale, Domnul să fie preamărit. Dacă este un adevărat
urmaș al lui Hristos, el își va demonstra religia în tot ce face și le va
descoperi oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi un
reprezentant vrednic și credincios al Aceluia care a muncit din greu
în umila Sa viaţă trăită printre dealurile din Galileea. Toţi aceia
care poartă numele lui Hristos ar trebui să lucreze și să se comporte
astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor bune, să-L slăvească pe
Creatorul și Răscumpărătorul lor.
Mulţi au găsit scuze pentru faptul că nu și-au pus darurile în
slujba lui Hristos, spunând că alţii erau mai înzestraţi decât ei și
aveau avantaje mai bune. A existat chiar ideea că numai celor
deosebit de talentaţi li se cere să-și consacre aptitudinile în slujba
lui Dumnezeu. Unii au înţeles că talentele au fost date numai unei
anumite clase favorizate, excluzându-i pe ceilalţi, care, bineînţeles,
nu sunt chemaţi să împărtășească nici activitatea acestora, nici
răsplata lor. Dar, în parabola Domnului, lucrurile nu sunt prezentate
în acest fel. Când și-a chemat slujitorii, stăpânul casei i-a dat
fiecăruia partea sa de lucru.
Cu un spirit plin de iubire, noi putem îndeplini cele mai umile
îndatoriri ale vieţii, „ca pentru Domnul” (Coloseni 3,23). Dacă iu- Viaţa și faptele noastre
birea lui Dumnezeu este în inimă, ea se va manifesta în viaţa de
fiecare zi. Atunci vom fi înconjuraţi de parfumul plăcut al prezenţei
lui Hristos, iar influenţa noastră va fi pentru înălţarea și binecu-
vântarea multora.
Nu trebuie să aștepţi ocazii mari, speciale, sau talente extraor-
dinare, pentru ca numai după aceea să lucrezi pentru Dumnezeu.
Nu trebuie să te gândești la ce va spune lumea despre tine. Dacă
61
viaţa ta zilnică este o mărturie despre curăţia și sinceritatea credinţei
tale și dacă ceilalţi sunt convinși că dorești să le faci bine, eforturile
tale nu vor fi cu totul zadarnice.
Cel mai umil și mai sărac dintre ucenicii Domnului Hristos poate
fi o binecuvântare pentru alţii. Poate că nu-și dau seama că fac
 Calea către Hristos
vreun bine deosebit, dar, prin influenţa lor tăcută, ei pot pune în
mișcare valuri de binecuvântare care vor deveni tot mai adânci și
mai vaste, ale căror rezultate binecuvântate poate că nu le vor cu-
noaște până în ziua răsplătirii finale. Ei nu simt și nici nu sunt
conștienţi de faptul că îndeplinesc o lucrare însemnată. Ei nu sunt
chemaţi să se împovăreze singuri cu grija privitoare la reușită. Tot
ce au de făcut este să meargă înainte în liniște, îndeplinind cu
credincioșie lucrarea pe care le-o încredinţează providenţa lui
Dumnezeu, și viaţa lor nu va fi trăită zadarnic. Caracterul lor se va
dezvolta devenind tot mai mult asemenea lui Hristos; ei sunt
lucrători împreună cu Dumnezeu în viaţa aceasta și se pregătesc
pentru o lucrare mai înaltă și pentru bucuria neumbrită a vieţii
veșnice.

62
 CAPITOLUL 10

CUNOAªTEREA DE DUMNEZEU

Multe sunt căile prin care Dumnezeu caută să ni Se descopere,

pentru a ne ajuta să-L cunoaștem și pentru a ne aduce în comuniune
cu El. Natura se adresează fără încetare simţurilor și înţelegerii
noastre. Inima care se deschide va fi impresionată de dragostea și
slava lui Dumnezeu, așa cum sunt ele descoperite în lucrările mâi-
nilor Lui. Urechea ce se apleacă să asculte poate auzi și înţelege
soliile transmise de Dumnezeu prin lucrurile din natură. Câmpiile
verzi, arborii înalţi, mugurii și florile, norii trecători, picăturile de
ploaie, murmurul pâraielor și strălucirea bolţii cerești vorbesc inimii
noastre, invitându-ne să Îl cunoaștem pe Cel care a făcut toate
aceste lucruri și să avem o relaţie apropiată cu El.
Mântuitorul nostru lega preţioasele Sale învăţături de lucrurile
din natură. Copacii, păsările, florile din văi, dealurile, lacurile și
cerul frumos, precum și întâmplările și împrejurările vieţii de fiecare
zi, toate erau asociate cuvintelor adevărului, pentru ca învăţăturile
Sale să poată reveni adesea în mintea ascultătorilor, chiar și în

Cunoașterea de Dumnezeu
mijlocul grijilor și preocupărilor vieţii.
Dumnezeu ar dori din partea copiilor Lui să aprecieze lucrările
Sale și să-și găsească plăcerea în frumuseţea simplă și liniștitoare
pe care a dăruit-o căminului nostru pământesc. El este un iubitor
al frumosului, dar preţuiește frumuseţea caracterului mai presus
de orice atracţie exterioară. Dumnezeu ar dori să cultivăm curăţia
și simplitatea, aceste plăcute și liniștite graţii ale florilor.
Dacă vom fi dispuși să ascultăm, lucrurile create ne vor învăţa
lecţiile preţioase ale supunerii și încrederii. De la stelele care, în
63
drumul lor fără urme prin spaţiu, își urmează de veacuri cursul
rânduit lor și până la atomul minuscul, toate lucrurile din natură
se supun voinţei Creatorului, iar Dumnezeu Se îngrijește de ele și
susţine întreaga creaţie. Deși conduce lumile nenumărate în
imensitatea spaţiului, El Se îngrijește, în același timp, de nevoile
 Calea către Hristos
vrăbiuţei care-și ciripește fără teamă modestul său cântec. Când
oamenii pornesc la istovitoarea lor muncă zilnică, precum și atunci
când se pleacă în rugăciune, când se culcă seara sau când se scoală
dimineaţa; când bogatul sărbătorește în palatul său sau când săracul
își strânge copiii în jurul mesei sărăcăcioase, toţi sunt vegheaţi cu
atenţie de Tatăl ceresc. Nicio lacrimă nu se varsă fără ca Dumnezeu
să nu fi luat cunoștinţă de ea. Niciun zâmbet nu apare fără ca El să
nu-l fi observat.
Dacă am crede în mod deplin faptul acesta, toate îngrijorările
noastre neîntemeiate ar dispărea. Viaţa noastră nu ar mai fi atât
de plină de dezamăgiri cum este acum; căci orice lucru, fie el mare
sau mic, va fi așezat în mâna lui Dumnezeu, care nu este pus în
încurcătură de mulţimea grijilor și nici copleșit de greutatea lor.
Astfel, ne vom bucura de o pace a sufletului, de care mulţi au fost
străini multă vreme.
Când inima ta este încântată de frumuseţea plină de farmec a
pământului, gândește-te la Noul Pământ, care nu va cunoaște nicio-
dată starea devastatoare a păcatului și a morţii și unde faţa naturii
nu va mai purta deloc umbra blestemului. Lasă imaginaţia să-ţi
înfăţișeze căminul celor mântuiţi și nu uita că el va fi mult mai
măreţ decât cel mai strălucit tablou pe care îl poate imagina mintea
ta. În diferitele daruri pe care Dumnezeu le-a așezat în natură, noi
vedem doar cea mai slabă licărire a slavei Sale. Căci este scris: „Lucruri
pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului
nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2,9)
Poetul și naturalistul au multe de spus despre natură, dar numai
creștinul se bucură cu adevărat de frumuseţea pământului, apre-
ciind-o la cea mai înaltă valoare, pentru că el recunoaște lucrarea
mâinilor Tatălui său și vede dragostea Lui în flori, în arbuști și în
pomii cei mari. Nimeni nu poate înţelege deplin însemnătatea dea-
lurilor și a văilor, a râului și a mării, dacă nu le privește ca fiind o
expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
64
Dumnezeu ne vorbește prin lucrările Providenţei Sale și prin
influenţa Duhului Său. Noi vom putea discerne și vom putea învăţa
lecţii preţioase din împrejurările și situaţiile vieţii și din schimbările
care se produc zilnic în jurul nostru, dacă inima noastră este deschisă
influenţei Duhului Sfânt. Psalmistul observă lucrarea providenţei
lui Dumnezeu, spunând: „Bunătatea Domnului umple pământul…
Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri și să fie cu luare-
aminte la bunătăţile Domnului.” (Psalmi 33,5; 107,43)
Dumnezeu ne vorbește prin Cuvântul Său. Aici găsim o
descoperire mai clară a caracterului Său, a legăturilor Sale cu oamenii
și a marii lucrări de mântuire. Aici ne este relatată istoria patriarhilor
și profeţilor, precum și a altor bărbaţi sfinţi din vechime. Ei erau
oameni „supuși acelorași slăbiciuni ca și noi” (Iacov 5,17). În
Cuvântul Său, vedem cum s-au luptat ei cu descurajări asemănătoare
cu ale noastre, cum au căzut sub presiunea ispitei, asemenea nouă,
și totuși au prins iarăși curaj și au învins prin harul lui Dumnezeu;
și văzând toate acestea, suntem încurajaţi în străduinţa noastră de
a obţine neprihănirea. Când citim despre minunatele experienţe
care le-au fost acordate, despre lumina, dragostea și binecuvântarea
de care s-au bucurat ei și despre lucrarea pe care au făcut-o prin
harul care le-a fost dat, zelul care i-a motivat aprinde în inima
noastră flacăra unei ambiţii sfinte, de a fi ca ei, și dorinţa de a avea
un caracter asemenea caracterului lor – de a umbla cu Dumnezeu
așa cum au umblat ei.
Domnul Hristos Se referea la Scripturile Vechiului Testament –
și cu atât mai mult declaraţia Lui este valabilă pentru cele ale Noului
Testament – spunând: „... ele mărturisesc despre Mine.” Ele
mărturisesc despre Acela spre care sunt îndreptate toate speranţele
noastre privind viaţa veșnică (Ioan 5,39). Da, întreaga Biblie ne
Cunoașterea de Dumnezeu
vorbește despre Hristos. De la primul raport cu privire la creaţie –
căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” – și până la
ultima făgăduinţă, „Iată, Eu vin curând”, citim despre lucrările Sale
și ascultăm vocea Sa (Ioan 1,3; Apocalipsa 22,12). Dacă dorim să-L
cunoaștem bine pe Mântuitorul, atunci să studiem Sfintele Scripturi.
Fă ca inima să-ţi fie umplută de Cuvântul lui Dumnezeu. El
este apa vie, care stinge setea ta arzătoare. El este pâinea vie, venită
din cer. Domnul Hristos declară: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului
omului și dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înșivă.” Și El 65
Se explică, spunând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh
și viaţă” (Ioan 6,63). Corpurile noastre sunt hrănite prin ceea ce
mâncăm și bem; și așa cum este în domeniul natural, tot așa este și
în cel spiritual. Lucrurile la care medităm vor da tonul și puterea
vieţii noastre spirituale.
 Calea către Hristos
Lucrarea mântuirii constituie un subiect pe care îngerii doresc
să îl înţeleagă în profunzime; el va fi știinţa și cântecul mântuiţilor
de-a lungul veacurilor nesfârșite. Oare nu este și acum subiectul
acesta demn de consideraţie și de un studiu atent? Iubirea lui Iisus,
mila Sa infinită, sacrificiul pe care l-a făcut El în favoarea noastră
solicită cea mai serioasă și mai solemnă reflecţie. Ar trebui să ne
gândim mai mult la caracterul scumpului nostru Mântuitor și
Mijlocitor. Ar trebui să medităm la misiunea Aceluia care a venit
să-l mântuiască pe poporul Lui de păcate. Astfel, prin contemplarea
marilor teme ale cerului, credinţa și iubirea noastră vor deveni mai
puternice, iar rugăciunile noastre vor fi tot mai mult ascultate de
Dumnezeu, pentru că ele vor fi tot mai pline de credinţă și de
iubire. Ele vor fi inteligente și călduroase. Se vor manifesta o încre-
dere mai statornică în Domnul Hristos și o experienţă zilnică și vie
a puterii Sale de a-i mântui în mod desăvârșit pe toţi cei care vin la
Dumnezeu prin El.
În timp ce medităm la desăvârșirea Mântuitorului nostru, vom
dori să fim cu totul transformaţi și înnoiţi după chipul Său curat.
Sufletul nostru va înseta și va flămânzi după asemănarea cu Cel pe
care Îl adorăm. Cu cât gândurile noastre se vor ocupa mai mult cu
Domnul Hristos, cu atât mai mult le vom vorbi și altora despre El și
Îl vom reprezenta în lume prin viaţa noastră.
Biblia nu a fost scrisă numai pentru cei învăţaţi; dimpotrivă, ea
a fost concepută pentru oameni obișnuiţi. Marile învăţături necesare
pentru mântuire ne sunt prezentate tot atât de clar ca lumina zilei;
și astfel nimeni nu se va rătăci și nu își va pierde cărarea, cu excepţia
celor care urmează propria judecată, în loc de a urma voinţa lui
Dumnezeu descoperită în mod clar în Cuvântul Său.
Nu ar trebui să acceptăm învăţăturile niciunui om ca fiind
învăţături ale Sfintelor Scripturi, ci să studiem Cuvântul lui Dumne-
zeu în mod personal. Dacă îngăduim ca alţii să gândească în locul
nostru, capacităţile noastre vor fi slabe și deformate, iar aptitudinile
66 noastre vor fi diminuate. Datorită lipsei de preocupare cu acele
subiecte vrednice de atenţie, însușirile nobile ale minţii pot ajunge
atât de pipernicite, încât își pierd puterea de a sesiza însemnătatea
profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Puterea intelectuală se va
dezvolta, dacă este folosită pentru a înţelege legătura dintre subiec-
tele Bibliei, prin compararea textelor ei și prin observarea analo-
giilor spirituale.
Niciun alt studiu nu este atât de eficient pentru întărirea intelec-
tului, cum este studiul Scripturilor. Nicio altă carte nu este atât de
capabilă să înalţe gândurile și să confere putere facultăţilor intelec-
tuale așa cum este Biblia, prin adevărurile ei vaste și înnobilatoare.
Dacă Biblia ar fi studiată așa cum ar trebui, oamenii ar avea o gândire
amplă și cuprinzătoare, o nobleţe a caracterului și o statornicie în
realizarea obiectivelor cum rar se văd în zilele noastre.
Citirea în fugă a Sfintelor Scripturi nu aduce decât puţin folos.
Poţi citi întreaga Biblie și totuși să nu vezi frumuseţea ei și nici să
nu înţelegi profunzimea și adânca ei însemnătate. Studierea unui
pasaj până când semnificaţia lui este pe deplin lămurită, iar legătura
lui cu Planul de Mântuire devine evidentă, este de o mai mare
valoare decât citirea în grabă a mai multor capitole, fără urmărirea
unui anumit scop și fără a învăţa nimic din lectură. Poartă Biblia cu
tine în permanenţă. Ori de câte ori ai ocazia, citește din ea; memo-
rează textele. Chiar și atunci când mergi pe stradă, poţi medita
asupra unui pasaj pe care l-ai citit, imprimându-l bine în memorie.
Noi nu putem obţine înţelepciunea cerească fără o cercetare
serioasă și fără un studiu însoţit de rugăciune. Unele părţi ale
Sfintelor Scripturi sunt într-adevăr prea clare pentru a fi greșit
înţelese, dar sunt altele al căror înţeles nu se află la suprafaţă,
pentru a fi observat dintr-o singură privire. Atunci trebuie să com-
Cunoașterea de Dumnezeu
parăm text cu text. Trebuie să cercetăm totul cu grijă, reflectând
asupra lor cu multă rugăciune. Un astfel de studiu va fi răsplătit
din belșug. După cum minerul descoperă filoane de metal preţios,
ascunse în adâncul pământului, tot astfel cel care cercetează cu
perseverenţă Cuvântul lui Dumnezeu, căutând înţelesul lui ca pe o
comoară ascunsă, va găsi adevăruri de o mare valoare, adevăruri
care sunt ascunse de vederea cercetătorului neglijent. Cuvintele
inspiraţiei divine, bine cumpănite în inimă, vor fi asemenea unor
ape ce curg din izvorul vieţii.
67
Sfânta Scriptură nu ar trebui studiată niciodată fără rugăciune.
Înainte de a deschide paginile ei, ar trebui să ne rugăm pentru
iluminarea Duhului Sfânt, și ea ne va fi dată. Când Natanael a
venit la Domnul Hristos, Mântuitorul a exclamat: „Iată cu adevărat
un israelit în care nu este vicleșug.” „De unde mă cunoști?” a
 Calea către Hristos
întrebat Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: „Te-am văzut mai
înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin” (Ioan 1,47-48).
Domnul Hristos ne va vedea și pe noi în locurile tainice la rugăciune,
dacă Îl vom căuta, cerând de la El lumină pentru a cunoaște adevărul.
Îngerii din sferele de lumină vor fi cu aceia care caută cu umilinţă
călăuzirea divină.
Duhul Sfânt Îl înalţă și Îl preamărește pe Mântuitorul. Lucrarea
Lui este aceea de a-L prezenta pe Hristos, curăţia neprihănirii Lui
și mântuirea cea mare pe care o avem prin El. Hristos spune: „El
Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va des-
coperi” (Ioan 16,14). Duhul Adevărului este singurul învăţător
eficient al adevărului divin. Cât de mult a preţuit Dumnezeu neamul
omenesc, încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru noi și apoi
L-a împuternicit pe Duhul Său cel Sfânt să fie Învăţătorul și
Călăuzitorul permanent al celui credincios!

68
 CAPITOLUL 11

ÎNALTUL PRIVILEGIU AL RUGÃCIUNII

ÎNALTUL

Dumnezeu ne vorbește prin natură și revelaţie, prin providenţa

Sa și prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar acest fapt nu este
suficient, dacă noi nu ne deschidem inima faţă de El. Pentru a
avea o viaţă spirituală și putere morală, trebuie să avem o legătură
continuă și personală cu Tatăl nostru ceresc. Inima noastră poate
fi atrasă spre El; putem să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la
binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul
sens, a avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune
cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viaţa
noastră de fiecare zi.
Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dum-
nezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I
vorbim despre noi, ci pentru a ne face capabili să Îl acceptăm.
Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi
la El.

Înaltul privilegiu al rugăciunii

Când a fost pe pământ, Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenici cum
să se roage. El i-a sfătuit să-și prezinte nevoile zilnice înaintea lui
Dumnezeu și să așeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe
care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă și pentru
noi.
Domnul Însuși S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni.
Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunea noastră
și astfel a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la
Tatăl Său rezerve noi de putere, pentru a-Și împlini datoria și pentru
a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. În
ceea ce privește slăbiciunile noastre, El este un frate „care în toate 69
lucrurile a fost ispitit ca și noi”. Dar având în vedere că El era fără
păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârșirea răului. El
a îndurat toate luptele și frământările omului care trăiește într-o
lume a păcatului. Datorită naturii Lui omenești, rugăciunea a fost
 Calea către Hristos
pentru Domnul o necesitate și un privilegiu. El a găsit mângâiere și
bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul lumii,
Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult
noi, ca fiinţe muritoare și slabe, ar trebui să simţim nevoia de a ne
ruga zelos și consecvent.
Tatăl nostru ceresc așteaptă să-Și reverse asupra noastră plină-
tatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea
cu îndestulare din fântâna Iubirii Nemărginite. Este de mirare că
ne rugăm atât de puţin! Cu toate că Dumnezeu este binevoitor și
gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii
Săi, din partea noastră se manifestă o mare reţinere și lipsă de
interes pentru a-I face cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi
îngerii cerului despre fiinţele omenești sărmane, neajutorate și
supuse ispitei, care, în ciuda faptului că inima iubirii infinite a lui
Dumnezeu se pleacă spre ele, gata să le dea mai mult decât cer sau
gândesc, totuși se roagă așa de puţin și au atât de puţină credinţă?
Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie și simt plăcere
să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea
mai mare bucurie a lor; totuși fiii acestui pământ, care au atât de
multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par
a fi mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său și fără însoţirea
prezenţei Sale.
Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugă-
ciunea. Șoaptele ispititoare ale vrăjmașului îi amăgesc la păcat; și
toate acestea, pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care li le-a dat
Dumnezeu prin comuniunea divină a rugăciunii. De ce oare copiii
lui Dumnezeu sunt atât de reticenţi și lipsiţi de dispoziţia de a se
ruga, știind că rugăciunea este cheia cu care mâna credinţei deschide
tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele inepuizabile ale
Celui Atotputernic? Fără rugăciune continuă și fără veghere atentă,
suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători și de a
ne abate de la calea cea dreaptă. Vrăjmașul mântuirii se străduiește
fără încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu putem
70
obţine, prin rugăciuni stăruitoare și credinţă, harul și puterea de a
rezista ispitei.
Noi ne putem aștepta ca Dumnezeu să asculte și să răspundă
rugăciunilor noastre, dar există anumite condiţii. Prima dintre aceste
condiţii este să simţim nevoia după ajutorul Său. El a făgăduit că
„va turna ape peste pământul însetat și râuri peste pământul uscat”
(Isaia 44,3). Cei care flămânzesc și însetează după neprihănire, care
doresc fierbinte împăcarea cu Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi sătu-
raţi. Pentru a putea fi primită binecuvântarea lui Dumnezeu, inima
trebuie să fie deschisă influenţei Duhului Sfânt.
Marea noastră nevoie de ajutor constituie prin ea însăși un ar-
gument și pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră.
Dar, ca să facă toate aceste lucruri pentru noi, Dumnezeu trebuie
căutat și rugat. El spune: „Cereţi și vi se va da; căutaţi și veţi găsi.”
Și „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi
toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”
(Matei 7,7; Romani 8,32)
Dacă iubim nelegiuirea din inima noastră, dacă ne atașăm de
vreun păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va asculta; dar rugăciunea
inimii căite și zdrobite va fi ascultată întotdeauna. Când ne-am
corectat toate greșelile cunoscute, putem avea încredere că Dumne-
zeu va răspunde cererilor noastre. Propriile merite nu ne vor reco-
manda niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu. Numai meritele lui
Hristos ne vor mântui și numai sângele Său ne va curăţa. Totuși noi
avem de făcut o lucrare, și anume aceea de a împlini condiţiile
cerute pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu.
Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa. „Căci cine

Înaltul privilegiu al rugăciunii

se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește
pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). Domnul Hristos le-a spus ucenicilor
Săi: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi și primit
și-l veţi avea” (Marcu 11,24). Îl credem noi oare pe Dumnezeu pe
cuvânt?
Făgăduinţa aceasta este cuprinzătoare și nelimitată și Cel care
a dat-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu primim lucrurile
pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuși să
credem că Dumnezeu aude și că va răspunde rugăciunilor noastre.
Noi suntem atât de supuși greșelii și avem o înţelegere atât de
limitată, încât, uneori, cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare
71
pentru noi; dar, pentru că ne iubește, Tatăl nostru ceresc răspunde
rugăciunilor noastre, dându-ne lucrurile care sunt cu adevărat spre
binele nostru și pe care noi înșine am dori să le avem, dacă, iluminaţi
de Duhul lui Dumnezeu, le-am putea vedea așa cum sunt ele în
realitate. Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc un
 Calea către Hristos
răspuns, trebuie totuși să rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte,
căci timpul răspunsului va veni în mod sigur și vom primi binecu-
vântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca
rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi
constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea
noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greși și prea bun
ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te
teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la
rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi și vi
se va da.”
Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile și de temerile noastre sau
dacă nu suntem dispuși să credem până când nu reușim să găsim
răspuns la orice problemă pe care nu o înţelegem cu claritate,
dificultăţile noastre vor deveni tot mai multe și mai complicate.
Dar, dacă venim la Dumnezeu, simţindu-ne dependenţi și neaju-
toraţi, așa cum într-adevăr suntem, și dacă Îi facem cunoscute
nevoile noastre, cu umilinţă și cu încredere, Cel a cărui cunoștinţă
este fără margini, care vede toată creaţia Sa și conduce totul prin
voinţa și Cuvântul Său, poate și va asculta strigătele noastre și va
face ca lumina să strălucească în inima noastră. Prin rugăciune
sinceră, noi suntem aduși în legătură cu inima Celui Atotputernic.
Poate că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că faţa
Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de
milă și dragoste, și totuși este așa. Poate că nu simţim atingerea Sa
vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă și
înţelegere.
Când venim să cerem mila și binecuvântarea lui Dumnezeu, tre-
buie să avem un spirit iubitor și iertător. Oare cum ne putem ruga:
„... și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor
noștri” și totuși să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6,12). Dacă
ne așteptăm ca rugăciunile noastre să fie ascultate, trebuie să-i
iertăm pe alţii în același fel și în aceeași măsură în care sperăm să
fim iertaţi noi.
72
O altă condiţie a ascultării rugăciunii este perseverenţa. Dacă
dorim să creștem în credinţa și experienţa creștină, trebuie să ne
rugăm neîncetat. Să fim „stăruitori în rugăciune”, să „stăruim în
rugăciune, veghind în ea cu mulţumiri” (Romani 12,12; Coloseni
4,2). Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioși să fie „înţelepţi și să
vegheze în vederea rugăciunii” (1 Petru 4,7). Pavel sfătuia: „În orice
lucru, aduceţi cererile voastre la cunoștinţa lui Dumnezeu, prin
rugăciuni și cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4,6). „Dar voi, preaiu-
biţilor”, spunea apostolul Iuda, „… rugaţi-vă prin Duhul Sfânt și
ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20.21). Rugăciunea
continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu Dumnezeu,
pentru ca viaţa care vine de la Dumnezeu să se reverse în viaţa
noastră, iar ca răspuns din viaţa noastră să se înalţe spre Dumnezeu
dovada sfinţirii și a curăţiei morale.
În ce privește rugăciunea, este necesar să fim consecvenţi; nimeni
și nimic să nu ne împiedice de la rugăciune. Trebuie să depunem
orice efort pentru a menţine o comuniune permanentă între noi și
Domnul Hristos. Caută să folosești orice ocazie de a merge acolo
unde rugăciunea este dorită. Cei care caută cu adevărat comuniunea
cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-
și cu credincioșie datoria, fiind plini de zel și dornici de a culege
toate binecuvântările ce le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie
pe care o au pentru a se așeza în acel loc în care pot primi razele
luminii cerești.
Trebuie să ne rugăm în cercul familiei și, mai presus de toate,
nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este
viaţa sufletului. Este imposibil să creștem în cele spirituale, dacă

Înaltul privilegiu al rugăciunii

rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată doar în familie sau în
public nu este suficientă. Deschide-ţi inima înaintea ochiului
cercetător al lui Dumnezeu, în liniște, când ești doar tu cu El.
Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio
ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de
cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influenţele
înconjurătoare și este eliberată de agitaţie. Astfel, rugăciunea se va
înălţa la Dumnezeu în mod liniștit, dar fierbinte. Cel care vede în
ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea care pornește
din inimă, va avea o influenţă durabilă și plăcută. Printr-o credinţă
simplă și liniștită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu și își
73
adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit și susţinut în
conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.
Roagă-te în cămăruţa ta și, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic,
inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Așa a umblat Enoh
cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului,
 Calea către Hristos
asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate
să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe
Dumnezeu.
Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile spre
Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca
inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare.
În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem
aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne
acorde călăuzirea divină, așa cum a făcut Neemia, când i-a adresat
cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune
poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem ușa inimii
deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos
să vină și să locuiască în ea ca oaspete ceresc.
Deși în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie
să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând
aerul curat al cerului. Prin înălţarea inimii noastre în prezenţa lui
Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porţile minţii,
împiedicând intrarea oricărui gând imoral și nesfânt. Cei a căror
inimă este deschisă, pentru a primi sprijinul și binecuvântarea lui
Dumnezeu, vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a
pământului și vor avea o continuă comuniune cu Cerul.
Noi trebuie să ajungem la convingeri mai clare despre Domnul
Hristos și la o înţelegere mai amplă a valorii realităţilor veșnice.
Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple inima copiilor lui Dumnezeu;
iar, pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca
Dumnezeu să ne descopere lucrurile cerești.
Să îngăduim ca inima noastră să fie atrasă și înălţată spre
Dumnezeu, pentru ca El să ne poată împărtăși atmosfera cerească.
Noi putem menţine o legătură atât de apropiată cu Dumnezeu,
încât, în fiecare încercare neașteptată, gândul nostru să se întoarcă
spre El tot atât de natural cum se întorc florile spre soare.
Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile
și temerile tale. Tu nu Îl vei putea face să se simtă împovărat; nici
74
nu Îl vei face să Se simtă obosit. Dacă El ţine socoteală până și de
perii capului tău, atunci nu va rămâne indiferent faţă de nevoile
copiilor Săi. „Domnul este plin de milă și îndurare” (Iacov 5,11).
Inima Sa iubitoare este mișcată de necazurile noastre și ne ascultă
când Îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate cu care
ne confruntăm. Nimic nu este prea greu pentru El, deoarece El
ţine lumile și guvernează toate lucrările Universului. Nimic din ceea
ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este atât
de neînsemnat, încât să nu fie luat în considerare de El. În experienţa
noastră, nu există niciun capitol atât de întunecat, încât El să nu-L
poată citi și nici încurcături atât de mari, încât El să nu le poată
rezolva. Nicio nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neîn-
semnat dintre copiii Săi, nicio îngrijorare nu-i poate chinui sufletul,
nicio bucurie nu-l poate încânta și nicio rugăciune sinceră nu iese
de pe buzele noastre, fără ca Tatăl ceresc să nu le observe, fără ca
El să nu manifeste un viu interes pentru toate acestea. Căci El
„tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile” (Psalmi
147,3). Legăturile dintre Dumnezeu și fiecare suflet sunt atât de
intime și de profunde, ca și când n-ar mai fi un alt om pe pământ
de care El să Se îngrijească și pentru care să fi dat pe Fiul Său mult
iubit.
Domnul Hristos a spus: „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu,
și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă
iubește, pentru că M-aţi iubit și aţi crezut că am ieșit de la Dumne-
zeu”… „Eu v-am ales pe voi… pentru ca orice veţi cere la Tatăl, în
Numele Meu, să vă dea” (Ioan 16,26.27; 15,16). A te ruga în Numele
Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a

Înaltul privilegiu al rugăciunii

Numelui Său, la începutul și la sfârșitul unei rugăciuni. A te ruga
în Numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul și puterea
lui Hristos, ca unii care credem în făgăduinţele Sale, ne încredem
în harul Său și împlinim lucrările Sale.
Dumnezeu nu dorește ca vreunul dintre noi să se facă pustnic
sau călugăr și să se retragă din lume, pentru a face numai rugăciuni.
Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii Domnului Hristos, atât
când era pe munte în rugăciune, cât și după aceea, când era în
mijlocul mulţimii. Cel care doar se roagă, nefăcând nimic altceva,
în curând va înceta și să se roage sau rugăciunile lui vor deveni un
simplu formalism. Când oamenii se retrag din viaţa socială, departe
75
de sfera îndatoririlor creștine și de purtarea crucii, când încetează
să lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei,
ajung să nu mai aibă pentru ce să se roage și pierd simţământul
nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin individualiste și egoiste.
Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea și
 Calea către Hristos
edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această
lucrare, în care lumina slavei lui Dumnezeu strălucește pe faţa
Domnului Hristos care „poate să mântuiască în chip desăvârșit pe
cei ce se apropie de Dumnezeu prin El”. (Evrei 7,25)
Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne întări și
încuraja unul pe altul și pentru a-I sluji lui Dumnezeu, vom suferi
pierderi. Adevărurile Cuvântului Său își vor pierde claritatea și
importanţa pentru noi. Inima noastră va înceta să fie iluminată și
trezită prin influenţa lor sfinţitoare și puterea noastră spirituală va
scădea. În relaţiile noastre, între creștini, pierdem foarte mult prin
lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se izolează de ceilalţi,
pentru a trăi doar pentru sine, nu se află în poziţia în care l-a
chemat Dumnezeu. Cultivarea aptitudinilor noastre naturale de a
stabili relaţii sociale ne face capabili să simţim cu alţii și constituie
mijlocul prin care ne dezvoltăm în slujba lui Dumnezeu.
Când creștinii se adună, pentru a vorbi unii cu alţii despre iubirea
lui Dumnezeu și despre preţioasele adevăruri ale mântuirii, inima
lor se înviorează și ei se încurajează unii pe alţii. În fiecare zi, putem
învăţa tot mai mult despre Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă
experienţă a harului Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre
iubirea Lui, iar inima noastră va fi încălzită și încurajată. Dacă vom
gândi și vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos și mai puţin
despre noi înșine, vom simţi mai mult prezenţa Sa.
Dacă ne-am gândi la Dumnezeu, ori de câte ori vedem dovezile
grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile
noastre și am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim și să-I aducem
laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne inte-
resează. Vorbim despre prietenii noștri, pentru că îi iubim și îm-
părţim cu ei bucuriile și necazurile noastre. Totuși avem motive
infinit mai multe și mai mari de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu
decât acelea de a-i iubi pe prietenii noștri pământești. A-L așeza
pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bună-
tatea lui Dumnezeu și a le spune altora despre puterea Sa ar trebui
76
să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate
pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul
de a ne absorbi atât de mult gândurile și iubirea, încât să nu mai
rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne
reamintească întotdeauna de El și să ne lege de Binefăcătorul nostru
ceresc prin legăturile iubirii și ale recunoștinţei. Noi ne ocupăm
prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre ușa deschisă a
Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu strălucește
pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip
desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El”. (Evrei 7,25)
Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru „bunătatea Lui și pentru
minunile Lui faţă de fiii oamenilor” (Psalmi 107,8). Actele noastre
de devoţiune nu ar trebui să constea numai în a cere și a primi. Să
nu ne gândim în permanenţă la nevoile noastre și niciodată la
binecuvântările pe care le primim. Noi nu spunem niciodată că am
cerut prea mult, dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să
mulţumim. Primim fără încetare harul lui Dumnezeu și, cu toate
acestea, cât de puţină recunoștinţă Îi arătăm, cât de puţin Îl lăudăm
pentru ceea ce a făcut pentru noi.
În vremurile de demult, Dumnezeu i-a poruncit poporului Is-
rael, atunci când se aduna pentru serviciul divin, „să mâncaţi
înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, și să vă bucuraţi cu familiile
voastre de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul,
Dumnezeul vostru” (Deuteronom 12,7). Tot ce este făcut pentru
slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă și
mulţumire, și nu cu tristeţe și pesimism.
Dumnezeul nostru este un Tată bun și milostiv; serviciul pe care
îl aducem lui Dumnezeu n-ar trebui să fie considerat o activitate

Înaltul privilegiu al rugăciunii

împovărătoare și chinuitoare. Pentru noi, ar trebui să fie o plăcere
a ne închina lui Dumnezeu și a lua parte la lucrarea Sa. Dumnezeu
nu dorește ca aceia care sunt copiii Lui, pentru care El a realizat o
mântuire atât de mare, să se comporte ca și când El ar fi un
supraveghetor aspru și neînduplecat. El este cel mai bun prieten al
lor și, când se închină înaintea Lui, El dorește să fie cu ei, să-i
binecuvânteze și să-i mângâie, umplându-le inima cu bucurie și
dragoste. Dumnezeu vrea ca aceia care sunt copiii Lui să găsească
mângâiere în serviciul Său și să aibă, în lucrarea Sa, mai multe
satisfacţii decât greutăţi. El dorește ca aceia care vor veni să I se
închine să plece înapoi ducând cu ei gânduri preţioase despre iubirea 77
și purtarea Sa de grijă, ca să fie astfel întăriţi în toate problemele
vieţii de fiecare zi, să primească har și să îndeplinească în mod
cinstit și cu credincioșie toate lucrurile.
Să ne îndreptăm atenţia spre crucea de pe Golgota. Hristos, și
El răstignit, să fie subiectul meditaţiei, al conversaţiei și al celor
 Calea către Hristos
mai alese sentimente ale noastre. Să păstrăm în memorie amintirea
fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu și, când
înţelegem marea Lui iubire faţă de noi, suntem dispuși să
încredinţăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.
Pe aripile rugăciunii mulţumitoare, inima noastră se poate înălţa
mai aproape de cer. În curţile cerești, Dumnezeu este adorat cu
cântări de laudă; și când Îi aducem mulţumirile noastre, serviciul
nostru divin se aseamănă cu adorarea oștilor cerești – „cine aduce
mulţumiri ca jertfă, acela proslăvește pe Dumnezeu” (Psalmi 50,23).
Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie și adâncă
închinare, cu „mulţumiri și cântări de laudă” (Isaia 51,3).

78
 CAPITOLUL 12

CE SÃ FFACEM
ACEM CU ÎNDOIALA

Mulţi credincioși, îndeosebi aceia care se află la începutul vieţii

de creștin, sunt tulburaţi uneori de anumite semne de îndoială. În
Biblie există multe lucruri pe care ei nu le pot explica sau pe care
nici măcar nu le înţeleg, iar Satana se folosește de aceste lucruri
pentru a submina încrederea lor în Scriptură, ca fiind descoperirea
lui Dumnezeu. Ei întreabă: „Cum pot ști care este calea cea dreaptă?
Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, cum pot fi
eliberat de aceste îndoieli și nedumeriri?”
Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără a ne da suficiente
dovezi pe care să ne întemeiem credinţa. Existenţa Sa, caracterul
Său, veracitatea Cuvântului Său sunt întemeiate pe mărturii care
apelează la raţiunea noastră, iar aceste mărturii există din abundenţă.
Totuși Dumnezeu nu a exclus niciodată posibilitatea îndoielii. Cre-
dinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi, nu pe demonstraţii.
Cei care doresc să se îndoiască vor avea această posibilitate; în timp
ce aceia care doresc în mod sincer să cunoască adevărul vor găsi o
mulţime de dovezi pe care să-și întemeieze credinţa.
Este imposibil pentru o minte mărginită să înţeleagă pe deplin Ce să facem cu îndoiala
caracterul lucrărilor Celui Infinit. Pentru inteligenţa cea mai ascuţită,
pentru mintea care a beneficiat de educaţia cea mai înaltă, Cel
Preasfânt trebuie să rămână întotdeauna învăluit în ceva tainic.
„Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi
ajunge la cunoștinţa desăvârșită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i
de înaltă; ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor; ce
poţi ști?” (Iov 11,7.8)
79
Apostolul Pavel exclamă uimit: „O, adâncul bogăţiei, înţelep-
ciunii și știinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile
Lui, și cât de neînţelese sunt căile Lui” (Romani 11,33). Deși „norii
și negura Îl înconjoară, dreptatea și judecata sunt temelia scaunului
Său de domnie” (Psalmi 97,2). Modul în care Se comportă Dum-
 Calea către Hristos
nezeu cu noi, precum și motivele care Îl determină la aceasta le
putem înţelege doar atât cât ne este necesar ca să putem discerne
mila și iubirea Lui nemărginită, unite cu puterea Lui infinită. Din
planurile Lui, putem înţelege doar atât cât este spre binele nostru
să știm; dar, dincolo de aceasta, trebuie să rămânem în continuare
încrezători în braţul Celui Atotputernic și în inima Lui, care este
plină de iubire.
Cuvântul lui Dumnezeu, ca și caracterul divinului Său Autor,
cuprinde taine care nu vor putea fi niciodată înţelese pe deplin de
fiinţele limitate. Apariţia păcatului în lume, întruparea Domnului
Hristos, nașterea din nou, învierea și multe alte subiecte prezentate
în Biblie constituie taine prea adânci pentru a putea fi explicate de
mintea omului sau măcar înţelese în mod deplin. Dar nu avem niciun
motiv să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru faptul
că nu putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturii,
noi suntem înconjuraţi în permanenţă de taine pe care nu le putem
înţelege în profunzime. Cele mai simple forme de viaţă prezintă
probleme pe care nici cel mai înţelept gânditor nu reușește să le
explice. Pretutindeni întâlnim minuni care depășesc capacitatea
noastră de înţelegere. Prin urmare, ar trebui oare să fim surprinși
când constatăm că și în lumea spirituală există taine pe care de
asemenea nu le putem înţelege în profunzime? Dificultatea constă
în exclusivitate în slăbiciunea și îngustimea minţii omenești. În
Biblie, Dumnezeu ne-a dat suficiente mărturii care dovedesc caracte-
rul ei divin și nu trebuie să punem la îndoială Cuvântul Său, pentru
motivul că nu putem înţelege toate tainele providenţei Sale.
Apostolul Petru spune că în Sfintele Scripturi „sunt lucruri greu
de înţeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc…
spre pierzarea lor” (2 Petru 3,16). Părţile mai dificil de înţeles din
Sfintele Scripturi au fost evidenţiate de către sceptici ca un argu-
ment împotriva Bibliei; dar, departe de a fi astfel, tocmai aceste
părţi dificile constituie o puternică dovadă ce susţine inspiraţia
divină a Scripturii. Dacă Biblia ne-ar spune despre Dumnezeu numai
80 lucruri pe care noi le-am putea înţelege cu ușurinţă; dacă mintea
noastră mărginită ar putea înţelege pe deplin măreţia și maiestatea
lui Dumnezeu, atunci Biblia nu ar mai prezenta acreditările
inconfundabile ale autorităţii ei divine. Chiar măreţia și caracterul
tainic ale subiectelor expuse în Biblie ar trebui să inspire credinţa
în ea, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
 Biblia dezvăluie adevărul cu o asemenea simplitate și cu o
adaptare perfectă la nevoile și aspiraţiile inimii omenești, încât a
uimit și a umplut de admiraţie cele mai cultivate minţi, în același
timp, făcându-i în stare să înţeleagă calea mântuirii chiar și pe cei
mai umili și mai neînvăţaţi oameni. Totuși aceste adevăruri, expuse
în mod simplu, se ocupă de subiecte atât de înalte, atât de cuprin-
zătoare și infinit mai mari decât capacitatea omenească de înţe-
legere, încât noi le putem accepta numai pentru că au fost declarate
de Dumnezeu. Astfel, Planul de Mântuire ne este prezentat într-o
manieră atât de clară, încât fiecare suflet poate vedea pașii pe care
trebuie să-i facă în lucrarea pocăinţei pe calea spre Dumnezeu și a
credinţei în Domnul Iisus Hristos, pentru a putea fi mântuit în
modul pe care l-a rânduit Dumnezeu. Totuși, dincolo de aceste
adevăruri atât de ușor de înţeles, se află taine care ascund slava Sa
– taine care întrec capacitatea de cercetare a minţii omenești, dar
care inspiră respect și credinţă în sufletul cercetătorului sincer al
adevărului. Cu cât cercetează mai mult Biblia, cu atât mai pro-
fundă este convingerea lui că aceasta constituie Cuvântul Viului
Dumnezeu, iar raţiunea umană se pleacă în faţa maiestăţii revelaţiei
divine.
A recunoaște faptul că nu putem înţelege pe deplin marile
adevăruri ale Bibliei înseamnă a admite că mintea noastră mărginită
este incapabilă să priceapă nemărginirea; că omul, cu limitata lui
cunoaștere, nu poate înţelege planurile Celui Atotștiutor.
Pentru că nu pot aprofunda toate tainele Cuvântului lui Dum-
nezeu, cei sceptici resping Biblia; și nu toţi cei care mărturisesc a Ce să facem cu îndoiala
crede în Biblie sunt în afara pericolului în această privinţă. Apostolul
spune: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă
o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel
viu” (Evrei 3,12). Este bine și drept să studiem cu atenţie învăţăturile
Sfintelor Scripturi și să cercetăm „lucrurile adânci ale lui Dumne-
zeu” (1 Corinteni 2,10). În timp ce „lucrurile ascunse sunt ale
Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale
81
noastre” (Deuteronom 29,29). Lucrarea lui Satana este aceea de a
perverti capacitatea minţii omenești de a cerceta. În studiul
Scripturii, consideraţia faţă de adevărul biblic este amestecată cu o
oarecare mândrie, astfel încât unii se simt iritaţi și înfrânţi, dacă nu
pot să explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi, spre deplina lor
 Calea către Hristos
satisfacţie. Este prea umilitor pentru ei să recunoască faptul că nu
pot înţelege cuvintele inspirate. Ei nu sunt binevoitori să aștepte
cu răbdare, până când Dumnezeu va considera că este potrivit să le
descopere adevărul. Ei sunt de părere că propria înţelepciune, fără
niciun ajutor exterior, este suficientă pentru a-i face în stare să înţe-
leagă Scriptura și, când nu reușesc să o înţeleagă, aproape că neagă
autoritatea ei divină. Este adevărat că multe teorii și învăţături so-
cotite în popor ca provenind din Biblie nu au nicio temelie în învăţă-
tura ei și sunt de fapt contrare întregului mesaj al Cuvântului in-
spirat. Asemenea lucruri au constituit o cauză a îndoielii și confu-
ziei pentru multe minţi. Totuși vina nu trebuie să-i fie atribuită Cuvân-
tului lui Dumnezeu, ci oamenilor care au denaturat acest Cuvânt.
Dacă ar fi fost posibil ca fiinţele create să ajungă la o completă
înţelegere a lui Dumnezeu și a lucrărilor Lui, atunci, odată ajunse
la acest punct, pentru ele nu ar mai fi existat nicio descoperire
nouă a adevărului, nicio creștere a cunoștinţei și nicio dezvoltare
progresivă a minţii sau caracterului. Atunci, Dumnezeu nu ar mai
fi continuat să fie Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele
cunoașterii și dezvoltării, ar fi încetat să mai progreseze. Să-I
mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este
de necuprins, „în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și
ale știinţei” (Coloseni 2,3). Cei mântuiţi vor cerceta în mod continuu
și vor învăţa în permanenţă de-a lungul veacurilor nesfârșite, și totuși
comorile înţelepciunii, ale bunătăţii și puterii Sale nu se vor epuiza
niciodată.
Dorinţa lui Dumnezeu este ca, începând chiar din această viaţă,
adevărurile Cuvântului Său să-i fie dezvăluite fără încetare popo-
rului Său. Există o singură cale pe care poate fi obţinută această
cunoștinţă. Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului numai
prin iluminarea aceluiași Duh Sfânt, prin care a fost dat Cuvântul.
„Nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui
Dumnezeu”; „căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci
ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,10.11). Iar făgăduinţa Mântuito-
82
rului, făcută urmașilor Săi, a fost: „Când va veni Mângâietorul,
Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…, pentru
că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” (Ioan 16,13.14)
Dumnezeu dorește ca omul să-și exercite capacităţile intelec-
tuale, iar studiul Sfintelor Scripturi va întări și înălţa mintea celui
credincios, așa cum nu o poate face niciun alt studiu. Cu toate
acestea, trebuie să ne ferim de a zeifica raţiunea care, de fapt, este
supusă slăbiciunii și infirmităţii naturii omenești. Dacă dorim ca
Scriptura să nu fie ascunsă înţelegerii noastre, așa încât chiar și
cele mai clare adevăruri să rămână neînţelese pentru noi, atunci
trebuie să manifestăm simplitatea și credinţa unui copil, care este
gata să înveţe, și să dorim în permanenţă ajutorul Duhului Sfânt.
Conștienţa cu privire la puterea și înţelepciunea lui Dumnezeu,
precum și simţământul neputinţei noastre de a înţelege măreţia
Lui ar trebui să ne inspire umilinţă, iar când deschidem Cuvântul
Său, să facem lucrul acesta cu o atitudine de veneraţie sfântă, ca și
cum am intra în prezenţa lui Dumnezeu. Când stăm în faţa
Cuvântului lui Dumnezeu, raţiunea noastră trebuie să recunoască
prezenţa unei autorităţi superioare, iar inima și mintea noastră
trebuie să se plece înaintea marelui EU SUNT.
Există foarte multe lucruri care în mod aparent sunt dificile sau
obscure, dar, pentru cei care caută să le înţeleagă, Dumnezeu le va
face simple și clare. Fără călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi mereu
predispuși fie să denaturăm Scripturile, fie să le interpretăm greșit.
Foarte mulţi citesc Biblia, dar fără niciun folos, și în multe cazuri
chiar spre răul lor. Când Cuvântul lui Dumnezeu este deschis fără
respect și veneraţie și fără rugăciune, când gândurile și sentimentele
nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu sau nu sunt în armonie cu
voinţa Sa, atunci mintea este întunecată de îndoieli și chiar studiul
Bibliei ajunge să consolideze scepticismul. Vrăjmașul sufletelor pune
astfel stăpânire pe gânduri și sugerează interpretări care nu sunt Ce să facem cu îndoiala
corecte. Ori de câte ori oamenii nu caută să fie în armonie cu
Dumnezeu, atât în cuvinte, cât și în fapte, atunci, oricât de învăţaţi
ar putea fi, sunt predispuși să înţeleagă în mod greșit Scripturile și
nu suntem în siguranţă, dacă ne încredem în explicaţiile oferite de
ei. Cei care cercetează Sfânta Scriptură pentru a găsi contraziceri
și nepotriviri sunt lipsiţi de discernământ spiritual. Deoarece au o
viziune neclară, ei vor găsi multe motive de îndoială și necredinţă
83
în acele lucruri care, de fapt, sunt clare și simple.
Oricât de deghizată ar fi adevărata cauză a îndoielii și scepticis-
mului, în majoritatea cazurilor, aceasta este iubirea și atașamentul
faţă de păcat. Învăţăturile și restricţiile prezentate în Cuvântul lui
Dumnezeu nu sunt plăcute inimii mândre și iubitoare de păcat, iar
 Calea către Hristos
cei care nu sunt dispuși să respecte cerinţele lui sunt gata să se
îndoiască de autoritatea Bibliei. Ca să putem ajunge la înţelegerea
adevărului, trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaște acest
adevăr și o predispoziţie binevoitoare a inimii de a-l asculta. Toţi
cei care se apropie în acest spirit de studiul Sfintelor Scripturi vor
găsi o mulţime de mărturii care dovedesc că ele constituie Cuvântul
lui Dumnezeu și vor putea dobândi o înţelegere clară a adevărurilor
lui, care îi va face înţelepţi spre mântuire.
Domnul Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu” (Ioan
7,17). În loc de a pune la îndoială și de a critica lucrurile pe care nu
le înţelegi, ia aminte la lumina care strălucește deja asupra ta și vei
primi o lumină mai mare. Prin harul lui Hristos, îndeplinește-ţi
fiecare îndatorire care îţi este deja clară și astfel vei fi în stare să le
înţelegi și să le îndeplinești pe cele de care te îndoiești acum.
Există o dovadă care se află la îndemâna tuturor – atât a celor
mai educaţi, cât și a celor mai neînvăţaţi – și anume dovada
experienţei. Dumnezeu ne invită să experimentăm în mod personal
realitatea Cuvântului Său, adevărul făgăduinţelor Sale. El ne
îndeamnă să „gustăm și să vedem ce bun este Domnul” (Psalmi
34,8). În loc să ne bazăm pe cuvântul altora, trebuie să verificăm în
mod personal. El declară: „Cereţi și veţi căpăta” (Ioan 16,24).
Făgăduinţele Sale vor fi împlinite. Ele nu au dat greș niciodată și
nici nu pot da greș vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul
Iisus și ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoielile și întunericul
vor dispărea în lumina prezenţei Sale.
Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea
întunericului și ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”
(Coloseni 1,13). Și oricine a trecut de la moarte la viaţă este în
stare să adeverească faptul „că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan
3,33). O asemenea persoană poate mărturisi cu certitudine: „Eu
am avut nevoie de ajutor și L-am găsit în Domnul Hristos. Fiecare
nevoie mi-a fost împlinită și foamea sufletului meu a fost satisfăcută;
84
iar acum Biblia este pentru mine descoperirea Domnului Iisus
Hristos. Mă întrebi de ce cred eu în Domnul Hristos? Pentru că El
este pentru mine un Mântuitor divin. De ce cred eu declaraţiile
Bibliei? Pentru că în ea am găsit glasul lui Dumnezeu vorbind
sufletului meu.” Noi putem avea în noi înșine dovada că Biblia
este adevărată și că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Suntem
siguri că nu urmăm niște povești născocite de iscusinţa omenească.
Apostolul Petru îi îndemna pe fraţii săi să crească „în harul și
cunoștinţa Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru
3,18). Când vor crește în har, copiii lui Dumnezeu vor dobândi în
mod continuu o înţelegere tot mai clară a Cuvântului Său. Ei vor
discerne, în adevărurile lui sfinte, o nouă lumină și o nouă frumuseţe.
Această experienţă a fost valabilă în istoria bisericii, de-a lungul
tuturor veacurilor, și va continua să fie astfel până la sfârșit. Căci
„cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei
strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe
4,18).
Prin credinţă, noi putem privi în viitor și putem primi făgăduinţa
solemnă a lui Dumnezeu, ca o garanţie a creșterii puterii noastre
intelectuale, unind facultăţile omenești cu cele divine și aducând
întreaga capacitate a minţii noastre în legătură directă cu Izvorul
luminii. Atunci, ne vom putea bucura de faptul că tot ce ne-a
nedumerit în lucrările providenţei lui Dumnezeu va fi clarificat, iar
lucrurile care erau greu de înţeles vor fi explicate; iar acolo unde
mintea, înţelegerea noastră limitată vedea numai confuzie și pla-
nuri neîmplinite, vom ajunge să vedem o armonie frumoasă și
perfectă. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar
atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci
voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.”
(1 Corinteni 13,12)
Ce să facem cu îndoiala

85
 CAPITOLUL 13

BUCURIA ÎN DOMNUL

Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţii Dom-

nului Hristos, manifestând bunătatea și mila lui Dumnezeu. După
cum Iisus ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui, tot astfel
și noi trebuie să-L descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care
nu cunoaște iubirea Lui plină de milă și duioșie. „Cum M-ai trimis
Tu pe Mine în lume”, spunea Hristos, „așa i-am trimis și Eu pe ei
în lume.” „Eu în ei, și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit
una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,18.23).
Apostolul Pavel le spunea ucenicilor lui Iisus: „Voi sunteţi arătaţi
ca fiind epistola lui Hristos... cunoscută și citită de toţi oamenii”
(2 Corinteni 3,3.2). Prin fiecare dintre copiii Săi, Domnul Hristos
trimite lumii câte o epistolă. Dacă ești un urmaș al lui Iisus, atunci,
prin tine, El trimite o epistolă familiei tale, localităţii și străzii unde
locuiești. Domnul Hristos, locuind în tine, dorește să Se adreseze
inimii acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu citesc Biblia sau nu
aud glasul care le vorbește prin intermediul paginilor ei; poate că
nu înţeleg dragostea lui Dumnezeu manifestată în lucrările Sale.
Dar, dacă ești un adevărat reprezentant al Domnului Hristos, prin
tine, ei ar putea fi conduși să înţeleagă ceva din bunătatea Lui și să
fie câștigaţi de partea iubirii și a slujirii Sale.
Creștinii au menirea de a fi niște purtători de lumină pe calea
spre ceruri. Ei trebuie să reflecte spre lume lumina care strălucește
asupra lor, venind de la Hristos. Viaţa și caracterul lor ar trebui să
fie de o asemenea manieră, încât, prin ei, și alţii să dobândească o
concepţie corectă despre Hristos și despre lucrarea Sa.
86 Dacă Îl reprezentăm pe Hristos, vom face ca lucrarea în slujba
Lui să pară atrăgătoare, cum de altfel și este în realitate. Credincioșii
care adună întunecime și tristeţe în sufletul lor și care murmură și
se plâng le prezintă celorlalţi o falsă înfăţișare a lui Dumnezeu și a
vieţii creștine. Ei lasă impresia că lui Dumnezeu nu-I face plăcere
să-i vadă pe copiii Săi fericiţi și, prin aceasta, dau o mărturie falsă
împotriva Tatălui nostru ceresc.
Satana tresaltă de bucurie atunci când îi poate conduce pe copiii
lui Dumnezeu la necredinţă și descurajare. El simte o satisfacţie
deosebită când vede că am ajuns să nu ne mai încredem în
Dumnezeu, punând la îndoială bunăvoinţa și puterea Lui de a ne
mântui. Celui rău îi face plăcere când noi ajungem să credem că
Dumnezeu ne va face rău prin acţiunile providenţei Sale. Este
lucrarea lui Satana aceea de a-L înfăţișa pe Dumnezeu ca fiind
lipsit de orice milă și înţelegere. El pervertește adevărul cu privire
la Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu;
și astfel, în loc să medităm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc,
prea adesea ne ocupăm mintea cu reprezentările false ale lui Satana
și Îl dezonorăm pe Dumnezeu prin neîncrederea și murmurarea
noastră împotriva Lui. Satana a căutat întotdeauna să facă din viaţa
religioasă o viaţă plină de tristeţe. El dorește ca ea să pară apăsă-
toare și dificilă; iar când creștinul exteriorizează în propria viaţă o
asemenea concepţie despre religie, el susţine, prin necredinţa lui,
minciunile lui Satana.
De-a lungul vieţii, mulţi se ocupă atât de mult de greșelile, că-
derile și dezamăgirile lor, încât inima le este plină de tristeţe și des-
curajare. În timp ce eram în Europa, o soră care se afla tocmai într-o
asemenea situaţie și era profund disperată mi-a scris, cerându-mi
un cuvânt de încurajare. După ce am citit scrisoarea, am visat în
noaptea aceea că mă aflam într-o grădină și cineva care părea a fi
proprietarul ei mă conducea pe cărările grădinii. Eu culegeam flori Bucuria în Domnul
și mă bucuram de parfumul lor, când această soră, care era împreună
cu mine, mi-a atras atenţia asupra unor mărăcini neplăcuţi la vedere,
care îi închideau drumul. Din această cauză, era tristă și plângea.
Ea nu mergea pe cărarea pe care ne conducea stăpânul grădinii, ci
pășea numai printre spini și mărăcini. „O”, se plângea ea, „nu este
oare păcat ca această frumoasă grădină să fie stricată de mărăcini?”
Atunci, cel care ne călăuzea i-a spus: „Lasă mărăcinii, nu te mai
87
ocupa de ei, căci nu fac altceva decât să te rănească. Adună
trandafirii, crinii și garoafele.”
Oare nu au fost și momente luminoase în experienţa ta? Oare
nu ai avut tu perioade preţioase, când inima ta tresălta de bucurie,
ca răspuns la lucrarea Duhului lui Dumnezeu? Când privești înapoi
 Calea către Hristos
și răsfoiești capitolele ce cuprind experienţa vieţii tale, nu găsești
tu și pagini plăcute? Nu sunt făgăduinţele lui Dumnezeu asemenea
florilor plăcut mirositoare, care cresc la fiecare pas, de-a lungul
cărării vieţii tale? Nu vrei tu să îngădui ca frumuseţea și dulceaţa
lor suavă să-ţi umple inima de bucurie?
Spinii și mărăcinii vor face doar să te rănească și să-ţi producă
durere; și dacă îi vei culege numai pe aceștia și îi vei da și altora, pe
lângă faptul că dispreţuiești bunătatea lui Dumnezeu, oare nu cumva
îi vei împiedica și pe cei din jurul tău să umble pe calea vieţii?
Nu este înţelept să adunăm la un loc toate amintirile neplăcute
ale trecutului, nedreptăţile și dezamăgirile, pentru a vorbi despre
ele și pentru a ne lamenta din pricina lor, până când ajungem copleșiţi
de descurajare. Un creștin descurajat este plin de întuneric, ţinând
în afara inimii sale lumina lui Dumnezeu și răspândind o umbră
asupra cărării altora.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru scenele luminoase pe care
El ni le-a descoperit. Să adunăm la un loc binecuvântatele dovezi
ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor
noștri; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând
divinitatea Sa în haina naturii omenești, ca să-l poată salva pe cel
păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câștigată de El în
favoarea noastră, deschizând astfel cerul pentru oameni și dezvăluind
privirii noastre omenești locul în care Dumnezeirea Își descoperă
slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îl aruncase
păcatul și adus iarăși în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând
cu bine încercarea divină, prin credinţa în Mântuitorul nostru,
îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos și înălţat la tronul măririi
Sale – iată scenele pe care Dumnezeu ar dori să le contemplăm.
Când lăsăm impresia că punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu
și că nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui, noi Îl dezonorăm și Îl
întristăm pe Duhul Sfânt. Cum s-ar simţi o mamă, dacă și-ar vedea
copiii plângându-se încontinuu de ea, ca și când ea nu le-ar fi dorit
binele, în timp ce eforturile întregii ei vieţi au avut ca scop numai
88
interesele și bunăstarea lor? Gândul că se îndoiesc de iubirea ei i-
ar zdrobi inima. Oare cum s-ar simţi un părinte, dacă ar fi tratat
astfel de copiii săi? Și oare cum ne privește Tatăl nostru ceresc
atunci când manifestăm neîncredere cu privire la iubirea Lui, care
L-a determinat să-L dea pe unicul Său Fiu, pentru ca noi să putem
avea viaţă? Apostolul Pavel scrie: „El, care n-a cruţat nici chiar pe
Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,32). Cu toate acestea,
cât de mulţi sunt aceia care, deși nu declară prin cuvintele lor,
dar exprimă prin faptele lor: „Domnul n-a spus lucrurile acestea
pentru mine. Poate că El îi iubește pe alţii, dar nu mă iubește pe
mine.”
Toate acestea fac rău sufletului tău; căci orice cuvânt de îndoială
pe care îl rostești este o invitaţie adresată ispitelor lui Satana; el
întărește în tine tendinţa spre îndoială și îndepărtează de la tine
îngerii păzitori. Când Satana te ispitește, nu trebuie să rostești
niciun cuvânt de îndoială sau de nesiguranţă. Dacă alegi să deschizi
ușa în faţa sugestiilor lui, mintea ţi se va umple de neîncredere și
de întrebări rebele. Dacă îţi exprimi sentimentele și părerile tale,
orice îndoială pe care o rostești nu numai că te va influenţa pe tine
însuţi, dar constituie o sămânţă care va încolţi și va aduce rod în
viaţa altora, iar influenţa cuvintelor tale poate ajunge imposibil de
contracarat. Poate că tu însuţi vei fi în stare să-ţi revii din perioada
ispitei și să scapi din capcana lui Satana, dar este posibil ca alţii,
care au fost atrași de influenţa ta, să nu mai poată scăpa de necre-
dinţa pe care le-ai inspirat-o. Cât de important este deci să rostim
numai acele cuvinte care vor conferi putere spirituală și viaţă!
Îngerii ascultă cu atenţie, pentru a auzi ce fel de mărturie prezinţi
lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta trebuie să-L aibă
ca subiect pe Acela care trăiește ca să mijlocească pentru tine înaintea
Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, lauda la adresa lui Dumnezeu Bucuria în Domnul
să fie pe buzele tale și în inima ta. Faptul acesta va îndrepta
gândurile lui spre Domnul Hristos.
Noi toţi trecem prin încercări; suferim dureri greu de suportat,
ne confruntăm cu ispite greu de învins. Nu le vorbi semenilor despre
necazurile tale, ci adu totul înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune.
Stabilește-ţi ca regulă pentru viaţă – să nu rostești niciodată vreun
cuvânt de îndoială sau descurajare. Prin cuvinte care inspiră spe-
89
ranţă și bucurie sfântă, poţi face foarte mult pentru iluminarea
vieţii altora și pentru susţinerea eforturilor proprii.
Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite și se află
pe punctul de a se prăbuși în conflictul cu eul și cu puterile răului.
Nu descuraja un astfel de suflet în lupta lui cea grea. Încurajează-l
 Calea către Hristos
prin cuvinte pline de nădejde, care să-l susţină pe drumul său.
„Niciunul din noi nu trăiește pentru sine” (Romani 14,7). Prin
influenţa pe care o exercităm fără să ne dăm seama, ceilalţi pot fi
încurajaţi și întăriţi sau pot fi descurajaţi și îndepărtaţi de la Domnul
Hristos și de la adevăr.
Există mulţi care au o idee greșită despre viaţa și caracterul Dom-
nului Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit de căldură și voioșie, că
a fost sever, aspru, neînduplecat și lipsit de bucurie. În multe cazuri,
întreaga experienţă creștină a unora este caracterizată de asemenea
concepţii întunecate.
S-a spus adesea că Domnul Hristos a plâns, dar că El nu a fost
văzut niciodată zâmbind. Mântuitorul nostru a fost într-adevăr un
Om al durerilor și obișnuit cu suferinţa, deoarece El și-a deschis
inima pentru toate durerile oamenilor. Dar, deși viaţa Lui a fost o
viaţă de renunţare la sine, o viaţă umbrită de dureri și griji, totuși
spiritul Său nu a fost niciodată zdrobit. Faţa Lui nu avea o expresie
de durere și de nemulţumire, ci transmitea întotdeauna pace și seni-
nătate. Inima Lui era un izvor de viaţă și, oriunde mergea, ducea
cu Sine odihna și pacea, bucuria și voioșia.
Mântuitorul nostru era solemn și hotărât, dar nu era niciodată
întunecat și ursuz. Viaţa acelora care Îi urmează exemplul va fi
caracterizată de hotărâre și seriozitate; ei vor avea simţământul unei
înţelegeri profunde a răspunderii personale. Ușurătatea și frivo-
litatea vor fi reprimate; și nu vor mai exista râsete zgomotoase sau
amuzamente lipsite de bun-simţ. Religia lui Hristos aduce o pace
asemenea unui râu. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu alungă voioșia
și nici nu întunecă faţa luminoasă și zâmbitoare. Domnul Hristos
nu a venit să I se slujească, ci pentru ca El să le slujească altora.
Când iubirea Lui domnește în inima noastră, atunci noi vom urma
exemplul Său.
Dacă păstrăm în minte cu precădere faptele nedrepte și lipsite
de bunăvoinţă ale altora, atunci vom considera că este imposibil
să-i iubim așa cum ne-a iubit Hristos pe noi; dar, dacă gândurile
90
noastre vor stărui asupra iubirii minunate și asupra milei manifestate
de Domnul Hristos faţă de noi, atunci le vom transmite și altora
același spirit. Trebuie să ne iubim și să ne respectăm unii pe alţii,
fără a ţine cont de greșelile și nedesăvârșirile pe care nu putem să
nu le observăm. Trebuie să cultivăm umilinţa, neîncrederea în sine
și o înţelegere plină de răbdare faţă de greșelile altora. Aceasta va
nimici în noi orice egoism care ne izolează de alţii și ne va face să
fim altruiști, nobili și generoși.
Psalmistul spune: „Încrede-te în Domnul și fă binele; locuiește
în ţară și umblă în credincioșie” (Psalmi 37,3). „Încrede-te în
Domnul.” Fiecare zi își are poverile ei, grijile și încurcăturile ei, iar
când ne întâlnim, suntem atât de predispuși să vorbim despre
greutăţile și încercările noastre. În felul acesta, în inima noastră se
strecoară atâtea necazuri de împrumut; sunt îngăduite atâtea temeri;
este exprimată o povară de neliniște atât de apăsătoare, încât s-ar
putea crede că nu avem un Mântuitor iubitor și plin de milă, gata
să răspundă cererilor noastre și să ne fie un ajutor întotdeauna
prezent în caz de nevoie.
Unii sunt în permanenţă cuprinși de teamă și de amărăciuni
imaginare. Ei sunt înconjuraţi zilnic de dovezile iubirii lui Dumnezeu
și se bucură în fiecare zi de bunătăţile providenţei Sale; dar nu iau
în considerare toate aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă
continuu de ceva neplăcut, de ceva de care se tem că li s-ar putea
întâmpla sau de dificultăţi care există cu adevărat, dar care, deși
sunt minore, le orbesc ochii, ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru
care ar trebui să Îi fie recunoscători lui Dumnezeu. Greutăţile pe
care le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singura sursă
de ajutor pentru ei, îi îndepărtează de El, deoarece trezesc în inima
lor neliniște, nemulţumire și reproșuri.
Oare facem bine când suntem atât de necredincioși? De ce să
fim nerecunoscători și lipsiţi de încredere? Domnul Hristos este Bucuria în Domnul
prietenul nostru; cerul întreg este preocupat de bunul nostru mers.
N-ar trebui să îngăduim ca problemele și îngrijorările vieţii de fiecare
zi să ne tulbure sufletul și să ne întunece faţa. Dacă procedăm astfel,
atunci întotdeauna vom avea ceva care să ne tulbure și să ne
necăjească. N-ar trebui să permitem ca mintea noastră să se ocupe
de griji care nu fac altceva decât să ne chinuiască și să ne istovească,
dar care nu ne ajută să suportăm încercările.
91
Poate că ajungi să ai mari greutăţi în activitatea ta profesională;
perspectivele tale pot deveni din ce în ce mai întunecate și poate
că ești ameninţat de pierderi mari; dar nu trebuie să te descurajezi;
așază grijile tale asupra lui Dumnezeu și continuă să rămâi calm și
voios. Roagă-te pentru înţelepciunea de a-ţi trata problemele vieţii
 Calea către Hristos
cu tact, pentru a preveni în felul acesta dezastre și pierderi. În ceea
ce te privește, fă tot ce poţi pentru a obţine rezultate favorabile.
Domnul Iisus a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi.
Dacă, sprijinindu-ne pe Hristos – Ajutorul nostru – , am făcut tot
ce am putut, atunci să acceptăm rezultatele cu bucurie.
Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de
grijile vieţii. Domnul nu ne amăgește. El nu ne spune: „Nu vă
temeţi, căci pe calea vieţii voastre nu sunt primejdii.” El știe că
sunt încercări și pericole și Se poartă cu noi într-o manieră sinceră
și deschisă. El nu plănuiește să-i scoată acum pe copiii Săi din
lumea păcatului și a răului, ci îi îndrumă spre un loc sigur de scăpare.
Rugăciunea Domnului pentru ucenicii Săi era: „Nu Te rog să-i iei
din lume, ci să-i păzești de cel rău.” „În lume”, spunea Mântuitorul,
„veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 17,15;
16,33)
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii
Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în Dumnezeu. Aceste
lecţii au fost destinate încurajării copiilor lui Dumnezeu de-a lungul
tuturor veacurilor și au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură
și de mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmașilor Săi
la păsările cerului, care își ciripesc cântecele de laudă netulburate
de nicio grijă, căci „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate
acestea, marele Tată ceresc Se îngrijește de nevoile lor. Mântuitorul
întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”
(Matei 6,26) Marele Binefăcător al oamenilor și al animalelor Își
întinde mâna și împlinește nevoile tuturor făpturilor Sale. Nici
păsările cerului nu rămân neobservate de El. Dumnezeu nu le pune
hrana direct în cioc, dar El Se îngrijește de proviziile necesare
nevoilor lor. Păsările trebuie să adune cerealele pe care Domnul
le-a răspândit pentru ele. Ele trebuie să pregătească materialul
necesar pentru micile lor cuiburi. Ele trebuie să-și hrănească puișorii.
Dar păsările merg cântând la lucrul lor, căci „Tatăl... ceresc le
hrănește”. Și oare „nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”
92
Nu sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi și spirituali, de
o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru,
Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul și
asemănarea Lui, nu Se va îngriji de toate nevoile noastre, dacă ne
vom încrede în El?
 Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la florile de
pe câmp, care cresc într-o varietate bogată, strălucind în simplitatea
frumuseţii pe care cerescul Tată le-a dat-o, ca o expresie a iubirii
Sale faţă de om. El a spus: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc
crinii de pe câmp.” Frumuseţea și simplitatea acestor flori naturale
întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai strălucită
îmbrăcăminte, produs al artei și iscusinţei omenești, nu se poate
compara cu graţia naturală și frumuseţea încântătoare a florilor
creaţiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos întreabă: „Dacă astfel
îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este și mâine va fi
aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi,
puţin credincioșilor?” (Matei 6,28.30) Dacă Dumnezeu, Artistul
divin, dă frumuseţe și varietate culorilor unor simple flori care pier
într-o zi, cu cât mai multă grijă va avea El de aceia care sunt creaţi
după chipul și asemănarea Sa? Această lecţie a Domnului Hristos
este o mustrare pentru teama, îngrijorarea, confuzia și îndoiala din
inima lipsită de credinţă.
Dumnezeu dorește ca toţi fiii și fiicele Sale să fie fericiţi, plini
de pace și ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau
pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima,
nici să nu se înspăimânte.” „V-am spus aceste lucruri pentru ca
bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină.”
(Ioan 14,27; 15,11)
Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor
datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică și temporară; ea trece,
iar sufletul se umple de simţământul singurătăţii și al tristeţii; dar Bucuria în Domnul
în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie și satisfacţie; creștinul nu
este lăsat să străbată cărări nesigure; el nu este părăsit sub povara
regretelor și a dezamăgirilor zadarnice. Chiar dacă nu avem plăcerile
acestei vieţi, putem totuși să fim bucuroși privind dincolo, spre
bucuria vieţii veșnice.
Dar chiar și aici, pe pământ, creștinii pot avea bucuria comuniunii
cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale și mângâierea continuă a
93
prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de
Iisus, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale și ne
poate aduce cu un pas mai aproape de căminul binecuvântat al
păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o
siguranţă temeinică și statornică, mai puternică decât oricând. „Până
 Calea către Hristos
aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7,12) și ne va ajuta până la
sfârșit. Să privim la pietrele monumentale de aducere-aminte a ceea
ce a făcut Domnul pentru a ne mângâia și pentru a ne salva din
mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile
de îndurare și har, pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi –
lacrimile pe care El ni le-a șters, durerile pe care le-a alinat,
necazurile pe care le-a îndepărtat, temerile pe care le-a alungat,
nevoile pe care le-a împlinit și binecuvântările pe care le-a revărsat
asupra noastră – întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem
de întâmpinat pe calea peregrinajului nostru.
În lupta viitoare a credinţei și a vieţii, ne putem aștepta la noi
greutăţi, dar, privind la cele din trecut, precum și la cele ce vor
veni, putem spune: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu.” „Și puterea
ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 33,25). Încercările nu vor fi
mai mari decât puterea care ne va fi dată pentru a le suporta. De
aceea, să începem a îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem
că este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi
dată o putere proporţională cu încercările prin care vom trece.
La timpul cuvenit, porţile cerului vor fi deschise pentru a-i primi
pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui slavei va răsuna,
asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniţi, bine-
cuvântaţii Tatălui Meu, de moșteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită
de la întemeierea lumii.” (Matei 25,34)
Atunci, cei mântuiţi vor fi primiţi în căminul pe care Domnul
Hristos îl pregătește pentru ei. Acolo, nu vor mai fi înconjuraţi de
oamenii răi de pe pământ, de mincinoși, idolatri, necuraţi, necre-
dincioși; ci ei se vor afla în tovărășia celor care l-au învins pe Satana
și care, prin harul divin, și-au format un caracter desăvârșit. Fiecare
tendinţă păcătoasă, fiecare nedesăvârșire care le-a produs întristare
și durere aici, pe pământ, au fost curăţate prin sângele lui Hristos
și acum au parte de virtutea și strălucirea slavei Sale, cu mult mai
strălucitoare ca soarele. Frumuseţea morală și desăvârșirea
caracterului Său strălucesc în fiinţa lor, conferindu-le o valoare
94
care întrece cu mult această splendoare exterioară. Ei sunt fără
vină înaintea marelui tron alb al lui Dumnezeu, fiind părtași ai
demnităţii și ai privilegiilor îngerilor.
Având în vedere această moștenire glorioasă, care ar putea ajunge
în posesia lui, „ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
(Matei 16,26). Poate că este sărac, dar are în el însuși o valoare și o
demnitate pe care lumea nu le poate oferi. Sufletul răscumpărat și
eliberat de păcat, cu toate însușirile lui nobile, consacrate slujirii
lui Dumnezeu, este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri, în prezenţa
lui Dumnezeu și a îngerilor sfinţi, salvarea chiar și a unui singur
suflet produce o bucurie care este exprimată prin cântări de sfântă
biruinţă.

Bucuria în Domnul

95